UNIVERSITATEA AGORIA DIN MUNICIPIUL ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURDICE ȘI ASMINISTRATIVE

POLIȚIE LOCALĂ

Referat:
Cum considerați că ar trebui îmbunătățită comunicarea între administrația locală și
administrația centrală

Disciplina: Relații publice

Profesor: Asist. Univ. Felix Anghel Popescu

Student: Szilagyi Zoltan

Poliție locală
Anul III

Oradea
-2021 -

Modul în care se desfăşoară procesul de comunicare influenţează nu numai eficienţa

cu care este transmis mesajul. Concepţia modernă în domeniul comunicării are în vedere şi
reacţia interlocutorilor în urma procesului de comunicare. Scopul comunicării în cadrul unei
organizaţii sau în relaţia cu clienţii este culegerea şi diseminarea de informaţii pentru a
efectua anumite acţiuni în urma acestei comunicării. Managerii vor încerca să comunice
angajaţilor informaţii prinvind munca pe care aceştia trebuie să o desfăşoare, comportamentul
lor şi modul în care ei vor beneficia împreună cu organizaţia în urma activităţii desfăşurate.
Clienţii doresc rezolvarea problemelor proprii, iar funcţionarul public, înţelegerea
problemelor specifice ale fiecărei persoane în vederea soluţionării lor. Aşadar transmiterea
eficientă nu este de fapt decât scopul limitat al unui proces de comunicare, întotdeauna
procesul de comunicare doreşte să contribuie în mod sinergic la încurajarea unor reacţii,
comportamente şi activităţi. În zadar comunicăm corect, mesajul ajunge exact, dacă el nu
posedă forţa de a pune lucrurile în mişcare, dacă nu găseşte nici un ecou în interlocutor sau,
chiar mai mult, trezeşte rezistenţa acestuia sau o reacţie adversă. Din punctul de vedere al
managerului, al cetăţeanului sau al funcţionarului acest mod de comunicare nu este de dorit,
poate fi chiar dăunător. Oamenii nu vor face ceva doar fiindcă li se spune să facă un anumit
lucru, nici măcar nu pot fi forţaţi să accepte ceva sau pe cineva, ei vor accepta doar ceea ce
doresc, înţeleg şi consideră benefic. Concepţia modernă asupra comunicării vede în aceasta
un mijloc eficient nu doar de transmitere de informaţii, ci şi de motivare, stimulare a
productivităţii şi performanţelor, de îmbunătăţire a relaţiilor de la locul de muncă şi cu
clienţii. Dincolo de procesul conceptual clasic al comunicării, abordările moderne ţin cont de
modul în care emoţiile afectează rezultatele pe care le obţinem, în activitatea de la locul de
muncă şi în viaţă. Pentru a reuşi în ceea ce dorim să întreprindem nu ajunge o abordare logică
şi obiectivă a fenomenelor şi multă muncă, ci şi luarea în consideraţie a lucrurilor mult mai
subtile ale relaţiei dintre oameni în procesul de comunicare, şi anume, a emoţiilor care se
transmit şi se creează între ei şi în legătură c

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ŞI COMUNICAREA PUBLICĂ

Importanţa comunicării pentru administraţia publică Comunicarea însoţeşte

activitatea instituţiei administraţiei publice, contribuind la realizarea în bune condiţii a
acesteia. Ea răspunde totodată nevoii organizaţiilor din sectorul public de a-şi afirma
rolul specific, aducând la cunoştinţa cetăţenilor obligaţiile de asumat şi prerogativele
de care dispun. Comunicarea instituţională este azi din ce în ce mai dezvoltată în
cadrul organizaţiilor publice. Astfel, marile întreprinderi publice şi instituţiile
administrative au departamente pe această temă şi îşi menţin imaginea publică graţie
unei politici şi unor activităţi susţinute. Prin natura ei, administraţia publică depinde
întro mare măsură de comunicare1. Ea se întâlneşte între diferitele niveluri ierarhice
ale administraţiei publice, între structuri aflate pe acelaşi nivel, în cadrul structurilor
administrative, între administraţie şi executorul social, între instituţiile administraţie
publice şi autoritatea politică, între adminstraţia publică şi mediul social, în general,
între funcţionarii publici, între aceştia din urmă şi partenerii publici ( cetăţeni, ONGuri
etc.). Un act administrativ presupune implicarea unui mare număr de funcţionari,
fiecare dintre aceştia specializat întrun anumit domeniu şi depinzând de ceilalţi,
deoarece produsul final este rezultatul direct al eforturilor combinate ale diferiţilor
participanţi la realizarea acestei finalităţi. Comunicarea este aşadar definitorie în
coordonarea adecvată şi eficientă
a activităţilor

caracterizate de astfel de conexiuni, proces de coordonare pentru materializarea căruia

este necesară construirea unor canale de comunicare prin care ideile, cunoştinţele şi
exigenţele să poată fi transmise. Pentru ca obiectivele vizate să devină realitate,
managementul public trebuie să se asigure că deciziile sunt transmise tuturor
nivelurilor ierarhice. În plus, este din ce în ce mai important atât pentru administraţie,
cât şi pentru clienţii acesteia (autoritatea politică, contribuabili, cetăţeni, grupuri de
interese) dezvoltarea canalelor de comunicare cu lumea de afară. Sunt create, în acest
mod, condiţiile ca tot ceea ce se întâmplă în cadrul structurilor administrative să fie
comunicat publicului, în general, şi segmentelor ţintă, în special. Pe de altă parte,
administraţia beneficiază din exterior de informaţiile care îi sunt necesare în
finalizarea obiectivelor.

