Sunteți pe pagina 1din 576

conf. univ. dr. IOAN GRIGA judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia Penală

DREPT

PROCESUAL PENAL

PARTEA GENERALĂ

TEORIE, JURISPRUDENŢĂ ŞI APLICAŢII PRACTICE

1

2

conf. univ. dr. IOAN GRIGA

judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia Penală

DREPT

PROCESUAL PENAL

PARTEA GENERALĂ

TEORIE, JURISPRUDENŢĂ ŞI APLICAŢII PRACTICE

Oscar Print

Bucureşti, 2004

3

Tehnoredactare

TRAIAN BĂDICAN

Coperta

RĂZVAN BĂLAŞA

Editura

Oscar Print

Bulevardul Regina Elisabeta nr. 71, et. 3, ap. 7, 050016 Bucureşti, sector 5, O.P. 1 tel./fax: (021) 315.48.74 e-mail: contact @ oscarprint.ro

COMENZI ŞI DISTRIBUŢIE tel./fax: (021) 315.48.74 mobil: 0724/665.879 e-mail: contact @ oscarprint.ro

© Oscar Print, 2004 ISBN 973-668-092-4

4

CUPRINS

Capitolul 1 Noţiuni introductive privind procesul penal şi dreptul procesual penal

17

Secţiunea 1

 

1. Istoricul dreptului procesual penal

 

17

2. Noţiuni generale privind organizarea şi realizarea justiţiei penale

20

 

Noţiunea, scopul şi fazele procesului penal

22

Fazele procesului penal

23

Secţiunea a II-a

 

1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

25

2. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept

26

Secţiunea a III-a

 

1. Normele

juridice procesual penale

 

27

 

Noţiune

27

Structură

28

Clasificare

28

2. Faptele juridice procesual penale

 

30

 

Raporturile juridice procesual penale

30

Noţiune

30

Structura raportului juridic procesual penal

31

Obiectul raportului juridic procesual penal

31

Trăsăturile raportului juridic procesual penal

32

Secţiunea a IV-a

 

Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român

32

 

1. Noţiune

32

2. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal

33

Secţiunea a V-a

 

Interpretarea normelor de drept procesual penal

35

 

1. Noţiune

35

2. Formele interpretării

 

35

3. Metodele sau procedeele de interpretare

36

4. Rezultatele interpretării

 

37

5. Limitele interpretării

39

Secţiunea a VI-a

 

Aplicarea legii procesuale penale române

 

39

 

1. Aplicarea legii

procesuale

penale

în

timp

39

2. Aplicarea legii procesuale penale în spaţiu

40

Capitolul 2 Principiile fundamentale ale procesului penal în România

41

Secţiunea I

 

1.

Noţiunea de principiu fundamental

 

41

5

2. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român

41

Secţiunea a II-a

Conţinutul principiilor fundamentale

44

1. Legalitatea procesului penal

44

Garanţii pentru respectarea principiului legalităţii

45

2. Principiul oficialităţii

47

A) Noţiune

47

B) Conţinut si mod de realizare

47

C) Excepţii de la principiul oficialităţii

48

3. Principiul aflării adevărului

50

A) Noţiune

50

B) Conţinut şi mod de realizare

51

4. Principiul prezumţiei de nevinovăţie

54

A) Noţiune

54

B) Conţinut şi mod de realizare

54

5. Principiul rolului activ al organelor judiciare

56

A) Noţiune

56

B) Conţinut şi mod de realizare

56

6. Principiul garantării libertăţii persoanei

57

A) Noţiune

57

B) Conţinut şi mod de realizare

58

7. Principiul respectării demnităţii umane

59

Noţiune

59

8. Principiul garantării dreptului de apărare

60

A) Noţiune

60

B) Garanţii ale respectării dreptului de apărare

63

9. Principiul separării funcţiilor judiciare în procesul penal

64

A) Noţiune

64

B) Separarea funcţiilor judiciare – unul din principiile de bază

ale procesului penal european

66

10. Principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil

67

11. Principiul dreptului la tăcere al învinuitului şi inculpatului

68

A) Noţiunea dreptului la tăcere şi a dreptului de a nu face declaraţie contra sie însuşi

69

B) Conţinutul dreptului la tăcere, procedura de realizare a acestuia şi efectele exercitării acestui drept în procesul penal

70

C) Efecte juridice ale noilor dispoziţii care reglementează dreptul la tăcere

71

12. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal

74

Noţiune

74

13. Principiul operativităţii în procesul penal

75

14. Limba în care se desfăşoară procesul penal

77

Aplicaţii practice – probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă

77

Capitolul 3 Participanţii în procesul penal

118

Secţiunea I

Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal

118

6

1. Noţiunea de participanţi în procesul penal

118

2. Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali

118

 

A)

Succesorii

119

B) Reprezentanţii

119

C) Substituiţii procesuali

120

Secţiunea a II-a

 

Organele judiciare

120

1. Instanţele judecătoreşti

120

2. Ministerul Public

124

3. Organele de cercetare penală

127

Secţiunea a III-a

 

Părţile în procesul penal

128

1.

