CAPITOLUL 4

Stările de agregare ale substanţelor

După felul particulelor care compun substanţele şi după natura legăturilor care le
unesc, substanţele se pot clasifica în:
- ionice;
- atomice (covalente);
- metalice;
- moleculare (polare sau nepolare).
Între particulele care compun primele trei categorii de substanţe se stabilesc
interacţiuni puternice, iar în cazul substanţelor moleculare, interacţiunile sunt slabe fiind forţe
de coeziune Van der Waals şi cel mult legături de hidrogen suplimentare.
Cele patru categorii de substanţe se manifestă specific numai în stări condensate
(lichidă şi solidă), deoarece în stare gazoasă toate substanţele sunt formate din molecule
mono sau poliatomice, între care interacţiunile sunt slabe.
Indiferent de natura particulelor şi a forţelor cu care ele interacţionează,
substanţele se pot afla în patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă şi plasma, diferind
între ele prin conţinutul energetic al particulelor componente.
Temperaturile la care o substanţă trece dintr-o stare de agregare în altă stare depinde în
primul rând de tăria interacţiunilor dintre particulele componente, precum şi de condiţiile
exterioare de presiune. Conţinutul cel mai bogat în energie îl au substanţele în stare de
plasmă, urmată apoi de starea gazoasă. Stările condensate presupun un conţinut energetic mai
scăzut, cea mai săracă în energie fiind starea solidă.
Starea gazoasă, care este în general nespecifică, determină o serie de proprietăţi
generale, comune tututror substanţelor aduse în această stare. De asemenea, şi stările
condensate, lichidă şi solidă, determină pe lângă proprietăţile fiecărei substanţe şi
caracteristici generale. De aceea, în cele ce urmează se vor trata pe scurt caracteristicile
generale ale substanţelor în cele trei stări de agregare obişnuite: gazoasă, lichidă şi solidă.

4.1. Starea gazoasă

Substanţele în stare gazoasă sunt formate din molecule mono sau poliatomice, animate
de mişcarea termică de translaţie, continuă şi dezordonată, a cărui intensitate depinde direct
proporţional de temperatură, aceasta fiind o măsură nemijlocită a energiei cinetice a
moleculelor.
Datorită mişcării termice a moleculelor, gazele prezintă fenomenul de difuzie, adică
introduse într-un anumit volum, ele ocupă după un anumit timp, tot spaţiul pus la dispoziţie.
De asemenea, gazele difuzează unele în altele şi prin orificii mici, cum ar fi porii unor
materiale solide: cauciuc, cuarţ, reţele cristaline, etc.
Există relaţia:
1/ 2
V1  M 2 
= (4.1)
V2  M1 

din care se poate deduce că cea mai mare viteză de difuziune o va avea H2, având masa
moleculară cea mai mică.
Starea unui gaz se poate descrie dacă se ţine cont de o serie de parametri: V, p, T,
covolum, forţe de coeziune, etc.
 Starea care poate fi descrisă numei prin trei parametri p, T, V, este o stare limită,
ideală, iar legile care leagă cei trei parametri se numesc legile gazelor ideale. Starea gazului
ideal şi variaţia stării acestuia se descriu prin relaţiile prezentate în tabelul 4.1.

Tabelul 4.1. Legile gazelor ideale (perfecte)

Denumirea legii Parametrul Relaţii de calcul
constant
Legea variaţiei izoterme t pV = const
(Boyle-Mariotte)
Legea variaţiei izobare p  1 
(Gay-Lussac) Vt = V0 1 + t = V0 (1 + α ⋅ t )
 273 
Legea variaţiei izocore V  1 
(Charles) p t = p 0 1 + t = p 0 (1 + β ⋅ t )
 273 
Legea generală a gazelor - pV p 0 V0
(Mendeleev-Clapeyron) = ; pV = nRT
T T0
Legea presiunilor parţiale - p = ∑ pi
(Dalton) i
Legea volumelor parţiale - V = ∑ Vi
i
Legea lui Avogadro - V0= 22,41 l - mol-1
N = 6,023 -1023molecule - mol-1