Comunicarea, ca proces care focalizează demersurile managementului public, este

importantă şi din perspectiva calităţii relaţiilor existente în cadrul unei anumite
structuri administrative. Dimensiunea calitativă vizează menţinerea unei atitudini de
înţelegere mutuală, crearea şi dezvoltarea unei atitudini de înţelegere mutuală, crearea
şi dezvoltarea unui climat motivaţional, precum şi asigurarea rezolvării cererilor şi a
stărilor de nemulţumire întro manieră conciliantă. Dezvoltarea unei politici sociale
adecvate, crearea şi menţinerea, la toate nivelurile, a unei atmosfere transparente sunt,
întro mare măsură, determinate de importanţa ce se acordă procesului de comunicare.
Comunicarea publică aşa cum îi spune şi numele, se situează în mod necesar în zona
publică sub influenţele cetăţeanului. Informaţiile sale, cu rare excepţii, ţin de domeniul
public, intervenind aici transparenţa la nivel decizional. Comunicarea publică poate fi
considerată drept o comunicare formală care tinde către schimbul şi împărtăşirea de
informaţii de utilitate socială şi spre menţinerea relaţiilor sociale, a căror
responsabilitate revine instituţiilor publice. A fi purtător al interesului general este un
fapt care marchează în profunzime natura mesajelor comunicării publice. Informaţiile
de utitlitate publică sunt adesea complexe şi schimburile de informaţie dificile. Acest
lucru se întâmplă pentru că interesul general rezultă dintrun compromis al intereselor
indivizilor şi grupurilor societăţii, care consimt existenţa contractului social. Interesul
general rămâne întotdeauna deschis controverselor şi recursului făcut de indivizi sau
minorităţi atinse de o decizie publică. Desigur, acceptarea de către cetăţeni cu mai
multă sau mai puţină uşurinţă a unei reguli sau decizii publice, reprezintă de asemenea
un factor determintat de procesul de comunicare în sine. Comunicarea publică
urmăreşte patru categorii de efecte:
a. modernizarea funcţionării administraţiilor. Administraţiile trebuie să facă faţă unor
cereri din ce în ce mai complexe şi precise.
Cei administraţi se aşteaptă să obţină informaţii la
care socotesc că au dreptul şi nu mai acceptă răspunsuri care se ascund după
secretul deciziilor administrative şi dau impresia de arbitrar. Adaptarea şi
modernizarea administraţiilor depind la fel de mult de schimbările
comportamentului celor administraţi care se consideră, tot mai mult nişte
consumatori, chiar nişte clienţi;

b. căutarea adeziunii cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin acţiuni de

sensibilizare;
c. uneori administraţiile publice îşi propun şi lansează campanii de comunicare
care au ca obiectiv fixat producerea unor schimbări de comportament în rândul
cetăţenilor;
d. pentru unele administraţii, grija principală este să îşi asigure, prin comunicare, o
imagine modernă. Funcţiile comunicării în administraţia publică: - de a informa: a
aduce la cunoştinţă informaţiile de natură administrativă, de a le pune în valoare; -
de a asculta întrebările şi aşteptările cetăţeanului; - de a supune dezbaterii
proiectele administrative (regulamente, norme, proiecte de dezvoltare etc.); - de a
contribui la asigurarea relaţionării sociale (întărirea sentimentului de apartenenţă
colectivă, luarea în considerare a cetăţeanului în calitate de actor social); - de a
însoţi schimbările comportamentelor şi pe cele ale organizării sociale.
Tipuri de comunicare publică în administraţie: - comunicarea de informare şi de
explicare, inerentă legitimităţii mesajului public, chiar dacă este vorba de
informaţii privind funcţionarea practică a instituţiilor, de informaţii pe care
serviciile publice sunt datoare să le furnizeze cetăţenilor sau de reguli civice, care
trebuie reamintite în mod permanent; - de promovare sau de valorizare: atât a
instituţiilor publice şi a serviciilor oferite de acestea publicului, cât şi a
recomandărilor care dezvăluie ce s-a convenit a fi considerate drept cauze sociale;
- de discutare sau de propunere spre dezbatere a proiectelor de schimbare
instituţională, de alegere a ofertelor politice.

În comunicarea administrativă, relaţia tradiţională, pur juridică, client-furnizor este

înlocuită printro relaţie de cooperare şi colaborare creativă, furnizorul de servicii
publice şi stakeholders. Rezultatul acestei schimbări profunde este dezvoltarea
unor relaţii de tip nou: de la ciclul tradiţional în care clientul era „ oprit la poarta
organizaţiei”, se trece la o altă etapă în care acesta devine co-participant la întregul
ciclu de realizare a serviciului/produsului oferit: coproiectare, co-decizie, co-
execuţie şi co-evaluare.