Noţiunea de parte în procesul penal

128

A)

Învinuitul şi inculpatul

128

 

a) Explicaţii prealabile privitoare la calitatea de făptuitor şi învinuit

128

b) Inculpatul

130

c) Obligaţiile şi drepturile inculpatului în procesul penal

132

 

B)

Partea vătămată

133

C)

Partea civilă

135

D)

Partea responsabilă civilmente

136

Secţiunea a IV-a

 

Apărătorul în procesul penal

137

1. Noţiunea de apărare şi calitatea de apărător

137

2. Asistenţa juridică

139

3. Reprezentarea

142

 

A) Reprezentarea convenţională

142

B) Reprezentarea legală

143

Secţiunea a V-a

 

Alte persoane care participă în cadrul procesului penal

144

Aplicaţii practice – probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă

144

Capitolul 4 Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal

155

Secţiunea I Noţiuni introductive privind acţiunile în procesul penal

155

1. Noţiunea de acţiune în justiţie

155

2. Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal

156

Secţiunea a II-a

 

Acţiunea penală

157

1. Aspecte generale privind factorii acţiunii penale

157

 

A) Noţiunea, temeiul şi obiectul acţiunii penale

157

B) Subiecţii acţiunii penale

157

2. Trăsăturile acţiunii penale

158

 

A)

Acţiunea penală aparţine statului

159

7

 

B) Acţiunea penală este obligatorie

159

C) Acţiunea penală este indisponibilă şi irevocabilă

159

D) Acţiunea penală e indivizibilă

160

E) Acţiunea penală este individuală

160

3.

Momentele desfăşurării acţiunii penale

160

A) Punerea în mişcare a acţiunii penale

160

B) Exercitarea acţiunii penale

162

C) Stingerea acţiunii penale

162

Secţiunea a III-a

 

Acţiunea civilă

 

169

1. Noţiunea de acţiune civilă – instituţie a dreptului penal

169

2. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă

169

Teorii. Deosebiri şi asemănări

169

3. Obiectul, scopul şi subiecţii acţiunii civile în procesul penal

170

 

A) Obiectul acţiunii civile

170

B) Scopul acţiunii civile

171

C) Subiecţii acţiunii civile

172

4. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile în procesul penal

172

5. Desfăşurarea acţiunii civile în procesul penal

174

 

A) Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile

174

B) Punerea în mişcare a acţiunii civile

176

C) Exercitarea din oficiu a acţiunii civile

177

D) Introducerea în proces a persoanei responsabile civilmente

178

E) Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă

178

F) Cazuri speciale de exercitare a acţiunii civile la instanţa civilă

178

G) Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal

179

 

a) Respingerea acţiunii civile

179

b) Admiterea, în totalitate sau în parte a acţiunii civile

179

c) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă

179

Aplicaţii practice – probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă

180

Capitolul 5

Competenţa

 

194

Secţiunea I

 

Competenţa şi formele sale

194

1. Noţiunea de competenţă

194

Felurile competenţei penale

195

 

A) Competenţa materială

195

B) Competenţa teritorială

197

C) Competenţa personală

200

D) Competenţa funcţională

201

2. Competenţa instanţelor judecătoreşti în România

202

 

A)

Competenţa instanţelor penale civile

202

 

a)

