Cap.1.

PROPRIETĂŢILE NUCLEONILOR

1.1. Introducere
Introducere
Reactoarele nucleare sunt dispozitive destinate conversiei energiei nucleare, fiind
caracterizate prin faptul că volumul lor este ocupat de un gaz de neutroni cu viteze diferite.
Neutronul provoacă reacţia de fisiune a nucleelor grele, care este sursa de căldură din
reactoarele nucleare.
Nucleele sunt formate din neutroni şi protoni şi în primă aproximare, în modelul
Fermi, pot fi considerate ca un gaz sau, în modelul Bohr, ca un lichid de neutroni şi protoni.
Acestea sunt motivele pentru care proprietăţile neutronilor sunt importante pentru cei care se
ocupă de energetica nucleară.
Neutronul a fost considerat ca fiind un component al nucleului atomic, alături de
proton, încă de Rutherford (1920), neutronul liber fiind identificat de Chadwick în urma
experienţelor făcute de cuplul Joliot-Curie, în 1932. Imediat proprietăţile neutronilor au fost
studiate în multe laboratoare, însă rămân clasice lucrările lui Fermi.
Alături de proton, neutronul este un component al nucleului şi datorită simetriei unor
proprietăţi ale interacţiunilor dintre neutron şi proton, Heisenberg a introdus termenul de
nucleon pentru ambele particule.
Nucleonii sunt particule elementare sau fundamentale.
Proprietăţile lor nu pot fi înţelese decât în contextul general al cunoştinţelor actuale
despre particulele elementare.
Proprietăţile cele mai importante ale principalelor particule elementare sunt prezentate
în tabelul 1.1.
Se poate considera că există patru categorii de particule elementare. Dacă ar fi ca
prima proprietate prin care le clasificăm, să fie aleasă astfel încât să corespundă proprietăţii
primare atribuită din antichitate corpurilor şi anume, că nu pot ocupa acelaşi spaţiu în acelaşi
timp, spre deosebire de forţe care se pot suprapune, atunci se pot selecta două categorii:
– particule care satisfac statistica Fermi şi care nu pot fi în acelaşi timp în aceeaşi
stare, particule cu spinul 1/2, denumite fermioni;
– particule care satisfac statistica Bose-Einstein, care pot să se suprapună oricâte în
aceeaşi stare, denumite bozoni.

1
 Tabelul 1.1
Proprietăţile particulelor elementare
Proprietăţi
Viaţa Particula
Tip Familie Izo- Stranie- Masa
Spin medie
spin tate [MeV]
[s]
Barioni 1/2 0 939 10 stabil
3
(n ; p) N
(nucleon)
B =  1 1/2 0 –1 1115 10 –10
0 (lambda)
L=0 1 –1 1190 10–10(10–14) -;0;+ (sigma) 8**
1/2 –2 1320 10–10  -; 0 (hi)
3/2 0 1238 10–17 –;0;+;++
(delta)
3/2 1 –1 1385 10–18 Y–;Y0;Y+ (igrec)
Fermioni 1/2 –2 1530 10–19 *-;*0 (hi stelat) 10
(corpuri) 0 –3 1675 10–10 – (omega)
Leptoni 0 10–4 stabil e;;  (neutroni)
B=0 1/2 – – 0,511 stabil e–; e+ (electron)
L=1 105 10–6 –; + (muon) 8
1800 10–12 –; + (taon)
Mezoni 1 0 140 10–8 (10–16) –; 0; + (pion) ***
Bozoni 0 1/2 +1 440 10–8 (10–10) K+;K0;(K0,K–) 1
(forţe)* (kaon)
0 0 548 1022  (ita)
B=0 Fotoni 1 – – 0 stabil  (gamma) 10–2
L=0 Ver- 1 – – 50000 ? W– ;Z0; W+ 10–5
coriali (50–100)
GeV
Gravi- 2 (şi – – 0 ? graviton 10–39
toni 3/2) (graviton 3/2)
*)
spin par-atractive; spin par-repulsive;
**)
număr de particule;
***)
intensitate relativă.

Fermionii sunt similari corpurilor, iar bozonii similari forţelor.

Fermionii se pot clasifica, după masa lor de repaus, în: barioni, cu masă mai mare
decât protonul şi leptoni. Există şase leptoni: electronul, muonul, taonul şi trei neutroni
asociaţi. Muonul are proprietăţi similare cu electronul şi poate să îl înlocuiască în norul

2
electric al atomilor, producând mezoatomii.
S-au făcut încercări de a cataliza reacţia de fuziune cu ajutorul mezoatomilor. Masa
muonului fiind de 200 ori mai mare decât a electronului, el se va găsi mai aproape de nucleu,
deci va ecrana respingerea coulombiană dintre mezoatomul de hidrogen şi un proton cu care
este bombardat până la distanţa la care forţele nucleare încep să se facă simţite, deci creşte
probabilitatea unei reacţii de fuziune. De asemenea, poate fi utilizat pentru a cataliza reacţia
de fisiune.
Electronul, muonul şi taonul sunt însoţiţi de neutrino specifici pentru fiecare e,  şi
.
În teoria câmpului cuantic se asociază fiecărui câmp de forţe, o particulă. Particulele
asociate câmpurilor de forţă sunt bozonii şi avem două categorii: mezonii, cu masa diferită de
zero, fotonii şi gravitonii, cu masa de repaus nulă.
Mezonii sunt particule care au fost asociate cu forţele nucleare, forţe de interacţiune
dintre barioni. Cei mai simpli sunt mezonii , K şi . Masele acestora sunt respectiv
crescătoare şi ei sunt responsabili pentru forţe nucleare de tipuri diferite care se exercită la
distanţe din ce în ce mai mici.
Fotonii sunt agenţii forţelor electromagnetice a interacţiunilor care se exercită între
electroni, muoni sau barioni cu sarcină electrică.
Particulele elementare se deosebesc unele de altele prin faptul că au o serie de
proprietăţi diferite, proprietăţi pe care le putem constata experimental. Cele mai importante
proprietăţi specifice sunt: masa de repaus, viaţa medie, sarcina electrică, spinul, spinul
izotopic, stranietatea, farmecul etc.
Aceste proprietăţi rămân constante în decursul vieţii particulei, iar pentru un sistem de
particule elementare care interacţionează între ele, mărimile caracterizând proprietăţile
sistemului, se conservă.

1.2. Masa de repaus

Masa de repaus este diferită pentru fiecare particulă, iar dacă facem abstracţie de
fotoni şi neutrino care au masa de repaus nulă (în raport cu mijloacele de care dispunem azi
pentru a măsura masele de repaus), celelalte particule au mase diferite de zero. Se remarcă
faptul că particulele cu proprietăţi similare dar cu sarcini electrice diferite, au mase de repaus
diferite.

1.3. Viaţa medie

Particulele se nasc la un moment dat şi după un timp se dezintegrează în alte particule,
de exemplu neutronul liber se dezintegrează într-un proton, un electron negativ şi un
antineutrino electronic:
(1.1)
Numai protonul, electronul şi neutrino sunt stabile, celelalte particule având o viaţă
limitată. Timpul scurs de la naşterea particulei până când se dezintegrează nu este acelaşi
pentru toate particulele chiar dacă sunt de acelaşi fel. Procesul de dezintegrare are loc cu o
anumită probabilitate, care este aceeaşi pentru orice interval elementar de timp dt din viaţa
particulei:
(1.2)
Deci dacă la un moment dat t avem un număr de particule N(t), nu putem spune care
particulă se va dezintegra în intervalul tt+dt, ci numai câte particule dN(t) se dezintegrează.
Identificând probabilitatea pentru dezintegrarea unei particule P(t) dt cu frecvenţa
dN(t)/N(t), avem:

3
 (1.3)
Dacă se integrează şi considerând că la t=0 avem N0 particule, obţinem numărul
particulelor care mai există în momentul t:
(1.4)
unde:  este probabilitatea ca particula să se dezintegreze în unitatea de timp.
Probabilitatea ca particula să existe un timp t va fi:

Viaţa medie a unei particule este timpul mediu cât trăieşte particula:
(1.5)
Pentru a caracteriza viaţa unei particule se foloseşte şi timpul de înjumătăţire, T1/2,
definit ca timpul necesar ca numărul iniţial de particule să se reducă la jumătate:
(1.6)
Rezultă că:

Neutronul nu este stabil, viaţa lui medie fiind de 1,01103 s, ceea ce nu deranjează în
reactoarele nucleare, deoarece timpul cât neutronul este liber în reactor este în medie de
ordinul 10–2 – 10–3 s.

Din momentul în care apare în reactor şi până când este absorbit, neutronul există un
timp de 106 ori mai mic decât viaţa lui medie ca neutron liber, deci în procesele din reactor
putem neglija faptul că se dezintegrează.

1.4. Sarcina electrică

Sarcina electricăarcina electrică caracterizează proprietatea particulelor de a fi atrase sau respinse de alte particule, prin intermediul interacţiunilor electromagnetice, dar particulele fără sarcină se vor numi neutre. Sarcina electrică, conform unei vechi convenţii introduse de Franklin, se clasifică în pozitivă şi negativă. Există o sarcină elementară, sarcina electronului e = 1,6  10–19 coulombi, nefiind infirmată această valoare descoperită de Milikan.
Sarcina electrică

Sarcina electrică caracterizează proprietatea particulelor de a fi atrase sau respinse de alte

particule, prin intermediul interacţiunilor electromagnetice, dar particulele fără sarcină se vor numi
neutre. Sarcina electrică, conform unei vechi convenţii introduse de Franklin, se clasifică în pozitivă şi
negativă. Există o sarcină elementară, sarcina electronului e = 1,610–19 coulombi, nefiind infirmată
această valoare descoperită de Milikan.
În orice procese sarcina electrică se conservă şi deci dacă într-un proces apare un exces de
particule cu sarcină pozitivă, trebuie să apară acelaşi număr de particule cu sarcină negativă.

1.5. Spinul sau momentul propriu de rotaţie

Spinul sau momentul propriu de rotaţie este proprietatea care descrie faptul că
particulele au o mişcare proprie de rotaţie în jurul unui ax. Când particula are şi o sarcină
electrică, datorită mişcării de rotaţie proprii, va avea şi un moment magnetic. Trecerea unui
fascicul de particule cu moment magnetic printr-un câmp neuniform permite separarea în
fascicule diferite, identificabile experimental, a particulelor cu orientare diferită faţă de
direcţia câmpului magnetic, fiind cunoscute în acest sens experienţa lui Stern şi Gerlach.
Electronii, protonii şi neutronii au numai două orientări în câmpul magnetic, deci pot
avea două stări de spin. Spinul se măsoară în unităţi =h/2, unde h este constanta lui Planck
6,2710–34 Js. Deoarece momentul de rotaţie se măsoară în (masă)  (viteză)  (distanţa de
axul de rotaţie), unităţile de măsură vor fi: (g)  (cm/s–1)  (cm) = (gcms–2)  (cm)  (s) =
(Js), deci unităţi de acţiune cu care se măsoară h.

4
 În cazul neutronului, protonului şi electronului se poate spune că au două stări de spin
+1/2 şi –1/2 în unităţi h.
Măsurătorile de moment de rotaţie ale unor asociaţii de nucleoni (neutroni şi protoni)
sau de electroni au arătat că momentul de rotaţie sau spinul se conservă în diferite
transformări, fapt care ne permite să atribuim un spin particulelor neutre, cum este neutrino şi
să împărţim particulele în două categorii:
– particule cu spin semiîntreg (barioni, leptoni) 1/2, 3/2, 5/2 etc. care nu pot să fie în
aceeaşi stare (poziţie, impuls etc.) simultan mai mult de una;
– particule cu spin întreg (fotoni, mezoni) 0,1,2 etc., pentru care nu avem restricţia de
mai sus, deci într-un volum dat putem avea orice număr de particule.
Dacă spinul are o valoare I, atunci numărul orientărilor posibile într-un câmp magnetic
va fi 2I + 1. Particulele cu spin zero nu interacţionează cu un câmp magnetic, cele cu spin
I = 1/2 ca neutronul au două orientări, cele cu spin I = 1 au trei orientări posibile.
Astfel, în raport cu o direcţie privilegiată a câmpului magnetic, neutronul poate avea
două stări de spin I3 = +1/2 sau I3= –1/2. O particulă cu spin I =1 poate avea trei stări de spin:
I3 = –1, I3 = 0, I3 = +1.

1.6. Spinul izotopic sau izospinul

Spinul
Spinul izotopic sau izospinul este o noţiune introdusă prima oară de Heisenberg.
Numele marchează numai faptul că pentru descrierea acestei proprietăţi se utilizează acelaşi
formalism matematic ca şi în cazul spinului.
Particulele s-au grupat după proprietăţile lor, astfel, mezonii +, 0, – sunt consideraţi
ca fiind o singură particulă, deşi au mase diferite şi viaţă diferită. Putem spune că mezonul,
aşezat într-un câmp electric, se comportă diferit, putându-se separa trei stări:
– o stare cu sarcină pozitivă;
– o stare cu sarcină zero;
– o stare cu sarcină negativă.
Nucleonii se separă, în raport cu un câmp electric, în două stări:
– neutroni (stare neutră);
– protoni (stare cu sarcină pozitivă).
Particula  introdusă într-un câmp electric este neutră, deci are o singură stare.
Prin analogie cu spinul care caracterizează comportarea particulelor într-un câmp
magnetic, putem atribui particulelor un spin izotopic care să caracterizeze comportarea lor
într-un câmp electric.
În acest sens, atribuim: particulei , izospinul zero; nucleonilor, izospinul 1/2 (avem
două stări proton +1/2, neutron –1/2); mezonilor, izospinul 1 (avem trei stări + cu +1, 0 cu
spin 0 şi – cu spin –1).

1.7. Stranietatea
Stranietatea
Stranietatea este o proprietate introdusă de Gell Mann. Particulele stranii sunt mezonul
K0 şi barionii , , .
Termenul de „straniu“ s-a utilizat deoarece proprietăţile acestor particule au fost altele
decât cele pe care le aşteptau fizicienii, astfel, în orice proces în care apar, aceste particule se
găsesc în perechi,  apare întotdeauna o dată cu K,  apare de asemenea o dată cu K, ca şi în
cazul particulelor cu sarcină electronică, când apariţia unei sarcini pozitive nu poate avea loc
fără una negativă.
Aceasta a făcut să se atribuie o proprietate nouă particulelor care pentru K0 este egal
cu 1, iar pentru  şi  este –1. S-a stabilit valoarea stranietăţii pentru toate particulele, astfel 

5
are stranietatea –2, iar  are –3. Nucleonii şi deci neutronul, au stranietatea zero. În procesele
care au loc în reactoarele nucleare valoarea stranietăţii este zero. Stranietatea se conservă în
interacţiunile dintre particule, în acelaşi mod în care sarcina electrică se conservă şi deci
putem spune că este o mărime aditivă.
Privind din nou tabloul în care sunt prezentate proprietăţile particulelor elementare, se
observă că introducerea spinului izotopic a permis gruparea particulelor în familii sau
multiplete:
etc.
Fiecare familie este caracterizată prin acelaşi spin, aceeaşi stranietate, însă cu sarcină
electrică diferită.
Cu excepţia sarcinii electrice, particulele grupate într-un multiplet de acest fel au
aceleaşi proprietăţi.
Un pas mai departe în gruparea particulelor s-a făcut de Gell Mann căutându-se
formarea unor familii în care să se grupeze familiile izospinice care au valori diferite pentru
stranietate, dar acelaşi spin. Sarcina electrică şi stranietatea fiind mărimi aditive şi care se
conservă, pot fi utilizate pentru descrierea stării interne a unei familii compuse.
În acest scop se pot construi diagrame de grupare a particulelor cu acelaşi spin, punând
în abscisă sarcina electrică Q şi în ordonată stranietatea S.
Un exemplu de astfel de familie compusă o formează grupul barionilor din care face
parte neutronul şi protonul (tabelul 1.2)

Octetul barionic

Masa
Izospin S Q –1 0 +1
[MeV]
1/2 0 n p 939
0 –1  1115
1 –1 –  + 1193
1/2 –2 – 0 1318
Se obţin familii de opt particule sau „octete barionice“, de unde denumirea de „modelul de
octet“.
Se poate generaliza modul de a gândi din cazul izospinului şi să considerăm că particulele
grupate într-un octet nu sunt decât stări diferite ale aceleiaşi particule „octetul barionic“. Fiecare stare
este caracterizată prin valori diferite pentru sarcină, stranietate şi spin izotopic, deci se poate spune că
neutronul este starea „octetului barionic“ caracterizată prin Q = 0, S = 0, I = –1/2; iar protonul este
starea „octetului barionic“ cu Q = +1, S = 0, I = +1/2.
De asemenea, se obţin familii de barioni cu 10 particule şi cu una singură. Dezvoltarea teoriei
matematice pentru descrierea unei astfel de clasificări a permis precizarea unei noi particule– care a
fost identificată ulterior, având masa de repaus prevăzută de teorie.
Mezonii pot fi grupaţi după acelaşi sistem, iar în tabelul 1.3 se poate vedea primul „octet
mezonic“ care conţine agenţii forţelor nucleare.
Tabelul 1.3
Octetul mezonic
S Masa
Spin izotopic I –1 0 +1
Q [MeV]
1/2 1 K K+ 496
0  548
1 0 – 0 + 137
1/2 –1 496

6
 În acelaşi mod se poate considera că particula „octet mezonic“ are diferite stări care sunt
mezonii K,  responsabili ai interacţiilor dintre barioni.
Aceste grupări în câte opt particule i-au sugerat lui Gell Mann şi Newman ideea că barionii şi
mezonii sunt combinaţii a trei „obiecte de bază“ pe care le-au numit „quarkuri“ şi le-au notat cu n', p'
şi .
Fiecărui quark îi corespunde un antiquark .

1.9. Comportarea relativistă a particulelor fundamentale

Comportarea relativistă a particulelor fundamentale
Mecanica newtoniană este insuficientă pentru descrierea comportării particulelor
fundamentale, în cazul vitezelor mari fiind necesară utilizarea mecanicii relativiste. Chiar şi în
cazul proceselor în care particulele au viteze mici, utilizarea teoriei relativităţii este necesară
ca fiind cea care a condus la ideea care stă la baza energeticii nucleare şi anume la asocierea
unei energii cu masa de repaus a particulelor.
Stările particulei sunt descrise într-un spaţiu-timp care este ataşat la fiecare
particulă. Un eveniment constatat de un observator este caracterizat prin poziţia şi momentul
la care are loc, iar intervalul elementar între două evenimente este:
(1.37)
care se conservă, deci este acelaşi, indiferent de observator.
Dacă vom considera ataşat de particulă un ceas, care măsoară „timpul propriu“, ' al
ei şi particula se deplasează în raport cu observatorul care îşi atribuie o poziţie r la timpul t,
relaţia de conservare a intervalului elementar aplicată într-un sistem de coordonate ataşat
particulei şi în sistemul observatorului ne dă:

(1.38)

unde: este viteza particulei faţă de observator.

Obţinem astfel relaţia dintre timpul propriu şi timpul măsurat de observator în
raport cu care particula se mişcă cu viteza v:

(1.39)

Dinamica relativistă este o extrapolare a dinamicii newtoniene pentru viteze mari.

Observăm în relaţia (1.39) că pentru timpul este acelaşi pentru cele două sisteme
particulă şi observator şi, în acest caz, mecanica newtoniană trebuie să fie valabilă,
deci , unde m0 este masa la viteze v foarte mici în raport cu viteza luminii, numită
masa de repaus. Deoarece în acest caz , putem considera şi , deci impulsul,
în cazul limită în care este valabilă mecanica newtoniană, este:
(1.40)
În cazul vitezelor mari, apare o diferenţă între timpul propriu şi timpul
observatorului t, deci în acest caz impulsul pentru observator va fi:

(1.41)

Dacă vrem să păstrăm pentru impuls definiţia clasică (produsul dintre masa corpului şi
viteză), trebuie să asociem cu particula o masă care variază cu viteza, şi anume:

7
 (1.42)

de unde rezultă că: .

