REACŢII NUCLEARE

Proprietăţile reacţiilor nucleare

Proprietăţile reacţiilor nucleare

Radioactivitatea naturală a pus la îndemâna fizicienilor de la începutul secolului al XX-lea

particule  având energii cinetice relativ mari. Rutherford a studiat primul în mod coerent ce se
întâmplă la impactul dintre particulele  ale radiului C' şi nucleele diferitelor elemente.
Dacă energia particulei este suficient de mare pentru a permite apropierea acesteia de nucleu
învingând respingerea coulombiană electrostatică, particula incidentă pătrunde în nucleu.
A rezultat necesitatea obţinerii unor particule cu energii cinetice mari, soluţia fiind accelerarea
în câmpuri electrice a particulelor încărcate electric, dar cu masă mică ( 1H1, 1D2, 2He4).
Aceasta se realizează cu acceleratoare de particule a căror dezvoltare constituie o preocupare
actuală deosebită.
Pentru domeniul de energii din reactoarele nucleare, mai mici sau egale cu 14 MeV,
particulele incidente notate cu a, având energie cinetică suficient de mare, pătrund în nucleul A.
După pătrunderea în nucleu, energia cinetică a particulei şi energia ei de legătură în nucleu se
vor repartiza pe protonii şi neutronii nucleului, astfel încât, practic, rezultă un nucleu compus C,
excitat cu o energie egală cu suma acestor energii.
Energia de extracţie a nucleului se poate concentra, la un moment dat, sub formă de energie
cinetică, pe un nucleon sau un grup de nucleoni b relativ stabili (1D2, 2He4), creând posibilitatea ca
acest grup să părăsească nucleul cedând acestuia energia de legătură. Nucleul A va trece astfel în
nucleul B, care poate fi în stare fundamentală sau excitantă.

O reacţie nucleară la energiile din reactoarele nucleare are trei faze:

a + A = C* = b + B
Făcând abstracţie de nucleul intermediar, se obişnuieşte să se noteze şi A (a, b) B.
În continuare vor fi descrise o serie de legi de conservare care sunt respectate în reacţiile
nucleare.

Conservarea energiei totale

Notăm cu M0(A), M0(a), M0(B), M0(b), M0C masele de repaus, cu Ei energia cinetică iniţială, cu
Ef energia cinetică finală şi cu Eex energia de excitare a nucleelor şi avem relaţiile:
a + A  C*  b + B*

Energia de reacţie este, prin definiţie, diferenţa dintre energia nucleelor iniţiale şi a celor
finale, considerate în repaus în starea fundamentală.

Măsurând experimental diferenţa Ef–Ei şi Eex–B, se poate deduce energia de legătură şi masele
nucleare.
După semnul energiei de reacţie, există:
a) reacţii exotermice, dacă Q > 0;
b) reacţii endotermice, dacă Q < 0.
 Conservarea impulsului

Într-o reacţie nucleară, impulsul total înainte şi după reacţie se conservă:

Conservarea momentului de rotaţie

Conservarea se face în combinaţie cu momentul propriu de rotaţie sau cu spinul nuclear.

Conservarea sarcinii electrice

Este echivalentă cu conservarea numărului atomic Z, deci a numărului de protoni în reacţiile

nucleare în care nu avem o transformare a protonilor în neutroni, caz în care sarcina se conservă prin
apariţia unui positron.

Conservarea numărului de masă

Se conservă numărul total de nucleoni, neutroni şi protoni, ceea ce ne arată că, la energii
medii, neutronii şi protonii nu se distrug ci cel mult pot să treacă unul în altul după reacţiile:

Tipuri de reacţii nucleare

Tipuri de reacţii nucleare

Reacţiile nucleare se pot clasifica în trei categorii care vor fi descrise în continuare.