4.2. Starea solidă

În starea solidă, energia particulelor componente este minimă, în comparaţie cu
energia lor în stare lichidă şi mai cu seamă gazoasă. În solide, particulele sunt “fixate”, ele
putând executa doar mişcări de oscilaţie (vibraţie) în jurul unor poziţii fixe - punctele de
echilibru - în care energia particulelor este minimă.
Solidele reprezintă în general, starea cea mai compactă, cu densitatea cea mai mare şi
energia particulelor cea mai mică. Din cauza imposibilităţii translaţiei particulelor, solidele se
caracterizează prin volum şi formă proprie.
Starea solidă se poate reprezenta sub două astecte diferite: amorfă (vitroasă) şi
cristalină.
Starea amorfă – presupune un grad maxim de dezordonare în distribuţia particuleor
în solid şi se recunoaşte după următoarele caracteristici macroscopice:
- spărtură este concoidală, cu suprafeţe netede;
- izotropia proprietăţilor fizice (identice în toate direcţiile);
- nu au puncte de topire fixe, ci mai întâi se înmoaie, topirea făcându-se într-un
interval de temperatură.
Starea vitroasă este mai puţin întâlnită şi mai puţin stabilă decât starea cristalină,
particulele având energii mai mari.
Exemple: sticla, polimerii anorganici, substanţe elementare (S.P.), substanţe organice
(cauciuc, polimeri macromoleculari, ceruri, smoală, răşini,etc.)
Starea cristalină presupune cel mai înalt grad de ordonare al particulelor, după forme
geometrice regulate, fiind cele mai sărace în energie şi deci cele mai stabile.
Substanţele cristaline au următoarele caracteristici macroscopice:
- spărtura are suprafeţe neregulate, pe care se disting feţe ale cristalelor;
 - prezintă anizotropia proprietăţilor fizice, care variază cu direcţia în cristal (cu
excepţia cristalelor cubice );
- trecerea din starea solidă în starea lichidă se face la o anumită temperatură,
constantă, numită temperatură de topire.
Solidele cristaline se deosebesc între ele prin forma geometrică după care se aranjează
particulele în cristal. Locul ocupat de o particulă se numeşte nod. Numărul minim de noduri,
care reproduce forma geometrică după care se aranjează particulele în cristal se numeşte
poliedru elementar sau celulă elementară.
Pentru caracterizarea formei poliedrului elementar, se folosesc trei categorii de
elemente:
- feţele plane - care mărginesc poliedrul;
- muchiile - se formează la întretăierea feţelor;
- colţurile - se formează la întretăierea muchiilor.
Repetarea regulată în spaţiu a acestor elemente ale formei poliedrice poartă numele de
simetria cristalului.
Pentru deosebirea cristalelor după simetria lor, se folosesc elementele se simetrie: axa
de simetrie, planul de simetrie şi centrul de simetrie.
Conform principiilor geometriei sunt posibile 32 combinaţii ale elementelor de
simetrie, deci vom avea 32 de clase de simetrie posibile în 7 sisteme cristalografice, care se
deosebesc între ele prin următoarele caracteristici:
- unghiurile dintre axele cristalografice (paralele cu muchiile şi feţele cristalului);
- interceptele - adică distanţele de la originea axelor cristalografice şi locul în care
axele sunt tăiate de o faţă.
În tabelul 4.2. sunt prezentate tipurile de sisteme cristaline.
Tabelul 4.2.
Sisteme cristaline
Sistemul de Axe Intercepte Exemple
cristalizare
1 2 3 4
CUBIC 3 axe toate egale
cubic perpendiculare O2,P4,Mn,Cl- şi Na+ în NaCl, etc.
simplu(NC=6) (⊥)
cubic centrat Li,Na,K,Rb,Cs,Ba,V,Cr,Fe,Nb,Ta,
intern (NC=8) Mo,W,Pt,CsI,etc.
cubic cu feţe Cdiamant,,CaF2 ,gaze rare,Ca,Sr,Pb,
centrate Ni,Cu,Pd,Ag,Ir,Au,Ce,etc
(NC=12)
PĂTRATIC două egale TiO2, SnO2,Sn,In,Cl2,etc
(tetragonal)
pătratic simplu
(NC=6)
pătratic centrat
intern (NC=8)
ROMBIC 3 axe toate diferite S,Br2,Ga, KNO3, K2SO4,BaSO4,etc
(ortorombic) perpendiculare
(⊥)
MONOCLINIC 3 axe dintre care 2 toate diferite S, Po, PbCl2, CaSO4.2H2O (ghips),
⊥, iar a 3-a ⊥ Na3[AlF6] (criolit)
numai pe una din Na2B4O7 .10H2 O (borax)
primele două
TRICLINIC 3 axe dintre care toate diferite CuSO4 . 5H2O, K2Cr2O7, etc
(NC=6) nici una
perpendiculară
HEXAGONAL 4 axe dintre care din acelaşi H2, He, Be, Mg, B, Tl, C, N2, Se,
(NC=12) 3 sub 600, în plan egale, şi Te, Sc, Y, La, Ti, Zr, Hf, Co, Zn,
acelaşi plan, iar a una diferită SiO2(cuarţ)
4-a ⊥ pe acest H2O (gheaţă), HgS
plan
ROMBOEDRIC 3 axe înclinate, toate egale As, Sb, Bi, Hg, Sm, CaCO3 (calcit),
(trigonal) dar nu ⊥ MgCO3(magnezit), NaNO3,etc.

