Sunteți pe pagina 1din 18

Ê 


 

Atomistii greci credeau ca intreaga materie este alcatuita din atomi si probabil ei au sesizat primii ca
extrema diversitate a aspectelor materiei poate fi explicata prin diferitele configuratii ale atomilor. Astazi fizicienii
au o parere asemanatoare, dar cu siguranta ca este o enorma diferenta intre teoriile lor cantitative si speculatiile
confuze ale anticilor.

 
 
   
  

Definitia precisa a acestui termen este oarecum controversata insa se refera la ceva simplu, indivizibil,
fara structura interna. Atomii s-au dovedit a fi divizibili. Sunt formati din electroni si nucleoni (protoni si neutroni).
Deci atomii nu sunt particule elementare. Acest statut i se atribuie electronului protonului si neutronului chiar
daca cei doi de pe urma sunt formati din quarci.
In present, electronilor si altor leptoni nu li s-a descoperit o anumita structura interna.
Prima particula elementara descoperita a fost electronul (J. J. Thomson 1897), apoi protonul si neutronul.
S-a crezut ca aceste particule impreuna cu fotonul sunt suficiente pentru a intelege lumea. Dar curand Anderson
descopera pozitronul lui Dirac. Astfel se va stabili ca fiecarei particule ii corespunde o antiparticula de care se
deosebeste prin semnul sarcinii (particula cu sarcina nula coincide cu antiparticula sa, exemplu ʹ fotonul).
Iar odata cu dezvoltarea fizicii nucleare se vor descoperi peste  . Se considera ca majoritatea
acestor particule sunt compuse din quarci (in numar de 6 sau 12 cu antiquarcii). Si mai mult ʹ fortele care mentin
protonii si neutronii in nucleu, nu sunt de natura electromagnetica (EM).

  


 
  
  
 
  u d ¦ e c s ¦  t b ¦ t
 
  2/3 -1/3 0 -1 2/3 -1/3 0 -1 2/3 -1/3 0 -1

 G    3* 0.5 1200 150 <0.5 105 4* 5*
<150 1784


Interactiunile caracteristice nucleonilor au primit denumirea de interactiuni tari. Descoperirea instabilitatii


neutronului a indicat existenta unui alt tip de interactiuni: interactiuni slabe. Interactiunile EM, slabe, tari si
gravitationale sunt cele care stabilesc legile fizicii, par a fi manifestari de aceeasi natura si ar trebui descrise in
mod similar. Exista deja modele teoretice care descriu in mod unitar toate tipurile de interactiuni.

      
 

Particulele elementare se clasifica dupa valoarea numarului cuantic de spin si dupa valoarea masei de
repaus. Particulele cu numar cuantic de spin semi-intreg pot fi descrise de statistica Fermi-Dirac si sunt denumite
fermioni, iar cele cu numar cuantic de spin intreg sau zero sunt descrise de statistica Bose-Einstein si sunt numite
bosoni.
Dupa valoarea masei de repaus se clasifica in particule fara masa de repaus, particule usoare (leptoni),
particule grele (barioni) si particule cu masa intermediara (mezoni).

1
Exista si o clasificare din punct de vedere al interactiunilor: particulele carora le sunt caracteristice
interactiunile tari sunt numite adroni (aici intra barionii ʹ protoni,neutroni,hiperoni- si mezonii). Leptonii sunt cei
care nu participa la interactiunile tari. Fiecarui lepton cu sarcina ii corespunde o particula neutra ʹ neutrin.

Ê  
   
       
   
 
 
 Down -1/3 1/3
 Up 2/3 1/3
 strange (S=-1) -1/3 1/3
 chami (C=-1) 2/3 1/3
 beaury (B=-1) -1/3 1/3
 top sau truth 2/3 1/3

Ipoteza existentei acestei particule cu masa aproape nula a fost propusa de Pauli pentru a salva legea
conservarii energiei in dezintegrarea beta radioactiva. Neutrinul si antineutrinul sunt caracterizate prin sarcina
nula, iar masa lor de repaus se apropie de zero. Pot fi generati atat prin reactii de genul dezintegrarii beta
radioactive, cand sunt numiti neutrini (antineutrini) electronici dar si prin reactii de dezintegrare a mezonilor,
cand sunt numiti neutrini (antineutrini) miuonici.
Leptonilor le sunt anexate asa-numita sarcina leptonica L. Aceasta marime ia valoarea 1 pentru e -, ʅ -, ʏ
-, ʆ e, ʆ ʅ, ʆ ʏ, si -1 pentru antiparticulele lor. Introducerea acestei marimi se datoreaza faptului ca intr-un sistem
inchis numarul intreg de leptoni minus numarul intreg de antileptoni este constant. Fiecare pereche de leptoni (e-
,ʆ e), (ʅ -,ʆ ʅ), (ʏ -,ʆ ʏ) poseda o sarcina leptonica specifica Le, Lʅ, Lʏ. In felul acesta se observa ca un neutrin
electronic ciocnind un neutron da nastere numai electronului, nu miuonului sau tau-leptonului. In prezent se
discuta posibilitatea neutrinilor de a-si schimba in timp sarcina leptonica, transformandu-se astfel in neutrin de alt
tip. Barionilor, asemenea leptonilor le este anexata o anumita sarcina barionica.

    




Toti adronii, conform conceptelor contemporane sunt formati din particule mai ͞fundamentale͟ numite
quarci (q). Quarcii sunt fermioni, au spinul 1/2, sarcina electrica  2/3 si -1/3 (un. sarcina electronului). Sarcina
antiquarcilor este -2/3 si 1/3 . Toti quarcii au sarcina barionica B = 1/3 si sarcina leptonica L=0.
Asemenea leptonilor quarcii se grupeaza in perechi, ba chiar are loc un fel de simetrie quarc-leptonica.
Fiecarei perechi de leptoni ii corespunde o pereche de quarci dupa cum se vede in tabelul proprietatilor. Perechii
(e, ʆ e.) ii corespund quarcii (u,d). Acestia sunt cei mai usori quarci. Din trei quarci de acest fel putem construi un
proton p=(uud) sau neutron n=(udd). Din perechile quarc-antiquarc sunt construiti mezonii. Sirul (u,d, ʆ e., e)
formeaza asa-numita prima generatie quarc-leptonica. Sunt cunoscute inca 2 generatii care contin particule mai
grele.