NOŢIUNEA DE COMUNICARE. ELEMENTELE PROCESULUI DE

COMUNICARE ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
1. Noţiunea de comunicare
Termenul de comunicare provine din limba latină, de la cuvântul „ communis”,
care înseamnă „ a fi în legătură” , sau „ a fi în relaţie”, dar şi „ a pune de
acord”, „ a pune în comun” sau „ a împărtăşi ceva celorlalţi”. Din perspectiva
teoriei comunicării este dificil să se definească aria de cuprindere a termenului
de „ comunicare”. Chiar dacă la prima vedere definirea comunicării ar putea
părea un act simplu, în realitate, tocmai vasta întindere a conceptului şi
cotidianul practicii comunicaţionale ridică probleme, delimitările terminologice
relevându-se în fapt drept un proces destul de complex şi de laborios. Doi
cercetători, Frank Dance şi Carl Larson8 , au identificat nu mai puţin de 126 de
definiţii ale comunicării, în timp ce Daniel Dance9 găsea 15 tipuri generale de
definiţii ale comunicării. Ca să vedem cât de complex este domeniul
comunicării, este suficient să se analizeze tipologia lui Daniel Dance. Acesta,
în încercarea de a oferi o definire completivă a comunicării, a precizat
cinsprezece formulări, fiecare dintre ele punând accentul asupra unui aspect
sau unei alte componente. Astfel, în definiţiile comunicării se pune accentul pe:
- simboluri, vorbire, limbaj; - înţelegerea- receptarea, nu transmiterea
mesajelor; - interacţiune, relaţie- schimbul activ şi coordonarea;

- reducerea incertitudinii- ipotetică dorinţă fundamentală, care duce la căutarea

de informaţie în scopul adaptării; - procesul- întreaga secvenţă a transmiterii; -
transfer, transmitere- mişcare conotativă în spaţiu şi timp; - legătură, unire-
comunicare în ipostază de conector, de articularor; - trăsături comune-
amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de ambele părţi; - canal,
purtător, rută- o extensie a „ transferului”, având ca referinţă principală calea
sau „vehiculul” ( sistem de semne sau tehnologie); - memorie, stocare-
comunicarea duce la acumularea de informaţie şi putem „ să comunicăm cu”
astfel de depozite informative; - răspuns discriminatoriu- accentuarea acordării
selective de atenţie şi a interpretării; - stimuli- accentuarea caracterului
mesajului în cauză, a răspunsului sau a reacţiei; - intenţie- accentuează faptul
că actele comunicative au un scop; - momentul şi situaţia- acordarea de atenţie
contextului actului comunicativ; - putere- comunicarea văzută ca mijloc de
influenţă. Sintetizând rezultatele cercetării de până acum , se poate constata că
toate definiţiile date comunicării, indiferent de şcolile de gândire cărora le
aparţin sau de orientările în care se înscriu, au în comun cel puţin urmăroarele
elemente comune: -

comunicarea este procesul de trasmitere-recepţionare de informaţii, idei, opinii,

sentimente, abilităţi etc., fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul;

comunicarea este un atribut al fiinţei umane;

toate activităţile umane, de la cele mai simple, ale rutinei cotidiene, şi până la
cele complexe ale organizaţiilor, nu pot fi concepute în afara procesului de
comunicare. Particularităţi ale comunicării umane a. comunicarea are rolul de
a-i pune pe oameni în legătură, în mediul în care trăiesc şi

evoluează; prin conţinutul mesajelor, în procesul de comunicare se urmăreşte

realizarea anumitor scopuri şi transmiterea unor semnificaţii; c. orice proces de
comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (cuprinde
acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori),
metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (
comunicarea realizată de fiecare individ cu sinele său); procesele de
comunicare se desfăşoară întotdeauna într-un context, adică au loc într-un
anumit spaţiu fizic, social, cultural, psihologic şi temporal, spaţiu cu care se
află într-o relaţie de strânsă interdependenţă; procesele de comunicare au un
caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, o dată iniţiată, are o
anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces; .
comunicarea are un caracter ireversibil, în sensul că, o dată transmis un mesaj,
el nu mai poate fi „ oprit” în drumul lui către destinatar; orice mesaj are un
conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai
semnificativ; semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii
actului de comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj; i. în situaţii de
criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă de cuprindere
mai mare.

Procesul de comunicare. Elemente componente Elementele procesului de

comunicare: - contextul comunicării; - emiţător-receptorul; - codificarea-
decodificarea; - mesajul; - canalul ( media); - bruiajul ( zgomote, bariere); -
efectele comunicării; - feedback-ul.
a. Contextul comunicării Întotdeauna comunicarea umană are loc în interiorul
unui anumit context, concret şi specific. Contextul influenţează atât ceea ce se
comunică, cât şi maniera în care se comunică. Contextul general al comunicării
comportă cel puţin patru dimensiuni: fizic, cultural, socio-psihologic, temporal.

b. Emiţător-receptor Emiţătorul şi receptorul sunt partenerii comunicării ( între

ei se stabileşte o anumită relaţie). Faptul că emiţătorul şi receptorul sunt
prezentaţi în teoria comunicării împreună îşi găseşte explicaţia în următoarele
aspecte: dubla ipostază a comunicatorului. Ori de câte ori comunicăm, ne aflăm
simultan atât în ipostaza de emiţător, cât şi în cea de destinatar ( receptor) al
mesajului;adesea recepţionăm unele mesaje în acelaşi timp în care emitem
altele;
în plus, recepţionăm propriile mesaje, în sensul că luăm act de mişcările sau
gesturile noastre, ne auzim vorbind, ne strâmbăm în oglindă şi câte altele;
în timp ce vorbim, urmărim reacţiile interlocutorului, încercând să descifrăm
mesajele sale non-verbale, în care căutăm aprobarea, simpatia sau înţelegerea.
Accentul pus în zilele noastre în practica şi teoria comunicării pe relaţia de
interacţiune dintre partenerii comunicării determină transformări substanţiale în
statutul şi rolul fiecăruia dintre ei în procesul comunicării11. Astfel, în prezent
emiţătorul este înţeles ca reprezentând un individ, un grup sau o instituţie care:
- posedă o informaţie mai bine structurată decât receptorul;
- presupune o stare de spirit ( motivaţie); - urmăreşte un scop explicit
( alăturat mesajului) şi unul implicit ( motivul transmiterii mesajului, uneori
necunoscut receptorului). La rândul lui, receptorul este un individ, un grup sau
o instituţie cărora: - le este adresat mesajul sau intră în posesia lui în mod
întâmplător; - primesc mesajul într-un mod conştient sau subliminal.