Împrăştierea elastică

După reacţie, natura particulei şi nucleului se păstrează, şi ca exemplu, avem împrăştierea

neutronului pe nuclee de deuteriu:
0n + 1D  1T  1D + 0n
1 2 3* 2 1

În primă aproximare, putem descrie o astfel de reacţie prin modelul simplu al şocurilor bilelor
de biliard.
 Împrăştierea inelastică

Într-o reacţie de acest tip, după soc rezultă aceeaşi particulă şi acelaşi nucleu, dar acesta din
urmă este excitat din cauza energiei cinetice pierdute de particulă, de exemplu reacţia:
0n + 6C  6C + 0n1
1 12 12*

Reacţii nucleare de transmutare

Reacţiile sunt de tipul:

A+aB+b
unde: BA
B  A*
ba
Putem aminti reacţia realizată pentru prima dată, în 1932, de Cockroft-Walton:
3 Li7 + 1H1  4Be8*  2He4 + 2He4
Un caz particular este captura readiativă, reacţie în care particula iniţială este absorbită de
nucleul compus şi se eliberează energia de legătură şi energie de excitare prin emisia unei cuante .
De exemplu:
0n1 + 92U238  92U239*  92U239 + 
Nucleul rezultat în urma capturii are mai mulţi neutroni decât protoni pentru a fi stabil, deci
urmează reacţiile:

Pu239 se dezintegrează în .
94

Această reacţie are o deosebită importanţă deoarece permite utilizarea uraniului 238 drept
combustibil în reactoarele cu neutroni rapizi.

Secţiunea efectivă

Secţiunea efectivă

O reacţie nucleară este caracterizată prin probabilitatea de a se produce, iar determinarea

acestei probabilităţi se face prin măsurare experimentală sau, teoretic, utilizând modelele de reacţii
nucleare.
Utilizăm, un fascicul de particule incidente, de exemplu neutroni proveniţi din canalul unui
reactor, cu o densitate n (neutroni/cm3) şi o viteză constantă v, care este trimis pe o ţintă subţire
alcătuită din materialul ce conţine nucleele care ne interesează şi care au o densitate N (nuclee/cm3).
Se neglijează viteza dată de agitaţia termică a nucleelor, considerându-le în repaus faţă de
laborator (fig. 1)
 Fig 1. A

s [cm2]

x [cm]

Interacţiunea dintre fasciculul de neutroni şi nucleele din placă

După interacţiunea cu nucleele, o parte din neutronii împrăştiaţi elastic sau inelastic, iar alţii
vor fi absorbiţi rezultând reacţia de transmutare, neutronii fiind scoşi din fascicul. O altă parte din
neutroni nu vor interacţiona cu nucleele şi vor străbate neperturbaţi ţinta.
Se poate măsura cu ajutorul unor detectori (contori) numărul neutronilor din fascicul care
străbat un cm2 într-o secundă (fig.2).
Fig. 2.

1 cm2

n Contor

Determinarea experimentală a numărului de neutroni care au interacţionat cu nucleele ţintă

Notăm cu  fluxul neutronilor din fascicul:
 neutroni/cm2s = nv neutroni/cm3 cm/s
Fig. 3.

n v
Contor

x

N [Nuclee/cm3]

Înregistrarea numărului de neutroni

Se introduce ţinta între fascicul şi contor (fig. 3), iar contorul va înregistra în acest caz un
număr mai mic de neutroni 1 < .
 Cunoscând valorile  şi 1 se determină numărul de neutroni, pe cm 2 de ţintă şi pe unitatea de
timp, care au interacţionat cu nucleele:
 =  – 1
Probabilitatea ca un neutroni să sufere o interacţiune cu un nucleu din ţintă va fi:

Se impune intuitiv, ca această probabilitate să fie proporţională cu numărul nucleelor pe cm 2

de ţinută: N x, adică:

Deoarece probabilitatea P este adimensională, constanta  va trebui să aibă dimensiunea

cm2:
 nuclee/cm3 cm
  cm2
Cunoscând valorile lui , , N şi x, se poate deduce din experienţa descrisă mai sus
valoarea constantei .
 reprezintă numărul total de neutroni care au interacţionat cu nucleele pe cm 2 şi pe secundă,
dar putem măsura separat numărul de neutroni care au suferit o împrăştiere elastică e, inelastică i
şi neutronii care au fost absorbiţi pentru a produce reacţii nucleare a.
Putem caracteriza astfel orice tip de reacţie printr-o constantă specifică :
1. împrăştiere elastică (e):

2. împrăştiere inelastică (i):