Neutrin electronic ¦ 1 0
Neutrin miuoric ¦ 1 0
Electron  1 0.511
Miuon  1 106

Proton P Dublet 0 938


Neutron n 0 940

Lambda(zero) ȿ0 singlet 0 1115


Sigma plus ɇ 0 1189
Sigma zero ɇ0 triplet 0 1192
2
Sigma minus ɇ- 0 1196
Xi minus Ⱥ- dublet 0 1321
Xi zero Ⱥ0 0 1316
Omega minus ɏ- singlet 0 1675
Foton ? 0 0

Datele cosmologice vorbesc despre lipsa altor generatii decat cele prezentate in tabel. Intr-adevar, 3
generatii sunt de-ajuns pentru a explica teoretic diversitatea proprietatilor particulelor si antiparticulelor. Fiecare
din quarcii grei(c,s,t,b) poseda un numar cuantic propriu C,S,T sau B.
Particulele care contin quarcul s sunt numite ͞stranii͟. Teoretic, daca inlocuim 2 sau 3 quarci in nucleon,
putem explica existenta tuturor tipurilor de barioni ͞stranii͟ ʹ cum sunt hiperonii. Prin analogie putem inlocui
quarcii -u- sau -d- din componenta pi-mezonului introducand quarcul s si astfel obtinem mezonii K etc.
Fiecare quarc poseda si un numar cuantic numit culoare. Culoarea este o analogie mai complicata a
sarcinii electrice. Existenta culorii explica interactiunile tari ale quarcilor dar si interactiunile slabe ale leptonilor
(care nu poseda quarci). Interactiunile cromatice se fac prin intermediul cuantelor de interactiuni tari ʹ gluonii.
Exista 8 tipuri diferite de gluoni, toti poseda sarcina cromatica si de aceea interactioneaza unul cu altul. Aceasta
este cauza unui fenomen nou numit confinement. Ideea este ca nu putem observa quarcul in mod liber deoarece
exista numai in perechi quarc-antiquarc, tripleti (qqq) sau alte combinatii mai complicate asa incat sarcina
electrica a grupului sa fie un numar intreg.
Toate aceste combinatii poseda sarcina cromatica nula. In incercarea de a obtine un quarc liber (adica a-i
comunica o energie destul de mare pentru a-l ͞smulge͟ din adron si a-l ͞duce͟ la o distanta destul de mare de
acesta) energiile utilizate sunt foarte mari iar intensitatea campului cromatic al quarcului este asa de mare incat
au loc fluctuatii ʹ din eter se naste o pereche quarc-antiquarc.
Antiquarcul format se misca impreuna cu quarcul care trebuia ͞smuls͟ iar fizicienii obtin astfel o particula
complexa si nu un quarc liber. Acest proces se numeste confinement. Din aceeasi cauza gluonii nu au fost
observati in stare libera.
Partea fizicii care se ocupa cu cercetari asupra interactiunilor quarcilor si gluonilor este numita
cromodinamica cuantica. Cromodinamica cuantica este teoria care explica interactiunile tari ale particulelor
elementare. La nivelul contemporan al stiintei despre ceea ce inseamna particula elementara cunoastem 6 leptoni
(e-, ʆe, ʅ-, ʆʅ, ʏ-, ʆʏ), 6*3=18 quarci dar si cuante ale interactiunilor: fotonul pentru interactiunea EM, 8 gluoni
pentru interactiunile tari, W- si bosonii Z0. pentru interactiunile slabe dar si gravitonul pentru campul
gravitational.
Leptonii si quarcii au spinul egal cu 1/2, iar cuantele de interactiuni ʹ spinul 1 (mai sunt numiti bosoni-
vectori).
Existenta tuturor acestor particule a fost adeverita de experienta. Pe langa acestea, teoria cere existenta
unui camp scalar constant in spatiu care interactioneaza diferit cu leptonii si quarcii. Cuantele campului scalar
reprezinta noile particule cu spin egal cu zero. Sunt numite bosoni Higgs, dupa savantul care a prezis existenta lor.
Numarul mare de particule elementare ii determina pe fizicieni sa caute un model in care toate familiile de quarci,
leptoni, cuante de interactiuni dar si bosonii Higgs ar fi compusi din entitati mai fundamentale numite preoni.

   


Fermionii reprezintă o clasă de particule elementare având spinul semiîntreg (1/2;3/2;5/2; etc), spre
deosebire de bosoni, care au spinul întreg. Denumirea de fermion a fost dată după numele fizicianului italian
Enrico Fermi. Fermionii se supun principiului de excluziune al lui Pauli: într-o stare cuantică dată nu pot exista doi
fermioni. Cea mai cunoscută particulă elementară ce se încadrează în clasa fermionilor este electronul, care are

3
spinul 1/2. Popularea nivelelor energetice cu fermioni într-un sistem cuantic, la o temperatură dată, este descrisă
ƕi determinată de statistica Fermi-Dirac.
Substanţa, în oricare stare a sa, este constituită din atomi. La rândul lor atomii sunt constituiţi din
electroni ce orbitează în jurul nucleelor. La nivelul de cunoƕtinţe actual electronii sunt indivizibili (există totuƕi ƕi
unele teorii care susţin că electronii ar avea o structură - ar fi la rândul lor constituiţi din alte particule, dar aceste
teorii nu sunt demonstrate experimental). Nucleele atomilor sunt constituite din protoni ƕi neutroni, aceƕtia la
rândul lor fiind constituiţi din quarkuri. Toate aceste particule elementare interacţionează între ele, interacţiunile
acestora fiind numite ƕi forţe fundamentale.


 !

La momentul actual se cunosc patru forţe sau interacţiuni fundamentale:

o‘ 
 !
   " !
# - guvernează miƕcarea planetelor, a sistemelor solare, a întregii
materii.

Gravitaţia este fenomenul fizic natural prin care corpurile fizice se atrag reciproc, cu o forţă a cărei
intensitate depinde de masele acestora ƕi distanţa dintre ele. Este una din cele patru interacţiuni fundamentale
din natură cunoscute, alături de interacţiunea electromagnetică, interacţiunea nucleară tare ƕi interacţiunea
nucleară slabă
În fizica modernă gravitaţia este descrisă de teoria relativităţii generalizate, dar în cele mai multe situaţii
practice (la scara macroscopică) se poate aplica cu mare exactitate ƕi legea atracţiei universale a lui Sir Isaac
Newton, din mecanica clasică. Aceasta spune că oricare două corpuri acţionează unul asupra celuilalt cu o forţă de
atracţie, numită forţa gravitaţională, direct proporţională cu masele celor două corpuri ƕi invers proporţională cu
pătratul distanţei dintre ele.
Natura ƕi motivul existenţei forţei gravitaţionale nu sunt încă deplin elucidate.
În viaţa de zi cu zi fenomenul este observat pretutindeni ca forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra
tuturor corpurilor, forţă numită greutate. Valoarea greutăţii unui corp este direct proporţională cu masa lui ƕi este
orientată spre centrul Pământului. Coeficientul de proporţionalitate se numeƕte acceleraţie gravitaţională ƕi este
egal cu acceleraţia unui corp care cade liber în cîmpul gravitaţional al Pământului.
La nivel astronomic gravitaţia este responsabilă, de exemplu, pentru faptul că Luna se roteƕte în jurul
Pământului ƕi că sistemul Pământ-Lună se roteƕte în jurul Soarelui. De asemenea gravitaţia este forţa care a dus la
apariţia tuturor planetelor ƕi sateliţilor naturali ai acestora, prin atracţia reciprocă dintre particulele de materie
care se roteau în jurul Soarelui. În cadrul unei galaxii, diferitele stele ƕi sisteme stelare sunt menţinute împreună
tot prin fenomenul gravitaţiei, iar evoluţia întregului univers (de exemplu modul în care acesta se dilată în timp)
este la rândul ei dictată de forţele de gravitaţie dintre toate particulele de materie existente.
Interacţiunea gravitaţională est produsă (generată) de
întâlnirea (interferenţa) câmpurilor gravitaţionale ale corpurilor
(maselor) cosmice. Câmpul gravific este generat de anumite particule
din substanţa corpului ƕi se manifestă prin câmpul de acceleraţie
normală (perpendiculară) la suprafaţa corpului. Poate fi măsurat de
exemplu direct la suprafaţa Pământului sau a Lunii.
o‘ 
 !
  $
# - este forţa care
guvernează miƕcarea electronilor pe orbite, în jurul nucleelor.