Variaţia masei electronului cu viteza a fost constatată experimental anterior stabilirii
acestei relaţii.
Einstein a găsit semnificaţia pe care o are masa m astfel asociată cu o particulă. Dacă
v/c este relativ mic, putem descompune radical în serie şi, înmulţind cu c2, avem:
(1.43)
Deoarece 1/2 m0v2 este energia cinetică a particulei în raport cu observatorul, putem
considera că m0c2 este o energie E0 asociată cu masa de repaus, iar mc2 = E este energie totală
a particulei în mişcare rectilinie uniformă.
Deci energia totală E constă din energia echivalentă masei de repaus şi energia
cinetică:
(1.44)
Deoarece energia totală E se conservă şi masa asociată ei se conservă. Energia masei
de repaus m0c2 se poate transforma în energie cinetică sau invers.
Condiţiile în care se poate realiza o astfel de transformare sunt esenţiale pentru
energetica nucleară.
Relaţia E = mc2 ne permite să măsurăm masele în unităţi de energie. Astfel, masa unui
neutron este de 931 MeV, a mezonilor  de 137 MeV, a electronilor de 0,5 MeV etc., un eV
fiind energia cinetică a unui electron după ce a parcurs o diferenţă de potenţial de 1 V.
Eliminăm viteza din E = mc2 şi p = mv şi obţinem o relaţie între energia totală, masa
de repaus şi impuls:
(1.45)
relaţie care l-a condus pe Dirac la imaginarea antiparticulelor.
Energia ca funcţie de impuls este:
(1.46)
rezultând astfel două parabole, una pe axa pozitivă a energiilor cu minimul la E = +m0c2, p = 0
şi alta cu axa negativă a energiilor cu maximul la E = –m0c2, p=0, ca în figura 1.4.
Fig.1.4.
Energia

particulei funcţie de impuls.

8
 Se observă faptul că, dacă mecanica cuantică ne-a obligat să considerăm valori
complexe pentru energie, teoria relativităţii ne conduce la ideea de a considera şi valori
negative pentru energie.
Pentru a interpreta valorile negative ale energiei, Dirac face următorul raţionament:
„în vidul din univers se găsesc particule în stare de energie negativă şi pentru a le
putea sesiza cu aparatura de care dispunem, este necesar să consumăm cantitatea de energie
prin care le aducem din starea de energie negativă în starea de energie pozitivă. Pentru aceasta
este nevoie să consumăm o energie 2m0c2, dacă particula se află în repaus, cu energie
negativă“.
Prin trecerea particulei din domeniul energiilor negative în cel al energiilor pozitive, în
domeniul energiilor negative rămâne un gol pe care îl numim antiparticulă. Pentru a evita
situaţii anormale ca aceea că o particulă cu energie negativă este frânată prin acţiunea unei
forţe, Dirac consideră că prin consumul unei energii 2m0c2 se produc din vid două particule cu
sarcină opusă: un electron şi antiparticula sa un pozitron, un proton şi un antiproton negativ
etc.
Dacă o particulă întâlneşte o antiparticulă, are loc un proces de „anihilare“ în care
ambele dispar şi în locul lor apar fotoni, iar primul proces de anihilare studiat experimental a
fost cel dintre un electron şi pozitron.
Procesul de anihilare ne va permite în viitor să transformăm în energie utilă o cantitate
practic egală cu masa de repaus a particulelor, cu condiţia să putem produce antiparticule
consumând o energie mai mică decât cea pe care o obţinem prin procesul de anihilare.
În prezent suntem încă departe de a putea realiza acest proces.
Cele mai simple combinaţii dintre particulele elementare existente în natură sunt
atomul de hidrogen şi nucleul de deuteriu.
Stabilitatea atomului de hidrogen este asigurată de forţele electromagnetice în timp ce
a nucleului de deuteriu este asigurată de forţele nucleare, care interacţionează la distanţe mici
de ordinul a 10–12 cm.
Stările în care putem găsi aceste combinaţii sunt dictate de spin în primul caz şi de
izospin în al doilea.
Deoarece protonul şi electronul au spinul (1/2), într-un câmp magnetic vor avea două
stări cu spinul în sensul câmpului şi cu spinul în sensul invers cu câmpul. Atomul de
hidrogen, care este o combinaţie de un proton cu un electron, poate avea patru stări diferite
într-un câmp magnetic.
Putem avea spinii particulelor în sensuri diferite şi atunci spinul atomului este zero,
deci are o singură stare în câmp magnetic; sau putem avea spinii în acelaşi sens şi deci spinul
atomului este 1 şi avem 2 + 1 = 3 stări diferite într-un câmp magnetic, în total patru stări. Deci
combinarea a două particule care pot avea câte două stări de spin diferite ne dă un atom de
hidrogen cu patru stări diferite: un triplet (spin 1) şi un singlet (spin 0), aşa cum este ilustrat
sugestiv în figura 1.5.

Cap.2. PROPRIETĂŢILE NUCLEELOR

2.1. Structura atomului şi nucleului

Atomul unui element chimic este format din nucleu, încărcat pozitiv şi înconjurat de
un nor de electroni încărcaţi negativ. Raza unui atom este de ordinul 10-8 cm (angstrom) şi
foarte posibil ca în unele cazuri să fie de ordinul 10 -12, 10-13 cm. În ciuda faptului că este aşa
de mic, 99 % din masa şi energia atomului se găseşte în nucleu, care este format din protoni
încărcaţi pozitiv şi neutroni cu sarcină neutrală. Masa unui proton este de 1836 de ori mai
mare decât cea a unui electron, în timp ce masa unui neutron este de 1838 de ori mai mare

9
decât cea electronului. Numărul protonilor în nucleu este notat cu Z, şi se numeşte numărul
atomic şi caracterizează elementul chimic. De exemplu, Z=1 este specific hidrogenului, Z=8
este specific oxigenului, Z=92 este specific uraniului. Numărul neutronilor se notează cu N şi
suma dintre N şi Z reprezintă masa atomului, notată cu A. O combinaţie dată între Z şi N, este
un nuclid X.

2.1.1. Izotopii

Una din două sau mai multe specii de atomi, având acelaşi număr atomic, constituie
acelaşi element, dar care diferă prin numărul de masă. Numărul atomic este echivalent cu
numărul de protoni din nucleu, iar numărul de masă este suma protonilor şi neutronilor din
nucleu, izotopii aceluiaşi element diferind unul de altul prin numărul de neutroni din nucleu.
De exemplu uraniul are câţiva izotopi, dar numai doi dintre ei, anume U 238 şi U235 (cu câte 146
şi respectiv 143 neutroni), iar conţinutul lor în minereul de uraniu este de 99,28%, respectiv
0,72 %. Uraniul ce se foloseşte în reactoarele nucleare este U 235, fie el îmbogăţit la filiere de
reactoare precum LWR,(Light Water Reactor), fie uraniu natural la filiera CANDU (PHWR-
Pressurized Heavy Water). Un alt exemplu sugestiv este hidrogenul care are 3 izotopi, H1 (fără
neutron)-cel mai întâlnit şi foarte abundent în natură, H 2-deuteriu ( cu 1 neutron) şi H3 (cu 2
neutroni)-tritiul.

Fig. 2.1. Structura nucleară a H,D,T,U-235 şi U-238

2.1.2. Stabilitatea nucleară

Chiar dacă pare dificil, un element poate să aibă câţiva izotopi, nu orice combinaţie de
Z şi N este posibilă. În cazul elementelor uşoare (valori mici pentru Z), cea mai probabilă
valoare este în cazul în care N şi Z sunt egale ( pentru C12, Z=N=6 sau O16, Z=N=8).
Stabilitatea nucleară este caracterizată de două forţe şi anume forţa de repulsie
Columbiană, respectiv forţa de atracţie dintre nuclee. Pe măsură ce numărul atomic creşte,
mărimea nucleelor creşte de asemenea şi în felul acesta este depăşită lungimea forţei nucleare,

10
astfel că în cazul elementelor grele este nevoie de un exces de neutroni care vor lipi nucleele
şi de asemenea să învingă forţa de repulsie dintre protoni. În figura 2.2, graficul N (Y), ne
arată cum apariţia naturală a nucleelor stabile ocupă o bandă ce este în lungul diagonalei N=Z,
dar ce se mută treptat mai sus decât ceea menţionată în urmă.

Fig.2.2. Numărul neutronilor şi protonilor în nucleele stabile

Aceasta din urmă, explică de ce fisiunea nucleelor grele este însoţită de emisia de
neutroni, cei mai mulţi fiind emişi instantaneu, iar majoritatea produselor de fisiune sunt
instabile. Un neutron este înlocuit în nucleu cu un proton, dar în acelaşi timp are emisia unui
electron, astfel că raportul neutron/proton scade. Nucleele rezultate vor fi mai stabile
(perioadă mai mare de deteriorare).

2.2. Formarea nucleelor. Energia de legătură

Nucleele sunt asociaţii mai mult sau mai puţin stabile de neutroni şi protoni, numărul
de particule din nucleu se notează cu A şi este egal cu numărul protonilor Z plus numărul
neutronilor N (A = Z + N).
S-au utilizat termeni specifici pentru o serie diferitele timpuri de nuclee, iar în tabelul
2.1 este prezentă nomenclatura curentă a speciilor nucleare.

11
 Tabelul 2.1
Nomenclatorul speciilor nucleare

Termen Caracteristică Exemple Observaţii

Nuclid Z, A Cunoscuţi peste 1 000
Izotopi Z constant 3 până la 19 pentru fiecare
element chimic
Izotoni N constant Analogul neutronic al izotopilor
Izobari A constant În dezintegrările , părinţii şi
produşii sunt izobari
Izodiaferi N–Z În dezintegrările , părinţii şi
constant produşii sunt izodiaferi

Izomeri Z şi A Stări nucleare excitate metastabil

constant

Proprietăţile nucleelor au fost studiate intens, începând cu primele împrăştieri de

particule  pe nuclee de azot, de către Rutherford. Reţinem numai acele proprietăţi ale
nucleelor care sunt esenţiale pentru a înţelege şi a calcula condiţiile în care se poate
transforma masa lor de repaus în altă formă de energie.
Neutronii şi protonii se găsesc în nuclee într-o regiune spaţială pe care o putem
considera închisă într-o sferă cu raza de  10–12 cm sau mai exact:
R = 1,410–13A1/3 cm
iar volumul nucleului este proporţional cu numărul de nucleoni.
Un sistem de Z protoni şi N neutroni situaţi la distanţă mare între ei, astfel încât să nu
se exercite nici un fel de forţe, va avea o masă totală:
M = Zmp + Nmn (2.1)
Să presupunem că îi apropiem până ce îi introducem printr-un volum de formă sferică
cu rază R = 1,410–13A1/3. În primul rând se vor exercita forţele coulombiene de respingere
între protoni, deci va trebui să consumăm o anumită energie Ec pentru a le învinge. Când
ajungem la distanţe suficient de mici, se exercită forţe nucleare de atracţie, deci se va câştiga
o cantitate de energie En care este mai mare decât cea necesară pentru învingerea forţelor
coulombiene En > Ec.
La formarea nucleelor câştigăm energia:
B = En – Ec (2.2)
Deci sistemul (N, Z) de N neutroni şi Z protoni care ocupă volumul respectiv va avea o
energie totală mai mică decât sistemul (N, Z) iniţial şi această energie corespunde unei mase:
(2.3)
Masa nucleului va fi mai mică decât Nmn + Zmp şi anume:
(2.4)
B se numeşte energie de legătură, deoarece este energia pe care trebuie să o furnizăm
nucleului pentru ca să îl descompunem în particulele componente aflate în repaus:
(2.5)

12
 2.3. Energia de legătură şi stările excitate ale nucleului

2.3.1. Energia şi unităţile de masă

O unitate de măsură standard a energiei în fizică este Joule-ul (J), echivalentul muncii
executate de un 1 Newton forţă, ce acţionează pe o lungime de 1 m.
1 J= 1 N m

În fizica atomică este nevoie de unitate de măsură mult mai mică, datorita mărimii
microscopice a fenomenului (Numărul lui Avogrado, adică numărul de molecule într-un mol
de substanţă, 6.23 x 1023). Din această cauză, unitatea de măsură folosită este electron-voltul
(eV), aceasta însemnând energia cinetică câştigată de un electron accelerat ce foloseşte un
potenţial electric de 1 V. Din faptul că încărcătura unui electron (1,6 x 10 -19 Coloumb) şi
faptul că 1 Coulomb x Volt = 1J, reiese următoarea relaţie:

1eV = 1,6 x 10-19 J

Este evident că eV- ul este o unitate de măsură mică, dar necesară când sunt aduse în
discuţie astfel de fenomene atomice sau moleculare. Când se discută despre fenomenul
nuclear se lucrează în special cu MeV, ceea ce este o unitate mult mai apropiată de valorile de
lucru.
1MeV= 106 eV

2.3.2. Energia de legătură a nucleelor

Când protonii şi neutronii vin împreună să formeze un nucleu, o parte din masa totală
a nucleului este transformată în energie sau pierderi. Ca o consecinţă, masa nucleului este mai
mică decât masa totală a nucleelor libere (conform Legii de conservare a energiei).
Dacă mp şi mn reprezintă masa protonului, respectiv masa neutronului, şi M este masa
rezultată de nuclee, atunci:

M( nuclid Z,N)< Z x mp + N x mn

Diferenţa se numeşte defectul de masă, delta:

M( nuclid Z,N) = Z x mp + N x mn – delta

sau
Mc2( nuclide Z, N)= Z x mp x c2 + N x mn x c2 – B

13
 Energia de legătură B, este acea energie ce este nevoie să fie furnizată, pentru a rupe
nucleul în elementele sale componente. Figura 2.3 ne arată energia de legătură pe nucleu ca

funcţie de numărul de masă şi că energia de legătură este mică în cazul unui nucleu cu număr
de masă mic, şi creşte pe măsură ce numărul de masă creşte. Nuclizii cu cea mai mare energie
de legătură, sunt cei mai stabili, adică cei ce au un număr de masă mai mare de 60.
Fig. 2.3. Energia de legătură pe nucleu în funcţie de numărul de masă

Figura 2.3 indică de asemenea că energia de legătură pe nucleu creşte dacă nucleele
uşoare (acestea cu număr de masă mic) pot fi făcute să fuzioneze în altele mai mari, sau dacă
nucleele grele (acestea cu număr de masă mare), pot fi despărţite în altele mai mici. Acestea
din urmă explicate sunt baza producerii de energie, prin procesele de fuziune şi fisiune.

2.3.3. Compararea energiei chimice şi nucleare

În timp ce energiile de legătură ale nucleelor şi nuclizilor sunt măsurate în MeV,

energiile de legătură ale electronilor în atomi şi molecule sunt măsurate în eV or zeci sau sute
de eV, fiind o diferenţă de 4-6 ordine de mărime de magnitudine în comparaţie cu energiile de
legătură nucleare. De aceea procesele nucleare sau reacţiile nucleare emit aşa de multă
energie în comparaţie cu reacţiile chimice. De exemplu, energia generată de fisiunea unui
kilogram de uraniu este de 20000 de ori mai mare decât cea generată de arderea unui kilogram
de hidrocarburi.

2.3.4. Stările excitate ale nucleului

Energia de legătură corespunde celei mai slabe stări a nucleului. Oricum, nucleul
poate să fie de asemenea într-o stare de nivel înalt, adică stare excitată. Aceste stări sunt
instabile şi nucleele în stări excitate tind să îşi piardă aceste stări prin a emite energie sau
materie, revenind în felul acesta la starea de bază. Corespunzător, nucleului aflat în starea de
bază, cea mai slab excitată stare, acesta poate absoarbe energie şi poate fi repede schimbat
într-o stare de excitaţie.
Figura 2.4 ne ilustrează fenomenul radioactiv. În dezintegrarea gamma, nucleul aflat
în stare excitată Ei, coboară spre un nivel scăzut de energie prin emiterea unui foton. Nucleul
excitat poate să atingă starea de bază (Eo), în mod direct sau după ce a trecut succesiv prin
stări din ce în ce mai slabe.

14
 Fig.2.4. Tranziţia dintre starea de bază şi starea excitată

2.4. Determinarea experimentală a energiei de legătură

Determinarea experimentală a energiei de legătură
Putem afla imediat energia de legătură a unui nucleu cu A = Z + N, dacă ştim mp , mn şi
M'. Masele atomilor au fost măsurate cu precizie foarte mare de către Aston, cu spectrometrul
de masă, încă din deceniul al doilea al secolului al XX-lea, iar în tabelul 2.2 este prezentată ca
exemplu, o pagină tipică din tabelele de mase atomice măsurate cu spectrometru de masă.
Masa unui atom sau masa atomică conţine pe lângă masa nucleului şi masa
electronilor din atom, în număr de Z.

Repartiţia nuclizilor stabili cunoscuţi

A Z N Numărul total de nuclizi

stabili
impar impar par 50
impar par impar 55
par impar impar 4
par par par 165

Cei mai puţini izotopi stabili (4) au A par, N impar şi Z impar, iar cei mai mulţi (165)
au A par, N par şi Z par, ceilalţi fiind distribuiţi în mod egal între Z par, N impar şi Z impar –
N par.
Deci nuclizii în care neutronii, respectiv protonii se pot împerechea, apar mult mai
stabili decât alţii.
În natură apar cu frecvenţă mare nuclizii al căror număr de protoni şi neutroni este
egal cu 20, 50, 82, 126 nuclizi care sunt cei mai stabili. Aceste numere fac parte dintr-o serie
de numere care au fost stabilite ulterior şi teoretic, denumite „numere magice“.
S-a demonstrat că nucleul poate fi considerat ca având o structură similară cu cea a
norului de electroni din atomi, adică este format din pături care conţin un anumit număr de
nucleoni.
Atunci când aceste pături sunt complete, nucleele au stabilitatea maximă, creându-se
în acest fel „modelul nuclear în pături“.
Folosim toate aceste informaţii din studiul masei nucleelor, al frecvenţei izotopice în
natură, pentru a găsi o relaţie care să permită, pentru orice nucleu al cărui număr de protoni şi
neutroni îl cunoaştem, să calculăm energia de legătură şi masa nucleului. Dacă se cunoaşte
energia de legătură, se poate prevedea dacă un nucleu este sau nu stabil în raport cu anumite
transformări.
2.6. Calculul semiempiric al energiei de legătură (B/A)
Calculul semiempiric al energiei de legătură (B/A)
Weizsäcker a stabilit, primul, formula energetică de legătură făcând uz de modelul
nucleului picătură, compus din neutroni şi protoni.
Energia de legătură are cinci termeni:

15
 B(A,Z) = E1 + E2 + E3 + E4 + E5 (2.7)
unde B(A,Z) este valoarea energiei de legătură a unui nucleu cu A–Z neutroni şi Z protoni.
Fiecare din aceşti termeni reprezintă o aproximaţie succesivă mai bună. E1 reprezintă
energia de legătură în primă aproximare şi este proporţională cu numărul nucleonilor:
E1 = a1A (2.8)
Făcând o aproximare mai bună, ţinem cont de faptul că nucleonii care sunt situaţi pe
suprafaţa nucleului nu sunt înconjuraţi pe toate părţile de alţi nucleoni, şi atunci energia lor de
legătură va fi mai mică.
Evident că trebuie scăzută o energie proporţională cu numărul nucleonilor de pe
suprafaţa nucleului, adică:
E2 = –a2 A2/3 (2.9)
Deoarece raza nucleului este 1,410–13 A1/3cm, suprafaţa va fi proporţională cu A2/3.
Ţinem seama de faptul că energia de legătură este micşorată datorită repulsiei
electrostatice între protoni, prin termenul E3 care va fi negativ deoarece micşorează energia.
(2.10)
A1/3 este proporţională cu raza nucleului, deci distanţa între protoni, cu care este invers
proporţională energia de repulsie electrostatică.
E4 trebuie să ţină cont că nucleele grele sunt mai stabile dacă au un exces de neutroni,
care este proporţional cu A–2Z, pe noi interesându-ne care este raportul dintre excesul de
neutroni şi numărul total de particule.
(2.11)
Energia de legătură depinde de paritatea numărului de protoni şi neutroni, motiv
pentru care termenul E5 trebuie să depindă de paritatea numărului de protoni şi neutroni, deci
valoarea lui trebuie să se schimbe după următorul tablou:
par – par: ;
impar – par: E5 = 0 ;
par – impar: E5 = 0 ; (2.12)

impar – impar: .
Introducerea lui A la numitor rezultă din compararea cu datele experimentale.
Energia de legătură va avea următoarea expresie:

(2.13)

Trebuie să determinăm constantele a1, a2, a3, a4, a5 şi prima constantă care se poate
determina din considerente teoretice este a3.
Considerând nucleul ca o sferă cu raza r şi sarcina uniform distribuită în volumul
sferă, rezultă din calculul clasic al energiei electrostatice:
a3 = 0,585
Putem deduce pe a4 derivând energia de legătură pentru A = constant în raport cu Z, de
unde obţinem:

Energia de legătură este maximă dacă

Dacă alegem dintre toţi nuclizii pe cei stabili şi-i reprezentăm într-o diagramă A funcţie

16
de Z, ei se situează pe o curbă a cărei ecuaţie trebuie să fie dată de:

adică de:

Rezultă o relaţie între A şi Z, A = A(Z) care depinde de a4 şi a3.

