FORMAREA TEATRULUI DE BALET MOLDOVENESC

1. Şcolarizarea de la Leningrad.
2. Primele spectacole de balet din Moldova.
3. Organizarea primei şcoli de balet din Moldova.

1. ŞCOLARIZAREA DE LA LENINGRAD

Întemeierea unui teatru de balet propriu era strâns legată de formarea viitorilor dansatori.
In toamna anului 1945, discipolul marelui coregraf rus M. Fokin, N. P. Ivanovski este invitat să
selecteze copii talentaţi care să urmeze renumita şcoală de balet din Leningrad.
N. P. Ivanovski, a făcut parte din trupa de balet a lui Diaghilev "Baletele ruse" de la Paris (1912-1914),
fost prim-balerin al Teatrului Mariinskii, autor al primului manual de dans istoric (de curte) din U.R.S.S.,
era un pedagog remarcabil care cunoştea toate subtilităţile artei baletului.
La sfârşitul lunii septembrie, douăzeci de copii din Moldova, opt băieţi şi douăsprezece fete au ajuns la
Leningrad. Aici şcoala de balet era condusă de eminenta profesoară A. Vaganova, care a iniţiat un nou
program pentru şcoala de balet rus. Ea a fost fondatoarea sistemului de învăţământ artistic de balet,
perfecţionând metoda sa de predare şi tehnicile de învăţare.
Primul profesor de dans clasic al copiilor veniţi din Moldova devine E. N. Gromova - elevă a lui A.
Vaganova, care îi va îndruma în următorii ani (cinci ani fetele, doi ani băieţii). Concomitent ea predă şi
dansul istoric. Pe umerii ei cade responsabilitatea formării corecte a corpului dansatorului, pentru a căpăta
expresivitate, flexibilitate şi stabilitate.
Anume în primii ani de şcoală se pun bazele coordonării conştiente a tuturor părţilor corpurilor, se
formează noţiunea de coordonare a mişcărilor, se dezvoltă elasticitatea mişcărilor, se deprind poziţiile
academice al mâinilor avînd o funcţie multilaterală. Mâinile transmit baletului o anumită expresivitate
stilistică, ajută la realizarea tehnică a dansului. Profesorii erau exigenţi şi cerinţele lor erau foarte mari.
Datorită lipsei talentului înăscut şi a programului încărcat al şcolii, nu toţi copiii au rezistat. După
primul an de învăţământ au rămas doar patru băieţi: Vladimir Tihonov, Vitalii Poclitaru, Mircea Mardari,
Evgheni Volodovskii. La solicitarea şcolii din Moldova, au fost selectaţi încă doi băieţi: Petre Jugan şi
Vladimir Ioniţă. In grupa fetelor au rămas nouă: Măria Pelenciuc, Măria Carabani (Lazareva), Vera Cukol,
Claudia Osadciaia, Vera Salcuţan, Tamara Stelimah, Anastasia Lîssa, Măria Grebencia, Tamara Muntean.
În luna august a anului 1947, elevii şcolii au dat primul lor spectacol pe scena Teatrului moldovenesc.
Prima parte a spectacolului cuprindea o demonstraţie a unei lecţii de dans de caracter, care-l iniţia pe
spectator în tainele procesului de pregătire a viitorului artist de balet.
A doua parte, cuprindea scurte numere de dans : "Jocul rusesc" pe muzica lui A. Serova, "Dansul
copiilor" din baletul "Fadetta" de Leo Delibes, dansul popular belarus "Krâjacioc."
În mod deosebit au fost evidenţiaţi în cronici, cei doi străluciţi dansatori ai grupului: V. Cucol şi V.
Poclitaru, care au dansat "Tarantela" lui M. Glinka. Alte numere din spectacol cuprindeau polca lui
Diucomen, (V. Salcuţan şi P. Jugan) dansul sabotorului din baletul "Fata rău păzită" (A. Lâssa şi T.
Steliman), dansul spaniol (M. Pelenciuc, M. Grebencea, E. Volodovscii, V. Poclitaru), valsul clasic de
Chopin (V. Salcuţan, V. Tihonov, P. Jugan). După cum a remarcat şi presa, spectacolul s-a bucurat de un
mare succes.
În anul III băieţii au fost conduşi de A. D. Pisareov. Fost prim solist al Teatrului Kirov, el poseda o
tehnică valoroasă în dansul clasic, şi execuţia sa era nobilă şi elegantă, un exemplu demn de urmat de către
elevii săi.
În anul V, fetele au trecut în clasa lui N. A. Camcova, care şi-a pus amprenta pe dezvoltarea
individualităţii dansatoarelor, prin înaltul ei profesionalism. Ea combina armonios ceriţele exigente

1
academice cu implicarea personală (individuală), influenţînd activ dezvoltarea individualităţii artistice
viitorilor dansatori.
Profesorul de dans se compară cu sculptorul; ca şi el, luând materia primă, trebuie să îşi cizeleze
modelul, în cazul nostru
dansatorul. În ultimul an hotărâtor, A. I. Puşkin, un mare maestru al timpului, termină şlefuirea artistică
a dansatorilor.
Copiii au avut plăcerea şi norocul să cunoască şi diversitatea dansurilor de caracter de la A. I.
Bociarov, unul dintre întemeietorii programului de dans popular scenic din şcoală.
Programul ultimilor ani cuprindea ore de arta actorului, conduse de un proeminent actor al Teatrului
Kirov, M. Mihailov.
În concluzie, putem spune că elevii din Moldova au avut posibilitatea de a studia cu cei mai remarcabili
profesori ruşi ai timpului.
In perioada vacanţelor de vară, copii reveneau în Moldova unde erau mult aşteptaţi. Copii au opţinut
mari succese la şcoala din Leningrad. N. P. Ivanovski, menţiona : "mari reuşite a obţinut grupul
moldovenesc". Clasa copiilor din Moldova participa permanent la spectacolele Teatrului de Operă şi Balet
Kirov (Raimonda, Don Quijote, Spărgătorul de nuci, Fadeta, etc).

2.PRIMELE SPECTACOLE DE BALET DIN MOLDOVA

Din martie 1946 la Teatrul moldovenesc vine să lucreze maestrul de balet G. Perkun, care avea
experienţa câtorva ani de dans de la Teatrul de operetă şi de estradă din Moscova şi a nouă ani ca maestru
de balet în diverse ansambluri de dans. In 1947, el devine primul ^ maestru coregraf al Teatrului de Operă
şi Dramă din Moldova. In acelaşi timp, a fost angajat R. Rohman ca prim solist şi au fost aduşi dansatori
din Odessa (C. Siviev), din Erevan (R. Haleţchii) şi Minsk (Iu. Hrenkov).

Preluând membrii grupului de dansatori din studioul de balet din Chişinău, teatrul îşi formează
propriul studio de balet, sub conducerea lui G. Perkun.

Primul spectacol care s-a prezentat în data de 24 februarie 1947 - baletul "Domnişoara-ţărăncuţa" de
B. Asafiev, în coregrafia lui G. Perkun, scenografia A. Şubin, dirijor A. Cameneţkii, a fost primit cu
interes şi bucurie de publicul din Chişinău.