Competenţa judecătoriei

202

8

b) Competenţa tribunalului

203

c) Competenţa tribunalelor specializate

203

d) Competenţa Curţii de Apel

204

B) Competenţa instanţelor penale militare

204

a) Competenţa tribunalului militar

204

b) Competenţa tribunalului militar teritorial

205

c) Competenţa Curţii Militare de Apel

205

C) Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

206

Secţiunea a II-a

Prorogarea de competenţă

207

1. Noţiune şi cazuri

207

2. Indivizibilitatea

208

3. Conexitatea

209

4. Efectele stării de conexitate sau indivizibilitate

210

A) Reunirea cauzelor

210

B) Prorogarea competenţei

211

5. Procedura de reunire a cauzelor

211

6. Disjungerea cauzelor

212

7. Alte cazuri de prorogare a competenţei

214

A) Prorogarea competenţei în caz de schimbare a încadrării juridice a faptei

214

B) Prorogarea competenţei în cazul schimbării calificării faptei

215

C) Prorogarea competenţei în cazul chestiunilor prealabile

215

D) Prorogarea competenţei în cazul strămutării judecării cauzei penale

216

a) Noţiune

216

b) Procedura strămutării

217

Secţiunea a IV-a

Alte instituţii procesuale legate de competenţă

217

1. Controlul competenţei penale

217

2. Declinarea de competenţă

218

3. Conflictele de competenţă

219

A) Noţiune

219

B) Procedura de rezolvare a conflictului de competenţă

220

4. Incompatibilitatea

222

A) Noţiune

222

B) Cazuri

223

a) Incompatibilitatea judecătorilor

223

b) Alte cauze de incompatibilitate

224

c) Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală,

a magistratului-asistent şi a grefierului

226

d) Incompatibilitatea expertului şi interpretului

226

C) Invocarea excepţiei de incompatibilitate

227

a) Abţinerea

227

b) Recuzarea

227

c) Procedura de soluţionare a declaraţiei de abţinere şi a cererii de recuzare

228

D) Sancţiunea incompatibilităţii

229

Aplicaţii practice – probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă

230

9

Capitolul 6 Probele şi mijloacele de probă

254

Secţiunea I

Probele

254

1. Probaţiunea în procesul penal

254

A) Noţiunea de probe şi mijloace de probă

254

 

B) Importanţa probelor în procesul penal

255

C) Activitatea de probaţiune şi rolul ei în procesul penal

256

2. Specificul activităţii de probaţiune şi rolul ei în faza de urmărire penală Particularităţile activităţii de probaţiune

257

 

în raport de fazele procesului penal

257

A) Particularităţile activităţii de probaţiune

 

în faza de urmărire penală

257

B) Specificul activităţii de probaţiune, particularităţile şi rolul ei în faza de judecată

258

3. Obiectul probaţiunii

260

A) Noţiunea de obiect al probaţiunii

260

 

B) Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii

261

a) Faptele similare, auxiliare şi negative

261

b) Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii

262

c) Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite

263

C) Cerinţele probelor

263

D) Clasificarea probelor

265

E) Procedura probaţiunii

266

4. Incidenţa principiilor fundamentale ale procesului penal în activitatea de administrare a probelor

268

A) Prezumţia de nevinovăţie

268

 

B) Principiul respectării demnităţii umane

269

5. Aprecierea probelor

270

Mijloacele de probă

 

271

1.

Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă

în procesul penal

271

Loialitatea în obţinerea mijloacelor de probă

272

 

2. Clasificarea mijloacelor de probă

273

3. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

274

A) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

274

a) Noţiune. Importanţa procesuală a declaraţiilor învinuitului

 

sau ale inculpatului

274

 

b) Procedura obţinerii declaraţiei învinuitului sau inculpatului

276

c) Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

278

B) Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente

279

a)

Noţiune

279

10

b) Procedura obţinerii declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente

280

c) Valoarea probatorie a declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente

280

C) Declaraţiile martorilor

281

a) Calitatea de martor în procesul penal

281

b) Excepţii de la îndatorirea de a fi martor

282

c) Obligaţiile şi drepturile procesuale ale martorilor

283

d) Procedura de ascultare a martorilor

285

e) Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor

287

D) Procedee speciale de ascultare a părţilor şi martorilor

288

a) Confruntarea

288

b) Folosirea interpreţilor

288

4. Înscrisurile, înregistrările audio sau video şi mijloacele materiale de probă

289

A) Înscrisurile

289

a) Noţiune

289

b) Procesele-verbale

290

c) Valoarea probantă a înscrisurilor

291

B) Interceptările şi înregistrările audio sau video

292

a) Noţiune şi importanţă

292

b) Condiţiile de efectuare ale interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video

293

c) Procedura de efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor audio-video

294

d) Valorificarea înregistrărilor audio-video

295

e) Verificarea înregistrărilor audio sau video

296

C) Mijloacele materiale de probă

296

a) Noţiune

296

b) Procedura folosirii mijloacelor materiale de probă

297

c) Valoarea probatorie a mijloacelor materiale de probă

297

5. Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor

şi a mijloacelor materiale de probă

298

A) Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

298

B) Percheziţia

300

a) Noţiune. Clasificare

300

b) Procedura de efectuare a percheziţiei

şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri

301

C) Cercetarea la faţa locului

305

a) Noţiune şi importanţă

305

b) Procedura cercetării la faţa locului

306

D) Reconstituirea

307

a) Noţiune şi importanţă

307

b) Procedura reconstituirii

307

11

6. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele

308

A) Constatările tehnico-ştiinţifice

308

a) Noţiune şi importanţă

308

b) Procedura de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice

308

B) Constatările medico-legale

309

a) Noţiune şi importanţă

309

b) Procedura de efectuare a constatărilor medico-legale

310

c) Valoarea probatorie a raporturilor de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală

310

C) Expertiza

311

a) Noţiune şi importanţă

311

b) Felurile expertizei

312

c) Procedura de efectuare a expertizei

314

D) Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare

319

a) Consideraţii preliminare

319

b) Comisia rogatorie

319

c) Delegarea

321

d) Martorii asistenţi

322

Aplicaţii practice – probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă

323

Capitolul 7 Măsurile procesuale

417

Secţiunea I

Consideraţii introductive

417

1. Noţiunea de măsuri procesuale

417

2. Clasificarea măsurilor procesuale

418

Secţiunea a II-a

Măsurile preventive

419

1. Noţiune, feluri şi natura juridică

419

A) Noţiunea de măsuri preventive

419

B) Felurile măsurilor preventive

420

C) Natura juridică a măsurilor preventive

421

2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept

a măsurilor preventive

421

A) Luarea măsurilor preventive. Condiţii

421

Procedura luării măsurilor preventive

425

B) Înlocuirea măsurilor preventive

426

Procedura înlocuirii măsurii arestării preventive

427

C) Revocarea măsurilor preventive

428

Procedura revocării măsurilor preventive

428

D) Încetarea de drept a măsurilor preventive

429

Procedura încetării de drept a măsurilor preventive

430

E) Căile de atac

430

Căi de atac împotriva măsurilor preventive dispuse în cursul judecăţii

435

12

3. Analiza măsurilor preventive

437

A) Reţinerea

437

Organele competente pentru luarea măsurii reţinerii şi condiţiile luării acestei măsuri

439

B) Obligarea de a nu părăsi localitatea

441

C) Obligarea de a nu părăsi ţara

442

D) Arestarea preventivă

443

1. Arestarea preventivă a învinuitului

443

a) Procedura de arestare a învinuitului în cursul urmăririi penale

445

b) Procedura arestării învinuitului în cursul judecăţii

445

2. Arestarea preventivă a inculpatului

446

a) Procedura arestării inculpatului în cursul urmăririi penale

448

Durata arestării inculpatului

449

Mandatul de arestare

449

Prelungirea duratei arestării inculpatului în cursul urmăririi penale

450

Calea de atac

452

b) Procedura arestării inculpatului

după trimiterea sa în judecată

453

Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului trimis în judecată în stare de arest

453

Calea de atac împotriva încheierii de revocare sau menţinere a arestării preventive

454

c) Procedura arestării inculpatului în cursul judecăţii

454

d) Verificări privind legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii

455

Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea preventivă a minorilor

456

În cursul judecăţii

460

4. Liberarea provizorie

460

A) Noţiune. Natură juridică. Caracteristici

460

B) Liberarea provizorie sub control judiciar

461

C) Liberarea provizorie pe cauţiune

463

D) Procedura liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune

465

E) Revocarea liberării provizorii

468

Aplicaţii practice – probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă

468

Secţiunea a III-a

Alte măsuri procesuale

500

1. Măsurile de ocrotire

500

2. Măsurile de siguranţă

501

A) Condiţii

501

B) Procedura luării măsurilor de siguranţă

502

13

3. Măsurile asigurătorii

503

A) Noţiune. Condiţii

503

B) Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asigurătorii

504

C) Bunurile asupra cărora nu se pot lua măsuri asigurătorii

504

D) Procedura de luare a măsurilor asigurătorii

505

 

a) Sechestrul penal propriu-zis

506

b) Inscripţia ipotecară

507

c) Poprirea

507

d) Contestarea măsurilor asigurătorii

508

4. Restituirea lucrurilor

508

5. Restabilirea situaţiei anterioare

509

Capitolul 8 Actele procesuale şi procedurale comune

510

Secţiunea I

Actele procesuale şi actele procedurale

510

1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural

510

2. Condiţii de valabilitate

512

3. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale

512

A) Acte procedurale comune

513

 

a) Citarea

513

 

1. Noţiune

513

2. Conţinutul citaţiei

514

3. Locul de citare

514

4. Înmânarea citaţiei

516

 

b) Comunicarea altor acte procedurale

517

c) Mandatul de aducere

518

B) Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite

519

 

1.

Modificarea actelor procedurale

519

2.

Îndreptarea erorilor materiale

520

3.