Reprezentând punctele A=A(Z) se obţine o curbă, cu ajutorul căruia determinăm pe a4
deoarece se cunoaşte a3, rezultând pentru a4 valoarea:
a4 = 19,3
Dacă se consideră toţi nuclizii care sunt impari – pari şi pari – impari, ultimul termen
dispare şi rămânem în expresia lui B numai cu două constante necunoscute a1 şi a2.
Se pot deduce a1 şi a2 formând sisteme de două ecuaţii cu două necunoscute, motiv
pentru care, luăm perechi de nuclizi cu anumite valori A1, Z1, A2, Z2 şi cu o valoare cunoscută
din tabele, pentru valoarea energiei de legătură.
Se rezolvă aceste sisteme şi alegem pentru a1 şi a2 valorile care aproximează cât mai
bine datele experimentale.
În acest mod se obţine:
a1 = 14
a2 = 13,05
Considerăm energia de legătură a nuclizilor pari – par care sunt cei mai mulţi şi o
reprezentăm în funcţie de A după ce am scăzut primii patru termeni E1, E2, E3, E4, pe care
putem să îi calculăm.
Prin reprezentarea lui în funcţie de A, obţinem curba din figura 2.3.

Fig. 2.3. Variaţia energiei de legătură reziduale în funcţie de numărul atomic

Aproximăm această curbă cu de unde a5 rezultă imediat:
a5 = 130
Am obţinut astfel o formulă cu care putem calcula energia de legătură pentru orice
nuclid pe care îl putem imagina, fie că există, fie că nu există în natură:

17
 (2.14)
Rezultatele pentru 92U238 sunt prezentate mai jos:
Atracţia nucleonilor: E1 = 3330 MeV
Efectul de suprafaţă: E2 = 501 MeV
Repulsie electrostatică: E3 = 799 MeV
Excesul neutronic: E4 = –236 MeV
Efectul de spin (paritatea): E5 = 0,5 MeV
B calculat: 1790 MeV

iar măsurătorile făcute cu spectrometrul de masă dau o valoare măsurată de 1785 MeV. deci
concordanţa dintre rezultatele obţinute cu formula semiempirică şi cele experimentale, este
foarte bună.

2.7. Stabilitatea nucleelor

Stabilitatea nucleelor
Una dintre problemele pe care cunoaşterea energiei de legătură ne permite să o
rezolvăm este aceea a stabilităţii unui nucleu (A, Z) în raport cu descompunerea lui într-un
sistem de două nuclee (A1, Z1) şi (A2, Z2).
Notăm o astfel de transformare cu:
(A, Z)  (A1, Z1) + (A2, Z2)

(2.16)
Datorită conservării numărului de particule şi a sarcinii, transformarea nu este posibilă
decât cu respectarea condiţiilor:
A1 + A2 = A; Z1 + Z2 = Z
De asemenea, în orice transformare trebuie să se conserve energia totală şi avem:
c2M (A, Z) = c2M (A1, Z1) + c2M (A2, Z2) + Ec (2.15)
unde
(2.16)
iar Ec este energia cinetică a nucleelor rezultante.
Ţinând seama de conservarea numărului de nucleoni şi a sarcinii, obţinem:
B(A, Z) = B(A1, Z1) + B(A2, Z2) – Ec (2.17)
Energia cinetică a nucleelor rezultante poate fi numai pozitivă sau nulă, deci
transformarea nu este posibilă decât cu condiţia:
B(A, Z)  B(A1, Z1) + B(A2, Z2) (2.18)
Dacă există combinaţii de nuclizi (A1, Z1) şi (A2, Z2) care îndeplinesc relaţia de mai sus,
atunci nucleul (A, Z) este instabil şi se descompune în cei doi nuclizi iar dacă nu există
combinaţii de nuclizi care să satisfacă această relaţie, nucleul (A, Z) este stabil.
Un nucleu stabil se descompune în două nuclee numai dacă îi furnizăm energie din
afară.
Se disting categorii de procese: transformări spontane care se înglobează sub numele
de „radioactivitate naturală“ şi transformări provocate desemnate prin numele de „reacţii
nucleare“. Reacţiile nucleare ne interesează deoarece, creând condiţiile care le provoacă
putem să obţinem energie cinetică prin transformarea energiei masei de repaus.

18
 Cap.3. REACŢII NUCLEARE ŞI DATE
EXPERIMENTALE

3.1. Proprietăţile reacţiilor nucleare

Proprietăţile reacţiilor nucleare

Radioactivitatea naturală a pus la îndemâna fizicienilor de la începutul secolului al
XX-lea particule  având energii cinetice relativ mari. Rutherford a studiat primul în mod
coerent ce se întâmplă la impactul dintre particulele  ale radiului C' şi nucleele diferitelor
elemente.
Dacă energia particulei este suficient de mare pentru a permite apropierea acesteia de
nucleu învingând respingerea coulombiană electrostatică, particula incidentă pătrunde în
nucleu.
A rezultat necesitatea obţinerii unor particule cu energii cinetice mari, soluţia fiind
accelerarea în câmpuri electrice a particulelor încărcate electric, dar cu masă mică (1H1, 1D2,
2He ).
4

Aceasta se realizează cu acceleratoare de particule a căror dezvoltare constituie o

preocupare actuală deosebită.
Pentru domeniul de energii din reactoarele nucleare, mai mici sau egale cu 14 MeV,
particulele incidente notate cu a, având energie cinetică suficient de mare, pătrund în nucleul
A.
După pătrunderea în nucleu, energia cinetică a particulei şi energia ei de legătură în
nucleu se vor repartiza pe protonii şi neutronii nucleului, astfel încât, practic, rezultă un
nucleu compus C, excitat cu o energie egală cu suma acestor energii.
Energia de extracţie a nucleului se poate concentra, la un moment dat, sub formă de
energie cinetică, pe un nucleon sau un grup de nucleoni b relativ stabili (1D2, 2He4), creând
posibilitatea ca acest grup să părăsească nucleul cedând acestuia energia de legătură. Nucleul
A va trece astfel în nucleul B, care poate fi în stare fundamentală sau excitantă.

O reacţie nucleară la energiile din reactoarele nucleare are trei faze:

a + A = C* = b + B (3.1)
Făcând abstracţie de nucleul intermediar, se obişnuieşte să se noteze şi A (a, b) B.
În continuare vor fi descrise o serie de legi de conservare care sunt respectate în
reacţiile nucleare.

3.1.1. Conservarea energiei totale

Notăm cu M0(A), M0(a), M0(B), M0(b), M0C masele de repaus, cu Ei energia cinetică
iniţială, cu Ef energia cinetică finală şi cu Eex energia de excitare a nucleelor şi avem relaţiile:
a + A  C*  b + B*
(3.2)

Energia de reacţie este, prin definiţie, diferenţa dintre energia nucleelor iniţiale şi a
celor finale, considerate în repaus în starea fundamentală.
(3.3)
Măsurând experimental diferenţa Ef–Ei şi Eex–B, se poate deduce energia de legătură şi
masele nucleare.
După semnul energiei de reacţie, există:

19
 a) reacţii exotermice, dacă Q > 0;
b) reacţii endotermice, dacă Q < 0.
3.1.2. Conservarea impulsului
Într-o reacţie nucleară, impulsul total înainte şi după reacţie se conservă:
(3.4)
3.1.3. Conservarea momentului de rotaţie
Conservarea se face în combinaţie cu momentul propriu de rotaţie sau cu spinul
nuclear.
3.1.4. Conservarea sarcinii electrice
Este echivalentă cu conservarea numărului atomic Z, deci a numărului de protoni în
reacţiile nucleare în care nu avem o transformare a protonilor în neutroni, caz în care sarcina
se conservă prin apariţia unui pozitron.
3.1.5. Conservarea numărului de masă
Se conservă numărul total de nucleoni, neutroni şi protoni, ceea ce ne arată că, la
energii medii, neutronii şi protonii nu se distrug ci cel mult pot să treacă unul în altul după
reacţiile:

(3.5)

3.2. Tipuri de reacţii nucleare

Tipuri de reacţii nucleare
Reacţiile nucleare se pot clasifica în trei categorii care vor fi descrise în continuare.
3.2.1. Împrăştierea elastică
După reacţie, natura particulei şi nucleului se păstrează, şi ca exemplu, avem
împrăştierea neutronului pe nuclee de deuteriu:
0n + 1D  1T  1D + 0n (3.6)
1 2 3* 2 1

În primă aproximare, putem descrie o astfel de reacţie prin modelul simplu al şocurilor
bilelor de biliard.
3.2.2. Împrăştierea inelastică
Într-o reacţie de acest tip, după soc rezultă aceeaşi particulă şi acelaşi nucleu, dar
acesta din urmă este excitat din cauza energiei cinetice pierdute de particulă, de exemplu
reacţia:
0n + 6C  6C + 0n1 (3.7)
1 12 12*

3.2.3. Reacţii nucleare de transmutare

Reacţiile sunt de tipul:
A+aB+b (3.8)
unde: BA
(3.9)
B  A*
ba
Putem aminti reacţia realizată pentru prima dată, în 1932, de Cockroft-Walton:
3Li + 1H  4Be  2He + 2He (3.10)
7 1 8* 4 4

Un caz particular este captura radiativă, reacţie în care particula iniţială este absorbită
de nucleul compus şi se eliberează energia de legătură şi energie de excitare prin emisia unei
cuante .
De exemplu:
0n + 92U  92U239*  92U239 +  (3.11)
1 238

Nucleul rezultat în urma capturii are mai mulţi neutroni decât protoni pentru a fi stabil,
deci urmează reacţiile:

20
 (3.12)

94Pu239 se dezintegrează în .
Această reacţie are o deosebită importanţă deoarece permite utilizarea uraniului 238
drept combustibil în reactoarele cu neutroni rapizi.

3.3. Secţiunea efectivă

Secţiunea efectivă
O reacţie nucleară este caracterizată prin probabilitatea de a se produce, iar
determinarea acestei probabilităţi se face prin măsurare experimentală sau, teoretic, utilizând
modelele de reacţii nucleare.
Utilizăm, un fascicul de particule incidente, de exemplu neutroni proveniţi din canalul
unui reactor, cu o densitate n (neutroni/cm3) şi o viteză constantă v, care este trimis pe o ţintă
subţire alcătuită din materialul ce conţine nucleele care ne interesează şi care au o densitate N
(nuclee/cm3).
Se neglijează viteza dată de agitaţia termică a nucleelor, considerându-le în repaus faţă
de laborator (fig. 3.1)

21
Fig 3.1. A

s [cm2]

x [cm]

Interacţiunea dintre fasciculul de neutroni şi nucleele din placă

După interacţiunea cu nucleele, o parte din neutronii împrăştiaţi elastic sau inelastic,
iar alţii vor fi absorbiţi rezultând reacţia de transmutare, neutronii fiind scoşi din fascicul. O
altă parte din neutroni nu vor interacţiona cu nucleele şi vor străbate neperturbaţi ţinta.
Se poate măsura cu ajutorul unor detectori (contori) numărul neutronilor din fascicul
care străbat un cm2 într-o secundă (fig.3.2).

22
 Fig.
3.2.
1 cm2

n Contor

Determinarea experimentală a numărului de neutroni care au interacţionat cu nucleele ţintă

Notăm cu  fluxul neutronilor din fascicul:
 neutroni/cm2s = nv neutroni/cm3 cm/s (3.13)
Fig.
3.3.

n v
Contor

x

N [Nuclee/cm3]

Înregistrarea numărului de neutroni

Se introduce ţinta între fascicul şi contor (fig. 3.3), iar contorul va înregistra în acest
caz un număr mai mic de neutroni 1 < .

23
 Cunoscând valorile  şi 1 se determină numărul de neutroni, pe cm2 de ţintă şi pe
unitatea de timp, care au interacţionat cu nucleele:
 =  – 1 (3.14)
Probabilitatea ca un neutroni să sufere o interacţiune cu un nucleu din ţintă va fi:
(3.15)
Se impune intuitiv, ca această probabilitate să fie proporţională cu numărul nucleelor
pe cm2 de ţinută: N x, adică:
(3.16)
Deoarece probabilitatea P este adimensională, constanta  va trebui să aibă
dimensiunea cm2:
 nuclee/cm3 cm
  cm2 (3.17)
Cunoscând valorile lui , , N şi x, se poate deduce din experienţa descrisă mai
sus valoarea constantei .
 reprezintă numărul total de neutroni care au interacţionat cu nucleele pe cm2 şi pe
secundă, dar putem măsura separat numărul de neutroni care au suferit o împrăştiere elastică
e, inelastică i şi neutronii care au fost absorbiţi pentru a produce reacţii nucleare a.
Putem caracteriza astfel orice tip de reacţie printr-o constantă specifică :
1. împrăştiere elastică (e):
(3.18)
2. împrăştiere inelastică (i):
(3.19)
3. absorbţie (a):
(3.20)
Devine evidentă relaţia:
(3.21)
sau
(3.22)
rezultând că:
(3.23)
Un model geometric foarte simplu permite asocierea cu constanta , caracteristică
pentru o reacţie nucleară a unei proprietăţi a nucleului.
Să presupunem că nucleele din ţintă sunt sfere de rază r0 = 1,110–13 A1/3 cm.
Suprafaţa ocupată de nuclee pe 1 cm2 de ţintă de grosime x va fi:
(3.24)
Deci probabilitatea ca un neutron din fascicul, care ajunge pe această suprafaţă de ţintă
să ciocnească un nucleu şi să nu treacă prin spaţiul dintre nuclee, presupunând că poziţia
neutronului în fascicul poate fi oricare cu egală probabilitate, va fi:

(3.25)

Dacă probabilitatea de a avea loc o reacţie este egală cu probabilitatea ca neutronul să

24
cadă pe suprafaţa nucleului, vom avea relaţia:

(3.26)

Rezultă:
(3.27)
Se observă că  reprezintă secţiunea transversală a nucleului sferic şi se numeşte
secţiunea efectivă. Pe de altă parte, însă se observă că, pentru fiecare tip de proces de
interacţiune constantă  are altă valoare experimentală, deci ar trebui ca nucleului să i se
atribuie secţiuni transversale diferite şi deci şi raze diferite, motiv pentru care importanţa
modelului geometric scade.
Secţiunea efectivă  caracterizează nucleul pentru o interacţiune dată şi se măsoară
în cm2, iar valorile sale experimentale sunt cuprinse între 10 –20 cm2 şi 10–32 cm2, motiv
pentru care se utilizează o unitate de măsură specifică:
1 barn = 10–24 cm2 (3.28)
Importanţa secţiunii efective este că ne permite, dacă o cunoaştem, să calculăm
numărul de reacţii care au loc pe cm2 de ţintă în unitatea de timp.
(3.29)
sau pe cm3 de ţintă:
R reacţii/cm3s =  N  (3.30)
Se notează cu secţiunea efectivă macroscopică.
Viteza de reacţie va fi:
R reacţii/cm3 s = (3.31)

3.4. Variaţia secţiunii efective cu viteza relativă

Variaţia secţiunii efective cu viteza relativă
Am considerat că neutronii din fasciculul incident au aceeaşi viteză, v dar se observă
că, la variaţia vitezei v, se modifică şi secţiunea efectivă , deci,  este funcţie de viteza v şi
are o variaţie care depinde de tipul de reacţie.
Pentru împrăştierea elastică a neutronilor se poate considera, în primă aproximare că
e este constantă la energii cinetice (1/2 mn v2) mai mari de 1 eV, dar pentru procesele de
absorbţie, există o variaţie a acţiunii efective la energii cinetice mici, sub câţiva electronvolţi,
invers proporţională cu viteza relativă.
(3.32)
Dacă se consideră viteza v0 = 2200 m/s (viteza cea mai probabilă a neutronilor dacă se
găsesc într-un gaz având distribuţie Maxwell) corespunzătoare energiei cinetice E = 0,0253
eV şi se utilizează secţiunea efectivă 0 la această viteză ca o constantă specifică, se obţine
pentru K valoarea:
K = a (v) v = a0 v0 deci:
a(v) v0
 a (v )   a 0 (3.33)
v
Variaţia secţiunii efective de absorbţie cu viteza este dată în figurile 3.4 şi 3.5.

25
 Fig. a(v)
3.4.

0

0 v0 v

Secţiunea efectivă de absorbţie în funcţie de viteză.

Fig.
3.5.
Variaţia 1000
500

200
100
50
 (n,) [barn]

20

10
50

2
1
0,01 0,02 0,05 0,1 0,2 0,5 1 2 5 10 20 50 100 200 500 1000

Energia neutronilor [eV]

secţiunii efective a borului 5B10 în funcţie de energie

Considerând energia cinetică E dată de relaţia:

(3.34)
rezultă (E):
(3.35)
Logaritmând (3.35) rezultă:
(3.36)
şi într-o astfel de reprezentare, variaţia este dată de o dreaptă (fig. 3.6).

26
 Fig.
3.6.

(E) [barn]

E[eV]

Variaţia secţiunii efective de absorbţie în funcţie de energia cinetică

Considerăm variaţia secţiunii efective cu viteza pentru câteva reacţii interesante în

fizica reactoarelor una dintre acestea fiind:
5B + 0n  3Li + 2He (3.37)
10 1 7 4

Izotopul 5B10 , aflat în procent de 18,5% în borul natural, este utilizat sub formă de
triflorură de bor sau carbură de bor, pentru detectarea neutronilor termici.
Un volum de triflorură de bor pe care cade un flux de neutroni  = nv va fi sediul
unui număr de reacţii pe cm3 şi pe secundă egal cu:
(3.38)
şi deci, proporţional cu densitatea neutronilor în fascicul.
Această reacţie ne permite să măsurăm densitatea neutronilor dintr-un mediu.
Altă reacţie interesantă este cea dată de bombardarea cadmiului cu neutroni:
48Cd113 + 0n  48Cd + (3.39)
1 114

Secţiunea efectivă în acest caz nu respectă legea „1/v“, având variaţia cu energia
prezentată în figura 3.7.

27
Fig.3.7.

Secţiunea efectivă a cadmiului funcţie de energia neutronilor

Se observă că aCd este foarte mare pentru energii E  0,3eV şi foarte mică pentru E 
0,3 eV, ceea ce face ca neutronii având energii E  0,30,4 eV să fie absorbiţi aproape total
într-o placă de Cd cu o grosime de 0,51 mm, în timp ce neutronii cu energia E > 0,330,4 eV
să treacă practic neperturbaţi.
Energia de 0,3 eV se numeşte pragul cadmiului (ECd), iar neutronii cu energii mai mici
decât ECd se numesc neutroni termici, în timp ce neutronii cu E > ECd se numesc epitermici
sau epicadmici. Experimental, Cd ne ajută să separăm neutronii epitermici de cei termici, într-
un reactor cu neutronii termici.
Alte reacţii interesante sunt absorbţia neutronilor în argint şi aur, unde variaţia
secţiunii efective nu mai are loc după legea „1/v“ în domeniul epitermic, ci apar rezonanţe
(fig.3.8).
t [barn]

28
 Fig.
3.8.

Ag

t [barn]

Energia neutronilor [eV]

Secţiunea efectivă a argintului în funcţie de energia neutronilor

Fig.3.9.
105
21
104

22
103
2 (E)

102
r1/2 r1/2
r2
101

0,8 1 Er1 10 Er2 30

5,19 18,4

Rezonanţele pentru absorbţia neutronilor

Cap.4. NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE FIZICII REACTOARELOR

NUCLEARE

4.1. Neutronii

4.1.1. Introducere

În acest capitol vom prezenta doar un scurt rezumat asupra comportamentului

neutronilor astfel încât studentul să poată înţelege cum funcţionează un detector de neutroni.

29
Temele care vor fi acoperite în această lucrare se desfăşoară în următoarea ordine:
1. De unde şi cum facem rost de neutroni?
2. Cum interacţionează cu materia?
3. Cum sunt detectaţi?
În cazul radiaţiilor gamma şi al particulelor încărcate, ultimele două teme sunt în
strânsă legătură.
Vom prezenta în detaliu câteva surse de neutroni, iar reactorii nucleari vor fi descrişi
pe scurt. Oricum, alte surse de neutroni folosite în laboratoarele de cercetare si dezvoltare vor
fi discutate aici din moment ce ele nu fac parte din subiectul reactoarelor.