Cristalizarea unei substanţe într-un sistem sau altul este determinată de dimensiunea
particulelor componente şi într-o oarecare măsură de forma acestora.
Pentru a discuta problema dimensiunii (razei) particulelor ce compun cristalul şi forma
cristalelor, trebuie discutate în prealabil diferitele tipuri de reţele cristaline, care se deosebesc
între ele prin natura particulelor care ocupă nodurile reţelei şi prin forţele care le unesc, care la
rândul lor pot fi orientate şi neorientate.
Se disting patru tipuri principale de reţele cristaline, după natura particulelor
componente şi felul interacţiunilor dintre acestea, şi anume:
- reţele ionice;
- reţele metalice;
- reţele atomice;
- reţele moleculare.
De asemenea, aceste reţele pot fi clasificate în reţele tridimensionale şi reţele
statificate.

4.2.1. Reţele ionice

În nodurile reţelei ionice se află ioni mono sau poliatomici, de semn contrar, care
alternează, astfel încât cristalul să fie neutru din punct de vedere electric. Legătura dintre ioni
este preponderent electrostatică. Forţele electrostatice nefiind orientate, iar câmpul
electrostatic fiind de simetrie sferică, ionii se atrag reciproc din toate direcţiile şi se
înconjoară cu un număr de ioni de semn contrar, corespunzător numărului de coordinaţie
(NC), a cărui valoare depinde de considerente de ordin sferic, respectiv de dimensiunile
relative ale cationului şi anionului.
Intervalul de valori pentru raportul r+/r- pentru care este stabil un anumit număr de
coordinaţie, respectiv un anumit poliedru de coordinaţie, se numeşte raport critic. De exemplu
pentru o reţea cubică centrată intern, raportul critic este cuprins între:
0,73 > r+/r- > 0.43
Pauling a elaborat o serie de reguli referitoare la poliedrele posibile şi la alegerea
acestora, astfel ca reţeaua să fie stabilă şi electric neutră. El a calculat razele ionice cu ajutorul
formulei:
2
-
rcristal = runivalenţă ⋅Z n-1 (4.2)
unde:
c
- runiversal = când razele însumate (r+ + r-) sunt egale cu distanţa internucleară;
Z ef
- n = coeficient care are diverse valori, în funcţie de configuraţia electronică a ionilor
constituenţi.
 O primă proprietate a razelor ionice ar trebui să fie aditivitatea lor, ceea ce în realitate
nu se respectă deoarece ionii nu sunt sfere rigide, incompresibile, ci se influenţează reciproc,
producându-se o polarizare mutuală a învelişurilor electronice. În realitate, distanţele
interionice (internucleare) în reţelele ionice, determinate experimental sunt diferite (mai mici
sau mai mari) decât suma razelor calculate din datele tabelate.
Scăderea distanţelor dintre ioni se explică prin fenomenul de polarizaţie mutuală
dintre ioni, ceea ce are ca rezultat o atracţie suplimentară a cationului şi anionului, adică o
creştere a intensităţii legăturii şi deci o scădere a distanţei dintre ioni, faţă de diatanţa
determinată numai de forţe electrostatice.
Polarizarea are ca urmare apariţia unui caracter covalent al legăturii dintre ioni , ceea
ce este cu atât mai semnificativ cu cât cationul are p puterea polarizantă mai mare asupra
anionului (sarcină mai mare, rază mai mică şi un număr mai mare de orbitali liberi de joasă
energie în stratul de valenţă) şi anionul de polarizează mai uşor (are sarcină mai mare şi rază
mai mică). Polarizaţia mutuală determină uneori chiar schimbarea tipului de legătură din
reţea, respectiv schimbarea tipului de reţea cristalină, într-o serie de compuşi analogi, cum
este cazul halogenurilor de argint şi de aluminiu.
Substanţele ionice se recunosc după proprietăţile lor macroscopice:
- puncte de topire şi de fierbere ridicate;
- entalpii de topire şi vaporizare la punctul de fierbere mari;
- conductibilitatea electrică în topitură, însoţită de transport de masă (conductori de ordinul
II), curentul fiind transportat de ionii mobili: conduc curentul electric în soluţie apoasă,
unde de asemenea, se găsesc sub formă de ioni mobili;
- sunt transparente;
- au duritate mică, fiind casante, deoarece sub acţiunea unei forţe exterioare, straturile
reticulare alunecă unele faţă de altele şi astfel ajung în contact ioni de acelaţi semn care se
resping, producând fisuri în cristal;
- sunt solubile în solvenţi polari, dizolvarea fiind rezultatul a două procese care decurg
concomitent : ruperea ionilor din cristal (proces endoterm) şi solvatarea ionilor (proces
exoterm). Dizolvarea se poate face cu absorbţie sau degajare de xcăldură, după cum
efectele primului, respectiv celui de al doilea proces este mai mare.
Energia de reţea a unei reţele ionice se poate calcula în două moduri:
- din date energetice (modelul electrostatic), respectiv din energia de obţinere a
ionilor (+) şi (-) şi din energia de atracţie electrostatică dintre ei;
- din date termochimice, cu ajutorul ciclului Haber-Bohr.