c. Codificarea- decodificarea Codificarea: reprezintă traducerea mesajului într-

un anumit cod (limbaj) Decodificarea constă în actul de recepţionare şi
interpretare a mesajelor. Informaţiile nu pot fi recepţionate decât dacă sunt
transmise într-un limbaj (cod) recunoscut de receptor. În comunicarea umană
sunt folosite trei forme de limbaj: verbal, nonverbal şi paraverbal. Cheia unui
proces de comunicare este aceea de a face să se regăsească o concordanţă între
ceea ce a vrut să transmită expeditorul şi ceea ce a recepţionat destinatarul.
Dacă ei nu vorbesc aceeaşi „ limbă” şi nu sunt acordaţi pe aceeaşi „ frecvenţă”,
ei nu vor putea codifica-decodifica mesajul care circulă între ei. Cu alte
cuvinte, cei doi parteneri ai comunicării trebuie să întrebuinţeze acelaşi cod. d.
Mesajul - este ceea ce este transmis în procesul comunicării. Este semnificaţia
(informaţia, ştirea, ideea, emoţia, sentimentul etc.) expediată de emiţător pe
canalul de comunicare, primită şi integrată (asimilată) de receptor. Mesajul
îmbracă patru forme: - mesajul care se află în mintea emiţătorului; - mesajul
transmis propriu-zis, - mesajul interpretat de receptor; - mesajul reamintit de
receptor. Un punct de vedere interesant despre mesaj, ca unul din elementele
importante ale comunicării, îl are cercetătorul Marshall McLuhan. În opinia
acestuia, mesajul este media, deoarece „ media modelează şi controlează
dimensiunea şi forma asocierii şi acţiunii umane.”. însuşi.

e. Media (canalul de comunicare) - este „ drumul”, calea prin care este

transportat şi distribuit mesajul. Este atât mijlocul (vehiculul), cât şi suportul
fizic (mediumul) mesajului. De exemplu, în cazul comunicării prin telefonul
celular, mijlocul de comunicare este aparatul telefonic, iar suportul fizic undele
radio. „ Media este mesajul”, afirmă McLuhan, în ideea în care activitatea
psiho-senzorială este modificată de media, iar mesajul nu poate fi o esenţă fără
formă.

f. Bruiajul (zgomotul, bariere în comunicare) Zgomotul şi bariere reprezintă

factori de alterare a comunicării. Bruiajul este interferenţa sau distorsiunea
neplanificată survenită în timpul comunicării care face ca receptorul să
primească un mesaj diferit de cel transmis de emiţător.

g. Rezultatele ( efectele) comunicării Orice proces de comunicare produce

efecte. Mai întâi, asupra protagoniştilor săi, adică asupra agenţilor comunicării,
care, pe de o parte, creează şi emit mesaje, iar pe de altă parte, recepţionează şi
interpretează mesaje. Mai apoi, comunicarea produce efecte prin acţiunile
interlocutorilor car, fie că au învăţat ceva în plan mental, fie că au resimţit o
emoţie în plan afectiv, vor manifesta o schimbare de gândire, atitudine sau
comportament. Rezultatele comunicării pot fi: cognitive: privesc achiziţia de
informaţie şi cunoaştere la nivelul logosului; afective: privesc dobândirea sau
modificarea de afecte, emoţii, sentimente, pasiuni etc.; comportamentale: se
produc în plan psiho-motor şi etic, şi privesc însuşirea de acţiuni, operaţii,
conduite, îndemânări etc. Rezultatele comunicării nu trebuie confundate cu
răspunsurile primite de emitent de la destinatarul mesajului.