4.1.2. Surse de neutroni

Neutronii se găsesc în mod obişnuit în natură în interiorul nucleelor. Odată scos din
nucleu, un neutron în spaţiu liber are o durată de viaţă de numai câteva minute, se
dezintegrează într-un proton, un electron şi un neutrino. Vom vedea în următoarele capitole că
atunci când neutronul liber trece prin materie are un timp de viaţă efectiv de ordinul
milisecundelor înainte de a fi capturat de un nucleu în materia înconjurătoare. Rareori în
materie un neutron se va dezintegra într-un electron, un proton şi un neutrino. În schimb
majoritatea neutronilor vor fi capturaţi de un nucleu cel mai probabil după ce au fost
încetiniţi. Procesul de încetinire este unul foarte rapid, iar neutronii încetiniţi au o secţiune
eficace de absorbţie foarte mare. Din acest motiv neutronul de fapt nu are timp să se
dezintegreze înainte de a fi înghiţit de un nucleu.
Se va arăta în următoarele capitole că neutronii pot trece prin grosimi mari de materie
cu o eficienţă chiar mai mare decât razele gamma. Din aceasta cauză odată produşi, neutronii
nu pot fi depozitaţi. Ca rezultat al acestei limitări, toate sursele de neutroni trebuie să se
bazeze pe procese în care neutronii sunt continuu scoşi afară din nuclee, adică ele trebuie să se
bazeze pe o reacţie nucleară. O reacţie folosită de obicei este:

Be9 +   C12 + n + 5.76 MeV (4.1)

Aceasta este o reacţie exergetică (, n). Există emiţători de particule alfa cu viaţă lungă
şi de aceea sursele de neutroni care se bazează pe reacţia (, n) pot fi construite astfel încât să
fie surse permanente.
O sursă posibilă de particule alfa este radiul, izotop radioactiv natural. O sursă de
neutroni radiu-beriliu care se bazează pe reacţia dată în relaţia (4.1) ar fi compusă din radiu şi
beriliu fin divizaţi. Fragmentarea este necesară datorită drumului extrem de scurt al
particulelor alfa în materie. Radiul şi produşii lui emit particule alfa cu energii de la 4.79
până la 7.68 MeV. Energia cu care particulele alfa intră în reacţiile date de relaţia (4.1) poate
fi cuprinsă în intervalul [0; 7.68] MeV, în funcţie de sursa de particule alfa şi cantitatea de
materie prin care trec particulele alfa înainte ca reacţia (, n) să aibă loc. Dacă reacţia (, n)
folosită este cea dată în relaţia (4.1), valoarea lui Q este 5.76 MeV şi energia maximă a
neutronilor emişi este de 13.44 MeV. Neutronii de energie maximă sunt produşi în urma
interacţiei dată de relaţia (4.1) atunci când particula alfa care intră în reacţie este particula alfa
disponibilă cu cea mai mare energie (7.68 MeV). Neutronii rezultaţi din această reacţie pot
sau nu să fie încetiniţi în drumul lor la părăsirea sursei de radiu-beriliu şi din această cauză
energiile neutronilor produşi de sursa de radiu-beriliu pot varia de la 0 la 13 MeV.
O sursă (, n) ce conţine un gram de radiu şi câteva grame de beriliu produce
aproximativ 107 neutroni pe secundă. Un gram de radiu produce 2  1011 particule alfa pe
secundă, astfel sursa are o eficienţă de circa 10 – 4 (0.01 %). Majoritatea particulelor alfa
produse îşi disipă energia. Ele se opresc fără a ajunge vreodată la o ciocnire nucleară. O mică

30
parte din particulele alfa se ciocnesc înainte de a ajunge la capătul drumului lor. Eficienţa
scăzută a particulelor alfa se datorează secţiunii eficace foarte mici.
Avantajul folosirii radiului ca sursă de particule alfa este, bineînţeles, timpul de viaţă
lung al acestuia (aproximativ 1600 ani). Totuşi, el produce un fond ridicat de radiaţii gamma.
Când se doreşte o sursă de neutroni cu un fond scăzut de radiaţii gamma, atunci se poate
folosi o sursă de poloniu-beriliu. Eficienţa acestei surse tinde să fie uşor mai scăzută decât cea
a sursei de radiu-beriliu. De asemenea timpul de viaţă al poloniului este de numai 140 zile şi
de aceea o astfel de sursă are nevoie de o alimentare continuă cu poloniu.
Sursele radiu-beriliu şi poloniu-beriliu descrise pot fi ţinute în containere mici cu un
volum de 6 cm3 şi din acest motiv sunt preferate ca surse de laborator. Totuşi, trebuie avută
mare grijă în manevrarea acestor surse datorită efectelor biologice ale neutronilor şi
dificultăţii cu care ne protejăm împotriva lor. Sursa radiu-beriliu este periculoasă deoarece
generează radon gaz. Radonul în stare gazoasă poate fi inhalat în corp. Zece microcurie de
radon acumulaţi în acest fel sunt letali.

4.1.3. Surse de fotoneutroni

Dacă se doreşte o sursă de neutroni monoenergetici atunci sursa (, n) iese din
discuţie. Particulele alfa pierd energie atât de rapid în materie încât nu este posibilă
constituirea unei surse (, n) care să dea neutroni monoenergetici. Totuşi, se pot folosi reacţii
(, n). De exemplu:

Be9 +   Be8 + n – 1.70 MeV (4.2)

sau H2 +   H1 + n – 2.23 MeV (4.3)

În figura 4.1 este prezentată schema unei surse (, n) ce foloseşte beriliu ca nucleu
ţintă. Dacă radiaţiile gamma emise de sursă sunt monoenergetice, atunci şi neutronii produşi
în reacţia (, n) tind să fie monoenergetici. (Câteva din radiaţiile gamma suferă împrăştiere
Compton şi acestea creează o coadă de energie joasă în spectrul neutronilor). De exemplu,
dacă fotonul gamma de 2.76 MeV din Na24 este emis, neutronii produşi atunci când se
foloseşte beriliul ca ţintă au energia de 830  40 keV, iar cei produşi când deuteriul este
folosit ca ţintă au energia de 220  20 keV. În ambele cazuri sursa produce aproximativ 8 
106 neutroni pe secundă pe curie de emiţător gamma.
Sursele de fotoneutroni sunt mai ieftine decât sursele (, n) deoarece sursele de
radiaţii gamma foarte intense pot fi produse fără să coste prea mult în reactoarele nucleare. De
exemplu, Na24 este produs într-un reactor prin reacţia:

Na23 + n  Na24 + 

Timpul de viaţă şi energiile gamma variază considerabil pentru izotopii produşi în

reactoare. Na24 are un timp de viaţă de 14.8 ore, în timp ce Sb124 are un timp de viaţă de 60
zile. Energia şi timpul de viaţă al emitentului gamma trebuie să fie ales astfel încât să se
potrivească modului în care va fi folosită sursa de neutroni. Energia razelor gamma emise
trebuie să fie de cel puţin 1.70 MeV. Acesta este pragul limită pentru reacţia (, n) folosind
Be9 şi este limita inferioară pentru orice altă ţintă cunoscută. Exceptând deuteriu, toate
celelalte praguri limită pentru (, n) sunt mai mari de 6 MeV.

31
 Fig.4.1. Sursă de fotoneutroni. Neutronii sunt produşi prin dezintegrarea
beriliului sau a deuteriului prin interacţia cu radiaţiile gamma
emise de nuclizii radioactivi

4.1.4. Neutronii din particule accelerate şi reactoare

Neutronii pot fi produşi şi în reacţiile care folosesc particule încărcate energetic din
acceleratorii de particule. Exemple de astfel de reacţii sunt:

H2 + H2  H3 + n + 3.28 MeV
(4.4)

C12 + H2  Na23 + n – 0.26 MeV

(4.5)

Reacţia de formare este exergetică. Sursele de neutroni pot fi obţinute cu uşurinţă pe

baza acestei reacţii cu protoni cu o energie cinetică de numai 100 keV (necesară pentru a trece
de bariera coulombiană). Astfel de reacţii pot fi folosite pentru sursele de neutroni de voltaj
mic. Un exemplu de astfel de reacţie:

H3 + H2  H4 + n + 17.6 MeV
(4.6)

Neutronii monoenergetici pot fi obţinuţi în astfel de reacţii dacă nucleele ţintă sunt
mici, astfel încât pierderea de energie a particulei proiectil să fie mică în comparaţie cu

32
energia neutronilor produşi, iar neutronii ce emerg de la sursă nu sunt împrăştiaţi.
Când se doreşte folosirea unei surse de neutroni termici pentru cercetare sau pentru
producerea de radioizotopi, sursa de neutroni cea mai disponibilă este chiar reactorul nuclear.
[Neutronii termici sunt neutronii a căror energie cinetică este egală cu energia cinetică pe care
o are un atom la temperatura camerei. Aceasta este de aproximativ 0.025 eV]. Neutronii sunt
produşi prin procesul de fisiune. Aceşti neutroni au o energie de împrăştiere mare, dar dacă le
este permis să treacă din reactor în moderator neutronii ar fi rapid “termalizaţi”. [Un
moderator este orice material în care neutronii sunt încetiniţi]. Un astfel de moderator îl putem
numi şi “coloană termică”. Ţintele cu nucleele care trebuie bombardate cu neutroni termici
pot fi introduse în coloană, sau neutronilor le poate fi permis să scape din moderator şi să fie
folosiţi în experimente externe coloanei.

4.1.5. Surse pulsate de neutroni

În multe cazuri este necesară cunoaşterea energiei neutronilor cu care lucrăm. Vom
vedea în capitolele următoare că tehnicile de detectare obişnuite, care pot fi folosite pentru a
determina energia radiaţiilor gamma sau a particulelor încărcate, nu funcţionează atunci când
se aplică neutronilor. Este destul de uşor să detectăm neutronii şi totuşi destul de greu să le
măsurăm energia. Una din metodele de măsurare a energiei neutronilor este măsurarea vitezei
lor. În primul rând se creează o “erupţie”, sau “puls”, sau “grupare” de neutroni colimaţi la un
anumit moment de timp. Metodele de realizare a acestui lucru vor fi discutate mai târziu.
Apoi grupul de neutroni ajunge la o distanţă D de detectorul de neutroni. Dacă
detectorul este pornit la un timp cunoscut t după ce grupul de neutroni s-a format, şi dacă este
oprit imediat, numai acei neutroni care au traversat distanţa D în timpul t pot fi detectaţi.
Neutronii astfel detectaţi au viteza:

v= (4.7)
de unde rezultă energia:

En = (4.8)

Acest mod de măsurare a energiei poartă denumirea de metoda “timpul-de-zbor”.

Componentele necesare unei astfel de măsurări sunt un dispozitiv pentru producerea exploziei
sau grupurilor de neutroni, un dispozitiv de măsurare a timpului, un detector de neutroni sau
un “contor”. Prima din aceste unităţi se mai numeşte

Fig.4.2. Chopper cu Cadmiu

şi “chopper”. Dispozitivul de cronometrare, în loc să activeze detectorul pentru o perioadă

33
foarte scurtă de timp în vecinătatea timpului t, este adesea folosit pentru a înregistra sosirea
neutronilor la detector la momente de timp diferite în înregistrări diferite. Fiecare înregistrare
arată câţi neutroni au ajuns în intervalul de timp în care înregistrarea a fost activată. În ecuaţia
(4.8) se observă că fiecare moment de timp corespunde unei energii, şi din această cauză
fiecare înregistrare dă un număr de neutroni, cu o anumită energie, cu care ajung la detector.
În practică sunt folosite circuite care cuprind 1000 sau chiar mai multe înregistrări. Aceasta
permite experimentatorului să lucreze în acelaşi timp cu 1000 energii diferite ale neutronilor.
Dacă se doreşte să se găsească ce fracţie din neutronii cu o anumită energie trec prin scut, se
poate face o măsurare pentru 1000 de energii diferite, în acelaşi timp.
Unul din tipurile de chopper utilizate se bazează pe faptul că, pentru neutroni lenţi,
cadmiul are o secţiune eficace enormă. Straturile de cadmiu şi aluminiu dispuse alternativ ca
în figura 4.2. Cilindrul astfel format se roteşte în jurul axului în timp ce neutronii cu energii
diferite vin transversal pe cilindru. Atunci când straturile sunt paralele cu fasciculul de
neutroni, aceştia trec prin straturile de aluminiu. În timp ce cilindrul continuă să se rotească,
straturile adoptă o poziţie relativă faţă de direcţia fasciculului, aşa cum se vede în figura 4.2.
Neutronii încetiniţi (En < 0.3 eV) sunt apoi absorbiţi de cadmiu. Astfel, în timp ce cilindrul se
roteşte, se formează pulsuri de neutroni încetiniţi. Axul în jurul căruia se roteşte cilindrul are
la un capăt o mică oglindă, folosită pentru a reflecta un fascicul de lumină într-o fotocelulă
din detector. Acesta este semnalul care activează detectorul.

Fig.4.3. Secţiunea eficace totală a cadmiului în funcţie de energia neutronilor (Din Neutron Cross
Section, AEC U2040, Office of Technical Service, Department of Commerce, Washington, D.C., 1954)

“Chopperul lent” descris nu este valabil pentru neutronii cu energii mai mari de 0.3
eV, din moment ce secţiunea eficace a cadmiului scade rapid pentru energii ale neutronilor
peste această limită. Un chopper bazat pe proprietatea de absorbţie a cadmiului a fost folosit
în Laboratorul Naţional Argonne pentru neutroni cu energii cuprinse între 10 -4 şi 0.2 eV.
“Chopperele rapide” au fost şi ele folosite cu succes. Laboratorul Naţional Argonne
deţine un chopper ce foloseşte un cilindru de oţel cu fante şi o viteză de rotaţie de 10 4 rpm.
Limitarea pentru energia superioară a neutronilor cu care se poate lucra cu acest dispozitiv
este viteza de rotaţie. Lăţimea fantei finite şi viteza de rotaţie fac ca neutronul să explodeze 4
sec mai târziu. De această dată incertitudinea în cele din urmă impune o limită preciziei de
măsurare a timpului (deci şi măsurării energiei). Figura 4.3 arată variaţia secţiunii eficace a

34
cadmiului între 1 şi 10 000 eV obţinută cu chopperul radid de la Argonne. La valori mai mari
de 1 000 eV rezonanţa structurii este depăşită datorită limitărilor chopperului în determinarea
timpului. Cu un aparat ca cel descris, chopperele şi tehnicile timpului de zbor pot fi folosite
pentru neutroni cu energii cuprinse între 10- 4 şi 1 000 eV.

4.1.6. Alte surse de neutroni monoenergetici

În cazul neutronilor cu energii cuprinse între 0.01 şi 10 eV, proprietatea de undă a

neutronilor poate fi folosită pentru a selecta neutroni cu o energie dată. În jurul acestei energii
lungimea de undă a neutronilor (dată de legea de Broglie  = h/mv) este aproximativ egală cu
lungimea spaţiului interatomic din cristale. Din această cauză spaţiile din cristale asigură un
cadru natural de difracţie pentru neutroni. Ca şi în cazul luminii incidente pe fante, neutronii
cu o anumită lungime de undă pleacă sub un anumit unghi, şi anume unghiul sub care unda
neutronului primeşte o “interferenţă”. Sub un unghi dat , lungimea de undă mărită de
interferenţă este:
 = 2d sin (4.9)

unde d este lungimea spaţiului interatomic şi n este “ordinul” spectrului (adică numărul
interferenţei maxime între fasciculul maxim nerefractat şi cel maxim observat).
Energia neutronilor la unghiul  este dată de ecuaţia (4.9) şi de condiţia de Broglie  =
h / mv. Rezultatul este:

E = (½)mv2 = (4.10)

Spectrometrul cu cristal este un dispozitiv extrem de precis pentru intervalele de energie

menţionate mai sus.

4.1.7. Secţiunea microscopică totală

Sursele monoenergetice de neutroni sunt de preferat pentru că interacţiile dintre

neutroni şi materie pot fi studiate ca o funcţie de energia neutronului. Secţiunile microscopice
de interacţie, în general, depind de energia neutronilor. Cunoaşterea dependenţei diferitelor
secţiuni microscopice în funcţie de energia neutronului este necesară utilizării inteligente a
interacţiilor. Tipurile de reacţii cu neutroni folosite în practică sunt reacţiile (n, F) şi (n, ).
Prima este reacţia de fisiune şi are o mare însemnătate în producerea energiei. Se doreşte să se
ştie cât de eficienţi sunt neutronii de diferite energii în producerea fisiunii. Răspunsul variază
de la o energie la alta, şi din acest motiv nu se poate prezenta nici o regulă. Cineva trebuie să
măsoare secţiunea microscopică a neutronilor de diferite energii pentru fiecare nuclid care ne
interesează. (Ecuaţia Breit-Wigner poate fi folosită pentru a reduce considerabil numărul de
măsurători necesare).
Reacţia (n,) reprezintă capturarea unui neutron de către nucleul ţintă. Acesta duce la
apariţia unui nucleu radioactiv care este folosit în industrie sau medicină. De asemenea, se
ţine seama de pierderea de neutroni către materialele din care este construit reactorul. Mai
departe se poate dori cunoaşterea secţiunilor de captură (n, ) ale elementelor ce se folosesc
într-un reactor (sau ale elementelor ce nu pot fi îndepărtate din reactor). Astfel, în multe
cazuri este de mare interes a şti cum variază secţiunile eficace cu energia pentru anumite

35
nuclee.

Fig.4.4. Tehnica măsurării secţiunii eficace totale

În această parte vom discuta doar despre măsurarea secţiunii eficace totale σ total. Acest
lucru nu spune totul despre interacţiile cu neutroni, dar, aşa cum se va vedea în paragrafele
următoare, este un parametru util a fi cunoscut. Secţiunea microscopică totală se referă la
probabilitatea de interacţie a unui neutron cu nucleele ţintă, fie ea de împrăştiere sau de
absorbţie. Toate posibilele interacţii cu neutroni sunt incluse în secţiunea microscopică totală.
Secţiunea microscopică totală poate fi măsurată cu ajutorul unui dispozitiv
experimental aşa cum este arătat în figura 4.4. Acesta este un aranjament geometric bun, aşa
cum a fost descris pentru măsurarea secţiunii totale gamma. Un curent colimat de neutroni
este incident în stânga. Un absorbant cu o grosime aleasă este plasat între sursa de neutroni şi
detector. Dacă un neutron este absorbit sau împrăştiat, ca rezultat al interacţiei cu un nucleu în
absorbant, este pierdut din fluxul din care făcea parte. Presupunem că există N0 neutroni pe
unitate de timp incidenţi detectorului în lipsa prezenţei absorbantului. Când acesta este
prezent, numărul neutronilor incidenţi detectorului este:

N = N0 (4.11)
unde: σ total = secţiunea microscopică totală;
A = numărul lui Avogadro;
ρ = densitatea absorbantului [mg/cm3];
M = masa molară a absorbantului;
X = grosimea absorbantului.
Ecuaţia reiese din faptul că pentru fiecare centimetru pătrat al suprafeţei absorbante o
arie nσ este ”blocată” de către nuclee, unde n este numărul de atomi sau nuclee pe cm2.
Numărul de atomi pe cm2 de suprafaţă absorbantă este AρX/M.
Dacă, în experimentul prezentat schematic în figura 4.4, neutronii sunt mai întâi
observaţi în lipsa materialului absorbant, contorul de neutroni va detecta N0 neutroni. O parte
din aceştia, є, vor face ca detectorul să înregistreze prezenţa unui neutron. Fracţiunea є face
referire la „eficienţa” detectorului. Pentru particule de anumite tipuri şi energii, orice contor
are o eficienţă fixă є.
Când nu există material absorbant, contorul va înregistra un număr de neutroni pe
secundă, C0, unde:

C0 = є N 0 (4.12)

Când absorbantul este plasat în dreptul curentului de neutroni, doar N neutroni pe

secundă trec prin acesta; o fracţiune є din aceştia rezultă din înregistrările detectorului. Mai
departe, numărul de înregistrări pe secundă la momentul când absorbantul se află în dreptul
fluxului este:

C= є N (4.13)

36
Comparând ecuaţiile (4.12) si (4.13), găsim:

(4.14)

Ultima relaţie este obţinută din ecuaţia (4.11). Scopul experimentului este de a afla σtotal.
Pentru a rezolva ecuaţia (4.14), mai întâi trebuie să logaritmăm ambele părţi ale relaţiei:
(4.15)
Găsim astfel:

(4.16)

Având M, A, ρ şi X cunoscute, măsurarea lui C şi C0 se rezumă la măsurarea lui σtotal.