Înlăturarea unor omisiuni vădite

520

Secţiunea a II-a

 

Termenele în procesul penal

520

1. Noţiune şi importanţă

520

2. Clasificarea termenelor procedurale

522

3. Calcularea termenelor

523

A) Calculul termenelor procedurale

523

 

B) Calculul

termenelor substanţiale

524

4. Acte considerate ca făcute în termen

524

Secţiunea a III-a

 

Sancţiunile procesual penale

525

1. Noţiunea de sancţiuni procesual-penale. Scop

525

2. Categorii de sancţiuni procesual-penale

525

A)

Decăderea

526

Delimitarea decăderii de celelalte sancţiuni procesuale

526

14

B) Inadmisibilitatea

526

Delimitarea inadmisibilităţii de nulitate

527

C) Nulităţile

527

a) Noţiune

527

b) Clasificare

529

Nulităţile prevăzute de Codul de procedură penală

530

1. Nulităţile absolute

530

a) Trăsăturile nulităţilor absolute

530

b) Cazurile de nulitate absolută

531

2. Nulităţile relative

532

a) Trăsăturile nulităţilor relative

532

b) Declararea nulităţii şi efectele ei

534

c) Efectele nulităţii

534

Secţiunea a IV-a

Cheltuielile judiciare şi amenzile judiciare

535

1. Cheltuielile judiciare

535

A) Noţiune

535

B) Plata cheltuielilor avansate de stat

537

C) Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi

539

2. Amenda judiciară

540

A) Abaterile sancţionate cu amendă judiciară

540

B) Procedura privitoare la amenda judiciară

541

Aplicaţii practice – probleme ivite şi rezolvate în jurisprudenţă

542

15

16

Capitolul 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL

Secţiunea 1

1. ISTORICUL DREPTULUI PROCESUAL PENAL

În toate domeniile dreptului, inclusiv în cel al dreptului penal, legiuirile cele mai vechi cuprindeau de-a valma norme de drept substanţial şi de procedură penală. Diferenţierea acestor două categorii de norme s-a făcut numai în timp, în urma unui proces lent. Dreptul penal avea, iniţial, un caracter religios şi îndeosebi procedura avea caracterul şi forma unui ritual religios. Primele norme de conduită le găsim prescrise în cărţi care erau în acelaşi timp, biblii şi coduri. O altă trăsătură a dreptului penal primitiv a fost caracterul său privat. Mult mai târziu, după o lungă evoluţie dreptul penal primitiv a ajuns în perioada etatică şi în faza juridică, îmbrăcând treptat însuşirea de drept public. În paralel, acest drum l-a parcurs şi procedura penală, până când, târziu, a ajuns să dobândească trăsături ale dreptului procesual penal. Prima formă evoluată de proces penal atât sub aspectul formei cât şi sub aspectul fondului, o găsim la romani. Procesul penal roman avea două forme: proces penal privat şi proces penal public, în raport de modalitatea de intervenţie jurisdicţională a Statului: ca arbitru între părţile litigante şi, respectiv, ca subiect al puterii de a pedepsi în interes social. Procesul penal privat se întemeia pe actio doli şi intervenea pentru orice fapt injust. Procesul penal public cuprindea, pe de o parte, valorificarea unei pretenţii juridice a părţii vătămate, iar, pe de altă parte, exercitarea funcţiei de apărare socială a Statului. Avea două forme: cognitio (toate funcţiile procesuale erau atribuite Statului) şi accusatio (acuzarea în interes public care se făcea de către orice cetăţean). Pe măsură ce relaţiile sociale au evoluat şi s-a simţit nevoia unor noi exigenţe de represiune a criminalităţii, sfera de atribuţii a acuzatorului privat a fost restrânsă, ajungându-se, treptat, la o procedură penală extraordinară, în care acuzarea nu mai era privată, ci din oficiu. Procedura de desfăşurare avea la bază publicitatea şi formalitatea. Elementele de publicitate şi formalism au însemnat o evoluţie remarcabilă în procesul penal roman care a ajuns, astfel, la un înalt grad de dezvoltare. Edificatoare, este în acest sens, remarca, conform căreia, în materia probelor procesul strălucea „ca model neîntrecut de fineţe juridică şi penetraţiune psihologică1 . Procesul penal barbaric a avut, de asemenea, normele sale speciale. Deşi la început barbarii nu au avut legi scrise, conducându-se după obiceiuri, cu timpul ei au înscris în legi dreptul cutumiar al poporului, care avea la bază tradiţia.