Se scriu cronici favorabile care subliniază măiestria interpretativă a artiştilor din rolurile principale.
Criticul V. Anghel menţiona arta actriţei G. F. Şuşminţeva, care a creat chipul romantic, şi a redat sufletul
sincer şi vesel al eroinei principale Liza, chiar dacă în anumite mişcări ale dansului ei se simţea o oarecare
tensiune. A fost menţionat G. Ş. Abraimov, pentru modul cum a redat sentimentele profunde şi sincere ale
tânărului erou îndrăgostit, actriţa R. D. Licikova, care a interpretat rolul Nastei. Toate divergenţele de
opinii emise pe marginea artei interpretative a artiştilor, în general, nu se regăsesc când este vorba despre
evoluţia tinerei trupe de balet, despre care s-a vorbit pozitiv. Publicul mergea cu plăcere la spectacol.
Pe 21 februarie 1948 este prezentat în premieră absolută "Mirandolina", baletul în trei acte şi şase
tablouri, al lui S. N. Vasilenko (1872-1955); libretul fusese scris de V. Varkoviţki şi P. Abolimov, după
comedia "Hangiţa" de Carlo Goldoni, coregrafia de G. Perkun. După un an de zile, pe 16 ianuarie 1949
acest balet este montat la Moscova, în 1957 la Leningrad, în 1965 la Taşkent, 1968 la Rostov ; se montează
şi în străinătate. Acţiunea baletului se desfăşoară la Florenţa, în curtea hanului Mirandolinei. Contele
Albaforitta care soseşte la han, este cucerit de frumuseţea hangiţei şi curând se îndrăgosteşte. Dar el are şi
rivali marchizul Forlipolli precum şi cavalerul Ripafratta, şi nu în ultimul rând Fabrizio, slugă la han.
Acţiunea baletului constă în lupta rivalilor pentru aleasa inimii lor Mirandolina. Baletul se termină spre
nedumerirea tuturor cu logodna lui Fabrizio cu Mirandolina care i-a păcălit pe caraghioşii nobili.
A fost scrisă o singură cronică de către maestrul de balet B. Tairov, din Ukraina. B. Tairov
evidenţiază minuţios particularităţile dramatice ale spectacolului. Subliniind meritele libretului, el
considera că muzica produce o impresie favorabilă. B. Tairov scoate în evidenţă meritul deosebit al lui G.
Perkun, care semnează coregrafia baletului, şi arată că tinerii dansatori, cărora le lipseşte încă experienţa
2
scenică, nu se ridică la înălţimea artei sale. Despre interpreta rolului principal, (Mirandolina) R. D.
Licicova, se menţionează că "dansează cu graţie, deşi nu posedă o tehnică coregrafică pe măsură". "C. A.
Şeviev îşi reda rolul de (Cavalerul Ripafratta) cu mai mult caracter, trăind personajul din plin, deşi pozează
prea mult în faţa publicului. Dansul său este bine realizat, la un nivel tehnic înalt. Se remarcă şi talentatul
dansator G. S. Abraimeov, în rolul Fabrizio, sincer şi emoţionant în dansul său închinat Mirandolinei,
realizând sărituri remarcabile. Corpul de balet este format din tineri cu un potenţial ridicat dar cu
insuficientă pregătire".
În 1949, pe postul de maestru de balet al teatrului, vine N. Kolokolinikov, un bun pedagog, care va
contribui la ridicarea nivelului artistic al dansului. Kolokolinikov absolvise şcoala de balet din Leningrad în
1925, şi colaborase cu balerini de la Teatrul de Operă şi Balet din Leningrad, Sverdlovsk, Irkuţk, Perm. A
fost prim solist şi maestru de balet la teatrele de comedie şi muzică din Moscova, Ivanov, Duşambe,
Piatigorsk.
Colaborarea lui cu marii maeştri de balet ca L. Iakobson, F. Lopuhov a contribuit la perfecţionarea sa
artistică de dansator şi, mai târziu, de maestru de balet.
Trupa de balet a teatrului se completează cu noi solişti: R. Urmanţeva, din Uzbekistan, A. Chislov şi V.
Kurbatova din Odessa, şi N. Strigo (Gerlac). Ca urmare, se pun în scenă mai multe spectacole vechi şi noi.
Din cele vechi au fost readaptate "Haiducii" în coregrafia lui N. Kolokolnikov şi alţii.
Un eveniment deosebit în viata colectivului teatral o constitue punerea în scenă în 1951 a comediei
muzicale "Fericirea Mărioarei" după piesa semnată de L. Corneanu, E. Gherken ; muzica creată deE. Coca
şi C. Benţ; coregrafia, modificată, de N. Kolokolinikov. In pofida unei anumite artificialităţi a subiectului şi
a unui schematism al caracterelor, "Fericirea Mărioarei" a fost un spectacol impresionant, pătruns de
muzica naţională, cu multe cântece şi dansuri româneşti. In spectacol a fost teatralizat prezentată scena
"Logodna", bazată pe motive folclorice din satul Cojuşna, cu dansuri tradiţionale ale peţitorilor şi "Joc
mare" la care participă toţi cei invitaţi la logodnă. Dansul începea încet, cu adunarea peţitorilor într-un cerc
mare, apoi, el se împărţea în două cercuri: unul dansat de bărbaţi şi altul de femei. Ritmul dansului evolua
gradat, cele două cercuri se învârteau din ce în ce mai repede, până când dansul devenea un vârtej ameţitor,
şi se strigau şi strigături. Impresionant a fost realizat la finalul spectacolului dansul "Moldoveneasca".
O mare însemnătate au avut dansurile şi în comedia muzicală din 1953 "Covorul Ilenei", după piesa lui
L. Corneanu şi muzica lui B. Avetisov. In acest spectacol au impresionat dansurile "Şezătoarea" şi "Hora"
în care balerinele reproduc prin gesturi şi dans imaginea covorului foarte frumos şi exotic. Dansurile în
spectacol nu constituie doar un episod ce redă atmosfera vieţii ţăranilor, dar şi simbolul muncii de fiecare zi
a poporului.
Dansurile au ocupat un loc principal şi în două spectacole, cu motive folclorice "Paloşul fermecat"
(1951) de L. Deleanu, muzica aparţinând lui Ştefan Neaga, şi "Sânziana şi Pepelea" (1956) de V.
Alecsandri, muzica fiind semnată de compozitorul I. Vasilescu. In basmul poetic "Paloşul fermecat", într-o
formă alegorică se arată lupta poporului împotriva cuceritorilor străini, principalul mijloc artistic de redare a
acţiunii fiind dansul popular. Actul al doilea al spectacolului, a cărui acţiune are loc în Valea fermecată a
florilor, se bazează exclusiv pe dansul clasic. Fetele şi flăcăii fermecaţi de Vrăjitor interpretează, în manieră
romantică, un vals minunat. n
În feeria populară cu caracter satiric "Sânziana şi Pepelea", regizor L. Voskresenskaia, se recurge
de asemenea la dansul clasic.
Dansul s-a folosit şi în opera naţională "Grozovan" (1956), după muzica lui D. Gerşfeld, libretul
scris de V. Russu, maestru de balet fiind N. Kolokolnikov.
Un alt moment important în viaţa artistică a Chişinăului a fost montarea dramei muzicale "Dunărea
furtunoasă" (1958), după piesa lui Em. Bucov, pe muzica lui V. Poleakov şi A. Stârcea. Spectacolul avea
temă "politică" - lupta moldovenilor împotriva asupritorilor români). Prin mijloacele dansului popular sunt
dezvăluite suferinţele şi năzuinţele eroului principal Lăstun. In interpretarea balerinilor N. Tarakanov şi N.
Strigo printr-o evoluţie coregrafică ingenioasă, este redată cu multă fineţe psihologia personajelor, şi,
dragostea dintre Lăstun şi Miţa.