3. absorbţie (a):

Devine evidentă relaţia:

sau

rezultând că:

Un model geometric foarte simplu permite asocierea cu constanta , caracteristică pentru o

reacţie nucleară a unei proprietăţi a nucleului.
Să presupunem că nucleele din ţintă sunt sfere de rază r0 = 1,110–13 A1/3 cm.
Suprafaţa ocupată de nuclee pe 1 cm2 de ţintă de grosime x va fi:

Deci probabilitatea ca un neutron din fascicul, care ajunge pe această suprafaţă de ţintă să
ciocnească un nucleu şi să nu treacă prin spaţiul dintre nuclee, presupunând că poziţia neutronului în
fascicul poate fi oricare cu egală probabilitate, va fi:
 Dacă probabilitatea de a avea loc o reacţie este egală cu probabilitatea ca neutronul să cadă pe
suprafaţa nucleului, vom avea relaţia:

Rezultă:

Se observă că  reprezintă secţiunea transversală a nucleului sferic şi se numeşte secţiunea

efectivă. Pe de altă parte, însă se observă că, pentru fiecare tip de proces de interacţiune constantă 
are altă valoare experimentală, deci ar trebui ca nucleului să i se atribuie secţiuni transversale diferite
şi deci şi raze diferite, motiv pentru care importanţa modelului geometric scade.
Secţiunea efectivă  caracterizează nucleul pentru o interacţiune dată şi se măsoară în cm 2,
iar valorile sale experimentale sunt cuprinse între 10 –20 cm2 şi 10–32 cm2, motiv pentru care se
utilizează o unitate de măsură specifică:
1 barn = 10–24 cm2
Importanţa secţiunii efective este că ne permite, dacă o cunoaştem, să calculăm numărul de
reacţii care au loc pe cm2 de ţintă în unitatea de timp.

sau pe cm3 de ţintă:

R reacţii/cm3s =  N 
Se notează cu secţiunea efectivă macroscopică.
Viteza de reacţie va fi:
R reacţii/cm3 s =

Variaţia secţiunii efective cu viteza relativă

Variaţia secţiunii efective cu viteza relativă

Am considerat că neutronii din fasciculul incident au aceeaşi viteză, v dar se observă că, la
variaţia vitezei v, se modifică şi secţiunea efectivă , deci,  este funcţie de viteza v şi are o variaţie
care depinde de tipul de reacţie.
Pentru împrăştierea elastică a neutronilor se poate considera, în primă aproximare că e este
constantă la energii cinetice (1/2 mn v2) mai mari de 1 eV, dar pentru procesele de absorbţie, există o
variaţie a acţiunii efective la energii cinetice mici, sub câţiva electronvolţi, invers proporţională cu
viteza relativă.

Dacă se consideră viteza v0 = 2200 m/s (viteza cea mai probabilă a neutronilor dacă se găsesc
într-un gaz având distribuţie Maxwell) corespunzătoare energiei cinetice E = 0,0253 eV şi se utilizează
secţiunea efectivă 0 la această viteză ca o constantă specifică, se obţine pentru K valoarea:
K = a (v) v = a0 v0
deci:
 a(v)
v0
 a (v )   a 0
v
Variaţia secţiunii efective de absorbţie cu viteza este dată în figurile 4 şi.5.
Fig. 4. a(v)

0

0 v0 v

Secţiunea efectivă de absorbţie în funcţie de viteză.

Fig. 5.
Variaţia
1000
500

200
100
50
 (n,) [barn]

20

10
50

2
1
0,01 0,02 0,05 0,1 0,2 0,5 1 2 5 10 20 50 100 200 500 1000

Energia neutronilor [eV]

secţiunii efective a borului 5B10 în funcţie de energie

Considerând energia cinetică E dată de relaţia:

rezultă (E):

Logaritmând (3.35) rezultă:

şi într-o astfel de reprezentare, variaţia este dată de o dreaptă (fig. 6).