De exemplu, pentru calcularea energiei de reţea a NaCl se poate reprezenta următorul

ciclu:

+ S (căldura de sublimare a Na)

Na(s) + 1/ 2Cl2 (g) [Na]g + [Cl]g
+ D/2 (căldura de disociere a Cl2)

∆Hform

Ei A

U (energia de reţea)
+ -
Na Cl Na+g + Cl-g
cristal
Astfel:
U = ∆Hform - [S + D/2 + EiNa + ACl] (4.3)

Majoritatea reţelelor ionice sunt tridimensionale, adică ionii au un aranjament identic

în cele trei direcţii şi forţe de reţea preponderent electrostatice, în toate direcţiile în spaţiu.
Reţelele ionice în care fenomenele de polarizaţie, care diminuează ponderea forţelor
electrostatice a reţelei, aceste structuri făcând trecerea de la reţelele ionice la cele moleculare,
ca de exemplu: CdCl2, CdBr2, CdI2, MgCl2, MgBr2, ZnCl2, CoCl2, CoBr2, CoI2.

4.2.2. Reţele atomice

În nodurile reţelelor atomice se găsesc atomi neutri uniţi între ei prin forţe puternice,
orientate, care sunt legăturile covalente (nepolare - în cazul reţelelor formate dintr-un singur
fel de atomi, adică a substanţelor simple şi polare în cazul substanţelor compuse). Orientarea
covalenţelor se face pe direcţia orbitalilor atomici, care sunt de obicei hibridizaţi. dacă
hibridizarea este spaţială (tridimensională) se formează reţele tridimensionale cum este cazul
diamantului (prototipul reţelelor atomice tridimensionale), siliciului, germaniului, staniului
cenuţiu, sulfurii de zinc, etc. Dacă hibridizarea este plană (bidimensională) se formează reţele
stratificate, cum este cazul grafitului, azoturii de bor, etc. În reţelele stratificate, legăturile
covalente unesc atomii în straturile reticulare: între straturi fiind legături Van der Waals. de
aceea, proprietăţile care depind de legătura covalentă dintre atomi, cum sunt punctele de
topire şi fierbere, entalpiile de topire, solubilitatea în diverşi solvenţi au valori apropiate
pentru cele două tipuri de reţele. În schimb, proprietăţile care depind de legăturile între
straturile reticulare, cum sunt duritatea, clivajul, proprietăţile electrice, opacitatea sunt
diferite. Astfel temperaturile de topire au valori ridicate, în general peste 10000C, entalpiile de
topire având de asemenea, valori mari. Substanţele atomice nu se dizolvă în niciunul dintre
solvenţii obişnuiţi, ci care nu pot forma asociaţii suficient de stabile, pentru ca atomii să poată
fi smulşi din reţea, se dizolvă însă în metale topite şi în topituri de substanţe cu acelaşi tip de
reţea.
Reţelele tridimensionale sunt transparente, au duritate foarte mare şi nu conduc
curentul electric.
Reţelele bidimensionale (stratificate) au duritate mică, clivează, conduc curentul
electric şi sunt opace.
Din punct de vedere chimic, substanţele atomice sunt relativ inerte, inerţia chimică
fiind în strânsă legătură cu energia de reţea, cu cât aceasta este mai mare cu atât reactivitatea
chimică este mai scăzută.