h. Feed-backul comunicării ( retroacţiunea) - este mesajul returnat ca răspuns

la stimulul expediat de emiţător. Acesta poate proveni de la expeditorul însuşi
sau de la cineva care a recepţionat mesajul său. De aceea, se poate vorbi despre
o retroacţiune personală şi de una propriu-zisă. Retroacţiunea personală- este
propria reacţie faţă de mesajul nostru: ne auzim vorbind, ne percepem
gesticulând, citim ceea ce scriem etc. Caracteristic acestui tip de feedback este
gradul ridicat de subiectivitate, care distorsionează mesajul. Retroacţiunea
propriu-zisă- este reacţia pe care o primim de la destinatarul mesajului. Ea
poate consta într-o ridicare de sprâncene, un zâmbet sau o grimasă, un DA sau
un NU, o expresie de mulţumire. Obţinerea şi interpretarea feedbackului are ca
scop principal îmbunătăţirea comunicării. Prin măsurile luate de comunicator
în urma analizei mesajului întors de la destinatar, acesta poate menţine
comunicarea în direcţia avută până în momentul respectiv, o întăreşte, şi atunci
avem un feedback pozitiv. Dacă, dimpotrivă, comunicatorul sesizează unele
aspecte negative în comunicare, după ce interpretează datele ce-i provin de la
partener, pe care doreşte să le corecteze, atunci avem un feedback negativ. În
concluzie, comunicarea cuprinde mai multe componente şi se manifestă ca
proces. Relaţia de comunicare se realizează astfel: emiţătorul transmite printr-
un canal un mesaj într-un anumit cod (limbaj) către receptor. Acesta din urmă
va iniţia acţiunea de decodificare a mesajului ce i-a fost transmis. Între emiţător
şi receptor are loc un transfer de informaţie, energie, sentimente, atitudini. Atât
emiţătorul cât şi receptorul sunt entităţi orientate către un scop. Emiţătorul are
scopul de a oferi mesajul, receptorul de a primi mesajul. Modelul structural
scoate în evidenţă factorii principali ai unei comunicări eficiente. Emiţătorul
trebuie să ştie cui doreşte să se adreseze şi ce răspuns vrea să primească. Se
impune ca el să ştie să codifice mesaje, ţinând cont de modul în care
destinatarii vizaţi le decodifică sau le interpretează. El trebuie să transmită
mesajul printrun mijloc recepţionat de destinatarii vizaţi şi să creeze canale de
reacţie inversă care să-i permită să evalueze răspunsul dat de acesta la mesaj.
Elementele procesului de comunicare în administraţia publică Procesul de
comunicare în administraţia publică cuprinde următoarele elemente:
a. instituţiile administraţiei publice (primării, consilii judeţene, prefecturi,
Guvern etc.) şi cetăţenii: sunt principalele elemente şi elementele active ale
comunicării administrative. Ele au roluri interschimbabile, pe măsura derulării
relaţiei de comunicare-receptare. Astfel, pe rând, aceste elemente sunt emiţător
şi receptor în procesul de comunicare. În administraţia publică însă
comunicarea poate avea loc nu doar între instituţia administrativă şi cetăţean, ci
şi între două astfel de instituţii (între o primărie şi consiliul judeţean, de pildă),
între o instituţie administrativă şi un ONG sau între o instituţie a administraţiei
publice locale sau centrale cu o organizaţie politică. Instituţiile administraţiei
publice. Sunt persoane juridice, autorizate de către o autoritate publică să
realizeze un serviciu public de interes general. Instituţiile publice şi autorităţile
publice sunt investite cu putere executivă (administrativă) al cărei obiect îl
reprezintă organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor. Cetăţeanul. În
cadrul comunicării publice, cetăţeanul este un interlocutor ambivalent. Prin
tradiţie, el a respectat sau a suportat autoritatea instituţiilor publice. În acelaşi
timp, el a protestat constant contra muţeniei sau contra mesajelor confuze ale
acestora. Cetăţeanul doreşte să fie informat, să fie luat în considerare, ascultat,
asociat. Criticile sale au, nu de puţine ori, un caracter protestatar faţă de modul
în care autorităţile publice îi deservesc şi faţă de politica publică însăşi.
Tendinţa sa critică se justifică prin speranţa de a vedea modificate, simplificate
procedurile birocratice.
b. mesajul. A fi purtătorul interesului general este un fapt ce marchează în
profunzime natura mesajelor comunicării în administraţia publică. Informaţiile
publice, de interes pentru cetăţeni, constituie mesajul principal al comunicării
administrative. Fiecare mesaj transmis urmează o finalitate, care poate fi o
înştiinţare (chemare, avertizare, răspuns, etc.), o solicitare (date, relaţii, sprijin,
documente personale, stabilirea domiciliului, etc.), o motivare, o convingere şi
altele. Mesajul din partea administraţiei reprezintă pentru receptor un element
de noutate, dorit de către acesta, intuit, aşteptat cu bucurie sau cu teamă, în
anumite situaţii.
c. Canalele de comunicare sunt cele care definesc forma comunicării, aceasta
putând fi: scrisă, verbală, nonverbală (semne, gesturi, etc.) sau mixtă. În cazul
transmiterii mesajului prin semne, este necesară existenţa unor reguli
semantice care să fie cunoscute atât de emiţător, cât şi de receptor. Pentru
administraţia publică centrală şi locală folosirea mass-media se dovedeşte
esenţială pentru legitimitatea publică.
d. Bruiajul, indiferent de forma comunicării, exercită o influenţă negativă
asupra calităţii relaţiei, asupra activităţii de comunicare dintre cei doi subiecţi.
De obicei, elementele de bruiaj acţionează asupra canalelor de transmitere, dar
influenţează şi receptorul, fie în sensul reducerii atenţiei acestuia la conţinutul
mesajului, fie în cel al distragerii atenţiei de la mesajul respectiv. Perturbaţiile
pot fi reprezentate de factori fizici (zgomot, imagini) ori de factori psihici:
gânduri, emoţii, starea de sănătate. Procesul de comunicare administrativă
poate fi perturbat şi unele bariere de comunicare. În afara acestora, se mai pot
identifica o serie de factori, ce schimbă şi alterează opinia publică.
Comentariile (prin mijloacele mass-media), pe marginea informaţiilor emise de
instituţiile publice, sunt un puternic factor de influenţă, prin analiza constantă,
interpretarea şi contextualizarea practicate de acestea conducând la o extrem de
subtilă influenţare a decodificării finale a fenomenelor. O altă sursă de
influenţare o reprezintă specialiştii şi experţii care îşi expun public opiniile,
putând condiţiona modul în care opinia publică "traduce" evenimentele, prin
plusul de credibilitate de care dispun şi printr-un caracter presupus partizan.
Grupurile de interese, care aparţin sferei nonguvernamentale şi care fac apel la
interesul public, nefiind explicit partizane, au o influenţă mare asupra formării
opiniilor. Nu în ultimul rând, conducătorii de stat, principalii lideri de partide
reprezintă un stimulent, o condiţionare a constituirii opiniilor celorlalţi. e.
Feed-back-ul constă într-un mesaj în sens opus celui transmis de către emiţător.
De obicei, acesta se transmite pe alt canal decât cel pe care s-a realizat
comunicarea directă. Responsabilul din administraţie trebuie să acorde mare
atenţie acestuia, prin intermediul lui putând afla aprecieri despre calitatea şi
utilitatea muncii sale în relaţiile cu publicul, despre eficienţa comunicării către
public. Registrele de comunicare publică pot fi: - de informare şi de explicare,
inerentă legitimităţii mesajului public, fi că este vorba de informaţii privind
funcţionarea practică a instituţiilor, de informaţii pe care serviciile publice sunt
datoare să le furnizeze cetăţenilor, fie că este vorba de reguli ale jocului civic,
care trebuie reamintite în permanenţă: - de promovare sau de valorizare atât a
instituţiilor publice şi a serviciilor pe care la oferă publicului, cât şi a temelor
sau recomandărilor care dezvăluie ceea ce s-a convenit să fie considerate mari
 cauze sociale: - de discutare sau de propunere spre dezbatere a proiectelor de
schimbare instituţională, de alegere de societăţi şi de oferte politice.
Tipuri de comunicare administrativă
După scopul urmărit: comunicare oficială; comunicare neoficială.
După frecvenţa comunicării: permanentă; periodică; aperiodică (ori de câte ori este
nevoie).
După genul de activitate căruia îi este destinată: instructivă (educaţională, de
formare); profesională (în procesul de muncă); mediată ( prin intermediul altcuiva sau
a unui mijloc tehnic).
Din punct de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între administraţie şi cetăţeni:
comunicare verbală (orală); comunicare în scris; comunicare nonverbală;
comunicare virtuală (on-line). După obligaţia pe care o au instituţiile publice: punerea
la dispoziţie a datelor publice; relaţia serviciilor publice cu utilizatorii; promovarea
serviciilor oferite publicului; campaniile de informare de interes general; valorizarea
instituţiei publice (comunicarea instituţională).