3
 In actul trei al spectacolului, un loc important revenea dansurilor populare, cum ar fi "Bătuta" şi
"Sârba", interpretate cu deosebit sentiment şi măiestrie. Spectacolul "Dunărea furtunoasă" culminează cu
arhicunoscutul dans popular românesc, dansul ritualic -"Căluşarii".
Odată cu anul 1954, la scenele de dans din toate spectacolele încep să participe absolvenţi ai
grupului moldovenesc de la scoală de coregrafie din Leningrad. Dansul lor se distingea printr-o tehnică
bună şi cucerea prin emotivitate, având mare succes la public. Şi totuşi, artiştii nu simţeau o satisfacţie
deplină. Ei erau distribuiţi într-un repretoriu de teatru de operetă şi teatru muzical dramatic, dar nu în
spectacole de balet, pentru care se pregătiseră timp de nouă ani.
Treptat, din diferite motive, grupul acesta începe să se destrame. Mulţi sunt înrolaţi în armată, spre
exemplu V. Poclitaru, V. Tihonov, V. Mardari, Vlad Iovita. Pentru a găsi un loc într-un teatru de balet
pleacă din Chişinău, P. Leonardi, V. Cucol, K. Osadciaia apoi şi T. Stelimah ş.a.

3. ORGANIZAREA PRIMEI ŞCOLI DE BALET DIN MOLDOVA

În 1948, în cadrul Filarmonicii a fost deschisă o şcoală de balet pentru copii. In timpul celor
trei ani de studiu, se învăţa dansul clasic şi de caracter. Şcoala era condusă de coregraful Ansamblului
popular al Moldovei, Leonid Leonardi. Un important aport pedagogic 1-a adus soţia sa, Lidia Leonardi.
Dar, şcoala s-a dovedit nerentabilă, întrucât trei ani de studii erau insuficienţi.
În 1952, se deschide secţiunea de dans popular, în cadrul şcolii de muzică "Ştefan Neaga", cu durata
de studiu de cinci ani. Erau primiţi copii de la vârsta de 13-14 ani, care studiau,concomitent în şcoala
generală.
Absolvenţii acestei secţii urmau să devină nu numai dansatori calificaţi, ci şi conducători ai
cercurilor artistice de dans pentru amatori.
În primul an, au fost aduşi 17 copii, apoi 18 dintre care 12 fete şi 6 băieţi. Primul remarcabil pedagog
al secţiei a fost R. I. Bromberg, care, în 1927, absolvise cursurile serale de la Teatrul Bolşoi din Moscova,
la clasa profesoarei V. Mosolova şi în 1933, Şcoala medie tehnică de estradă. În acelaşi an, devine prim
balerină a Teatrului de Operă şi Balet din Odessa. In 1940, împreună cu renumitul coregraf I. Moiseev
pleacă la Erevan, unde colaborează cu teatrul din localitate şi predă la Şcoala coregrafică de balet. În
Moldova, R. Bromberg vine în 1948, fiind deja un pedagog format. La început, ea predă dans ritmic la
şcoala de muzică "Ş. Neaga". In 1950, devine conducătoarea studioului de balet de la Casa pionierilor,
centru de pregătire pentru şcoala "Ş. Neaga".
Pe parcursul celor cinci ani de studii de la şcoala de dans, R. Bromberg îndrumă clasa de fete la patru
discipline principale : dansul clasic, dansul de caracter, ritmic, şi acrobaţie. Clasa de băieţi era condusă de
R. G. Rohman şi N. Z. Taracanov.
R. Rohman absolvise în 1923 şcoala de coregrafie din Leningrad, fusese solist la teatrele din Cazani,
Taşkent, Permi, Irkuţk, Vinniţa, Tbilisi, Alma-Ata, Minsk. El a fost invitat la Chişinău ca prim solist,
maestru de balet şi pedagog pentru teatrul nou format de operă şi dramă. El dansează rolurile
principale în "Domnişoara-ţărăncuţă" şi "Mirandolina". După desfiinţarea teatrului, R. Rohman trece,
în 1948, ca pedagog la ansamblul de dans popular al Moldovei.
In 1952, el devine profesor la secţia de dans popular de la şcoala "Ş. Neaga" dar, peste un an, revine la
ansamblu, înlocuindu-1 pe N. Taraconov, care preluase conducerea băieţilor din anul patru din şcoală. In
anul cinci, elevii erau preluaţi din nou de R. Rohman.
N. Taraconov s-a ocupat, în special, de latura artistică a dansatorului, mai puţin de cea pedagogică.
Atât N. Taracanov, cât şi R. Rohman erau atraşi de activitatea de antrenament în ansamblu şi nu de cea de
formare a viitorilor dansatori. Acest fapt a contribuit probabil la pregătirea slabă a băieţilor din secţia de
dans popular.

