i sau ii

Verbele care la infinitiv se termină în -i se termină într-un singur i. Adică: a

fi, a şti, a reuşi, a lungi, a dori, a întâlni. Niciodată cu -ii. Niciodată.
Prin urmare, viitorul şi condiţionalul prezent, care se formează de la
infinitiv, tot un singur -i au, indiferent de persoană. La fel şi pentru
structurile de genul pot + verb în -i:
voi fi, aş fi, pot fi

voi şti, aş şti, pot şti

voi reuşi, aş reuşi, pot reuşi

Aşa cum în cazul verbelor care se termină în -a, de genul a mânca, nu zicem
şi nu scriem voi mâncaa, aş mâncaa, pot mâncaa, nici în cazul verbelor care
se termină în -i nu zicem şi nu scriem aş fii, voi fii, pot fii.
La fel și pentru forma negativă a imperativului: Nu fi!, de la a fi. Ca Nu
mânca! (nu ”Nu mâncaa!”), de la a mânca. Nu lovi!, de la a lovi, cu un
singur i. Nu citi!, de la a citi, cu un singur i.
__________________
Evident, cele de mai sus nu se aplică indicativului prezent. Tu vii se scrie
întotdeauna cu doi i, ca şi tu să vii / tu devii, tu să devii. La fel: tu ţii, tu să
ţii / tu deţii, tu să deţii. Sau tu (să) (nu) ştii, tu (să) (nu) scrii. E-tî-cî.
Vezi şi Vi, Vii, Vi-i, Viii, Ţi, ţii, ţi-i.
__________________

Pentru a înmii (eu voi înmii, aş înmii, pot înmii, eu înmiii), a se sfii, a pustii,
a-i prii, vezi Înmiesc, înmiii.
i, ii sau iii: perfectul simplu
conjugarea verbului lamuri perfect simplu
a citi perfect simplu negativ
a scrie la perfect simplu
Car’ va să zică, noi în limba română avem patru categorii de verbe, numite
conjugări, după cum urmează:

Conjugarea I: verbe terminate în -a (a cânta)

Conjugarea a II-a: verbe terminate în -ea (a plăcea)
Conjugarea a III-a: verbe terminate în -e (a face)
Conjugarea a IV-a: verbe terminate în -i (a citi) şi -î (a hotărî)
Acu’:
Perfectul simplu se formează cam aşa:

Conjugarea I
verbe terminate în –a > –a–
intrai
intraşi
intră
intrarăm
intrarăţi
intrară
Conjugarea a II-a
verbe terminate în -ea > –u–
tăcui
tăcuşi
tăcu
tăcurăm
tăcurăţi
tăcură
Conjugarea a III-a
verbe terminate în -e > –u– / –se–
cerui
ceruşi
ceru
cerurăm
cerurăţi
cerură
rămăsei
rămăseşi
rămase
rămaserăm
rămaserăţi
rămaseră
Conjugarea a IV-a
verbe terminate în -î > –â–/–î–
coborâi
coborâşi
coborî
coborârăm
coborârăţi
coborâră
verbe terminate în -i > –i–
dormii
dormişi
dormi
dormirăm
dormirăţi
dormiră
Când verbul se termină în -i, persoana I sg. e în -ii:
a citi – eu citii / a dormi – eu dormii / a reuşi – eu reuşii / a iubi – eu
iubii / a veni – eu venii.
Caz în care persoana a III-a sg. se termină în -i:

a citi – el citi / a dormi – el dormi / a reuşi – el reuşi / a iubi – el iubi / a

veni – el veni.
Există câteva verbe care se termină în –I, adică -ii: a pustii, a se sfii, a prii, a
înmii.
Caz în care persoana I sg. se va termina în -i- (din radical) plus -i- (din
terminaţia infinitivului) plus -i- (terminaţia de perfect simplu), adică în total
fix trei i, adică -iii:
a pustii – eu pustiii / a se sfii – eu mă sfiii / a înmii – eu înmiii / a prii – eu
priii.

Iar persoana a III-a sg. rămâne cu -i- din radical plus -i- din terminaţia de
infinitiv, adică doi i, adică -ii:
a pustii – el pustii / a se sfii – el se sfii / a înmii – el înmii / a prii – el prii.

Citii numai în eu citii, la perfect simplu.

În rest, citi, cu un singur i. Adică la infinitiv şi toate timpurile care se

formează de la infinitiv:
– infinitiv: a citi
– viitor: voi / vei / va / vom / veţi / vor citi. Un singur i, indiferent de
persoană.
– condiţional prezent: aş / ai / ar / am / aţi / ar citi. Un singur i, indiferent de
persoană.
Şi tot citi e şi în structurile pot citi, poţi citi, poate citi, putem citi, puteţi
citi, pot citi. Pentru că-s formate cu a putea + infinitiv.