Electromagnetismul este acea ramură a fizicii care studiază


sarcinile magnetice ƕi electrice, câmpurile create de acestea (electric
ƕi magnetic), legile care descriu interacţiunile dintre acestea.
Ramurile principale ale electronagnetismului sunt:
4
1.‘ Electrostatica, care se ocupă cu studiul sarcinilor electrice aflate în repaus ƕi al câmpurilor
generate de acestea.
2.‘ Electrodinamica, care se ocupă cu studiul sarcinilor aflate în miƕcare, precum ƕi al
câmpurilor generate de acestea.
3.‘ Magnetismul, care se ocupă cu studiul câmpului magnetic.


  al particulelor elementare este o teorie a trei dintre cele patru forţe fundamentale (ƕi
anume: interacţiunea electromagnetică, interacţiunea nucleră slabă ƕi interacţiunea nucleră tare) precum ƕi a
particulelor elementare care iau parte la aceste interacţiuni. Aceste particule organizează toată materia din
univers.
Modelul Standard nu este o teorie completă a interacţiunilor fundamentale, deorece ea nu include a
patra forţă fundamentală, gravitaţia, ƕi de asemenea pentru că este incompatibilă cu recentele observaţii ale
oscilaţiei neutrinilor.
Interacţiunile dintre toate particulele descrise in Modelul Standard sunt rezumate în tabelul de mai jos
(gravitonul încă nu a fost dovedit experimental):

%!
 
 &    '#

 !
 $
# 
 !
 (# # 
 !
 (#   " ! 

 alţi bosoni etalon W 
 graviton
(un boson etalon (Gauge Boson)) ɶ (Gauge Boson) ,W- (alt boson etalon (Gauge g (?)
,8 Boson))

o‘ 
 !
  ( #  # - este forţa care ţine legaţi protonii ƕi neutronii, formând nucleele
atomilor.

Interacţiune slabă (adesea numită ƕi interacţiunea nucleară slabă, forţa slabă, forţa nucleară slabă) este
una dintre cele patru interacţiuni fundamentale, vezi articolul despre Fizica particulelor elementare. În Modelul
Standard este cauzată de schimbul de bosoni W ƕi Z, care reprezintă cuantele câmpului forţei slabe. Efectul cel
mai cunoscut este dezintegrarea beta (emisiile de electroni sau pozitroni de către neutroni în cadrul nucleelor
atomice), precum ƕi majoritatea proceselor de radioactivitate. Forţa este numită ͣslabă͟ din cauză că intensitatea
câmpului este de 1013 ori mai slabă decât a forţei tari. Interacţiunea slabă are o rază de acţiune foarte scurtă,
aproximativ egală cu diametrul nucleului atomic. Aceasta are un efect atât asupra quarcilor, cât ƕi asupra neutrino
ƕi a leptonilor.
 Ê#!
Interacţiune slabă are efect asupra leptonilor ƕi a quarcilor chirali. Este singura forţă care afectează
neutrinii (cu excepţia gravitaţiei, care este neglijabila in conditii de laborator). Interacţiune slabă este unica într-o
serie de aspecte:
Acesta este singura interacţiune care poate schimba aromă (fizica particulelor).
Singura interacţiune care încalcă paritatea de simetrie P, (pentru că actioneaza aproape exclusiv asupra
particulelor de o anumita chiralitate). De asemenea, este singura care incalca simetria CP.
Aceasta este mediată de bosoni masivi. Această caracteristică neobiƕnuită este explicată de Modelul
Standard prin mecanismul Higgs.
Având în vedere masa mare a cuantelor campului interacţiunii slabe (aproximativ 90 GeV/c2), viaţa lor
medie este de aproximativ 3*10о25 secunde.
5
Deoarece interacţiunea slabă este în acelaƕi timp slabă ƕi are ƕi o rază de acţiune foarte scurtă, efectul ei
cel mai vizibil se datorează proprietăţii sale unice: schimbarea aromei. Fie un neutron (un quarc up ƕi doi quarc
down). Cu toate că neutronul este mai greu decat protonul (doi quarc up ƕi un quarc down), acesta nu poate fi
dezintegrat într-un proton fără să schimbe aroma unuia dintre quarci. Nici interacţiunea tare, nici
electromagnetismul nu permit schimbarea aromei, deci acest proces este cauzat de interacţiunea slabă. În acest
proces un quarc down se transformă într-un quarc up emiţând un boson W, care apoi se dezintegrează într-un
electron de energie înaltă ƕi un antineutrino. Deoarece electronii de energie inaltă sunt numiţi radiaţii beta, acest
proces se numeƕte dezintegrare beta. Transmutaţia neutronului în proton este esenţială ƕi stă la baza procesului
de fuziune nucleară în stele, în care din atomii de hidrogen se creează deuteriu.
Datorita magnitudinii interacţiunii slabe, dezintegrările acesteia sunt mult mai lente decât a forţei tari sau
electromagnetice. De exemplu, un pion electromagnetic neutru are o viaţă de aproximativ 10о16 secunde; un
pion al forţei slabe are un timp de viaţă de aproximativ 10о8 secunde, de o sută de milioane de ori mai lung. Un
neutron liber are o viaţă de aproximativ 15 minute, ceea ce îl face particula subatomică instabilă cu cea mai lungă
viaţă.
Izospinul slab este pentru interacţiunea slabă ceea ce sarcina de culoare este pentru interacţiunea
puternică, ƕi ceea ce masa este pentru gravitaţie. Izospinul slab este un număr cuantic; particulele care nu sunt
implicate în interacţiunile slabe au o valoare a izospinului egală cu 0. Alte particule elementare au valori ale
izospinului slab egale cu fie -1/2, fie 1/2. Ca ƕi în cazul sarcinii electrice, aceste două valori sunt egale cu excepţia
semnului. Izospinul slab se conservă: suma valorilor izospinului slab ale particulelor la sfârƕitul unei reacţii este
egală cu suma valorilor izospinului la începutul reacţiei.
Modelul Standard descrie interacţiunea electromagnetică ƕi interacţiunea slabă ca două aspecte diferite
ale unei interacţiune electroslabă unice, o teorie care a fost dezvoltata în jurul anului 1968 de catre Sheldon
Glashow, Abdus Salam ƕi Steven Weinberg.
Conform teoriei electroslabe, la energii foarte mari, universul are patru campuri de bosoni fara masa,
similari fotonilor, ƕi un dublet scalar complex al câmpului Higgs. Acesti bosoni sunt asociati unui grup de simetrie
SU(2)*U(1). Insa, la energii scazute, unul dintre campurile Higgs primeste un condensat (fizica particulelor) ƕi
grupul de simetria este spontan distrus la simetria U(1) a electromagnetismului. Aceasta rupere ar produce trei
bosoni Goldstone lipsiti de masa, dar acestia se integreaza in trei campuri fotonice prin intermediul mecanismul
Higgs, dobandind masă. Aceste trei câmpuri devin bosonii W , W- ƕi Z a interacţiunii slabe, în timp ce al patrulea
câmp, care rămâne fara masa, reprezinta fotonii electromagnetismului.
Cu toate că această teorie a făcut multe previziuni, inclusiv acea a maselor bosonilor Z ƕi W înainte de
descoperirea lor, bosonul Higgs nu a fost încă niciodată observat. Producerea bosonilor Higgs este un obiectiv
major al acceleratorului de particole Large Hadron Collider al oganizaţiei CERN din Geneva.

o‘ 
 !
 ( #   - este forţa care ţine legate quarkurile în protoni ƕi în neutroni.
Toate aceste interacţiuni sunt mijlocite de particule de schimb.