4
 Pe lângă dans clasic, dans de caracter, aerobică, acrobaţie şi dans popular moldovenesc, printre
materiile speciale se numără: arta actorului, istoria baletului, şi pianul.
Cursul de arta actorului a fost condus la început de actorulV. M. Nicolaev de la Teatrul dramatic rus
şi mai târziu, de regizorul de teatru (dramatic) M. Suhaev. Cursul de istorie a baletului, predat de L. V.
Voskresenskaia, a avut un rol important în educaţia estetică a elevilor, iar directorul şcolii, viitorul
compozitor al Moldovei, V. S. Zagorski, a contribuit la ridicarea nivelului cultural al elevilor. Dar,
trecându-se peste scopul iniţial al şcolii, acela de a pregăti specialişti pentru dansul popular, din anul doi se
schimbă orientarea profesională spre balet pentru a forma cadrele necesare viitorului teatru de operă şi
balet. Procesul de învăţământ se intensifică, având în vedere dificultăţile programului propus.
Fiind foarte bine pregătite, chiar din al doilea an dansatoarele participă la spectacole, dobândind
astfel de timpuriu experienţă scenică. Pregătirea momentelor coregrafice era asigurată de soliştii Teatrului
de Operă şi Balet din Odessa, care au realizat fragmente din baletele clasice"Lacul lebedelor", "Coppelia",
"Căluţul cocoşat"; N. Tarancov a introdus în programul de spectacole şi dansuri din repertoriul
Ansamblului de dansuri populare al Moldovei.
Pe lângă reprezentaţiile din teatru, elevii prezentau spectacole pe alte scene din Chişinău, în diferite
fabrici şi uzine.
In 1955 s-a mărit numărul de locuri la concursul de admitere şi colectivul pedagogic a fost lărgit, în
consecinţă. Nou venită a fost L. Voskresenskaia, care preda dans clasic şi de caracter la anul 1, la fete. In
anul următor, ea preia conducerea secţiunii de dans a şcolii, influenţînd şi programul spectacolelor care
devine mai complex. Anul IV de studiu, de exemplu, include adagio din "Lacul lebedelor", "Lebăda" de
Saint-Saens, variaţii din baletele "Laurencia" şi "Nata-vals" de Ceaikovski, precum şi dansuri spaniole,
maghiare, ruseşti, moldoveneşti şi beloruse, în coregrafia maeştrilor L. Voskresenskaia, A. Bihman şi R.
Rohman.
Din 1956, elevii sunt introduşi şi în spectacole de teatru. Un exemplu îl constituie comedia
muzicală "Sânziana şi Pepelea" de V. Alecsandri, pe muzica lui I. Vasilescu, care includea momente
coregrafice, cum ar fi dansul vântului şi al fulgilor montate de N. Kolokolnikov. Un moment special este
participarea lor la prima operă naţională moldovenească "Grozovan", pe muzica lui D. Gerşfeld. Tot în
1956, colaborează şi la premiera operei "Evgheni Oneghin" de Ceaikovski.
Prima promoţie a secţiunii de dans popular a şcolii "Ş. Neaga" a absolvit în anul în care s-a
inaugurat Teatrul de balet 1957 , aşa încât absolvenţii au avut ocazia să fie incluşi în trupa de dans a noului
teatru.
* Conform hotărârii Ministerului Culturii, din 5 iulie 1957, Teatrul Moldovenesc de Opera, Balet
Drama AS. Puşkin fusese despărţit în două instituţii separate : Teatrul Moldovenesc de Opera şi Balet şi
Teatrul Moldovenesc Muzical Dramatic care continua să activeze sub acelaşi acoperiş (f 2942, op 1. d. 1.
1 3)

Trupa de operă şi balet a Teatrului Muzical-Dramatic continuă să se consolideze. In 1955, pe din el se

desprinde şi este fondat Teatrul de Operă, Balet şi Dramă. In fruntea grupului de balerini e numită L.
Voskresenskaia. Componenţa trupei se completează cu dansatori invitaţi din alte teatre şi şcoli coregrafice.
Completarea şi consolidarea trupei de balet este încredinţată lui A. Proţenko care absolvise Şcoala de
balet din Moscova şi lucrase ca balerin la Teatrul Mare, precum şi în alte oraşe.
Când a sosit în Moldova, A. Proţenko era deja un maestru de balet cu experienţă, un bun pedagog. îşi
iubea profesia ca un fanatic, uneori răcea repetiţii de 16-18 ore pe zi. Un interes deosebit manifesta faţă de
tineri. Pentru fiecare artist, căuta un rol interesant care să corespundă puterilor sale. Prima solistă în trupa
moldovenească de balet a devenit G. Melentieva. Cu toate că era foarte tânără (22 ani), dovedise frumoase
aptitudini şi era deja o balerină cu un stil bine definit, fiind distribuită într-un şir de roluri de primă mărime
în baletele clasice şi contemporane. In acelaşi an, se impune şi N. Berezina ca o balerină de frunte a trupei
moldoveneşti. Insă cel mai experimentat solist al trupei de balet din Chişinău era P. Fesenko. Când a sosit la
Chişinău, avea deja o experienţă de 24 de ani de muncă în diferite teatre din ţară.

5
 Alţi artişti care au completat trupa teatrului au fost R. Potehina, L. Nedremskaia, N. Carabaci, care
activaseră în teatrele din Saratov şi Odessa după absolvirea şcolii de balet. A. Smoleanski activase în
Macheevca, unde a condus cercul de balet de la Casa pionierilor, după ce a absolvit şcoala de coregrafie din
Kiev. In Moldova, el face primii paşi ca maestru de balet.
In 1957, A. Proţenco invită la Chişinău, ca prim solist, pe V. Parsadanean din Erevan.
In modul acesta, în câteva luni A. Proţenko a reuşit să formeze o trupă de balet destul de puternică.
Crearea Teatrului de Operă, Balet şi Dramă din Chişinău a coincis cu o perioadă de afirmare intensă
a intelectualităţii basarabene. Educarea populaţiei, inclusiv a celei rurale, a făcut ca spre sfârşitul anului
1950, să existe o intelectualitate basarabeană demnă de luat în consideraţie.
Este recunoscut faptul că funcţionarea diferitelor forme de artă este determinată de percepţia şi
necesităţile publicului, dar şi că gustul publicului se educă.
In toamna anului 1956 au început la Chişinău repetiţiile pentru montarea baletului "Fântâna din
Bahcisarai" de A. Proţenko, după muzica lui B. Asafiev. La 27 februarie 1957 a avut loc premiera, care s-a
bucurat de un enorm succes şi a consacrat astfel naşterea Teatrului de balet de la Chişinău.
Alegerea făcută de A. Proţenko a fost fericită. Teatrul de Operă şi Balet urma să cucerească publicul
şi să-1 familiarizeze cu arta baletului profesionist. Baletul "Fântâna din Bahcisarai" corespundea în întru
totul acestei sarcini. Acţiunea emoţiona prin tematică, iar puterea de expresie şi deosebita sensibilitate a
interpretării, era receptată uşor de spectatorii neiniţiaţi în arta baletului.
Baletul "Fântâna din Bahcisarai" este un poem coregrafic în patru acte, un prolog şi epilog ; muzica
de Boris Asafiev, libretul de N. Volcov, după poemul lui A. S. Puşkin. Premiera a avut loc la Leningrad la
Teatrul de Operă şi Balet Kirov, pe 28 septembrie 1934 ; coregrafia R. Zaharov, decoruri V. M.
Hodacevic, interpreţi G.Ulanova (Maria), O.Iordan (Zarema), C. Sergheev (Vaţlav), M. Dudco (Ghirei).
La Chişinău baletul "Fântâna din Bahcisarai" era la înălţimea exigenţelor. Spectacolul a avut un
mare succes, nu numai la premieră, dar pe parcursul a zece ani de viaţă scenică. Criticii au scris mult şi
generos despre interpreţi, mai ales despre G. Melentieva în rolul Zaremei. "îmbinarea armonioasă a tehnicii
coregrafice expresive şi a măiestriei actoriceşti o ajută pe balerină să creeze un rol memorabil. Zarema în
interpretarea lui G. Melentieva este cel mai mare succes, nu doar al actriţei ci şi a întregului spectacol" ,
astfel spunea I. Nikberg. într-adevăr, chipul pătimaşei georgiene era apropiat sufleteşte de balerină, în dansul
prezentat în cinstea lui Ghirei; ea se încolăceşte ca o şerpoaică în jurul picioarelor lui apoi, brusc, face câteva
piruete şi salturi neaşteptate, pluteşte într-un zbor liber şi fascinant.
Mult s-a scris şi despre rolul Măriei, interpretat de balerina L. Nedremskaia care nu s-a impus
printr-o execuţie de calitate tehnică.5
O altă interpretă a Măriei, Potehina, s-a deosebit prin armonia mişcărilor şi perfecţiunea pozelor. Insă,
în aceste poze nu există acea mândrie suverană care era caracteristică Măriei. "Eroina era fermecătoare,
cucerea prin feminitate, blândeţe, sinceritate. Insă, interpretarea ei nu s-a remarcat prin profunzime.
Spectatorii erau impresionaţi de frumuseţea ei însă în scenele dramatice nu resimţea tragismul situaţiei sale"
6
scria L. Voskresenskaia. Rolul lui Vaţlav în zilele premierei a fost interpretat de A. Smoleanscki.
Caracteristicile rolului nu au coincis cu individualitatea artistică a dansatorului. Din acest motiv, chiar după
al doilea spectacol, rolul a fost încredinţat lui V. Parsadanean înzestrat de natură cu talent artistic şi un corp
frumos, atletic. El a fost foarte apreciat de L. Voskresenskaia "Vaţlav executat de V. Parsadanean este liric şi
cu multă fineţe, şi în exprimarea dragostei faţă de Măria a dat dovadă de nobleţe. Actorul posedă un înalt
nivel profesional, cu părere de rău rolul nu i-a oferit posibilitatea de a-şi arăta măiestria". Curând după aceea,
Parsadanean părăseşte Chişinău. Rolul a fost preluat şi realizat de V. Tihonov şi V. P. Leonardi.
Pentru V. Tihonov, care se întorsese din armată, acest rol a fost primul şi scenele de pantomină au fost
prezentate şovăielnic. In schimb, prin uşurinţa zborului în sărituri, cu rotaţii vertiginoase, transmitea
publicului energia tinereţii.
P. Leonardi nu se ridica la înălţimea dansului virtuos al lui V. Tihonov, dar fiecare mişcare a lui era
gândită şi corespundea chipului romantic. îşi ridica capul cu mândria aristocratică a polonezilor.