Mass-media, deciziile şi dezbaterea publică Dificultatea dezbaterii publice ţine de

complexitatea deciziilor. Intervenţia presei constituie o mediere indispensabilă. Dar
valoarea adăugată de jurnalişti nu este nici neutră, nici fără efecte asupra naturii
deciziilor sau asupra mersului dezbaterii cu publicul. Fie că este vorba de activităţile
curente ale serviciilor publice, de situaţii de criză sau de schimbare, locul mass-media
în deciziile publice este foarte important. Rolul presei nu este cel al unui simplu
martor. Medierea pe care o face între decident şi public aduce elemente de informaţie
legate de o decizie care încă nu a fost luată. Presa devine în acest fel un intermediar al
deciziei de luat. În aceste condiţii, poate încerca să seducă factorul responsabil, sau
mai rău, să şantajeze, în tot cazul se poate ivi un raport de forţă triunghiular între
cetăţean, mass-media şi decidentul politic. Cu cât decizia este mai complexă, cu atât se
multiplică ocaziile de derapare a comunicării. Chiar natura deciziei poate fi schimbată.
Jurnaliştii nu respectă de multe ori funcţionarea serviciului public, iar în numele
criteriului actualităţii, informaţia instituţională este neglijată şi registrul civic respins
pe motiv că acestea sunt puţin atractive sau puţin spectaculoase. Uneori presa se face
vinovată de atitudini şi comportamente care încalcă principii deontologice, şi anume:
deformare faptelelor, obţinerea de informaţii prin mijloace necinstite sau prin abuzul
bunei-credinţe a celuilalt, confundarea rolului ziaristului cu cel al poliţistului sau
magistratului, redactarea ştirilor fără a se căuta punctele de vedere ale protagoniştilor
diferiţi, nerespectarea prezumţiei de vinovăţie sau a vieţii particulare. La fel de grav
este şi atunci când ziaristul tăinuieşte un fapt nou care ar veni să contrazică teza pe
care el a apărat-o prea rapid, caricaturizează un serviciu public plecând de la o idee
preconcepută, face o înscenare pentru a reconstitui un eveniment greu de „ acoperit”,
propune propriile sale evenimente pe platourile de televiziune... Urgenţa de a informa
nu explică, prin ea însăşi, astfel de comportamente dăunătorare. Insuficienţa formării
jurnaliştilor sau a calităţilor lor profesionale trebuie, şi ele, luate în calcul. Mass-
mediei i mai poate reproşa locul şi puterea pe care vrea să le aibă prin edificarea unui
domeniu mediatic, adesea străin de funcţionarea instituţiilor publice cât şi de
aşteptările cetăţenilor, deci de dezbaterea democratică şi de comunicarea publică.
Totuşi, în ultimă analiză, responsabilitatea acestor stări de lucruri revine decidenţilor
publici.
Trasparenţa decizională în administraţia publică din România Legea nr. 52 din 2003
stabileşte regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei
decizionale în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale din România.
Printre scopurile enunţate de această lege figurează şi stimularea participării active a
cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor administrative. Regulile care trebuie
respectate în această formă de participare cetăţenească sunt următoarele:
1. şedinţele autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice sunt publice;
2. dezbaterile vor fi consemnate şi făcute publice;
3. minutele acestor şedinţe vor fi consemnate şi făcute publice. Participarea
persoanelor interesate la lucrările şedinţelor publice se va face în următoarele condiţii:
- anunţul privind şedinţa publică se afişează la sediul autoriăţii publice, inserat în site-
ul propriu şi se transmite către media, cu cel puţin 3 zile înainte de desfăşurare;
- anunţul trebuie adus la cunoştinţa cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite care au
prezentat sugestii şi propuneri în scris, cu valoare de recomandare, referitoare la unul
dintre domeniile de interes public care urmează să fie abordat în şedinţa publică;
- anunţul va conţine data, ora şi locul de desfăşurare a şedinţei publice, precum şi
ordinea de zi.
Difuzarea anunţului şi invitarea specială a unor persoane la şedinţa publică sunt în
sarcina responsabilului desemnat pentru relaţia cu societatea civilă ( pentru asigurarea
transparenţei decizionale). Persoana care prezidează şedinţa publică oferă invitaţilor şi
persoanelor care participă din proprie iniţiativă posibilitatea de a se exprima cu privire
la problemele aflate pe ordinea de zi. Adoptarea deciziilor administrative ţine însă de
competenţa exclusivă a autorităţilor publice. Punctele de vedere exprimate în cadrul
şedinţelor publice de invitaţi şi de persoanele care participă din proprie iniţiativă au
valoare de recomandare. Minuta şedinţei publice, incuzând şi votul fiecărui membru,
cu excepţia cazurilor în care s-a hotărât vot secret, va fi afişată la sediul autorităţii
publice în cauză şi publicată pe site-ul propriu. Autorităţilor administraţiei publice sunt
obligate să elaboreze şi să arhiveze minutele şedinţelor publice. Atunci când se
consideră necesr, şedinţele publice pot fi înregistrate. Instituţiile administative sunt
obligate să întocmească şi să facă public un raport anual privind trasparenţa
decizională, care va cuprinde cel puţin următoarele elemente:

- numărul total al recomandărilor primite; - numărul total al recomandărilor incluse în

conţinutul deciziilor luate şi în proiectele de acte normative; - numărul participanţilor
la şedinţele publice; - situaţia cazurilor în care autoritatea publică a fost acţionată în
justiţie pentru nerespectarea Legii nr. 52/2003; - evaluarea proprie a parteneriatului cu
cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora; - numărul şedinţelor care nu au
fost publice şi motivaţia restricţionării accesului. Raportul anual privind transparenţa
decizională va fi făcut publci pe site-ul propriu, prin afişare întrun spaţiu accesibil
publicului sau prin prezentare în şedinţă publică.
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ-ORGANIZAŢIE COMUNICANTĂ

I. Conceptul de organizaţie comunicantă. Tipuri de abordări în comunicare Societatea

de azi a devenit o societate a organizaţiilor, în care cele mai multe dintre serviciile
sociale, dacă nu chiar toate, sunt îndeplinite în şi de către organizaţii sau de către
instituţii non-profit ale sectorului social. Prototipul organizaţiei moderne este orchestra
simfonică. Fiecare muzician este un specialist de nivel înalt şi, totuşi, doar orchestra,
în ansamblu, face muzica. Orchestra „ sună bine” doar pentru că toţi membrii ei au
învăţat aceeaşi partitură, membrii orchestrei, cu toţii, subordănându-şi specialitatea
unui singur obiectiv. În mod similar, o organizaţie performantă este dependentă de
contribuţia fiecăruia dintre membrii săi. În cele mai multe instituţii ale administraţiei
publice, fiecare funcţionar are o contribuţie vitală ( cel puţin teoretic) la buna
funcţionare a acesteia, fără de care nu pot exista rezultate. În acelaşi timp, niciunul
dintre funcţionari nu poate produce rezultatele dorite fără aportul susţinut al celorlalţi.
Organizaţiile, ca sisteme sociale complexe, sunt astfel constituite din elemente ce
trebuie să acţioneze în mod concerta pentru a obţine eficienţa organizaţională.

Organizaţiile performante din zilele noastre sunt organizaţii inteligente, care se

adaptează rapid la schimbările multiple şi rapide ale mediului extern în care activează,
flexibile şi anticipative. Sunt organizaţii comunicante. Acestea presupun o corelare
între oameni şi scopuri, între oameni şi structuri, Managementul acestor organizaţii
concepe comunicarea în strânsă legătură cu politica generală, orientată spre atingerea
scopurilor asumate de organizaţie. Prin urmare, comunicarea nu reprezintă un scop în
sine. Organizaţia şi comunicarea sunt privite ca instrumente complementare şi nu ca
tehnici independente. O organizaţie care se doreşte comunicantă trebuie să prezinte
anumite caracteristici: -

să fie deschisă, pentru a putea comunica cu exteriorul, emiterea, respectiv receptarea

de mesaje constituindu-se într-un proces interactiv ;

- să fie evolutivă, adică să nu valorizeze rutina, ci inovaţia ;

- să fie suplă pentru a permite un dozaj oportun al comunicării formale şi informale ;

- să fie orientată explicit spre finalitate, pentru a crea cadrul cel mai potrivit pentru
desfăşurarea comunicării formale ;