Fig. 6.
Variaţia

(E) [barn]

E[eV]

secţiunii efective de absorbţie în funcţie de energia cinetică

Considerăm variaţia secţiunii efective cu viteza pentru câteva reacţii interesante în fizica
reactoarelor una dintre acestea fiind:
5 B10 + 0n1  3Li7 + 2He4
Izotopul 5B10 , aflat în procent de 18,5% în borul natural, este utilizat sub formă de triflorură
de bor sau carbură de bor, pentru detectarea neutronilor termici.
Un volum de triflorură de bor pe care cade un flux de neutroni  = nv va fi sediul unui număr
de reacţii pe cm3 şi pe secundă egal cu:

şi deci, proporţional cu densitatea neutronilor în fascicul.

Această reacţie ne permite să măsurăm densitatea neutronilor dintr-un mediu.
Altă reacţie interesantă este cea dată de bombardarea cadmiului cu neutroni:
48 Cd113 + 0n1  48Cd114 + 
Secţiunea efectivă în acest caz nu respectă legea „1/v“, având variaţia cu energia prezentată în
figura 7.
Fig. 7.

Secţiunea efectivă a cadmiului funcţie de energia neutronilor

Se observă că aCd este foarte mare pentru energii E  0,3eV şi foarte mică pentru E  0,3 eV,
ceea ce face ca neutronii având energii E  0,30,4 eV să fie absorbiţi aproape total într-o placă de Cd
cu o grosime de 0,51 mm, în timp ce neutronii cu energia E > 0,330,4 eV să treacă practic
neperturbaţi.
Energia de 0,3 eV se numeşte pragul cadmiului (ECd), iar neutronii cu energii mai mici decât
ECd se numesc neutroni termici, în timp ce neutronii cu E > ECd se numesc epitermici sau epicadmici.
Experimental, Cd ne ajută să separăm neutronii epitermici de cei termici, într-un reactor cu neutronii
termici.
Alte reacţii interesante sunt absorbţia neutronilor în argint şi aur, unde variaţia secţiunii
efective nu mai are loc după legea „1/v“ în domeniul epitermic, ci apar rezonanţe (fig. 8).
t [barn]
Fig. 8.

Ag

t [barn]

Energia neutronilor [eV]

Secţiunea efectivă a argintului în funcţie de energia neutronilor

Fig. 9.
105
21
104

22
103
2 (E)

102
r1/2 r1/2
r2
101

0,8 1 Er1 10 Er2 30

5,19 18,4

Rezonanţele pentru absorbţia neutronilor

 Se notează cu r valoarea maximă a secţiunii efective la energia de rezonanţă (Er) şi cu /2
semilărgimea rezonanţei, adică domeniul de energie în care , deci:

La argint avem: 1 = 0,063 eV.

În jurul energiei de rezonanţă, secţiunea efectivă variază după legea stabilită de Breit-Wigner:

unde  este lungimea de undă echivalentă a unei particule incidente.

În general, pentru domeniul de energii ale neutronilor dintr-un reactor nuclear, secţiunea
efectivă variază după legea „1/v“ la energii mici, prezintă rezonanţe în domeniul 1 eV – 0,2 MeV şi
variază din nou după legea „1/v“ la energii mari (fig.3.9, 3.10).
 Secţiunile efective au fost măsurate şi sunt tabelate pentru toţi nuclizii care prezintă
importanţă privind comportarea gazului de neutroni în reactoarele nucleare.

Secţiunea efectivă medie

Secţiunea efectivă medie

Dacă fasciculul de neutroni este compus din neutroni cu viteze diferite şi se notează cu
m(v) dv, numărul neutronilor având vitezele cuprinse în intervalul vv+dv pe cm3, atunci numărul total
de neutroni pe unitatea de volum va fi:

Viteza de reacţie în ţintă depinde de v prin (v) şi anume:

Numărul total de reacţii în ţintă va fi:

Pentru a descrie printr-o formulă simplă rata de reacţie se utilizează fluxul total  şi secţiunea
 medie:

Se notează:

şi

Se observă că:

unde: v este viteza medie a neutronilor care au distribuţia n(v).

Rezultă că viteza de reacţie totală este:

Se observă faptul că, în definiţia secţiunii efective medii, aceasta nu este mediată în raport cu
densitatea neutronilor n(v), ci în raport cu distribuţia fluxului neutronilor după viteză:
.