6
 După realizarea baletului "Fântâna din Bahcisarai", trupa moldovenească începe să abordeze
baletele clasice moştenite. Unul din vechile balete clasice păstrate este "Fata rău păzită" (La fille mal
garde). Premiera avusese loc la Bordeaux, pe 1 iulie 1789. Este un balet în trei acte, cu muzica bazată pe
motive naţionale franceze aparţinând unui compozitor necunoscut, libretul şi coregrafia originală se datorau
lui Jean Dauberval.
În Moldova, baletul "Fata rău păzită" a avut premiera la 30 iunie 1957, în coregrafia lui A. Protenco
cu aranjament muzical F. Herold, incluzând părţi din F. Herold, R. Drigo, L. Minkus, C. Pugni, L. Delibes,
A. Rubinştein.
Proţenco produce schimbări în scenariul baletului: mama Lisei, fermiera Marcelina, a devenit mătuşica
pisăloagă, iar Lise evident nepoata ei. Concesionarul Thomas, vecinul Marcelinei, devine mare boier.
Modificările scenariului schimbă structura compoziţională a baletului. Au fost scoase scenele care
prezentau viaţa ţăranilor. Tabloul muncii la câmp a fost înlocuit cu sărbătorirea strângerii recoltei, la moşia
lui Thomas. Din spectacol au dispărut dansurile populare care arătau distracţiile din epoca lui J. Dauberval.
Concomitent, au fost introduse dansuri ţigăneşti, spaniole şi variaţia clasică din baletul "Coppelia", care
putea fi folosit ca număr de spectacol separat.
În ciuda unor discordanţe logice ale spectacolului şi lipsei de unitate a stilului, spectacolul a avut şi
părţi bune. Alegerea lui A. Protenco a fost o reuşită, deoarece lexicul baletului este accesibil tinerilor
începători în tainele baletului.
Rolul Lise i-a adus lui R. Potehina primul succes din carieră. Eroina ei era fermecătoare, şireată şi
cochetă. Chipul naiv al fetei isteţe a fost asemuit cu N. Carabaci şi V. Salcuţan.
N. Carabaci în rolul Lise era sigură de ea, descurcăreţă, cunoscătoare a greutăţilor vieţii de la sat.
Dragostea îi dădea noi puteri, făcând-o capricioasă şi ştrengară.
Lise interpretată de V. Salcuţan atrăgea prin dansul uşor, virtuos exprimând bucuria vieţii.
Pentru V. Tihonov, rolul lui Colas a fost prima realizare importantă. În acest rol el face
cunoştinţă pentru prima dată cu dansul clasic. În compunerea personajului, el îmbină măiestria tehnică cu
sensibilitate, conferind rolului putere de expresie. Rolul Marcelinei care exprimă în felul său dragostea
pentru nepoată şi grija pentru viitorul ei fericit a fost redat de V. Slivinskii. Netinând cont de vârsta sa, ea se
crede încă nemaipomenit de frumoasă, idee cu care încearcă să cocheteze. Apariţia Marcelinei pe scenă
produce situaţii comice şi provoacă râsul.
Primii ani de existenţă a baletului au însemnat un succes. Entuziasmul maeştrilor de balet şi al tinerilor
artişti se transmitea publicului amator de balet, care devenea din zi în zi mai numeros.
Aproape concomitent, este montat spectacolul "Seara de balet", ce includea "Straussiana" "Noaptea
Walpurgiei" şi o parte de spectacol care conţine dansuri clasice şi de caracter, compuse de A. Proţenco.
Prezentarea scenografică a celor trei părţi ale spectacolului a fost creată de V. D. Mihailenko în spiritul unor
tablouri vesele. La început amuzante, dirijor al acesui spectacol este N. Cerneatinskii, mai târziu este preluat
de tânărul muzician L. Gavrilov. Orchestra, sub conducerea sa cânta cu inspiraţie. L. Gavrilov studiase la
catedra de dirijorat pentru balet. De aceea era atent la ieşirea în scenă a fiecărui solist şi urmărea foarte
exigent sincronizarea ritmului muzical cu fiecare pas al dansatorului. In general, "Seara de balet" s-a bucurat
de mare succes la public şi a intrat în repertoriul teatrului.
"Straussiana" a fost realizată de maestrul de balet A. I. Proţenco, scenograful fiind V. D. Mihailenko,
orchestra dirijată de N. I. Cerneatinskii. Vorbind despre "Straussiana", maestrul de balet I. Sluţcher
menţiona că "pare nefirească combinaţia dintre muzica veselă a lui R. Strauss şi manierele aristocratice de
salon care bântuie pe scenă.8
Rolurile au fost interpretate de G. Melentieva, N. Carobaci L. Nedremskii, R. Potehina, N. Berezina V.
Parsadonean.
Baletul "Noaptea Walpurgiei" expus într-un singur act, văzuse lumina rampei în 1869 în la Grand Opera
din Paris, ca parte finală a operei "Faust", de Ch. Gounod.