4.2.3. Reţele metalice

În nodurile reţelei se află atomi de metale uniţi între ei prin legături specificxe,
metalice, care pot fi interpretate în cadrul teoriilor mecanic - cuantice ca fiind legături
covalente delocalizate sau extinse.
Existenţa structurii comune la toate metalele şi aliajele lor, determină o serie de
proprietăţi caracteristice, comune tuturor metalelor şi aliajelor lor: opacitatea; luciul metalic;
efectul fotoelectric; conductibilitatea electrică mare, neînsoţită de transport de substanţă
(conductori de ordinul I); variaţia inversă a conductibilităţii electrice cu temperatura;
conductibilitatea electrică mare şi variaţia inversă a acesteia cu temperatura; plasticitatea;
tenacitatea; insolubilitatea în solvenţi obişnuiţi şi solubilitatea în metale topite; cristalizarea în
reţele compacte.
 Metalele prezintă şi proprietăţi specifice, determinate de configuraţia electronică a
atomilor aflaţi în nodurile reţelei cristaline. Astfel,metalele diferă între ele prin densitate,
duritate, puncte de fuziune, entalpii latente de topire, etc. Chiar şi proprietăţile generale
enumerate mai sus, se manifestă specific prin valorile pe care le înregistrează mărimile fizice
care
caracterizează aceste proprietăţi. Astfel, conductibilitatea electrică şi termică variază de la
valoarea maximă pe care o înregistrează argintul, până la valori de peste 30 de ori mai mici,
cum este cazul elementelor grupei a 3-a secundară, Sc, Y, La. Variaţia proprietăţilor
metalelor poate fi urmărită în sistemul periodic, în grupele principale care conţin elementele
cu caracter metalic şi în grupele secundare.

4.2.4. Reţele moleculare

În nodurile reţelelor moleculare se află molecule polare şi nepolare, de diferite forme

şi dimensiuni. Forţele de reţea sunt slabe, fiind interacţiuni de tip Van der Waals, peste care se
suprapun în unele reţele şi legături de hidrogen, care măresc relativ mult energia de reţea.
În reţele moleculare nepolare, singurele interacţiuni care determină energia de reţea
sunt forţele de dispersie (London), acestea fiind cele mai slabe forţe de reţea.
Valoarea relativ scăzută a forţelor de reţea determină majoritatea proprietăţilor fizice
ale solidelor cristaline moleculare. Astfel, punctele de topire sunt cele mai joase, ele crescând
cu creşterea polarizabilităţii şi a momentelor de dipol electric al moleculelor; duritatea este
mică; nu conduc curentul electric în nici o stare de agregare, cu excepţia moleculelor puternic
polare, la care se produce o autoionizare slabă, care determină în stare lichidă o foarte slabă
conductibilitate electrică, de exemplu:

2 H2O ⇔ H3O+ + HO-

2 HNO3 ⇔ H2NO3+ +NO3-

Moleculele monoatomice ale gazelor rare (grupa VIII-a principală) ca şi moleculele