1 Prof. Eugenio Florian

17

În epoca feudală, justiţia era împărţită de mai multe tribunale; infracţiunea, în principiu, era urmărită în baza acuzaţiei, părţii vătămate sau, în caz de moarte a acesteia, acuzaţia era preluată şi exercitată de rude. În evul mediu au intervenit modificări importante, atât în ceea ce priveşte organizarea tribunalelor penale, cât şi în privinţa formelor procedurii. A fost introdusă procedura nefastă a inchiziţiei, iar acţiunea din oficiu a luat treptat, tot

mai mult locul acuzării exercitate de către partea vătămată. Inchiziţia este instituţia de la care a derivat denumirea de procedură inchizi- torială sau sistem procedural inchizitorial, care, în cursul istoriei procedurii penale,

a alternat cu sistemul acuzatorial. Din îmbinarea acestor sisteme concurente, s-a

născut, treptat, un sistem electiv, mixt, care a fost îmbrăţişat de legiuirile pro-

cedurale moderne. În secolul al XII-lea, în Italia, sub influenţa noilor jurisconsulţi bolonezi, se pun bazele procesului penal comunal, din elemente romanistice şi economice. Reformarea procesului penal a avut loc sub impulsul ideilor filosofiei

raţionaliste, al spiritului de libertate şi umanitate, din jumătatea a doua a secolului

al XVIII-lea.

Exemplul cel mai reprezentativ în acest sens, este Anglia, cu sistemul său de proces acuzatorial cu juraţi.

O importantă mişcare de reformă o regăsim în legile de procedură

promulgate în timpul revoluţiei franceze (1789-1791) şi mai târziu în procesul reformat german (1848). Codificarea procesuală penală modernă îşi are izvorul în trei coduri funda- mentale: codul de instrucţiune criminală francez (1809); regulamentul de procedură penală austriac (1874); regulamentul de procedură penală german (1870). În ceea ce priveşte dreptul procesual penal românesc, trebuie remarcat că vechile legiuiri române conţineau de regulă, pe lângă normele de drept penal substanţial şi norme de procedură penală. Aşa se explică că istoricul procedurii penale este aproape identic cu acel al dreptului penal. Codurile penale şi de

procedură penală româneşti din 1864 şi 1936 au fost întocmite şi discutate paralel sau succesiv şi puse în aplicare la aceeaşi dată. Până la unirea Ţărilor româneşti, s-au succedat diferite pravile, codici sau coduri, penale şi de procedură.

La început s-au aplicat obiceiurile (cutumele) pământului şi legile romane.

Apoi, în locul dreptului nescris sau alături de acesta, au fost aplicate pravilele. În Moldova s-a aplicat la începutul secolului al XV-lea, legiuirea sau Pravila lui Alexandru cel Bun (1421-1433), iar în 1646 s-a tipărit la Iaşi, Pravila lui Vasile Lupu. În 1652, domnitorul Ţării Româneşti, Matei Basarab a pus în aplicare şi aici, Pravila lui Vasile Lupu, sub numele de Pravila cea mare, şi astfel s-a realizat o unificare legislativă în Principatele româneşti. Această unificare a durat 128 de ani, până la punerea în aplicare, în 1780, a Codului Ipsilanti, în Ţara românească. În Ţara românească, Codul Ipsilanti a fost în vigoare de la 1780 până la 1818, când s-a pus în aplicare Codul Caragea, rămas în vigoare până la 1832. Codul Caragea s-a aplicat împreună cu Regulamentul organic, fiindcă acesta nu cuprindea norme penale substanţiale ci numai de procedură.