7
 în Moldova, "Noaptea Walpurgiei" a fost montată pentru prima dată în 1958, de către L. Voskresenskaia
ca lucrare de diplomă pentru Institutul de Stat al Artei Teatrale din Moscova, scenografiaV. D. Mihailenko,
dirijorul orchestreiN. I. Cerneatinskii.
Tema baletului — proslăvirea dragostei. In coregrafia lui L. Voskresenskaia, baletul conţine o serie
de de compoziţii coregrafice de efect care dau ocazia fiecărui dansator să exprime pasiunea dragostei
conform temperamentului său.
Maestrul de balet I. Slutcher a menţionat "L. Voskresenskaia a hotărât corect când a urmat uşoara
graţie a muzicii lui Ch. Gounod. Scena a fost cuprinsă în atmosfera nopţii walpurgice dansatorii exprimând
uşurinţă în execuţie şi plăcere. Uneori, aveai impresia că eşti martorul improvizaţiei colectivului de dans".
S-au remarcat duetele bogate în pasiune ale cuplului Melentieva-Tihonov, dansurile lirice ale lui
Berezina şi Fesenca, dansul înflăcărat al lui Nedremskaia şi Slivinscovo şi dansul grotesc al lui Golovina şi
Smoleanscovo".
Spectacolul "Seara de balet" s-a bucurat de un mare succes, fiind inclus în repertoriul teatrului. A.
Proţenco a dat libertate totală tinerilor dansatori de a evolua potrivit propriului temperament şi propriei
personalităţi, i-a urmărit cu grijă şi i-a îndrumat. Pe parcursul celor doi ani, posibilităţile dansatorilor au
ajuns să depăşească posibilităţile maestrului de balet şi, după nereuşita sa cu dansurile pentru opera
"Grozovan", Proţenko a fost nevoit să plece din teatru.
In 1958, maestrul principal de balet al Teatrului de operă din Chişinău devine V. Boicenko.
Absolvent al şcolii coregrafice din Leningrad, el avea deja în spate o experienţă de dansator şi maestru de
balet de opt ani în teatrele din Harcov şi Duşambe. Primul spectacol montat de el la Chişinău este baletul
"Lacul lebedelor" de P. I. Ceaikovski.
La Chişinău premiera baletului "Lacul lebedelor" are loc pe 20 aprilie 1958, montată de V. Boicenko,
scenografia P. A. Zlocevskii, dirijată de N. I. Cerneatinskii.
Maestrul de balet concepe spectacolul ca o dramă coregrafică, din versiunea clasică a acestui balet
semnată de L. Ivanov, păstrând doar dansul lebedelor din actul doi şi pas de deux. * Odillia-Siegfried,
compus de M. Petipa. Toate celelalte dansuri au fost montate de V. Boicenko. Spectacolul începe cu
prologul în care Odetta a fost transformată în lebădă. Toată scena se petrece în faţa lui Siegfried care nu
este în stare să intervină pentru a o apăra ; de aici motivul tristeţii prinţului în primul act.
In final, multe scene coregrafice ale spectacolului compuse de V. Boicenko au fost mai puţin
interesante, de exemplu pas de trois şi valsul din primul act. A impresionat în mod deosebit "Poloneza"
din finalul spectacolului care s-a remarcat prin bogăţia şi plasticitatea unor linii, volute ce formează o
imagine multicoloră. Tot o reuşită a maestrului de balet a constitutit-o şi "Dansul napolitan", interpretat
doar de balerine, fără tradiţionalul june ce le acompania la mandolină. Balerinele dansau uşor la modul
cochet şi cu satisfacţie vizibilă.
Partitura Odiliei a devenit o nouă reuşită creaţie a balerinei G. Melentieva, care reuşeşte să confere
personajului viclenie, atractivitate, şarm şi graţie. La primele acorduri ale muzicii, pe scenă izbucneşte cu o
forţă irezistibilă dansul. Odilia îl impresionează, îl ademeneşte şi-1 vrăjeşte pe Siegfried (V. Tihonov). Cu
părere de rău, rolul Odettei nu i-a reuşit tinerei balerine, îi lipsea sinceritatea profund lirică, graţia şi
farmecul feminin.
Pentru balerinul V. Tihonov, rolul lui Siegfried i-a folosit ca experinţă, dar n-a fost o împlinire
artistică. In schimb, el a prezentat fără multă dificultate toate fragmentele dansante din partitura sa din actul
trei, câştigând simpatia publicului prin simţul formei şi priceperea de a reproduce liniile sobre ale dansului
clasic. In celelalte acte, redate prin mijloacele pantomimei, V. Tihonov nu a fost atât de convingător. O
nereuşită a spectacolului a fost şi personajul Rotbart, interpreetat de P. Fesenco. V. Ioniţă a remarcat "este
extrem de moale şi aerian. Mişcările sunt lipsite de puterea demonică a răului care este exprimată de
orchestra".
In mare însă, montarea spectacolului a avut o influenţă importantă asupra trupei de balet care şi-a
ridicat nivelul profesional. Spectacolul a avut succes la public.