Forţa nucleară tare este ƕi cea mai puternică din aceste interacţiuni, fiind de 100 de ori mai puternică
decât forţa electromagnetică, de 106 ori mai puternică decât forţa slabă ƕi de 1039 ori mai mare ca forţa
gravitaţională.
Forţa nucleară tare face ca protonii ƕi neutronii să rămână integri ƕi stabili. Are o distanţă de acţiune
foarte scurtă, de circa 10-16 metri. În acest context, ea este o forţă nucleară.
În fizica nucleară forţa nucleară tare ţine quarcii ƕi gluonii împreună pentru a forma hadroni, adică
barionii, care includ protonii ƕi neutronii, precum ƕi mezonii, adica kaonii, mezon rho, pionii, etc.
Se consideră că interacţiunea tare este mediata de gluoni care acţionează asupra quarcilor, anti-quarcilor
ƕi împotriva gluonilor înƕiƕi. Acest proces este detaliat in teoria cuantică cromodinamica(QCD).

6
 ) 
* particulele ce intermediază interacţiunile

În fizica cuantică acţiunea acestor forţe se transmite la distanţă prin intermediul particulelor de schimb:
interacţiunea dintre doi fermioni este mijlocită prin (este mediată de, ia naƕtere prin, se bazează pe, decurge din)
un schimb de particule de schimb (bosoni).
Există două analogii în domeniul macrocosmic care ilustrează această mijlocire a interacţiunilor nucleare
prin particole de schimb:
Pentru forţele de respingere: Doi copii (fermioni) care stau faţă în faţă pe câte o plută pe un lac ƕi îƕî
aruncă unul altuia câte o minge (boson). După ce o prind, fiecare din ei are iarăƕi în mână câte o minge, dar
plutele s-au pus acum în miƕcare ƕi se îndepărtează una de alta - se ͣresping͟.
Pentru forţele de atracţie: Doi copii (fermioni) care stau spate în spate pe câte o plută pe un lac ƕi îƕî
aruncă unul altuia, de fapt în direcţia opusă, câte un bumerang (boson). După ce fiecare bumerang se reîntoarce
ƕi e prins de celălalt copil, fiecare din ei are iarăƕi în mână câte un bumerang, dar plutele s-au pus acum în miƕcare
ƕi se apropie una de alta - se ͣatrag͟.


 !
 
 #  #
Bosonii sunt responsabili de interacţiunea [2] nucleară slabă, numită ƕi interacţiunea slabă, care la rândul
ei este responsabilă pentru radioactivitate ƕi care acţionează asupra tuturor particulelor de materie cu spin 1/2
(de exemplu: protonii sau neutronii), dar nu acţionează asupra particulelor cu spin 0, 1 sau 2 (cum sunt fotonii sau
gravitonii ).
Interacţiunea slabă nu a fost înţeleasă bine până în 1967, când Abdus Salam de la Imperial College,
Londra, ƕi Steven Weinberg de la Harvard au propus teorii care unificau această interacţiune cu forţa
electromagnetică, la fel cum Maxwell a unificat electricitatea cu magnetismul, cu 100 de ani înaintea lor.
Ei sugerau că în afară de foton mai există alte trei particule cu spin 1, numite colectiv bosoni, vectori
masivi care purtau interacţiunea nucleară slabă. Aceƕtia au fost numiţi W (pronunţat W plus), W- (pronunţat W
minus) ƕi Z0 (pronunţat Z zero), iar fiecare are o masă de cca. 100 GeV (GeV înseamnă Gigaelectron-Volt sau un
miliard de electron-volţi).
În momentul în care Weinberg ƕi Salam ƕi-au propus teoria, puţine persoane îi credeau, iar
acceleratoarele de particule nu erau destul de puternice pentru a atinge energiile de 100 de GeV necesare pentru
producerea particulelor reale W, W- sau Z0.
Totuƕi, în următorii aproximativ 10 ani celelalte preziceri ale teoriei la energii joase au concordat destul de
bine cu experimentul, astfel că, în 1979, Weinberg ƕi Salam au primit Premiul Nobel pentru Fizică, împreună cu
Sheldon Glashow, tot de la Harvard, care sugerase teorii unificate similare ale interacţiunilor nucleare slabe ƕi ale
forţei electromagnetice.

Particule erup din punctul de coliziune a doi


ioni de aur relativiƕti (100 GeV per nucleu) în
STAR detectorul de la Relativistic Heavy Ion
Collider. Particule încărcate electric se pot
observa prin curbele pe care le trasează în
câmpul magnetic al detectorului.

7
  +
   

Teoria Weinberg-Salam prezintă o proprietate numită ͣdistrugerea spontană a simetriei͟. Aceasta


înseamnă că ceea ce la energii joase par a fi mai multe particule complet diferite, sunt de fapt acelaƕi tip de
particule, dar în stări diferite. La energii înalte toate aceste particule se comportă asemănător. Efectul este
asemănător comportării unei bile pe roata unei rulete. La energii înalte (când roata se învârteƕte repede) bila se
comportă într-un singur fel - ea se roteƕte împreună cu roata. Dar când roata îƕi încetineƕte miƕcarea, energia bilei
scade ƕi în cele din urmă bila cade în una din cele 37 despărţituri ale roţii. Cu alte cuvinte, la energii joase extistă
37 de stări diferite în care se poate găsi bila. Dacă, pentru un motiv oarecare, s-ar putea observa bila numai la
energii joase, observatorul ar putea crede că există 37 de tipuri diferite de bile.
În Teoria Weinberg-Salam, la energii mult mai mari de 100 GeV cele trei particule noi ƕi fotonul s-ar
comporta în mod asemănător. Dar la energii mai joase ale particulelor, care apar în majoritatea situaţiilor
normale, această simetrie între particule ar fi distrusă. W, W- ƕi Z0 ar căpăta mase mari, făcând ca forţele pe care
le poartă să aibă un domeniu foarte scurt.















8

, 
 


 , ! 
 # este un proces fizic care constă din ciocnirea nucleilor atomici între ei, sau cu o particulă
elementară rezultând astfel o reacţie de fuziune sau fisiune nucleară prin formarea unor atomi noi cu proprietăţi
diferite de atomii iniţiali.
Prin această reacţie de dezintegrare ƕi transformare atomică, vor fi eliberate particule elementare,energie
luminoasă, calorică ƕi sub formă de radiaţii.
In imagine se poate vedea reacţia de dezintegrare declanƕată prin ciocnirea unui nucleu de deuteriu ƕi
litiu reacţie care se poate scrie sub forma:
‘ Reacţii nucleare ʹ sunt transformările suferite de nucleele atomilor bombardaţi cu particule _, şi
neutroni.