18

În anul 1841, a intrat în vigoare legiuirea lui Gh. Bibescu Vodă. A urma, apoi în 1850, Codica de procedură criminalicească a lui Barbu Dinu, Ştirbei, până în 1865, după care a intrat în vigoare Codul de procedură penală al Principatelor Unite. În acest timp, în Moldova, Pravila lui Vasile Lupu a continuat să se aplice şi după 1780, până la 1814. Apoi, a urmat Codica lui Donici, care s-a aplicat până în anul 1862. O importantă evoluţie a însemnat Codul Sturza. Acesta a fost o condică penală sistematică, superioară legiuirilor anterioare. La 1832 a intrat în vigoare Regulamentul organic, alături de acesta rămânând însă în vigoare şi Codul penal şi de procedură Sturza, până la 1865, când s-a pus în aplicare Codul de procedură penală a Unirii Principatelor. Acest cod a fost în vigoare, timp de 72 de ani, până la 31 decembrie 1936. De-a lungul timpului acestui cod i-au fost aduse câteva modificări, dintre care amintim: prin legea din 17 aprilie 1875 au fost completate unele lacune; prin legea din 15 martie 1902 privitoare la libertatea individuală, s-a prevăzut dreptul inculpatului de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de a comunica cu el etc.; prin legea din 13 aprilie 1913 asupra Micului Parchet, privind anumite flagrante delicte, s-a acordat Ministerului Public dreptul de a face instrucţie şi de a emite mandat dearestare; prin art. 2 al Constituţiei din 28 martie 1923, au fost trecute unele infracţiuni din competenţa Curţilor cu juraţi în cea a tribunalelor. După Unirea Principatelor române cu patria-mamă, în 1918, au fost adoptate noi coduri pentru România unită, dintre care primele sunt Codul penal şi Codul de procedură penală, ambele din 1936, puse în aplicare la 1 ianuarie 1937. Unirea din 1918 a găsit în vigoare în România unită diferite coduri de procedură penală, şi anume: codul din 1864, pus în aplicare la 22 aprilie 1865; în Transilvania, era codul de procedură penală din 4 octombrie 1896, pus în aplicare la 1 ianuarie 1900; în Basarabia, era codul de procedură penală rus din 1864, pus în aplicarea la 1869; în Bucovina, era codul austriac de procedură penală din 1873, pus în aplicare la 1 ianuarie 1874. România unită avea astfel patru regimuri procesuale deosebite şi se impunea cu o necesitate imperioasă unificarea codurilor. În acest scop, Codului de procedură penală din 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, i s-au adus numeroase modificări şi ratificări prin diferite legi: Legea pentru corectarea erorilor materiale din codurile penal şi de procedură penală – 1939; Legea pentru organizarea noilor instanţe criminale – 6 august 1938; Legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din legea pentru organizarea noilor instanţe criminale – 2 noiembrie 1938; Legea din 26 ianuarie 1939; Legea din 7 octombrie 1939 pentru accelerarea justiţiei şi judecării afacerilor penale. Modificările importante aduse codului de procedură penală prin Legea din 16 ianuarie 1939 reprezentau un echilibru între garanţiile pro- cedurale şi funcţiunea represivă însăşi, ţinând seamă de noile principii ale ştiinţei penale şi de necesitatea unificării legislative în această materie pe tot teritoriul României întregite 2 .

2 V. Iamandi, fost ministru al Justiţiei

19

Actualul cod de procedură penală din România a intrat în vigoare la 1 ianua- rie 1969, înlocuindu-l pe cel din 1936. Modificările legislative care au intervenit ulterior au încercat să fie în concordanţă cu transformările socio-economice şi politice ale societăţii româneşti. Modificări substanţiale au fost aduse acestui cod prin mai multe acte normative, adoptate în ultimii ani, dintre care cele mai recente sunt Legea nr. 281/2003, O.U.G. nr. 66/2003 şi O.U.G. nr. 109/2003. Modificările istorice intervenite prin Legea nr. 281/2003, pe care le vom ana- liza în cuprinsul capitolelor corespunzătoare materiei respective, au intrat în vigoare la data de 1 iulie 2003 şi au fost puse în aplicare, diferenţiat, după cum urmează:

dispoziţiile privind arestarea preventivă şi percheziţia, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003 (1 iulie 2003),

celelalte dispoziţii, de la data de 1 ianuarie 2004. Ulterior, Legea nr. 281/2003 a fost modificată prin O.U.G. nr. 66/2003, intrată în vigoare la 11 iulie 2003 (aprobată prin Legea nr. 359/2003), cu menţiunea că dispoziţiile referitoare la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, precum şi cele prevăzute la punctele 31-33, 35 şi 36 ale art. I din Legea nr. 281/2003, au fost aplicate chiar cu data de 11 iulie 2003. Prevederile O.U.G. nr. 109/2003 se aplică de la data intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei-29 octombrie 2003. Codul actual de procedură penală, cu modificările sus-menţionate, este împărţit în două mari părţi: partea generală şi partea specială. Partea generală cuprinde principiile fundamentale, instituţiile de bază în procesul penal şi regulile de bază aplicate pe parcursul procesului penal. Această parte cuprinde următoarele titluri:

regulile de bază şi acţiunile în procesul penal (art. 1-24);

competenţa (art. 25-61);

probele şi mijloacele de probă (art. 62-135);

măsurile preventive şi alte măsuri procesuale (art. 136-170);

acte procesuale şi procedurale comune (art. 171-199). Partea specială cuprinde o reglementare cronologică a procesului penal, în toate fazele sale, urmărind activităţile şi formele procesuale de realizare a acestora. Această parte cuprinde următoarele titluri:

urmărirea penală (art. 200-286);

judecata (art. 287-414);

executarea hotărârilor penale (art. 415-464);

proceduri speciale (art. 465-524).