pseudosferice, mici, cristalizează în reţele compacte. Moleculele di şi poliatomice, alungite,
care nu pot fi asimilate cu o sferă, cristalizează în reţele mai puţin compacte şi cu simetrie mai
joasă. De exemplu, sulful care are o moleculă octoatomică, S8, cristalizează la temperaturi
obişnuite în sistem rombic, iar la temperaturi mai mari de 92,50C în sistem monoclinic; I2,
care are molecule diatomice mari, cristalizează în sistemul rombic.
Substanţele moleculare sunt transparente (neavând electroni mobili între nodurile
reţelei); se dizolvă de preferinţă în solvenţi nepolari, solubilitatea crescând dacă solventul are
atomi identici cu substanţa dizolvată, sau de raze apropiate, de exemplu, solubilitatea S în CS2
şi a Cl2 în CCl4, care prezintă valori mult mai mari decât a solubilităţii acestora în alţi
solvenţi.
În reţelele în care există şi legături de hidrogen, care spre deosebire de forţele Van der
Waals sunt orientate, aranjarea moleculelor în reţea nu se mai face numai în funcţie de
dimensiunile şi forma particulelor, ci şi după orientarea impusă de orbitalii purtători de
perechi de electroni neparticipanţi cu care se realizează legătura de hidrogen. De exemplu în
cazul gheţii, fiecare moleculă de apă realizează câte două legături de hidrogen, orientate pe
direcţia orbitalilor atomului de oxigen purtători de electroni neparticipanţi. Aceştia se
hibridizează sp3, şi ca urmare cele 4 legături O-H, două covalente (care influenţează energia
de reţea şi nici orientarea moleculelor în reţea) şi două de hidrogen, se orientează tetraedric.
Distanţa dintre moleculele de apă nu mai este determinată de dimensiunea proprie şi forma
moleculei de apă, ci de lungimea legăturii de hidrogen, care este mai mare decât distanţa la
care s-ar putea apropia moleculele în reţea în absenţa legăturilor de hidrogen. De aceea,
reţeaua gheţii este afânată şi are densitatea mai mică decât a apei. reţelele moleculelare care
conţin legături de hidrogen au şi alte anomalii cum sunt: puncte de topire excesiv de mari,
entalpii de topire mari, reactivitate scăzută, etc.
Energia de reţea se poate calcula luând în considerare forţele de reţea de atracţie (Ed,
Eo, Ei) din care se scad forţele repulsive.

4.3. Starea lichidă

Starea lichidă este o stare condensată, ca şi cea solidă, şi în acelaşi timp este o stare
fluidă ca şi gazele, fiind intermediară între starea solidă şi cea gazoasă.
Este înrudită cu starea solidă prin faptul că este o stare condensată (gradele de libertate
ale particulelor componente sunt diminuate faţă de cele din gaze,predominând mişcările
vibratorii), şi că spre deosebiere de gaze, lichidele pot fi de mai multe feluri după nartura
particulelor componente şi anume:
- lichide ionice;
- lichide metalice;
- lichide atomice;
- lichide moleculare (polare şi nepolare)
cele din urmă fiind şi cele mai obişnuite, ele existând şi la temperatura obişniută (250C).
Celelalte lichide (ionice, metalice, atomice) se obţin la temperaturi mai înalte şi poartă numele
genetic de topituri.
Starea lichidă este înrudită şi cu starea gazoasă, prin faptul că particulele componente
efectuează şi mişcări termice dezordonate ca şi în gaze, dar spre deosebire de starea gazoasă,
în lichide, particulele în mişcarea lor de translaţie, nu se ciocnesc, ci alunecă unele faţă de
altele, ceea ce determină la lichide existenţa volumului propriu şi fenomenul de curgere, care
împiedică la lichide existenţa formei proprii.
Deci lichidele, ca şi solidele, diferă între ele prin natura perticulelor componente care
le determină proprietăţi specifice, diferenţiindu-le, ele prezintă şi anumite caracteristici
generale, comune tuturor lichidelor, indiferent de natura particulelor componente.
Majoritatea proprietăţilor generale ale lichidelor pot fi exprimate prin mărimi fizice a
căror valoare se determină de obicei experimental, deoarece teoriile existente nu oferă un
aparat matematic care să permită calcularea acestor mărimi din premise teoretice.
Lichidele închise în vase cu diametre suficient de mari pentru a se putea neglija
interacţiunile cu peretele, prezintă toate o suprafaţă liberă orientală, determinată de atracţia
gravitaţională, care acţionează în mod egal asupra întregului lichid. Suprafaţa orizontală face
delimitarea între faza lichidă şi mediul înconjurător gazos.
Atracţia dintre moleculele de lichid spre interior este mult mai puternică decât spre
exterior (unde densitatea de particule este mult mai mică) astfel încât între stările energetice
ale particulelor din interiorul lichidului şi de la suprafaţa sa există o diferenţă.
Energia suplimentară a unităţii de suprafaţă în comparaţie cu aceeaşi unitate din
interiorul lichidului poartă numele de energie superficială, iar forţa corespunzătoare, care
determibnă contracţia suprafeţei lichidului şi care acţionează perpendicular pe o unitate de
lungime a suprafeţei sale poartă numele de tensiune superficială. Consecinţele tensiunii
superficiale sunt: formarea particulelor sferice, ascensiunea sau depresiunea capilară, etc.
Valoarea tensiunii superficiale a lichidelor depinde de tăria forţelor de legătură dintre
particulele componente ale lichidului. În general cu cât interacţiunile dintre particulele
componente ale lichidului sunt mai puternice, cu atât tensiunea superficială este mai mare.
Astfel, particulele care interacţionează slab, prin forţe slabe de dispersie (moleculele
nepolare), prezintă valori foarte mici ale tensiunii superficiale, în timp ce moleculele asociate
prin legături de hidrogen (de exemplu H2O), prezintă valori înalte ale tensiunii superficiale.
Tensiunea superficială variază şi cu factorii exteriori, şi anume scade cu creşterea temperaturii
care determină scăderea tăriei interacţiunilor dintre particule.