‘     · dacă avem energia de reacţie Q ‘ 0; acestea se petrec cu absorbţia unei părţi din
energia cinetică a particulelor incidente.
‘
‘     · dacă avem energia de reacţie Q  0, în acest caz se eliberează energie nucleară
sub formă de energie cinetică; se mai numesc şi reacţii exoterme, deoarece se eliberează şi energie
termică.
_ · bombardarea nucleului de azot cu o particulă _:
(reacţia numită transmutaţie nucleară)
147N  42_  178O  11H unde 11H  11p, deci rezultă un izotop oxigen şi un proton, iar:
73Li  11p  2 42_  Q unde Q  836.109J;
94Be  42_  126C  10n, 10n este un neutron care se transmută

  
 
 #

În 1939 s-a ajuns la concluzia , că la bombardarea cu neutroni lenţi, nucleul de uraniu se rupe în două
fragmente, aproximativ egale, eliberându-se în acest proces căldură şi neutroni.
-
!:Fisiunea ʹ este scindarea unui nucleu greu în două nuclee medii.
Explicaţia se poate face cu ajutorul modelului picătură al nucleului ʹ un neutron lent (termic) captat de un
nucleu greu, îi transmite acestuia energia lui de legătură şi energia lui cinetică (vezi figura) şi ca urmare creşte
agitaţia termică a nucleonilor, nucleul începe să vibreze, se alungeşte învingând forţele de tensiune superficială,
până când forţele de respingere electrostatică dintre nucleoni , îl rup în două părţi.
Energia din starea de excitare a nucleului care este supus fisiunii se numeşte energie critică; de exemplu
23592U are Wc = 6,5MeV; 23892U are Wc = 7MeV. Sunt mai uşor fisionabile nuclee cu număr de masă impar:
(23592U, 239Pu) cu neutroni lenţi şi 23892U cu neutroni rapizi.
Cantitatea de energie eliberată este însemnată şi se poate calcula prin diferenţa de masă, fiind de
aproximativ 200MeV; deci 1kg 23592U produce prin fisiune 8.1013J, energie care este echivalentă cu arderea a
2500tone de huilă. Neutronii rezultaţi în urma proceselor de fisiune nucleară, dispun de o energie cinetică mare,
ei putând îndeplini rolul de particule proiectil, dacă întâlnesc în drumul lor alte nuclee fisionabile.

, ! .

!

În fisiunea nucleelor de uraniu s-a găsit o reacţie, declanşată de un neutron, care la rândul ei eliberează
1÷3 neutroni; prin aceasta procesul furnizează proiectile noi şi există posibilitatea ca procesul de fisiune să fie
menţinut, fără alimentare cu neutroni din exterior, sub forma unei reacţii continue până la epuizarea completă a
9
materialului fisionabil, deci avem o reacţie în lanţ ;lucru care se poate întâmpla la nuclee de 23592U, 23392U,
23992U unde neutronii expulzaţi provoacă la rândul lor fisiunea altor nuclee. Uraniul natural este format dintr-un

amestec de trei izotopi 23592U(0,714%), 23892U (99,28%) şi 23492U(0,00548%, dar la reacţia în lanţ participă
exclusiv 23592U dar nu toţi neutronii rezultaţi în urma fisiunii pot produce alte fisiuni, o parte dintre ei fiind
captaţi de nuclee ale impurităţilor, alţii de nuclee de 23892U, iar altă parte ies din volumul de Uraniu.

Pentru a întreţine reacţia în lanţ, în medie cel puţi unul din neutronii rezultaţi dintr-un nucleu, trebuie să
producă o nouă fisiune. La o compoziţie a materialului fisionabil această condiţie este cel puţin egală cu o valoare,
numită ##/
Când mai mult de unul din neutronii expulzaţi din nucleu produc noi fisiuni, numărul fisiunilor în unitatea
de timp creşte în progresie geometrică şi are loc 0' 
 #

 '
 
 #

Fuziunea nucleara este reacţia nucleară de sinteză a unui nucleu greu, mai stabil, din nuclee mai uşoare.
Dacă energia de legătură a unui nucleon a nucleelor iniţiale este mai mică decât a nucleului final,
diferenţa va fi eliberată în cadrul reacţiei; acest lucru este valabil pentru nucleele uşoare: 11H, 21D, 31T, 32He,
73Li, deoarece din variaţia energiei de legătură pe nucleon, în funcţie de numărul de masă A, se constată a fi, ca
până la aproximativ A =6; - crescător continuu şi care variază mult mai rapid în zona elementelor uşoare, decât în
zona elementelor grele şi deci energia degajată în procesul de fisiune va fi mult mai mare decât la reacţiile de
fisiune (ex: 0,85 MeV/nucleon la fisiune şi 4,95 MeV/nucleon la fuziune) Pentru a avea loc reacţia de fisiune,
nucleele uşoare trebuie să se apropie la o distanţă mai mică de 10-15m, distanţă la care apar puternic forţele de
respingere coulombiană deci nucleele care se unesc trebuie să aibă o energie cinetică iniţială mare, care se poate
obţine prin creşterea temperaturii la valori mari T  5.109K, de aceea aceste reacţii se mai numesc şi  !
 
 /

 
10
 ,  
 

Reactorul nuclear este un sistem în care se autoîntreţine reacţia în lanţ, iar energia eliberată la fisiunea
nucleelor poate fi folosită în mod controlat.

Primul reactor nuclear a fost construit de Enrico Fermi în anul 1942, în
oraşul Chicago, iar următorul la Kurceatov în 1946 în fosta URSS.
În clasificarea reactoarelor nucleare avem mai multe criterii:
a)‘ după energia neutronilor, care produc reacţa de fisiune avem:
reactoare cu neutroni lenţi şi reactoare cu neutroni rapizi;
b)‘ după structura zonei active, avem: reactoare omogene (combustibilul
nuclear este amestecat cu moderatorul, care este apa, apa grea, grafitul);
heterogene (combustibilul nuclear este separat de moderator; sub formă de
bare, distribuit uniform în masa moderatorului).
c)‘ după concentraţia nucleelor 23592U, avem reactoare: cu uraniu slab
îmbogăţit, mediu îmbogăţit şi puternic îmbogăţit.
d)‘ după moderatorul folosit, avem reactoare cu apă obişnuită, apă grea,
beriliu, grafit, compuşi organici.
e)‘ după puterea reactoarelor, aceştia pot fi: de putere zero (până la 1kw);
de putere medie (1÷50 kw); de putere mare ( 100 kw).