- să responsabilizeze, pentru a evita acumulările artificiale de putere prin stocarea de

informaţii ;

- să fie dinamică, pentru a putea crea prin intermediul informării, specializării şi

comunicării potenţialităţii interne şi mijloacele de a le transforma în realitate.
Organizaţia comunicantă este organizaţia în care există o interdependenţă între
alegerea

politicilor, structura organizaţională şi procesul de comunicare. Există o relaţie

fundamentală între constrângerile structurale şi coordonarea problemelor ce trebuie
rezolvate. Alegerea aspectelor asupra cărora organizaţia publică trebuie să se
concentreze (restructurări, descentralizări) va produce un impact semnificativ nu
numai asupra modului în care se va desfăşura procesul de comunicare atât în mediul
instituţional intern, cât şi cu exteriorul. De asemenea, asigurarea coerenţei dintre
procedurile, sistemele de informaţii şi de management, mecanismele de coordonare de
la nivel organizaţional este realizată prin programe şi instrumente de comunicare.
Organizaţiile care nu funcţionează vine sunt cele care primesc informaţiile necesare
prea târziu, faţă de momentul când le erau utile. Întârzierile nu sunt legate de hârtii,
circuite sau de transmitere, sunt doar probleme legate de structura organizaţională.

Organizaţia comunicantă presupune o organizare a muncii care favorizează implicarea,

spiritul de echipă şi un management de tip participativ.

Tehnici, suporturi de comunicare Şi stil managerial. Dimensiunea strategică a

comunicării Administraţia publică în ansamblul ei, ca subsistem autonom al sistemului
social, dar şi fiecare instituţie administrativă în parte pot fi incluse în categoria
organizaţiilor comunicante. Această situaţie are loc atunci când organizaţia publică are
ca obiectiv creşterea capacităţii de adaptare la cerinţele externe. Dacă instituţiile
administraţiei publice consideră că atât mediul extern şi cel intern, cel puţin pe termen
mediu, sunt stabile şi, în consecinţă, nu trebuie să facă eforturi sistematice de adaptare,
atunci se vorbeşte de o organizaţie procedurală, normată şi centralizată.
O organizaţie comunicantă presupune şi capacitatea de a reacţiona în mod adecvat la
influenţele din mediu extern. Din acest punct de vedere, managementul din
administraţia publică poate recurge la două abordări în comunicare: abordarea
managerială reactivă şi cea anticipativă31. Esenţa demersului reactiv în comunicare
constă în rămânerea în expectativă faţă de un eveniment previzionat a se produce,
răspunsul fiind amânat până după producerea evenimentului, respectiv după ce
pierderile operaţionale devin semnificative. Dezavantajul major al acestei abordări îl
reprezintă eficienţa utilizării resurselor. Se şi spune că este mult mai greu şi mai
costisitor să repari, decât să previi. Abordarea managerială anticipativă în comunicare
porneşte de la identificarea forţelor majore care vor conta în schimbările viitoare ale
macro-mediului şi a riscurilor la care organizaţia poate fi supusă pe termen scurt,
mediul şi lung şi constă în stabilirea din timp a formelor, metodelor şi mijloacelor ce
vor fi folosite în anumite situaţii şi a mesajelor ce vor fi transmise, potrivit unei
strategii de comunicare globală, astfel încât să fie nu doar protejate, ci şi promovate
interesele şi imaginea instituţiei. Un demers anticipativ înseamnă să fii activ, să
comunici înainte de a se întâmpla un eveniment, permanent, ofensiv şi mai ales
organizat. Printro abordare anticipativă a comunicării organizaţia reuşeşte să
formuleze un răspuns în timp real la cerinţele şi provocările societăţii. Perspectiva
anticipativă a comunicării reflectă necesitatea întocmirii unui plan de comunicare,
care, în acelaşi timp, susţine şi demersul strategic global al insituţiei publice. Prin
intermediul lui, instituţia administrativă îşi promovează valorile, câştigă simpatia şi
încrederea publicului, îşi crează condiţii optime pentru îndeplinirea sarcinilor şi
obiectivelor ce îi revin, educă şi nu în ultimul rând oferă o viziune asupra viitorului
(sunt prefigurate problemele cu care se vor confrunta cetăţenii în viitor).
 Condiţiile comunicării eficiente din administraţia publică are la bază modulul
organizaţiei comunicante, comunicarea din administraţia publică trebuie să satisfacă
următoarele condiţii: - finalitatea: are obiective riguros definite şi urmărite prin
punerea în practică a unui plan de comunicare:

- adaptabilitatea: foloseşte sisteme de informaţii adaptate nevoilor specifice fiecărui

sector şi care concordă cu cultura organizaţională;
- instrumentalitatea: există o serie de instrumente, suporturi, dispozitive, indicatori la
care se apelează selectiv, în funcţie de obiectivele vizate;
- multidirecţionalitatea: informaţia circulă în toate direcţiile: de sus în jos, de jos în
sus, pe orizontală, pe diagonală, în interiorul şi exteriorul organizaţiei;
- flexibilitatea: integrarea comunicării informale şi crearea unei structuri care să
favorizeze acest mix formal-informal.
În concluzie, comunicarea organizaţională din administraţia publică este un proces
care necesită o organizare riguroasă şi care urmăreşte: a. coordonarea- proces ce
vizează atingerea unui obiectiv prestabilit; b. armonizarea- concentrarea asupra
definirii unui obiectiv comun.