8
 In 1958 au început pregătiri intense pentru Decada artei şi literaturii moldoveneşti la Moscova. Acolo,
teatrul urma să prezinte balete clasice şi naţionale. Pentrul Teatrul moldovenesc, urmează o perioadă de
căutare şi formare a baletelor naţionale, inspirate din folclor. Primul propus a fost spectacolul coregrafic
"Surorile", cu un subiect simplu : Ileana, fiica mai mică a ţăranului Sofron, după absolvirea Institutului
agricol, se întoarce în satul natal. Aici ea se îndrăgosteşte de tânărul agronom Leonte. Tinerii doresc să se
căsătorească. Insă dorinţa lor contravine dorinţei părinţilor care, potrivit obiceiului trebuiau s-o mărite
întâi pe Dochiţa, sora mai mare a Ilenei, tot o fată frumoasă dar mândră, care îl respinsese pe tânărul
Ionaşcu. Intervin însă factori din afară ce fac posibilă căsătoria Ilenei cu Leonte. Şi Dochiţa îşi află, până
la urmă fericirea, căsătorindu-se cu un alt tânăr. Astfel, bătrânul ţăran Sofron face două nunţi deodată.
Muzica baletului "Surorile" a fost scrisă de L. Cogan, tânăr compozitor din Moscova, ucenicul lui
Aram Ilici Haciaturian ; cu ceva timp în urmă el culesese folclor muzical prin satele basarabene, şi pe
baza lor a compus "Suita moldovenească" pentru orchestră şi "Rapsodie moldovenească" pentru vioară şi
orchestră. Muzica lui L. Cogan a atras atenţia exegetului compozitor şi critic G. Şantări, care a propus
compozitorului să colaboreze împreună la un prim balet naţional, "compozitorul nu a încercat să facă o
enumerare succesivă, a melodiilor populare interpretate de orchestra simfonică, ci s-a străduit,
valorificând intonaţiile şi ritmurile lor, să creeze muzica sa, care păstra, în acelaşi timp, sonorităţile
muzicii populare. Astfel că maestrul de balet V. Boicenco a conceput spectacolul "Surorile" ca o oglindă
artistică în care erau sincronizate multe motive şi scene din viata rurală".
Caracterele personajelor principale erau exprimate prin adagio clasice, variaţii şi monologuri
dansante. In recenziile spectacolului a fost foarte apreciată contribuţia dirijorului orchestrei, I. Alterman.
Maestrul de balet V. Boicenco, pe baza scenariului lui V. Angel a construit spectacolul ca o
piesă de moravuri de familie.
Principalul mijloc de redare a acţiunii spectacolului a fost pantomima. Au existat însă şi
scene puţin clare, cu oarecari ambiguităţi, încât spectatorii nu ştiau de cine e îndrăgostit Ionaşcu de
Ileana sau de sora ei mai mare, Dochiţa. Şi totuşi, spectacolul impresiona publicul. Seduceau
muzica şi dansul; o reuşită a baletului era dansul fetelor cu struguri din actul doi. Condus de
muzică, maestrul de dans a combinat elemente coregrafice populare şi clasice. Limbajul dansului
era uşor receptat. Destul de interesant a fost dansul prietenelor cu broboade. Sunt frumoase unele
momente ale duetului Ileana-Leonte. Mai puţin i-au reuşit coregrafului dansurile populare ale
bărbaţilor.
In rolurile principale în balet au fost distribuiţi G. Melentieva (Ileana) şi V. Tihonov
(Leonte). Ei erau îmbrăcaţi în costume naţionale şi simbolizau eroi autentici din viaţa satului. Un
succes în redarea chipului lui Ionaşcu a fost şi interpretarea lui P. Leonardi, al doilea interpret în
acest rol, care s-a evidenţiat prin originalitatea mişcărilor şi volutelor coregrafice.
In cadrul Decadei de care vorbeam, urma să fie jucat şi baletul inspirat din legenda
"Meşterul Manole" "Legenda făuritorului", al cărui libret a fost scris de V. lovita, în trecutul
apropiat şi el artist al baletului moldovenesc, absolvent al şcolii coregrafice din Leningrad. Scenele
coregrafice au fost concepute de maestrul V. Boicenko, iar muzica a fost semnată de compozitorii
V. Poleakov şi V. Slivinski.
Subiectul spectacolului se construieşte pe rivalitatea dintre bătrânul meşter Andronic şi
tânărul său confrate Manole, care au concepţii diferite asupra venirii lor pe lume. Disputa dintre
Andronic şi Manole constituie conflictul principal al spectacolului, dar există în desfăşurarea
scenică şi alte conflicte, cum ar fi dragostea dintre Manole şi Dorina sau atitudinea despotică a
domnitorului Negru-Vodă care încerca să-şi impună cu forţa părerile în materie de artă şi ale cărui
dorinţe aveau putere de lege în faţa poporului.
Prin urmare, pantomima şi mişcările naturale au fost principalele procedee de redare
artistică a evenimentelor. Dansul era interpretat numai ca divertisment *. Impresionau mai ales
dansurile realizate de (Dorina) L. Nedrenskaia şi (Manole) P. Leonardi.

9
 Din păcate, baletul "Legenda făuritorului" n-a fost prezentat, V. Boicenco fiind nevoit
să părăsească teatrul după acest eşec.
In octombrie 1959, principalul maestru de balet la Chişinău devine N. Kamcova, profesor
emerit al şcolii coregrafice din Leningrad, devine unul din cei mai buni pedagogi ai Teatrului Mare
din Moscova. Intre timp, compozitorul V. Zagorski compusese muzica la baletul "Zorile". Libretul
fusee scris de G. Ghelovani şi exprimă lupta poporului moldav pentru libertate şi independenţă.
Baletul "Zorile" are la bază un subiect politic. Coregrafia a fost semnată de maestrul de balet din
Moscova, V. Varcoviţki. Premiera are loc pe 27 ianuarie 1960. Baletul era conceput în trei acte şi
începea cu un prolog. O rază de soare luminează întunericul scenei pe care apar figurile deţinuţilor
politici. Fiecare personaj în parte exprimă printr-un monolog plastic, amarul, disperarea şi suferinţa,
simţăminte ale poporului oprimat. Unii deţinuţi trăiau cu speranţa libertăţii. Pe măsură ce muzica
creşte în intensitate, personajele încep să se ridice, şi apar alţi deţinuţi. Se pregăteşte şi are loc o
evadare; reuşesc să evadeze şi Ion cu Mircea, doi buni prieteni.
Spectacolul "Zorile" nu a fost rezolvat într-un singur stil. In coregrafie, dansurile bogate în
imagini pitoreşti şi metaforice erau puneri in scenă naturaliste, exagerări voite ale realităţii
cotidiene. In spectacol, cu excepţia dansurilor ciobanilor şi moldoveneasca din final, dansurile
clasice şi populare existau separat. Chipurile eroilor principali erau construite dinamic în intonaţiile
dansului clasic. Maestrul de balet nu a reuşit să găsească echilibrul dintre dansul clasic şi popular.
Rolurile principale au fost interpretate de R. Potehina (Anica) V. Tihonov şi V. Poclitari
(Banciu). Tinerii scenografi S. Cazacov-Troeanskii şi M. Mucoseeva au fost invitaţi de la Moscova
pentru colaborarea la acest spectacol.
In general, spectacolele "Zorile" şi "Paloşul frânt" au fost concepute pe principiile dramei
coregrafice. Libretul baletului "Paloşul frânt" scris tot de G. Ghelovani şi A. Chirtoki pe motivele
poemului lui M. Eminescu "Strigoii", reînviau pagini din istoria străveche a poporului
moldovenesc.
Acţiunea baletului se petrece în zorii istoriei poporului român. Intr-o formă legendaro-
fantastică, baletul povesteşte lupta dacilor paşnici cu nomazii avari năvălitori. Muzica a
fost scrisă de
A. Lazareva.
Coregrafia baletului a fost semnată de doi maeştrii de balet S. Drecin şi H. Danilova (maestru
de balet al teatrului din Cuibâşev).
Scenografia a fost semnată de recunoscutul pictor moscovit
B. Volcov. Bazându-se pe muzică şi scenografie, maeştrii de balet doreau să imprime fiecărui dans
dramatism, putere de expresie, caracter emoţional, şi spectacolului grandoare. S. Drecin a lucrat
toate
dansurile pentru bărbaţi şi dansurile de masăN. Danilova a contribuit cu variaţiile pentru fete
şidansurile lirice. O mare importanţă coregrafică a fost acordată corpului de balet care, în unele
momente,
apărea ca personaje principale.
Dintre dansatori s-a evidenţiat V. Tihonov "teatrul a găsit în persoana lui V. Tihonov,
dansatorul care posedă cu uşurinţă toate elementele complicate ale dansului bărbătesc, care i-au fost
de mare ajutor în exprimarea caracterului eroului" scria "Cultura Sovietică".
Succesul lui V. Tihonov în rolurile Banciu şi Arald la Moscova au avut un rol hotărâtor în
cariera sa. El a fost invitat în trupa Teatrului Mare din Moscova ca solist.
După plecarea lui V. Tihonov, mulţi ani rolul lui Arald nu-şi găsea interpretul potrivit. M.
Caftanat a reuşit să dea din nou viaţă rolului. Tânărul dansator interpretând la un nivel de înalt
profesionalism acest rol, i-a completat fiecare latură emoţională, descoperind în felul său caracterul
eroului. Sunt diferite şi transfigurările lăuntrice ale eroului, la V. Tihonov şi la M. Caftanat.