 ( 

Centralele nucleare sunt centralele în care se produce energie electrică pe baza energiei nucleare,
obţinute din reacţii nucleare.
Ê  ‘   ‘ ‘‘  ‘
¨‘   
  ʹ substanţa fisionabilă formată din bare de uraniu îmbogăţit 23592U sau izotopi
artificiali ca 23994Pu, 23392U obţinuţi în reactoare, ca produse secundare prin captarea de neutroni10n
de către 23892U şi 23291Th; uraniul îmbogăţit fisionează mai uşor dar este mai scump decât uraniul
natural.
  ʹ este substanţa în care neutronii 10n sunt încetiniţi, prin ciocnirile succesive dintre ei şi
nucleele moderatorului; neutronii încetiniţi, produc mai uşor fisiunea nucleelor 23592U şi sunt captaţi mai greu
de 23892U. Au rol de control al reacţiei de fisiune.
Cei mai folosiţi moderatori sunt: apa, apa grea, grafitul, beriliu (apa grea este cel mai bun moderator, ea
absoarbe foarte puţin neutronii, dar produce o încetinire mare a acestora).
¨‘ ÷ 
1# ʹ care circulă prin reactor şi transportă în exterior energia termică degajată în
urma reacţiei de fisiune. Ca fluid de răcire se folosesc: apa, apa grea, metalele lichide, CO2, etc.
) 
2    ʹ sunt substanţe care absorb neutronii şi sunt sub formă de bare
de bor sau cadmiu.
¨‘ Cuva reactorului ʹ confecţionată din oţel sau fontă pentru a absorbi radiaţiile emise, iar partea exterioară
a reactorului este un zid gros de beton, asigurându-se o bună protecţie contra radiaţiilor apărute.

 , ( 

Reactorul nuclear este o instalaţie în care este iniţiată o reacţie nucleară în lanţ, controlată ƕi susţinută la
o rată staţionară (în opoziţie cu o bombă nucleară, în care reacţia în lanţ apare într-o fracţiune de secundă ƕi este
complet necontrolată).

11
Reactoarele nucleare sunt folosite pentru numeroase
scopuri. Cea mai semnificativă utilizarea curentă este pentru
generarea de putere electrică. Reactoarele de cercetare sunt folosite
pentru producerea de izotopi ƕi pentru experimente cu neutroni
liberi. Din punct de vedere istoric, prima folosire a reactoarelor
nucleare a fost producerea plutoniului pentru bomba atomică. O altă
utilizare militară este propulsia submarinelor ƕi a vapoarelor (deƕi
aceasta presupune un reactor mult mai mic decât cel folosit într-o
centrală nuclearo-electrică).
În mod curent, toate reactoarele nucleare comerciale sunt
bazate pe fisiunea nucleară ƕi sunt considerate problematice
datorită nesiguranţei lor ƕi riscurilor asupra sănătăţii. Din contra, alţii
consideră centrala nucleară ca fiind o metodă sigură ƕi nepoluantă
de generare a electricităţii.
Instalaţia de fuziune este o tehnologie bazată pe fuziunea
nucleară în locul fisiunii nucleare.
Există ƕi alte instalaţii în care au loc reacţii nucleare într-o
manieră controlată, incluzând generatoarele termoelectrice
radioizotope ƕi bateriile atomice, care generează căldură ƕi putere
exploatând dezintegrările radioactive pasive, cum ar fi, de exemplu, instalaţiile Farnswoth-Hirsch de producere a
radiaţiilor neutronice.


 
 
   


De câtva timp , radiaţiile ionizate au constituit doar o curiozitate de laborator, cunoscută numai câtorva
iniţiaţi .
Descoperirea radioactivităţii artificiale şi apoi aceea a fisiunii uraniuli, în deceniul al patrulea al acestui
secol , au dat un puternic imbold cercetărilor de fizică nucleară .
Pentru marele public, energia nucleară a ieşit însă din anonimat abia după aruncarea celor două bombe
atomice în 1945 asupra Japoniei. Constuirea reactorilor nucleari şi posibilitatea de a utiliza aceste instalaţii pentru
a produce energie electrică în cantitate mare, au transferat apoi problema cercetării radiaţiilor, şi odată cu
aceasta şi problema protecţie contra radiaţiilor, în plin domeniu industria şi economic. Creşterea necontenită a
numărului de reactori nucleari şi a puterii acestora necesită aplicarea unor măsuri de securitate pentru a evita
eventualele accidente şi consecinţele lor ca de exemplu cel de la Windscale, Anglia în octombrie 1957 când au fost
eliminate în mod accidental în atmosferă importante substanţe radioactive care au produs contaminarea solului,
a producţiei agricole şi a apei potabile din întreaga regiune.
12


 

 e s  c    e  c v  se  e e e e e   e   s  cc  e     e e 




 c ve   e  s   s     c  e e  c  s   e   e  e e  s    s e





v  s   e  c e se e şeş e c     c v      s  es ec v 



  c e e s se e e  c v       esc ş  ve  ve e    e  e


c e e   s e 



c   16 e 1945  eşe       s   e e c   v  c   e  e e e  e  



"
 e   e   ce c e  s-   c  ş   6  s 1945  8 15  s !    e  e   




    c   s   e  c  s  $   e s  e e e   c   9  s 1945 s 


 

e  e e ce  e-       c    s #    ces   e      s 

%se  s !   s #


  78 150 23 753


s   13 983 2 924


&  37 425 23 345




s  e s  235 650 89 025


'&%S '

  
 ( S )'



(

S

)'

$


 1956 e s   ev  e   s  e  6000 e


v   s !  ş  3000 e v    s # c



sec !e e   e e c e eces    e  e







  e  e   e   c    e e s 

13
aproximativ 300000 de persoane ca victime ale exploziilor nucleare.
La 22 ianuarie 1954 marinarii vasului ͞Fukuriumarii no.5͟ au sesizat un fenomen neobişnuit, globul de foc
al exploziei termonucleare de pe atolul Bikini. Drept urmare toţi membrii echipajului şi peştele prins au fost
afectaţi de cenuşa radioactivă atât la suprafaţă cât şi în interiorul organismului.
Altă urmare a acestei explozii a fost căderea ploilor radiactive în luna mai a aceluiaşi an, radioactivitatea
menţinându-se la un nivel măsurabil până în septembrie1954.
Imediat după 1954 L. Pauling a demonstrat că izotopul C14 apare în mod artificial cu o frecvenţă
crescândă, depunându-se pe sol. Tot el a atras atenţia asupra prezenţei izotopului Sr90 în depunerile atmosferice
de pe teritoriul S.U.A.
Poluarea radioactivă a atras atenţia pentru prima oară în mod deosebit în anul 1965 la Salt Lake City în
Statele Unite ale Americii, când nouă adolescenţi au fost internaţi în spital datorită unor noduli anormali ai
glandei tiroide. Anchetarea cazurilor a condus la constatarea că aceşti copii, cu 15 ani în urmă (1950), au suferit
consecinţele unor depuneri atmosferice radioactive provenite de la poligonul din Nevada, aceste depuneri
conţinând izotopul I-131.
Studii recente au arătat că datorită tuturor cauzelor de poluare radioactivă, doza de radiaţii pe cap de
locuitor a crescut în ultimii 20 de ani de 5 până la 10 ori.
Iradierea îndelungată, chiar cu doze mici, poate produce leucopenii, la malformaţii congenitale, pe când
iradierea cu doze mari duce la accentuarea leucopeniei, la eriteme, la hemoragii interne, căderea părului,
sterilitatea completă iar în cazurile extreme produce moartea.
Ê