2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA ŞI REALIZAREA JUSTIŢIEI PENALE

Într-un stat de drept, realizarea justiţiei penale nu se poate face în mod arbitrar şi dezordonat, ci după norme şi forme bine stabilite şi printr-o activitate disciplinată şi organizată 3 . Această disciplinare şi organizare este realizată de dreptul procesual penal.

3 Traian Pop., Drept procesual penal, vol.I, Partea introductivă, p. 3

20

Dreptul procesual penal cuprinde norme ce stabilesc organele specializate ale statului chemate să îndeplinească activităţile necesare realizării justiţiei penale prin aplicarea sancţiunilor penale faţă de cei care au încălcat legea prin săvârşirea de infracţiuni; atribuţiile fiecărui organ (competenţa) şi totodată actele, măsurile sau operaţiunile succesive prin care se aduc la îndeplinire toate aceste activităţi, de către organele şi persoanele participante la proces; drepturile şi îndatoririle acestora, formele sau modurile în care trebuie să fie îndeplinite aceste acte (procedura) 4 . Dreptul statului de a pedepsi pe infractor ia naştere prin violarea efectivă a normelor dreptului penal substanţial. Dreptul penal este însă un drept potenţial, o energie potenţială care nu poate acţiona decât prin procedura penală. Statul ca titular al ordinii de drept, prin organele judiciare competente, are obligaţia să constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, să identifice autorii acestora şi să ceară tragerea lor la răspundere în justiţie, printr-un proces penal. Se naşte, astfel, un raport procesual penal între diferiţi subiecţi ai procesului, care au fiecare anumite drepturi şi obligaţii. În ţara noastră, înfăptuirea justiţiei penale are loc în numele legii, justiţia fiind unică, imparţială şi egală pentru toţi (art. 123 alin. 1 şi 1 1 din Constituţia României revizuită ). Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ea se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Garantul independenţei justiţiei este, potrivit noii legi, Consiliul Superior al Magistraturii. Aceeaşi lege arată că, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Acesta îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei. Procurorii, împreună cu organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare formează organele de urmărire penală, care exercită o activitate specifică, denumită urmărire penală. Activitatea judiciară are două componente:

1. o activitate prealabilă de urmărire penală auxiliară justiţiei, dar absolut necesară;

5

2. activitatea de justiţie penală propriu-zisă.

Prima activitate este desfăşurată de către procurori şi organele de cercetare penală care acţionează pentru prevenirea şi constatarea infracţiunilor, identificarea făptuitorilor, descoperirea şi strângerea probelor, în vederea stabilirii dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. A doua componentă este activitatea de justiţie penală propriu-zisă, realizată de instanţele judecătoreşti penale. La activitatea judiciară participă, pe lângă organele judiciare, şi două cate- gorii de persoane:

4 Tr. Pop., I, op.cit., p. 3 5 Legea de revizuire a Constituţiei este publicată în M. Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003

21

părţile, în temeiul interesului lor în rezolvarea cauzelor penale (incul- pat, parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente);

alte persoane, care nu au interes direct în rezolvarea cauzei penale (martori, experţi, interpreţi etc.) dar care având cunoştinţe despre date, fapte şi împrejurări ce ţin de stabilirea adevărului sunt chemate să ajute organele judiciare în soluţionarea procesului.

Noţiunea, scopul şi fazele procesului penal

Activitatea de realizare a justiţiei penale sau exerciţiul acesteia, nu se poate face decât cu mijloace şi în forme riguros stabilite de lege, precum şi cu garanţii care să asigure respectarea strictă a acestor mijloace şi forme, toate având ca scop îndeplinirea comandamentelor majore ale procesului penal, arătate de art. 1 C.pr.pen. Desigur, un proces penal nu poate exista fără raport juridic penal substanţial real, adică fără o violare concretă a dispoziţiilor legii penale. Pe de altă parte, activitatea statului – ca titular al ordinii de drept – de tragere la răspundere a infractorilor nu se poate exercita oricum. Faptele şi actele prin care se caracterizează această activitate se succed într-o ordine logică, riguros stabilită de legiuitor, printr-o înlănţuire de manifestări constitutive, în cadrul procesului penal, care se finalizează prin hotărârea jude-

cătorească definitivă. În cadrul acestui mecanism complex iau naştere anumite raporturi juridice între organele judiciare şi persoanele participante, interesate sau nu în rezolvarea cauzei penale, raporturi care, evident, implică anumite drepturi şi obligaţii corelative. Dintre numeroasele definiţii formulate în literatura de specialitate, ne vom opri la una care este apropiată opiniei noastre, căreia îi aducem următoarele modificări:

Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor