CURS NR.

1 - Metodica predării handbalului în școală

I.1. Considerații privind apariția jocului de handbal în lume

I.2. Particularități privind apariția și evoluția jocului de handbal în formă
organizată, în România
I.3. Caracteristicile jocului de handbal
I.4. Tendințe de evoluție ale jocului de handbal modern

Jocul de handbal – ca sport de performanţă – generează noi căutări (cercetări) în

privinţa perfecţionării tehnicii şi tacticii jocului, pe fondul unei pregătiri fizice realizate la
cote foarte înalte, remarcându-se tendinţa către creşterea taliei jucătorilor şi a cunoştinţelor
tehnico-tactice ridicate, duse până la măiestrie, pe fondul unor calităţi motrice deosebite.
Toate acestea se datorează creşterii numărului de competiţii cu caracter continental,
consideraţiei handbalului pe plan mondial şi a introducerii lui ca disciplină olimpică.
Accesibilitatea, atractivitatea şi posibilitatea de practicare a handbalului de la o
vârstă foarte mică până la una destul de înaintată – reprezintă premisele care au stat la baza
fenomenului de creştere a numărului de practicanţi şi simpatizanţi.
Dimensiunea educaţie fizică – alături de celelalte laturi ale educaţiei (intelectuală,
morală, estetică etc.) - vine să completeze activităţile de formare–dezvoltare a
personalităţii umane, aflată într-un proces de „reaşezare” în funcţie de solicitările tot mai
intense ale societăţii postmoderne.
Astăzi, jocul poate îndeplini diverse funcţii în procesul pedagogic: mijloc şi metodă
eficientă de instruire şi educare, procedeu sau formă de organizare a activităţii etc.
Jocul de handbal poate fi perceput ca o îmbinare armonioasă a deprinderilor
motrice de bază (ca alergările, aruncările şi săriturile), pe de o parte şi a deprinderilor
motrice specifice, accesibile şi atractive pentru orice vârstă şi sex, pe de altă parte.
Desfăşurat pe un fond de solicitări fizice şi psihice intense, jocul de handbal are un
pronunţat caracter educativ şi formativ, generând efecte multiple (nu neapărat în plan
imediat!). Din aceste motive handbalul este considerat, fără rezerve, un important mijloc al
educaţiei fizice, care contribuie la întărirea sănătăţii, la dezvoltarea unor capacităţi fizice şi
psihice, la însuşirea unor deprinderi motrice şi a unor cunoştinţe speciale de tehnică şi
tactică şi, nu în ultimul rând, la formarea unor trăsături de personalitate. De asemenea, mai

1
poate fi folosit cu succes şi de către specialiştii din kinetoterapie, în scopuri de reabilitare şi
recuperare neuromotorie.

I.1. Considerații privind apariția jocului de handbal în lume

Handbalul este un joc sportiv dinamic și complex, care a apărut ăn Europa la
sfărșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Totuși, trebuie amintit faptul
că, originile lui sunt însă mult mai îndepărtate şi le găsim în unele jocuri cu caracter
popular practicate în Evul Mediu şi în jocurile dinamice folosite în şcolile din centrul şi
nordul Europei la începutul secolului al XIX-lea.
„Toate aceste principale surse de origine au fost unite şi modernizate sub influenţa
unor jocuri sportive care dispuneau deja de competiţie: baschetul, rugbyul şi mai ales,
fotbalul (vezi apariţia handbalului în 11 jucători).”1
La fel ca şi baschetul sau voleiul, jocul de handbal a fost inventat de un profesor de
gimnastică. Doar că acesta nu preda la un colegiu nord-american, ci în Germania.
În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în şcoli, ca mijloc
didactic, produs al imaginaţiei creatoare a unor eminenţi profesori de educaţie fizică. „Vom
lua în considerare ca dată de atestare a fiecărei variante, momentul în care depăşesc „curtea
şcolii”, iar ca „părinte” pe cel care i-a realizat un regulament oficial şi l-a lansat într-o
formă competiţională în afara orelor de educaţie fizică.”2
Se disting şi sunt atestate trei rădăcini multinaţionale, fiecare cu o variantă nu prea
mult deosebită de handbalul consacrat şi practicat astăzi pe toate continentele:
 Danemarca, 1904 – „HAANDBOLD” – profesor Holger NIELSEN
 Cehoslovacia, 1905 – „HAZENA” – profesor Vaçlav KARAS
 Germania, 1919 – „HANDBALL” – profesor Karl SCHELENTZ

Handbalul nordic de sală

Povestea adevărată a jocului de handbal începe în anul 1898, când directorul școlii
REALE din localitatea ORDRUP – Danemarca, interzice elevilor practicarea fotbalului din
cauza numeroaselor accidentări, care determinau foarte multe absențe de la cursuri. Pentru

1
*** (2001). Istoria jocului de handbal din România – partea I, Geneza și evoluția (perioada interbelică
1921-1945), București: Federația Română deHandbal (Comisia de Istorie și Statistică), p. 2
2
Ghermănescu, I.K. (1983). Teoria și metodica handbalului, București: Editura Didactică și Pedagogică, p. 2

2
a nu renunța la jocul cu mingea, băieții din clasele superioare au început să joace fotbal
...cu mâna.
Profesorul lor de educație fizică, Holger NIELSEN, participant la prima ediție a
Jocurilor Olimpice moderne (1896), la probele de tir și scrimă, este cucerit de această idee
a elevilor săi, oferind acestui nou joc un cadru organizat, stabilind și primele reguli. Îl
denumește în mod logic „HAANDBOLD” în replică la FOOTBALL.Terenul avea
45mx35m, atât cât permitea curtea școlii, poarta 2mx3m, echipele erau formate din 7
jucători, la fel ca astăzi, numai că mingea era de fotbal și se transporta ca la rugby
(driblingul a fost introdus mai târziu), se arunca de la o linie dreaptă (ca la Handball Beach
–ul de astăzi), distanța variind între 6-8m.
În anul 1904, profesorul NIELSEN redactează și tipărește într-o mică broșură un
regulament al acestui nou joc sportiv, practicat în aproape toate școlile din Danemarca, iar
după 1906 și în Suedia.
„Considerăm anul 1904 ca fiind data oficială „de naștere” a handbalului ca joc
sportiv, deoarece atunci a apărut primul regulament oficial și primele jocuri interșcoli din
diverse orașe, ți nu 1898 când s-a petrecut povestea de mai sus, care a rămas în perimetrul
curții școlii respective.”3

Hazena
 În anul 1894, în Cehoslovacia, s-a introdus în programa școlară pentru educație
fizică un joc dinamic, asemănător handbalului în 7 jucători de astăzi. Ulterior, în anul
1905, profesorul Vaçlav KARAS din Praga și imediat în anul 1906, profesorul Antonim
KRISTOF consacră acest joc, oferindu-i un context competițional și un regulament
specific. Pentru a-l deosebi mai clar de handbalul nordic, aceștia l-au denumit CESKA
HAZENA.
„Hazena” a apărut în Boemia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Gândit tot pentru
echipele feminine, mult mai accesibil acelora care nu aveau posibilitatea de a juca pe un
teren de fotbal, handbalul în şapte a fost rapid adoptat de echipele evreieşti, care evitau
astfel expunerea pe stadioane, fapt ce putea genera reacţii negative la adresa jucătorilor.
Mult mai spectaculos, presupunând un număr mai mare de goluri, despărţit de arbitrariul

3
*** (2001). Istoria jocului de handbal din România – partea I, Geneza și evoluția (perioada interbelică
1921-1945), București: Federația Română deHandbal (Comisia de Istorie și Statistică), p. 2

3
climatic, handbalul în şapte s-a impus treptat, astfel încât spre sfârşitul anilor 1960 cel în
unsprezece rămăsese o amintire.

Handbalul „mare” – pe terenul de fotbal, în 11 jucători

Fost campion de atletism, Karl SCHELLENZ a gândit handbalul în 11 special
pentru femei, cărora fotbalul le era mai degrabă interzis. Succesul noii discipline s-a
datorat şi poziţiei de profesor la Şcoala Superioară de Sport din Berlin, deţinută de Karl
Schellenz. Astfel, viitorii profesori de educaţie fizică îşi începeau cariera ştiind deja
regulile şi cu gustul pentru acest joc. Devenit foarte popular în Germania, handbalul în 11
jucători a fost inclus în 1936 în programul Jocurilor Olimpice de la Berlin, turneu la care a
participat şi România. Dar abia în 1972 (la München, pentru bărbaţi) şi în 1976 (la
Montreal, pentru femei), avea să devină handbalul un sport olimpic autentic.

Apariţia handbalului în 11 şi în 7 jucători, pe plan mondial – alte repere

istorice
 1890 – instructorul german de gimnastică Konrad KOH a utilizat un joc asemănător
ca structură şi reguli jocului de handbal;
 1892 – în Cehoslovacia, s-a practicat un joc asemănător handbalului în 7 jucători,
în anul 1905 el fiind denumit „HAZENA”, de către Vaclav KARAS; el a publicat şi primul
regulament al jocului. Acest joc a fost practicat şi în ţara nostră, în special în şcoli, în
perioada de dinainte şi după primul război mondial;
 1898 – în Danemarca, profesorul Holger NIELSEN introduce un joc asemănător
handbalului în 7, căruia i-a dat denumirea de „HAANDBOLD”. Tot el tipăreşte în anul
1904 regulile jocului şi organizează competiţii în rândul tinerilor;
 1909 – în Ucraina, în şcolile din Harkov, s-a jucat un joc asemănător handbalului în
7;
 1915 – Max HEISER îmbină mai multe jocuri cu mingea într-unul singur, căruia i-a
dat denumirea de TORBALL, pentru a fi practicat iarna în sală;
 1919 - profesorul din Berlin, Karl SCHELENTZ, a modificat regulamentul
TORBALL-ului, pe care l-a mutat din sală pe terenul de fotbal, dându-i şi o denumire
nouă: „HANDBALL”. Echipele erau formate din 11 jucători. Regulile de joc au fost
preluate de alte ţări unde jocul a început să fie practicat;

4
  1926 – la Congresul Federaţiei Internaţionale de Atletism Amator de la Haga, s-a
constituit o comisie care s-a ocupat cu redactarea unui regulament internaţional de joc;
 1928 – la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, au fost realizate câteva jocuri
demonstrative;
 4 august 1928 – tot la Amsterdam, a avut loc Congresul de constituire a Federaţiei
Internaţionale de Handbal Amator (FIHA); până în acest an, activitatea de baschet, volei,
handbal şi feustbal a fost condusă de o comisie de jocuri sportive care a activat în cadrul
Federaţiei Internaţionale de Atletism Amator; se tipăreşte primul regulament internaţional
de joc;
 1930 – se desfăşoară primul joc internaţional feminin: Austria învinge Germania cu
5 : 4;
 1932 – la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, nu au existat condiţii pentru
organizarea turneului de handbal;
 1938 – are loc primul Campionat Mondial în sală, la Berlin – participă 4 echipe,
clasamentul fiind următorul: Germania, Austria, Suedia şi Danemarca;
 se organizează primul campionat de handbal în 11, în Germania, campioană
mondială devine Cehoslovacia, iar România ocupă locul V;
 cel de-al doilea război mondial a întrerupt activitatea sportivă internaţională,
implicit şi pe cea a handbalului;
 1946 – primul joc postbelic între Austria şi Franţa, disputat la Paris (încheiat cu
scorul de 7 : 2 pentru Austria);
 în luna iulie 1946 – a avut loc la Copenhaga, congresul care hotărăşte dizolvarea
FIHA, constituindu-se un organism internaţional nou, cu denumirea de Federaţia
Internaţională de Handbal (FIH);
 1948 – la Paris, are loc cel de-al doilea Campionat Mondial masculin de handbal în
11, la care participă 12 echipe, campioană mondială devenind Suedia;
 1949 – în Ungaria, se organizează primul Campionat Mondial feminin de handbal
în 11, campioană mondială devenind Ungaria şi apoi, în ordinea locurilor, Austria,
Cehoslovacia, Franţa;
 1954 – se organizează în Suedia, ediţia a II-a a Campionatului Mondial de handbal
în 7, care este câştigat de ţara organizatoare (Suedia);

5
  1966 – în Austria, se organizează ultima ediţie a Campionatului Mondial masculin
de handbal în 11; în continuare, se organizează numai competiţii de handbal în 7; din acest
an, prin denumirea de „handbal”, se va înţelege că ne vom referi la handbalul în 7 jucători.

I.2. Particularități privind apariția și evoluția jocului de handbal în

formă organizată, în România
În România handbalul a pătruns prin “filiera germană” în anii 1920-1921, imediat
după lansarea lui oficială la Berlin în anul 1919 de către profesorul Karl Schelentz. Ne
referim la handbalul în 11 jucători pe terenul mare de fotbal care va domina categoric cele
două surori mai mici – handbalul în 7 pe teren mic şi Hazena Cehă – în toată perioada
interbelică.
Istoria handbalului românesc începe cu un profesor de educaţie fizică din Sibiu. În
Transilvania, în şcolile săseşti organizate şi administrate de Biserica Evanghelică, educaţia
fizică era o tradiţie veche. Profesorii erau adesea trimişi în Germania sau Austria pentru a
învăţa metodele de predare a gimnasticii şi a jocurilor sportive. Întâmplarea a făcut ca în
februarie 1920, când Karl Schellenz a organizat primul meci demonstrativ de handbal în
unsprezece pe un teren de fotbal, un astfel de profesor să se afle printre spectatori. Aşadar,
locul de naştere al handbalului românesc au fost şcolile din Sibiu la care Wilhelm Binder
activa ca profesor.
„Adevărata poveste a handbalului din România începe în anul 1920, când un mic
grup de profesori de educaţie fizică din Ardeal, de la Sibiu, Bistriţa şi Braşov, unii cu studii
superioare de specialitate efectuate în Germania, sunt invitaţi de rectorul facultăţii din
Berlin şi de fostul lor profesor de atletism, Karl Schellentz (părintele handbalului în 11
jucători) să asiste la marile serbări sportive tradiţionale cu ocazia sfârşitului de an şcolar,
abia reluate după război”4.
Cu această ocazie, profesorii români au asistat și la o serie de meciuri din marea
competiţie „Cupa Germaniei” - aflată la prima ediţie - cu o participare extraordinară: 10
echipe masculine, 4 feminine şi 4 de juniori5. Întorşi în ţară şi entuziasmaţi de virtuţile
acestui sport, ei l-au introdus imediat în orele de educaţie fizică din şcolile în care predau.
În anul 1921 încep deja meciurile inter-clase în școli, la Sibiu chiar pe stadionul central, iar

4
Popescu, C. (1979). Antrenorul – profilul, personalitatea și munca sa, București: Editura Sport-Turism, p.
3
5
http://www.frh.ro/ - Istoria Jocului de Handbal

6
din 1922 putem vorbi de primele jocuri inter-oraşe cu echipe formate din elevi, dar şi din
câţiva absolvenţi şi chiar profesori ai acestora. „Promotorul acestor acţiuni și cel pe care
putem să-l numim “părintele” handbalului din România a fost profesorul Wilhelm Binder,
titularul catedrei de educaţie fizică de la Liceul Brukental din Sibiu, care l-a introdus ca
disciplină obligatorie în şcoală imediat după ce văzuse la Berlin meciurile din Cupă şi
demonstraţiile studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică”6. Tot Wilhelm Binder a organizat
și primele meciuri de handbal cu public, pe stadionul central din Sibiu între elevii săi. A
fost astfel primul antrenor şi primul arbitru din istoria handbalului românesc. A condus la
centru ca unic arbitru toate jocurile din primii ani, inclusiv cele de fete de la liceul din
localitate. „Presa din Sibiu din acele vremuri atestă toate acestea mai întâi prin ziarul de
limbă germană Siebenburgische deutsches Tageblatt numărul 14442 din 18 iunie 1921,
care semnalează primul meci cu public - pe stadionul mare - al unor echipe de elevi de la
Liceul Brukental, iar peste o săptămână şi primul meci de handbal feminin între elevele
liceului de fete”7.
Suntem îndreptăţiţi, pe baza acestor atestări oficiale, să spunem că “data naşterii”
jocului de handbal în România este 18 iunie 1921, locul Stadionul Central din Sibiu,
“părinte” profesorul Wilhelm Binder, iar ca participanţi elevii liceului Brukenthal și
elevele liceului de fete.
Handbalul (în 11 jucători) se răspândeşte apoi foarte repede în principalele oraşe
din Ardeal, apoi în Banat (Timişoara, Lugoj, Arad 1927–1928) şi în Bucureşti, Ploieşti
(1930–1933), mai apoi şi în Moldova (1934–1935).
În tot acest timp echipa din Sibiu se află pe primul loc. După ce în anul 1933
handbalul intră alături de volei şi baschet în F.R.V.B.H., în 1936 se constituie independent
Federaţia Română de Handbal (F.R.H.).
Seria jocurilor internaţionale este deschisă în 1934 de o echipă a oraşului Sibiu care
întreprinde un turneu de 11 jocuri în Cehoslovacia şi Germania, iar în 1935 primim vizita
unei echipe din München, care susţine 4 jocuri la Sibiu și Bistriţa. În anul 1936 la Berlin,
handbalul (masculin în 11 jucatori) este introdus pentru prima oară în programul Jocurilor
Olimpice. Echipa României participă la această primă ediţie a handbalului la J.O. şi obţine

6
Popescu, C. (1979). Antrenorul – profilul, personalitatea și munca sa, București: Editura Sport-Turism, p. 4
7
Iurian, C., Petruș, R.C., Grosu, E.F., Oșorhean Macra, M., Nichitean, L. (2008). Handbalul în România –
trecut, present și viitor, în Palestrica Mileniului III – Civilizație și Sport, Volumul IX, Nr. 3 (33),
Septembrie 2008, pp. 242

7
un onorant loc V, având în vedere condiţiile de constituire şi pregătire a echipei naţionale
aflată la prima ei acţiune.
În anul 1938, Federaţia Internaţională de Handbal Amator (IHFA) organizează
prima ediţie a Campionatelor Mondiale de handbal în 11 jucători. Echipa României ocupă
tot locul V, dar formată acum din 12 echipe aproape toate cu jocuri internaţionale de
pregătire. În aceeaşi perioadă, 1925-1927, au loc şi în Bucureşti jocuri demonstrative ale
unor echipe feminine.
Până în anul 1939 nu poate fi vorba de un sistem competiţional şi de o răspândire
care să depăşească zona Timişoarei şi a Bucureştiului.
Handbalul în 7, cel nordic pe teren mic, a pătruns foarte timid la noi în ţară după
1930, de regulă fiind considerat un mijloc de pregătire în timpul iernii pentru echipele de
handbal în 11 jucători.
Abia în anul 1937, se semnalează la Sibiu, un turneu de sală cu participarea a 8
echipe din Sibiu şi Mediaş, respectiv cele care evoluau în Campionatul de handbal în 11. În
toată această perioadă, până în 1939 şi încă mult timp după acest an, nu putem vorbi de un
sistem competiţional pentru handbal în 7, doar demonstraţii şi în câteva locuri 2-3 turnee în
sezonul de iarna. Handbalul în 7 devine din 1963 pentru spectatorii din marile oraşe ale
ţării (Bucureşti, Timişoara, Braşov, Cluj, Sibiu) un sport de larg interes, fiind atractiv şi
spectaculos. Supremaţia era deţinută de echipele Steaua Bucureşti, condusă de Ioan Kunst
Ghermănescu şi Dinamo Bucureşti, condusă de Oprea Vlase.
Prima mare afirmare o aduce medalia de aur cucerită de fetele noastre la Festivalul
Mondial al Tineretului din 1955. Tot fetele devin, în 1956, campioane mondiale la handbal
în 11, iar în 1962 şi la handbal în 7. Echipa masculină cucereşte primul titlu de campioană
mondială în 1961.
Ultimul an de existenţă al handbalului în 11 este 1963, după care viteza,
spectaculozitatea, numărul mare de goluri şi dezvoltarea rapidă a handbalului în 7 înving
definitiv. În perioada care a urmat, băieţii noştri ne aduc mari satisfacţii la Campionatele
Mondiale şi Jocurile Olimpice, unde cuceresc medalii de aur, argint sau bronz.
Vom prezenta în continuare alte date importante privind dezvoltarea handbalului în
România:
 1930 – România devine membră a Federaţiei Internaţionale de Handbal Amator
(FIHA);
 1934 – se desfăşoară primele jocuri internaţionale între echipa oraşului Sibiu cu
echipe din Cehoslovacia şi Germania;

8
  1936 – se constituie Federaţia Română de Handbal (FRH);
 1936 – la Berlin, handbalul masculin (în 11 jucători) este introdus pentru prima
oară în programul Jocurilor Olimpice; echipa României participă la această primă ediţie şi
ocupă un onorant loc V, având în vedere condiţiile de constituire şi pregătire a echipei
naţionale, aflată la prima ei acţiune;
 1938 – FIHA organizează prima ediţie a Campionatelor Mondiale de handbal în 11
jucători; echipa României ocupă tot locul al V-lea;
 imediat după pătrunderea handbalului în 11 jucători, în România pătrunde şi
Hazena; chiar în anul 1924 se semnalează în Banat, primele jocuri demonstrative ale unor
echipe feminine; în acea zonă, respectiv la Timişoara, Arad şi Lugoj, hazena are o scurtă
perioadă de avânt; în perioada imediat următoare au loc jocuri demonstrative tot ale unor
echipe feminine şi în Bucureşti, dar până în 1939 nu se poate vorbi de un sistem
competiţional şi de o răspândire care să depăşească zona Timişoarei şi a Bucureştiului;
 după anul 1930 – handbalul în 7 jucători pătrunde şi în România, dar foarte timid;
la început se confunda cu hazena, dar de regulă era considerat ca un mijloc de pregătire în
timpul iernii (în sală) pentru echipele de handbal în 11 jucători;
 abia în anul 1937 – se semnalează, la Sibiu, un turneu de sală cu participarea a 8
echipe din Sibiu şi Mediaş, respectiv cele care evoluau în campionatul de handbal în 11
jucători;
 în toată această perioadă, până în 1939 şi încă mult timp după acest an, nu putem
vorbi de un sistem competiţional pentru handbalul în 7, doar demonstraţii şi în câteva
locuri 2-3 turnee în sezonul de iarnă;
 1950 – se înfiinţează Divizia A pentru echipele masculine;
 1955 – se înfiinţează Divizia A pentru echipele feminine;
 1956 – reprezentativa României de handbal în 11 jucători cucereşte primul titlu
mondial la handbal feminin, în RFG;
 1957 – 1958 – echipele reprezentative ale României (masculin şi feminin) participă
pentru prima dată la un Campionat Mondial de handbal în 7 – turnee încheiate fără succes,
datorită lipsei pregătirii specifice şi a experienţei internaţionale;
 1959 – în Austria, are loc Campionatul Mondial de handbal în 11; echipa masculină
a României devine vicecampioană mondială;
 1960 – în Olanda, echipa feminină a României cucereşte titlul mondial pentru a
doua oară la handbal în 11 jucătoare;

9
  1961 – la a doua ei participare, echipa masculină cucereşte primul său titlu mondial
la handbal în 7, învinge în finală echipa Cehoslovaciei, la Dortmund;
 echipa feminină Ştiinţa Bucureşti (handbal în 7) câştigă prima ediţie a Cupei
Campionilor Europeni;
 1962 – România organizează Campionatul Mondial de Handbal Feminin (în 7
jucători); în finală învinge echipa Danemarcei cu scorul de 8:5, cucerind titlul suprem
pentru a treia oară;
 1964 – la Campionatul Mondial masculin de handbal în 7 jucători, organizat de
Cehoslovacia, echipa României cucereşte pentru a doua oară titlul mondial;
 echipa feminină Rapid Bucureşti cucereşte Cupa Campionilor Europeni la handbal
în 7 jucători;
 1965 – Dinamo Bucureşti reuşeşte să câştige Cupa Campionilor Europeni la
handbal în 7 jucători;
 1967 – la Campionatul Mondial din Suedia, echipa noastră masculină ocupă locul
al III-lea;
 1968 – echipa Steaua Bucureşti câştigă Cupa Campionilor Europeni;
 1970 – la Paris, echipa masculină de handbal a României reuşeşte în finală să
învingă echipa RDG şi să reintre în posesia titlului mondial pentru a treia oară;
 1971 – Campionatul Mondial feminin a fost organizat în Olanda, echipa noastră
ocupând locul al IV-lea;
 1972 – handbalul în 7 jucători este prezent pentru prima dată la Jocurile Olimpice
de la München; echipa ţării nostre ocupă locul al III-lea;
 1973 – în Iugoslavia, echipa feminină a României urcă pe podiumul Campionatului
Mondial, clasându-se pe locul al II-lea;
 1974 – echipa masculină câştigă pentru a patra oară titlul mondial, învingând în
finală echipa ţării organizatoare, RDG;
 1975 – la Campionatul Mondial feminin, organizat de URSS, echipa noastră
reprezentativă se clasează pe locul al IV-lea, prin care cucereşte dreptul de participare la
J.O. de la Montreal;
 1976 – cu ocazia J.O. de la Montreal, a fost organizat pentru prima dată un turneu
pentru echipele feminine; echipa masculină cucereşte medalia de argint, iar cea feminină s-
a clasat pe locul al IV-lea;
 1977 – Steaua Bucureşti câştigă pentru a doua oară Cupa Campionilor Europeni;

10
  1978 – în Danemarca, s-a organizat Campionatul Mondial masculin, echipa noastră
având o prestaţie nesatisfăcătoare, ocupând locul al VII-lea;
 în acelaşi an, la competiţia similară feminină, din Cehoslovacia, echipa feminină a
ocupat tot locul al VII-lea;
 1980 – la Jocurile Olimpice desfăşurate la Moscova, echipa reprezentativă
masculină cucereşte medalia de bronz;
 1981 – în Danemarca, se organizează Campionatul Mondial feminin, grupa B;
echipa noastră obţine locul al II-lea şi se califică pentru Campionatul Mondial din grupa A;
 1982 – în RFG, echipa masculină ocupă locul al V-lea la Campionatul Mondial şi
obţine calificarea la J.O. de la Los Angeles;
 în acelaşi an, Campionatul Mondial feminin se organizează în Ungaria, unde echipa
noastră ocupă locul al VIII-lea;
 1984 – la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, echipa noastră masculină obţine
medalia de bronz.
1964 – Echipa de handbal masculin a României, campioană mondială a doua
oară. Din echipă făceau parte Mihai Redl, Virgil Tale, Ion Bogolea, Petre Ivănescu, Ion
Mozer, Virgil Hnat;rândul doi:Andrei Oţelea, Iosif Iacob, Olimpiu Nodea, Mircea
Costache II, Gheorghe Gruia, Ion Popescu;rândul trei:Aurel Bulgaru, Cezar Nica, Mircea
Costache I. Antrenori:Ion Kunst-Ghermănescu şi prof. Nicolae Nedef. Băieţii au cucerit 4
trofee mondiale, în 1961, 1964, 1970, 1974, şi au ocupat locul 2 la Jocurile Olimpice din
1976 de la Montreal
1962 – Echipa de handbal a României cucereşte singurul titlu mondial la feminin
la handbal în 7 în sală. Echipa era alcătuită din Iosefina Ştefănescu (căpitan), Irina
Hector, Ana Boţan, Aurora Leonte, Maria Constantinescu, Antoaneta Oţelea, Iuliana
Naco, Liliana Borcea;rândul de jos:Victoriţa Dumitrescu, Elena Hedeşiu, Constanţa
Dumitrescu, Edeltraut Franz, Aurelia Szöke, Ana Nemetz, Felicia Gheorghiţa, Cornelia
Constantinescu.8
După o perioadă de glorie pe care a avut-o handbalul românesc, atât la feminin, cât
şi la masculin, în care au reuşit să obţină rezultate de mare prestigiu internaţional, aducând
ţării noastre nu mai puţin de 7 titluri de campioni mondiali, 5 cupe ale Campionilor
Europeni, 3 medalii la Jocurile Olimpice şi alte rezultate deosebite la Campionate

8
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/handbalul-romanesc-lungul-drum-catre-legenda

11
Mondiale Universitare şi la turnee importante, organizate de ţări cu tradiţie în handbal,
începând din anul 1986 înregistrează un regres. Apar noi forţe în handbalul mondial, ţări
care, putem să spunem, şi-au însuşit „tainele” handbalului de la specialiştii români (vezi
Spania, Franţa, Algeria, Egipt etc.).
La începutul anilor '90, se observă un progres la nivelul echipelor feminine, dar nu
putem afirma acelaşi lucru şi despre cele masculine.

Poziția handbalului românesc în lumea mondială a sportului

Manifest (citit de Cristian Țopescu): Există aur în fiecare dintre noi, ambiția îl
scoate la iveală
Există oameni în țara aceasta care cred în ambiție. Care cred că ambiția este o
forță interioară care te împinge în sus de la nivelul mediu un cap deasupra tuturor.
Aceeași forță care învinge gravitația din jurul mediocrității mulțumită multor picături de
transpirație. În felul acesta continuăm să ne înălțăm neîncetat indiferent de cât de jos
pornim. Oamenii aceștia știu că ambiția este cea care face diferența între un succes
autentic și o întâmplare fericită. Ei sunt cei care cred că împlinirea unui vis nu trebuie să
fie rolul întâmplării. Trebuie să fie efort consistent, de multe ori colectiv. Pentru că și
atunci când victoria apare, nu glorificăm doar un căpitan, ci o întreagă echipă. Exemplul
cel mai puternic îl fac campionatele noastre. Care pe deasupra mai cred în ceva: că
ambiția se poate lua și se poate da mai departe. De aceea, după ce au câștigat
Campionatul Mondial de Handbal, au ales să doneze o parte din aurul lor. Să-l pună, ca
parte din ambiția lor, într-un poster care să inspire următoarea generație. Să arate că
visul acesta de aur se poate atinge. Poate că a venit momentul să crezi și tu !

Deşi condiţiile de desfăşurare a activităţilor sportive nu erau întotdeauna prielnice

(la începutul anului 70 existau la noi doar 3 săli de sport, din care doar 2 erau
regulamentare, iar jocurile se desfăşurau pe teren de zgură sau bitum), la sfârşitul anului 90
exista doar câte o sală de sport în fiecare oraş - excepţie făcând Bucureştiul. Campionatul
intern la seniori se desfăşura pe 3 nivele, iar la juniori I pe 2 nivele, erau competiţii la
juniori II și juniori III, competiţii la nivel de judeţ pentru seniori, iar pentru copii multe
jocuri între şcoli (foarte multe echipe de club înscrise în campionate de handbal). Emulaţia,
pasiunea, devotamentul, dârzenia şi exemplul unor mari sportivi ca Doina Cojocaru,
Simona Arghir Sandu, Magda Micloş, Rozalia Şooş sau Luţas Ibadula, la feminin şi Hans

12
Mozer, Gheorghe Gruia, Cornel Penu, Cristian Gaţu, Roland Gunesch, Radu Voina, Dan
Marin, Gavril Kicsid, Cornel Oţelea, Gheorghe Goran, Gheorghe Licu, Cezar Nica, Vasile
Stîngă sau Nicolae Munteanu, la masculin au făcut ca România să domine în acele vremuri
scena handbalistică mondială, în special la masculin. În acea perioadă au fost obţinute
următoarele rezultate de excepţie:
a) Masculin: • De patru ori campioni mondiali: 1961 (Dortmund), 1964 (Praga),
1970 (Paris), 1974 (Berlin); • Medalie de bronz la campionatul mondial din 1967
(Stockholm);
Patru medalii olimpice: 1972 bronz la Jocurile Olimpice München; 1976 argint la
Jocurile Olimpice Montreal; 1980 bronz la Jocurile Olimpice Moscova; 1984 bronz la
Jocurile Olimpice Los Angeles.
b) Feminin: • De două ori campioană mondială la handbal în 11 : 1956 (Germania),
1960 (Haga); • Campioană mondială la handbal în 7: 1962 (Bucureşti); • Vicecampioană
mondială la handbal în 7: 1973 (Belgrad).
Nici acum nu poate fi explicat, întru totul, „miracolul românesc” în handbal –
acest sport al mâinii și al minții, al vitezei și al inteligenței, „inventat” de germani
(varianta în 11) ori de cehoslovaci, împreună cu nordicii danezi și scandinavi (varianta
actuală, în 7).9

După Campionatul Mondial din Rusia, Federaţia Internaţională de Handbal (IHF) a

dat publicităţii un top al tuturor timpurilor la nivel de echipe reprezentative, masculine şi
feminine, în care România ocupă locul şapte, fiind devansată de Germania, Rusia,
Danemarca, Serbia, Ungaria şi Suedia10. În topul publicat de IHF, naţiunile de pe primele
două locuri, Germania şi Rusia, au preluat palmaresul fostelor RFG şi RDG, respectiv
URSS. În clasament punctează 75 de naţiuni, pe primele zece poziţii aflându-se Germania
cu 1167 de puncte, urmată de Rusia (946), Danemarca (751), Serbia şi Muntenegru (734,
cu palmaresul fostei Iugoslavii), Ungaria (673), Suedia (609), România (605, cu 280 la
masculin şi 325 la feminin), Franţa (427), Coreea (426) şi Spania (403) (3). În topurile pe
competiţii, România stă cel mai bine la Campionatele Mondiale feminine, ocupând locul
patru, cu 167 de puncte, în timp ce la masculin, ocupă locul şase, cu 129 de puncte, poziţie
ocupată şi în clasamentul CM de junioare, cu 105 puncte. România nu punctează în
primele zece naţiuni la CM de juniori şi tineret şi nici la handbal pe plajă. În clasamentul

9
Dumitrescu, L. (coord.) (1995). România în lumea sportului, București: Editura EDITIS, p. 181
10
http://www.ihf.info

13
rezultatelor la Jocurile Olimpice, România se află pe locul şapte, cu 72 de puncte, fiind
singura naţiune din primele zece, alături de Germania şi Ungaria, care a participat la JO din
193611.
Vom sintetiza în continuare palmaresul de onoare al echipelor româneşti de handbal
feminin şi masculin la diverse eşaloane, referindu-ne la perioada 1936-2007 (sinteză
disponibilă pe http://www.frh.ro, autor prof. Constantin Pilică Popescu)
S E N I O R I – 16 medalii
7 MEDALII DE AUR – CAMPIONI MONDIALI – SENIORI
4 MASCULIN - 3 FEMININ
3 MEDALII DE ARGINT – VICECAMPIONI MONDIALI – SENIORI
1 MASCULIN - 2 FEMININ
2 MEDALII DE BRONZ LA CAMPIONATE MONDIALE – SENIORI
4 MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE – SENIORI
ARGINT: 1976, BRONZ: 1972, 1980, 1984

T I N E R E T – 7 medalii
2 MEDALII DE AUR – CAMPIONI MONDIALI TINERET – FEMININ
2 MEDALII DE AUR – CAMPIONI EUROPENI – TINERET
2 MEDALII DE BRONZ – C.M. FEMININ DE TINERET
1 MEDALIE BRONZ – C.E. FEMININ - TINERET

J U N I O A R E – 4 medalii
1 MEDALIE DE BRONZ LA C.M. JUNIOARE
1 MEDALIE DE AUR – CAMPIONI EUROPENI – JUNIOARE
2 MEDALIE DE ARGINT – VICECAMPIONI EUROPENI – JUNIOARE

U N I V E R S I T A R I – 15 medalii
7 MEDALII DE AUR – CAMPIONI MONDIALI – UNIVERISTARI
6 MASCULIN - 1 FEMININ
4 MEDALII DE ARGINT – VICECAMPIONI MONDIALI – UNIV.
2 MASCULIN - 2 FEMININ
4 MEDALII DE BRONZ LA CAMPIONATE MONDIALE – UNIV.
2 MASCULIN - 2 FEMININ

16 ECHIPE DE CLUB CÂŞTIGĂTOARE DE CUPE EUROPENE

23 TITLURI DE CAMPIONI BALCANICI SENIORI – TINERET
27 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE, EUROPENE ŞI J.O.
SENIORI – TINERET – JUNIORI

11
Iurian, C., Petruș, R.C., Grosu, E.F., Oșorhean Macra, M., Nichitean, L. (2008). Handbalul în România –
trecut, present și viitor, în Palestrica Mileniului III – Civilizație și Sport, Volumul IX, Nr. 3 (33),
Septembrie 2008, pp. 245

14
 Fig. nr.1 – Echipa României câștigă aurul la Campionatul Mondial (Franța,
1970)
(https://www.ripensia-sport-magazin.ro/sporturi/cei-13-ani-care-romania-dominat-
handbalul-mondial-scurt-istoric-al-turneelor-finale/)

C.M. Senioare 5 MEDALII

3 Medalii de Aur (1956, 1960, 1962)
2 Medalii de Argint (1973, 2005)
J.O. Seniori 4 MEDALII
1 Medalie de Argint (1976)
3 Medalii de Bronz (1972, 1980, 1984)
C.M. Tineret – feminin 4 MEDALII
2 Medalii de Aur (1995, 1999)
2 Medalii de Bronz (1977, 1997)
C.M. Universitare Masculin 10 MEDALII
6 Medalii de Aur (1973, 1975, 1979, 1981, 1984, 1987)
2 Medalii de Argint (1968, 1990)
2 Medalii de Bronz (1963, 1996)
C.M. Universitare Feminin 5 MEDALII
1 Medalii de Aur (2002)
2 Medalii de Argint (1998, 2000)
2 Medalii de Bronz (1963, 1996)
C.E. Tineret Feminin 3 MEDALII
2 Medalii de Aur (1998, 2000, 2007)
C.M. Junioare Feminin 1 MEDALIE
1 Medalie de Bronz (2006)
C.E. Juniori Feminin 3 MEDALII
1 Medalie de Aur (1999)
2 Medalii Argint (2003, 2005)

15
 ECHIPE DE CLUB CĂŞTIGĂTOARE DE CUPE EUROPENE 1961-2007
FEMININ
1. 1961 Cupa Campionilor = ŞTIINŢA Bucureşti
2. 1964 Cupa Campionilor = RAPID Bucureşti
3. 1984 Cupa I.H.F. = CHIMISTUL Rm.
Vâlcea
4. 1989 Cupa Cupelor = ŞTIINŢA Bacău
5. 1989 Cupa I.H.F. = CHIMISTUL Rm.
Vâlcea
6. 1993 Cupa I.H.F. = RAPID Bucureşti
7. 1996 Cupa Oraşelor = SILCOTUB Zalău
8. 2000 Cupa Oraşelor = RAPID Bucureşti
9. 2002 Cupa Challenge = U. REMIN Deva
10. 2006 Cupa Challenge = RULMENTUL Braşov
11. 2007 Cupa Cupelor = OLTCHIM Rm. Vâlcea

RAPID Bucureşti: 3 Cupe Europene (1964, 1993, 2000), CHIMISTUL (Oltchim)

Rm. Vâlcea 3 (1984, 1989, 2007), ŞTIINŢA Univ. Bucureşti 1 (1961), ŞTIINŢA Univ.
Bacău 1 (1989), Silcotub Zalău 1 (1996), Univ. Remin Deva 1 (2002), Rulmentul Braşov 1
(2006).
MASCULIN
12. 1965 Cupa Campionilor = DINAMO Bucureşti
13. 1968 Cupa Campionilor = STEAUA Bucureşti
14. 1977 Cupa Campionilor = STEAUA Bucureşti
15. 1985 Cupa I.H.F. = MINAUR Baia Mare
16. 1998 Cupa E.H.F. = MINAUR Baia Mare
17. 2006 Cupa Challenge = STEAUA Bucureşti
18. 2007 Cupa Challenge = U.C.M. REŞIŢA

STEAUA Bucureşti 3 Cupe Europene (1968, 1977, 2006), MINAUR Baia Mare 2
(1985, 1998), DINAMO Bucureşti 1 (1965), U.C.M. REŞIŢA (2007).

Fig. nr. 2 – Echipa de handbal a României la Campionatul Mondial

(Japonia, 2019) https://www.google.com/url

16
 Fig. nr. 3 – Echipa de handbal a României la barajul pentru
Campionatul Mondial din 2019 https://www.google.com/url

PALMARES DE ONOARE al HANDBALULUI ROMÂNESC (1936 – 2019)

47 MEDALII: 20 DE AUR, 11 DE ARGINT ŞI 16 DE BRONZ

Astăzi, Federația Română de Handbal trage un semnal de alarmă şi se implică

categoric în revigorarea acestui joc, plecând de la interesul pentru sănătatea naţiunii şi până
la dezvoltarea sportului de înaltă performanţă. În aceste condiţii handbalul românesc poate
ridica ştacheta performanţei în viitor, atât la feminin, cât şi la masculin.
Federația Europeană de Handbal (EHF) este forul ce organizează și conduce
handbalul European. A fost înființată în 1991, are sediul la Viena (Austria) și cuprinde 52
de federații afiliate.
Federația Internațională de Handbal (IHF) este forul cel mai înalt care se ocupă
de organizarea și conducerea handbalului international: handbal în 7 jucători, handbal pe
plajă (beach handball) și handbal în scaun cu rotile (wheelchair handball). A fost fondată în
1946 și are sediul la Basel (Elveția), cuprinzând 209 federații, member a 6 confederații:
Europa, Africa, Asia, America de Nord și Caraibe, Oceania, America Centrală și de Sud.

I.3. Caracteristicile jocului de handbal

Handbalul poate fi considerat ca o sinteză a deprinderilor motrice de bază ale
omului (alergarea, săritura, prinderea şi aruncarea), îmbinate armonios cu deprinderile
motrice specifice, simple, accesibile şi atractive.

17
 Handbalul este un joc sportiv cu influenţe pozitive asupra motricităţii, contribuie la
dezvoltarea fizică armonioasă, cât şi asupra psihicului celor care îl practică, ceea ce îi
conferă – pe lângă atributele sale de joc sportiv practicat în competiţii – şi atributele de
mijloc al educaţiei fizice şi de sport complementar, cu o serie de efecte pozitive asupra
pregătirii fizice a sportivilor din alte ramuri sportive.
Datorită faptului că majoritatea procedeelor tehnice sunt executate cu mâna, jocul
de handbal poate fi învăţat şi practicat cu uşurinţă, fără a fi necesară o pregătire specială
îndelungată.
Cu toate că handbalul este un joc sportiv în care contactul corporal este admis,
pericolul de accidentare este redus în cazul în care se respectă regulile de joc şi partenerul
de întrecere.
Regulamentul de joc cuprinde reguli puţine, simple şi uşor de înţeles.
Handbalul – practicat sub îndrumare competentă, pe lângă calităţile fizice, dezvoltă
voinţa, combativitatea, iniţiativa, perseverenţa, curajul, calităţile morale ca respectul faţă
de adversar.
Efectele pozitive ale practicării jocului de handbal asupra organismului şi a
personalităţii elevilor depind, în foarte mare măsură, de metodica predării acestui joc
sportiv. În stabilirea metodicii de predare a handbalului în şcoală, trebuie să se plece de la
ideea potrivit căreia, la rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice contribuie eficient atât jocul
bilateral şi fazele acestuia, cât şi exersarea analitică, izolată de condiţiile jocului, a
procedeelor tehnice cupinse în conţinutul acesteia.
Pentru activitatea de înaltă performanţă, traseul este foarte greu, implicând un
proces permanent de pregătire, bine planificat, pe bazele ştiinţifice ale antrenamentului
sportiv.
Baza materială, echipamentul, instalaţiile necesare sunt destul de simple şi nu
foarte costisitoare în comparaţie cu alte jocuri sportive.
Fiind un joc sportiv relativ tânăr, tezaurul tehnico-tactic al jocului de handbal se
îmbogăţeşte cu noi elemente, la fiecare mare competiţie internaţională (JO, CM, CE). Din
aceste considerente, putem afirma că jocul de handbal are încă frumoase perspective de
dezvoltare, privind latura spectaculară a jocului.
Sintetizănd cele prezentate anterior, putem aminti următoarele caracteristici de
bază ale jocului de handbal:
 accesibilitatea;

18
  contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă (la dezvoltarea calităţilor motrice, la
formarea deprinderilor motrice de bază şi specifice);
 contribuie la dezvoltarea calităţilor psihice (voinţa, persevarenţa, curajul, calităţile
morale);
 bază materială şi echipament simple;
 regulament facil de înţeles şi aplicat;
 spectaculozitatea.

I.4. Tendințe de evoluție ale jocului de handbal modern

Vom sintetiza în continuare, o serie de tendințe care au apărut în jocul de handbal la
nivel mondial și european:
1) Perfecționarea permanentă a tehnicii individuale
Se observă o creştere a măiestriei tehnico-tactice a jucătorilor, care permite
aplicarea cu exactitate a unor sisteme de joc în atac şi apărare. Jocul nu mai este
improvizat, se tinde către reducerea numărului de greșeli tehnice, chiar dacă a crescut mult
ritmul de joc pe toată durata partidei.
Îmbunătăţirea tehnicii individuale a contribuit la apariţia unor combinaţii de mare
fineţe, a jocului acrobatic în apropierea şi pe deasupra spaţiului de poartă, ceea ce a
determinat creşterea spectaculozităţii jocului.
Faza de finalizare a atacului se pregăteşte în mod rational, cu ajutorul unor
circulaţii ale mingii și jucătorilor, care preced de regulă mijloacele de prefinalizare, precum
şi aruncările la poartă executate prin surprindere.
2) Creșterea vitezei de joc
În ultimii ani s-a observat la marile competiţii internaţionale ritmul susţinut,
dinamica meciurilor datorate în special, creşterii vitezei de execuţie a procedeelor tehnice
şi a acţiunilor tactice.
Viteza din ce în ce mai mare de acţionare corporală şi manifestare tehnico-tactică
este deja o tendinţă dominantă în acţiunile individuale ale jucătorilor, determinând implicit
o creştere vizibilă a tempoului de joc.
Atacul rapid (contraatacul, faza a II-a şi valul al III-lea) a devenit pentru toate
echipele de valoare o preocupare constantă şi una din principalele soluţii de înscriere a
golurilor. Date statistice demonstrează concludent că echipele finaliste la Jocurile Olimpice

19
şi Campionatele Mondiale au înscris între 20% şi 50% (minim 18% şi maxim 45%) din
goluri din astfel de acţiuni.
Trecerea din apărare în atac se realizează cu mare rapiditate în aproape toate
ocaziile de recuperare a mingii, încercându-se permanent şi insistent surprinderea apărării
în curs de organizare. Presiunea continuă asupra adversarului în atac, prin trecerea rapidă şi
permanent periculoasă (pe poartă) dintr-o acţiune (combinaţie) în altă acţiune de finalizare,
iar în apărare printr-un atac “sufocant” al adversarilor aproape oriunde s-ar afla, până la
10-12 m, dau astăzi noi dimensiuni jocului de handbal.
Astfe,l putem spune că la ora actuală toate acţiunile sunt mai rapide, iar tempoul de
joc este în continua creştere.
3) Perfecționarea pe posturi
Specializarea jucătorilor pe posturi atât în atac, cât şi în apărare, este o tendinţă
vizibilă şi cu efecte pozitive asupra eficienţei în joc a acestora. Toţi jucătorii au o pregătire
completă.
4) Creșterea eficienței aruncărilor la poartă
Această tendință este în legătură directă cu aceea a perfecționării tehnicii
individuale și se referă la diversificarea procedeelor de aruncare utilizate de jucători, dar și
de creșterea eficineței acestora prin raportare la numărul de goluri reușite de fiecare
sportiv. Mai mult decât atât, se încearcă însușirea unor procedee tehnice de pasare,
aruncare la poartă și dribling efectuate cu mâna neîndemânatică, dar cu aceeași eficiență.
5) Varietatea și mobilitatea sistemelor de joc și interacțiunea lor organică
Permanenta dispută dintre atac și apărare a generat diversificarea sistemelor de joc
în atac și în apărare, precum și strategiile de utilizare ale acestora pe parcursul desfășurării
jocului.
6) Pregătirea psiho-motrică, atletică şi specială la cote înalte, sub aspectul
menţinerii vitezei în acţiuni desfăşurate în forţă
Jocul de handbalul reclamă din partea practicanţilor calităţi fizice şi deprinderi
motrice deosebite pe fondul unei pregătiri neuropsihice adecvate marii performanţe.
Totodată, jocul modern de handbal presupune biotipuri somatice diverse care
acţionează într-un du-te-vino adesea infernal, unde se îmbină din punct de vedere motric
viteza-forţa cu anduranţa, cu îndemânarea şi forţa de aruncare la poartă. Pentru a face

20
faţă unor asemenea cerinţe biologice, handbalul revendică din partea practicanţilor de
elită calităţi fizice şi psihice deosebite12.
7) Luarea deciziilor și asumarea riscurilor
Jucătorii se află permanent în situația de a analiza contextul și de a lua o decizie
într-un timp foarte scurt. Prin structura lor de personalitate, mai ales pe finalul partidei, nu
toți sportivii sunt capabili să își asume riscul unei aruncări sau responsabilitatea unei
acțiuni. De accea, în cadrul pregătirii psihologice individuale și de grup, antrenorul și
psihologul sportiv vor găsi și vor implementa strategiile oportune pentru a antrena
aspectele mai sus menționate.
8) Importanță mare privind refacerea capacității de efort
Alături de pregătirea psihică, refacerea capacității de efort (pregătirea biologică
pentru concurs) reprezintă astăzi o componentă esențială în cadrul antrenamentului sportiv.
Pregătirea biologică de concurs reuneşte o serie de mijloace pe care le regăsim în
procesul de antrenament, dar primește în perioada competiţională alte valenţe, fiind
canalizate în direcţia asigurării cadrului biologic optim pentru obţinerea performanțelor
înalte. Un element important al pregătirii biologice pentru concurs este starea optimă de
sănătate. Constă într-o sinteză de mijloace metodico-pedagogice, naturale şi artificiale,
provenite din mediul intern şi extern, integrate în regimul zilei de pregătire sau de concurs,
cu scopul reinstalării homeostazei.
Pe lângă restabilirea constantelor fiziologice, biochimice, refacerea vizează
atingerea nivelului de supracompensație, dar aceste deziderate nu se pot realiza decât în
cadrul sistemului rațional „efort-repaus” și constituie condiția esențială pentru creșterea
eficacității antrenamentului.
Legătura strânsă între efort și refacere în procesul de pregătire sportivă privește nu
numai creșterea încărcăturii, ci și a repausului, fără de care nu se pot realiza exigențele de
volum și intensitate ale antrenamentului.
Dacă se acordă atenție doar parametrilor încărcăturii sau dacă procesele de refacere
post-efort sunt insuficiente este inevitabilă o diminuare a rezervelor energetice ale
organismului sportivului, ceea ce determină o scădere a capacității de performanță. În acest
sens, trebuie avut în vedere decalajul temporal dintre efort și refacere, precum și evaluarea
influenței exercițiului prealabil asupra efortului ulterior. Privită în acest mod, refacerea
reprezintă un factor al apariției performanței și a menținerii stării de sănătate optime.
12
Drăgan, I. (1994). Medicina sportivă aplicată, București: Editura EDITIS

21
Bibliografie
Balint, L. (2018). Handbalul este România, România este Handbal, București: Federația
Română de Handbal
Cojocaru, A.M. (2014). Istoria educației fizice și sportului (note de curs), București:
Editura Fundației România de mâine
Drăgan, I. (1994). Medicina sportivă aplicată, București: Editura EDITIS
Dumitrescu, L. (coord.) (1995). România în lumea sportului, București: Editura EDITIS
Ghermănescu, I.K. (1983). Teoria și metodica handbalului, București: Editura Didactică și
Pedagogică
Iurian, C., Petruș, R.C., Grosu, E.F., Oșorhean Macra, M., Nichitean, L. (2008). Handbalul
în România – trecut, present și viitor, în Palestrica Mileniului III – Civilizație și
Sport, Volumul IX, Nr. 3 (33), Septembrie 2008, pp. 241-247
Kirițescu, C. (1964). Palestrica – o istorie universală a culturii fizice, București: Editura
Uniunii de Cultură Fizică și Sport
Nicu, A. (2000). Istoria exercițiilor fizice, București: Editura Fundației România de mâine
Popescu, C. (1979). Antrenorul – profilul, personalitatea și munca sa, București: Editura
Sport-Turism
Popescu-Colibași, D. (1981). Hronicul handbalului românesc, București: Editura Sport-
Turism
Popovici, I.M. (2008). Handbalul în şcoală, Editura PIM, Iaşi
Postolache, N. (2008). Istoria educației fizice, sportului și olimpismului, București: Editura
Fundației România de mâine
*** (2001). Istoria jocului de handbal din România – partea I, Geneza și evoluția
(perioada interbelică 1921-1945), București: Federația Română de Handbal
(Comisia de Istorie și Statistică)
*** (2002). Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România, București: Editura
Aramis
Site-uri vizitate
1. http://www.frh.ro/ - Istoria Jocului de Handbal
2. http://www.ihf.info
3. https://www.cotidianul.ro/jocurile-copilariei-de-a-lungul-timpului/
4. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/handbalul-romanesc-lungul-drum-
catre-legenda

22
 CURS NR. 2 - Metodica predării handbalului în școală

Noţiuni generale şi reguli fundamentale pentru desfăşurarea

jocului de handbal

Terenul de joc
Terenul de joc (vezi fig. nr. 1) are forma unui dreptunghi, cu lungimea de 40m şi
lăţimea de 20m, care cuprinde două spaţii de poartă şi câmpul de joc. Laturile lungi se
numesc linii de margine, iar laturile scurte, linii de poartă.
Obs.: - Starea terenului de joc nu poate fi modificată sub nici o formă numai în
favoarea uneia dintre echipe.
- Dimensiunile terenului de joc pot varia proporţional, în funcţie de
condiţiile existente în fiecare şcoală (cu câţi metri creşte sau scade lungimea terenului, cu
acelaşi număr de metri creşte sau scade lăţimea terenului). De exemplu: L = 38m, l = 18; L
= 41, l = 21; etc., limitele situându-se între 38-44m pentru lungime şi 18-22m pentru
lăţime.

Fig. nr. 1 – Terenul specific jocului de handbal

1
 Poarta (vezi fig. nr. 2) este aşezată la mijlocul liniei de poartă. Ea trebuie să fie
ancorată ferm de sol şi să măsoare în interior 2m înălţime şi 3m lăţime.
Barele verticale sunt legate între ele de o bară transversală, latura lor posterioară
aliniidu-se cu partea posterioară a liniei de poartă. Ele au o formă pătrată cu latura de 8 cm
şi trebuie să fie construite din acelaşi material (de exemplu: lemn, aluminiu etc.). Pentru a
se deosebi în mod evident de culorile spaţiului înconjurător, este necesar ca barele să fie
vopsite în două culori, alternativ. De asemenea, colţurile barelor trebuie să fie vopsite în
aceeaşi culoare. Benzile de culoare de la colţuri vor avea dimensiunea de 28cm lungime în
ambele direcţii, iar celelalte benzi de culoare vor avea 20 cm lungime (vezi fig. nr. 2).
Poarta trebuie prevăzută cu plasă, care va fi atârnată astfel încât, o minge intrată în
poartă, să nu ricoşeze imediat afară.
Obs.: Ancorarea porţilor pe sol este obligatorie în primul rând pentru evitarea
accidentelor, iar în al doilea rând pentru a nu se deplasa de pe linia porţii în timpul jocului
(să nu favorizeze sau să împiedice înscrierea unui gol).

Fig. nr. 2 – Poarta de handbal

Spaţiul de poartă este delimitat de linia spaţiului de poartă, care este o linie lungă
de 3m, trasată paralel cu linia de poartă. În faţa porţii, la 6m distanţă de aceasta şi
continuată la ambele capete cu câte un arc de cerc cu raza de 6m, care are drept centru
muchia interioară - posterioară a barelor verticale (vezi fig. nr. 1 şi 2).
Linia de la 9m (linia de aruncare liberă) este o linie întreruptă, la care atât
segmentele acesteia, cât şi spaţiul dintre ele măsoară 15cm. Această linie este trasată la 3m
distanţă spre câmpul de joc, paralel cu linia spaţiului de poartă (vezi fig. nr. 1).

2
 Linia de la 7m are lungimea de 1m, trasându-se la distanţa de 7m de partea
posterioară a liniei de poartă, în dreptul mijlocului porţii şi paralel cu aceasta (vezi fig.
nr.1).
Linia de la 4m (numită linia de delimitare a apropierii portarului de executantul
aruncării de la 7m) are 15cm lungime. Ea se trasează în faţa porţii, la distanţa de 4m de
partea posterioară a liniei de poartă, paralel cu aceasta, în dreptul mijlocului porţii (vezi
fig. nr. 1).
Linia de mijloc (de centru) uneşte punctele de mijloc ale ambelor linii de margine
(vezi fig. nr. 1).
Liniile de schimb sunt trasate la distanţa de 4,5m de linia de mijloc, paralel, în
stânga şi în dreapta acesteia şi au o lungime de 15cm în interiorul terenului de la una din
liniile de margine. Pentru orientarea echipelor, aceste două linii vor fi prelungite tot cu
15cm şi în afara terenului (vezi fig. nr. 1).
Toate liniile terenului aparţin spaţiilor pe care le delimitează. Liniile trebuie să aibă
5cm lăţime (excepţie face linia porţii) şi este obligatoriu ca trasarea lor să permită o bună
vizibilitate.
Linia de poartă, între barele porţii, trebuie trasată la înălţimea barelor (8cm) (vezi
fig. nr. 2).
Timpul de joc
Pentru echipele masculine şi feminine ale căror sportivi au o vârstă de peste 16 ani,
durata timpului de joc este de două reprize a câte 30 de minute, cu o pauză de 10 minute.
Timpul de joc pentru echipele de tineret este de 2 reprize a câte 25 de minute pentru
grupa de vârstă 12-16 ani şi 2 reprize a câte 20 de minute pentru grupa de vârstă de 8-12
ani, în ambele cazuri cu o pauză de 10 minute. Pentru echipele de minihandbal, în principiu
copii sub 8 ani, timpul de joc este între 2 reprize a câte 10 minute şi 2 reprize a câte 15
minute cu o pauză de 10 minute.
După pauză, echipele schimbă porţile.
Time-Out
 Time-out-ul se acordă când: se dictează o eliminare de 2 minute, o descalificare sau
o eliminare definitivă;
 După time-out, jocul se reia la fluierul arbitrului;
 Fiecare echipă are dreptul să ceară un time-out de 1 minut, în fiecare repriză a
timpului normal de joc; se cere doar când echipa este în atac.

3
  Odată ce time-out-ul a fost cerut, nu mai poate fi anulat.
Obs.: Pe durata time-out-ului echipele şi oficialii vor rămâne în spaţiul de schimb,
atât în teren, cât şi în afara lui.
Mingea de joc
Mingea de joc este din piele sau material sintetic. Ea trebuie să fie sferică.
Suprafaţa ei nu trebuie să fie lucioasă sau alunecoasă.
 Pentru jocurile de seniori şi tineret masculin (peste 16 ani), mingea va avea o
circumferinţă de 58 - 60cm şi o greutate de 425-475g (mărimea 3).
 Pentru jocurile feminine şi tineret masculin (12-16 ani) şi feminin (peste 16 ani),
mingea va avea o circumferinţă de 54 - 56cm şi o greutate de 325-400g (mărimea 2).
 Pentru jocurile de tineret masculin (8-12 ani) şi feminin (8-14 ani), circumferinţa
mingii trebuie să fie de 50-52cm şi greutate de cel puţin 315g (mărimea 1).
 Petru minihandbal (în principiu, copiii sub 8 ani), circumferinţa mingii trebuie să
fie de 48cm şi greutatea de cel puţin 290g (mărimea 0).
Echipa
O echipă se compune din 14 jucători, care vor fi înscrişi în raportul de joc. Echipa
trebuie să aibă în toate situaţiile un portar. Pe terenul de joc se pot găsi în acelaşi timp
maximum 7 jucători (6 jucători de câmp şi un portar); ceilalţi sunt consideraţi rezerve sau
jucători de schimb. La începutul oricărui joc, fiecare echipă trebuie să se prezinte pe
terenul de joc cu minimum 5 jucători.
Schimbarea greşită se sancţionează cu aruncare liberă din locul în care jucătorul
care a comis greşeala, a trecut peste linia de margine; în plus, acest jucător trebuie eliminat
temporar.
Dacă pe terenul de joc intră un jucător suplimentar sau un jucător de rezervă din
spaţiul de schimb, intervine neregulamentar în desfăşurarea jocului, acesta va fi sancţionat
cu o eliminare de 2 minute şi un alt jucător va trebui să părăsească terenul de joc pentru
alte 2 minute.
Portarul
Un jucător desemnat ca portar are voie, ca după schimbarea echipamentului să ia
parte la joc în orice moment, ca jucător de câmp. Similar, un jucător de câmp poate fi
folosit oricând ca portar.
Obs.: Schimbarea portarului trebuie să se realizeze prin spaţiul de schimb.

4
 Portarului îi este permis:
- în acţiunea de apărare a spaţiului de poartă, să atingă mingea cu orice parte a corpului;
- să se deplaseze cu mingea în spaţiul de poartă fără restricţii;
- să părăsească fără minge spaţiul de poartă şi să participe la joc (în câmpul de joc); el
trebuie să respecte în acest caz, regulile pentru jucătorii de câmp.
- să părăsească în timpul acţiunii de apărare, spaţiul de poartă cu mingea care nu este sub
control şi apoi să continue să o joace în câmpul de joc.
Portarului nu îi este permis:
- să pericliteze adversarul în cursul acţiunii de apărare;
- să joace intenţionat peste propria linie de poartă mingea aflată sub control;
- să părăsească spaţiul de poartă având mingea sub control;
- să atingă mingea în afara spaţiului de poartă după ce a executat aruncarea de la poartă,
dacă aceasta nu a atins între timp un alt jucător;
- să atingă mingea care stă sau care se rostogoleşte pe sol în afara spaţiului de poartă, atât
timp cât el se găseşte în spaţiul de poartă;
- să aducă în spaţiul de poartă mingea care se stă sau se rostogoleşte pe sol în afara
spaţiului de poartă;
- să revină în spaţiul de poartă fiind în posesia mingii;
- să atingă cu piciorul mingea care se îndreaptă spre câmpul de joc sau este oprită în spaţiul
de poartă.
Obs.: Prin "control" se înţelege faptul că portarul prinde mingea în mâini sau că o
atinge, cu scopul de a o îndrepta în direcţia dorită (de exemplu: mingea care a fost prinsă în
mâini sau braţe, mingea care a fost prinsă de portar şi scăpată din mâini). Mingea
necontrolată de portar se poate concretiza în următoarele situaţii: mingea respinsă în cursul
acţiunii de apărare a porţii, greşeli comise la încercarea de prindere a mingii aruncate spre
poartă.
Spaţiul de poartă
În spaţiul de poartă, jucătorul are dreptul să se găsească doar în anumite situaţii
(vezi mai jos, situaţiile de nesancţionare a depăşirii spaţiului de poartă). Spaţiul de poartă,
inclusiv linia spaţiului de poartă, se consideră depăşit dacă este atins de către un jucător de
câmp cu orice parte a corpului.
Obs.: Depăşirea spaţiului de poartă se realizează de obicei, cu piciorul (laba
piciorului). Însă, în joc trebuie urmărite cu atenţie şi celelalte depăşiri, mai puţin evidente,
cum ar fi:

5
 - atingerea spaţiului de poartă cu genunchiul sau cu mâna liberă de către jucătorul
care aruncă la poartă din plonjon, înainte ca mingea să fi părăsit mâna acestuia;
- aterizarea în spaţiul de poartă (bătaia de elan fiind executată în afara spaţiului) de
către jucătorul care aruncă din săritură, înainte ca mingea să fi părăsit mâna acestuia.
Depăşirea spaţiului de poartă de către un jucător de câmp se sancţionează după cum
urmează:
a) aruncare liberă (dacă un jucător de câmp aflat în posesia mingii pătrunde în spaţiul de
poartă);
b) aruncare liberă (dacă un jucător de câmp fără minge pătrunde în spaţiul de poartă şi prin
aceasta îşi creează un avantaj);
c) aruncare de la 7m (dacă un apărător, prin pătrunderea în spaţiul de poartă, obţine un
avantaj faţă de atacant).
Depăşirea spaţiului de poartă nu se sancţionează în următoarele situaţii:
a) dacă un jucător depăşeşte spaţiul de poartă după ce a jucat mingea, atât timp cât prin
aceasta nu rezultă nici un dezavantaj pentru adversar;
b) dacă un jucător care nu este în posesia mingii, depăşeşte spaţiul de poartă şi prin aceasta
el nu îşi creează nici un avantaj;
c) dacă un apărător depăşeşte spaţiul de poartă în cursul sau după acţiunea de apărare, fără
ca din aceasta să rezulte un dezavantaj pentru adversar.
Jucarea mingii
Jucătorilor le este permis:
 Să arunce, să prindă, să oprească, să împingă, să lovească, sau să boxeze mingea
folosind mâinile, braţele, capul, trunchiul, coapsele şi genunchii.
 Să ţină mingea maximum 3 secunde, chiar dacă aceasta stă pe sol.
 Să se deplaseze maximum 3 paşi cu mingea în mână; un pas se consideră executat
dacă:
a) jucătorul care stă cu ambele picioare pe sol, ridică un picior şi apoi îl repune pe
sol, sau mişcă un picior dintr-o poziţie în alta;
b) jucătorul cu un picior pe sol, prinde mingea şi apoi atinge solul cu celălalt picior;
c) jucătorul, după săritură, atinge solul cu un picior şi apoi execută un salt pe
acelaşi picior sau atinge solul cu celălalt picior;
d) jucătorul, după săritură, atinge solul simultan cu ambele picioare şi apoi ridică şi
repune pe sol un picior dintr-o poziţie în alta.

6
 Obs.: dacă un picior este deplasat dintr-o poziţie în alta, celălalt picior poate fi adus
alături.
Atât pe loc, cât şi în mişcare:
a) să arunce mingea pe sol şi să o reprindă cu o mână sau cu ambele mâini (dribling
simplu);
b) folosind o mână, să împingă sau să rostogolească mingea spre sol în mod repetat şi apoi
să o reprindă cu o mână sau cu ambele mâini (dribling multiplu).
Obs.: Imediat după ce mingea a fost prinsă cu una sau ambele mâini, ea trebuie
jucată după maximum 3 paşi, respectiv 3 secunde.
Se consideră că driblingul simplu sau cel multiplu începe atunci când jucătorul
atinge mingea cu orice parte a corpului şi o dirijează spre sol.
 Să treacă mingea dintr-o mână în alta.
 Să continue jucarea mingii stând în genunchi sau culcat pe sol.
Obs.: Dacă în cursul jocului, un jucător alunecă sau cade şi ajunge pe genunchi, în
aşezat sau culcat, poate juca mingea şi din aceste poziţii, fie că acesta s-a aflat în posesia
mingii înainte de cădere, fie că o primeşte ulterior.
Jucatorilor nu le este permis :
 Sã atingă mingea mai mult decât o singură dată, fără ca aceasta să fi atins intre timp
solul, un alt jucător sau barele porţii. Greşelile de prindere nu se sancţionează.
Obs.: Greşeala de prindere apare atunci când la încercarea de prindere a mingii,
aceasta nu intră sub controlul jucătorului.
 Să atingă mingea cu gamba sau cu laba piciorului.
 Să joace mingea intenţionat peste liniile de margine sau liniile de poartă exterioare.
 Să menţină mingea în posesia propriei echipe, fără să iasă în evidenţă preocuparea
pentru acţiuni de atac sau încercarea de aruncare la poartă (joc pasiv). În timpul unui atac –
care începe cu posesia mingii – semnalul de preavertizare trebuie dat o singură dată. Când
un atac se termină cu aruncare la poartă (inclusiv aruncare de la 7m şi aruncare liberă
directă) şi mingea ricoşează înapoi de la portar, din barele porţii şi echipa care se afla
anterior în atac, recâştigă posesia mingii în conformitate cu regulamentul, începe un nou
atac în faza de construcţie. Un nou atac începe şi când, după ce se dă semnalul de
preavertizare, un jucător sau un oficial al echipei aflate în apărare comite o încălcare a
regulamentului sau se face vinovat de conduita nesportivă, ceea ce determină o sancţionare
progresivă.

7
 Obs.: Jocul continuă dacă mingea atinge arbitrul aflat pe terenul de joc.
Comportarea faţă de adversar
Jucătorilor le este permis:
a) să folosească braţele şi mâinile pentru a bloca sau pentru a intra în posesia mingii;
b) să folosească palma deschisă pentru a îndepărta adversarului mingea din orice direcţie;
c) să bareze drumul adversarului cu corpul, chiar dacă acesta nu se află în posesia mingii;
d) să intre în contact corporal cu adversarul, cu faţa către el şi cu braţele îndoite, de
asemenea să-l controleze şi să-l marcheze.
Jucătorilor nu le este permis:
a) să împingă sau să lovească mingea din mâna adversarului;
b) să blocheze sau să îndepărteze cu forţa adversarul cu braţele, mâinile sau picioarele;
c) să îmbrăţişeze, ţină, împingă sau să lovească din alergare sau din săritură un adversar;
d) să împiedice, să obstrucţioneze sau să pună în pericol orice alt mod un adversar (cu sau
fără minge), încălcând regulile de joc.
Obs.: O greşeală ofensivă este considerată a avea loc atunci când un atacant aleargă
sau se aruncă într-un apărător. Pentru ca această regulă să se aplice, în momentul
contactului corporal, apărătorul trebuie să fie în faţa jucătorului atacant şi să ocupe poziţia
de apărare corectă. Nu are voie să înainteze.
Obs.: Din cele amintite mai sus rezultă că nu se poate acţiona pentru scoaterea
corectă a mingii decât în cazul mingii ţinute cu o mână prin echilibrare pe palmă; în toate
celelalte situaţii, scoaterea mingii din mâna adversarului constituie o acţiune
neregulamentară. În plus, scoaterea trebuie să se realizeze sub formă de împingere a
mingii, adică printr-o atingere uşoară şi nu printr-o lovire brutală.
În caz de abateri grosolane manifestate în comportamentul faţă de adversar,
jucătorul vinovat trebuie să fie descalificat.
Marcarea unui gol
Se consideră că s-a marcat gol dacă mingea depăşeşte în totalitate linia de poartă şi
dacă, înainte sau în timpul aruncării, jucătorul care aruncă sau coechipierii săi nu au comis
vreo abatere.
Dacă mingea intră în poartă, deşi s-a comis o neregularitate din partea echipei
apărătoare, se acordă gol. Golul marcat în propria poartă se consideră gol pentru echipa
adversă.
Echipa care marchează cele mai multe goluri se consideră a fi învingătoare.

8
 Aruncarea de începere
În debutul jocului, aruncarea de începere este executată de echipa care la tragerea la
sorţi a ales mingea sau dacă echipa adversă care a câştigat tragerea la sorţi, a ales poarta.
Obs.: În cazul prelungirilor se realizează din nou tragerea la sorţi pentru a alege
mingea sau poarta.
După fiecare gol, aruncarea de începere este executată de echipa căreia i s-a marcat
golul. Aruncarea de începere se execută din centrul terenului de joc, în orice direcţie, în
maximum 3 secunde după fluierul arbitrului. Jucătorul care execută aruncarea trebuie să
aibă un picior pe linia aruncării de începere (linia de centru a terenului) până în momentul
în care mingea îi părăseşte mâna.
Aruncarea de la margine (out şi colţ)
Se acordă aruncare de la margine când mingea depăşeşte în totalitate linia de
margine sau când un jucător al echipei în apărare atinge mingea, care apoi iese peste linia
de poartă în afara cadrului porţii.
Aruncarea de la margine se execută de către echipa ai cărei jucători nu au atins
ultimii mingea înainte ca aceasta să treacă peste linia de margine.
Aruncarea de la margine se execută din locul prin care mingea a trecut peste linia
de margine sau de la capătul liniei de margine de pe acea parte a porţii prin care mingea a
trecut peste linia de poartă exterioară (aruncarea de la colţ).
Executantul aruncării de la margine trebuie să stea cu un picior pe linia de margine,
până în momentul în care mingea îi părăseşte mâna.
Aruncarea liberă
Se acordă aruncare liberă în următoarele situaţii:
a) schimbări greşite sau intrări neregulamentare;
b) greşeli ale portarului;
c) greşeli ale jucătorilor referitoare la spaţiul de poartă;
d) greşeli la jucarea mingii;
e) jucarea intenţionată a mingii peste limitele terenului de joc;
f) joc pasiv;
g) comportare neregulamentară faţă de adversar;
h) greşeli la executarea aruncării de începere;
i) greşeli la executarea aruncării de la margine;
j) greşeli la executarea aruncării de la poartă;
k) greşeli la executarea aruncării de la 7m;

9
l) greşeli la executarea mingii de arbitru;
m) executarea greşită a aruncărilor;
n) comportări nesportive;
o) violenţă.
Aruncarea liberă se execută în general, fără fluierul arbitrului, din locul în care s-a
comis abaterea.
Aruncarea de la 7m
Aruncarea de la 7m se acordă în următoarele cazuri:
 împiedicarea clară a unei şanse de gol;
 pătrunderea în propriul spaţiu de poartă, în scopul de a-şi creea un avantaj faţă de
jucătorul aflat în posesia mingii ("apărare în semicerc");
Aruncarea de la 7m trebuie executată în maximum 3 secunde de la fluierul
arbitrului.
În timpul aruncării de la 7m, jucătorul nu are voie să calce linia de la 7m, înainte ca
mingea să-i fi părăsit mâna.
După executarea aruncării de la 7m, mingea poate fi rejucată numai după ce a atins
portarul sau barele porţii.
În timpul executării aruncării de la 7m, nici un jucător cu excepţia executantului nu
are voie să se găsească între linia spaţiului de poartă şi linia de aruncare liberă; de
asemenea, trebuie păstrată o distanţă de cel puţin 3m faţă de executant.
Sancţiunile disciplinare
Avertismentul poate fi dictat în caz de comportare neregulamentară faţă de
adversar.
Avertismentul trebuie dictat în caz de:
 comportări neregulamentare faţă de adversar, care trebuie sancţionate progresiv;
 neregularităţi la executarea unei aruncări de către adversar;
 comportări nnesportive, inclusiv din partea oficialilor.
Avertismentul care se dictează unui jucător sau oficial trebuie să fie indicat de
arbitru celui sancţionat, dar şi scorerului/cronometrorului, cu ajutorul "cartonaşului galben"
(ţinut în mână, cu braţul ridicat deasupra capului).
Obs.: Arbitrii pot să dicteze un singur avertisment împotriva unui jucător şi în total
maximum 3 avertismente împotriva unei echipe.
Eliminarea temporară este dictată în caz de:

10
  schimbare greşită sau intrare neregulamentară pe terenul de joc;
 comportare neregulamentară în recidivă faţă de adversar, care trebuie sancţionată
progresiv;
 comportare nesportivă în recidivă a unui jucător pe terenul de joc sau în afara
acestuia (în cazul unui time - out pe echipă);
 nelăsarea mingii la sol, la o decizie dictată împotriva echipei aflate în posesia
mingii;
 neregularităţi în recidivă la executarea unei aruncări de către echipa adversă;
 descalificarea unui jucător sau oficial.
Obs.: În cazuri excepţionale, eliminarea temporară se poate dicta fără avertisment
prealabil.
Eliminarea temporară se indică clar jucătorului vinovat şi scorer/cronometrorului
prin ridicarea unui braţ, cu două degete întinse. Ea se dictează întotdeauna pentru 2 minute
de joc. Pe durata eliminării temporare, jucătorul nu poate lua parte la joc, iar echipa sa va
juca în inferioritate numerică.
Obs.: Timpul de eliminare începe cu fluierul de reluare a jocului.
Descalificarea trebuie dictată în caz de:
 intrare pe teren a unui jucător fără drept de participare la joc;
 comportare neregulamentară grosolană faţă de adversar;
 comportare nesportivă în recidivă a unui jucător aflat în afara terenului de joc sau a
unui oficial;
 comportare nesportivă grosolană a unui jucător sau oficial;
 a treia eliminare temporară a aceluiaşi jucător;
 violenţă din partea unui oficial.
Obs.: Descalificarea unui jucător sau oficial în timpul jocului, se cumulează
întotdeauna cu o eliminare temporară, efectivul echipei reducându-se cu un jucător.
Descalificarea se indică celui vinovat şi scorer/cronometrorului, după întreruperea
timpului de joc, cu ajutorul "cartonaşului roşu", ţinut în mână cu braţul ridicat deasupra
capului.
Descalificarea unui jucător sau a unui oficial se dictează întotdeauna pentru restul
timpului de joc.
Eliminarea definitivă trebuie dictată în caz de: violenţă în timpul jocului, în afara şi
în spaţiul de joc.

11
 În cazul în care un jucător, care a fost eliminat temporar, săvârşeşte până la fluierul
de reluare a jocului alte abateri, acestea vor fi considerate ca urmare a primei abateri şi se
va dicta sancţiunea cea mai gravă.
Dacă un portar este eliminat temporar, descalificat sau eliminat definitiv, un alt
jucător va trebui să intre în poartă ca portar.
În caz de comportare nesportivă, arbitrii vor acorda avertisment jucătorului vinovat,
indiferent dacă el se află pe teren sau în afara lui.
Arbitrii
Fiecare joc va fi condus de 2 arbitri, care au aceleaşi drepturi, asistaţi fiind de
scorer şi cronometror.
Supravegherea comportării jucătorilor revine arbitrilor din momentul intrării lor în
incinta în care se desfăşoară competiţia şi până în momentul părăsirii acesteia.
Arbitrii verifică, înainte de începerea jocului, starea terenului de joc, a porţilor şi a
mingilor; de asemenea, ei aleg mingea cu care se joacă.
Tot arbitrii sunt cei care constată prezenţa ambelor echipe în ţinută regulamentară.
Ei controlează raportul de joc şi echipamentul jucătorilor. Se asigură că numărul jucătorilor
şi oficialilor, aflaţi în spaţiul de schimb, este cel corespunzător şi stabilesc prezenţa şi
identitatea responsabililor oficiali ai fiecărei echipe.
Scorerul şi cronometrorul
Scorerul controlează lista jucătorilor şi împreună cu cronometrorul, intrarea
jucătorilor care completează echipa sau care au fost eliminaţi temporar. Tot scorerul este
cel care completează raportul de joc cu datele aferente acestuia (goluri, avertismente,
eliminări temporare, descalificări şi eliminări definitive).
Cronometrorul controlează:
 timpul de joc, oprirea şi repornirea cronometrului numai la indicaţia arbitrilor;
 ocuparea regulamentară a băncii rezervelor;
 împreună cu scorerul, intrarea jucătorilor care completează echipa;
 ieşirea şi intrarea jucătorilor care se schimbă;
 intrarea jucătorilor suplimentari;
 durata eliminărilor temporare.
Obs.: Dacă nu există tabelă de marcaj cu semnal sonor automat, cronometrorul
anunţă sfârşitul reprizelor prin fluier.

12
 Federația Internațională a ratificat câteva modificări importante ale jocului de
handbal care au intrat în vigoare de la 1 iulie 2016 (inclusiv la Jocurile Olimpice de la
Rio de Janeiro)
1. Cartonaș albastru
După cartonașul roșu, arbitrul poate arăta și cartonașul albastru. Asta înseamnă că
jucătorului sau oficialului în cauză i se va face un raport în care se vor explica în detaliu
cauzele descalificării.
2. Joc pasiv mai repede
Echipa aflată în atac poate efectua între 5 și 8 pase până să arunce la poartă. Dacă
nu se va întâmpla acest lucru, va intra în pasiv.
3. Cartonaș roșu la ultimul atac
O echipă care e în avantaj și încearcă să țină de rezultat prin faulturi repetate în
ultimul minut poate să-și "piardă" mai repede jucătorii. Handbalistul care a faultat vede
direct cartonașul roșu și echipa adversă primește aruncare de la 7m.
4. Jucătorul accidentat
Un sportiv accidentat care rămâne întins la podea va trebui să fie scos în afara
suprafeței de joc pentru a primi îngrijiri medicale. În plus, pentru a reintra pe teren, va
trebui să aștepte trei atacuri ale echipei sale, timp în care nu are voie să fie înlocuit cu un
altul.
5. Schimbare portar-jucător în teren
Un handbalist care intră pe teren în locul portarului, pentru a crea superioritate
numerică, nu mai trebuie să poarte acel tricou "special". Dacă jucătorul nu iese însă înainte
ca echipa lui să piardă mingea, atunci el nu mai poate schimba și nici nu poate intra în
spațiul de 6m al portarului.

13
 CURS NR. 3 - Metodica predării handbalului în școală

1. Jocuri şi ştafete utilizate în etapa de iniţiere

2. Tehnica jocului de handbal – delimitări conceptuale

1. Jocuri şi ştafete utilizate în etapa de iniţiere

Prin "şcoala mingii" se înţelege totalitatea jocurilor şi a exerciţiilor folosite în
scopul formării deprinderii de a manevra mingea şi de a creea premisele însuşirii mai
rapide şi mai uşoare a tehnicii jocului de handbal. Plasarea ei în această etapă corespunde
atât respectării principiilor didactice, cât şi perioadei de formare şi dezvoltare a
deprinderilor motrice.
De fapt, "şcoala mingii" reprezintă etapa de iniţiere, în care se trece prin
"abecedarul" handbalului, punându-se un mare accent pe însuşirea corectă a procedeelor
tehnice.
Contactul cu mingea sub formă de "joacă" îi stimulează pe copii, dezvoltându-le
viteza şi îndemânarea şi formându-le un bagaj de deprinderi motrice complexe.
Şcoala mingii se poate realiza prin exerciţii, formaţii şi jocuri cu caracter de
întrecere, în doi, în grup sau cu tot colectivul, cu una sau cu mai multe mingi de diferite
mărimi şi greutăţi. De pe loc sau din deplasare, copiii vor executa ţinerea, transmiterea,
transportul, rostogolirea sau prinderea din rostogolire, pasarea, aruncarea sau deplasarea
prin dribling cu mingea.
Astfel, ei vor dobândi o serie de deprinderi de bază precum:
 simţul mingii ca dimensiune şi greutate;
 aprecierea distanţei până la minge;
 aprecierea vitezei, direcţiei sau a traiectoriei mingii;
 capacitatea de a ţine, transporta, transmite şi în special, de a prinde mingea pasată de un
coechipier.
Concomitent se dezvoltă şi o serie de calităţi psihice ca:
 atenţia;
 încrederea în sine;
 disciplina;
 spiritul de echipă şi cel de fair-play;
 bucuria succesului, dar şi recunoaşterea învingătorului;

1
 memoria, prin reţinerea şi respectarea regulilor de joc.
Din multitudinea de mijloace existente, am ales doar câteva cu caracter orientativ
pentru această etapă, pe care le vom prezenta în continuare.
Jocuri şi ştafete pentru obişnuirea cu mingea
1. "Mingea călătoare"
Grupa de elevi este dispusă pe două rânduri cu interval de un braţ între executanţi,
iar distanţa dintre rânduri este de minimum 3m. Jucătorii predau mingea celui din dreapta
până la ultimul, care aleargă prin spatele rândului şi se aşează în stânga primului, predând
mingea. Câştigă echipa care termină prima (fig. nr. 3).

Fig. nr. 3
Varianta I: Aceeaşi formaţie dar cu interval de 2-3m şi mingea transmiţându-se printr-o
uşoară lansare.
Varianta aII-a: Executanţii sunt dispuşi pe şiruri (fig. nr. 4).

Fig. nr. 4
Varianta a III-a: Jucătorii sunt dispuşi în formaţie de cerc şi se lucrează cu mai multe
mingi, care se transmit într-un singur sens, urmărindu-se una pe alta. Executantul, care în
momentul primirii are mâinile ocupate, primeşte un punct penalizare. Câştigă cel care are
mai puţine puncte de penalizare. Jocul se reia cu faţa spre exterior.

2."Mingea prin tunel"

Copiii sunt aşezaţi pe două sau mai multe şiruri, la o distanţă de 1m unul înapoia
celuilalt. Jucătorii se află în poziţia stând cu picioarele depărtate şi primii din fiecare şir au

2
câte o minge în mână. La semnal, primii transmit mingea printre picioarele celui din spate
şi se continuă până la ultimul jucător, care aleargă prin lateral şi se aşează în faţă,
transmiţând la rândul său mingea prin tunel. Şirul care termină primul, câştigă jocul.
Variantă: Mingea poate fi transmisă şi prin rostogolire.

3."Mingea peste cap"

Elevii sunt dispuşi pe 2-3 şiruri şi primii din fiecare şir au câte o minge în mână. La
semnal, mingea se transmite peste cap, prin oferire şi primire. După ce primeşte mingea,
ultimul jucător aleargă în faţă şi continuă transmiterea mingii în acelaşi mod. Jocul se
finalizează când toţi executanţii au trecut prin faţă şi câştigă şirul care a terminat primul.

4."Mingea în val"
Este o variantă şi constă în combinarea jocurilor nr. 2 şi 3, altfel spus, transmiterea
mingii se va efectua alternativ pe deasupra capului şi printre picioare (fig. nr. 5).

Fig. nr. 5
5. "Mingea şerpuită"
Copiii sunt aşezaţi ca la jocul anterior. Mingea se transmite prin răsucirea
trunchiului şi oferirea acesteia cu două mâini prin lateral, alternativ spre stânga şi spre
dreapta. Ultimul aleargă în faţa şirului şi jocul continuă până când primul copil ajunge din
nou în poziţia iniţială de începere. Câştigător este şirul care termină primul.

6. "Culesul şi semănatul cartofilor"

Colectivul este împărţit pe 2-3 şiruri egale, iar primii copii au câte trei mingi în
braţe. În faţa fiecărui şir, se desenează trei cercuri la un interval de 3m. La semnalul
profesorului, primul elev aleargă cu mingile, aşezând câte una în fiecare cerc, ocoleşte un
jalon şi se întoarce în alergare pentru a preda ştafeta. Următorul aleargă şi culege mingile,
ocoleşte jalonul şi continuă alergarea, predând atât ştafeta, cât şi mingile. Câştigă şirul care
a folosit mai repede toţi jucătorii pentru a culege şi a semăna mingile.

3
Obs.: Se vor folosi diferite mingi (oină, handbal, medicinale), în funcţie de particularităţile
individuale şi de vârsta elevilor (fig. nr. 6).

Fig. nr. 6
7. “Crabii şi creveţii”
Se formează două echipe care se dispun în linie pe un rând, faţă în faţă, la o distanţă
de 1-1,5m între ele. Una dintre echipe este reprezentată de “crabi”, iar cealaltă de “creveţi”.
Când profesorul va pronunţa cuvântul „crabii”, ei vor trebui să prindă „creveţii” până la un
punct prestabilit.
Variante:
 Elevii pot pleca din diferite poziţii: din ghemuit (cu faţa sau cu spatele pe
direcţia de deplasare), din culcat dorsal sau facial etc.;
 Între cele două echipe se regăsesc mingi, iar echipa care prinde, trebuie să
ţintească cu mingea, jucătorii care aleargă;
 Ambele echipe se vor deplasa prin alergare cu spatele sau prin pas adăugat
lateral.

8. “Ţine terenul curat”

În fiecare jumătate a terenului de handbal se află câte o echipă cu un număr egal de
mingi. Fiecare echipă are sarcina de a arunca mingile din jumătatea proprie de teren, în cel
al echipei adverse, încercând să culeagă cât mai repede mingile aruncate de adversari.
După aproximativ 30 de secunde sau 1 minut, profesorul va da semnalul de oprire a jocului
şi va declara câştigătoare echipa care are mai puţine mingi în propria jumătate de teren.

9. ”Mingea la căpitan”
Elevii sunt dispuşi în linie pe un rând, având un “căpitan” plasat la 4-5m în faţă.
Acesta pasează mingea, deplasându-se, pe rând, în dreptul fiecăruia pentru a o reprimi.

4
După aproximativ 10 pase, căpitanul se înlocuieşte cu un alt elev. Jocul se poate organiza
şi în formaţie de semicerc sau cerc, sau cu un căpitan static.

10. Ştafetă cu transportul mingilor

Colectivul este împărţit pe 2-3 şiruri. La semnal, primii din fiecare şir aleargă,
ocolesc un reper şi predau mingea următorului.
Mingea poate fi ţinută astfel:
- în ambele palme
- între palmă şi antebraţ
- între palmă, antebraţ şi şold
- echilibrată pe palmă cu braţul întins

11. "Mingea rostogolită în suveică"

Copiii sunt dispuşi pe două şiruri, aşezate faţă în faţă. Primii au câte o minge în
mână şi, la semnal, pleacă în alergare, rostogolind mingea până la şirul din faţă. După
predarea mingii, aceştia trec la coada şirului (fig. nr. 7).

Fig. nr. 7

12. "Mingea rostogolită după jalon"

Colectivul este împărţit în două sau mai multe şiruri egale. Primul din fiecare şir
are câte o minge de handbal în mână. La semnal, aleargă cu mingea în mână până la jalon,
îl ocoleşte şi se întoarce rostogolind mingea până la următorul care o preia şi continuă
acţiunea.
Variantă: La semnal, elevii rostogolesc mingea până la jalon, îl ocolesc şi se întorc tot
rostogolind mingea până la următorul. Se poate realiza şi cu rostogolirea a două mingi (fig.
nr. 8).

Fig. nr. 8

5
13. Ştafetă cu transportul şi rostogolirea mingii în echilibru
Colectivul este împărţit în două sau mai multe şiruri egale. Primul din fiecare şir
are câte o minge în mână. La semnal, aleargă cu mingea în mână până la o bancă de
gimnastică aşezată longitudinal, rostogolind mingea pe bancă. Elevul se întoarce pe acelaşi
traseu, predând mingea la următorul. Câştigă echipa care termină prima (fig. nr. 9).

Fig. nr. 9

14. Dribling pe un spaţiu limitat

Se delimitează un spaţiu de forma unui pătrat sau a unui dreptunghi, în care elevii
vor executa dribling multiplu în direcţii diferite, fără să se atingă între ei. Trebuie insistat
ca în timpul executării driblingului, privirea să fie orientată spre ceilalţi elevi şi nu spre
minge.

15. „Păsările călătoare”

Elevii sunt dispuşi fiecare în câte un cerc, desenat pe teren, cu câte o minge de
handbal în mână. La semnalul auditiv declanşat de profesor, elevii pleacă din cercuri,
executând dribling multiplu, din mers şi uşoară alergare, spre stânga sau spre dreapta. La
cel de-al doilea semnal auditiv al profesorului, fiecare elev încearcă să ocupe un cerc,
inclusiv elevul care iniţial nu a avut cerc. După semnal, în timpul deplasării spre cercuri,
elevii sunt obligaţi să execute dribling. În final, un alt elev va rãmâne fără cerc. Câştigă
elevul care a reuşit mereu să-şi găsească un cerc.

16. “Atinge bara porţii de handbal”

Efectivul de elevi se împarte în patru echipe, câte două la fiecare poartă. Primul
jucător din fiecare echipă are o minge de handbal pe care o aruncă în încercarea de a atinge
bara verticală din faţa echipei lui. După ce a aruncat, elevul recuperează mingea, o predă
următorului şi se deplasează la sfârşitul şirului. Aruncările se vor efectua din zona
semicercului de 6m. Fiecare aruncare eficientă va fi notată cu un punct. Câştigă echipa care
realizează mai repede zece puncte.

6
17. “Mingea în stea”
Elevii se dispun în formaţie de cerc, în cazul de faţă, două cercuri concentrice, unul
în interiorul celuilalt, utilizându-se 2-3 mingi. Cei care se află în cercul exterior, pasează
corespondenţilor din cercul interior.

18. Pase în cerc cu schimb de locuri

Elevii sunt dispuşi în formaţie de cerc. Unul dintre ei are o minge de handbal pe
care o pasează unui coechipier din cerc şi apoi aleargă în locul elevului căruia i-a pasat.
Elevul care a primit mingea, pasează în continuare unui alt jucător. Exerciţiul se poate
executa cu mai multe mingi.

19. Mingea frige!

Se formează cercuri de 6-8 elevi orientați cu fața spre exteriorul cercului. Unul din
elevi are o minge.
La semnalul profesorului, elevul care are mingea o transmite cu două mâini către
unul din elevii de lângă el (1). La un alt semn al profesorului, elevul care este prins cu
mingea dacă nu o transmite imediat spre alt elev este penalizat cu un punct. Dacă acesta
transmite mingea imediat și elevul următor nu este atent și o primește, acesta este la
rândul său penalizat cu un punct. Jocul se reia în sens opus și continua în același fel.
Câștigă elevii care au cele mai puține puncte de penalizare după un timp dinainte stabilit.

Fig. nr. 10
20. La mijloc!
Se formează cercuri de 6-8 elevi, orientați cu fața spre interiorul cercului. Unul din
aceşti elevi are o minge. În interiorul cercului se plasează doi elevi.
La semnalul profesorului, elevul care are mingea o transmite cu o mână sau cu
două oricărui elev care dorește, astfel încât cei doi copii din cerc să nu poată intercepta
mingea. Dacă mingea este atinsă de către unul din cei doi elevi din interiorul cercului,

7
elevul care a lovit ultimul mingea interceptată, intră în locul celui care a intrat în posesia
mingii (sau doar a atins-o).

Fig. nr. 11
21. Atacul cetății
Copiii sunt împărțiții în două echipe, egale ca număr, aşezați față în față la o
distanță de 8-10 metri, fiecare având câte o minge. În fața fiecărei echipe, se trasează câte o
linie. La mijlocul distanței dintre cele două linii, se trasează o linie mediană pe care,
central, se aşează o minge mai mare (gymball), un pion sau orice fel de alt obiect cu
dimensiuni adversar mari şi uşor de deplasat în cazul în care este lovit cu mingile folosite
de către jucători, obiect care va fi desemnat drept „cetate”.
La semnalul profesorului, fiecare jucător aruncă mingea către „cetate”, căutând să o
deplaseze în terenul advers. După transmiterea mingii, copiii recuperează mingile venite de
la adversar. Echipa care reuşeşte să deplaseze prima „cetatea” în terenul advers, câştigă.

Fig. nr. 12
22. Cursa în lanț
Materiale necesare: jaloane
Colectivul este dispus pe 3 sau mai multe șiruri egale numeric (în funcție de
mărirea grupului), iar distanța dintre șiruri este de 3-4m. Înaintea fiecărui șir, la o distanță
de 10-12m, va fi poziționat câte un jalon. La semnalul profesorului, primul din fiecare șir
aleargă, ocolește reperul, după care se întoarce la punctul de plecare urmând să prindă de
mână următorul coleg de la rând și să ocolească același jalon. Jocul se continua până când

8
întreg colectivul, de mână apucat, aleargă, ocolește jalonul și se întoarce la locul de
plecare. Câștigă echipa care îndeplinește această sarcină într-un timp cât mai scurt.
Indicații metodice: jucătorii nu au voie să dea drumul mâinilor colegilor pe durata
executării ștafetei.

Fig. nr. 13
23. „X și 0”
Materiale necesare: cretă, maieuri colorate/copete/mingi, jaloane
Colectivul este împărțit în două șiruri numeric egale, la o distanță de 2m unul față
de celălalt. Înaintea celor două șiruri, la o distanță de 10m, se desenează pe sol marcajele
specifice jocului X și 0 (vezi fig. 14), iar fiecărei echipe i se vor distribui câte 3 maieuri de
culoare diferită.
La semnalul profesorului, primul elev din fiecare șir aleargă către marcajele trasate
pe sol și poziționează maieul în unul dintre cele 9 pătrate trasate, după care revine la șirul
său pentru a preda ștafeta. Jocul se continuă până când cele 2 echipe au toate maieurile
poziționate pe sol. Scopul acestei ștafete este realizarea diagonalei sau a liniei cu ajutorul
maieurilor colorate. În cazul în care nici unul dintre cele două șiruri nu reușește cu primii 3
executanți să realizeze linia sau diagonala, jocul se continuă, iar următorii au voie să mute
un singur maieu de aceeași culoare care a fost distribuit echipei sale.
Este declarată câștigătoare echipa care reușește să îndeplinească într-un timp cât
mai scurt scopul principal al jocului.

Fig. nr. 14

9
24. "Cine ţine mingea mai mult"
Pe teren redus, jucătorii sunt împărţiţi în două echipe egale numeric, mingea
aflându-se la una dintre ele. Dispuşi pe teren în mod neregulat, jucătorii echipei la care se
află mingea, pasează între ei şi încearcă să se demarce de apărătorii lor direcţi. Jocul se
poate efectua cu reguli simplificate sau cu regulile specifice handbalului. În momentul
pierderii posesiei mingii de către o echipă, se schimbă rolurile jucătorilor (atacanţii devin
apărători şi invers).
Recomandări: apărătorii vor executa marcaj strâns la atacanţii lor direcţi.

25. "Huştiuluc"
Se desfăşoară pe tot terenul de handbal, cu două echipe egale numeric. Jucătorii
unei echipe pasează între ei, iar ceilalţi încearcă să atingă pe jucătorul care are mingea.
Scopul jocului este de a transporta mingea în viteză (prin pase scurte şi dribling) şi de a
puncta, aşezând mingea în spatele liniei de fund a porţii adverse. Dacă jucătorul cu mingea
a fost atins, acesta intră în posesia celeilalte echipe. La fel ca la jocul anterior, regulile pot
fi simplificate sau pot fi cele specifice jocului de handbal.
Recomandări: atacanţii vor efectua deplasarea în viteză, plasament corespunzător şi
demarcare rapidă; apărătorii vor apela marcajul strâns şi la cel de intercepţie, la lansarea cu
adversarul.
Exerciţii pregătitoare
Ex. 1. Mingea prinsă în ricoşeu - elevii aruncă mingea în sus, o lasă să cadă şi apoi
o prind cât mai aproape de sol.
Ex. 2. Exerciţiu de îndemînare: elevii dispuşi în cerc, aruncă mingea în sus şi o
prind cât mai aproape de sol, înainte ca aceasta să ia contact cu pământul.
Variantă: Acelaşi exerciţiu efectuat cu aruncarea mingii înainte.
Ex. 3. Manevrări de mingi cu una sau cu două mâini (jonglerii cu mingi de diferite
mărimi).
Ex. 4. Elevii sunt împărţiţi în mai multe grupe dispuse în formaţie de cerc, având în
mijloc un număr de mingi. Toţi elevii execută alergare uşoară, iar la semnal fiecare va
încerca să culeagă câte o minge.
Ex. 5. Câte doi faţă în faţă, la 10m distanţă, unul având o minge: o rostogoleşe în
direcţia partenerului, care aleargă spre ea; în momentul întâlnirii, acesta sare peste minge,
se întoarce şi o recuperează.

10
 Ex. 6. Stând câte doi faţă în faţă, fiecare având câte o minge: execută simultan
lovirea mingii în sol pentru a ricoşa pe verticală, îşi schimbă locurile între ei şi încearcă să
prindă mingile când acestea sunt încă în aer.
Ex. 7. Fiecare elev are câte o minge: săritură înaltă cu mingea sus, în timpul
săriturii o aruncă cu ambele mâini în sol, execută o rostogolire înainte şi recuperează
mingea înainte ca aceasta să atingă solul pentru a doua oară.
Ex. 8. Câte doi, stând cu faţa la perete: se execută concomitent pase în perete, cu
schimbarea continuă a locurilor prin lateral şi cu recuperarea mingii partenerului.

2. Tehnica jocului de handbal - delimitări conceptuale

Tehnica unei ramuri de sport cuprinde totalitatea acţiunilor motrice executate ideal
din punct de vedere al eficienţei acestora. Cu alte cuvinte, tehnica presupune efectuarea
raţională şi economică a unui anumit tip de mişcare, specifice ramurilor de sport.
Tehnica jocului de handbal nu este o componentă de sine stătătoare, ci se găseşte în
strânsă interdependenţă cu tactica, precum şi cu regulile jocului, care impun un cadru
precis în execuţia diferitelor procedee.
Pentru o nuanţare cât mai adecvată a noţiunii de tehnică în sport şi implicit, în
handbal, vom apela la o serie de definiţii, formulate de diverşi specialişti:
a. „Totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare ce au formă şi conţinut specific,
alcătuiesc tehnica ramurii sportive respective” (Şiclovan, 1979, p. 56).
b. „Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de
sport, efectuate raţional şi economic, în vederea obţinerii unui randament maxim în
competiţii” (Dragnea, Mate-Teodorescu, 2002, p. 281).
c. În concepţia lui I. Kunst-Ghermănescu (1983, p. 9), „tehnica jocului de handbal
reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca formă şi conţinut, care se referă
la manevrarea mingii, la deplasările jucătorilor în vederea acestor manevrări şi care se
desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul
realizării randamentului maxim în joc”.
d. Colibaba -Evuleţ D., Bota I. (1998) definesc tehnica ca fiind sistemul de mişcări
integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi)
specializate şi automatizate cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile de atac şi de
apărare ale jocului; în esenţă tehnica conturează structura motrică a fiecărui joc sportiv

11
în parte, eficienţa ei fiind legat ă direct de capacitatea de performanţă a fiecărei echipe
sau jucător în parte.
Din analiza definiţiilor observăm că acestea evidenţiază câteva trăsături comune:
- existenţa unui ansamblu, sistem specializat ;
- deprinderile motrice, elementele şi procedeele tehnice sunt specifice în formă şi
conţinut şi sunt în concordanţă cu cerinţele regulamentului de joc;
- acţiunile motrice specifice permit practicarea jocului raţional, economic, cu
maximum de randament;
- acţiunile motrice se adresează manevrării mingii şi deplasării corespunzătoare a
jucătorilor în teren;
- majoritatea acţiunilor sunt automatizate.
In cadrul lecţiilor este necesar ca elevul să ia contact cu mingea şi să se familiarizeze
cu acţiunile fundamentale ale jocului.
Mişcarea tehnică se va exprima variind modalităţile sale de execuţie în funcţie de
următorii parametrii:
- solicitarea forţei;
- direcţia de unde vine mingea şi în care aceasta este transmisă;
- diferenţele de viteză, ritmul, frecvenţa, echilibrul;
- prezenţa coechipierilor şi a adversarilor;
- acuitatea vizuală, anticipaţie, solicitare mentală şi motivaţie.

Caracteristicile tehnicii (Cercel, 1993)

 Tehnica jocului are un caracter individualizat.
Executarea de către un jucător a deprinderilor motrice specifice, depinde de
constituţia, calităţile motrice, tipul de activitate nervoasă şi de alte particularităţi ale
acestuia.
 Tehnica are o importanţă deosebită în joc, prin prisma faptului că ea creează
unitatea componentelor constitutive ale jocului. Având la bază pregătirea fizică,
calităţile motrice şi psihice, tehnica este subordonată tacticii şi regulamentului de joc.
 Evoluţia concepţiei de joc şi de pregătire a determinat în mod implicit şi evoluţia
permanentă a tehnicii, diferenţierea şi nuanţarea unor procedee tehnice, creşterea vitezei
de execuţie şi a randamentului acestora în relaţia directă cu adversarul.
Tehnica este compusă din structuri şi acţiuni de joc, precis stabilite, efectuate cu o
mare eficienţă şi concretizate în elemente şi procedee tehnice.

12
 Elementele tehnice reprezintă acţiunile fundamentale de mişcare, caracteristice
atacului sau apărării, având un caracter general – noţional (de exemplu: aruncarea la
poartă, deplasarea în teren, pasa etc.) (Cercel, 1993).
Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea elementelor tehnice la
diferite situaţii specifice jocului (Cercel, 1993).
Obs.: Fiecare element conţine un număr diferit de procedee tehnice.
Procedeul tehnic este un complex de mişcări şi acţiuni ale corpului şi ale
segmentelor acestuia, executate conştient şi într-o succesiune raţională, depunând eforturi
musculare şi de voinţă, respectând ritmul şi tempoul corespunzător, în condiţiile
intervenţiilor adversarului, în scopul rezolvării unei sarcini parţiale de joc.
Procedeul tehnic are un caracter concret de execuţie, putând fi efectuat cu sau fără
minge.
Element tehnic Procedee tehnice
- aruncarea la poartă din săritură
- aruncarea la poartă cu pas adăugat
aruncarea la poartă - aruncarea la poartă cu pas încrucişat
- aruncarea la poartă de pe loc
- aruncarea la poartă prin evitare
- aruncarea la poartă din alergare
Procedeele tehnice pot fi simple şi complexe:
 Procedeele tehnice simple – au un caracter invariabil şi sunt executate pe baza unui
stereotip dinamic. La aceste procedee, deosebim condiţii identice sau foarte asemănătoare
de execuţie: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală. Aceste procedee tehnice
sunt întâlnite în faza învăţării şi consolidării şi mai puţin în jocul propriu-zis (de exemplu:
învăţarea aruncării de pe loc, a execuţiei corecte a aruncării de la margine etc.).
 Procedeele tehnice complexe – sunt interpretate fie pentru a evidenţia dificultatea
în execuţie, fie pentru a arăta înlănţuirea mişcărilor (complexe de procedee).
În joc, procedeele tehnice îşi pierd caracterul lor invariabil, situaţiile mereu
schimbătoare impunând variaţii de ritm, de intensitate şi amplitudine în mişcări, poziţii
iniţiale modificate, întreruperi ale execuţiei unui procedeu tehnic, în funcţie de reacţia
adversarilor şi a coechipierilor, înlănţuirea lor cu alte procedee tehnice.
În faza superioară de manifestare a tehnicii jocului, apare stilul.

13
 Stilul presupune structura şi forma corectă a mişcării, la care se adaugă în execuţia
procedeului nota personală („amprenta”) a jucătorului, în ceea ce priveşte tipul de
activitate nervoasă superioară, stadiul calităţilor motrice şi constituţia morfologică.
O altă înţelegere a stilului se referă la faptul că sportivul prezintă variante noi în
execuţia unui procedeu tehnic, efectuate cu mare eficacitate şi justificare tactică. Atât timp
cât execuţia respectivă aparţine jucătorului, este stilul lui; în cazul în care această
modalitate este preluată în timp şi de alţi jucători, devine procedeu tehnic (uneori, purtând
şi numele sportivului respectiv!).
În desfăşurarea jocului este necesară adoptarea de către jucători a unor poziţii ale
corpului şi segmentelor sale care să favorizeze executarea, în condiţii de mare eficacitate, a
procedeelor impuse de situaţia respectivă.
Pentru a facilita înţelegerea, vom realiza o diferenţiere a elementelor şi procedeelor
tehnice, în funcţie de atac şi de apărare – considerate ca situaţii fundamentale ale jocului şi
de asemenea, vom analiza separat tehnica portarului.

14
LEGENDÃ

Greutate: 425-475g (juniori şi

seniori); între 325-400g
(junioare, senioare şi juniori
mici).
Circumferinţa: 58-60cm (juniori
şi seniori); 54-56cm (junioare,
senioare şi juniori mici).

15
 CURS NR. 4 - Metodica predării handbalului în școală
Tehnica atacantului (1)
Tehnica atacantului cuprinde:
 poziţia fundamentală a atacantului
 deplasarea în teren
 ţinerea mingii
 prinderea mingii
 pasarea mingii
 aruncarea la poartă
 driblingul
 fentele
1. Poziţia fundamentală a atacantului
În cadrul atacului poziţional, jucătorii adoptă o poziţie specifică de lucru, pe care o
numim poziţie fundamentală. În jocul de handbal nu există o poziţie fundamentală
standard, aceasta fiind strâns legată de deplasările jucătorului (cu şi fără minge), de
acţiunile de derutare a adversarului. Astfel, jucătorul care se pregăteşte să prindă mingea,
este orientat cu faţa spre aceasta, membrele inferioare sunt semiflexate, piciorul opus
braţului de aruncare fiind dus uşor spre înainte. Braţele sunt îndoite din articulaţia coatelor
şi orientate spre direcţia din care vine mingea. Vom păstra această poziţie până în
momentul în care mingea pleacă din mână, aceasta fiind considerată poziţia de bază la
pasarea mingii.
Exerciţiile de bază pentru învăţarea poziţiei fundamentale de atac sunt în strânsă
legătură cu prinderea şi pasarea mingii şi cu deplasarea în teren.
Ex. 1. Câte doi elevi, faţă în faţă, unul având o minge în mână: în timp ce posesorul
mingii imită pasa sau chiar pasează, partenerul adoptă poziţia specifică şi eventual, prinde
mingea (fig. nr. 10).
Obs.: Atenţie la orientarea braţelor semiflexate spre minge şi aşezarea înainte a piciorului
opus braţului de aruncare .

Fig. nr. 10

1
 Ex. 2. Din aceeaşi formaţie, deplasare în mers sau în alergare uşoară: adoptarea
poziţiei fundamentale şi prinderea mingii pasate lateral stânga-dreapta sau înainte-înapoi
(fig. nr. 11).
Obs.: Atenţie la plasarea trunchiului spre traiectoria mingii şi la modificarea poziţiei
braţelor şi a palmelor pentru primirea mingii.

Fig. nr. 11
Ex. 3. Elevii sunt dispuşi pe două şiruri aşezate faţă în faţă: primul elev dintr-un şir
pasează mingea celui din faţă şi se deplasează la coada şirului opus (exerciţiul este întâlnit
sub numele de"suveică simplă") (fig. nr. 12).

Fig. nr. 12
Ex. 4. Pentru asigurarea premiselor de intrare în posesia mingii pasată din lateral se
foloseşte următorul exerciţiu: din mers sau din alergare în linie dreaptă, elevul va adapta
poziţia braţelor şi va efectua din deplasare, răsuciri ale trunchiului, pentru a primi şi pasa
mingea în funcţie de aşezarea laterală a partenerului.
Recomandări: Se va insista asupra activităţii independente a trenului superior şi a celui
inferior, în strânsă legătură cu poziţia dinamică de intrare în posesia mingii (fig. nr. 13).

Fig. nr. 13

2
 Ex. 5. Dispunerea jucătorilor în atacul poziţional şi adaptarea poziţiei fundamentale
la cerinţele postului, la prinderea mingii, la mişcarea în teren pe post, la cerinţele impuse
de tactica individuală şi colectivă.

2. Deplasarea în teren a atacantului

Desfăşurarea jocului de handbal presupune adoptarea unor poziţii ale corpului şi
segmentelor acestuia, care să favorizeze executarea, în condiţii de eficacitate crescută, a
procedeelor implicate în situaţia respectivă.
Considerate ca particularităţi, aceste situaţii schimbătoare ale jocului induc
modificări temporare ale poziţiei fundamentale de bază, care se află într-o strânsă legătură
cu:
- procedeele deplasării în teren;
- postul pe care joacă atacantul;
- poziţia acestuia faţă de poartă;
- locul mingii în teren;
- adversarul său direct.
Mişcarea (deplasarea) în teren este constituită din deplasările şi acţiunile
atacantului, efectuate în scopul obţinerii unei poziţii avantajoase faţă de adversar, pentru a
crea premisele necesare intrării în posesia mingii sau pentru a realiza o acţiune de atac.
Obs.: o serie din procedeele tehnice ale deplasării în teren sunt foarte frecvente în joc,
chiar indispensabile, altele sunt mai rar utilizate, dar care totuşi îndeplinesc un rol specific
în tehnica atacantului.
Ca element de tehnică, deplasarea în teren cuprinde o serie de procedee tehnice,
dintre care amintim: pornirile (plecările) de pe loc, alergarea lansată, alergarea cu spatele,
alergarea laterală cu pas încrucişat, şi uneori adăugat, alergarea de viteză, frânările din
alergare, opririle, întoarcerile, schimbările de direcţie, săriturile pe unul şi două picioare de
pe loc şi din deplasare, mişcările speciale ale trunchiului şi ale braţelor, deplasarea în teren
specifică fiecărui post.
Jocuri pregătitoare pentru mişcarea în teren a atacantului
1. "Crabii şi creveţii"
Elevii sunt aşezaţi pe două linii faţă în faţă, la mijlocul terenului. O grupă poartă
denumirea de "crabi", iar cealaltă de "creveţi". Când conducătorul jocului strigă denumirea
unei grupe, elevii acesteia aleargă cât pot de repede spre poarta proprie. Dacă nu au fost
atinşi de ceilalţi până la linia de 9m, câştigă un punct.

3
2. "Alergarea în lanţ"
Elevii se împart in grupe de câte 3-5, aşezate în spatele unei linii. La semnal, primul
din fiecare grupă aleargă, ocoleşte un jalon, se întoarce şi îl ia de mână pe următorul,
aleargând împreună cursa, ş.a.m.d.. Lanţul de braţe se măreşte continuu, până la ultimul
jucător din grupă.
3. "Al treilea fuge"
Elevii, organizaţi pe perechi sunt dispuşi în formaţie de cerc cu faţa spre centru.
Doi jucători rămân în afara formaţiei - unul fiind “urmăritul” şi celălalt fiind “urmăritorul”.
Urmăritul aleargă prin exterior în jurul cercului şi se poate aşeza înaintea oricărei perechi,
ajungând astfel la o formaţie de 3 jucători, din care ultimul devine urmăritor şi aleargă
după cel care este urmărit.
4. "Aleargă după minge"
Elevii sunt împărţiţi în grupe de câte trei, aşezaţi pe semicerc. Cel din mijloc are o
minge pe care o aruncă spre linia de centru, mai aproape sau mai departe; ceilalţi doi
pornesc concomitent în alergare şi câştigă cel care ajunge primul mingea. Câştigătorul
poate arunca la poartă, poate efectua dribling multiplu sau poate trece între cei doi pentru a
arunca mingea.

Exerciţii pentru învăţarea deplasării în teren a atacantului

Ex. 1. Porniri din poziţie fundamentală de atac, după uşoare sărituri ca mingea, din
mers, din uşor joc de glezne şi din alergare.
Ex. 2. Plecări bruşte de pe loc pentru a prinde mingea sau după pasarea mingii.
Ex. 3. Plecări în alergare de viteză pe distanţe scurte, din diferite poziţii: stând
ghemuit cu faţa şi cu spatele pe direcţia de alergare, aşezat, culcat dorsal, culcat facial.
Ex. 4. Porniri în alergare pe contraatac, la semnal vizual sau auditiv.
Ex. 5. Mers: cu pasul întins, cu rularea tălpii pe sol, pe vârfuri sau pe călcâie, cu
alternarea lungimii paşilor, cu fandări, ghemuit.
Ex. 6. Mers cu mişcarea energică a braţelor îndoite din coate, cu rotarea sau
extensia şi arcuirea braţelor, cu răsucirea, îndoirea sau arcuirea trunchiului, cu imitarea
culegerii mingilor de pe sol.
Ex. 7. Elevii se deplasează liber între semicercurile de 6m şi 9m; la semnal, pleacă
în alergare de viteză spre cealaltă poartă.

4
 Ex. 8. "Cine ajunge primul la linia de centru": elevii, aliniaţi pe linia porţii execută
uşoare sărituri ca mingea sau joc de glezne; la semnal, pleacă în alergare de viteză spre
centrul terenului.
Ex. 9. Joc de glezne cu rotarea braţelor spre înainte şi înapoi, cu ridicarea rapidă a
unui genunchi la piept.
Ex. 10. Alergare înainte, înapoi, lateral, cu spatele, efectuată pe diferite distanţe.
Ex. 11. Alergare printre jaloane sau cu sărituri peste diferite obstacole.
Ex. 12. Alergare cu pas tropotit, efectuată cu sprijin la perete sau cu lucrul energic
al braţelor.
Ex. 13. Mers şi alergare cu transportul unui partener.
Ex. 14. Alergare cu sărituri pe unul şi două picioare şi cu piruete.
Ex. 15. Alergare de viteză, oprire la semnal (auditiv sau vizual), întoarcere şi
continuarea alergării.
Ex. 16. Alergare accelerată în ritm constant, condusă de un jucător.
Ex. 17. Alergare pe pantă înclinată la vale şi la deal.
Ex. 18. Alergare în tempou variat.
Ex. 19. Alergare cu “handicap” de 1-2m, pe distanţa de 20-30m.
Ex. 20. Alergare de viteză cu schimbări de direcţie în locuri marcate.
Ex. 21. Alergări în torent: viteză maximă pe 15-20m.
Obs.: jocurile şi exerciţiile pregătitoare şi de bază amintite până în acest moment,
rămân valabile şi în aceste faze de consolidare şi perfecţionare, cu menţiunea că trebuie
mărită viteza de execuţie şi de deplasare, crescut numărul repetărilor şi introduşi apărătorii
semiactivi şi activi.

3. Ţinerea mingii
Ţinerea mingii se poate realiza astfel:
- cu două mâini;
- cu o mână;
- prin apucare;
- în echilibru;
- la diferite înălţimi ale corpului.
4. Prinderea mingii
Prinderea mingii se poate efectua de pe loc, din deplasare şi din săritură.
a. Prinderea mingii cu două mâini:

5
 - la nivelul pieptului;
- din lateral;
- la nivelul capului;
- la nivelul bazinului;
- deasupra capului;
- la nivelul genunchilor;
- care atinge sau ricoşează din sol.
b. Culegerea mingii:
- cu o mână;
- cu două mâini;
- care stă sau se rostogoleşte pe sol.
c. Stoparea mingii cu o mână
d. Plonjonul la minge:
- pentru a prinde mingea sau pentru a împinge mingea spre un coechipier sau
spre poartă;
- în terenul de joc sau în spaţiul de poartă.
5. Pasarea mingii
Pasarea mingii se execută de pe loc, din deplasare (din alergare, din săritură, după
efectuarea unor structuri de paşi – adăugaţi, încrucişaţi sau săltaţi).
Din punct de vedere al acţiunii braţului, pasarea se poate executa:
- prin azvârlire;
- prin lansare;
- prin împingere;
În funcţie de traiectoria mingii:
- direct;
- cu pământul.
În funcţie de direcţia de transmitere a mingii:
- spre înainte;
- spre înapoi;
- în lateral;
- prin împingere;
- prin deviere.
În funcţie de utilizarea unui braţ sau a celuilalt:
- cu braţul îndemânatic;

6
 - cu braţul neîndemânatic;
- cu ambele (ambidextrie).
Procedee de pasare utilizate în jocul de handbal: pasa cu două mâini de deasupra
capului, pasa cu două mâini de la nivelul pieptului, pasa cu o mână de deasupra umărului,
pasa prin împingere, pasa cu două mâini de la şold, pase speciale (pasa oferită, pasa cu
pământul, pasa pe la spate), pasa din pronaţie, pasa pe sub picior.
Recomandări
 În etapa de iniţiere şi învăţare, este recomandat să se insiste pe prinderea mingii cu
ambele mâini la nivelul pieptului;
 Este indicată flexia antebraţelor pe braţe, la nivelul cotului şi ducerea lor spre
înapoi, pentru amortizarea şocului produs de venirea mingii;
 Va trebui ca braţul de aruncare să se poziționeze spre înapoi şi în sus, umărul opus
braţului de aruncare va fi orientat spre poartă, pentru protejarea mingii;
 Piciorul opus braţului de aruncare va fi orientat înainte, braţul de aruncare este sus,
trunchiul se răsuceşte şi aruncarea se va executa pe acţiunea de aducere a celuilalt
picior înainte, pentru echilibrare;
 Palma va fi deschisă pe minge, iar după aruncarea mingii, mâna va efectua o
mişcare de flexie a palmei pe antebraţ.
Greşeli frecvente
 Piciorul care corespunde braţului de aruncare este orientat înainte (răsucirea
trunchiului este mai greu de executat);
 Suprafaţa de sprijin nu trebuie să fie foarte mare;
 Braţul de aruncare nu este dus spre înapoi;
 Cotul stă la prinderea mingii prea apropiat de corp sau este orientat spre înainte,
fiind o contramişcare pentru aruncare.
Pentru blocul funcţional de tehnică: prindere–ţinere-pasare (aruncare), rămân
valabile toate jocurile şi ştafetele descrise anterior la subcapitolul "şcoala mingii". Pe lângă
acestea, vom prezenta în continuare o nouă serie de exerciţii.
Exerciţii pregătitoare pentru iniţierea în ţinerea, prinderea şi pasarea mingii
Ex. 1. Aruncarea mingii în sus cu o mână, prinderea şi ţinerea ei cu două mâini.
Ex. 2. Acelaşi exerciţiu, cu prinderea mingii după căderea ei pe sol.
Ex. 3. Aruncarea mingii în perete şi prinderea ei direct sau după ce cade pe sol.
Ex. 4. "Cernutul" mingii în dreptul abdomenului, al capului sau al genunchilor.

7
 Ex. 5. Culegerea mingii de pe sol cu două mâini;
Ex. 6. Manevrări şi fente din ţinere apucată;
Ex. 7. Ţinere, dribling simplu, prindere, ţinere, pasă;
Ex. 8. Aruncarea mingii cât mai sus şi prinderea ei la diferite înălţimi.
Exerciţii pentru învăţarea transmiterii şi prinderii mingii sub formă de pasă
După ce copiii s-au familiarizat cu mărimea şi greutatea mingii de handbal, se poate
trece la transmiterea ei sub formă de pasă.
Obs.: chiar de la acest stadiu este indicat să se adopte o poziţie naturală, comodă, cu
ducerea înainte a piciorului opus braţului de aruncare. Se vor corecta execuţiile incorecte,
cât şi poziţiile rigide sau indiferente.
A. Pasarea mingii de pe loc între doi sau mai mulţi jucători
Ex. 1. Pase cu două mâini: - de deasupra capului
- de la nivelul pieptului
- de la nivelul şoldului
Ex. 2. Pase cu o singură mână: - azvârlită de deasupra umărului
- lateral pe lângă umăr
- lansate de la nivelul şoldului
Recomandări: micşorarea şi mărirea distanţei de pasare (fig. nr. 14)

Fig. nr. 14
Ex. 3. Efectivul de elevi este dispus pe două şiruri. Jucătorii 1 şi A au mai multe
mingi; la semnal aceştia pasează până ajung mingile la jucătorii 6 şi F, după care se
pasează în sens invers. După 1-2 ture se schimbă jucătorii 1 şi A cu jucătorii B şi 2; la fel şi
în partea dreaptă.
Recomandări: Să se efectueze întoarcere rapidă după primirea şi transmiterea mingii. (fig.
nr. 15).

Fig. nr. 15

8
 Ex. 4. Elevii sunt plasaţi pe două şiruri, iar cei din mijloc sunt poziţionaţi spate în
spate, având fiecare câte o minge. Cei din mijloc pasează jucătorului din faţă, execută o
întoarcere de 180o şi primesc mingea din partea opusă. După un număr de 10-20 de pase,
se schimbă jucătorii din mijloc.
Recomandări: întoarcerea se va efectua cât mai rapid atât spre stânga, cât şi spre dreapta;
transmiterea mingii se va executa cu joc de picioare. (fig. nr. 16)

Fig. nr. 16
Ex. 5. Pase în triunghi (fig. nr. 17).
Recomandări: Schimbarea sensului de circulaţie a mingii; pasarea se va executa din uşor
joc de glezne.

Fig. nr. 17
Ex. 6. Exerciţiu utilizat pentru dezvoltarea vitezei de pasare: doi jucători pasează
unui alt jucător.
Recomandări: Se va insista asupra jocului de picioare şi a reducerii timpului dintre
prindere şi pasare; jucătorii 1 şi 2 vor fi mai depărtaţi unul de celălalt (fig. nr. 18).

Fig. nr. 18
Ex. 7. Exerciţiu recomandat jucătorilor de 9m: pase în pătrat cu una-două mingi. Se
poate aşeza o minge în centrul pătratului, jucătorii pătrunzând spre minge şi apoi
retrăgându-se cu spatele la coada şirului.
Recomandări: Transmiterea mingii se va face pe poziţie viitoare; după 10-20 de pase, se
schimbă sensul de circulaţie a mingii (fig. nr. 19).

9
 Fig. nr. 19
Ex. 8. Jucătorii, în număr impar, sunt dispuşi în formaţie de cerc. Se execută
pasarea mingii din doi în doi, după cum urmează: 1-3, 3-5, 5-7, 7-9, 9-2, 2-4, ş.a.m.d.
Recomandări: este indicat să se lucreze cu mai multe mingi, iar după un număr de repetări,
se va schimba sensul de pasare a mingii (fig. nr. 20).

Fig. nr. 20
B. Pasarea mingii din deplasare sau urmată de deplasare
Ex. 1. Jucătorii sunt dispuşi în formaţie de suveică simplă, la distanţă de 3-4m între
ei. După ce pasează, jucătorul se va deplasa cu spatele sau cu faţa la coada propriului şir
(fig. nr. 21).

Fig. nr. 21
Varianta I: Se măreşte distanţa dintre şiruri; după ce pasează, jucătorul se va deplasa la
coada şirului opus; cel care trebuie să primească mingea aleargă sau face un pas pentru a
ieşi în întâmpinarea ei (fig. nr. 22).

Fig. nr. 22

10
Varianta a II-a: Acelaşi exerciţiu de suveică simplă, cu menţiunea că cele două şiruri sunt
dispuse aproape lateral unul faţă de celălalt (fig. nr. 23).

Fig. nr. 23
Ex. 2. Jucătorii sunt dispuşi sub forma unui triunghi sau a unui pătrat: se execută
pase într-un sens, apoi în celălalt; după pasare, jucătorul se va deplasa la coada şirului opus
(fig. nr. 24).

Fig. nr. 24 Fig.nr. 25

Ex. 3. Jucătorii sunt aşezaţi sub forma unui pătrat: se execută pase lungi pe
diagonală, iar deplasarea se va efectua spre dreapta sau stânga (în funcţie de indicaţia
profesorului). Pentru acest exerciţiu sunt necesare două mingi.
Recomandări: Se execută numai pase (azvârlite) cu o mână de deasupra umărului sau cu
pământul; în timpul deplasării se va urmări cu privirea traiectoria mingii (fig. nr. 26).

Fig. nr. 26
Ex. 4. Fiecare jucător are câte o minge, pe care o pasează la jucători ficşi, spre
stânga şi spre dreapta, în mod alternativ (fig. nr. 29).

11
 Fig. nr. 29
Ex. 5. Pase în doi din deplasare (fig. nr. 30).

Fig. nr. 30
Ex. 6. Pasarea mingii din alergare sub formă de suveică dublă şi deplasare la şirul
din faţă sau şirul unde s-a pasat mingea (fig. nr. 31).

Fig. nr. 31
Ex. 7. Pase în pătrundere la nivelul interilor (fig. nr. 34)

Fig. nr. 34
Ex. 8. Pase succesive în formaţie de potcoavă: fiecare jucător atacă poarta şi apoi
pasează spre dreapta. Când mingea ajunge la ultimul jucător, acesta va pasa peste semicerc
jucătorului opus, reluându-se pasarea. După 5-6 execuţii se schimbă sensul de circulaţie a
mingii (fig. nr. 35).

12
 Fig. nr. 35

Exerciţii pentru consolidarea şi perfecţionarea poziţiei fundamentale, a

deplasării în teren a atacantului şi a prinderii şi pasării mingii.
Ex. 1. Jucătorii sunt dispuşi pe două şiruri la nivelul celor doi interi (cu o singură
minge), iar pe semicerc se află doi apărători (corespunzător celor două şiruri). Efectuând
pătrundere spre poartă, atacanţii pasează mingea între ei, în viteză mare. Apărătorii, care
vor fi semiactivi, execută ieşire la atacantul direct (aflat în posesia mingii) şi dublare în
lateral (fig. nr. 36).

Fig. nr. 36
Ex. 2. Acelaşi exerciţiu ca cel anterior, cu menţiunea că jucătorii vor fi dispuşi pe
trei şiruri (apare în plus şirul jucătorilor din centru), utilizându-se câte un apărător pentru
fiecare şir (fig. nr. 37).

Fig. nr. 37
Ex. 3. Şase jucători sunt dispuşi în atac iar şase în apărare: se vor efectua pase
succesive, de la o extremă la cealaltă. Apărătorii vor funcţiona tot în regim semiactiv,

13
ieşind la apărătorul direct şi dublând în lateral stânga - dreapta. La semnalul sonor al
profesorului, atacantul care se află în posesia mingii în momentul respectiv, va lăsa mingea
jos, repliindu-se toţi spre propriul semicerc. Între timp, apărătorii deveniţi atacanţi, culeg
mingea de jos şi o transportă prin pase, în viteză cât mai mare. Ajunşi în sistemul de atac,
respectiv de apărare, aceştia vor relua exerciţiul (fig. nr. 38).
Obs.: după 2-3 schimburi între atacanţi şi apărători, se va acorda pauză.

Fig. nr. 38

14
 CURS NR. 5 - Metodica predării handbalului în școală
Tehnica atacantului (2)

Tehnica atacantului cuprinde:

 poziţia fundamentală a atacantului
 deplasarea în teren
 ţinerea mingii
 prinderea mingii
 pasarea mingii
 aruncarea la poartă
 driblingul
 fentele

6. Aruncarea la poartă
La fel ca prinderea şi pasarea mingii, aruncarea la poartă este unul din elementele
tehnice de bază ale atacului prin care se finalizează toate acţiunile individuale şi colective.
Aruncarea la poartă angrenează majoritatea segmentelor corpului şi respectiv, a
forţelor ce participă la acţiune. Astfel, ea presupune executarea coordonată a unor
complexe de mişcări, în funcţie de procedeul folosit.
Situaţiile ivite în joc îi solicită pe atacanţi să finalizeze acţiunea, în funcţie de
bagajul de cunoştinţe, deprinderi şi calităţi individuale, precum şi de acţiunea adversarului.
Eficacitatea aruncărilor la poartă este condiţionată de o serie de factori precum:
lungimea pârghiilor ce acţionează, coordonarea mişcării segmentelor corpului, viteza de
deplasare a corpului şi de folosirea forţei musculaturii picioarelor, trunchiului şi a braţului
de aruncare.
Există mai multe clasidficări, realizate în funcţie de diverse criterii.
Aruncarea la poartă se concretizează prin numeroase procedee tehnice, precum:
 aruncarea la poartă de pe loc;
 aruncarea la poartă din alergare;
 aruncarea la poartă cu pas încrucişat;
 aruncarea la poartă cu pas adăugat;
 aruncarea la poartă din săritură ;
 aruncarea la poartă prin evitare ;

1
 aruncarea la poartă din plonjon (paşii pivotului);
 aruncarea la poartă de pe extreme (stânga, dreapta).

a. Aruncarea la poartă de pe loc

Învăţarea acestui procedeu tehnic se realizează odată cu învăţarea prinderii şi
pasării mingii. Atragem atenţia că acum este necesar ca pregătirea de aruncare să se
efectueze cât mai amplu şi să se execute poziţia de arc încordat.
Pentru aruncare şi ţintire, la început se vor folosi jocuri ca de exemplu: "Ocheşte
mingea", "Apără şi atacă", "Mingea la turn", "Loveşte cu mingea", "Între două focuri",
"Lupta pentru câştigarea terenului", "Mingea prin poartă" etc.
După învăţarea corectă a mecanismului de bază al aruncării, primele execuţii se vor
efectua aruncând mingea la perete şi abia apoi în poartă (de la nivelul semicercului de 6m).
Aruncarea la poartă de pe loc se utilizează în următoarele situaţii: pentru executarea
aruncărilor de la 7m, a aruncărilor libere de la 9m, a aruncărilor de începere, a aruncărilor
de la margine şi de la colţ, precum şi în unele momente de joc.

b. Aruncarea la poartă din alergare

Tehnica acestui procedeu este asemănătoare cu cea a pasării mingii din alergare,
ritmul mişcării picioarelor nu se schimbă, nu se efectuează opriri, încrucişări de paşi sau
alte acţiuni pregătitoare.
Obs.: caracteristic acestui procedeu este sprijinul în momentul aruncării, pe piciorul
braţului de aruncare. Executându-se în mare viteză şi într-un timp foarte scurt, aruncarea la
poartă din alergare îşi găseşte utilitatea în prima fază a atacului (contraatacul), constituind
procedeu de finalizare al acestuia.
Exerciţii pentru învăţare şi consolidare
Ex. 1. Pase în doi şi trei jucători, efectuate de pe loc şi în viteză.
Ex. 2. Jucătorii sunt aşezaţi în formaţie de cerc: din uşoară alergare, jucătorul
efectuează dribling simplu, pasează la un partener şi se deplasează în locul acestuia, care
continuă exerciţiul în acelaşi mod.
Ex. 3. Exerciţiul de bază pentru învăţarea aruncării la poartă din alergare rămâne
suveica simplă, în care prinderea şi aruncarea mingii se efectuează din alergare, între cei ce
îşi transmit mingea mărindu-se progresiv distanţa.
Ex. 4. La o poartă: se execută suveică simplă, cu pasă din alergare la un partener
fix, aflat în poartă.

2
 Ex. 5. De la centrul terenului, dribling multiplu, prinderea mingii cu două mâini şi
aruncare la poartă din alergare (se poate cere elevilor ca sarcină, efectuarea aruncării numai
într-un anumit colţ al porţii) (fig. nr. 41).

Fig. nr. 41
Ex. 6. Pase în doi din deplasare cu finalizare prin aruncare la poartă din alergare.
Ex. 7. Contraatac direct (cu pasă scurtă), dribling şi finalizare prin aruncare la
poartă din alergare (fig. nr. 42).

Fig. nr. 42

c. Aruncarea la poartă cu pas încrucişat

Aruncarea la poartă cu pas încrucişat se poate executa când jucătorul se află în
posesia mingii sau când o primeşte din deplasare. Acest procedeu tehnic permite realizarea
unor aruncări puternice de la distanţă (folosite de jucătorii de 9m), fiind obligatoriu în
învăţarea mecanismului de bază al aruncării. De asemenea, mişcările premergătoare ale
acestei aruncări oferă numeroase posibilităţi - ca întrerupte brusc - să deruteze apărătorii.
Exerciţii pentru învăţare şi consolidare
Ex. 1. Mers şi alergare cu efectuarea pasului încrucişat (în faţă sau în spate).
Ex. 2. Executarea pasului încrucişat cu ţinerea mingii în mână.
Ex. 3. Acelaşi exerciţiu ca la 2, cu ridicarea braţului de aruncare.
Ex. 4. Jucătorul aflat în faţa porţii, cu mingea în mână; execută dribling simplu, pas
cu stângul, pas în cruce cu dreptul, pas lung înainte cu piciorul stâng şi aruncare la poartă.

3
 Ex. 5. Pasă la un jucător fix, reprimire şi aruncare la poartă cu pas încrucişat (fig.
nr. 43).

Fig. nr. 43
Ex. 6. Pase în doi din deplasare şi aruncare la poartă cu pas încrucişat (aruncările se
vor efectua de la nivelul semicercului de 9m).
Ex. 7. Jucătorii sunt dispuşi în atac poziţional; unul dintre jucători primeşte mingea
şi efectuează aruncarea la poartă cu pas încrucişat.
Variantă: Din aceeaşi formaţie de lucru, dar introducându-se jaloane, apărători pasivi sau
semiactivi.
d. Aruncarea la poartă cu pas adăugat
Este o aruncare cu sprijin pe sol, pasul adăugat fiind un elan premergător aruncării.
Mecanismul de bază este foarte asemănător cu cel al aruncării la poartă cu pas încrucişat
(pas schimbat, pregătire, declanşarea aruncării, ritmul paşilor, eficacitate), dar trebuie să
menţionăm că pasul adăugat se execută mai repede decât cel încrucişat.
Exerciţii pentru învăţare şi consolidare
Ex. 1. Din mers şi din alergare, se efectuează schimbarea piciorului din faţă.
Ex. 2. Executarea pasului adăugat cu ţinerea mingii în mână.
Ex. 3. Acelaşi exerciţiu ca la 2, cu ridicarea braţului de aruncare.
Ex. 4. De pe loc, efecturea pasului adăugat şi aruncare la poartă.
Ex. 5. Pasă la un jucător fix, reprimirea mingii şi aruncare la poartă cu pas adăugat.
Ex. 6. Dribling multiplu şi aruncare la poatră cu pas adăugat (fig. nr. 44).

Fig. nr. 44

4
 Ex. 7. Jucătorii sunt dispuşi în atac poziţional şi, după pase sau dribling, aruncă la
poartă cu pas adăugat. Pentru a se arunca prin culoare, se vor utiliza jaloane şi apărători
pasivi sau semiactivi.

e. Aruncarea la poartă din săritură

Deşi considerat mai dificil, este procedeul cel mai eficient de aruncare, bazându-se
pe mişcări naturale. Aruncările la poartă din săritură au apărut din necesitatea de a executa
aruncări peste apărătorii plasaţi în faţa semicercului, pentru reducerea distanţei dintre
aruncători şi poartă, pentru creşterea timpului de observare a poziţiei portarului sau ale
mişcărilor lui, pentru a mări unghiul de aruncare de pe extremă, pentru a evita călcarea
semicercului, pentru creşterea eficacităţii aruncărilor libere de la 9m, pentru a prinde şi a
arunca mingea aflată deasupra semicercului, etc.
Procedeul de aruncare la poartă din săritură este structurat în patru faze: elan, bătaie-
desprindere, zbor şi aterizare (fig. nr. 45).

Fig. nr. 45

Exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Exerciţii pregătitoare din formaţiile: coloană, linie, grup.
Ex. 1. Pas sărit şi pas săltat.
Ex. 2. Sărituri succesive cu bătaie şi aterizare pe acelaşi picior, fără şi sub formă de
concurs.
Ex. 3. Sărituri peste obstacole mici (bănci de gimnastică, mingi medicinale) cu
aterizare pe acelaşi picior sau pe ambele picioare.
Ex. 4. Acelaşi exerciţiu ca la 3, dar efectuat cu ducerea braţului de aruncare sus,
apoi cu ridicarea braţului de aruncare cu mingea în mână.

5
 Ex. 5. Efectuarea elanului, bătaie pe bancă, săritură cu ducerea braţului sus şi
aterizare pe acelaşi picior.

Exerciţii de bază
Ex. 1. Dribling multiplu, prindere pe un picior, pas şi bătaie pe celălalt picior,
înălţare maximă şi ducerea mingii sus prin echilibrare; odată cu aterizarea pe piciorul de
bătaie, se reia şi driblingul multiplu. Exerciţiul va fi efectuat din mers sau din uşoară
alergare.
Ex. 2. Pase în doi de pe loc, efectuate din săritură: prindere, pas cu stângul,
gruparea corpului şi bătaie, desprindere şi ducerea mingii sus, pasarea (aruncarea) ei
partenerului, aterizare pe piciorul stâng.
Ex. 3. Acelaşi exerciţiu ca la 2, cu menţiunea că aruncarea mingii va fi efectuată la
poartă (şi nu la partener).
Ex. 4. Suveică simplă şi dublă, efectuate cu pase din săritură, din mers sau alergare
uşoară.
Ex. 5. Aruncări la poartă din săritură cu elan: puţin oblic dreapta, după un pas
(stg.), după doi paşi (dr.-stg.), după trei paşi (stg.-dr.-stg.), după duble sărituri (dr.-dr.-stg.
sau dr.-stg.-stg.)
Obs.: Paşii de elan au fost prezentaţi pentru jucătorul dreptaci; pentru cel stângaci se
inversează picioarele (dreptul cu stângul şi invers)
Ex. 6. Aruncări la poartă din săritură precedate de:
- dribling simplu sau multiplu;
- prinderea mingii din partea dreaptă, stângă, din faţă şi din spate;
- fente

După învăţarea metodică a aruncării din săritură, aceasta se consolidează şi se

perfecţionează sub forma aruncărilor de pe diferite posturi şi poziţii faţă de poartă, mărind
dificultatea execuţiei prin folosirea aparatelor ajutătoare şi prin prezenţa adversarilor
semiactivi sau activi, sau în cadrul unor complexe cu conţinut tactic, cum ar fi
încrucişările, blocajele, paravanele, etc.

Indicaţii metodice
 În procesul instructiv-educativ, profesorul poate exersa cu elevii (jucătorii),
procedeele tehnice de aruncare la poartă, atât sub forma lor izolată (la începutul perioadei

6
de învăţare), cât şi sub forma unor complexe de exerciţii, a căror finalizare constă din cel
mai corespunzător procedeu tehnic de aruncare la poartă.
 Un aspect foarte important care trebuie avut în vedere este constituit de
preocuparea permanentă a profesorului (antrenorului) pentru ca elevii (jucătorii) să-şi
însuşească cât mai corect respectivul procedeu tehnic. De exemplu, se va insista pe
următoarele: orientarea spre poartă a umărului opus braţului de aruncare, ridicarea braţului
de aruncare deasupra umărului, viteza de execuţie şi altele (ştiut fiind faptul că, o
deprindere greşită, odată automatizată, este mai greu de corectat decât de format una nouă).
 În perioada de consolidare şi perfecţionare, exerciţiile vor fi efectuate în condiţii cât
mai apropiate de joc.
 Ne permitem să încheiem, afirmând că aruncarea la poartă tinde să fie considerată
cel mai important element de tehnică, fiind un act de mare responsabilitate din partea celor
care o execută şi oferind în acelaşi timp satisfacţii nenumărate tuturor (echipei, jucătorului,
spectatorului, sponsorului).

7. Driblingul
Driblingul este elementul de tehnică, prin a cărui procedeu, jucătorul se poate
deplasa cu mingea în teren. Este indicat ca driblingul să nu se execute în mod exagerat,
pentru că determină fragmentarea jocului; trebuie utilizat doar în anumite situaţii precum:
epuizarea celor trei paşi permişi de regulament, depăşirea unui adversar, continuarea
deplasării în eventualitatea unui contraatac direct cu pasă scurtă etc.
Pentru învăţarea driblingului simplu exerciţiile se vor realiza mai întâi din mers şi
apoi din alergare. Mingea se împinge în sol, oblic-înainte, cu palma peste minge, astfel
încât să se întoarcă la nivelul taliei elevului. Se poate utiliza atât mâna dreaptă, cât şi cea
stângă. Dacă forţa de împingere este prea mare şi mingea depăşeşte mult nivelul umărului,
elevul este tentat să introducă mâna sub minge, efectuând greşeala tehnică numită
„condusă”. O altă greşeală care se poate comite este încordarea prea mare a palmei şi
realizarea efectului de „plesnire” a mingii.
Obs.: Încă din etapa de învăţare, profesorul trebuie să insiste ca în timpul efectuării
driblingului, elevul să privească spre înainte, în teren.
În jocul de handbal există trei modalităţi de a efectua driblingul:
- driblingul simplu reprezintă bătaia mingii în sol o singură dată;
- driblingul multiplu constituie împingerea repetată a mingii în sol cu una dintre mâini;

7
- driblingul prin rostogolirea mingii are la bază precizarea din regulament, conform căreia
se permite reluarea (rostogolirea) repetată cu o singură mână a mingii care se rostogoleşte
pe sol.

Exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Ex. 1. Dribling simplu executat pe loc, cu o mână şi apoi cu cealaltă (între
driblinguri mingea se va prinde cu două mâini).
Ex. 2. Dribling multiplu executat pe loc sau din mers, cu o mână şi apoi cu cealaltă.
Ex. 3. Din alergare uşoară, dribling multiplu în linie dreaptă.
Ex. 4. Dribling multiplu executat sub formă de suveică (fig. nr. 49).

Fig. nr. 49
Ex. 5. Pe perechi, dribling în luptă cu adversarul (încercări de a scoate mingea din
driblingul executat de adversar).
Ex. 6. Dribling şerpuit printre apărătorii răspândiţi pe teren în mod neregulat; se
efectuează mai întâi din mers şi apoi din alergare uşoară (fig. nr. 50).

Fig. nr. 50
Ex. 7. Dribling printre jaloane, executat din alergare uşoară.
Recomandări: driblingul se va efectua atât cu mâna stângă, cât şi cu mâna dreaptă; între
jaloane driblingul va fi mai înalt, iar în dreptul lor se va dribla mai jos (fig. nr. 51).

Fig. nr. 51

8
 Ex. 8. Ştafete cu dribling în linie dreaptă şi cu ocolirea unui jucător fix (fig. nr. 52).

Fig. nr. 52
Ex. 9. Dribling simplu şi multiplu legat de alte elemente de tehnică, cu mişcare în
teren şi fente.
Ex. 10. Dribling printre apărători pasivi, semiactivi şi activi, care sunt răspândiţi în
spaţiu delimitat.
Ex. 11. Ştafetă cu dribling şi aruncare
Jucătorii sunt împărţiţi în două sau mai multe echipe, aşezaţi pe şiruri înapoia liniei
de plecare. La o distanţă de 10-15m se trasează linia de sosire. Numerele 1 din fiecare şir
au câte o minge; la semnal aceştia aleargă în dribling până la linia de sosire, de unde se
întorc şi aruncă mingea jucătorilor numărul 2 din fiecare şir, rămânând în spatele liniei de
sosire, formându-se din nou un şir în ordinea în care au venit. În momentul în care toţi
jucătorii au trecut linia de sosire, ştafeta se va continua, întorcându-se la linia de plecare în
acelaşi mod. Câştigă echipa al cărei ultim jucător a primit mingea şi trece primul linia de
plecare.
Ex. 12. Jucătorii sunt împărţiţi în grupe, plasate pe linia de fund a terenului de
handbal, fiecare executant având câte o minge.La semnalul profesorului, primul execută
dribling în linie dreaptă, iar la nivelul semicercului de la 9m prinde mingea şi aruncă la
poartă din sprijin pe sol (cu pas adăugat sau cu pas încrucişat) sau din săritură.
Recomandări: câştigă grupa care a parcurs distanţa mai rapid şi care a înscris mai multe
goluri; următorul jucător pleacă numai după ce mingea a depăşit linia de poartă (fig. nr.
55).

Fig. nr. 55

9
 Ex. 13. Contraatac scurt sau intercepţii continuate cu dribling multiplu şi aruncări
la poartă sau pase.
Ex. 14. Depăşirea unui apărător prin dribling multiplu; schimbarea mâinii cu care
împinge mingea în sol, după schimbarea de direcţie.

Driblingul în fazele I şi a II-a ale atacului

Constituind un element de tehnică, prin a cărui procedeu, jucătorul se poate deplasa
cu mingea în teren, driblingul se poate utiliza din punct de vedere tactic, în următoarele
situaţii:
- când între atacant şi poarta adversă nu este nici un apărător (contraatac,
intercepţie);
- în depăşirea adversarului, folosindu-se driblingul alternativ, driblingul cu
schimbări de direcţie şi cu schimbări de ritm;
- când atacantul pătrunde spre poartă pe un culoar, între doi apărători situaţi la
distanţă mai mare;
- când atacantul primeşte mingea şi se află în imposibilitatea de a pasa, deoarece
coechipierii săi sunt strânşi marcaţi;
- când jocul cere reducerea ritmului (calmarea) acţiunilor de atac (final de meci şi
scor favorabil, schimbări de jucători, trecerea în atacul poziţional).

Exerciţii pentru consolidare şi perfecţionare

Ex. 1. Dribling printre 5-6 jaloane, aşezate în linie dreaptă pe lungimea terenului,
executat în viteză foarte mare şi aruncare la poartă din alergare sau din săritură.
Obs.: atenţie la alternarea corectă a mâinilor în timpul efectuării driblingului.
Ex. 2. La fiecare poartă, jucătorii sunt dispuşi pe câte un şir, la nivelul postului de
extremă stângă; unul dintre portari se află în posesia mingii. Primul jucător al şirului A
pleacă pe contraatac, primeşte mingea de la portar (prin pasă scurtă), execută dribling
multiplu şi pasează celuilalt portar, trecând în final la coada şirului B. În momentul pasării
la portar, primul jucător al şirului B va pleca pe contraatac, continuându-se exerciţiul în
aceeaşi manieră (fig. nr. 56).

10
 Fig. nr. 56
Ex. 3. Având câte o minge în mână, jucătorii sunt dispuşi pe un şir la nivelul
postului de extremă. Primul jucător pasează portarului şi pleacă în alergare de viteză pe
contraatac; între timp, portarul pasează unui jucător fix (aflat pe teren într-un anumit loc),
iar acesta, la rândul lui va transmite mingea extremei. Intrând în posesia mingii, jucătorul
va efectua dribling şi va arunca la poartă din alergare sau din săritură (fig. nr. 57).

Fig. nr. 57
Ex. 4. Dribling şerpuit printre apărătorii răspândiţi pe teren în mod neregulat şi
finalizare prin aruncare la poartă din săritură (fig. nr. 58).
Obs.: exerciţiul se va efectua cu accent pe viteză, alternându-se în mod obligatoriu mâna
cu care se efectuează driblingul; dacă este necesar, jucătorii vor utiliza şi schimbările de
direcţie (simple sau duble), executate în faţa apărătorilor.

11
 Fig. nr. 58
Ex. 5. Intercepţii, continuate cu dribling multiplu şi aruncare la poartă (fig. nr. 59).

Fig. nr. 59
Ex. 6. Contraatac scurt cu un vârf, depăşirea unui apărător semiactiv prin utilizarea
driblingului multiplu şi aruncare la poartă din săritură (fig. nr. 60).

Fig. nr. 60

8. Fentele sau mişcările înşelătoare

Fentele sunt mişcări înşelătoare efectuate de un atacant, aflat sau nu în posesia
mingii, pentru a induce în eroare apărătorii (sau numai apărătorul direct) asupra intenţiilor
sau acţiunilor lui viitoare.

12
 Fiind procedee tehnice complexe, fentele au drept scop:
- crearea unor situaţii de aruncare la poartă;
- depăşirea unui apărător;
- crearea unor situaţii favorabile angajării surprinzătoare a jucătorilor de la semicerc;
- aglomerarea a doi apărători la un atacant cu minge, ceea ce ar determina crearea unui
raport supranumeric în altă zonă de teren.
Pentru a fi eficientă, fenta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să corespundă fazei de joc;
- să fie executată într-un mod cât mai convingător;
- să conţină elementul de surpriză (pentru surprinderea adversarului);
- să realizeze poziţii favorabile acţiunii finale.
Ca şi în baschet, clasificarea fentelor se poate realiza după următoarele criterii:
În funcţie de minge: - fente fără minge: de pătrundere, de demarcaj, de
blocaj;
- fente cu minge: de aruncare, de pasă, de dribling, de
pivotare, combinate.
După numărul acţiunilor de - fente simple (o acţiune simulată);
simulare: - fente duble (două acţiuni simulate);
- fente multiple - complexe (mai mult de două acţiuni
simulate).
După segmentele corpului - fente de braţ, de picior, de trunchi, de expresie
care iau parte la acţiune: (mimică), combinate.
După procedeele tehnice - fente de aruncare, de pasă, de dribling, de pornire.
simulate:
Abordarea acestui element important, dar pretenţios, se face după ce - în prealabil -
s-a consolidat prinderea şi pasarea mingii, aruncarea la poartă şi driblingul.
Obs.: pentru învăţarea fentelor se va utiliza metoda globală; de asemenea, fentele trebuie
repetate numai în prezenţa adversarului, esenţială fiind sesizarea reacţiei apărătorului la
mişcarea înşelătoare executată de către atacant.

Exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Ex. 1. Jucătorii sunt dispuşi în formaţie de suveică, pe lungimea terenului, iar la
mijloc aflându-se alţi doi jucători, spate în spate. Primii pasează simultan celor doi de la

13
mijloc, aleargă, primesc mingea, execută schimbare de direcţie spre stânga, pleacă spre
dreapta şi pe primul pas pasează din săritură la primul jucător din şirul opus (fig. nr. 62).
Obs.: este necesar ca după executarea schimbării de direcţie, să se accelereze plecarea în
partea opusă şi implicit, pasarea mingii.

Fig. nr. 62
Ex. 2. Jucătorii sunt dispuşi pe trei şiruri: se va efectua deplasare în teren (pe
lungime) cu mingea în mână, fente de aruncare urmate de dribling (fig. nr. 63).

Fig. nr. 63
Ex. 3. La o poartă, jucătorii sunt aşezaţi pe perechi, unul fiind atacant (cu minge) şi
celălalt apărător. Fiecare atacant încearcă să ajungă într-o situaţie de aruncare la semicerc,
utilizând o fentă de corp simplă sau dublă, în relaţia sa cu apărătorul direct (fig. nr. 64).

Fig. nr. 64

14
 Ex. 4. Jucătorii sunt aşezaţi în şir câte unul. Pe mijlocul terenului sunt plasaţi doi
apărători câte doi, iar în lateral sunt doi distribuitori (jucători ficşi care pasează mingile
celorlalţi jucători). Din deplasare, jucătorul pasează primului distribuitor, aleargă şi
execută o schimbare de direcţie în faţa primului apărător, reprimeşte mingea şi pasează din
săritură celui de-al doilea distribuitor, execută o fentă de pasă urmată de dribling şi pasă la
portar (fig. nr. 65).

Fig. nr. 65
Ex. 5. Jucătorii sunt plasaţi în şir câte unul. Lateral şi înainte se află un apărător
pasiv, iar la mijlocul terenului sunt dispuse mai multe mingi. Se va efectua alergare cu
schimbare de direcţie în faţa primului apărător, alergare şi culegerea unei mingi de jos,
dribling, fentă spre stânga, schimbare de direcţie, pasă la portar (fig. nr. 66).
Obs.: culegerea mingii de jos se va efectua în mod obligatoriu cu ambele mâini, pentru ca
acţiunea să fie cât mai sigură şi pentru a se evita comiterea greşelii „picior”.

Fig. nr. 66
Ex. 6. Jucătorii sunt dispuşi pe următoarele posturi: inter stâng, extremă stângă şi
centru. Interul pasează extremei şi pătrunde în alergare spre ea, efectuează schimbare de
direcţie, primeşte mingea de la centru şi aruncă la poartă (fig. nr. 67).

15
 Fig. nr. 67
Ex. 7. Jucătorii sunt aşezaţi pe mijlocul terenului în şir câte unul, fiecare cu mingea
în mână. Lateral stânga se află un jucător distribuitor, iar în faţă un apărător pasiv. Se
pasează mingea distribuitorului, jucătorul pătrunzând în aceeaşi parte, apoi execută o
schimbare de direcţie şi aruncare la poartă (fig. nr. 68).
Obs.: aruncarea la poartă se va efectua de la nivelul şoldului sau din săritură şi poate să fie
precedată de fentă de aruncare din dreptul şoldului, urmată de aruncare prin evitare sau
aruncare din săritură.

Fig. nr. 68

16
 CURS NR. 6 - Metodica predării handbalului în școală
Tehnica apărătorului

Tehnica apărătorului cuprinde puţine procedee, pe care jucătorul trebuie să le

utilizeze în orice situaţie de joc, adaptându-le la acţiunile variate ale atacului advers şi prin
care să evite înscrierea golurilor în poarta proprie.

1. Poziţia fundamentală a apărătorului

Este o poziţie echilibrată, relaxată, mobilă şi care permite efectuarea cu uşurinţă a
oricărei acţiuni indusă de desfăşurarea jocului (exp.: blocarea mingilor la diferite înălţimi,
ieşirea pe braţul adversarului). Apărătorul se va poziţiona cu picioarele uşor flexate şi
depărtate la lăţimea umerilor, pe toată talpa, cu vârfurile orientate spre înainte, greutatea
fiind egal repartizată pe ambele picioare, asigurându-se astfel un echilibru stabil corpului.
Braţele apărătorului sunt ridicate şi îndoite din articulaţia cotului, privirea fiind orientată
spre atacant, iar spatele este uşor rotunjit. Există trei tipuri de poziţie fundamentală,
adaptată în funcţie de talia adversarilor: înaltă, medie şi joasă.
Exerciţii pentru învăţare şi consolidare
Ex. 1. Din diferite formaţii: şiruri, linii, arc de cerc, pătrat, cerc, etc.; adoptarea
poziţiei fundamentale şi corectarea ei. Exerciţiul se poate efectua de pe loc, după
semigenuflexiuni sau uşoare sărituri ca mingea, din alergare precedate de uşoare sărituri.
Ex. 2. Elevii sunt dispuşi pe cele două semicercuri: de pe loc sau după uşoare
sărituri ca mingea, la semnalul profesorului, se execută luarea poziţiei fundamentale şi
alternarea înălţimii ei (joasă, medie sau înaltă).
Ex. 3. Stând pe perechi faţă în faţă: de pe loc sau după joc de glezne, adoptarea
poziţiei de bază şi corectarea reciprocă a greşelilor.
Ex. 4. Din mers sau uşoară alergare între cele două semicercuri: la semnal,
jucătorul execută o uşoară săritură apoi adoptă poziţia fundamentală.
Ex. 5. Jucătorii sunt dispuşi pe teren în formaţie de cerc, în poziţia aşezat, în mijloc
aflându-se un apărător în stând. Mingea se pasează din jucător în jucător, iar cel din mijloc
(apărătorul), prin diverse deplasări, încearcă să atingă sau să intre în posesia mingii. În
momentul în care a atins sau a prins mingea, va schimba locul cu cel care a greşit.
Recomandări: Se insistă asupra deplasării rapide a apărătorului (fig. nr. 70).

1
 Fig. nr. 70
2. Deplasarea în teren a apărătorului
Conţinutul deplasării în teren a jucătorului a fost prezentat pe larg, când s-a analizat
tehnica atacantului. Pe lângă procedeele descrise anterior, jucătorul - apărător utilizează
următoarele procedee tehnice specifice:
- deplasarea laterală spre stânga şi spre dreapta cu paşi adăugaţi;
- deplasarea spre înainte şi spre înapoi cu structură de paşi diferiţi;
- mişcări speciale ale braţelor, independente de mişcarea picioarelor: sus, lateral,
oblic jos, stânga sau dreapta;
- sărituri pe ambele picioare.

Exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Ex. 1. Jocuri cu procedee ale mişcării în teren, folosite în etapa de învăţare: "De-a
prinselea", "Leapşa pe perechi", "Provocarea prin atingere", "Loveşte genunchii (gambele
sau coapsele)", "Joc cu umbra", "Urmăreşte-ţi partenerul pe teren", "Călcarea vârfului
piciorului" etc.
Ex. 2. Alergare pe lungimea terenului, efectuând piruete spre stânga şi spre dreapta
şi apoi continuându-se alergarea.
Ex. 3. Stând cu faţa spre poarta adversă: alergare de viteză până la linia de centru,
întoarcere 3600 şi alergare cu spatele spre poarta proprie.
Variantă: De la centrul terenului, din alergare cu spatele se vor efectua 3-4 întoarceri de
1800.
Ex. 4. Acelaşi exerciţiu ca la 3, dar de la centrul terenului, după întoarcerea de
1800, se va efectua alergare cu spatele în zig-zag.
Ex. 5. Elevii sunt dispuşi în diverse formaţii (linie, cerc, semicerc): din poziţie
fundamentală, se execută deplasări cu paşi adăugaţi spre stânga şi spre dreapta, înainte -
înapoi, după indicaţiile profesorului (fig. nr. 71).

2
 Fig. nr. 71
Ex. 6. Stând pe perechi faţă în faţă: jucătorii vor efectua deplasări "în oglindă", spre
stânga şi spre dreaptă. Acelaşi exerciţiu se poate desfăşura din formaţia de şir, având un
căpitan în faţă.
Ex. 7. Deplasare în poziţie fundamentală pe semicercul de 6m, de la o extremă la
cealaltă şi revenind în formaţia iniţială prin deplasare pe semicercul de 9m (fig. nr. 72).

Fig. nr. 72
Ex. 8. Deplasări cu paşi adăugaţi între cele două semicercuri, efectuate în zig-zag şi
lateral (fig. nr. 73).

Fig. nr. 73
Ex. 9. Jucătorii sunt dispuşi pe un şir la nivelul extremei; se execută deplasarea
laterală spre dreapta cu paşi adăugaţi, alergare de viteză până la centrul terenului, deplasare
laterală spre stânga, alergare cu spatele (retragere) până la coada şirului. După o scurtă
pauză, exerciţiul se reia - în aceeaşi manieră - şi de pe extrema cealaltă (fig. nr. 74).

3
 Fig. nr. 74
Ex. 10. Deplasare cu paşi adăugaţi pe semicercul de 6m cu ieşiri la 9m la nivelul
interilor şi centrului, continuată cu plecare de pe extremă pe contraatac.
Ex. 11. Jucătorii sunt aşezaţi pe câte un şir, la nivelul celor două extreme; pe
mijlocul terenului se vor dispune mingi medicinale sau mingi de handbal, la distanţă de 2-
3m între ele. Se execută deplasări laterale, urmate de deplasări cu paşi adăugaţi înainte şi
înapoi, apoi din nou în lateral ş.a.m.d. La întoarcere se efectuează alergare uşoară şi trecere
la coada şirului (fig. nr. 75).

Fig. nr. 75
Ex. 12. Jucătorii sunt împărţiţi în trei grupe: apărători, atacanţi, iar a treia grupă se
află în pauză. Atacanţii execută pase succesive din om în om, iar apărătorii se deplasează
rapid stânga-dreapta, în funcţie de circulaţia mingii. La semnal, se schimbă grupele,
apărătorii trecând în pauză.
Recomandări: se urmăreşte deplasarea laterală cu paşi adăugaţi, cu scopul asigurării
raportului supranumeric în apărare (fig. nr. 76).

Fig. nr. 76

4
 Exerciţii pentru consolidarea şi perfecţionarea deplasării în teren şi a poziţiei
fundamentale în sistemul de apărare
Nu mai puţin importante decât elementele şi procedeele prezentate până în acest
moment, sunt şi poziţia fundamentală şi deplasarea în teren a apărătorului. De altfel, atacul
nu ar putea exista fără apărare şi invers.
Exerciţiile anterioare pe care le-am supus atenţiei dumneavoastră, nu îşi pierd
valabilitatea nici în această fază. Însă, ne dorim să completăm lista acestora cu alte
structuri de exerciţii, care permit consolidarea şi perfecţionarea poziţiei fundamentale de
apărare şi a mişcării în teren.
Obs.: se mai pot utiliza şi exerciţiile prezentate la subcapitolul "Tehnica atacantului", ştiut
fiind faptul că între atac şi apărare există o strânsă interdependenţă (adică, fazele atacului
nu se pot consolida şi perfecţiona în absenţa apărătorilor şi invers).
Ex. 1. Trei apărători efectuează deplasare laterală, în evantai, pe lungimea
întregului semicerc, în sensul pasării mingii de către cei cinci atacanţi (fig. nr. 77).

Fig. nr. 77
Ex. 2. Deplasări sincronizate a doi apărători, în timp ce atacanţii execută suveică
simplă, cu dribling multiplu, în faţa porţii (fig. nr. 78).

Fig. nr. 78
Ex. 3. Deplasări sincronizate ale celor doi apărători (exerciţiul 2) pot fi exersate şi
atunci când interii realizează încrucişări simple cu dribling.
Ex. 4. Deplasări laterale între două jaloane, efectuate de un grup de trei apărători,
care urmăresc mingea pasată de trei atacanţi (fig. nr. 79).

5
 Fig. nr. 79
Ex. 5. Un apărător se deplasează în poziţie fundamentală de-a lungul întregului
semicerc, sub forma unei suveici, odată cu circulaţia mingii (fig. nr. 80).

Fig. nr. 80
Ex. 6. Când jucătorul cu mingea pătrunde şi atacă poarta, apărătorul iese rapid din
zonă, iar apoi se retrage (fig. nr. 81).

Fig. nr. 81
Ex. 7. Doi atacanţi îşi pasează mingea între ei, iar un apărător atacă pe rând pe cel
care intră în posesia mingii.

3. Atacarea adversarului pe braţul de aruncare

Apărătorul de pe semicerc se va deplasa înainte şi va ataca adversarul pe braţul de
aruncare, în momentul în care acesta a prins mingea, pentru a-l împiedica să acţioneze cu
ea. Dacă mingea este pasată altui coechipier, apărătorul se va retrage pe semicerc.

6
Obs.: Pentru atacarea adversarului se poate utiliza doar corpul în momentul în care se vede
clar intenţia atacantului de a nu arunca la poartă.Cu toate că regulamentul interzice
atacarea adversarului cu braţele, este recomandat ca apărătorul să iasă hotărât pe braţul de
aruncare pentru a întrerupe acţiunea. În acest caz, arbitrii dictează “fault” sau aruncare
liberă de la 9m.
Exerciţii pentru învăţare
Ex. 1. Pe perechi: "lupta cocoşilor".
Ex. 2. Pe perechi: atacantul aleargă paralel cu semicercul, iar apărătorul încearcă
să-l împingă cu pieptul spre linia de 9m.
Ex. 3. Pe perechi: atacantul se află cu mingea în mână la nivelul semicercului de
9m, execută o fentă şi încearcă să pătrundă; apărătorul iese de pe semicerc şi încearcă să îl
împiedice în deplasarea sa.
Ex. 4. Patru atacanţi contra patru apărători: atacanţii se află pe linia de 9m şi
pasează mingea într-un ritm mai lent, astfel încât apărătorul să dispună de timp pentru a
ieşi şi a ataca cu corpul pe jucătorul cu mingea.

4. Blocarea mingilor aruncate la poartă

În situaţia în care apărătorul aflat pe semicerc nu are timp să atace adversarul cu
mingea (care aruncă la poartă), va încerca să blocheze mingea prin interpunerea unei părţi
a corpului pe traiectoria mingii. Majoritatea aruncărilor la poartă ale interilor şi centrilor
sunt sesizabile, astfel încât apărătorii pot să-şi unească braţele şi să se înalţe în acelaşi timp
cu aruncătorul, pentru a bloca traiectoria mingii spre poartă. Chiar dacă jocul de handbal
modern beneficiază de execuţii aproape perfecte ale procedeelor tehnice de aruncare la
poartă, tactica individuală a apărătorului este suficient de avansată ca să poată face dificilă
înscrierea unui gol. Astfel, apărătorii preiau asupra lor o serie din sarcinile de apărare a
porţii. Mijloacele tehnice de realizare a acestor sarcini sunt procedeele de blocare a
aruncărilor la poartă.
Având în vedere că aruncările la poartă se concretizează prin numeroase procedee
tehnice, efectuându-se pe lângă sau peste adversar, şi blocarea mingilor se va realiza prin
mai multe procedee:
a. blocarea mingilor în lateral: sesizând procedeul de aruncare, apărătorul aflat în poziţie
fundamentală va încerca să blocheze cu braţele mingea, ce vine din lateral sau oblic.
Apărătorii vor duce braţele lateral în dreptul umerilor pentru aruncările efectuate cu
sprijin pe sol.

7
b. blocarea mingilor înalte: se efectuează de unul sau de doi apărători, realizându-se de pe
loc sau cu desprindere pe ambele sau pe un singur picior; aflându-se în poziţia stând, cu
picioarele puţin depărtate, braţele întinse în sus şi apropiate astfel ca mingea aruncată
să nu poată pătrunde printre ele, apărătorii vor încerca să blocheze mingile aruncate.
c. blocarea mingilor joase: pentru blocarea mingilor care vin la nivelul şoldului sau
razante cu solul, apărătorii vor duce braţele lateral în dreptul şoldului pentru aruncările
executate de la acel nivel. Mingile blocate cu piciorul vor atrage după sine penalizarea
echipei care foloseşte acest procedeu, cu aruncare de la 9 m, dacă mingea a fost atinsă
cu o parte a piciorului de la genunchi în jos şi eliminare temporară de 2 minute pentru
jucătorul care a utilizat “piciorul” pentru a bloca mingea.
Obs.: după efectuarea oricărei blocări, apărătorul va fi preocupat să intre şi în posesia
mingii.
Exerciţii pentru învăţare şi consolidare
Ex. 1. Individual, se efectuează uşoare sărituri ca mingea şi se imită blocarea
mingii la diferite înălţimi.
Ex. 2. Jucătorii sunt dispuşi pe perechi, în faţa porţii: atacantul, cu mingea ţinută
prin apucare, va imita aruncarea mingii sau "punctează" cu aceasta, sus, lateral, jos;
apărătorul aflat la 1 m (cu ochii deschişi), va plasa braţele şi palmele în funcţie de minge.
Ex. 3. Jucătorii sunt aşezaţi pe perechi: blocarea mingilor aruncate, efectuată din
mişcare continuă pe picioare. Se va acorda o mare atenţie intrării în blocare, iar respingerea
mingii trebuie să fie orientată către partener.
Ex. 4. Jucătorii sunt plasaţi pe un şir, pe mijlocul terenului, la distanţa de 11-13 m,
iar un apărător se află la nivelul semicercului de 6 m: se exersează blocarea aruncărilor la
poartă (fig. nr. 82).

Fig. nr. 82

Obs.: aruncările la poartă se execută în felul următor: un jucător la stânga, altul la dreapta,
iar înălţimea la care se aruncă va fi indicată de profesor; se va atrage atenţia asupra poziţiei
braţelor şi a picioarelor în momentul blocării.

8
 Ex. 5. Jucătorii sunt plasaţi în atac, la nivelul celor doi interi, având fiecare câte o
minge; în apărare sunt dispuşi trei jucători în zonă centrală (doi intermediari şi un apărător
central). Atacanţii aruncă pe rând la poartă (de la distanţă), iar apărătorii vor bloca
aruncările prin deplasarea centrului spre apărătorul intermediar stânga sau dreapta (fig. nr.
83).
Obs.: apărătorii se vor deplasa la început lateral, odată cu atacantul, ducând braţele pe
direcţia de aruncare.

Fig. nr. 83
Ex. 6. Jucătorii sunt plasaţi în apărare, la semicercul de 6 m la distanţa de 1-1,5 m
între ei; atacanţii sunt dispuşi în şir câte unul, la distanţa de 11-13 m de poartă, între
apărători. La semnal sonor, se execută aruncări la poartă în ordinea stabilită de profesor sau
în ordinea din figură. După ce au aruncat toţi jucătorii., se schimbă grupele de apărători
(fig. nr. 84).
Obs.: atacanţii execută elan de trei paşi şi aruncă la poartă între doi apărători, care se vor
deplasa lateral stânga-dreapta, pentru efectuarea blocării în grup; aruncările vor fi
executate la înălţimea şi distanţa fixate de cadrul didactic.

Fig. nr. 84

5. Scoaterea mingii de la adversar

Scoaterea mingii de la adversar este un element pretenţios şi de fineţe al tehnicii
apărătorului, care se realizează prin mai multe procedee:

9
 a. scoaterea mingii din dribling: apărătorul poate întrerupe pătrunderea spre poartă
a atacantului prin scoaterea mingii din dribling, acţionând prompt şi hotărât, în momentul
ricoşării mingii din sol. Aceasta se poate efectua prin atac din faţă, din lateral şi din spate;
apărătorul poate scoate mingea de la atacant numai dacă acţionează prompt şi hotărât, în
momentul ricoşării mingii din sol.
 scoaterea mingii prin atac din faţă: apărătorul are sarcina de a interveni pentru
stoparea acţiunii, când distanţa faţă de atacant este de 1-2 m, având mâna cu palma
deschisă îndreptată spre traiectoria mingii, astfel încât aceasta, sărind, să nu mai
poată ajunge în mâinile adversarului;
 scoaterea mingii din lateral: pentru o corectă scoatere a mingii din lateral,
apărătorul trebuie să execute în prealabil o lansare cu adversarul. Aceasta este o
acţiune raţională de utilizare a procedeelor deplasării în teren a apărătorului,
realizată cu scopul marcării adversarului. Din poziţie fundamentală, la o distanţă de
20-25m faţă de atacant, apărătorul va marca adversarul prin supraveghere. Sesizând
intenţia acestuia de a pătrunde în adâncime, apărătorul începe să se retragă, la
început cu spatele; când a intuit direcţia de pătrundere a atacantului, va executa o
întoarcere cu paşi succesivi în acea direcţie, ajungând să alerge cu faţa spre poarta
proprie, paralel cu atacantul. Scoaterea mingii din dribling se realizează
introducând mâna din partea adversarului sub mâna cu care acesta execută
driblingul şi va avea şansa să atingă primul mingea sau să împiedice prinderea
mingii de către adversar;
 scoaterea mingii prin atac din spate: se execută în anumite situaţii, când atacantul a
fost nevoit să se întoarcă cu spatele spre apărător sau când, în mod întâmplător,
există o dispunere în teren care să favorizeze acţiunea de acest gen. În momentul în
care mingea este împinsă în sol, apărătorul introduce mâna pe traiectoria mingii,
care revine din sol.
Obs.: mingea poate fi preluată din dribling, prinsă sau deviată către un coechipier.
b. scoaterea mingii din ţinere echilibrată: în momentul în care atacantul are intenţia
de a pasa sau de a arunca la poartă şi ţine mingea echilibrată, apărătorul aflat lateral sau în
spate va deposeda adversarul de minge, folosind o singură mână, cu palma deschisă.
Regulamentul interzice scoaterea mingii de la adversar atunci când acesta o ţine în palme.
Lovirea peste minge, smulgerea, comiterea oricărui act violent pentru deposedarea
adversarului de minge, se sancţionează cu aruncare liberă de la 9m. Scoaterea mingii din

10
ţinere în echilibru este permisă cu palma, cu degetele desfăcute (deci nu cu pumnul strâns),
atunci când ea este ţinută cu o singură mână.
Obs.: momentul de intervenţie este legat de finalul pregătirii aruncării.
c. scoaterea mingii prin intercepţie: pentru a fi eficientă, apărătorul trebuie să
anticipeze acţiunile atacanţilor şi să dispună de o bună viteză de reacţie; în momentul
sesizării intenţiei atacantului de a pasa, apărătorul va pleca în viteză, încercând să prindă
mingea înainte ca aceasta să ajungă la cel căruia i-a fost adresată.
Obs.: intercepţia unei mingi presupune o mare doză de risc, pentru că în caz de nereuşită,
atacantul va dobândi evident o poziţie avantajoasă.

Exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Ex. 1. Jucătorii sunt răspândiţi pe tot terenul sau pe jumătate de teren, fiecare cu o
minge în mână. Se execută dribling cu deplasare, un apărător încercând scoaterea mingii
din dribling, fără a lovi mâna jucătorului (fig. nr. 85).
Obs.: se impune o viteză mare de deplasare în executarea driblingului, fără a depăşi însă
spaţiul fixat; atenţie asupra protecţiei mingii.

Fig. nr. 85
Ex. 2. Jucătorii sunt dispuşi în formaţie de suveică simplă, cu un apărător la mijloc.
Se încearcă scoaterea mingii din dribling, prin atacare din faţă (fig. nr. 86).

Fig. nr. 86
Ex. 3. Jucătorii sunt plasaţi pe cele două extreme: atacanţi şi apărători. Atacanţii
execută dribling, paralel cu semicercul, iar apărătorii se deplasează lateral, încercând să
scoată mingea din dribling (fig. nr. 87).

11
 Fig. nr. 87
Ex. 4. Jucătorii sunt dispuşi pe două şiruri paralele: atacanţi şi apărători. Atacanţii
execută dribling pe distanţa de 15-20 m, dus-întors, utilizând ambele mâini; apărătorii
urmăresc atacanţii în deplasarea lor şi încearcă să scoată mingea din dribling (fig. nr. 88).

Fig. nr. 88
Ex. 5. Jucătorii sunt dispuşi pe semicercul de 6 m - apărătorii şi pe semicercul de 9
m - atacanţi. Se vor efectua pase succesive, după pătrundere spre poartă; apărătorii se vor
deplasa în poziţie fundamentală, atacându-şi adversarii pe braţ în timpul pătrunderii spre
poartă şi apoi se vor retrage spre semicerc. Din când în când, un jucător va lua iniţiativa şi
va ieşi la intercepţie. După câteva repetări, atacanţii vor deveni apărători şi invers.
Obs.: de fiecare dată va ieşi un alt jucător la intercepţie.
Ex. 6. Jocul "Cine ţine mingea mai mult" este foarte indicat şi pentru exersarea
ieşirii la intercepţie.

12
 CURS NR. 7 - Metodica predării handbalului în școală
Tehnica şi tactica portarului

Tehnica portarului
În cadrul procesului instructiv-educativ se vor urmări (I. Bota, B. Macovei, 1983):
 învăţarea poziţiei fundamentale în centrul porţii (accent pe însuşirea corectă a
acesteia, poziţia picioarelor, braţelor şi a trunchiului);
 învăţarea deplasării în poartă, în funcţie de locul unde se află mingea, menţinând
poziţia fundamentală;
 învăţarea prinderii şi pasării mingii de pe loc, cu joc de picioare şi din alergare (obs.:
portarii vor participa la toate exerciţiile de prindere-pasare, împreună cu ceilalţi
jucători de câmp);
 învăţarea recuperării rapide a mingii şi a repunerii ei în joc (la intermediar sau la
vârful de contraatac, dar cu pasă scurtă).

1. Poziţia fundamentală
Exerciţii de bază
Ex. 1. Din aşezat sau culcat facial, dorsal sau ventral, ridicare rapidă şi adoptarea
poziţiei fundamentale, la diferite semnale (fig. nr. 89).

Fig. nr. 89
Ex. 2. Deplasări (lente) între cele două bare ale porţii, deplasarea putând fi dirijată de
pase executate de jucătorii aflaţi la 9m.
Ex. 3. Deplasare laterală cu paşi adăugaţi, cu spatele spre teren, întoarcere de 1800 şi
luarea poziţiei fundamentale, la diferite semnale.

1
 Ex. 4. Jucătorii, aşezaţi în cerc sau în pătrat, pasează mingea între ei, în timp ce
portarul se deplasează în mijloc după minge, în poziţie fundamentală.
Ex. 5. Sărituri de pe un obstacol sau peste un obstacol, cu aterizare în poziţie
fundamentală.
Ex. 6. Deplasare pe lungimea terenului, cu spatele spre profesor, prin diverse forme
de mers, alergări sau sărituri, la semnal - întoarcere spre profesor şi luarea poziţiei
fundamentale.
Ex. 7. Doi portari faţă în faţă, unul din ei stând în cadrul porţii: deplasarea şi fixarea
poziţiei fundamentale în centrul porţii, la nivelul interilor şi a extremelor, deplasarea fiind
condusă alternativ de cei doi portari.
Deplasarea se va efectua după cum urmează (fig. nr. 90).
a. 1 - 3 - 5 - 2 - 4
b. 1 - 5 - 2 - 4 - 3
c. 5 - 3 - 1 - 4 - 2
d. 5 - 1 - 4 - 2 - 3

Fig. nr. 90

Ex. 8. Acelaşi exerciţiu ca la 7, însă jucătorul portar va prinde mingea aruncată de un

coleg, după momentul fixării poziţiei fundamentale în punctele menţionate.

2. Deplasarea în poartă
Exerciţii de bază
Ex. 1. Fandări laterale stânga-dreapta, cu ducerea braţului în direcţia piciorului care
execută fandarea (fig. nr. 91).

2
 Fig. nr. 91
Ex. 2. Stând în jumătate sfoară: aplecarea trunchiului spre piciorul întins.
Ex. 3. Stând ghemuit cu mâinile pe şolduri: întinderea unui picior în lateral şi
revenire.
Ex. 4. Stând ghemuit: schimbarea greutăţii de pe un picior pe celălalt, în mod
alternativ (fig. nr. 92)

Fig. nr. 92
Ex. 5. Deplasări laterale stânga-dreapta, prin fandări laterale, cu mâinile pe şolduri.
Ex. 6. Portarul se află în poziţie fundamentală în centrul porţii: fandare spre stânga,
apoi spre dreapta, după fiecare fandare revenindu-se în poziţia fundamentală. Acelaşi
exerciţiu, dar fandările vor fi efectuate fiind precedate de pas adăugat.
Ex. 7. Poziţia fundamentală în centrul porţii: pas lateral şi săritură spre colţul de sus
al porţii, aterizare şi revenire în poziţie fundamentală în centrul porţii, prin paşi adăugaţi;
execuţii repetate alternativ spre stânga şi spre dreapta.

3
 Ex. 8. Poziţia fundamentală în centrul porţii: fandare spre stânga, revenire în poziţie
fundamentală, pas lateral dreapta şi săritură spre colţul de sus-dreapta; aterizare şi revenire în
centrul porţii. Acelaşi exerciţiu, fandarea efectuându-se cu elan de pas adăugat, la fel ca şi
săritura (fig. nr. 93).

Fig. nr. 93

Ex. 9. Acelaşi exerciţiu ca la 8, dar fandarea va fi executată spre dreapta şi săritura

spre stânga.
Ex. 10. Deplasare în poartă în funcţie de pasele atacului, în cadrul diferitelor exerciţii
(deplasarea se va efectua cu paşi adăugaţi.)
Ex. 11. Deplasări succesive prin fandări spre stânga (dreapta), legate prin paşi
adăugaţi, pe lungimea terenului.

3. Prinderea mingii
Prinderea mingii este un element de bază şi al tehnicii portarului, efectuându-se cu
două mâini, prin numeroase procedee descrise în cadrul tehnicii atacantului. Jucătorii portari
vor participa la toate mijloacele specifice învăţării şi consolidării prinderii şi pasării mingii,
folosite de jucătorii de câmp.
Exerciţii de bază
Ex. 1. Exerciţiul "aruncă în perete şi prinde din ricoşări" este de bază, mingea putând
fi aruncată mai sus sau mai jos, în lateral, mai aproape sau mai departe.
Ex. 2. Exerciţii de pasare a mingii în doi jucători, pentru a forma "simţul mingii" şi
pentru a prinde corect mingea.

4
Obs.: pentru portari prinderea este elementul esenţial, asupra căruia profesorul îşi fixează
toată atenţia, spre deosebire de jucătorii din atac, pentru care prinderea este mai mult o
preluare şi un element constructiv al pregătirii pentru pasare sau aruncare.
Ex. 3. Stând în poziţie funamentală: prinderea mingii aruncată de profesor pe direcţia
portarului.
Ex. 4. Stând în poziţie fundamentală: prinderea mingii aruncată de profesor, lateral
stânga şi dreapta (fig. nr. 94).

Fig. nr. 94
Ex. 5. Stând în poziţie fundamentală în centrul porţii: prinderea cu două mâini a
mingilor aruncate uşor spre colţurile de sus ale porţii.
Ex. 6. Stând în poziţie fundamentală: prinderea mingilor aruncate alternativ stânga-
dreapta, la semiînălţime şi cu pământul.
Ex. 7. Acelaşi exerciţiu ca la 5, prinderea mingii fiind precedată de deplasare în
poartă cu paşi adăugaţi.
Ex. 8. Acelaşi exerciţiu ca la 6, utilizându-se două mingi.

4. Respingerea mingii
Ideal ar fi ca portarul să prindă toate mingile, ceea ce este imposibil pentru că
aruncările se execută cu multă forţă, în viteză, sunt derutante, surprinzând portarul în poziţii
diferite. Mingile pe care nu le poate prinde vor fi respinse, dar nu la întâmplare, ci vor fi
orientate - pe cât posibil - în propriul semicerc sau peste linia porţii.
a. Respingerea mingilor trimise sus sau lateral
Pentru respingerea mingilor înalte, portarul utilizează, de regulă, ambele braţe. Viteza
şi surpriza care caracterizează majoritatea aruncărilor la poartă, determină o serie de

5
intervenţii în care se foloseşte doar o singură mână (oblic în sus pe colţul porţii, lateral sau
oblic în jos). Acţiunea braţelor este însoţită şi de deplasarea corpului în aceeaşi direcţie, prin
întinderea piciorului opus.
Obs.: respingerea mingilor care vin la semiînălţime se poate realiza cu pieptul, umărul,
braţul semiflexat, etc.
b. Respingerea mingilor joase
În situaţia în care mingile sunt aruncate puternic spre colţul de jos al porţii, se vor
respinge cu piciorul, cu braţul, sau cu braţul şi piciorul de aceeaşi parte, efectuându-se
fandare sau sfoară (vârful piciorului fiind dus în lateral, iar braţul de aceeaşi parte, cu palma
deschisă, va fi necesar să însoţească piciorul, în eventualitatea în care mingea ar ricoşa din
acesta în poartă; braţul care nu participă la blocare este orientat spre colţul opus).
c. Respingerea mingilor aruncate din unghiuri laterale
Când extremele aruncă la poartă în colţul scurt sus, portarul blochează mingea cu
braţele care se închid deasupra capului, orientându-se puţin în jos şi în faţă pe direcţia
mingii. Mingile care vin pe colţul scurt jos se blochează prin îndoirea uşoară a picioarelor la
care, frecvent, se adaugă şi o uşoară săritură spre înainte. Mingile care se îndreaptă spre
colţul lung jos se vor respinge cu piciorul, cu piciorul şi mâna, prin fandare scurtă sau lungă.
La mingile aruncate pe colţul lung sus, intervenţia braţului este însoţită de o uşoară săritură şi
de o arcuire a corpului spre înapoi.

Exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Ex. 1. Lovirea mingii cu latul piciorului, la perete, efectuată din “joc de picioare”.
Ex. 2. Pasarea mingii cu piciorul între doi portari, folosindu-se tehnica lovirii mingii
cu latul piciorului.
Ex. 3. Portarul se află în poziţie fundamentală în centrul porţii, cu braţele la spate,
îndoite, de coate apucat: respingerea mingilor aruncate jos, folosind numai picioarele (după
respingerea mingilor se va reveni în centrul porţii).
Ex. 4. Stând în poziţie fundamentală cu spatele spre profesor: la semnal auditiv,
portarul va executa o întoarcere rapidă şi va respinge mingea aruncată de către acesta (cu
braţele, picioarele sau trunchiul).
Ex. 5. Lovirea mingii de handbal, la perete, utilizând braţele şi picioarele.

6
 Ex. 6. Patru jucători stând faţă în faţă la distanţa de 2-3m: se efectuează pase cu o
mână pe deasupra umărului, iar portarul, aşezat între aceştia, încearcă să respingă mingea
(fig. nr. 95).

Fig. nr. 95
Ex. 7. Din aceeaşi formaţie ca la exerciţiul nr. 6, se vor efectua pase cu pământul,
portarul încercând să respingă mingea prin fandări laterale.
Ex. 8. Lovirea mingii cu piciorul, la panoul de reflexe.
Ex. 9. Respingerea de către portar a mingilor aruncate de jucători, aşezaţi pe un şir
(pe centrul terenului), la distanţa de 10-11m; mingile vor fi aruncate pe direcţia portarului, în
torent.
Ex. 10. Respingerea mingilor aruncate la semiînălţime, alternativ spre dreapta şi spre
stânga, acestea fiind respinse în spatele liniei de fund a terenului.
Ex. 11. Din aceeaşi formaţie ca la exerciţiile 9 şi 10, portarul va efectua respingerea
mingilor aruncate cu pământul, alternativ stânga-dreapta.
Ex. 12. Respingerea mingilor aruncate de jucători de la 7m (aruncările pot fi dirijate
sau lăsate la libera alegere a executantului).
Ex. 13. Respingerea mingilor aruncate de jucătorii aşezaţi pe posturi; aruncările se
vor efectua în succesiuni diferite (exemplu: extremă stângă - inter drept - centru - inter stâng
- extremă stângă - pivot).

5. Recuperarea mingii şi repunerea ei în joc

Este necesar ca portarul să recupereze rapid mingile aruncate spre poartă şi deviate
sau cele care au trecut în afara porţii, degajând mingea în funcţie de distanţa, poziţia şi
deplasarea coechipierilor, precum şi de plasamentul adversarilor.
Lansarea mingii la vârful de contraatac sau la intermediarul demarcat în partea opusă
vârfului de contraatac, se va învăţa şi consolida prin exerciţiile prezentate în cadrul
contraatacului.

7
 Exerciţii de bază
Ex. 1. Profesorul aruncă mingea în spatele liniei de poartă, iar portarul o recuperează
şi o pasează din nou profesorului.
Ex. 2. Jucătorul portar este aşezat cu spatele spre centrul terenului: la semnal, se
întoarce rapid şi recuperează mingea aruncată de către profesor (cu uşoară boltă), astfel încât
aceasta să nu atingă solul.
Ex. 3. Acelaşi ca la exerciţiul 2, dar portarul stă în poziţie fundamentală cu faţa spre
teren, iar mingile sunt aruncate la distanţă mai mare (faţă de portar).
Ex. 4. Recuperarea de către portar a mingilor aruncate de profesor sau coleg; portarul
poate pleca din următoarele poziţii: aşezat, culcat ventral sau dorsal, din sprijin pe mâini sau
antebraţe, etc.
Ex. 5. Portarul execută repunerea mingii de la margine, plecând din spaţiul de poartă.
Obs.: Se va urmări repunerea cât mai rapidă şi mai precisă a mingii în joc.
Ex. 6. Recuperarea mingilor ce se opresc pe plasa de deasupra porţii sau în spatele
porţii, prin aruncarea acestora direct pestre bara orizontală a porţii.
Ex. 7. Recuperarea mingilor aruncate în spatele liniei de fund a terenului (în out de
poartă), acţiunea de recuperare fiind precedată de diferite acţiuni motrice: sărituri peste o
bancă de gimnastică, o minge medicinală, rostogoliri, fandări, sărituri în partea opusă locului
unde se află mingea.

6. Degajarea mingii (lansarea contraatacului)

De modul în care portarul repune mingea în joc, de viteza şi precizia aruncării, de
alegerea tactică a coechipierului căruia îi pasează, depinde eficacitatea unui atac (ne referim
atât la declanşarea atacului, cât şi la ritmul de joc).
Pentru a repune cât mai în viteză mingea în joc, este necesar ca respingerea acesteia
să fie constructivă; prinzând sau recuperând cât mai repede mingea, portarul trebuie să
folosească spaţiul de poartă, informându-se în acelaşi timp asupra alternativelor şi
apreciindu-şi şansele: de a arunca direct în poartă, la vârful de atac, la intermediari sau de a o
transmite uşor unui jucător aflat în apropierea semicercului. Pasa scurtă sau medie nu induce
probleme deosebite, dar în schimb pentru a azvârli mingea la mare distanţă este necesar să se
execute un elan (pas încrucişat sau adăugat, urmat de o fandare largă înainte). De asemenea,
portarul trebuie să fie capabil să execute o pasă lungă:

8
  din orice poziţie;
 spre jucătorii care aleargă în diverse tempouri;
 spre jucătorii care aleargă în diferite direcţii;
 la distanţe diferite;
 în condiţiile în care vizibilitatea este perturbată de către jucătorii de la semicerc, cu
intenţia de a împiedica lansarea contraatacului;
 sub observaţia jucătorilor adverşi aflaţi în repliere.

Exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Ex.1. Pase la distanţă (între 10–20m la fete şi 10–30m la băieţi).
Ex. 2. Aruncări la distanţă cu elan de paşi adăugaţi sau încrucişaţi.
Ex. 3. Degajarea mingii la un punct fix, în apropierea liniei de centru a terenului (în
stânga, dreapta sau centru).
Ex. 4. Degajarea mingii la un jucător care se deplasează continuu pe linia de centru a
terenului (pe toată lăţimea acestuia).
Ex. 5. Degajarea mingii spre jucătorii care aleargă cu faţa spre poarta adversă (fig. nr.
96).

Fig. nr. 96
Ex. 6. Acelaşi exerciţiu ca cel anterior, dar jucătorii îşi schimbă direcţia de deplasare
(fig. nr. 97).

9
 Fig. nr. 97
Ex. 7. Recuperarea de către portar a mingilor aruncate de profesor şi degajarea lor la
puncte fixe (acţiunea de degajare a mingii se va realiza din orice zonă a spaţiului de poartă,
în viteză cât mai mare şi cât mai precisă).
Ex. 8. Lansarea de către portar a contraatacului direct, prin pase puternice, la distanţă
mică (până la centru) sau la distanţă mare (dincolo de centru).
Ex. 9. Degajarea cât mai rapidă a mingii la intermediarul demarcat oblic stânga sau
dreapta.
Ex. 10. După ce portarul "A" recuperează mingea aruncată în semicerc, va lansa
jucătorul 2 pe poziţia extremei stângi, care ia startul de pe linia de fund a terenului; primind
mingea, jucătorul îşi continuă deplasarea în dribling şi aruncă la poartă din săritură.
Exerciţiul este continuat în mod identic de către portarul "B", care, după recuperarea mingii,
va lansa jucătorul 1 de pe poziţia extremei drepte. Acest exerciţiu se poate realiza şi sub
formă de întrecere între cei doi portari - care dintre ei greşeşte mai puţine lansări de
contraatac (fig. nr. 98).

Fig. nr. 98

10
Indicaţii metodice
 portarul lansează mingea numai după ce a stabilit contactul vizual cu jucătorul care a
plecat pe contraatac;
 după recuperarea mingii, portarul va intra imediat în poziţie fundamentală şi va folosi
structura de paşi specifică lansării contraatacului;
 după ce portarul este capabil să lanseze contraatacul din orice poziţie, se vor folosi
condiţii care perturbă activitatea acestuia (de exemplu, portarul va încerca să lanseze
contraatacul prin evitarea unor jucători aflaţi pe semicerc şi care încearcă să
împiedice sau să întârzie degajarea mingii).

7. Plonjonul
Uneori portarul nu poate interveni la minge decât prin plonjon de pe loc sau după cel
mult un pas.
Plonjonul de pe loc constă într-o rulare pe una din părţile laterale ale corpului, braţele
fiind orientate mai spre înainte şi pe direcţia mingii.
Tipurile de procedee vor fi determinate de traiectoria mingii; astfel, vor fi: plonjoane
pentru mingile ce vin razant sau ricoşează din sol, plonjoane pentru mingile aruncate la
semiînălţime şi pentru mingile înalte.
În situaţia mingilor aruncate de la o distanţă mai mare, portarul va executa o uşoară
pregătire (flexarea picioarelor, bătaie şi fază de zbor) şi abia apoi le va respinge sau le va
prinde. În zbor, capul se menţine între braţe (puţin spre spate), corpul se arcuieşte pregătind
aterizarea rulată pe partea laterală a corpului.
Pentru învăţarea şi consolidarea plonjonului, se vor efectua exerciţii care vor avea la
bază aruncările la poartă, mingile fiind trimise dirijat (situaţii specifice de joc care necesită
din partea portarului executarea plonjonului).
Înaintea efectuării acestor exerciţii, jucătorii portari vor învăţa "căderea" specifică
fiecărui procedeu al plonjonului, pentru a se evita unele accidentări nedorite. De exemplu, se
vor efectua rostogoliri spre înainte, înapoi, lateral (fără braţe); din poziţia pe genunchi şi din
ghemuit, se vor efectua rulări pe coapse, şold, lateral dorsal; din poziţie fundamentală,
portarul va efectua un pas încrucişat şi apoi rulare (plonjon), pentru a apropia centrul de
greutate de sol.

11
 Tactica portarului
Vom prezenta foarte succint o serie de aspecte referitoare la tactica portarului:
 Dispunând de o tactică specifică, portarul acţionează în spaţiul de poartă, într-un mod
logic (analizând o cantitate foarte mare de informaţii) şi în strânsă legătură cu coechipierii
săi.
 Pentru a putea interveni la mingile aruncate spre poartă, jucătorul – portar trebuie să
anticipeze acţiunea decisivă, să dispună de un plasament bun şi să intervină în viteză.
 Colaborarea cu apărătorii este o altă direcţie de acţiune a portarului.
 Portarul trebuie să vizualizeze permanent mingea sau măcar în momentul aruncării;
să urmărească braţul de aruncare, poziţiile şi acţiunile apărătorilor şi ale adversarilor.
 Oprirea contraatacului advers reprezintă un alt aspect al tacticii portarului (portarul
iese la 7–8m în afara spaţiului de poartă, urmăreşte acţiunile coechipierilor şi ale
adversarilor, anticipează posibilităţile de declanşare a contraatacului advers şi când sesizează
că se va pasa lung unui jucător plecat pe contraatac, va interveni prompt, ieşind la
intercepţie; dacă pasa de contraatac este scurtă, portarul este nevoit să se retragă rapid în
spaţiul de poartă, încercând apărarea aruncării la poartă).
 Lansarea oportună a contraatacului este o altă direcţie principală a tacticii portarului.
 Deşi se concentrează asupra propriilor acţiuni, portarul coordonează şi acţiunile
apărătorilor.
 Nu în ultimul rând, apărarea aruncărilor de la 7m este un alt obiectiv al portarului,
fiind un moment de maximă solicitare psihică, dar şi fizică. Este indicat ca la aceste aruncări,
portarul să se poziţioneze în faţa liniei de poartă, într-o poziţie fundamentală stabilă, pentru a
putea reacţiona în orice direcţie, în cel mai scurt timp.

12
 CURS NR. 8 și 9 - Metodica predării handbalului în școală
Tactica handbalului (individuală – atac și apărare)

Delimitări conceptuale
Fiind un sport colectiv, jocul de handbal implică permanent atenţia şi participarea
tuturor jucătorilor, atât a atacanţilor care se află în posesia mingii, cât şi a apărătorilor care
doresc să o recupereze.
Prin tactică se înţelege „totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor
unei echipe, organizată şi coordonată raţional şi unitar – în limitele regulamentului şi ale
eticii sportive – în scopul obţinerii victoriei” (Cercel, 1993, p. 183).
Altfel spus, tactica jocului constă în organizarea şi coordonarea acţiunilor
jucătorilor, cu scopul obţinerii succesului, prin utilizarea conştientă a celor mai adecvate
procedee şi valorificând la maximum potenţialul tuturor jucătorilor, dar şi greşelile
adversarilor. Toate aceste aspecte trebuie să se realizeze în concordanţă cu regulamentul
jocului şi cu cerinţele eticii sportive, reducându-se violenţa în arenele sportive şi
promovându-se fair-play-ul.
În opinia lui Dragnea şi a lui Mate-Teodorescu (2002, p. 301), „tactica reuneşte un
sistem de principii, idei şi reguli de abordare a competiţiilor de către sportiv, prin care îşi
valorifică toate capacităţile tehnice, fizice, psihice, în vederea rezolvării situaţiilor
problematice (de concurs) create de adversari, coechipieri şi ambianţă, pentru obţinerea
succesului”.

Cerinţele tacticii
Autorii I. Motroc, şi colab. (1999); C. Ionescu, (2004), evidenţiază următoarele
cerinţe:
- să fie accesibilă, armonizată cu nivelul pregătirii jucătorilor;
- să fie maleabilă, permiţând manifestarea unor intervenţii de adaptare din partea
jucătorilor; să facă faţă situaţiilor variate apărute în joc;
- să fie evolutivă, să ţină cont de tendinţele tacticii jocului la nivel mondial.

Tactica presupune un proces diferenţiat de gândire, numit gândire tactică. Acest

proces se concretizează printr-o selecţie şi aplicare a procedeelor tehnice însuşite şi printr-o

1
valorificare a cunoştinţelor teoretice, la situaţiile concrete, dar mereu schimbătoare din
timpul jocului.
Procedeele tehnice – ca şi calităţile motrice care însoţesc aceste procedee – sunt
mijloace pe care gândirea tactică, raţiunea le transformă în acţiuni de joc.
Tactica jocului de handbal a fost clasificată în:
- tactica individuală
- tactica colectivă
Ambele sunt prezente în cele două forme fundamentale ale jocului: atacul şi
apărarea.
Atacul reprezintă faza jocului în care echipa, aflată în posesia mingii, îşi creează
posibilitatea efectuării unor acţiuni individuale şi colective, în scopul înscrierii unui gol
valabil.
Apărarea este faza jocului în care jucătorii acţionează prin procedee specifice
pentru a împiedica adversarul să înscrie şi face eforturi, acţionând – în mod regulamentar –
pentru a intra în posesia mingii.

Formele şi mijloacele de aplicare a tacticii

Relaţia de tip antagonist care se instituie între atac şi apărare se manifestă atât la
nivel individual, cât şi la nivel colectiv.
Pentru a-şi asigura succesul, atacul sau apărarea încearcă să modifice echilibrul în
favoarea sa. În acest sens, pe lângă însuşirea procedeelor tehnice, trebuie să se ajungă la o
eficientă utilizare a lor, sub forma unor acţiuni şi iniţiative individuale sau colective.
Pregătirea tactică are următoarele componente concrete:
 Acţiunea individuală reprezintă selecţionarea şi aplicarea conştientă în cadrul
competiţiei sportive, a procedeelor tehnice însuşite, în scopul realizării unei sarcini parţiale
de joc, în atac sau în apărare (de exemplu: depăşirea).
Obs.: acţiunea individuală se utilizează de către un jucător împotriva unuia sau mai multor
adversari.
 Combinaţia tactică constă în coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai mulţi
jucători, efectuată în scopul realizării unei faze de joc (de exemplu: pasarea mingii,
schimbul de oameni în apărare etc.).
 Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare şi coordonare a acţiunilor
întregului efectiv de jucători ai echipei. Există tipuri de sisteme de joc pentru atac şi pentru
apărare.

2
  Schema tactică este o combinaţie tactică mai complexă, în care deplasările şi
acţiunile jucătorilor, precum şi numărul de pase sunt stabilite anterior (caracterul rigid şi
stereotipic al acesteia!). Scopul constă în derutarea adversarului şi crearea unor condiţii
favorabile de acţiune pentru valorificarea calităţilor unui jucător (este specifică fazelor
decisive ale jocului).
Schema tactică se aplică de câteva ori în timpul jocului pentru surprinderea
adversarului, mizând pe faptul că acesta îşi concentrează atenţia în zona de teren în care are
loc pregătirea şi mai puţin sau deloc, acolo unde urmează acţiunea decisivă.
Obs.: este necesar ca schema tactică să aibă una-două variante, din care să rezulte soluţii
convenabile în cazul intervenţiei unor adversari.
 Circulaţia tactică reprezintă o formă superioară a schemei tactice, aplicându-se în
cadrul sistemelor de joc în atac. Se realizează prin participarea unui număr mare de
jucători, uneori chiar întregul efectiv al echipei, care efectuează combinaţii tactice şi
acţiuni individuale, într-un mod succesiv, după un anumit plan de organizare.
Obs.: în timpul aplicării ei, jucătorii şi mingea circulă succesiv, în locuri şi pe direcţii
dinainte stabilite, căutându-se permanent posibilităţi de punere a apărării în situaţia de a
greşi (orice greşeală trebuie valorificată).
 Concepţia de joc reprezintă particularităţile şi caracteristicile manifestate de o
echipă, în aplicarea tacticii.
 Planul tactic constituie o formă de utilizare a tacticii cu aplicabilitate limitată la un
singur joc. Mai este cunoscut şi sub denumirea de tactică specială.
 Stilul de joc reprezintă caracteristicile în aplicarea tehnicii, tacticii (deci, a
concepţiei de joc) şi ritmul de joc, comune jucătorilor unei echipe şi manifestate permenent
în timpul jocului.
 Şcoala naţională de handbal reprezintă caracteristicile în interpretarea şi aplicarea
unitară a aceluiaşi stil de joc şi a aceleiaşi concepţii de pregătire – generalizate la un număr
foarte mare de echipe de pe un teritoriu, ca rezultat al experienţei şi al tradiţiilor sportive.

Sistematizarea tacticii
D. Evuleţ-Colibaba şi I. Bota (1998) consideră că cel mai important criteriu de
sistematizare a tacticii de joc este cel care-i desemnează structura şi funcţionalitatea în joc,
pregătind-o pentru a fi preluată de procesul de instruire; în acest sens elementele
importante sunt:

3
 - compartimentele de joc (atac şi apărare);
- caracterul acţiunilor (individuale, colective şi de echipă);
- grupele de acţiuni (fără minge, cu minge, între 2-3 jucători şi cu întreaga echipă);
- varianta de acţionare şi regim de solicitare (mai multe soluţii pentru aceeaşi situaţie
de joc; soluţii variabile în funcţie de comportamentul adversarului).

Tactica individuală
Tactica individuală cuprinde totalitatea acţiunilor individuale utilizate în mod
conştient de către un jucător, în contactul cu unul sau mai mulţi adversari şi în colaborare
cu coechipierii, în scopul realizării unei sarcini de joc, atât în atac, cât şi în apărare.
Pentru prestarea unui eficient joc colectiv este necesar ca fiecare jucător să
cunoască rolul şi sarcinile pe posturi, să folosească tactic procedee tehnice, să acţioneze
după anumite reguli, să efectueze acţiuni individuale în raport cu unul sau mai mulţi
adversari.
În continuare, vom enumera pe scurt regulile pentru desfăşurarea acţiunilor tactice
individuale (după Cercel, 1993):
 informare obligatorie şi repetată;
 anticiparea acţiunilor;
 iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util;
 angajament fizic;
 acordarea oportună a ajutorului reciproc;
 respectarea posturilor în echipă;
 căutarea şi obţinerea celui mai bun plasament;
 capacitatea de concentrare a atenţiei pe toată durata jocului;
 reducerea numărului de greşeli;
 respectarea disciplinei de joc.

Tactica individuală în atac

Tactica individuală în atac se ocupă de calităţile, rolul şi sarcinile jucătorilor pe
posturi; de regulile specifice acţiunilor individuale; de modalitatea de folosire de către
jucători a elementelor şi procedeelor tehnice; de acţiunile tactice individuale.

4
 Regulilor generale de tactică individuală, prezentate anterior, li se adaugă altele,
specifice jocului în atac:
 varietăţi de ritm în deplasarea şi mişcarea în teren;
 rămânerea în posesia mingii;
 sincronizarea acţiunilor proprii cu cele ale jucătorului cu minge;
 caracterul ofensiv al acţiunilor şi folosirea oricărei situaţii favorabile pentru a arunca la
poartă;
 alternarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice.
Acţiuni tactice individuale: demarcajul, pătrunderea, depăşirea şi recuperarea
mingilor.

a. Demarcajul
Demarcajul este acţiunea prin care atacantul fără minge încearcă să scape de sub
supravegherea apărătorului, pentru a primi mingea şi a construi fazele de atac sau pentru a
finaliza. Continuare a plasamentului, demarcajul poate fi direct sau indirect.
b. Pătrunderea
Pătrunderea este acţiunea de demarcare către poartă (când se trece în atac) sau spre
semicerc (în atacul poziţional sau în circulaţie), efectuată în regim de viteză şi forţă, cu
scopul primirii mingii şi al aruncării la poartă.
c. Depăşirea
Depăşirea este acţiunea de tactică individuală prin care atacantul, aflat în posesia
mingii, se eliberează corect de marcajul apărătorului direct şi acţionează prompt spre
poartă pentru a arunca sau a pasa.
În efectuarea unei depăşiri se disting mai multe faze:
- analiza situaţiei şi anticiparea tuturor posibilităţilor;
- efectuarea fentei;
- sesizarea reacţiei adversarului şi eventual corectarea planului;
- efectuarea depăşirii propriu-zise;
- finalizarea acţiunii individuale.
Ca mijloace de bază folosite în cadrul depăşirii, vom reţine următoarele: gândirea
tactică, procedeele tehnice (schimbări de direcţie, fente, dribling, aruncare la poartă),
calităţile motrice (viteza de reacţie, de execuţie şi de deplasare, îndemânarea, forţa), cât şi
creativitatea, curajul şi hotărârea.

5
 Cele mai frecvente depăşiri se efectuează în relaţia directă cu un apărător care se
repliază sau care iese din zonă pentru a ataca jucătorul cu mingea, ori care execută marcaj
strâns unui atacant periculos.
Când depăşirile sunt însoţite de fente de pasare, de aruncare la poartă sau de pornire
şi schimbare bruscă de direcţie, contribuie la mărirea dificultăţilor apărătorilor. Fenta
trebuie să urmărească un scop tactic şi nu trebuie finalizată prin aruncarea la poartă,
creându-se posibilitatea de a pasa unui coechipier mai bine plasat.
Indicaţii metodice pentru depăşirile cu pas sărit:
- mingea se prinde din săritură şi se aterizează pe două picioare;
- fenta de depăşire se va executa spre dreapta sau spre stânga;
- între pasul al doilea şi al treilea se va lua decizia finală: dacă se aruncă la poartă
sau se va pasa.

Exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Ex. 1. Patru jucători sunt dispuşi în formaţie de pătrat, având o singură minge.
Jucătorul 1, aflat în posesia mingii, efectuează depăşire (cu schimbare de direcţie spre
stânga şi plecare spre dreapta) la jucătorul 3 (aflat pe diagonală) şi pasează jucătorului 2.
Acesta din urmă execută aceleaşi acţiuni ca primul jucător. Apărătorii, respectiv
jucătorii 3 şi 4, vor acţiona în regim semiactiv, ieşind la atacantul cu minge şi deplasându-
se în locul acestuia. După un număr de repetări, se inversează rolurile între atacanţi şi
apărători (fig. nr. 99).

Fig. nr. 99
Ex. 2. Depăşire efectuată de un atacant în faţa unui apărător (semiactiv şi apoi
activ), precedată de pasă de la un alt jucător sau după executarea unui dribling (fig. nr.
100).

6
 Fig. nr. 100
Ex. 3. Contraatac direct cu un vârf, depăşire şi aruncare la poartă (fig. nr. 101).

Fig. nr. 101

Ex. 4. Rezolvarea relaţiei 1-1 (un apărător contra unui atacant), prin efectuarea unei
depăşiri la nivelul diferitelor posturi şi aruncare la poartă.

d. Recuperarea mingilor
În urma aruncărilor la poartă din acţiune, de la 7m şi de la 9m, mingea poate intra
în poartă (gol), poate fi reţinută de portar sau respinsă de acesta, de bară sau ricoşată din
blocările efectuate de apărători.
Pentru a reintra în posesia acestor mingi, deci pentru a le recupera, unii dintre
jucătorii ce fuseseră în atac, urmăresc ricoşarea lor şi în acelaşi timp, încearcă să obţină cel
mai adecvat plasament. În situaţia în care jucătorul recuperează mingea, poate acţiona
individual spre poartă sau poate declanşa un nou atac colectiv (vezi "Urmărirea mingilor").

Tactica individuală în apărare

Un lucru bine ştiut, dar pe care dorim să-l reamintim, este faptul că apărarea porţii
este o sarcină ce revine întregii echipe şi implicit fiecărui jucător în parte. Eficienţa jocului
colectiv în apărare este cu atât mai mare cu cât cunoştinţele, instruirea şi acţiunile fiecărui
jucător sunt mai valoroase.

7
 Conţinutul tacticii individuale în apărare este format din: cerinţele apărării faţă de
jucători, regulile pe care trebuie să le respecte fiecare jucător şi acţiunile individuale ale
acestuia.
La fel ca şi în atac, regulilor generale după care îşi desfăşoară acţiunile în teren
orice jucător, li se adaugă altele specifice apărării:
 jucătorul va fi preocupat şi de apărare încă din timpul atacului;
 replierea promtă şi oportună în apărare;
 întârzierea lansării şi desfăşurării contraatacului advers;
 jucătorul trebuie să fie situat întotdeauna între adversar şi poarta proprie;
 atacarea hotărâtă a celui mai periculos adversar faţă de poarta proprie;
 marcaj strict sau atac hotărât al adversarului care primeşte sau are mingea pe partea
braţului de aruncare;
 folosirea oricăror posibilităţi certe pentru a intra în posesia mingii;
 ritm susţinut şi continuu în acţiune;
 apărătorul nu va renunţa la lupta cu adversarul până când arbitrul nu opreşte faza
respectivă de joc, indiferent cine comite infracţiunea;
 demarcaj brusc (în zone libere de teren) când echipa proprie intră în posesia mingii,
pentru a se asigura continuitatea jocului.
Acţiuni tactice individuale: marcajul, lansarea cu adversarul, intercepţia şi
urmărirea mingilor.

a. Marcajul
Marcajul este acţiunea de bază a tacticii individuale, prin care apărătorul
supraveghează acţiunile atacantului, îl împiedică - în mod regulamentar - să prindă mingea,
să o paseze, să efectueze dribling sau să arunce la poartă.
Obs.: pentru un marcaj eficient, apărătorul va utiliza foarte mult plasamentul şi deplasarea
în teren.
După modalitatea de efectuare, marcajul adversarului poate fi de trei tipuri:
 marcaj strâns;
 marcaj de supraveghere;
 marcaj de intercepţie.

b. Lansarea cu adversarul

8
 Acţiune de tactică individuală, prin care apărătorul încearcă să contracareze
pătrunderile şi depăşirile efectuate de adversar, deci jocul în adâncime al acestora.
Ca şi la marcaj, lansarea cu avdersarul presupune efectuarea unor deplasări
prealabile, găsirea unui plasament corespunzătror intervenţiilor, atacarea oportună a
jucătorului cu minge.

Exerciţii pentru învăţarea tacticii individuale

Ex. 1. Jocul "Şase atacanţi cu minge şi trei apărători", efectuat pe jumătate de
teren. Apărătorul execută marcaj la atacant, apelând la procedee ale deplasării în teren,
luptă pentr a obţine mingea, recurgând la plasament, informare şi anticipare, la scoaterea
mingii de la adversar, etc.
Ex. 2. Jocul "Cine ţine mingea mai mult": pe teren redus, jucătorii sunt împărţiţi în
două echipe egale numeric, mingea aflându-se la una dintre ele. Dispuşi pe teren în mod
neregulat, jucătorii echipei la care se află mingea, pasează între ei şi încearcă să se demarce
de apărătorii lor direcţi. Jocul se poate efectua cu reguli simplificate sau cu regulile
specifice handbalului. În momentul pierderii posesiei mingii de către o echipă, se schimbă
rolurile jucătorilor (atacanţii devin apărători şi invers).
Recomandări: apărătorii vor executa marcaj strâns la atacanţii lor direcţi.
Ex. 3. Jocul "Huştiuluc" desfăşurat pe tot terenul de handbal, cu două echipe egale
numeric. Jucătorii unei echipe pasează între ei, iar ceilalţi încearcă să atingă pe jucătorul
care are mingea. Scopul jocului este de a transporta mingea în viteză (prin pase scurte şi
dribling) şi de a puncta, aşezând mingea în spatele liniei de fund a porţii adverse. Dacă
jucătorul cu mingea a fost atins, aceasta intră în posesia celeilalte echipe. La fel ca la jocul
anterior, regulile pot fi simplificate sau pot fi cele specifice jocului de handbal.
Recomandări: atacanţii vor efectua deplasarea în viteză, plasament corespunzător
şidemarcare rapidă; apărătorii vor apela marcajul strâns şi la cel de intercepţie, la lansarea
cu adversarul.
Ex. 4. Atacanţii se deplasează de pe o parte a terenului în cealaltă (jucătorii de la
semicerc) sau de pe un post pe un alt post (jucătorii de la 9m), fiind marcaţi şi atacaţi cu
corpul de către apărători.
Ex. 5. Demarcaj, primirea mingii de la un coechipier, pătrundere pe culoar (între
doi apărători) şi aruncare la poartă din săritură.
Obs.: Toate aceste acţiunni de tactică individuală se vor consolida în cadrul unor complexe
tehnico-tactice specifice fazelor de joc.

9
 c. Intercepţia mingilor
Dacă marcajul de intercepţie lasă puţine şanse adversarului direct de a prinde
mingea, intercepţia este acţiunea derutantă, executată spontan şi prin surprindere de către
un apărător cu scopul de a intra în posesia mingii.
În general, intercepţia este precedată de o "pasivitate" ce lasă impresia adversarului
direct şi a celui cu minge că apărătorul nu urmăreşte faza, deci nu poate anticipa şi nici nu
intenţionează să ocupe prim-planul. În realitate, printr-o acţiune hotărâtă şi energică, el
încearcă să intre în posesia mingii. Această acţiune, gândită, intenţionată şi calculată,
trebuie efectuată rapid şi cu certitudinea de reuşită, deoarece prin ieşirea unui apărător din
dispozitiv se creează un culoar, prin care atacanţii pot înscrie foarte uşor.
Pentru a intercepta mingea, apărătorul intervine pe traiectoria mingii în apropierea
celui care urmează să o primească; în caz contrar, poate fi fentat sau nu are timp suficient
pentru a interveni.
Obs.: pentru realizarea unei intercepţii, elementul hotărâtor îl constituie anticiparea.
Exersarea intercepţiilor se realizează prin exerciţii asemănătoare mişcărilor descrise
(vezi şi exerciţiile de la "Scoaterea mingii de la adversar prin intercepţie").

d. Urmărirea mingilor
Mingile aruncate la poartă şi care sunt blocate sau respinse de către apărători şi
portari, cele care lovesc bara, cele care se rostogolesc pe sol, trebuie urmărite de apărători
pentru a intra în posesia lor. La aruncările de la 7m sau de la colţ, pentru a urmări şi a intra
în posesia mingii, plasamentul şi prim-planul au o mare importanţă.
Atât urmărirea mingilor (tactica individuală în apărare), cât şi recuperarea acestora
(tactica individuală în atac) se pot exersa în cadrul exerciţiilor specifice fazelor de atac şi
de apărare.

Exerciţii pentru consolidarea şi perfecţionarea marcajului şi a demarcajului

Unul din atributele jocului modern în apărare este legat de iniţiativă, care
presupune a realiza totul mai repede, mai hotărât, mai eficient (informare, analiză, decizie,
acţiune). Astfel, marcajul (mai ales, cel strâns şi cel de intercepţie) va avea un caracter
activ, dinamic, agresiv, având drept scop limitarea sau întârzierea intrării adversarului în
acţiune, determinarea efectuării unor greşeli de tehnică din partea atacantului cu minge sau
favorizarea intercepţiilor.

10
 De asemenea, jucătorul (cu sau fără minge) care este marcat, trebuie să execute
diverse manevre pentru a se elibera de apărător. Această acţiune de demarcaj se efectuează
în scopul realizării unor condiţii favorabile primirii mingii sau pentru a contribui indirect la
succesul acţiunilor celorlalţi atacanţi (atrăgând şi alţi apărători, se creează o serie de
culoare libere, optime pentru finalizare).
Obs.: demarcarea nu trebuie să fie executată spre aceeaşi zonă în care alt coechipier a
început o acţiune identică; de asemenea, ea nu trebuie să fie realizată nici către un loc pe
care se află deja un coechipier demarcat, deoarece jucătorii s-ar incomoda reciproc în
acţiune.

Ex. 1. Jocurile "Cine ţine mingea mai mult" şi "Huştiuluc" nu îşi pierd utilitatea
nici în aceste faze de consolidare şi perfecţionare.
Ex. 2. Pase în trei cu schimb de locuri, efectuate în prezenţa adversarilor (apărători
semiactivi).
Ex. 3. Doi atacanţi contra unui apărător, pe lungimea terenului. Se formează grupe
de trei jucători, doi atacanţi, un apărător, rolul de apărător schimbându-se după fiecare
execuţie. Portarul pasează unuia din jucătorii nemarcaţi, care se va deplasa în dribling spre
poarta adversă. Dacă acesta este atacat de apărător, el va pasa la coechipierul rămas liber,
urmând ca acesta să arunce la poartă. Dacă apărătorul nu îl atacă pe cel cu mingea, el va
finaliza (fig. nr. 102).

Fig. nr. 102

Ex. 4. Trei atacanţi contra a doi apărători: sarcina de joc se rezolvă într-un mod
identic exerciţiului anterior (fig. nr. 103).

11
 Fig. nr. 103

Ex. 5. Acelaşi exerciţiu, dar efectuat cu patru atacanţi contra a trei apărători.
Ex. 6. Rezolvarea relaţiilor 2 la 2, 3 la 3, 4 la 4 (exerciţii utilizate cu o frecvenţă
foarte mare pentru consolidarea fazei a II-a a atacului), pe lungimea terenului; atacanţii
trebuie să efectueze demarcajul direct prin schimbări de direcţie şi infiltrări printre
adversari (fig. nr. 104 şi fig. nr. 105).

Fig. nr. 104

Fig. nr. 105

12
 Ex. 7. Se formează grupe de trei jucători: două vârfuri şi un jucător de 9m.
Vârfurile aleargă pe contraatac. Jucătorul vârf care a primit mingea de la portar pasează
jucătorului de 9m care vine cu întârziere şi îl angajează pe cel de-al doilea vârf, demarcat
pe semicerc (fig. nr. 106).

Fig. nr. 106

Ex. 8. Acelaşi exerciţiu ca cel anterior, cu menţiunea că vârfurile pasează între ele,
fiind angajat jucătorul care primise mingea de la portar (fig. nr. 107).

Fig. nr. 107

13
 CURS NR. 12 - Metodica predării handbalului în școală
Tactica colectivă în apărare
Fazele apărării

Apărarea îşi propune două mari obiective: să împiedice adversarii care au mingea
să înscrie gol şi să încerce să intre în posesia mingii.
Pentru o apărare eficientă, toate calităţile şi cunoştinţele individuale ale jucătorilor
trebuie să se subordoneze jocului colectiv, organizarea şi coordonarea acţiunilor lor
comune, realizându-se după reguli şi principii şi folosindu-se mijloacele cele mai adecvate.
Toate acestea nu se pot realiza decât prin eforturi deosebite de colaborare.
Fiecare situaţie de apărare începe încă din timpul desfăşurării propriului atac şi
continuă prin retragerea jucătorilor spre semicerc, prin aşezarea şi organizarea lor într-un
dispozitiv şi mai ales, prin ceea ce se numeşte "jocul în sistem".

Mijloacele tacticii colective în apărare

Mijloacele tacticii colective se utilizează în cadrul celei de-a IV-a faze a defensivei
şi anume, în cadrul "apărării propriu-zise". Ele sunt următoarele:
a. Repartizarea adversarilor sau numărătoarea este activitatea prin care se
fixează fiecărui apărător câte un atacant, pe care îl supraveghează, îl marchează şi îl
împiedică să finalizeze.
b. Vorbirea în apărare (comunicarea) este primul şi cel mai uşor mijloc de
colaborare între apărători. Cu ajutorul ei se transmit sarcini cu privire la organizarea
apărării încă din timpul replierii, dar şi în continuare, în faza de organizare a dispozitivului,
în cadrul repartizării adversarilor şi, de asemenea, în timpul utilizării celorlalte mijloace
colective de apărare.
c. Alunecarea apare ca răspuns la o încrucişare efectuată fără minge (fig. nr. 140 a,
c, d) sau cu minge (fig. nr. 140 b, e) de către atacanţi. În urmărirea atacantului său, un
apărător poate trece prin faţa sau prin spatele altui apărător, care, la rândul lui, îşi
marchează adversarul.
Obs.: alunecarea se utilizează foarte mult în sistemul de apărare „om la om”.

1
 Fig. nr. 140 (a, b, c, d, e)

d. Schimbul de oameni constă în faptul că apărătorii îşi schimbă reciproc atacanţii

repartizaţi iniţial. Colaborarea între apărători se manifestă în acţiunea de predare a
atacantului mai periculos (cu mingea), aflat în pătrundere pe primirea mingii şi în acelaşi
timp, de preluare a celuilalt atacant. Acest mijloc al tacticii colective în apărare se
realizează ca răspuns la o încrucişare simplă fără (fig. nr. 141a) sau cu minge, la un blocaj
(fig. nr. 141b) sau paravan, la o pătrundere în circulaţie pe semicerc a unei extreme (fig. nr.
141c) etc.
Obs.: schimbul de oameni are o frecvenţă mare de utilizare în toate sistemele de joc în
apărare.

Fig. nr. 141 (a, b, c)

e. Închiderea culoarelor este acţiunea de apropiere a doi apărători, ca răspuns la o

pătrundere a unui atacant în intervalul dintre ei (fig. nr. 142a).
Obs.: utilitatea acestui mijloc de tactică colectivă este mare în sistemul de apărare în zonă.

2
 Fig. nr. 142 (a, b)

f. Întrajutorarea sau dublajul constă în faptul că, atacarea adversarului cu minge

de către un apărător este însoţită şi de apropierea coechipierilor acestuia (fig. nr. 142b).

Acţiuni speciale de tactică colectivă în apărare

1. Acţiuni ale apărătorilor aflaţi în inferioritate numerică:
a. un apărător surprins de un contraatac al adversarilor efectuat de doi atacanţi, va
schiţa un atac asupra jucătorilor cu minge, iar când aceasta este pasată, apărătorul va ataca
hotărât celălalt jucător (care primeşte mingea);
b. doi apărători contra a trei atacanţi aflaţi pe contraatac, se retrag spre centrul
terenului şi procedează ca în situaţia anterioară;
c. trei apărători contra a patru atacanţi se repliază şi acţionează în zonă.
2. Acţiuni ale apărătorilor numeric egal cu atacanţii
În această situaţie, apărătorii pot acţiona în zonă sau „om la om”:
a. doi apărători contra a doi atacanţi, vor încerca să determine deplasarea acestora
spre liniile de margine ale terenului;
b. trei apărători contra a trei atacanţi: apărătorul din mijloc va efectua marcaj strâns,
iar ceilalţi doi vor proceda ca în situaţia de la punctul a.
c. patru apărători contra a patru atacanţi: apărătorii vor acţiona în zonă.
3. Acţiuni tactice în momentele fixe ale jocului:
a. la semicercul de 9m: cei mai înalţi apărători (2-3) vor realiza un zid şi vor
încerca să apere colţul scurt al porţii (sărind, blocând), cel cu cea mai bună viteză va ataca
hotărât jucătorul care doreşte să finalizeze, iar ceilalţi apărători completează dispozitivul
special;
b. la aruncările de la 7m: patru apărători vor fi plasaţi corespunzător şi vor urmări
mingea, timp în care ceilalţi doi vor avea preocupări pentru declanşarea contraatacului;

3
 c. la executarea aruncării de la colţ: apărătorii în zonă, aflaţi pe semicerc, vor
efectua un marcaj de intercepţie.

Fazele apărării
 faza I - replierea;
 faza a II-a – apărarea în zona temporară;
 faza a III-a - organizarea dispozitivului de apărare;
 faza a IV-a - apărarea propriu-zisă.

1. Faza I - Replierea
Replierea constituie o fază importantă, de ea depinzând într-o mare măsură
eficacitatea ulterioară a apărării propriu-zise. Momentul iniţial al replierii trebuie să fie
oportun şi anticipat de către jucătorii care asigură echilibrul defensiv.
Ca şi alte faze de joc, replierea trebuie să se realizeze într-o manieră cât mai bine
organizată: în timp ce jucătorii care asigură echilibrul defensiv trebuie să fie primii în
apărare, marcând vârfurile de contraatac ale echipei adverse, jucătorii mai bine plasaţi
urmăresc mingea pentru a intra în posesia ei, iar ceilalţi încearcă să-i susţină pe primii
ajunşi în apărare. Cu alte cuvinte, toţi jucătorii vor căuta ca, prin plasamentul şi acţiunile
lor, să oprească sau să întârzie desfăşurarea contraatacului sau a trecerii rapide din apărare
în atac a echipei adverse.
Pentru realizarea unei replieri eficiente, jucătorii vor trebui să înveţe:
 alergarea de viteză, relaxată, eficientă şi economică;
 alergarea cu schimbări de direcţie;
 alergarea cu spatele;
 opriri, porniri, întoarceri din alergare de viteză;
 marcajul om la om, la intercepţie şi de supraveghere în timpul replierii;
 oprirea contraatacului sau întârzierea contraatacului;
 atacarea celui mai periculos adversar faţă de poartă.

Obs.: Exerciţiile pentru învăţarea replierii sunt şi se vor efectua în corelaţie cu primele
două faze ale atacului (contraatacul şi contraatacul susţinut).

4
 Exerciţii pentru consolidare şi perfecţionare
Constituind o fază importantă, replierea contribuie într-o mare măsură la creşterea
eficacităţii ulterioare a apărării propriu-zise. Momentul iniţial al replierii trebuie să fie
oportun şi anticipat de către jucătorii care asigură echilibrul defensiv.
Ex. 1. Suveică dublă cu repliere (fig. nr. 143).

Fig. nr. 143

Ex. 2. Contraatac cu un vârf cu repliere (fig. nr. 144).

Fig. nr. 144

Ex. 3. Contraatac cu două vârfuri cu repliere.
Ex. 4. La cele două porţi, jucătorii sunt dispuşi în şir câte unul, pe postul de
extremă stângă. Primul jucător al şirului A pasează mingea la portar şi pleacă în alergare de
viteză pe contraatac; portarul lansează contraatacul (prin pasă lungă), iar după intrarea în
posesia mingii, extrema pasează celuilalt portar şi se repliază cu primul jucător al şirului B,
care între timp, a plecat deja pe contraatac (fig. nr. 145).

5
 Fig. nr. 145

Ex. 5. Jucătorii sunt dispuşi pe două grupe: 4 apărători şi patru atacanţi. Se pasează
din om în om şi la semnal, se lasă mingea jos, jucătorii încercând să se replieze. Cei din
apărare devin atacanţi; portarul lansând contraatac cu o altă minge, reluându-se exerciţiul
la poarta opusă.
Ex. 6. Circulaţie în atac poziţional, iar la semnalul profesorului, pasă la portar şi
repliere.
Ex. 7. Jucătorii sunt dispuşi pe două şiruri: unul la nivelul extremei drepte
(apărători), iar celălalt la nivelul interului stâng (atacanţi). Primul jucător din şirul
atacanţilor va efectua dribling şi aruncare la poartă, iar primul jucător din celălalt şir va
pleca pe contraatac (în momentul aruncării interului); indiferent dacă este gol sau nu,
portarul va încerca să recupereze mingea cât mai repede şi să lanseze contraatacul
jucătorului extremă, care va finaliza prin aruncare la poartă din alergare sau din săritură
(fig. nr. 146).

Fig. nr. 146

6
 2. Faza a II-a - Apărarea în zona temporară
Jucătorii nu se pot replia întotdeauna în formaţie completă sau nu pot reveni pe
posturile proprii din dispozitivul de apărare, din cauza crizei de timp provocată de viteza
cu care adversarii au declanşat contraatacul. De aceea, primii jucători repliaţi în apărare se
dispun în zona centrală a apărării, pentru a acoperi zonele cele mai vulnerabile, iar jucătorii
următori se vor aşeza de o parte şi de alta a dispozitivului astfel format.
3. Faza a III-a – Organizarea dispozitivului de apărare
În această fază, jucătorii aflaţi pe alte posturi, sunt obligaţi să revină cât mai repede
la poziţiile lor de bază. Randamentul sistemului de apăare este mai mare dacă jucătorii sunt
dispuşi fiecare în poziţia în care se apără de obicei.
4. Faza a IV-a – Apărarea propriu-zisă
Apărarea împotriva sistemelor de atac implică utilizarea cunoştinţelor tehnico-
tactice, a calităţilor fizice şi psihice ale tuturor jucătorilor şi, valorificarea acestora în
cadrul unui sistem defensiv bine organizat.

7
 CURS NR. 10 - Metodica predării handbalului în școală
Tactica colectivă în atac

Dacă tehnica ne arată cum se execută corect, sigur şi eficient mişcările din jocul de
handbal, tactica ne învaţă care este rolul acestor mişcări, cum şi de ce le folosim, care este
contribuţia gândirii jucătorilor.
Atât tactica individuală, cât şi cea colectivă sunt prezente în ambele forme
fundamentale ale jocului: atacul şi apărarea.

Tactica colectivă în atac

Tactica colectivă în atac cuprinde principiile şi modalităţile după care se desfăşoară
jocul de ansamblu al echipei, atunci când jucătorii colaborează unii cu alţii, acţionând în
mod unitar împotriva sistemului defensiv advers.
Când ne referim la colaborarea jucătorilor în atac, trebuie să avem în vedere
regulile după care îşi desfăşoară acţiunile orice jucător, cele specifice jocului în atac şi
conţinutul tacticii individuale.

Mijloacele tacticii colective în atac: pasa, pasă - pătrundere - reprimirea mingii,

încrucişarea simplă şi dublă (pentru interi), paravanul, blocajul şi plecarea din blocaj,
circulaţia în opt.
Desfăşurarea jocului în atac presupune colaborarea tuturor jucătorilor la construirea
acţiunilor specifice tuturor fazelor atacului.
a. Pasa între doi sau mai mulţi jucători
Este cel mai simplu mijloc, care stă la baza jocului colectiv.
În primele două faze ale atacului se utilizează pasele lungi şi în adâncime, în atacul
poziţional se folosesc pasele laterale pe pătrunderi şi cu angajarea pivotului, iar în atacul în
circulaţie - pasele scurte, rapide, de colaborare.
Acest mijloc de tactică colectivă este legat mai ales de atacul poziţional, când se
folosesc sisteme ordonate de pasare cum ar fi:
 pasarea mingii în lanţ (fig. nr. 108a);
 sistemul de pasare 1-8 (centru - extr. stg. - inter stg. - centru - extr. dr. - inter dr. -
centru - pivot - centru); poate să înceapă şi spre partea dreaptă (fig. nr. 108b);

1
  sistemul de pase duble 1-5 (în care centrul pasează ordonat sau alternând părţile,
fiecărui jucător care îi returnează pasă);
 pase efectuate pe pătrunderi succesive, pentru realizarea raportului supranumeric pe
o extremă (demarcaj indirect): centrul cu mingea pătrunde în spaţiul dintre
apărătorul central şi cel intemediar, pasând mingea interului drept, aflat şi el în
pătrundere între apărătorul intermediar şi cel lateral; interul drept pasează la rândul
său extremei care aruncă la poartă (fig. nr. 108c).

Fig. nr. 108

Circulaţia mingii reprezintă totalitatea paselor care se efectuează între jucătorii unei
echipe de la obţinerea posesiei mingii şi până la pierderea acesteia. În cadrul oricărei faze a
atacului, dar mai ales în atacul poziţional, circulaţia mingii se încadrează în sistemul
respectiv.
b. Pasa - pătrundere - reprimirea mingii
Mijloc simplu de colaborare între doi jucători, pasa - pătrunderea - reprimirea
mingii, este utilizat nu numai în atacul poziţional, ci şi în contraatacul susţinut.
De exemplu: pasă - pătrundere - reprimirea mingii şi aruncare la poartă (procedeu la
alegere) (fig. nr. 109).

Fig. nr. 109

2
 c. Încrucişarea
Încrucişarea reprezintă părasirea temporară, fără sau cu minge, a zonei de teren în
care acţionează un atacant şi ocuparea locului rămas liber de către jucătorul din zona de
unde a început încrucişarea. De fapt, încrucişările sunt schimburi de locuri între doi sau trei
jucători, efectuate în adâncime (spre poartă), în zone învecinate sau îndepărtate.
Prezentăm în continuare cele mai tipice încrucişări:
 încrucişarea în doi fără minge se numeşte încrucişare simplă - se realizează când
se transportă mingea în atac, între jucătorii de 9m sau între cei de pe semicerc (fig. nr.
110a);
 încrucişarea în doi cu minge - de obicei, se realizează între jucătorii liniei de 9m
(fig. nr. 110b);
 când încrucişarea se realizează între un inter şi o extremă, aceasta se numeşte
învăluire (fig. nr. 110c, d);
 încrucişarea între trei jucători din linia de 9m (încrucişare dublă).

Fig. nr. 110

Încrucişările, ca şi pasele, stau la baza tuturor acţiunilor colective, mai ales în

contraatacul susţinut sau în atacul poziţional.
Obs.: O serie din exerciţiile corespunzătoare etapei de învăţare şi consolidare vor fi
prezentate în cadrul fazelor de atac.

Încrucişarea dublă (pentru interi)

Fiind schimburi de locuri între doi sau trei jucători efectuate în adâncime (în zone
învecinate sau îndepărtate), încrucişările - ca şi pasele - stau la baza tuturor acţiunilor
colective, mai ales în contraatacul susţinut sau în atacul poziţional.

3
Obs.: în activitatea practică, trebuie să se aibă în vedere ca încrucişarea să se realizeze, pe
cât posibil, la nivelul pivotului.
Încrucişarea dublă este specifică liniei de 9m şi este utilizată cu scopul de a
valorifica potenţialul jucătorilor interi. Centrul primeşte mingea de la extrema stângă şi
efectuează o încrucişare simplă la interul stâng, pasându-i mingea şi deplasându-se apoi în
locul acestuia; la rândul său, interul stâng execută o încrucişare simplă interului drept, care
va finaliza (de regulă, prin aruncare la poartă din săritură) (fig. nr. 111).
Obs.: aceeaşi încrucişare dublă se poate efectua, începându-se cu interul drept, cu scopul
de a se realiza finalizarea de către interul stâng.

Fig. nr. 111

d. Paravanul
Paravanul este mijlocul de tactică colectivă în atac, prin care unul, doi sau trei
jucători se plasează înaintea unui apărător din zonă, pentru a favoriza aruncările la poartă
peste sau pe lângă apărători. Aşezarea înaintea apărătorului îl împiedică pe acesta să iasă la
atacantul cel mai periculos (cel aflat în posesia mingii) sau să îi blocheze aruncarea la
poartă. Cele mai utilizate paravane sunt următoarele:
- realizate de centru, extremă sau pivot pentru un inter (fig. nr. 112 a);
- efectuate la aruncările libere (fig. nr. 112b);
- realizate de doi jucători de semicerc pentru un inter (fig. nr. 112c)

Fig. nr. 112 (a, b, c)

4
 e. Blocajul şi plecarea din blocaj
Blocajul este acţiunea de tactică colectivă prin care un atacant, cu sau fără minge,
printr-o deplasare scurtă şi rapidă, încearcă să interpună propriul corp (cu faţa sau cu
spatele) pe traiectoria apărătorului, pentru a-i întârzia sau opri deplasarea; celălalt atacant,
printr-o schimbare de direcţie sau fentă, pătrunde pe partea protejată pentru a arunca sau a
continua cu o altă acţiune.
În continuare vom prezenta o clasificare a blocajelor, încercând şi o ilustrare a
acestora prin desene:
 blocajul jucătorului cu minge pentru cel fără minge (fig. nr. 113).

Fig. nr. 113

 blocajul fără minge pentru jucătorul cu minge (executat de pivot către un inter) (fig.
nr. 114 a-stg.) şi blocaj exterior (executat de extremă pentru interul de pe aceeaşi
parte) (fig. nr. 114 b-dr.).

Fig. nr. 114 (a-stg., b-dr.)

5
  blocaj în trei pentru jucătorul fără minge (fig. nr. 115).

Fig. nr. 115

f. Circulaţia în opt
Circulaţia în opt este unul din mijloacele tacticii colective şi în acelaşi timp,
constituie o circulaţie de bază în atac. Aceasta presupune o deplasare ordonată a
jucătorilor, cu şi fără minge, sub forma unui opt, cu scopul de a presa apărarea şi de a
apropia apărătorii între ei - în zona centrală sau laterală -, pentru ca ulterior, schimbând
brusc atacul în altă zonă, să se poată creea raporturi supranumerice (în vederea uşurării
finalizării).
Ca structură, circulaţia în opt se compune din încrucişări, peste una, două sau mai
multe fâşii de teren şi schimburi de locuri, prin conducerea mingii.
Obs.: circulaţia jucătorilor şi a mingii, din cadrul "optului", este necesar să fie alternate şi
cu pase în atacul poziţional.
Vom încerca să realizăm o clasificare a circulaţiilor în opt, iar pentru o mai bună
înţelegere, vom utiliza şi desenele:
 circulaţia în opt în trei jucători, realizată în zona centrală (fig. nr. 119 stânga);

6
 Fig. nr. 119

 circulaţia în opt cu patru jucători;

 circulaţia în opt cu cinci jucători ("optul mare") (fig. nr. 119 dreapta);
 circulaţia în opt cu şase jucători (pivotul va participa şi el la această acţiune, putând
fi fix sau intrând în circulaţie).

7
 CURS NR. 11 - Metodica predării handbalului în școală
Fazele şi formele atacului

Prin fazele atacului se înţeleg succesiuni de acţiuni individuale şi colective,

realizate de jucători de la intrarea în posesia mingii şi până la finalizare, în funcţie de
situaţiile concrete de joc.
Conform concepţiei româneşti de joc, există patru faze ale atacului:
 faza I - contraatacul;
 faza a II-a - contraatacul susţinut;
 faza a III-a – organizarea atacului;
 faza a IV- a - atacul în sistem.

1. Faza I: contraatacul
Handbalul contemporan cunoaşte o evoluţie, dacă nu surprinzătoare, cel puţin
spectaculoasă, prin viteza de desfăşurare a fazelor de joc şi a diversităţii crescute de
finalizare a acestora. Tocmai de aceea fazele de atac şi apărare au cunoscut o uşoară
schimbare, nu neapărat ca structură, ci ca mod de succesiune pe durata unui joc.
Un aspect care se remarcă foarte uşor în cadrul jocurilor este acela că în ceea ce
priveşte succesiunea fazei I şi a II-a, trecerea de la una la cealaltă se realizează aproape
imperceptibil în unele situaţii, pe de o parte, iar în alte cazuri jucătorii care iau parte la
desfăşurarea uneia dintre aceste faze nu respectă principiile de bază, acest fapt
nedeterminând neapărat ruperi de ritm sau greutăţi în faza de finalizare. Astfel, dacă faza I
(contraatacul ) a obţinut o frecvenţă mai mare pe durata unui joc, ajungând până la 30%-
35% din economia golurilor marcate, în ceea ce priveşte faza a II-a, în unele campionate
din străinătate se pare că procentul golurilor marcate a ajuns până la aproximativ 38%-
45%, destul de des ajungându-se chiar până la 50%.
Este o formă iniţială a ofensivei, cu aplicare temporară (3-5s), fiind condiţionată de
existenţa anumitor contexte favorabile.
Obs.: -în cadrul acestei faze, declanşarea, deplasările, pasarea mingii şi acţiunile
jucătorului sunt riguros stabilite;
- întotdeauna acţiunile celui care realizează contraatacul trebuie dublate de un
coechipier.

1
 Contraatacul reprezintă cea mai simplă şi eficace modalitate de finalizare, dacă
jucătorii unei echipe au însuşite foarte bine cerinţele tehnico-tactice cerute de situaţia de
joc din momentul respectiv. Acest lucru presupune o bună cunoaştere a modelelor de joc
pe posturi şi faze, precum şi o atenţie distributiv-strategică, adică posibilitatea de alegere a
variantei optime de transmitere a mingii, în situaţia respectivă, raportată la poziţia în teren
a coechipierilor şi a adversarilor. Aceste lucruri îşi cunosc aplicabilitatea dacă în pregătirea
acestei faze de atac ţinem cont de următoarele reguli generale:
- intrarea rapidă în posesia mingii;
- transmiterea rapidă a primei pase pe direcţie optimă (în această situaţie
,,optim", presupune numai spre înainte ) ;
- utilizarea unui număr cât mai mic de pase ce preced finalizarea.
Contraatacul reprezintă trecerea rapidă a unuia sau a mai multor jucători din
apărare în atac ca urmare a pierderii posesiei mingii de către echipa adversă.
Jucat corect, contraatacul reprezintă una dintre cele mai periculoase modalităţi de
înscriere a unui gol, aşa cum reiese din analiza statistică a unor jocuri internaţionale de
înalt nivel, dar şi din experienţa loturilor naţionale ale României, care evidenţiază că o
treime din golurile marcate au fost realizate pe contraatac.
În sistemul 6:0, pe contraatac aleargă cei doi apărători laterali, a căror sarcină de
apărare este de a activa ofensiv. Echilibrul defensiv este asigurat de jucătorii intermediari
şi centrali (stânga, dreapta). Pe posturi de apărători laterali există plasaţi jucători rapizi
(extremele din atac).
Învăţarea contraatacului cu un singur vârf se realizează destul de uşor. Elevii sunt
dispuşi în coloană câte unul pe marginea terenului de joc, vor pasa mingea portarului şi vor
alerga în viteză, paralel cu linia de margine şi vor primi pasă după centrul terenului. După
prinderea mingii, vor alearga sub forma unui arc de cerc spre semicercul advers şi vor
finaliza prin aruncare la poartă din alergare sau din săritură.
Clasificarea contraatacului:
a. contraatac direct cu un vârf (fig. nr. 120).

2
 Fig. nr. 120

b. contraatac direct cu două vârfuri (fig. nr. 121).

Fig. nr. 121

c. contraatac indirect (sau cu intermediar) (fig. nr. 122).

Fig. nr. 122

Pentru realizarea fazei I a atacului sunt necesare următoarele componente tehnico-

tactice, incluzând şi sarcinile jucătorului din “valul 1”:
 startul rapid şi oportun, anticipat al extremelor sau al jucătorilor care-l efectuează;
 alergarea de viteză pe o traiectorie exterioară;
 observarea portarului şi a acţiunii jucătorilor din atac şi a adversarilor în repliere;
 demarcaj direct şi adoptarea unui plasament care să-l facă disponibil să ia parte la
joc prin recepţionarea unei pase lungi;
 degajarea mingii de către portar sau de către intermediar;
 prinderea mingii venite din spate, din alergare în viteză;
 pase efectuate din alergare în viteză, pase în lateral, oblic-înainte, oblic- înapoi;
 driblingul simplu şi multiplu, în linie dreaptă şi cu schimbări de direcţie;
 aruncarea la poartă din săritură şi din alergare;

3
  aruncarea la poartă cu boltă peste portar;
 ocuparea postului în atac.

Modele şi structuri de exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Pentru anticiparea şi efecutarea startului rapid se vor efectua:
Ex. 1. Starturi din poziţie fundamentală.
Ex. 2. Starturi din uşoare sărituri ca mingea.
Ex. 3. Starturi din diferite poziţii: ghemuit, aşezat, culcat, după opriri sau întoarceri.
Ex. 4. Joc cu umbra: perechile se plasează între semicercul de la 6m şi cel de 9m; la
semnal se ia startul şi se pleacă în alergare spre poarta opusă.
Pentru învăţarea accelerării şi a alergării specifice contraatacului:
Ex. 1. Alergarea cu joc de glezne, cu ridicarea coapsei la orizontală.
Ex. 2. Alergare cu genunchii sus, cu pendularea gambelor înapoi, cu picioarele
întinse înainte, cu picioarele întinse înapoi.
Ex. 3. Alergare printre jaloane.
Ex. 4. Alergare uşoară combinată cu accelerări.
Ex. 5. Alergare de viteză, cu reducerea sau creşterea numărului de paşi, pe anumite
distanţe (30-40m).
Ex. 6. Alergare cu “handicap”, cu atingerea celui din faţă.
Ex. 7. Din deplasare în poziţie fundamentală de apărare, pornire şi alergare pe
contraatac.
Pentru pasa de contraatac se vor utiliza:
Ex. 1. Pase lungi la distanţă.
Ex. 2. Portarul aruncă mingea unor vârfuri raspândite pe teren şi aflate la diferite
distanţe: 20m, 25m, 30m, 35m, 40m; jucătorii care simulează vârful sunt la început ficşi,
apoi se deplasează lateral stânga sau dreapta şi în final, înainte-înapoi.
Ex. 3. Profesorul aruncă mingea în mod alernativ în stânga şi apoi în dreapta porţii,
portarul lansează mingea vârfului fix de pe partea opusă, aflat la diferite distanţe faţă de
poartă.
Ex. 4. Recuperarea mingilor aruncate pe lângă poartă, parcurgerea spaţiului de
poartă şi lansarea contraatacului cu pasă scurtă şi apoi cu pasă lungă.
Pentru învăţarea şi consolidarea propriu-zisă a contraatacului:
Ex. 1. Jucătorii sunt împărţiţi în două grupe, A şi B, aşezate pe cele două extreme
ale terenului; în spaţiul de poartă este aşezat câte un portar. La semnal, primul jucător din

4
şirul A aleargă pe marginea terenului, primeşte mingea, execută dribling în viteză, pasează
portarului din partea opusă şi trece la coada şirului; în momentul în care portarul a prins
mingea, primul jucător din şirul B execută acelaşi lucru.
Recomandări: Alergarea şi driblingul se vor efectua pe marginea terenului; pasele la
portari se vor executa din alergare sau din săritură; portarul trebuie să transmită mingea
foarte rapid (fig. nr 123).

Fig. nr. 123

Ex. 2. Jucătorii sunt împărţiţi în două grupe, plasate pe cele două extreme: primul
jucător pasează portarului, aleargă în viteză pe marginea terenului, reprimeşte mingea în
apropierea liniei de centru, execută dribling şi aruncă la poartă, după care o recuperează şi
se aşează în colţul opus. După ce toţi jucătorii au parcurs traseul, exerciţiul se reia din
partea opusă.
Recomandări: aruncarea se va efectua din alergare sau din săritură (fig. nr. 124).

Fig. nr. 124

Ex. 3. Jucătorii sunt dispuşi pe două şiruri la nivelul extremelor; toţi cei din grupa
A au fiecare câte o minge. La semnalul profesorului, primul jucător pasează portarului şi
pleacă pe contraatac; acesta o transmite rapid primului jucător din şirul B, care pasează în
continuare vârfului de contraatac. Acesta execută driling şi aruncă la poartă din alergare
sau din săritură. Jucătorii din şirul B urmăresc să recupereze mingea şi se aşează pe
extrema opusă. După ce toţi jucătorii au executat se începe exerciţiul din partea opusă.