      "# 
 ##·
a)‘ A'  practică în industrie, medicină, cercetare a diferitelor surse de radiaţii nucleare, care, ca
materiale radioactive, se pot răspândi necontrolate în mediu
b)‘ Exploatări miniere radioactive, la extragere, prelucrare primară, transport şi depozitare, pot contamina
aerul, prin gaze şi aerosoli, precum şi apa prin procesul de spălare
c)‘ Metalurgia uraniului sau a altor metale radioactive şi fabricarea combustibilului nuclear, care prin
prelucrări mecanice, fizice, chimice, poate cuprinde în cadrul procesului tehnologic şi produşi reziduali
gazoşi, lichizi sau soliziŞ stocarea, transportul eventual evacuarea lor pot determina contaminarea
mediului
d)‘ Instalaţiile de rafinare şi de retratare a combustibilului nuclear
e)‘ Reactorii nucleari experimentali sau de cercetare, în care se pot produce industrial noi materiale
radioactive
f)‘ Centralele nuclearoelectrice care poluează mai puţin în cursul exploatării lor corecte, dar mult mai
accentuat în cazul unui accident nuclear
g)‘ Exploziile nucleare experimentale, efectuate îndeosebi în aer sau în apă şi subteran, pot contamina
vecinătatea poligonului cât şi întregul glob, prin depunerea prafului şi aerosolilor radioactivi, generaţi de
către ciuperca exploziei
h)‘ Accidentele în transportul aerian, maritim, feroviar sau rutier a celor mai felurite materiale radioactive.
Principalele elemente ce contribuie la poluarea radioactivă sunt clasificate şi după gradul de radioactivitate
după cum urmează:
a)‘ Grupa de radiotoxicitate foarte mare: 90Sr, 226Ra, 210Po, 239Pu
b)‘ Grupa de radiotoxicitate mare: 45Ca, 89Sr, 140Ba, 131I, U natural
c)‘ Grupa de radiotoxicitate medie: 24Na, 32P, 60Co, 82Br, 204 Tl, 22Na, 42K, 55Fe
d)‘ Grupa de radiotoxicitate mică: 3H, 14C, 51Cr, 201Tl

Clasificarea
efectelor
biologice
Precoce Eritem, leucopenie, epilaţie
Efectele somatice
bine conturate Întârziată Cancer de piele, osteosarcom
Precoce Tulburări neuro-vegetative
Efectele somatice
stochastice Întârziată Leucemie, cancer tiroidian

14
Prima generaţie Malformaţii ereditare şi congenitale; reducerea
natalităţii
Efecte genetice Generaţiile Malformaţii recesive, diminuarea capacităţii
următoare imunobiologice

Centrala Nucleara Electrica de la Cernavoda ʹ avand o putere de 700Mw, fiind prevazuta cu cinci
   ÷(-A (Canadian Deuterium Uranium), cu moderator apa grea (produsa la ROMAG ʹ Drobeta
Turnu Severin) si combustibil uraniu natural. Primul reactor a fost dat in folosinta in anul 1996, furnizand 10%din
energia electrica a Romaniei, iar al doilea reactor este in constructie.
In conditiile normale de functionare, prin folosirea unei proiectari si tehnologii moderne, cat si datorita
existentei a cinci bariere de protectie, reactoarele CANDU sunt considerate printre cele mai sigure si mai putin
poluante din lume, avand un impact minim asupra mediului inconjurator. -   " vor fi tinute timp
de 10 ani in bazine special amenajate in incinta centralei in vederea scaderii radioactivitatii si a temperaturii, dupa
care vor fi stocate timp de 50 ani intr-un depozit intermediar si apoi transferate intr-un depozit definitiv. Pentru
alegerea locului de depozitare definitiva se efectueaza inca studii geologice privind structura solului si
seismicitatea
-   " sunt rezultatul activitatilor zilnice de intretinere, reparatii, al opririlor programate
sau neprogramate ale centralei si sunt gestionate complet separat de deseurile conventionale.
Deseurile radioactive generate in urma acestor activitati sunt:
1.‘ solide (plastic, celuloza, sticla, lemn, filtre de purificare, filtre de la sistemele de ventilatie etc.);
2.‘ lichide organice (ulei, solvent, lichid scintilator);
3.‘ amestecuri solide-lichide inflamabile.
Colectarea si sortarea lor este efectuata de personal calificat, dupa reguli si criterii specificate prin
proceduri. Activitatea de sortare se aplica tuturor tipurilor de deseuri radioactive.
Pentru fiecare tip de deseuri radioactive (solide, lichide organice si amestecuri solide-lichide inflamabile se
urmaresc diferite criterii:
1.‘ sursa de provenienta (cladirea serviciilor, cladirea reactorului)
2.‘ felul materialului (plastic, celuloza, metal, lemn, ulei, solventi etc.)
3.‘ continutul de radionuclizi (viata scurta, medie sau lunga)
4.‘ debitul de doza la contact (slab active, mediu active).
Dupa sortare, deseurile radioactive sunt stocate in containere speciale de inox.
Deseurile radioactive lichide organice sunt pastrate in cladirea serviciilor, urmand sa fie solidificate pentru
eliminarea potentialelor pericole de inflamabilitate.
Unele deseuri solide sunt compactate cu o presa hidraulica pentru reducerea volumului.
15
Stocarea deseurilor radioactive solide sau solidificate este asigurata pentru toata perioada de exploatare a
centralei in conditii de securitate si pastrare optime. Depozitarea finala a acestor deseuri se va realiza numai dupa
conditionarea in matrice solide, sigure, care sa garanteze ca cel putin 300 de ani nu vor avea impact negativ
asupra mediului inconjurator.

‘ Distrugerile prin iradiere produse în ţesuturile vii depind de energia ce a fost absorbităde către ţesut
de la radiaţia incidentă.
O‘  ‘  D, numită şi doza energetică integrală de radiaţie, măsoară energia disipată de
radiaţie pe unitatea de masă de ţesut biologic sau de substanţa şi absorbită completde acel ţesut sau acea
substanţă. Deci, prin definiţie,

2 

Unitatea de măsură pentru doză este Gray-ul. Prin definiţie, 1 Gray (1 Gy) reprezintă doza de radiaţie
absorbită de substanţă în condiţiile unei energii primite şi disipate integral în unitatea de masă având
valoarea de 1 J/Kg. O unitate tolerată este rad-ul (1 rad =10-2J/Kg).
Mărimea care măsoară efectele biologice ale radiaţiilor nucleare este echivalentul de doză (doză
biologică) a cărui unitate de măsură în S.I. este sivert-ul. Prin definiţie, la o dozăde Gy corespunde o doză
biologică de un Sievert dacă radiaţiile ionizate sunt X sau ɶ . O unitate de măsură toleretă pentru doza
biologică este rem-ul. 1 rem reprezintă doza biologică corespunzătoare unei doze energetice de un rad
pentru radiaţiile X sau ɶ .
În cazul radiaţiilor y, intensitatea I, adică energia ce traversează în unitatea de timp unitatea de arie
perpendiculară pe direcţia de propagare, scade exponenţial cu grosimea x asubstanţei absorbante străbătute
după legea:
¥ ¥  ‘
unde  este intensitatea iniţială, iar ʅ-coeficientul de atenuare al radiaţiilor y respective.
Rezultă:


¥  ¥  ‘
 

     3ȑ456¹ ‘¹‘¹÷¹3 ‘456¹ ‘¹‘¹3ó‘
ȴó fiind volumul în care se produce absorbţia, iar semnul " -" indicând scăderea energiei
câmpului de radiaţii în urma absorb câmpului de radiaţii în urma absorbţiei de către substanţă.
Dacă substanţa are densitatea ʌ , doza de radiaţii este:

2 ¥
 
Dezvoltăm raţionamentul impunând unele condiţii simplificatoare, adecvate însă experimentului real
pe care îl efectuăm şi anume:
- se consideră o sursă de radiaţii ɶ , pentru care absorbţia în mediu în care lucrăm,aerul, poate fi în
prima aproximaţie negijată;
- sursa se presupune a fi punctiformă şi emite fotoni cu energie _ɶ .
- nu se ia în calcul fondul de radiaţii.
Mai reamintim că activitatea ȿ a unei surse de radiaţii este definită ca numărul de dezintegrări ce au
loc în sursă, în unitatea de timp:

þ 

având drept unitate în S.I. becquerel-ul (1 Bq=1 dezintegrare/secundă), şi ca unitate de
măsură tolerată Curie-ul (1—i = 3,7 ¹1010 dezintegrări/secundă).
În aceste condiţii, intensitatea  a radiaţiilor la distanţa r de sursă, în absenţa oricărui
absorbant intermediar, se scrie:
þ
¥ 

s fiind numărul de cuante emise la fiecare dezintegrare. Deci
16
þ
2  
 
doza debit de radiaţie este doza primită în unitatea de timp de către substanţa respectivă:
2 þ
 
  
Pentru o anume sursă şi o anume substanţă absorbantă, termenii ʅ,ʌ, _ɶ , s sunt constanţi.
Se notează

Í 

acestă constantă găsindu-se tabelată în literatura de specialitate. Doza debit, în condiţiile
considerate:
Íþ
 


 
      
 
Întrucât radiaţiile nucleare afectează oamenii, trebuie să fim capabili să măsoare prezenţa sa. De
asemenea, trebuie să se refere cantitatea de radiatii primite de către organul de efectele sale fiziologice. Doi
termeni utilizată pentru a corela cantitatea de radiatii primite de către organism sunt expunere şi doza. Atunci
când sunt expuse la radiaţii, corpul tau absoarbe o doză de radiaţie. 
 Ca şi în cele mai multe cantităţi de măsurare, anumite unităţi sunt folosite pentru a exprima în mod
corespunzător de măsurare. Pentru măsurători radiaţii acestea sunt: 
o‘ Roentgen: roentgen măsoară energia produsă de radiaţii gamma într-un centimetru cub de aer.
Acesta este de obicei abreviat cu litera majusculă "R". Un milliroentgen, sau "mr", este egal cu un
Roentgen-o miime de. O expunere de 50 de roentgens ar fi scris "50 R". 
o‘ Rad: Sau, de radiaţie absorbită Doza recunoaşte că diferite materiale care primesc aceeaşi
expunere nu poate absorbi aceeaşi cantitate de energie. Un rad masoara cantitatea de radiaţii de
energie transferat la unele masă de material, de obicei oamenii. Unul roentgen expunerii
rezultatelor radiaţii gamma în aproximativ o rad de doza absorbita. 
o‘ Rem: Sau, Roentgen echivalent Omul este o unitate care se referă orice doza de radiaţii la efectul
biologic al că doza. Să se raporteze doza absorbită de anumite tipuri de radiatii pentru efectul lor
biologice, un "factor de calitate" trebuie să fie înmulţită cu doza în rad, care arată apoi doza în
REMS. Pentru raze gamma şi particule beta, 1 rad de expunere rezultatelor la 1 rem de doza. 
 Alţi termeni de măsurare: Standard International (SI) de unităţi care pot fi utilizate în locul de rem şi rad
sunt sievert (Sv) şi gri (Gy). Aceste unităţi sunt legate, după cum urmează: 1Sv = 100 rem, 1Gy = 100 rad. Alţi doi
termeni care se referă la rata de dezintegrare radioactivă de la un material radioactiv sunt Curie (Ci) şi Becquerel
(Bq). 
 Bottom Line: Din fericire, tăiere prin confuzia de mai sus, în scopul radioprotecţiei practice la oameni,
majoritatea expertilor sunt de acord (inclusiv FEMA Emergency Management Institute) care Roentgen, Rad şi Rem
pot fi considerate echivalente. Ratele de expunere veţi vedea, de obicei, va fi pur şi simplu şi-a exprimat în
termeni de Roentgen (R) sau milliroentgen (MR). 
Radiaţii alte măsurători 1 terabecquerel (TBq)
1 terabecquerel (TBq) ~ 27 Curie (Ci)
1 gigabecquerel (GBq) ~ 27 millicurie (MCI)
1 megabecquerel (MBq) ~ 27 microcurie (ʅCi)
1 kilobecquerel (kBq) ~ 27 nanocurie (NCI)
1 Becquerel (Bq) ~ 27 picocurie (PCI) = 1 DPS
1 Curie (Ci) ~ 37 gigabecquerel (GBq)
1 millicurie (MCI) ~ 37 megabecquerel (MBq)
1 microcurie ~ 37 kilobecquerel (kBq)
17
1 nanocurie (NCI) ~ 37 Becquerel (Bq)
1 picocurie (PCI) ~ 37 millibecquerel (MBq)
1 Gray (Gy) = 100 rad (rad)
1 milligray (mGy) = 100 millirad (mrad)
1 microgray (ʅGy) = 100 microrad (ʅrad)
1 nanogray (nGy) = 100 nanorad (nrad)
1 kilorad (krad) = 10 gri (Gy)
1 rad (rad) = 10 milligray (mGy)
1 millirad (mrad) = 10 microgray (ʅGy)
1 microrad (ʅrad) = 10 nanogray (nGy)
1 Coulomb / kg (C / kg) ~ 3876 Roentgen (R)
1 millicoulomb / kg (mc / kg) ~ 3876 milliroentgen (MR)
1 microcoulomb / kg (ʅC / kg) ~ 3876 microroentgen (ʅR)
1 nanocoulomb / kg (nC / kg) ~ 3876 nanoroentgen (NR)
1 kiloroentgen (KR) ~ 258 millicoulomb / kg (mc /
1 Roentgen (R) ~ 258 kg)
1 milliroentgen (MR) ~ 258 microcoulomb / kg (ʅC /
1 microroentgen (ʅR) ~ 258 kg)
1 sievert (Sv) = 100 nanocoulomb / kg (nC /
1 mSv (mSv) = 100 kg)
1 microsievert (ʅSv) = 100 picocoulomb / kg (PC /
1 kilorem (Krem) = 10 kg)
1 rem (rem) = 10 rem (rem)
1 millirem (mrem) = 10 millirem (mrem)
microrem (ʅrem)
sievert (Sv)
mSv (mSv)
microsievert (ʅSv)

18