Aceasta este desigur valoarea σtotal la o valoare particulară a energiei, iar experimentul trebuie
repetat de mai multe ori cu scopul de a obţine o reprezentare σtotal funcţie de energia
neutronilor, precum în figura 4.3.
Tipul măsurării descrise arată rate de înregistrare „relative” cu şi fără materiale
absorbante. Într-o măsurătoare relativă eficienţa contorului, є, nu trebuie cunoscută. În unele
experimente „absolute” sunt măsurate ratele de înregistrare. Acestea sunt experimentele
pentru care trebuie cunoscut є aşa încât să poată fi interpretate datele obţinute. Întrucât, în
practică, є este greu de determinat, se poate dori folosirea experimentelor de înregistrare
relative atunci este posibil.

4.1.8. Secţiunea microscopică de împrăştiere

şi absorbţie

Secţiunea microscopică totală σtotal , poate fi scrisă ca sumă de secţiune de absorbţie şi

secţiune de împrăştiere:
σtotal = σabsorbtie + σimprastiere (4.17)

Secţiunea de împrăştiere ne arată probabilitatea ca un neutron să fie deviat de la direcţia

sa iniţială fără a fi absorbit.

Fig.4.5. Geometria pentru măsurarea secţiunii de împrăştiere

Secţiunea de absorbţie se referă la probabilitatea ca un neutron să fie pierdut, nu numai

37
dintr-un curent colimat, dar în urma tuturor următoarelor interacţii prezentate mai departe,
probabilitatea unui neutron de fi absorbit de un nucleu în urma coliziunii dintre acestea.
Absorbţia unui neutron este, desigur, echivalentul unei reacţii nucleare. Neutronul
poate fi pierdut datorită unei interacţii (n,), (n,p) sau oricare alt proces. Secţiunea de
absorbţie poate fi scrisă ca o sumă de secţiuni de reacţie. Fiecare secţiune de reacţie este
legată de probabilitatea unui neutron să se afle într-o anumită reacţie nucleară dupa absorbţia
sa.

σabsorbtie = σn, + σn,α + σn,p + etc. (4.18)

Este important de ştiut cât din σtotal se datorează împrăştierii şi cât absorbţiei
neutronilor. La construirea unui reactor, reacţiile de împrăştiere pentru materialele
nonfisionabile sunt utile în încetinirea neutronilor, iar reacţiile de absorbţie sunt de obicei
nedorite din moment ce au ca rezultat pierderea de neutroni.
Secţiunea de împrăştiere poate fi măsurată cu ajutorul unui experiment aşa cum este
prezentat schematic în figura 4.5. Un detector de neutron este plasat în afara fluxului de
neutroni. Există complicaţii în acest experiment care nu au apărut la măsurarea σ total.
Reamintim că la măsurarea σtotal eficienţa contorului nu a fost luată în calcul. În orice caz, la
măsurarea σîmprăştiere este posibil a fi observaţi neutroni de energie apropiată celor incidenţi,
datorită împrăştierii elastice. Neutronii cu energie mai mică decât a celor incidenţi pot fi de
asemenea observaţi şi datorită împrăştierii inelastice. În împrăştierea inelastică nucleul ţintă
este lăsat într-o stare excitată; mai mult, o parte din energia cinetică a neutronului incident nu
se regăseşte în energia produselor reacţiei. Eficienţa contorului de neutroni, є, este în general
funcţie de energia neutronului. Mai departe, măsurarea σîmprăştiere este mai dificilă cand devine
posibilă împrăştierea inelastică. În general, împrăştierea inelastică poate fi neglijată pentru
neutroni cu energii mai mici de 100 keV. În acest capitol vor fi considerate numai
comportamentele neutronilor cu energii mai mici de 100 keV.

4.1.9. Măsurarea secţiunii microscopice

Secţiunea microscopică de absorbţie este alcătuită din secţiunile pentru diferite reacţii
nucleare. Să luăm de exemplu secţiunea (n,). Aceasta este legată de probabilitatea apariţiei
reacţiei:
ZT + n  ZT +
A A+1

unde T este nucleul ţintă.

Nucleul rezultat poate fi radioactiv iar o metodă de a determina secţiunea de absorbţie
este de a măsura radioactivitatea. Mai multe reacţii pot avea loc la un moment dat, rezultând
un tip complex de dezintegrare radioactivă. Spre exemplu, dacă ţinta conţine doi izotopi ai
aceluiaşi element, produsele reacţiei (n,) pot fi de ambele radioactive. Dacă amândouă sunt,
să zicem, beta-radioactive, trebuie să determinăm cât din fiecare tip de radioactivitate este
prezent. Problema este dificilă, şi culegerea de date pentru diferite secţiuni eficace de
absorbţie decurge lent.
O simplificare în măsurarea secţiunilor eficace de absorbţie decurge din legea 1/v. În
absenţa altor informaţii putem să ne aşteptăm ca atunci când un neutron se ciocneşte de
nucleu (fiind absorbit de acesta), probabilitatea ca acesta să producă o reacţie nucleară
depinde direct de durata petrecută în vecinătatea nucleului. Timpul necesar neutronului să
parcurgă nucleul este invers proporţional cu viteza neutronului :

38
 σabsorbtie ~ (4.20)

Excepţiile de la regulă sunt, desigur, rezonanţele. Pentru acele energii ale neutronilor
corespunzătoare stării de excitaţie ale nucleului compus, secţiunea de absorbţie indică o
rezonanţă. În aceste cazuri speciale secţiunea eficace de absorbţie creşte peste valoarea
presupusă cu ajutorul ecuaţiei (4.20). În orice caz, aceste cazuri sunt uşor de recunoscut din
moment ce au ca rezultat o creştere mare a secţiunii eficace totale, acesta din urmă putând fi
măsurată relativ uşor.
În afara regiunilor în care se manifestă rezonanţa, ecuaţia (4.20) este destul de utilă; ea
permite simplificarea calculului laborios. Până la apariţia metodelor de măsurare directe, s-a
măsurat secţiunea de absorbţie pentru o anumită energie. Este uzual a măsura σ absorbţie la energii
ale neutronilor termici, aflate în jurul valorii de 0.025 eV. Relaţia (4.20) poate fi rescrisă în
funcţie de energia neutronului:

σabsorbţie ~ (4.21)

Dacă absorbţia este măsurată la o anumită energie (a neutronului termic, E t), atunci legea
1/v ne oferă, pentru secţiunea de absorbţie, σ’ la alte energii:

σ’ = σabsorbţie, termic x (4.22)

unde E reprezintă energia neutronului la care dorim să cunoaştem secţiunea eficace de

absorbţie.

4.1.10. Moderatoare

Într-un reactor, este necesar ca neutronii rapizi să fie încetiniţi către vitezele termice
pentru o utilizare eficientă. Materialul în care neutronii sunt încetiniţi se numeşte moderator.
Din moment ce moderatoarele încetinesc neutronii, dar totodată să absoarbă cât de puţini
posibil, putem concluziona că moderatoarele ar trebui să aibă o secţiune microscopică de
împrăştiere mare şi o secţiune microscopică de absorbţie mică. Grafitul este un exemplu bun
de moderator. În grafit, pentru energiile neutronilor de la 0.02 până la 4.00 eV, σ total este de
aproximativ 4.8 barni, în timp ce σabsorbţie este de doar 0.0045 barn la 0.025 eV. Ca atare,
pentru neutronii termici σîmprăştiere este de aproximativ 4.8 barni (Reamintim că σtotal = σabsorbţie +
σîmprăştiere). Secţiunea de absorbţie a grafitului urmăreşte legea 1/v. În tot intervalul de energii
ale neutronilor pentru care grafitul trebuie să modereze, valorile sunt mai mari decât energiile
termice. Ca atare, secţiunea de absorbţie este mai mică de 0.0045 barn. Deci, secţiunea
microscopică de absorbţie este 0.1% din secţiunea de împrăştiere pentru energii de la 0.02 la
4.00 eV.
În general, secţiunile de împrăştiere tind să se găsească între 1 şi 10 barni şi sunt egale
cu dimensiunea geometrică a nucleului dată de πR2.
Într-o reacţie nucleară un neutron poate fi împrăştiat de mai multe ori de către materialul
prin care trece înainte de a fi absorbit în final. În fiecare împrăştiere neutronul pierde energie
în favoarea nucleului ţintă şi ca atare încetineşte.
Problema neutronilor care încetinesc este una importantă în reactoarele nucleare, şi în

39
aceast paragraf vom discuta pe scurt unele rezultate. Energia pierdută de un neutron într-o
ciocnire elastică depinde de unghiul după care neutronul este împrăştiat. (Ciocnirea elastică
este una în care energia cinetică a neutronului incident este egală cu suma energiilor cinetice
ale neutronului împrăştiat şi a nucleului de recul). Se poate face media tuturor unghiurilor de
împrăştiere posibile pentru a se găsi energia medie pierdută pe coliziune pentru un neutron de
energie E. Reiese că pentru ţinte ale căror mase sunt mari în comparaţie cu cea a neutronului,
pierderea medie de energie, împărţită cu energia, este independentă de energia neutronului.
De fapt, fracţiunea medie a energiei pierdute de către neutron, ξ, depinde doar de masa
nucleului ţintă. Se găseşte că:

(4.23)

unde pentru un A mare comparat cu 1, ξ este fracţiunea medie de pierdere de energie şi A

este numărul de masă al nucleului ţintă.
Exemplu 1: ξ = 0.158 pentru C12. Deci, într-o ciocnire a unui neutron cu un nucleu C 12
neutronul pierde în jur de 15.8 % din energie. Fracţiunea de pierdere de energie este 15,8 %
indiferent dacă neutronul are 1 MeV sau 10 eV de energie cinetică.
Dacă are loc un proces de împrăştiere elastică a unui neutron într-un material
absorbant, neutronul, de obicei, va avea o energie finală E dată de relaţia E = E 0(1- ξ).
Pierderea fracţională într-o ciocnire este (E - E 0)/E = ∆E/E = -ξ. Semnul minus indică faptul
că energia scade. Pentru a considera mai multe coliziuni succesive, putem scrie formal că
pierderea de energie este dE/E = - ξ dN, unde dN este egal cu numărul de ciocniri. Această
relaţie poate fi integrată direct pentru a obţine ecuaţia (4.24):
(4.24)
Un moderator este inserat într-un flux de neutroni pentru a-i încetini. Ecuaţia (4.24)
poate fi folosită pentru numărul mediu de ciocniri necesare pentru a încetini un neutron de la
energia sa iniţială E0 până la orice altă energie mai mică E. Rezolvând ecuaţia (4.24), găsim:

(4.25)

Exemplul 2: De câte coliziuni cu C12 este nevoie pentru a încetini un neutron de la E 0=2
MeV până la energia termică (E= 0.025 eV)?
În acest caz E/ E0 = (2 x 106)/0.025 = 8 x 107. ξ pentru C12 este 0.158. Ca atare:

(4.26)

În medie, un neutron de 2 MeV are 115 coliziuni cu C12 înainte de a deveni termic.
Aceiaşi problemă, dar pentru H2 ca moderator indică faptul că sunt necesare 25 de ciocniri
pentru ca neutronii de 2 MeV să ajungă termici.
Se vede din ecuaţia (4.25) că pentru a termaliza neutronii cu cât mai puţine ciocniri ne
dorim ca ξ să fie cât de mare posibil. Ecuaţia (4.23) arată că ţintele având A mare au un ξ mai
mic. Deci, se doreşte a se folosi cele mai uşoare moderatoare disponibile pentru a termaliza
neutronii cât mai rapid. În alegerea moderatorului, trebuie luat în vedere şi faptul că este
nevoie de un element cu σabsorbţie scăzută.

40
41
 4.1.11. Detectoare

Din moment ce neutronii nu interacţionează prea bine cu electronii, aceştia practic nu

produc ionizare. Aceasta înseamnă că nu lasă o urmă de ioni în spatele lor aşa cum fac
particulele încărcate energetic. Neutronul practic nu interacţionează deloc cu electronii,
deoarece nu este încărcat energetic. O particulă încărcată ce se mişcă prin materie cedează
continuu energie electronilor din calea sa. Ca atare o particulă încărcată energetic are un
parcurs bine definit. Ocazional, în drumul său, o particulă se apropie suficient de mult de
nucleu pentru a fi influenţată de forţele nucleare. În aceste cazuri particula este în interacţie
nucleară. Dacă o astfel de interacţie este o absorbţie, drumul se va încheia la momentul
coliziunii. Dacă interacţia este o împrăştiere, drumul va fi rapid deviat. Schimbările bruşte de
traiectorie sunt rare printre particulele încărcate cu energii slabe. La energii mai mari,
lungimile mai mari ale traiectoriilor oferă mai multe şanse pentru o coliziune nucleară
(secţiunile eficace au o dimensiune de aproximativ πR2 ). De exemplu, în cazul unor protoni
de 300 MeV, un sfert din aceştia ar putea participa în interacţii nucleare.
Neutronii, din cauza interacţiunilor foarte slabe cu electronii, ar avea nişte drumuri de
lungimi enorme dacă ar pierde energie doar în urma coliziunilor cu electroni. Aceasta
înseamnă că ciocnirile nucleare se produc în număr mare până la oprirea neutronului. Făcând
o aproximare foarte bună, putem neglija complet interacţiile cu electronii. Deci, pentru a
detecta neutroni, trebuie să ne bazăm pe împrăştierea de către nuclee sau pe interacţiile
nucleare. În ultima categorie se încadrează dispozitivele de detectare a neutronilor care
utilizează reacţii ce dau naştere particulelor încărcate. Cea mai folosită dintre aceste reacţii
este:

B10 + n  Li7 + α + 2.3 MeV (4.26)

Dispozitivele bazate pe această reacţie sunt numite “contoare cu bor”. Într-un contor
cu bor un neutron încet interacţionează cu un nucleu de B10 pentru a da particulele secundare
Li7 şi He4. Particulele secundare au o energie cinetică totală de 2.3 Mev şi sunt de obicei
încărcate energetic. Ca rezultat al acestui fapt ele trec prin materialul înconjurător, lăsând în
urmă ioni. Contorul de bor este cel mai bun exemplu pentru clasa de detectori de neutroni care
înregistrează neutronul prin particulele secundare încărcate produse de reacţiile nucleare.
Sunt folosite contoare cu bor de mai multe feluri. Un tip este umplut cu un gaz ale
cărui molecule conţin atomi de bor. Gazul, trifluorura de bor (BF 3), este de obicei cel folosit
în aceste contoare. Un alt tip de contor utilizează un strat foarte subţire dintr-un compus solid
de bor. Pereţii contorului sunt înveliţi cu acest compus, putând fi detectate particulele α şi Li 7
rezultate. Ambele contoare utilizează reacţia B10(n,α) Li7.
Izotopii de bor, alţii decăt B10, nu sunt utili într-un contor cu bor. B 10 are aprope 19%
bor natural, dar mostre îmbogăţite de bor sunt acum disponibile de la USAEC cu 90% sau mai
mult B10.
Un alt tip de detector de neutroni ale cărui particule secundare sunt foarte ionizate este
aşa numita cameră de fisiune. Dacă contorul este umplut cu gaz UF6, produsele de fisiune pot
fi folosite pentru a produce ionizare ce poate fi detectată prin diverse metode. Nucleul U 235
este capabil de a fisiona după captura unui neutron termic şi ca atare poate fi folosit pentru a
detecta neutroni termici. Nucleul U238 va fisiona doar cu neutronii rapizi şi poate fi folosit într-
un detector proiectat pentru a nu număra neutronii înceţi. Contoarele cu uraniu mai pot fi
folosite pentru un curent de neutroni termici cu scopul determinării conţinutul de U235.

4.1.12. Alte detectoare de neutroni

42
 Pot fi construite şi detectoare de neutroni ce utilizează secţiunea eficace de împrăştiere
în locul celei de absorbţie. Astfel de detectoare de obicei conţin nuclee foarte uşoare, ce sunt
capabile să adune o parte mare din energia neutronilor atunci când reculează. De exemplu,
dacă sunt folosiţi protoni, protonul poate înmagazina toată energia neutronului dacă ciocnirea
este „frontală”. Aceasta este acelaşi tip de coliziune observată între două bile de biliard sau de
bowling. Deoarece cele două corpuri aflate în coliziune au aceiaşi masă, corpul energetic îşi
poate transfera starea celui care era iniţial în repaus. Într-o ciocnire frontală între un proton şi
un neutron, protonul se va deplasa cu toată energia posedată iniţial de neutron. Protonii,
datorită încărcării lor, sunt mult mai uşor de detectat decât neutronii, şi din moment ce energia
a fost transferată de la neutron la proton, pot fi folosite tehnicile de detectare standard.
Contoarele care implică reculul protonilor au fost folosite pentru neutroni cu energii de peste
35 keV şi sunt cele mai bune tipuri de detectoare disponibile pentru neutroni cu energii de
peste 10 MeV. Materialul din care acest tip de detector trebuie să fie compus ar trebui să fie,
desigur, bogat în protoni. Compuşii organici utilizaţi în contoarele de scintilaţie satisfac
această cerinţă.
Un tip de detectoare de neutroni care s-a luat în considerare ar putea avea o aplicare
limitată. Anumite organisme biologice sunt sensibile la neutroni, putând fi posibil să se
contorizeze fluxuri de neutroni prin plasarea organismelor respective în drumul lor şi
măsurând „rata de dispariţie” a acestor bacterii. Un astfel de detector ar fi foarte folositor
pentru măsurarea neutronilor în apă, din moment de organismele biologice sunt compuse în
mare parte din apă şi ar fi influenţat mai puţin regimul de funcţionare normală în regiunea în
care măsurătorile sunt făcute. Toate detectoarele afectează obiectul măsurat într-o oarecare
măsură, şi adesea se doreşte ca acest efect să fie minimizat.
Detectoarele de neutroni se pot baza pe producerea de particule secundare în urma
unor reacţii ce necesită neutroni încărcaţi cu o anumită energie. De exemplu reacţia:
C12 + n  C11 + 2n – 22 MeV (4.27)

necesită neutroni de minim 22 MeV înainte de a continua. Existenţa lui C12 ar putea fi
detectată datorită dezintegrării sale radioactive. Acesta este de fapt un detector doar pentru
neutroni cu o energie cinetică mai mare de 22 MeV. Detectoarele ce necesită o energie
minimă a neutronului înainte de a funcţiona sunt numite „detectoare de prag”. Astfel de
detectoare au fost construite folosind reacţiile cu aluminiu şi fosfor (n,α).
O metodă foarte importantă pentru contorizarea fluxului de neutroni într-un reactor
este tehnica de a măsura activitatea indusă în foiţe subţiri. Foiţe de indiu, argint şi aur sunt
folosite pentru acest tip de măsurare. O foiţă de indiu, de exemplu, poate fi expusă la un flux
de neutroni termici oarecare în timp ce o foiţă identică este expusă unuia cunoscut. Cele două
fluxuri de neutroni vor putea fi apoi comparate prin măsurarea activităţii relative ale celor
două foiţe. Foliile pot fi înfăşurate în jurul unui contor pentru a mari eficienţa de detecţie a
acestuia. Metoda de a măsura fluxul de neutroni prin radioactivitatea indusă în foiţe este o
tehnică bine dezvoltată.

4.2. Neutronii termici şi rapizi

Neutronii rapizi sunt acei neutroni care deţin energii cinetice mari, de ordinul
milioanelor de electroni-volti.
Considerăm un neutron cu o energie cinetică de 1 MeV:

0,5 mnv2 = 1 MeV

Asa cum am menţionat, restul masei unui neutron este de aproximativ 940 MeV,

43
mnc2=940 MeV, deci:
V2=2c2/940
Ştiind că c=300000km/s, am aflat că un neutron ce are o energie de 1MeV, are o
viteză v= 13800 km/s, un astfel de neutron se numeşte neutron rapid. Câteodată neutronii pot
să fie toţi acei neutroni cu energii peste nivelul neutronilor termici.Un grafic al domeniului de
energie al neutronilor rapizi este dat în figura 4.1.

Fig.4.1. Spectrul energetic al neutronilor rapizi

4.2.1. Neutronii termici

Când o populaţie de neutroni este în echilibru termic cu materialul înconjurător, se zice că

acel material este făcut din neutroni termici. O adevărată populaţie de neutroni termici are
o distribuţie a energiei Maxweliană, vezi Figura 4.2.