10
 Viaţa paşnică a populaţiei 1-a impresionat pe Arald V. Tihonov care doreşte să se schimbe,
interpretul încearcând să redea sentimentele contradictorii care-1 frământă pe eroul negativ în lupta
cu sine însuşi. Arald, în interpretarea lui M. Caftanat, meditează pentru prima dată la sensul vieţii,
după întâlnirea cu Măria.
Ambele balete excelează prin valorificarea folclorului şi a melosului popular. Dar spectacolul,
în general, s-a dovedit a fi prea eclectic, neavând o concepţie unitară.
Repertoriul Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău era axat pe spectacole concepute ca drame
coregrafice. Din ele fac parte "Poveste de demult", "Surorile", "Zorile", "Paloşul frânt", şi din
balete, bazate pe structuri clasice, verificate în timp. Baletele clasice de comedie au fost
"Ţărăncuţa" "Mirandolina", "Fata rău păzită". Poemul coregrafic romantic "Fântâna din Bahcisarai"
şi baletul clasic romantic, "Lacul lebedelor". De un mare succes la public s-au bucurat spectacole
clasice, romantice şi de comedie.
Decada artei şi literaturii basarabene de la Moscova, ce era oglindită în presa periodică, a
conferit artei coregrafice un rol important, a contribuit nu doar la activizarea forţelor creatoare ale
trupei de balet, dar şi la perfecţionarea nivelului ei profesional, la care au contribuit şi remarcabili
profesori, şi maeştri de balet din Leningrad, Moscova, Minsc. Către începutul anilor 60, există un
echilibru între creatorii de balet şi "consumatorii" artei coregrafice. Spectatorii teatrului de balet
deveneau tot mai numeroşi.
In anii 60 conducerea trupei de balet din Chişinău îi revine lui S. Drecin. Acesta şi-a propus
să creeze noi balete.
In acelaşi an S. Drecin montează trei balete într-un act -"Francesca de Rimini", "Solveig" şi
"Bolero", reprezentând trei poeme coregrafice despre dragoste şi frumuseţe. Baletul "Solveig" (Fata
de gheaţă) apare pe 11 decembrie pe muzica lui Eduard Grieg, libretul G. Ghelovani, S. Drecin,
scenografia C. Lodzeiskii, dirijat de I. Aliterman. Premiera acestui balet avusese loc în 1922, pe 24
septembrie, la Teatrul de Operă şi Balet, din Petrograd maestru de balet P. Petrov, scenografia A.
Golovin.
Baletul a mai fost montat în alte versiuni, una dintre ele datează din 25 decembrie 1952, sub
conducerea muzicală a lui Asafiev montat la Teatrul Mariinski din Leningrad, de cătreL. V.
lakobson. Baletul a avut ca temă lupta omului împotriva puterilor naturii, scenele fantastice fiind
combinate cu scene din viaţa reală, baletul lui L. lakobson se dorea un spectacol romantic, baletul
lui S. Drecin era spectacol-poveste, în care dragostea şi fidelitatea înfruntă toate obstacolele.
Un rol important în spectacolul lui S. Drecin ca şi în al lui L. lakobson îl avea contrastul
dintre două tipuri feminine : fata de gheaţă personaj fantastic, întruchiparea frigului şi a răului şi
Solveig fata de ţăran, întruchiparea dragostei, a căldurii, feminităţii, şi credinţei în dragoste.
Contrastant a fost realizat şi finalul : sărutul lui Solveig îl întoarce la viaţă pe iubitul ei Olaf,
în spectacolul lui L. lakobson şi pe Paro în cel al lui S. Drecin.
Aceste momente au constituit singura asemănare între balete. Baletul lui S. Drecin a fost
montat într-un singur act şi redus numai la scene fantastice. In centrul atenţiei se afla fata de gheaţă şi
suita ei, cristalele de ghiaţă şi vânturile care îl abăteau din drum pe tânărul Paro. Fata de gheaţă era
îmbrăcată în costum verde sclipitor, dansul ei bazându-se pe mişcări bruşte, mişcări rapide ale
dansului clasic împodobite cu elemente acrobatice. Acest rol a fost interpretat de G. Meletieva şi L.
Nedremskaia. Dar nici una nu a putut să redea frigul din suflet şi din gând. Dansul lor radia de
dragoste şi pasiune. In contrast, Solveig interpretat de A. Godova era foarte rece şi sobră în
exprimarea sentimentelor ceea ce contravenea cu totul rolului său.
De aici şi nedumerirea cum de a putut fata de gheaţă G. Meletieva să-1 îngheţe pe Paro cu
sărutul ei şi cum de a reuşit Solveig A. Godova să-1 trezească. Rolul Paro a fost realizat de P.
Fesenko, cu ajutorul limbajului pantomimei şi al dansurilor în duet *. Deoarece coregrafia a fost
lipsită de amploare, el a rămas un personaj mut. Toate aceste neajunsuri au făcut ca baletul "Solveig"
să nu rămână mult timp în repertoriul teatrului.

11
 Concomitent s-a lucrat şi la montarea baletului "Francesca de Rimini" după poemul simfonic
cu acelaşi titlu de P. I. Ceaikovski, care fusese jucat pentru prima dată în 1915, pe scena Teatrului
Mariinsk din Sankt-Petersburg. Insă acest balet nu s-a bucurat de mare succes. Mulţi specialişti au
considerat că muzica lui P. I. Ceaikovski era prea dificilă pentru un balet.
Şi totuşi, ideea realizării acestui balet i-a atras pe mulţi coregrafi ruşi şi străini, care şi-au tot
încercat puterile şi norocul. Unul dintre ei a fost şi S. Drecin, montând versiuneaproprie a baletului,
"Francesca de Rimini" după libretul său scris împreună cu G. Gelovani. Baletul, într-un singur act,
era compus din şase episoade scurte.
"în primul, bătrânul pocit Giovanni îl trimite pe fratele său mijlociu, Paolo în calitate de peţitor
la tânăra Francesca şi cei doi tineri se îndrăgostesc unul de celălalt. Dar fata este silită să se mărite cu
Giovanni. In episodul doi, Virgiliu îi arată lui Dante cele şapte cercuri ale iadului în care, erau
chinuite corpurile oamenilor care au păcătuit, printre ei aflându-se Francesca şi Paolo îmbrăţişaţi.
Dante îl roagă pe Virgiliu să-i povestească istoria acestor tineri nedespărţiţi.
In episodul trei Virgiliu povesteşte : Sala de cavaleri din castelul Rimini. Tocmai s-a sfârşit
sărbătoarea căsătoriei tinerei Francesca cu bătrânul Giovanni. După plecarea invitaţilor, Giovanni
încearcă s-o îmbrăţişeze pe tânăra soţie, care îl respinge cu groază. Apare Paolo, care o linişteşte şi îi
mărturiseşte dragostea.
Episodul patru. Amintirile Francescăi şi ale lui Paolo legate de întâlnirile lor fericite.
In episodul cinci, amintirile sunt întrerupte de apariţia lui Giovanni. Văzându-şi soţia în braţele
lui Paolo, îi omoară pe amândoi, printr-o lovitură de sabie.

12