° °
°
°°° °°°°
° ° Vapori °
saturaţi ° vaporizare
fierbere ° ° °
° ° °

°°°°°°°°°°°°°°
° ° ° °
° ° Lichid °
° °

O parte din particulele ce compun lichidul trec în spaţiul de deasupra lichidului,

formând faza de vapori a acestuia. Vaporii aflaţi în echilibru dinamic cu lichidul din care au
provenit poartă numele de vapori saturaţi. Dacă lichidul se închide într-un vas etanş, se poate
măsura presiunea vaporilor saturaţi (tensiunea de vapori a lichidului) care este o mărime
caracteristică fiecărui lichid,dar care depinde de factori exteriori: temperatură şi presiune. Cu
cât temperatura este mai înaltă, cu atât presiunea vaporilor saturaţi este mai mare. La o
anumită temperatură, presiunea de vapori egalează presiunea exterioară, această temperatură
purtând numele de temperatură de fierbere şi este caracteristică a lichidelor pură.
Temperatura de fierbere delimitează două mecanisme diferite de vaporizare a
lichidului:
- sub temperatura de fierbere când pv < pa, în faza de vapori trec numai particulele
din stratul superficial al lichidului;
- la temperatura de fierbere începe vaporizarea în întregul volum, adică particulele
de lichid care trec în faza de vapori provin din întreg volumul de lichid.
Valoarea temperaturilor de fierbere a fiecărui lichid (la o anumită presiune constantă)
depinde de tăria interacţiunilor dintre particule. Temperaturile de fierbere cele mai înalte se
înregistrează la substanţele atomice, metalice şi ionice, ale căror particule componente
interacţionează puternic prin legături covalente, metalice sau electrostatice. Temperaturile de
fierbere cele mai coborâte le au substanţele moleculare şi în primul rând cele nepolare (în care
moleculele interacţionează numai prin forţe de dispersie London), cele mai ridicate valori ale
temperaturilor de fierbere la această categorie de substanţe înregistrându-se la substanţele ale
căror molecule sunt asociate prin legături de hidrogen, ca şi cele care prezintă polarităţi şi
polarizabilităţi mari.
La elementele sistemului periodic, se înregistrează o variaţie periodică a
temperaturilor de fierbere. Regulile după care variază Tf în sistemul periodic depind şi de
natura particulelor care compun lichidul. În grupele a I-a şi a II-a principale, unde elementele
au un caracter net metalic, Tt şi Tf depind de valoarea energiei de reţea care scade cu creşterea
razei atomice, deci cu creşterea numărului atomic Z, în grupele principale întâlnindu-se cele
mai joase Tt şi Tf ale metalelor, datorită ra mari. Metalele din grupele secundare care au ra mai
mici decât metalele din blocul s, vor avea şi Tt şi Tf mai ridicate. Deoarece ra variază
neregulat şi Tf vor prezenta variaţii relativ dezordonate.
 În perioade, elementele d prezintă valori relativ apropiate ale Tf determinate de o
variaţie mică a razei atomice.
La elementele care se află în stare atomică (C, Si, Ge, Se, Te, etc) temperaturile de
topire scad de asemenea, cu creşterea razei atomice. Astfel, la elementele grupei a IV-a
principale, Tf scad în secvenţa C > Si > Ge.
La elementele în stare moleculară, Tf este determinată de tăria interacţiunilor Van der
Waals, crescând paralel cu creşterea polarizabilităţii. De exemplu, temperaturile de fierbere
cresc puternic de la F2 la I2.