Fig. 4.2. Spectrul enegetic Maxwelian al neutronilor termici

Când temperatura mediului are 20 grade Celsius, adică temperatura camerei, cea mai
probabilă viteză a neutronilor în această distribuţie corespunde unei viteze de 0,025 eV.
Notând această viteză cu V0, putem scrie că ½ mnvo2=0.0025 eV.
Din ecuaţiile 3.2 şi 3.4 obţinem

V0=220m/s,

adică o valoare de referinţă convenabilă. Este clar că neutronii termici sunt neutronii cu viteze

44
mici, în comparaţie cu neutronii rapizi ce au valori cu 3,4 ordine mai mari, dar în general
valori peste 0,625 eV.

4.5.1. Fluxul de neutroni

Ecuaţia (4.17b), poate să fie scrisă într-un mod puţin diferit, prin introducerea fluxului
de neutroni în loc de densitatea neutronilor. Fluxul de neutroni este definit ca produsul dintre
densitatea neutronilor şi viteza lor.

 (v) =nv, pentru neutroni monoenergetici

Acesta din urmă fiind exprimat în neutroni pe cm 2 pe secundă. Este egal cu distanţa
totală parcursă într-o secundă de către toţi neutronii aflaţi într-un cm 3. Acolo unde avem o
distribuţie de viteze, fluxul total este obţinut prin integrarea vitezei. Dacă ceea ce ne
interesează sunt neutroni cu viteze diferite sau diferite intervale de viteză ale unor neutroni,
atunci fluxuri specifice precum fluxul termic-neutronic, fluxul neutronilor rapizi pot fi
calculate.
De asemenea rata de reacţie poate fi exprimată ca o funcţie de fluxul neutronic.
Într-un reactor nuclear, valorile pentru populaţia de neutroni şi fluxul de neutroni sunt
functie de locaţia pe care o au în zona activă. Deoarece fluxul de neutroni este un ingredient
esenţial în calcularea ratelor reactorului, determinarea distribuţiei spaţiale a fluxului de
neutroni în zona activă este o parte importantă în fizica reactorului. Valoarea fluxului de
neutroni la un punct dat în zona activă va depinde de distribuţia proprietăţilor nucleare din
zona activă şi de poziţia punctului relativă la partea centrală a zonei active şi la suprafaţa
externă a reactorului. Fluxului neutronic scade la zero sau un pic peste zero, adică frontierele
radială şi axială ale reactorului.(Vezi figura 4.5). Comportamentul fluxului în zona activă şi
rata sa vor avea un declin spre valorile limită, dar pentru o evaluare realistică a situaţiei este
nevoie de utilizarea unor coduri de calcul.

Fig. 4.5. Distribuţia fluxului de neutroni tipică reactorului CANDU

4.5.2. Curentul de neutroni

45
 Când un flux de neutroni nu este uniform distribuit în spaţiu (vezi figura 4.5), putem
să avem la orice punct dat o scurgere de neutroni din zonele cu flux mare spre zonele cu flux
scăzut. Mişcarea propriu-zisă a neutronilor dintr-o parte în alta se numeşte curent de neutroni
şi se notează cu vectorul cantitate J, şi, ca şi fluxul de neutroni depinde de poziţia pe care o
are în reactor. În teoria difuziei, se arată că curentul de neutroni este proporţional cu
gradientul flux de neutroni:

unde constanta D se numeşte coeficientul de difuzie. D este în funcţie de proprietăţile

mediului şi depinde de asemenea de energia neutronilor, este în strânsă legătură cu secţiunea
de transport .

4.6. Iradierea

Iradierea unui material, notată cu  măsoară timpul petrecut într-un material dat al
unui flux de neutroni. Matematic este definit ca produsul dintre fluxul de neutroni şi timp:

Unitatea de măsură este neutroni/cm2 sau neutroni/ kilobarn

4.7. Arderea combustibilului nuclear

Arderea combustibilului este cantitatea cumulativă de energie produsă în urma fisiunii

per unitatatea de masă de combustibil nuclear în timpul petrecut de acesta în zona activă. Cele
mai folosite două unităţi de măsură ce exprimă arderea combustibilului sunt MWh/Kg (U) şi
MWzile/tonă(U). Energia considerată este energia emisă ca rezultat al reacţiei de fisiune.

Arderea combustibilului este un factor foarte important din punct de vedere economic
şi este esenţial pentru a afla consumul specific de combustibil în reactor sau cum se mai
numeşte inversul consumului specific de combustibil în reactor, ce se măsoară în tone de
uraniu per zile, arse de reactorul aflat la putere nominală.
4.8. Modele nucleare
Modele nucleare
Analizăm, modelele nucleare mai importante pentru calculul secţiunilor efective de
reacţie şi pentru determinarea caracteristicilor unor reacţii esenţiale pentru reactoarele
nucleare, cele mai importante fiind prezentate în figura 4.5.

46
 Modelul cu Modelul nucleului
Modelul
groapă de intermediar
optic
potenţial (statistic)

Modelul cu Modelul Modelul cu

particule gaz Fermi interacţie
independente tare

Modelul Modele Modelul

în paturi unificate picăturii
lichide

Modelul Modelul Modelul

hidrodinamic colectiv hibrid

Fig.4.5. Modele nucleare mai importante

4.8.1. Gazul Fermi
Modelul „Gaz Fermi“, consideră nucleul ca un gaz de nucleoni închişi într-un volum
sferic de rază bine cunoscută rA. Nucleonii, având spinul 1/2, respectă statistica Fermi-Dirac.
Modelul „Gaz Fermi“ ne furnizează ordinele de mărime pentru energia cinetică a nucleonilor
în nucleu, energia de legătură şi permite un calcul schematic pentru densitatea nivelelor unui
nucleu în funcţie de energia de excitare.
Pentru nucleele cu A destul de mare, putem considera nucleul în stare fundamentală ca
un gaz de fermioni într-o stare complet degenerată.
În acest caz, toate stările posibile sunt ocupate, începând cu energiile cele mai joase,
ţinând seama că în fiecare stare de impuls dat nu putem avea decât doi protoni sau doi
neutroni de spin diferit ( 1/2), numărul stărilor ns, corespunzând impulsurilor mai mici decât
PF, se obţin considerând celulele de dimensiune (2 )3 din spaţiul care ocupă volumul
sferic spaţial, şi volumul sferic al impulsurilor, , deci:

(4.28)

Starea fundamentală a nucleului, este caracterizată prin faptul că vom avea, pentru
protoni şi pentru neutroni, un impuls maxim:

(4.29)

Dar, este proporţională cu numărul de nucleoni A:

(4.30)
şi, considerând numărul de neutroni egal cu numărul de protoni:
(4.31)

47
obţinem rezultatul remarcabil că impulsul maxim nu depinde de A:

(4.32)

Energia cinetică corespunzătoare este „energia Fermi“

(4.33)

Pentru valoarea de 1,3 Fermi (1Fm = 10–13 cm), avem EF = 28 MeV, care este
energia maximă a unui nucleon legat de nucleu. Energia de legătură este de 6–8 MeV pe
nucleon, deci nucleonul trebuie să se găsească într-o groapă de energie potenţială cu Vmax =
34 – 36 MeV. În cazul protonilor, forma potenţialului trebuie să ţină seama de respingerea
electrostatică, care, micşorează valoarea maximă a potenţialului, dar creează pentru r  rA
bariera de potenţial.
Considerând cel mai simplu potenţial,

(4.34)

groapa de potenţial pentru neutron şi proton va avea caracteristicile din figura 4.6.
Fig.
4.6.
Vproton
Vneutrron

B 8 MeV
E 25 MeV

Groapa de potenţial pentru neutroni şi protoni în nuclee grele.

Energia totală a nucleului este suma energiei totale a protonilor şi energiei totale a
neutronilor şi pentru faptul că nucleul este considerat ca un amestec de două gaze, unul de
neutroni şi unul de protoni, se poate calcula energia totală separat, considerând că impulsurile
lor ocupă o sferă în spaţiul impulsurilor.
Numărul nucleonilor care au energia cinetică p2/ 2mn, în jurul unei variaţii a lui p din
dp, va fi dat de relaţia:

(4.35)

Energia totală va fi suma:

(4.36)
Înlocuind dn şi efectuând calculele pentru protoni în număr de Z şi pentru neutroni în

48
număr de N = A – Z, rezultă:

(4.37)

Deoarece energia Fermi este dată de (4.33) şi ţinând seama de (4.29) şi de (4.30), se
obţine:

(4.38)

Constanta C se poate calcula înmulţind şi numitorul şi numărătorul cu pătratul vitezei

luminii şi observând că C = 1,9710–5eV avem mnC2 = 938 MeV = = 9,38  108 eV şi r0 = 1,3.
Reprezentăm energia totală în funcţie de A şi N – Z observând că 2Z=A–(N–Z), 2N
= A + (N–Z) şi:

(4.39)

iar energia totală devine:

(4.40)
unde: C' = C/25/3.
Relaţiei de mai sus i se aduc două corecţii şi anume: prima ţine seama de un calcul mai
exact al stărilor cuantice staţionare ale unei particule închisă într-o sferă şi se obţine:

(4.41)

corecţie care introduce, în formula (4.38), termenii suplimentari în Z4/3, N4/3, iar a doua
corecţie ţine seama de energia potenţială electrostatică, Ec, a protonilor consideraţi uniform
distribuiţi în sfera de rază rA:
(4.42)
Corecţiile de mai sus, conduc la o formulă pentru energia totală, similară cu cea dată
de Weiszäker pentru energia de legătură:

(4.43)

Comparând constantele A din cele două formule, se constată din nou necesitatea unei
gropi dreptunghiulare de potenţial cu V0 = –28 MeV.
E0 este energia gazului Fermi în stare fundamentală, iar dacă se excită nucleul, este ca
şi cum gazul se încălzeşte şi putem asocia „energiei de excitare“ o „temperatură“ a gazului.
Considerând un gaz perfect de fermioni, cu o degenerare mare, rezultă că energia nu
mai este proporţională cu temperatura, ca la gazele normale, ci cu pătratul temperaturii:

(4.44)

49
unde ET este energia totală la temperatura T a gazului Fermi.
Utilizând expresia lui PF, se obţine:
ET – E0 = a(kT)2 (4.45)
unde a este o constantă care depinde de A.
Gazul Fermi poate fi caracterizat printr-o entropie S, care prin definiţie este:
(4.46)

unde  (T) reprezintă numărul stărilor disponibile pentru un sistem la temperatura T, care este
proporţional cu numărul stărilor nucleare într-un anumit interval de energie dE. Notăm
densitatea stărilor în intervalul E  E + dE cu (E) şi se poate scrie că:
(4.47)
iar înlocuită în formula entropiei, conduce la:
(4.48)
Definiţia termodinamică a entropiei este:
(4.49)
şi folosind expresia lui dE, dedusă din (4.188), în (4.192), rezultă că:
S = 2ak2T = 2 (ak2E)1/2
iar densitatea de niveluri la o excitare cu energie E va fi:
(4.50)
Corespondenţa cu rezultatele experimentale, se realizează considerând a şi (O) ca
funcţii de A, prezentate în tabelul 4.1.

Tabelul 4.1
Parametrii a şi ( O) pentru modelul Fermi al nucleului

A 40 120 230
(O) 0,4 0,02 0,005 (MeV)–1
a 1 8 12 (MeV)–1

Valorile obţinute dau o indicaţie calitativă în acord cu experienţa. Emiterea

particulelor din nucleul compus poate fi considerată, în modelul gaz Fermi, ca o evaporare, iar
evaporarea neutronilor poate fi descrisă cu o formulă similară cu cea cu care Richardson a
descris emisia electronilor de un catod cald. Curentul de neutroni pe cm2 şi secundă, care iese
prin suprafaţa nucleului, va fi:

(4.51)

unde (B/A) este energia de legătură pe nucleon. Numărul neutronilor emişi pe secundă prin
suprafaţa nucleului 4r2A va fi egal cu constanta de dezintegrare:

(4.52)

iar temperatura nucleului depinde de energia de excitare:

(4.53)

50
un nucleu de uraniu bombardat cu neutroni de 14 MeV, cu rA  910–13 cm şi energia de
legătură B/A  6 MeV, deci o energie de excitare de 20 MeV (T  10100k), are o viaţă medie a
nucleului compus  = 10–18 s de 104 ori mai mare ca timpul în care un foton va parcurge
nucleul 0 = 10–22 s.
O ipoteză făcută în cadrul modelului „gaz Fermi“ a fost aceea că nucleonii se
deplasează independent unul faţă de celălalt într-un potenţial comun, ceea ce ne conduce la
modelul particulelor independente.

4.8.2. Modelul particulelor independente

Modelul a rezultat din tendinţa naturală de a utiliza pentru descrierea nucleonilor în
nucleu metodele care au dat rezultate pentru descrierea comportării în atomi.
Nucleonii sunt consideraţi ca ocupând stările posibile într-o groapă de potenţial care,
după modelul gaz Fermi, este diferită pentru neutroni şi pentru protoni. Într-o groapă de
potenţial sunt permise numai anumite valori pentru energie, dar fiecare nivel de energie este
degenerat, deci putem avea un număr de nucleoni, care depinde de gradul de degenerare al
nivelului.
4.8.3. Modelul optic
Feshbach, Porter şi Weisskoff au elaborat modelul optic al reacţiilor nucleare,
bazându-se pe faptul că se obişnuieşte să se separe procesul de împrăştiere elastică (secţiunea
efectivă s), care lasă după împrăştiere nucleul în aceeaşi stare, într-un proces pur elastic (se)
şi un proces elastic, dar prin intermediul capturii în nucleul intermediar (ce).
Se introduce o secţiune de reacţie pentru procese de captură:
(4.59)
unde r are semnificaţia anterioară şi anume secţiunea de reacţie în care după interacţiune
nucleul este diferit sau într-o stare diferită de cea anterioară. Secţiunea totală de reacţie va fi:
t = se + c (4.60)
Pentru a putea exprima secţiunile s , se , ce , c , în raport cu funcţia S(k), trebuie să
se ţină seama că aceasta este o funcţie complicată de energie şi datorită rezonanţelor foarte
apropiate ale nucleului intermediar variaţia seamănă cu o fluctuaţie.

4.8.4. Modelul statistic

Modelul statistic se bazează pe următoarele ipoteze:
– reacţiile nucleare au loc cu formarea nucleului intermediar, nucleul compus;
– dezintegrarea nucleului compus se face independent de modul în care acesta a luat
naştere;
– excitarea nucleului compus este suficient de mare pentru ca să putem face medii
statistice în diferite stări.
Ideea modelului statistic este veche fiind utilizată încă din 1937, de Bethe. Sunt
cunoscute expresiile secţiunilor efective pentru împrăştierea inelastică a neutronilor, stabilite
de Hauser-Feschbach şi care au fost extinse de Margulies, la captură şi fisiune.

5.1. Unităţi şi definiţii

5.1.1. Radioactivitatea

Activitatea sursei de radioiztotopi este definită ca rata ei de descompunere şi este

dată de legea descompunerii radioactive:

51
 (5.1)
unde N este numărul de nuclee radioactive iar  este definit ca fiind constanta de
descompunere. Unitatea istorică de activitate a fost curie (Ci), definit ca fiind exact 3,7 x 1010
dezintegrări/secundă, şi care îşi datorează definirea originii sale ca fiind cea mai bună
estimare disponibilă a activităţii unui gram de 226Ra pur. Submultiplii săi, milicurie (mCi) sau
microcurie (μCi) sunt de obicei unităţi mai potrivite pentru sursele de laborator de
radioizotopi.
Deşi este încă foarte folosită în literatura de specialitate, curie este destinată a fi
treptat înlocuită de echivalentul ei în SI, bequerel (Bq). La întâlnirea din 1975 a Conferintei
Generale a Greutăţilor şi Măsurătorilor s-a adoptat o rezoluţie care declară bequerelul, definit
ca o dezintegrare pe secundă, ca fiind unitatea standard a activităţii. Astfel

Sursele radioactive de o dimensiune convenabilă din laborator sunt măsurate mai

rezonabil în kilobeqereli (kBq) sau mega beqereli (MBq).
Ar trebui să se pună accent pe faptul că activitatea măsoară rata de dezintegrare a
sursei, care nu este acelaşi lucru cu rata de emisie a radiaţiei produsă la descompunere.
Adesea, o radiaţie dată va fi emisă în doar o fracţie a descompunerilor totale, aşadar este
necesară o cunoaştere a schemei de descompunere a respectivului izotop pentru a avea o rată
de emisie a radiaţiei din activitatea sa. De asemenea, descompunerea unui anumit izotop dat
poate duce la un produs-fiică a cărei activitate contribuie de asemenea la radiaţia emisă de
sursă.
*
Ar trebui să fim conştienţi că prima formulă reprezintă doar rata de descompunere
valoarea dN/dt poate fi alterată de alte mecanisme de producţie sau dispariţie. Ca un exemplu,
radioizotopul poate fi produs ca produsul-fiică al descompunerii unui produs-părinte care este
şi el prezent în mostră. Apoi există un termen pentru un produs-fiică care este dat de rata de
descompunere al părintelui înmulţit cu fracţia unei asemenea descompuneri care duce la
speciile-fiică. Dacă perioada de înjumătăţire a părintelui este foarte lungă, numărul de nuclee-
fiică creşte până când activitatea fiicei ajunge la o valoare de echilibru după ce au trecut multe
perioade de înjumătăţire la fiică, când producţia şi descompunerea au valori egale şi dN/dt=o
pentru numărul de nuclee fiică.

Activitatea specifică a unei surse radioactive se defineşte ca fiind activitatea pe

unităţi de masă a mostrei de iztop. Dacă se obţine o mostră pură sau “fără-aditivi” care nu
este amestecată cu alte specii nucleare, activitatea sa specifică se poate calcula din formula:

unde M= greutatea moleculară a mostrei

Av= numărul lui Avogadro (-6.02 x 1023 nucle/mol)
λ= constanta de descompunere a radioizotopului(- ln2/perioada de înjumătăţire)
Radioizotopii sunt adesea obţinuţi într-o formă fără-aditivi sunt, totuşi, diluaţi într-o
formă mult mai concentrată în nuclei stabili ai aceluiaşi element. De asemenea, dacă nu sunt
pregătiţi sub formă de elemente pure, se pot include nuclei stabili din alte elemente care sunt
combinate chimic cu cele ale sursei. Pentru surse în care auto-absorbţia reprezită o problemă,
există un premiu pentru obţinerea unei mostre cu activitate specifică ridicată pentru
maximizarea numărului de nuclei radioactivi cu o valoare ridicată a λ (sau perioadă mică de

52
înjumătăţire).

5.1.2. Energie

Unitatea tradiţională de măsură pentru energia de radiaţie este electron-voltul sau eV

definit ca energia kinetică acumulată de electron prin accelerarea la o diferenţă de potenţial de
1 volt. Multiplii kiloelectron voltului (keV) şi a megaelectron voltului (MeV) sunt mai des
întâlniţi în măsurarea radiaţiei energiei de ionizare. Electron voltul este o unitate convenabilă
când avem de a face cu o anumită radiaţie deoarece energia acumulată de la un câmp electric
poate fi uşor obţinută prin înmulţirea diferenţei de potenţial cu numărul de electroni încărcaţi
aduşi de particulă. De exemplu, o particulă alfa care aduce o încărcătură electronică de +2 va
acumula o energie de 2 keV când va fi accelerată de o diferenţă de potenţial de 1000 volti.
Unitatea şi a energiei este joule-ul (J). Când avem de a face cu energii de radiaţie,
submultiplul femtojoule-ul (fJ) este mai convenabil şi este în legătură cu electron voltul prin
conversia:

1fJ (=10-25 J) = 6.241 x 103 eV

Nu este clar în ce măsură va fi scos electron voltul în viitor deoarece baza sa fizică şi
folosirea universală în literatura de specialitate reprezintă argumente puternice pentru aplicare
lui continuă în măsura radiaţiilor.