LA FEL SI LA MURII, VENII

 A FI LA PERFECT SIMPLU SI MAI MULT CA PERFECT

Perfect Simplu
eu fui
tu fuși
el/ea fu
noi furăm
voi furăți
ei/ele fură
Mai Mult Ca Perfectul
eu fusesem
tu fuseseși
el/ea fusese
noi fuseserăm
voi fuseserăți
ei/ele fuseseră

Să fi sau să fii?
Există doar trei situații în care „fi” se scrie cu doi „i” astfel:

 la modul imperativ, la forma afirmativă. Exemplu: Fii răbdător! Fii cuminte!

Fii tu! Fii atent!
 la modul conjunctiv, timpul prezent, la persoana a doua singular, atât la
forma afirmativă, cât şi la cea negativă. Exemplu: (Tu) Să fii cuminte! (Tu) Să nu
fii cuminte! (Tu) Să fii ascultător! (Tu) Să nu fii ascultător! (Tu) Să fii
înțelegător! (Tu) Să nu fii înțelegător!
 la viitorul popular, formă vorbită. Exemplu: Tu o să fii răbdător/ Tu ai să fii
răbdător, respectiv: Tu nu o să fii răbdător/ Tu nu ai să fii răbdător.
În rest, fi este cu un singur i astfel:

– imperativ negativ: Nu fi nesimțit!

– condiţional prezent: Aş fi, ai fi
– condiţional perfect: Aş fi fost, ai fi fost, ai fi spus, ai fi făcut
– conjunctiv perfect: Să fi ştiut, să fi fost, să fi avut, să fi făcut
– viitor: Voi fi, vei fi
– verb + FI: Pot fi, poţi fi, să poată fi, să poţi fi, vei putea fi

CORECT

Când verbul „a fi” este scris CORECT: „Nu fi rău!”, „Aş fi fost soția lui dacă mă cerea”,
„Să fii știut eu ce-i poate capul…” „Să fii mereu aici e tot ce îmi doresc”
 Când se scrie cu doi de “i” – Verbe
1. Verbe de conjugarea I (care la infinitiv se termină în “a”) – ex: a lucra, a lua, a
cânta
– nu formează doi de “i”

2. Verbe de conjugarea a II-a (care la infinitiv se termină în “ea”) – ex: a vedea, a

avea, a plăcea
– nu formează doi de “i”

3. Verbe de conjugarea a III-a (verbe care la infinitiv se termină în “e”) – exemplu:

a pune, a zice, a scrie, a ţine
a) dacă radicalul se termină în “i” (scri, ţi) formează doi de “i”:
– la modul indicativ, timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular (tu scrii, tu
ţii)
– la modul indicativ, timpul viitor popular, persoana a II-a, numărul singular (tu o
să scrii, tu o să ţii)
– la modul conjunctiv, timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular (tu să scrii,
tu să ţii)
a) dacă radicalul nu se termină în “i” (pun, zic) nu formează doi de “i”

4. Verbe de conjugarea a IV-a (care la infinitiv se termină în “i” sau “î”)

a) care la infinitiv se termină în “i” (ex: a şti, a fi, a glumi, a rosti):
– în general formează doi de “i” la modul indicativ, timpul perfect simplu, persoana
I, numărul singular (eu glumii, eu rostii). Excepţii de la această regulă fac “a şti” şi
“a fi” (mai pot fi şi altele).

– unele verbe formează doi de “i” în cazurile de la 3.a): tu ştii, tu o să ştii, tu să ştii |
tu vii, tu o să vii, tu să vii.

– “a fi” formează doi de “i” în cazurile de la 3.a), mai puţin indicativ prezent (tu o să
fii, tu să fii), dar şi la impertativ, persoana a doua, numărul singular, forma pozitivă:
fii! (la forma negativă are un singur “i”: nu fi!)
b) care la infinitiv se termină cu doi de “i” (ex: a (se) sfii, a pustii)
– formează 3 de “i” la modul indicativ, timpul perfect simplu, persoana I, numărul
singular (eu (mă) sfiii, eu pustiii)
– formează doi de “i” la modul indicativ, timpul viitor (eu voi pustii, tu vei pustii
etc.) şi modul contiţional, timpul prezent (eu aş pustii, tu ai pustii etc.)
c) care la infinitiv se termină în “î” (ex: a urî, a hotărî)
– nu formează doi de “i”