6.4.1. Expunerea la radiaţii gama

Conceptul de expunere la radiaţiei gama a fost introdus de mult în istoria cercetării
radioizptopilor şi este o mărime aproape analogă cu intensitatea unui câmp electric creat de o
sursă punctuală. Definită numai pentru surse de radiaţii gama sau X, o rată de expunere fixă
există în fiecare punct din jurul unei surse de intensitate fixă. Expunerea este liniară astfel
încât dublând intensitatea sursei, se dublează şi rata de expunere în orice punct din jurul
sursei.
Unitatea de măsură a expunerii la radiaţie gama este definită în termeni de încărcare
dQ datorită ionizării create de electronii secundari (electroni negativi şi pozitroni) formaţi în
unitatea de volum de aer şi masă dm, când aceşti electroni secundari sunt complet stopaţi în
aer. Valoarea expunerii X este dată de dQ/dm. Unităţile de măsură în sistemul internaţional
pentru expunerea la radiaţie gama este, prin urmare C/Kg, căruia nu i-a fost atribuită o
denumire specifică. Unitatea de măsură de bază a fost Roentgen (R) definită ca expunerea
care constă în generarea unei unităţi de încărcare electrostatică la 0,001293 g de aer. Cele
două unităţi de măsură sunt date de:

1R=2,58 x 10-4 C/Kg

Expunerea este aşadar definită ca efectul unui flux de raze gama asupra unui volum
considerat de aer şi este funcţie numai de intensitatea sursei, de geometria dintre sursă şi
volumul considerat şi de orice atenuare de radiaţii gama care pot apărea între cele două.
Măsurarea ei necesită determinarea încărcării datorită ionizării produse în aer în condiţii
specifice. Obligaţia de a urmării fiecare electron secundar creat de primele interacţii ale
undelor gama în volumul de aer considerat este inerentă în definiţia de mai sus, cât şi
adunarea ionizărilor formate de electronul secundar înainte de finalul traiectoriei.
Această cerinţă este destul de dificil sau aproape imposibil de atins în practicile
actuale şi de aceea instrumentele destinate măsurării expunerii la radiaţii gama de obicei

53
folosesc aproximări care includ principiul compensării.
Expunerea gama deşi nu se leagă direct de fenomenele fizice prezintă deseori
importanţă în dozimetria radiaţiilor gama. Prin urmare este convenabil să se calculeze rata de
expunere la o distanţă cunoscută faţă de o sursă punctuală. Dacă se presupune că emiterea pe
dezintegrarea undelor X şi gama e cunoscută precis pentru radioizotopul dat, expunerea pe
unitatea de activitate a sursei la o distanţă dată poate fi exprimată simplu în condiţiile
următoare:

1. Sursa este suficient de mică astfel încât se menţine geometria sferică(fluxul de

fotoni se diminuează cu 1/d2, unde d e distanţa de la sursă)
2. Nu au loc atenuări de raze gama sau X în aer sau alte materiale dintre sursă şi
punctul de măsurare.
3. Numai fotonii care trec direct de la sursă spre punctul de măsurare contribuie
la expunere şi orice radiaţii gama împrăştiate în materialele din jur pot pot fi
neglijate.

Rata de expunere e atunci:

unde e activitatea sursei şi e definit drept constanta ratei de expunere pentru

radioizotopul specific dat. Indicele presupune că toate undele X şi gama emise de sursă
peste pragul de energie contribuie la doză, pe când cele cu valoarea sub pragul nu sunt
suficient de penetrante pentru a fi luate în calcul. Valoarea lui pentru radioizotopul dat
poate fi calculat prin emisia sa de radiaţii gama şi de proprietăţile de absorbţie dependente de
energia aerului. Câteva valori specifice pentru =0 sunt date în tabelul 6. 3.

54
 Tabelul 6.3

6.4.2. Doza absorbită

Două materiale diferite, dacă sunt supuse la aceeaşi expunere la radiaţii gama vor
absorbi diferite cantităţi de energie. Datorită multor fenomene importante incluzând
schimbările în proprietăţile fizice sau reacţii fizice induse, este necesară o unitate de măsură
pentru această cantitate care să fie proporţională cu energia absorbită în unitatea de masă a
materialului. Energia absorbită de la orice tip de radiaţii pe unitatea de masă de material
absorbant este definită ca doza absorbită.
Unitatea de măsură iniţială a dozei absorbite a fost radul definit ca 100 erg/g. Ca şi
alte unităţi de măsură pentru radiaţie, radul a fost înlocuit treptat de echivalentul în SI, gray-ul
(Gy) definit ca fiind 1J/Kg.
Cele două unităţi au relaţia:

1Gy=100 rad

Doza absorbită ar trebui să fie o măsură rezonabilă a efectelor chimice şi fizice date de
expunerea la radiaţii a unui material absorbant. Măsurătorile precise au arătat ca doza
absorbită în aer corespunzătoare expunerii la radiaţii gama de 1 C/Kg e de 33,8 J/Kg sau 33,8
Gy.Dacă aerul este înlocuit cu apă, proprietăţile absorbante pe unitatea de masă nu diferă mult
deoarece numărul atomic mediu al apei este acelaşi cu al aerului. Pentru materialele
absorbante cu număr atomic diferit, mecanismele de interacţie au importanţă relativ diferită şi
de aceea doza absorbită va varia mult.
Pentru a măsura doza absorbită, trebuiesc înfăptuite anumite măsurători pentru
energie. O posibilitate este de a face măsurători calorimetrice în care rata creşterii de
temperatură într-o mostră de material absorbant este folosită pentru a calcula rata de
înmagazinare a energiei în unitatea de masă.

55
 Tabelul 6.4

Fiind dificile, aceste măsurători nu sunt uzuale pentru aplicaţia de rutină atâta vreme
cât efectele termice creeate de dozele mari de radiaţie sunt foarte mici. În loc de acestea,
măsurătorile indirecte ale dozelor absorbite sunt mult mai uzuale, măsurătorile în care
magnitudinea dozelor e dedusă din măsurarea ionizării în condiţii propice.

6.4.3. Doza echivalentă

Când se evaluează efectele radiaţiilor asupra organismelor vii, absorbţia de cantităţi

echivalente de energie în unitatea de masă în condiţii diferite de iradiere nu garantează acelaşi
efect biologic. De fapt, efectele pot să difere cu un ordin de mărime depinzând de depozitarea
energiei sub formă de particule încărcate sau electroni.
Deteriorarea biologică creată de radiaţiile ionizante e urmarea alterării chimice a
moleculelor biologice care sunt influenţate de ionizare sau excitare cauzată de
radiaţii.Gravitatea şi caracterul permanent al acestor schimbări se leagă direct de rata de
înmagazinare locală a energiei pe direcţia particulelor cunoscută ca transfer linear de energie
L. Aceste radiaţii cu o valoare L(particule încărcate) tind să ducă la o deteriorare biologică
mai avansată decât în cazul celor cu o valoare L mai mică (electronii), chiar şi când energia
totală înmagazinată în unitatea de masă e aceeaşi.
Conceptul de doză echivalentă a fost prin urmare introdus pentru a cuantifica mai
precis efectul biologic probabil al expunerii la radiaţii. Doza echivalentă unitară e definită ca
fiind cantitatea oricărui tip de radiaţie care absorbită într-un sistem biologic are acelaşi efect
biologic ca doza unitară absorbită de la radiaţii cu valoare L mică.
Doza echivalentă H e produsul dintre doza D şi factorul de calitate Q care
caracterizează radiaţşia specifică:

H=DQ

Factorul de calitate creşte cu transferul liniar de energie L aşa cum e arătată în tabelul 6.4.
Pentru radiaţiile electronilor rapizi luate în considerare în acest text, L e suficient de
mic astfel încât Q e unitar în toate aplicaţiile. Prin urmare doza echivalentă e egală numeric cu
doza absorbită pentru particulele beta sau alţi electroni rapizi. Aceasta e valabilă pentru razele
X şi gama deoarece energia lor e dată de electronii secundari. Particulele încărcate au un
transfer de energie liniară mult mai mare, iar doza echivalentă e mai mare decât cea absorbită.
De exemplu Q e aproximativ 20 pentru particula alfa cu energie tipică.Deoarece
neutronii au energie sub formă de particule încărcate, factorul de calitate efectiv e deasemenea
considerabil mai mare decât valoarea unitară şi variază semnificativ cu energia neutronului.
Unităţile de măsură folosite pentru doza echivalentă H depind de unităţile
corespunzătoare ale dozei absorbite D. Dacă D e exprimat în rad, H e exprimat în rem. Până
de curând, rem-ul a fost folosit pentru a cuantifica doza echivalentă. În SI, D e exprimat în

56
Gray, iar unitatea corespunzătoare pentru echivalentul dozei e Sievert-ul (Sv). De exemplu o
doză absorbită de 2 Gy dată de radiaţia cu Q=5 ne duce la doza echivalentă de 10 Sv.
Deoarece 1 Gy=100 rad, rezultă 1 Sv=100 rem.
Referinţele pentru limitele de expunere la radiaţii pentru personal sunt date în unităţi
de doză echivalentă pentru a exprima expunerea de diferite tipuri şi energii de radiaţii.

Cap.7. REACŢIA DE FISIUNE. FISIUNEA ÎN LANŢ

7.1. Mecanismul fisiunii. Condiţii de producere. Secţiuni efective

unii. Condiţii de producere. Secţiuni efective
E. Fermi şi colaboratorii săi au bombardat pentru prima oară uraniul cu neutroni, în
1934, încercând să obţină elemente transuraniene. Ida Nadback (1934) a sugerat ideea că
poate să apară o reacţie de fisiune, dar numai în 1939, Otto Hahn şi F. Strassmann identifică
produsele de reacţie, iar Lise Meitner şi Otto Frisch introduc termenul de fisiune şi dau o
descriere calitativă a procesului, utilizând ca factori antagonişti repulsia coulombiană şi
tensiunea superficială a nucleului considerat ca o picătură. Modelul picăturii a fost analizat în
acelaşi an, într-un articol intitulat „Mecanismul fisiunii nucleare“, de către Niels Bohr şi
John Wheeler, ideea principală constând în aceea că nucleul, considerat ca o picătură, este în
echilibru sub acţiunea celor două sisteme de forţe: forţele nucleare, care pe suprafaţa
nucleului sunt similare cu nişte forţe de tensiune superficială, şi forţele repulsive,
coulombiene.
Deformarea picăturii sferice, care reprezintă nucleul, se studiază în ipoteza în care
volumul rămâne constant:

După deformare, sfera se transformă într-un elipsoid alungit, cu volumul:

(7.1)
unde: a şi b sunt axele elipsoidului.
Folosind excentricitatea elipsoidului , ca un parametru care caracterizează
deformarea nucleului, axele acestuia devin:
(7.2)
Utilizând aceste notaţii, termenul în energia de legătură care reprezintă energia de
suprafaţă va avea expresia:

(7.3)

iar cel care reprezintă energia coulombiană a elipsoidului va fi:

(7.4)

Pentru separarea în două fragmente, trebuie ca Ec  Ep, şi după un calcul simplu

rezultă că:

(7.5)

pentru a2 şi a3 s-au luat valorile din formula energiei de legătură semiempirică.

Acest raţionament simplu ne conduce la o valoare, pentru Z2/A, care corespunde
datelor experimentale.

57
 Pentru analiza modului de producere a fisiunii, considerăm fazele principale A, B, C,
D, E, reprezentate în figura 7.1.

2R 2R (1+)

A B
r

r0

M1 M2 M1 M2
D E

Fig.7.1. Fazele de deformare ale nucleului în procesul de fisiune

În ultima fază, cele două nuclee fragmentate de fisiune sunt la distanţă infinită unul de
celălalt, şi dacă reprezentăm energia lor în funcţie de distanţă, aceasta va creşte pe măsură ce
le apropiem, datorită respingerii coulombiene, apoi, la distanţele la care se fac simţite forţele
nucleare, va începe să scadă, având minimul pentru o formă sferică a nucleului compus din
cele două fragmente, aşa cum se vede în figura 7.2. Pentru producerea efectului invers, deci
fisiunea nucleului A, trebuie să i se dea energie Ep, necesară pentru a ajunge în stadiul de
deformare C, denumită energia de prag pentru fisiune şi calculată de N. Bohr şi J. Wheeler
având o valoare de aproximativ 6 MeV pentru nucleele grele.

E (B)
(C)

(A)

(D)

(E)
M1 M2

0 r

Fig. 7.2. Variaţia energiei de legătură a fragmentelor de fisiune cu

indicarea pragului de fisiune Ep

Tabelul 7.1 prezintă energia Ep pentru domeniul nucleelor grele. Ea poate fi scrisă sub

58
forma:

(7.6)

unde:  se numeşte parametrul de fisionabilitate.

Fisiunea unui nucleu greu are loc dacă i se cedează o energie Ep, iar cel mai simplu
mod de a-i furniza această energie este de a-l face să absoarbă un neutron. Dacă energia
cinetică a neutronului ar fi Ecn, iar energia de legătură pentru un nucleu cu numărul de masă A
este (B/A), atunci energia de excitare a nucleului va fi:
Eex = Ecn + (B/A) (7.7)
iar condiţia ca reacţia de fisiune să aibă loc este ca energia de excitare să fie mai mare decât
energia de prag, Ep:
Eex > Ep.

Tabelul 7.1

Energia de prag de fisiune pentru nucleele grele

Nucleul fisionabil Ep
ZA [MeV]
Th232 5,9
Th233 6,5
U233 5,5
U234 4,6
U235 5,75
U236 5,3
U238 5,85
U239 5,5
Pu239 5,5
Pu240 4,0

Dependenţa energiei de excitare de energia de legătură face ca să apară o diferenţă

netă în ceea ce priveşte fisiunea nucleelor par-pare şi a celor par-impare, datorită termenului
E5 din formula semiempirică a energiei de legătură. Dacă un neutron este absorbit în U 235
rezultă un nucleu compus par-par, U236* excitat cu aproximativ 6,5 MeV, iar dacă este absorbit
de U238 rezultă nucleu compus par-impar U239* excitat cu aproximativ 5,5 MeV.
Pragul de fisiune Ep fiind de aproximativ 6 MeV, rezultă că U236* fisionează chiar şi în
cazul în care energia cinetică a neutronului este zero, în timp ce pentru fisionarea U 239*,
trebuie să bombardăm U238 cu neutroni cu o energie cinetică mai mare decât Ep – (B/A).
Tabelul 7.2 prezintă câţiva izotopi de Th, U, Pu, nucleul compus care apare în urma
absorbţiei unui neutron şi energia cinetică a nucleului care a produs fisiunea.

59
 Tabelul 7.2
Energia cinetică a neutronului necesară pentru a produce fisiunea

Nucleul ţintă Th232 U233 U234 U235 U236 U238 Np23 Pu239
7

Nucleul compus Th 233

U 234
U 235
U 236
U237
U239
Np23 Pu240
8

Energia cinetică 0 0,4 0 0,8 1,2 0,4 0

[MeV] 1,3

Izotopii U233, U235 şi Pu239 fisionează prin absorbţia unui neutron termic, în timp ce
Th , U238, U234, U236 şi Np238 fisionează numai cu neutroni rapizi.
232

Altă caracteristică a procesului de fisiune care prezintă interes este probabilitatea cu

care se poate produce, deci secţiunea efectivă de fisiune, care a fost măsurată pentru toţi
izotopii fisionabili, deşi precizia cu care a fost determinată este încă insuficientă pentru
necesităţile fizicii reactoarelor nucleare.
Efectul pragului de fisiune asupra energiei cinetice necesare pentru a produce fisiune
face ca secţiunea efectivă de fisiune să fie diferită pentru nucleele par-pare sau par-impare,
după cum se vede în figura 7.3, unde sunt reprezentate secţiunile de fisiune pentru U 235+n şi
U238+n .

Fig.7.3. Secţiunea efectivă de fisiune pentru nuclee par-pare şi par-impare

Pentru U235, secţiunea de fisiune variază după legea „1/v“ până la circa 1 eV, după care
prezintă o serie de rezonanţe până la 103 eV scăzând lent după această energie. Dacă la 0,053
eV secţiunea efectivă are valoarea de 582 barni, la peste 104 eV valoarea sa scade la circa 1
barn.
Pentru U238, secţiunea efectivă este nulă pentru energii mai mici de 1  MeV şi creşte
rapid la 0,4 – 0,5 barni, rămânând practic constantă până la 100 MeV.
Figura 7.4, compară secţiunile de fisiune pentru neutroni termici la cei trei izotopi
U , U , Pu239 (care fisionează cu neutroni termici) şi se constată că U 233 are o secţiune de
233 235

fisiune mai mică decât U235, iar Pu239 are o secţiune mai mare caracterizată prin existenţa unei

60
rezonanţe la energia Er= 0,3 eV.
Această rezonanţă foarte mare în domeniul neutronilor termici are o importanţă
deosebită pentru stabilitatea reactoarelor nucleare cu neutroni termici, în special la sfârşitul
unei campanii de iradiere a combustibilului când s-a acumulat o cantitate considerabilă de
plutoniu.

Fig.
7.4.

Secţiunile efective de fisiune cu neutronii termici pentru nuclee grele

7.2. Fragmentele de fisiune

isiune
Reacţia de fisiune are ca rezultat apariţia a două nuclee care sunt caracterizate prin (A1,
Z1) şi (A2, Z2). Nucleele grele au un exces de neutroni mai mare decât cele medii, motiv pentru
care fragmentele de fisiune vor avea un exces de neutroni mai mare decât cel care corespunde
nucleelor stabile şi vor tinde să devină stabile prin transformarea neutronilor în protoni:

Produsele de fisiune sunt beta radioactive. Sunt lanţuri întregi de dezintegrări beta
până când se ajunge la stabilitate şi vom lua ca exemplu două produse de fisiune:

61
 Fig. 7.5. Curba (A) pentru neutronii termici

În urma fisiunii nucleele nu se despart în aceleaşi fragmente la fiecare fisiune, iar

măsurarea randamentului % de apariţie a unui nucleu cu A nucleoni depinde de nucleul
care fisionează şi de energia neutronului care produse fisiune.
Variaţia (A) pentru neutronii termici şi cele trei nuclee fisionabile este prezentată în
figura 7.5.
Remarcăm faptul că fisiunea este asimetrică, apărând cu probabilitate mare nuclee cu
A în intervalul 85–95 şi 130–140, observându-se faptul că, nici un nucleu nu apare cu un
randament mai mare de 6,5%.

62
 7.3. Neutronii de fisiune
Neutronii de fisiune
La reacţia de fisiune, imediat după ruperea nucleului greu în cele două fragmente, apar
şi neutronii liberi cu energii cinetice diferite, cunoscuţi sub numele de neutroni prompţi, iar
ulterior, cu constante de timp diferite, apar din produsele de fisiune neutronii întârziaţi.
Numărul mediu al neutronilor care apar pe o fisiune, , depinde de nucleul compus
care fisionează, după cum se vede din tabelul 7.3.

Tabelul 7.3

Numărul mediu al neutronilor emişi pe fisiune ( ) pentru diferite nuclee grele

Nuclid U233 + n U235 + n Pu238 Pu240 Pu242 Cm292 Cm244 Cf252

2,585 2,47 2,330 2,257 2,18 2,65 2,82 3,86

Figura 7.6 arată că numărul de neutroni emis pe fisiune, determinat experimental,

reprezentat astfel încât să evidenţieze probabilitatea de emisie a  neutroni, Pv, în raport cu
diferenţa dintre neutronii emişi v şi valoarea medie , adică v–  , este o distribuţie
gaussiană cu o abatere medie pătratică aproximativ egală cu 1,08.
Este necesar să remarcăm faptul că, în cazul fisiunii californianului, element produs în
reactoarele nucleare rezultă aproape patru neutroni pe fisiune, faţă de o medie de 2,5 neutroni
pe fisiune în cazul uraniului 235.
Energia cinetică a neutronului incident, influenţează numărul mediu de neutroni
prompţi care creşte după cum rezultă din figura 7.6 cu o pantă:

v
Panta medie
U236

5
Pu240
54
5
U234

U 239

43
54
U235 32
43
Pu240

32 U234 2
U235

2
0 E[MeV]
–5 5 10 15

Fig.7.6. Variaţia lui  în funcţie de energia cinetică a neutronilor incindenţi

63
 Fig.
7.7.
1000

n(E)

n(E) unităţi arbitrare

100

10

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
E[MeV]

Distribuţia neutronilor prompţi

Neutronii prompţi cu aceeaşi energie, având distribuţie numită spectru Watt:

(7.8)

unde: np(E) reprezintă densitatea de neutroni pe energie;

vp – numărul total al neutronilor prompţi:
(7.9)
distribuţia neutronilor prompţi fiind prezentată în figura 7.7.
Valoarea maximă are loc pentru o energie de 1 MeV, iar valoarea medie a energiei
neutronilor prompţi este de 2 MeV. La energii mai mari de 10 MeV, putem considera că np(E)
= 0.
Pentru anumite produse de fisiune, beta radioactive, în cursul dezintegrării , nucleul
rezultat poate avea o energie de excitare suficient de mare pentru ca un neutron să părăsească
nucleul. Aceşti neutroni sunt emişi cu o constantă de timp egală cu constanta de timp de
dezintegrare beta şi sunt cunoscuţi sub numele de „neutroni întârziaţi“.
Elementele care produc neutroni întârziaţi, aşa-zişii „predecesori“ sunt izotopi ai
bromului şi iodul (Br87, Br81, I137 etc.), ale căror scheme de dezintegrare sunt prezentate în
figura 7.8.

64
 Emisie de electron

Stabil Stabil

Fig.7.8. Schema de dezintegrare a produselor de fisiune Br87 şi I137

Sunt şase grupe de neutroni întârziaţi, caracterizaţi prin timpul de înjumătăţire T1/2 al
dezintegrării beta a predecesorilor, fiecare predecesor emiţând un neutron întârziat. Numărul
lor, pe fisiune, nk ; k=1,2...6 poate fi raportat la numărul total de neutroni , unde k

este fracţiunea neutronilor întârziaţi din grupa k. Numărul total mediu de neutroni de fisiune t
reprezintă suma neutronilor prompţi p cu cei întârziaţi d. Tabelul 7.4 prezintă cele şase
grupe principale de neutroni întârziaţi caracterizaţi prin timpul de înjumătăţire şi fracţiunea de
apariţie pe 100 neutroni de fisiune.

Tabelul 7.4
Grupele de neutroni întârziaţi

T1/2  E Număr pe 100 de neutroni de fisiune

[s] [s ]
–1
[MeV Th 232
U233 U235 U238 Ru239
]
54(Br )87
0,01 0,25 0,085 0,020 0,03 0,015 0,01
28
22(I137) 0,03 0,56 0,35 0,075 0,18 0,17 0,06
15
5,6(Br89–91) 0,125 0,43 0,45 0,105 0,22 0,28 0,045
2,12 0,325 0,62 1,20 0,075 0,23 0,71 0,085
0,45 1,55 0,42 0,45 0,025 0,07 0,42 0,03
0,15 4,5 – 0,02 – 0,02 0,15 –
Total număr de neutroni 2,6 0,30 0,75 1,75 0,23
întârziaţi pe 100 fisiuni 6,3 0,78 1,80 4,4 0,67

7.4. Balanţa energetică în procesul de fisiune

Balanţa energetică în cinetica procesului de fisiune

65
 O caracteristică a procesului de fisiune care influenţează comportarea dinamică a
reactoarelor nucleare este modul de desfăşurare al acestuia în timp, prezentat în figura 7.9.
Ca urmare a absorbţiei neutronului, nucleul oscilează schimbându-şi forma un timp de
10–14 s, pentru ca, ajuns în forma C, să se separe în cele două produse de fisiune în circa
1,310–20 s. Produsele de fisiune care se găsesc la o distanţă de circa 1,910–11 cm emit
neutronii prompţi după 10–17 s. După 10–14 s emit un număr de cuante gama prompte, iar
fragmentele de fisiune îşi pierd energia prin şocuri cu nucleele mediului în care are loc
fisiunea, captând pe rând electronii necesari pentru a forma un atom.
Dacă densitatea mediului este [g/cm3] atunci acest proces durează [1,5/g] 10–12 s, iar
distanţa la care se opresc fragmentele de fisiune este aproximativ (1,5/g)10 –3cm. După cedarea
energiei cinetice, fragmentele de fisiune se dezintegrează emiţând radiaţii gama şi beta, iar Br
şi I emit neutroni întârziaţi.
Fig.7.9.
Fragmente
de fisiune

90% din energie

Excitare

Emisia de
neutroni
Fisiunea Emisia
de 

Desfăşurarea în timp a procesului de fisiune.

Se poate descrie balanţa energetică a reacţiei de fisiune urmărind figura 7.9 şi este
prezentată în tabelul 7.5.
Tabelul 7.5
Balanţa energetică a fisiunii

Forma Energie emisă Energie recuperabilă

[MeV] [MeV]
Fragmentele de fisiune 168 168
Dezintegrarea 8 8
 7 7
Neutrino 12 –
Neutron de fisiune 5 5
Captură – 3 – 12
Total 207 198 – 207
Cea mai mare parte din masa de repaus transformată în energie se regăseşte sub formă
de energie cinetică a fragmentelor de fisiune de circa 168 MeV din totalul de 200 MeV şi

66
apare sub formă de căldură dacă este transmisă moleculelor unui mediu. Neutronii prompţi au
o energie medie de 2 MeV şi în cazul uraniului când rezultă 2,5 neutroni pe fisiune energia
totală în neutroni prompţi este de 5 MeV. Radiaţiile gama prompte au şi ele un total de 5
MeV. Fragmentele de fisiune emit radiaţii gama de circa 6 MeV pe fisiune, energia
electronilor rezultă prin dezintegrarea beta a acestora fiind de circa 7 MeV.
Un ultim produs al fisiunii îl constituie antineutrinii (rezultaţi din dezintegrarea beta a
fragmentelor de fisiune) care au o secţiune de interacţiune foarte mică, 10 –34 cm2, deci se pierd
în univers. La o centrală nucleară de 1 000 MW aproximativ 5% din puterea termică (deci
150 MW) sunt radiaţii sub formă de antineutrini.

7.5. Reacţia de fisiune. Aplicaţii

Reacţia de fisiune. Aplicaţii
Fisiunea nucleară este procesul în urma căruia un nucleu greu se desface în două
nuclee mai uşoare numite fragmente de fisiune. Nucleele grele care pot fi supuse unui
asemenea proces se numesc transuraniene. Reacţia de fisiune poate fi spontană sau procreată
(de fotoni, dar sunt foarte puţine reacţii de fotofisiune sau de neutroni).
Caracteristicile reacţiei de fisiune sunt următoarele: este un proces exoenergetic şi din
reacţia de fisiune ,apar neutroni (16) care pot deveni particule proiectil pentru alte fisiuni.
Neutronii apăruţi la fisiune sunt neutroni rapizi (v  107 m/s), dar reactoarele nucleare cele mai
des întâlnite conţin materiale care fisionează cu neutroni a căror energie este comparabilă cu
energia cinetică a mişcării termice a nucleelor ţintă la temperatura ambiantă (v  2200m/s, E 
0,0256 eV), care se numesc neutroni termici.
Materialele care fisionează cu neutroni termici sunt materiale fisile: 92U233 ; 92U235;
94Pu ; 94Pu , dar în natură nu există decât 92U235 0,72% (restul de 99,28% este 92U238)
239 231

Neutronii pot fi împărţiţi după schema următoare:

termici (0  1eV)

neutroni intermediari (1eV  0,5MeV)

rapizi (0,5MeV  10MeV)

Reactoare
de acelaşi tip
Reacţia de fisiune în lanţ trebuie să poată fi controlată. Nucleele de 92U238 nu
fisionează cu neutroni termici, putând totuşi să fisioneze cu neutroni având o energie mai
mare sau egală cu 1,2 MeV care se numeşte energie de prag (reacţie de prag).
Energia medie a neutronilor de fisiune este de circa 1,98 MeV, deci într-un reactor cu
uraniu pot induce fisiuni chiar şi neutronii rapizi.
Schema reacţiei de fisiune:
Câştig net de 2 neutroni

0n1 + 92U235 =>(92U236)* 56Ba144 +36Kr89 +30n1 +E (7.10)

 200 MeV

Energia reacţiei de fisiune aparţine fragmentelor de fisiune, ca energie cinetică pe care

o pot ceda nucleului în care sunt frânate până la starea de repaus rezultând căldură care este
evacuată cu un agent termic. Materialele care fisionează cu neutronii rapizi se numesc
materiale fisionabile (92U238).

67
 Materialele fisile 92U238, 94Pu239, 94Pu241 nu se găsesc în natură, producându-se în
reactoarele nucleare prin reacţii de captură a neutronilor de către materialele fertile.
material fisionabil cu neutroni rapizi
(90Th232; 92U238)
material fertil

(7.11)

(7.12)
fiecare dezintegrare radioactivă  este generatoarea unui antineutrino, 00.
Fisiunea se produce după schema din figura 7.10:
a) neutronul proiectil pătrunde în nucleul ţintă
a) 0n
1
formând nucleul compus în stare excitată;

b)

c)

Fig. 7.10. Schema de producere a reacţiei

de fisiune.

b) nucleul compus se deformează, la fel ca o picătură care are o energie internă mai
mare decât energia determinată de forţele superficiale, tinzând să-şi mărească suprafaţa pentru
acelaşi volum. Se poate ajunge la forma reversibilă (din fig.7.10,b) când, datorită forţelor de
respingere electrostatice se ajunge la forma din fig. 7.10,c în care fisiunea s-a produs;
c) rezultă trei neutroni şi două fragmente de fisiune.
Procesul de fisiune decurge cu respectarea tuturor regulilor de conservare (energie,
impuls, sarcină electrică, număr de nucleoni etc.), dar este caracterizat printr-o instabilitate a
fragmentelor de fisiune în raport cu dezintegrarea radioactivă  instabilitate datorită
dezechilibrului puternic între numărul de neutroni N şi numărul de protoni Z din componenţa
nucleelor respective în raport cu starea naturală de echilibru. Deoarece raportul N(z) depăşeşte
valorile care corespund configuraţiilor stabile, are loc un proces nuclear de transformare a
neutronilor în protoni până ce se ajunge la o stare stabilă.
Reacţia care justifică dezintegrarea radioactivă este:

0n1  1p1 + –1e0 + 00 (7.13)

sunt expulzate din nucleu în urma acestui proces.

Dar, de obicei, stabilitatea se atinge în urma unui lanţ de dezintegrări 

Revenind la exemplul dat pentru reacţia de fisiune, observăm că fragmentele de
fisiune pasează un exces de neutroni în raport cu configuraţia stabilă, fiind  radioactive ca şi
produsele de dezintegrare:
56Ba  57La143 + –1e0 + 36Kr  37Rb + –1e + (7.14)
143 90 90 0

68
 57La143  58Ce143 + –1e0 + 37Rb90  38Sr90 + –1e0 + (7.15)
58Ce143 59Pr143 + –1e0 + 38Sr90  39Y90 + –1e0 + (7.16)
59Pr143  60Nd143 + –1e0 + 39Y90  40Zr90 + –1e0 + (7.17)
Ţinând cont de aceste procese se poate scrie reacţia:
0n + 92U  60Nd143 + 40Zr90 + 30n1 + 8–1e0 + 8 (7.18)
1 235

Aplicaţie
Să se determine energia care se dezvoltă în urma fisiunii nucleelor dintr-o masă de
92 U235
egală cu un kilogram.

Rezolvare
Energia dezvoltată, exprimată în MeV este:
W= 200 N (MeV)
unde N este numărul de nuclee de 92U235 din masa de un kilogram. Acest număr este dat de:

unde: m este masa de substanţă; m = l kg;

M – masa molară; M = 235 g/mol;
– numărul de moli;
NA – numărul lui Avogadro; .
Făcând înlocuirile numerice şi efectuând calculele, se obţine un număr de nuclee:
nuclee
şi o energie, în kWh, egală cu:

Aplicaţie
Să se determine masa de motorină care trebuie arsă pentru a se obţine aceeaşi căldură
ca la fisiunea masei de un kilogram de . Se cunoaşte puterea calorică a motorinei:
.

Rezolvare
Ţinând cont de relaţia de conversie:

energia W este:

Căldura dezvoltată la arderea masei m de motorină este:

De aici rezultă masa de motorină:

Rezultatul acesta este concludent în ceea ce priveşte avantajul obţinerii energiei din
fisiunea nucleelor de uraniu.
În ceea ce priveşte reacţia de fisiune indusă de neutroni trebuie făcută precizarea că nu
toţi neutronii absorbiţi de nucleele de material fisil induc fisiune. În unele situaţii nucleul

69
compus în stare excitată se dezexcită emiţând o radiaţie , conform reacţiei (n,):

Din punctul de vedere al continuării procesului de fisiune, acest proces înseamnă

pierderea neutronului, deci captura radiativă a neutronului contează, în reactorul nuclear, ca
proces defavorabil automenţinerii reacţiei de fisiune. În tabelul alăturat se prezintă
principalele date nucleare referitoare la interacţiunea neutroni-nuclee de combustibil.

Cap.8. ÎMPRĂŞTIEREA ELASTICĂ A NEUTRONILOR

8.1. Generalităţi. Notaţii

Generalităţi. Notaţii
Un proces de acest gen este caracterizat de o energie de reacţie nulă şi din acest motiv
procesul poate fi descris cu ajutorul legilor din mecanica clasică: legea conservării energiei şi
a impulsului total.
Notaţiile utilizate sunt:
şi sunt viteza neutronului incident şi viteza neutronului împrăştiat în SL (sistemul
laboratorului).
şi sunt viteza nucleului ţintă şi viteza nucleului de recul în SL;
este viteza centrului de masă în SL;
şi sunt viteza neutronului incident şi viteza neutronului împrăştiat în SCM
(sistemul centrului de masă);
şi sunt viteza nucleului ţintă şi a nucleului de recul în SCM;
este numărul de masă al nucleului ţintă.
Viteza în SL a centrului de masă al particulelor este dată de relaţia :
(8.1)
Legea de conservare a impulsului total este dată de relaţia:
(8.2)
Observăm că după împrăştiere viteza centrului de masă nu se modifică:
(8.3)
Deoarece în cazul nostru, neutronii au o viteză foarte mare în raport cu viteza
nucleelor ţintă, le considerăm pe acestea în repaus şi rezultă că:
(8.4)
Împrăştierea elastică în SL şi în SCM este prezentată în următoarele figuri:

Fig.
8.1. c.m. M c.m. M


vcm m fix

Împrăştierea elastică a neutronilor în SL

70
 
vc


vc

m 
m v 
v
m
 cm 
2 C
m
2 c.m. C

M V M 
 VC
V
M M

Fig. 8.2. Împrăştierea elastică a neutronilor în SCM.

În SCM vitezele particulelor pot fi exprimate în funcţie de viteza neutronului incident

şi anume:
(8.5)

(8.6)
(8.7)
(8.8)
Rezultă că :
(8.9)
Deci impulsul total iniţial în SCM este nul, la fel şi după împrăştiere:
(8.10)
Rezultă că :
şi (8.11)

9.5. Ecuaţia transportului neutronilor. Aplicaţii

Ecuaţia transportului neutronilor
Se poate stabili o ecuaţie a densităţii unghiulare a neutronilor într-un mediu
multiplicator de neutroni, cu ajutorul unei ecuaţii de conservare a numărului de neutroni dintr-
un volum arbitrar V, cu o energie cuprinsă în intervalul E şi E+dE şi o anumită orientare a
vitezei de versor (o viteză în interiorul unghiului solid  din jurul versorului .
Expresia:

(9.47)

reprezintă numărul neutronilor din volumul V cu energia în E, E+dE şi viteza în interiorul

unghiului solid  din jurul versorului la momentul t.
Diferenţa dintre numărul neutronilor câştigaţi în V în unitatea de timp şi numărul de
neutroni pierduţi din V în unitatea de timp, reprezintă viteza de creştere a acestui număr de
neutroni:

71
 (9.48)

reprezintă neutronii câştigaţi pe secundă – neutronii pierduţi pe secundă.

Dacă volumul V nu se deformează în timp se poate deriva cantitatea de sub integrală şi
expresia anterioară se poate scrie sub forma:

(9.49)

Analizăm procesele prin care se câştigă şi se pierd neutroni.

În volumul V sunt produşi neutroni prin:
1° emisia neutronilor de către diferite surse, inclusiv fisiunea nucleară;
2° transportul neutronilor în V prin suprafaţă (frontieră);
3° împrăştierea neutronilor în urma cărora şi .
Din volumul V se pierd neutroni prin:
4° transfer de neutroni din volumul V pe suprafaţă (frontieră);
5° interacţiuni neutroni – nuclee din V (absorbiţi sau împrăştiaţi deoarece în urma
împrăştierii se modifică energia şi orientarea vitezei).
1° Expresia

reprezintă numărul de neutroni care apar în unitatea de timp, în volumul elementar V, a căror
energie este în intervalul E, E+dE şi a căror viteză este în intervalul unghiului solid  din
jurul versorului .
Prima rată de neutroni este dată de relaţia:
(9.50)
3° Expresia

reprezintă mărimea probabilităţii ca neutronul incident cu energia E' să aibă după împrăştiere,
energia în intervalul E, E+dE, deci putem scrie că:
(9.51)
iar:
(9.52)
reprezintă rata împrăştierii neutronilor incidenţi cu E' şi ', care generează neutroni în E,
E+dE) şi .
Putem scrie o expresie de forma:

(9.53)

unde integrala ia în consideraţie neutronii care vin în E, E+dE şi , de la orice viteză
prin înmulţirea expresiei anterioare cu dE' şi ' şi integrate pe toate energiile şi
toate direcţiile.
Ratele de pierdere şi producere de neutroni, 7 şi 2, se analizează împreună şi trebuie să
se determine numărul net de neutroni care ies din volumul V, în unitatea de timp.
Expresia:
(9.54)
reprezintă numărul de neutroni cu energia în E, E+dE şi viteza orientată în unghiul solid ,
care în unitatea de timp traversează A în sensul indicat de versorul .

72
 Integrarea pe frontiera domeniului conduce la obţinerea numărului net de neutroni, cu
caracteristicile amintite, care în unitatea de timp părăsesc volumul V.
Deci putem scrie că :
4°–2°= (9.55)
Cu ajutorul teoremei lui Gauss-Ostrogradski considerând un versor constant se
poate scrie că :

4°–2°= (9.56)

Expresia:

reprezintă fluxul neutronilor cu energia în intervalul E , E+dE şi viteza în unghiul solid 

este secţiunea macroscopică totală în punctul şi la energia E,
iar:
(9.57)
reprezintă rata interacţiunilor în volumul elementar V la momentul t.
Pentru volumul V rata interacţiunilor este dată de relaţia:

5°= (9.58)

Ecuaţia de conservare se poate scrie în această situaţie sub forma :

(9.59)

sau:

(9.60)

Înlocuind expresiile obţinute anterior rezultă că:

(9.61)

sau:

(9.62)

expresie care reprezintă ecuaţia transportului neutronilor, o ecuaţie liniară în care funcţia
necunoscută depinde de variabilele x, y, z, E, , , t. Este o ecuaţie din clasa ecuaţiilor
integrodiferenţiale şi deoarece ecuaţia conţine derivate de ordinul 1 sunt necesare condiţii
iniţiale (derivata în raport cu timpul) şi condiţii de frontieră (derivata în raport cu
coordonatele).Condiţia iniţială este exprimată prin relaţia :
(9.63)
Dacă reactorul se află în vid, nu este posibil să existe neutroni care să se deplaseze din
vid către sistem şi prin urmare condiţia de frontieră este:

73
 pentru <0 (9.64)
Se poate scrie ecuaţia transportului neutronilor şi pentru fluxul unghiular de neutroni
utilizând relaţia :
(9.65)
Ecuaţia transportului neutronilor se scrie în acest caz sub forma :

(9.66)

Condiţia iniţială fiind :

(9.67)
iar condiţia de frontieră :
pentru <0 (9.68)
Expresia:

reprezintă rata fisiunii cu neutroni având energia în E', E'+dE' şi viteza orientată în interiorul
unghiului solid '. O asemenea fisiune generează un număr (E') de neutroni, iar expresia
sursei de neutroni este de forma:

(9.69)

unde (E) este spectrul neutronilor prompţi de fisiune.

Observaţii
– raportarea la 4 se datorează faptului că neutronii sunt emişi izotrop din fisiune;
– nu există încă un calculator capabil să rezolve ecuaţia transportului neutronilor în
condiţiile generale în care a fost dedusă.

Aplicaţia 1
Într-o anumită regiune din spaţiu se intersectează două fascicule de neutroni
monocinetici ale căror axe sunt octogonale. Să se determine fluxul de neutroni în regiunea
considerată dacă viteza neutronilor este iar densitatea neutronilor în fascicule
este 10 g/cm .
8 3

Rezolvare
Fluxul neutronilor se determină considerând rata de reacţie a neutronilor ca o probă
aşezată în faţa celor două fascicule. Densitatea de reacţie este mărimea extensivă, avem: 

Rezultă deci:

Aplicaţia 2
Să se afle fluxul neutronilor cunoscând densitatea lor:

Rezolvare

74
Din densitatea unghiulară a neutronilor rezultă densitatea lor:

Înlocuind densitatea unghiulară din enunţ şi efectuând calculele se obţine:

Fluxul neutronilor este:

.

75