5
Recomandări: Se va urmări plecarea anticipată, startul rapid şi prinderea mingii venite din
spate (fig. nr. 125).

Fig. nr. 125

Ex. 4. Jucătorii sunt dispuşi în şir câte unul, iar lateral se aşează un apărător. La
semnal, portarul pasează jucătorului 1, care execută dribling până în apropierea
semicercului de 9m din partea opusă, transmite mingea portarului şi devine apărător
semiactiv; după ce atacantul a pasat portarului, apărătorul se aşează la coada şirului, iar
jucătorul din şirul opus este lansat pe contraatac, executând acelaşi lucru.
Recomandări: Driblingul trebuie să fie executat înalt, iar pasa la portar va fi efectuată din
alergare sau din săritură (fig. nr. 126).

Fig. nr. 126

2. Faza a II-a: contraatacul susţinut

Contraatacul susţinut constituie faza a II-a a atacului, apelându-se la el, atunci când
apărătorii aflaţi în repliere, marchează strâns vârfurile de contraatac.
La această fază participă 2-3 atacanţi care îşi sincronizează deplasările şi folosesc
trei, patru pase în adâncime, urmând ca finalizarea să se efectueze de către unul din
jucătorii de la 9m sau după infiltrările vârfurilor la semicerc.
O altă modalitate mai nouă de realizare a fazei a II-a este driblingul multiplu
prelungit, executat în mare viteză de unul din jucătorii din linia a doua care şi finalizează.

6
 În general, în literatura de specialitate, între contraatacul individual, realizat de un
jucător prin intercepţia mingii sau lansat, printr-o pasă lungă de la portar, şi contraatacul
susţinut, realizat de 2-3 jucători prin pase scurte, s-au evidenţiat unele deosebiri, mai ales
în exersarea separată a celor două forme de contraatac.
Dar între jucătorii care execută contraatacul direct şi cei care execută contraatacul
susţinut, existe multe situaţii de joc în care apare necesitatea de colaborare. Când, de
exemplu, un vârf de contraatac este în situaţia de a nu mai putea finaliza din cauza replierii
apărătorilor, el trebuie să colaboreze cu jucătorii din “valul al 2-lea”, oferind astfel încă o
posibilitate de finalizare pentru ceilalţi jucători.

Sarcinile jucătorilor din “valul al 2-lea” în desfăşurarea contraatacului susţinut

Dacă portarul nu poate lansa direct vârful de contraatac, el nu trebuie să irosească
timp, ci să încerce să repună mingea în joc cu un jucător din valul al 2-lea. Pasa scurtă se
realizează cu uşurinţă când adversarii se repliază imediat după pierderea posesiei mingii.
Pentru ca jucătorii intermediari să poată recepţiona mingea fără nici un fel de risc, ei
trebuie să se demarce în lateral, pe o traiectorie exterioară şi să fie disponibili pentru
primirea mingii.
În mod ideal, aceşti jucători vor fi cei ai liniei de 9m (inter stâng, inter drept).
Sarcini complete ale apărătorilor ce recepţionează pasa scurtă:
 demarcarea corectă, oferind portarului posibilitatea de a pasa în siguranţă;
 contactul vizual cu portarul;
 anunţarea disponibilităţii de primire a mingii.

La ce trebuie să fie atent portarul în faza de desfăşurare a jocului

După intrarea în posesia mingii, portarul - în funcţie de acţiunea coechipierilor sau
adversarilor - va decide:
 lansarea unei pase lungi spre vârf;
 lansarea unei pase scurte în lateral;
 aruncarea din poartă în poartă.

Dacă portarul nu este sigur (100%) că mingea ajunge la adresant, atunci fără să
ezite, va repune mingea în joc cu o pasă scurtă unui jucător din valul al 2-lea, în lateral. Cu
cât o va face mai repede, cu atât şansele valorificării valului al 2-lea sunt mai mari.

7
 Dacă portarul nu a reuşit lansarea pasei lungi spre vârful de contraatac, şi nu s-a
realizat nici o intercepţie, răspunderea trecerii şi transportului rapid al mingii în terenul
advers revine jucătorilor din valul al 2-lea.
În situaţia în care apărătorii se repliază rapid în jumătatea proprie de teren, atunci
sarcina jucătorilor din valul al 2-lea este mai uşoară, prin faptul că pasarea nu este
împiedicată de nici un apărător.
Situaţia devine mai grea, în cazul în care, în jumătatea de teren din apărare rămân
apărători, care acţionează ofensiv cu scopul principal de a întrerupe desfăşurarea
contraatacului. Astfel trebuie ţinut cont, că transportul mingii se realizează mai rapid prin
pase decât prin folosirea driblingului. Driblingul va fi utilizat numai în situaţii limită.
Pasarea rapidă şi variabilă a mingii în faza de transport (a mingii) îngreunează
sarcina apărătorilor. Dacă în faza de desfăşurare a contraatacului traseele mingii şi ale
jucătorilor sunt destul de clare, în această fază a transportului mingii în jumătatea de teren
adversă există o gamă largă de posibilităţi de soluţionare a situaţiilor de joc:
 Intermediarul va observa dacă este posibilă o pasă lungă spre unul dintre vârfuri.
 Dacă posesorul mingii va fi atacat de apărător, el va continua jocul cu o pasă din săritură.
 Intermediarul va decide în urma analizării situaţiei, dacă va executa o pasă directă la vârf
sau precedată de o fentă de pasare sau schimbare de direcţie pentru a scoate
adversarul din joc.
Dacă portarul nu este capabil să efectueze pasa lungă în condiţii de siguranţă, aceasta
poate fi preluată de un intermediar. Nu este posibilă pasa lungă deci, se va continua cu o
pasă rapidă, scurtă în adâncime sau pe diagonală.
Dacă pe traseu apare un apărător ofensiv, care atacă posesorul mingii, atunci jucătorii
fără minge trebuie să sprijine jucătorul cu minge, asigurându-i eficienţa pasei.
În general, conducătorul de joc trebuie să fie în permanenţă punctul de sprijin. În
faza de transport a mingii este indicat, ca intermediarii să se deplaseze pe o traiectorie
exterioară înjumătatea de teren din atac, în spatele vârfurilor.

Exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Ex.1. Pase în doi din alergare cu accent pe viteză.
Recomandări: indicat este să se menţină distanţa constantă între jucători în timpul alergării
şi numărul repetărilor să fie suficient de mare (pentru dezvoltarea vitezei în regim de
rezistenţă).
Ex. 2. Pase succesive efectuate în adâncime.

8
 Ex. 3. Pase în trei din deplasare şi aruncarea la poartă, executate din următoarele
formaţii:
- formaţia de cocor cu vârful înainte (fig. nr. 127)

Fig. nr. 127

- formaţia de cocor cu vârful înapoi (fig. nr. 128)

Fig. nr. 128

- în scară (fig. nr. 129)

Fig. nr. 129

Ex. 4. Jucătorii sund dispuşi în linie câte trei: se efectuează paseîn trei cu schimb de
locuri şi aruncare la poartă (de regulă, din săritură) (fig. nr. 130).
Variantă: Exerciţiul se poate efectua şi cu angajarea uni pivot care apare de pe extremă în
zona centrală.

Fig. nr. 130

9
 Ex. 5. Jucătorii sunt împărţiţi pe 4 şiruri dispuse la nivelul extremelor; în fiecare
poartă este dispus câte in portar. La semnal, portarii pasează primilor jucători perechi, care
vor executa pase din alergare în viteză.
Recomandări:
 Exerciţiul contribuie la consolidarea paselor lungi (necesare şi fazei a II-a), la
dezvoltarea vitezei de deplasare, a preciziei şi a orientării în spaţiu;
 Pentru a creşte dificultatea efectuării pasării, se dispun pe mijlocul terenului 2-3
apărători pasivi şi apoi, semiactivi (fig. nr. 131).

Fig. nr. 131

Ex. 6. Jucătorii sunt dispuşi pe două şiruri la nivelul extremelor. La semnal
jucătorul din şirul A paseză mingea portarului, iar jucătorul din şirul B aleargă în viteză,
primeşte mingea de la portar şi o transmite jucătorului 1 din şirul A, apoi aleargă oblic spe
centru, reprimind mingea şi încrucişând cu jucătorul 1 din şirul A, care aruncă la poartă.

3. Faza a III-a a atacului: organizarea atacului

În cazul în care nu s-a marcat gol pe contraatac sau pe faza a II-a, jucătorii se vor
dispune pe posturi în atac, utilizând şi schimbul de jucători cu cei de rezervă, aflaţi pe
bancă. Până când fiecare jucător şi-a ocupat postul, mingea este pasată din jucător în
jucător sau se poate efectua dribling multiplu (câteva secunde). Aceasta este faza a III-a a
atacului, intitulată “organizarea atacului”, fază care nu are nimic spectaculos sau deosebit,
având ca scop asigurarea mingii şi aşezarea jucătorilor pe posturile lor în atac. În jocul de
handbal actual, tendinţa echipelor este de a scurta cât mai mult această fază sau chiar, de a
o elimina.

4. Faza a IV-a: atacul în sistem (legarea mijloacelor tacticii colective)

Atacul în sistem reprezintă de fapt, faza a IV-a a atacului. Plecând de la dispozitiv,
atacul în sistem presupune stabilirea unor sarcini individuale de joc, respectarea unor reguli

10
după care îşi desfăşoară acţiunile fiecare jucător, definirea unor raze de acţiune pentru
fiecare post în parte şi interrelaţiile dintre acestea, principiile şi modalităţile de colaborare
şi sincronizare a acţiunilor, circulaţia mingii şi a jucătorilor, precum şi problemele de bază
legate de finalizarea acţiunilor.
Dar, jocul în sistem - pe lângă organizarea şi coordonarea acţiunilor - mai are în
vedere calităţile şi particularităţile propriilor atacanţi, variantele principale în funcţie de
reacţia adversarilor sau de randamentul echipei, precum şi atribuţiile speciale ale unor
jucători cu capacităţi deosebite de finalizare sau coordonare a jocului.
În concluzie, atacul în sistem presupune legarea tuturor mijloacelor specifice
tacticii colective.
Obs.: este necesar să se ţină cont de faptul că o echipă care este bine pregătită pentru atac,
trebuie - în mod obligatoriu - să aibă preocupări şi pentru sistemul de apărare advers.

Structuri de exerciţii
Ex. 1. O pătrundere cu mingea în spaţiul dintre doi apărători induce demarcarea
indirectă a coechipierului şi stă la baza creării raportului supranumeric (fig. nr. 132).

Fig. nr. 132

Ex. 2. Jucătorul din linia de la 9m, aflat în posesia mingii, depăşeşte un apărător şi
angajează pivotul, centrul sau extrema (fig. nr. 133).

Fig. nr. 133

11
 Ex. 3. Încrucişare dublă între jucătorii liniei de 9m, unul dintre interi va finaliza.
Obs.: dacă nu reuşeşte să finalizeze, poate continua cu alte acţiuni, ca de exemplu
angajarea pivotului sau pasarea mingii altui jucător.
Ex. 4. Paravan executat de centru, extremă sau pivot pentru un inter, care va
finaliza (fig. nr. 134).
Obs.: acelaşi paravan realizat din 2-3 jucători se poate utiliza la aruncările de la 9m (la
executarea aruncărilor de la 9 m).

Fig. nr. 134

Ex. 5. Un jucător al liniei de 9m finalizează pe blocajul efectuat de extremă sau
pivot (fig. nr. 135).

Fig. nr. 135

Ex. 6. Pivotul blochează ultimul apărător şi extrema finalizează.
Ex. 7. Circulaţia extremelor pe semicerc, cu pase la centru (fig. nr. 138).

Fig. nr. 138

12
Forme de joc în atac
În realizarea atacului în jocul de handbal, se disting următoarele forme:
 atacul rapid (contraatacul şi contraatacul susţinut)
 atacul poziţional
 atacul dinamic sau în circulaţie.
Toate cele trei forme sunt indispensabile pentru o echipă care îşi propune să obţină
rezultate sportive de înalt nivel. Echipele de valoare sunt capabile să aplice alternativ, toate
formele de atac, în mod conştient, calculat şi cu justificare tactică.
Atacul poziţional şi atacul în circulaţie sunt două forme specifice fazei a IV-a
atacului (atacul în sistem).
Atacul poziţional
Această formă de atac se utilizează cu justificare tactică în situaţiile când apărarea a
avut timp suficient pentru organizare şi nu poate fi depăşită imediat sau când echipa care
atacă urmăreşte să câştige timp, menţinând astfel rezultatul care îi este favorabil; echipa
care atacă este nevoită să facă economie de energie, având de luptat cu un adversar bine
pregătit fizic, ale cărui forţe doreşte să le diminueze prin circulaţie intensă de minge
(această formă este caracteristică echipelor de începători).
În prima fază a atacului poziţional, prin circulaţia activă a mingii, prin unele fente
de pătrundere efectuate de unul sau altul dintre atacanţi, apărătorilor nu trebuie să li se lase
nici un moment de odihnă. Se creează astfel, condiţia aplicării unei combinaţii tactice de
bază sau a unui mijloc al tacticii colective care să-i surprindă pe apărători, permiţând
echipei din atac să finalizeze. Aruncătorii la poartă de la distanţă acţionează în zona
interilor, schimbând din când în când locurile între ei. Extremele, plasate pe colţurile
terenului încearcă să atragă apărătorul lateral, pentru a se mări culoarele de joc. Atunci
când mingea se îndepărtează de extremă, aceasta se deplasează pe colţul terenului. Când
însă mingea se apropie de ea, extrema poate schimba locul cu pivotul sau pivoţii,
provocând în acest fel dificultăţi de preluare şi de predare a atacanţilor. Pivotul se
infiltrează la semicerc şi, prin jocul său, încearcă să fixeze la semicerc un apărător, aflat în
dreptul celui mai bun aruncător la poartă de la distanţă. Prin mişcări intermitente pe
semicerc, pivotul pune probleme de marcaj mai multor apărători în acelaşi timp.
Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie
posesorii unei game variate de procedee de aruncare la poartă specifice acestor posturi,
pentru a pune în dificultate apărătorii adverşi, de fiecare dată când sunt în posesia mingii şi

13
sunt angajaţi în mişcarea de pătrundere. Jucătorii din linia de 9m ajută astfel, la demarcarea
pivoţilor şi chiar, a extremelor, obligându-i pe apărători să iasă din dispozitivul de apărare
şi să-i atace în vederea blocării eventualelor aruncări la poartă. Interilor şi conducătorului
de joc le mai revine sarcina să angajeze pivoţii ori de câte ori se eliberează de marcajul
adversarilor, oferindu-le posibilitatea să arunce la poartă şi să înscrie.
Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de
dinamism. Prin mişcările rapide ale jucătorilor în zonele lor de atac, prin pasarea în viteză
a mingii de la o extremă la cealaltă, prin pătrunderile succesive şi pasarea laterală a mingii,
prin fentele de aruncare la poartă urmate de angajări ale pivoţilor, care la rândul lor s-au
demarcat, jocul poziţional are chiar, un aspect dinamic.
Această formă de atac se învaţă după însuşirea elementelor fundamentale ale
tehnicii de atac şi a noţiunilor de colaborare şi întrajutorare.
Atacul dinamic sau în circulaţie
Este o altă formă de aplicare a sistemelor de joc în atac şi se realizează prin
circulaţia continuă a atacanţilor şi a mingii pe anumite trasee bine cunoscute sau pe trasee
întâmplătoare. Pentru a putea realiza cu succes atacul în circulaţie, jucătorii trebuie să
beneficieze de o tehnică avansată, o bună pregătire fizică, de cunoştinţe tactice complexe,
să fie capabili să acţioneze eficient pe mai multe posturi, pe care sunt nevoiţi să le ocupe
temporar din cauza circulaţiei în teren.
În această formă de atac, există o aşezare a jucătorilor determinată de sistemul de
atac utilizat de echipă. După fiecare întrerupere a circulaţiei, jucătorii tind să revină la
aşezarea iniţială. Odată terminată faza de organizare a atacului, în cadrul căreia atacanţii îşi
ocupă posturile în teren şi supun apărarea adversă unei deplasări continue, ca urmare a
circulaţiei mingii, conducătorul de joc dă semnalul începerii unei circulaţii de jucători. Cea
mai des întâlnită este circulaţia jucătorilor de semicerc, combinată cu pătrunderile
succesive ale jucătorilor liniei de 9m. Aceştia din urmă, pe fondul circulaţiei neîntrerupte a
jucătorilor de semicerc, pot folosi schimbarea locurilor între ei, circulaţia în opt,
încrucişarea simplă şi dublă, paravanul, învăluirea, blocajul şi plecarea din blocaj, ca
mijloace tactice de finalizare.
Atacul în circulaţie nu are nimic în comun cu jocul la întâmplare. Acţiunile
colective sunt utilizate în mod conştient, premeditat, cu perseverenţă, cu scopul de a
determina adversarul să greşească, nu aşteptând greşeala aceastuia.
Dacă după o anumită perioadă de circulaţie a jucătorilor se constată că nu s-a
produs faza de finalizare, se trece la reorganizarea atacului.

14
 CURS NR. 13 - Metodica predării handbalului în școală
Sisteme de joc

Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare şi coordonare a acţiunilor

întregului efectiv de jucători ai echipei. Există tipuri de sisteme de joc pentru atac şi pentru
apărare.
Sistemul de joc cuprinde o serie de norme de bază privind:
- dispunerea jucătorilor pe teren, pentru a acoperi eficient fâşiile/zonele de
joc;
- stabilirea prealabilă a unor sarcini sau reguli referitoare la raza de acţiune a
fiecărui post, la interrelaţiile dintre acestea, la sarcinile şi principiile de acţiune, de
colaborare şi de circulaţie, după care îşi desfăşoară activitatea echipa (organizarea şi
coordonarea acţiunilor);
- variantele principale în funcţie de reacţia adversarului sau de randamentul
echipei;
- atribuţiile speciale ale unor jucători cu capacităţi deosebite de finalizare şi
coordonare.

Sisteme de joc în atac

Sistemul de atac cu un pivot
Sintagma "sistemul de atac cu un pivot" a apărut datorită aşezării specifice a
jucătorilor: cinci dintre ei sunt dispuşi sub formă de potcoavă, la diferite distanţe faţă de
poartă (8 -14m), iar unul este plasat în apropierea semicercului spaţiului de poartă. În acest
sistem de atac, apar următoarele posturi: două extreme, doi interi, un centru (coordonator
sau conducător de joc), un pivot şi un portar. Plasamentul acestor jucători urmăreşte să
asigure o repartizare echilibrată a câmpului de joc (fig. nr. 147).
Obs.: Precizând postul şi spaţiul în care acţionează fiecare atacant, se utmăreşte în
principal, evitarea aglomerării jucătorilor în faţa porţii.

1
 Fig. nr. 147
Echipa începe să desfăşoare atacul organizat în forma lui poziţională, după ce
fiecare jucător a ajuns pe postul său. În această fază nu se realizează intenţia de a pătrunde
sau de a arunca la poartă, ci se urmăreşte crearea unor faze de gol pentru fiecare jucător (în
general, în dreptul zonei de teren corespunzătoare postului).
Circulaţia mingii va trebui să însoţească această susţinută activitate a tuturor
jucătorilor în zonele lor de teren.
După utilizarea unor mijloace ale formei poziţionale, atacul în sistem continuă prin
combinaţii de bază. Combinaţia tactică reprezintă coordonarea acţiunilor individuale a doi
sau mai mulţi jucători, în scopul realizării unei faze de joc.
Unele combinaţii tactice utilizate în sistemul de atac cu un pivot:
 Cea mai simplă este pasa.
 Angajarea pivotului de către interi; pivotul se mai poate angaja şi de extrema de pe
aceeaşi parte sau de pe partea opusă şi bineînţeles, de către centru.
 Pasă - pătrundere - reprimirea mingii şi aruncare la poartă.
 Încrucişări simple (fig. nr. 148) şi duble, specifice jucătorilor liniei de 9m.

Fig. nr. 148

 Învăluire (încrucişare între interi şi extremă; finalizarea se poate realiza de către ambii
jucători sau se poate angaja pivotul).
 Crearea raportului suprănumric pentru extremă.

2
 Circulaţia pe semicerc a extremei şi a pivotului.
 Pase pe pătrunderi succesive ale jucătorilor de la 9m şi angajarea unui coechipier aflat
la semicerc.
 Deplasare cu încrucişare, efectuată de centru cu interul stâng, angajarea celuilalt inter,
pivotul fixând apărătorul central.
 Deplasare cu încrucişare simplă la linia de 9m, cu angajarea extremei de pe partea
opusă.
Obs.: Se mai pot utiliza: blocajul şi plecarea din blocaj, paravanul simplu şi dublu,
circulaţia jucătorilor sub formă de opt şi multe altele, dar pe care le vom prezenta în
semestrul viitor.

Sistemul de atac cu doi pivoţi

Plecând de la un dispozitiv prestabilit, sistemul de joc presupune stabilirea unor
sarcini individuale de joc, a modalităţilor de colaborare între jucători şi de sincronizare a
acţiunilor, a unor principii de deplasare ale jucătorilor şi de circulaţie a mingii, precum şi
unele indicaţii legate de finalizare. Sistemele de joc în atac se diferenţiază prin numărul
jucătorilor care acţionează în apropierea semicercului - deci în interiorul apărării, şi a celor
care joacă în afară - adică în faţa apărării.
Vom prezenta în acest semestru un alt sistem de atac şi anume, cel cu doi pivoţi.
Sistemul de atac cu doi pivoţi a apărut din considerente de ordin tactic, pentru a
creea raporturi supranumerice pe părţile laterale ale frontului de atac, precum şi pentru a
valorifica calităţile pivoţilor echipei.
Centrul din cadrul atacului cu un pivot se transformă în al doilea pivot,
îmbunătăţindu-se astfel linia de semicerc. Dispariţia centrului şi apariţia celui de-al doilea
pivot implică mai multe consecinţe:
- plasamentul jucătorilor în dispozitiv este modificat, în sensul că interii sunt mai
apropiaţi unul faţă de celălalt, extremele sunt puţin mai retrase, iar pivoţii se plasează între
ultimii apărători şi uneori, unul în zona centrală a apărării;
- se măresc zonele de activitate ale interilor, iar cele ale jucătorilor de semicerc se
echilibrează. Plasamentul jucătorilor în sistem şi zonele lor de activitate duc la acţiuni
preferenţiale;
- aruncările la poartă se efectuează mai ales din apropierea spaţiului porţii;
- echilibrul defensiv al echipei nu se asigură în mod corespunzător, deoarece unul
din interi participă la orice fază de atac. Acest dezavantaj se suplineşte prin scoaterea

3
portarului din spaţiul porţii sau prin participarea unui jucător de semicerc la echilibrul
defensiv, alături de unul din interi.
În formulare cifrică, sistemul cu doi pivoţi este numit şi atacul 2  2  2. Aceasta
determină o mai bună înţelegere a celor trei planuri de atac ale echipei: al extremelor,
pivoţilor şi interilor (fig. nr. 149).

Fig. nr. 149

La baza sistemului de atac cu doi pivoţi se găsesc două modalităţi esenţiale de

colaborare, acţiune şi sincronizare:
1. unitatea funcţională de doi: pivot - pivot, extremă - pivot, inter - pivot, inter -
inter, inter - extremă.
2. triunghiuri compuse din: inter - pivot - extremă sau interi - şi unul din cei doi
pivoţi.
Obs.: în cadrul atacului cu doi pivoţi, finalizarea are la bază plasamentul şi demarcajul
jucătorilor, mai ales al pivoţilor, stăpânirea paselor specifice posturilor, schimbarea
locurilor în teren a unor jucători, crearea raportului supranumeric.

Structuri de exerciţii şi combinaţii tactice utilizate în sistemul de atac cu doi

pivoţi

Ex. 1. Atacul bazat pe sisteme ordonate de circulaţie a mingii:

- sistemul de pase între extremă - inter - inter - pivot - extremă apropiată (fig. nr.
150);

4
 Fig. nr. 150

- sistemul de pase între inter - extremă - pivot - inter - inter opus (fig. nr. 151)

Fig. nr. 151

- sistemul paselor duble între jucători apropiaţi (fig. nr. 152)

Fig. nr. 152

- sistemul de pase în care pivoţii pasează interului de pe partea cealaltă a atacului
(fig. nr. 153)

Fig. nr. 153

5
 - sistemul de pase în triunghi, pe aripă, continuat de extremă la interul de pe partea
opusă (fig. nr. 154).

Fig. nr. 154

- sistemul de pase în care extremele avansate pasează mingea între ele (fig. nr. 155)

Fig. nr. 155

Ex. 2. Angajarea pivoţilor de către interi, după depăşire (fig. nr. 156) şi de către
extreme (fig. nr. 157)

Fig. nr. 156

6
 Fig. nr. 157
Ex. 3. Interul angajează extrema sau pivotul (fig. nr. 157), în funcţie de reacţia
apărătorilor; extrema poate continua combinaţia cu o pasă la pivot.

Fig. nr. 158

Ex. 4. Pase între interi şi angajarea pivotului (fig. nr. 159) sau a extremei (fig. nr.
160) de pe partea opusă, cu posibilitatea ca jucătorii de semicerc să finalizeze.

Fig. nr. 159

Fig. nr. 160

7
 Ex. 5. Pase în triunghi: inter, pivot şi extremă de pe aceeaşi parte; atunci când
interul este marcat, extrema va pasa celuilalt inter (fig. nr.161).

Fig. nr. 161

Ex. 6. Pase în triunghi cu retragere la coada propriului şir sau cu deplasare după
pasă (fig. nr. 162).

Fig. nr. 162

Obs.: atenţie la sensul în care circulă mingea (în primul caz, prima pasă este spre extremă,
iar în al doilea, interul angajează pivotul).
Ex. 7. Cele mai frecvente schimbări de locuri se realizează între pivoţi (fig. nr.
163), între extreme şi pivoţi (fig. nr. 164), între interi şi extreme (fig. nr. 165).

Fig. nr. 163

8
 Fig. nr. 164

Fig. nr. 165

Ex. 8. Pentru dezorganizarea apărării în zonă, se va efectua o circulaţie a jucătorilor
de semicerc, favorizându-se astfel aruncările la poartă ale interilor (fig. nr. 166).

Fig. nr. 166

Ex. 9. Interii efectuează o încrucişare simplă între ei, cu sau fără dribling, angajând
pivotul care aruncă la poartă.
Ex. 10. Paravan realizat de interul drept pentru extrema de pe aceeaşi parte; la acest
paravan poate participa şi pivotul.
Ex. 11. Blocaj efectuat la apărătorul central de către un pivot pentru celălalt pivot,
care este angajat de către interul drept (fig. nr. 167).

9
 Fig. nr. 167
Ex. 12. Dublu paravan executat de pivoţi pentru interul stâng, pasa decisivă venind
de la interul drept (fig. nr. 168); dublul paravan poate fi efectuat de către cei doi pivoţi şi la
apărătorii din zonă.

Fig. nr. 168

Ex. 13. Paravane din mişcare efectuate de extremele aflate în circulaţie, pentru
interii de pe partea opusă (fig. nr. 169).

Fig. nr. 169

Ex. 14. Învăluire pentru extrema stângă care, din deplasare, pasează interului de pe
partea opusă, pătrunde la semicerc - acţiune favorizată de blocajul realizat de pivot -,
primeşte mingea şi finalizează sau pasează celeilalte extreme (fig. nr. 170).

10
Fig. nr. 170

11
 Sisteme de joc în apărare
Sistemul de apărare în zonă cu şase jucători în linie (6:0)
Într-o manieră universal valabilă, sistemul de joc reprezintă forma de organizare a
acţiunilor efectuate de jucători în cadrul unui dispozitiv dinainte stabilit, fiecăruia
revenindu-i sarcini precise şi cerându--i-se să respecte principiile de colaborare şi fair-play.
Jocul în sistem presupune valorificarea tuturor jucătorilor, prin repartizarea
raţională şi echilibrată a zonelor de teren, prin stabilirea posibilităţilor de interacţiune
reciprocă.
Sistemul de apărare în zonă are cel mai pronunţat caracter colectiv şi opune
atacului advers un bloc funcţional foarte bine realizat.
Caracteristici ale apărării în zonă:
 fiecare jucător acţionează într-o anumită zonă de teren care i-a fost repartizată şi în
care dacă intră orice adversar, va efectua marcaj şi-l va împiedica să-şi desfăşoare
acţiunile;
 apărătorul urmăreşte în primul rând mingea (circulaţia ei şi pe posesorul acesteia) şi
apoi, adversarul de care răspunde în mod direct; pentru aceasta, toţi jucătorii se deplasează
lateral stânga - dreapta, pe semicercul de la 6m, printr-o mişcare de translaţie; mişcarea de
translaţie este însoţită şi de ieşirea apărătorului din dispozitiv şi atacarea adversarului său
direct.
 apărătorul execută marcaj sau atacarea adversarului cu minge atâta timp cât acesta
se află în zona sa de teren; când acesta pătrunde într-o zonă învecinată, jucătorul va fi
predat şi preluat de un alt apărător (în cazul nepreluării, apărătorul va continua deplasarea
cu el).

Modele şi structuri de exerciţii specifice apărării în zonă (6:0)

Ex. 1. Deplasări laterale spre stânga şi spre dreapta în poziţie fundamentală de
apărare, efectuate pe semicercul de la 6m.
Recomandări: Elevii începători se vor putea deplasa ţinându-se de mâini, iar cei mai
avansaţi vor corela deplasarea lor şi cu alte procedee ale mişcării în teren.
Ex. 2. Deplasări laterale prin mişcare de translaţie urmărind mingea pasată între
atacanţii dispuşi în potcoavă.
Ex. 3. Jucătorii sunt dispuşi în zona centrală, pe perechi: inter - centru şi apărători.
Se exersează atacarea adversarului cu minge şi retragerea la semicerc, deci colaborarea
între doi apărători aflaţi în zone învecinate (fig. nr. 171).

12
 Fig. nr. 171
Ex. 4. Jucătorii sunt plasaţi în atac pe posturile: interi şi pivot, cu apărători (centru
şi intermediari). Atacanţii pasează între ei, iar apărătorii execută deplasări înainte pentru
atacarea adversarului cu mingea şi retragere oblică până în dreptul pivotului care
acţionează static (pentru a efectua marcaj la acesta) (fig. nr. 172).

Fig. nr. 172

Ex. 5. Jucătorii sund dispuşi astfel: atacanţi (cinci dintre ei dispuşi în potcoavă şi un
pivot pe semicerc) şi apărători. Atacanţii pasează între ei din om în om, iar din când în
când pivotul şi extremele încearcă să circule pe semicerc. Prin deplasări laterale apărătorii
urmăresc mingea, ieşind şi atacând jucătorii de care răspund în mod direct; de asemenea,
odată cu circulaţia jucătorilor pe semicerc, se vor efectua şi acţiuni de predare-preluare a
lor.

Exerciţii pentru consolidarea şi perfecţionarea sistemului de apărare în zonă

cu şase jucători în linie (6:0)
Principala caracteristică prin care se deosebeşte de apărarea „om la om”, este aceea
că apărătorul urmăreşte în special mingea care circulă şi apoi adversarul de care răspunde.
În sistemul de apărare în zonă cu şase jucători în linie (6:0), se vor aplica
preponderent următoarele mijloace ale tacticii colective (pe care le-am prezentat la un
subcapitol anterior): repartizarea adversarilor (numărătoarea), întrajutorarea (dublajul)
stânga-dreapta, schimbul de oameni, vorbirea în apărare, închiderea culoarelor.
Vom prezenta în continuare alte structuri de exerciţii, având rol de consolidare şi de
perfecţionare a acestui sistem de apărare.

13
 Ex. 1. Apărătorii atacă succesiv pe atacanţii care îşi pasează mingea în lanţ (fig. nr.
173).

Fig. nr. 173

Ex. 2. Apărătorii efectuează ieşirea la adversar şi retragere în zonă, continuate cu
deplasări laterale în sensul pasării mingii (fig. nr. 174).

Fig. nr. 174

Ex. 3. Retragerile în dispozitiv pot fi efectuate şi oblic după o pasă la pivot (fig. nr.
175).

Fig. nr. 175

Ex. 4. Deplasări oblice, efectuate lateral - înainte (către jaloane), continuate cu
retrageri lateral-înapoi spre semicerc (fig. nr. 176).

14
 Fig. nr. 176

Ex. 5. Exerciţiu cu suveică dublă, în care jucătorii de la semicerc pasează mingea

interului de pe partea lor, atacă adversarul în diagonală, după care se retrag la coada şirului
învecinat (fig. nr. 176).

Fig. nr. 177

Ex. 6. Deplasare laterală în poziţie fundamentală de apărare, simultan cu deplasarea
unei extreme care efectuează dribling în spaţiul dintre cele două semicercuri (fig. nr. 178).

Fig. nr. 178

Ex. 7. La una dintre porţi, atacanţii se află dispuşi pe trei şiruri, fiecare având în
mână câte o minge; jucătorii atacă poarta succesiv pe intervalele dintre 4 apărători, aceştia
din urmă încercând să închidă culoarele (fig. nr. 179).

15
 Fig. nr. 179
Ex. 8. Jucătorii sunt dispuşi în felul următor: 4 atacanţi şi 4 apărători. La semnalele
vizuale date de către profesor, atacantul pătrunde în spaţiul dintre doi apărători, care sunt
obligaţi să închidă culoarul (fig. nr. 180).

Fig. nr. 180

Ex. 9. Joc doi la doi: jucătorii apără o suprafaţă delimitată a spaţiului de poartă, iar
atacanţii încearcă să pătrundă şi să atingă cu palma spaţiul apărat (fig. nr. 181).

Fig. nr. 181

Ex. 10. Jucătorii sunt dispuşi pe două şiruri, aflate la nivelul interilor; în faţă,
corespunzător fiecărui şir se află câte un apărător. Atacanţii execută încrucişare simplă cu
dribling, iar apărătorii se deplasează lateral, predând şi preluând adversarii, adică efectuând
schimbul de oameni (fig. nr. 182).

16
 Fig. nr. 182

Sistemul de apărare "om la om"

Apărarea "om la om" este sistemul în care fiecare apărător răspunde în primul rând
de un adversar şi în al doilea rând, se concentrează asupra mingii. Pe teren sunt dispuse
perechi de jucători care urmăresc obiective opuse: apărătorul, folosind plasamentul,
marcajul şi cele mai corespunzătoare deplasări în teren, încearcă să împiedice orice acţiune
a atacantului (se lansează cu el, îl împiedică să intre în posesia mingii, se opune atunci
când atacantul doreşte să paseze sau să conducă mingea în teren şi intervine hotărât când
acesta încearcă să arunce la poartă).
Duelul individual se manifestă şi pe plan colectiv, obligând jucătorii să colaboreze
între ei. În acest sens, apărătorii îşi repartizează adversarii (valoric, nominal, în ordinea
necesităţilor); colaborează în apărare vorbind ("ia-ţi omul", "marcaj mai strâns");
efectuează "alunecare" (trecerea unei perechi, aflată în deplasare de la o poartă la alta, prin
spaţiul dintre jucătorii altei perechi antagoniste); când nu mai pot continua urmărirea
adversarilor direcţi, apărătorii îşi schimbă oamenii între ei; pentru anihilarea unui atacant
mai valoros, apărătorii îşi ajută coechipierul, efectuând o aglomerare în apropierea porţii.
Apărarea "om la om" se poate efectua pe tot terenul sau numai pe jumătate de teren
şi dacă marcarea adversarilor este foarte strânsă, se poate denumi şi presing. Acesta
dereglează ritmul atacului, îngreunează pasarea mingii şi deplasarea atacanţilor în teren,
precum şi acţiunile lor sincronizate. În practica jocului de handbal, forma cea mai des
întâlnită este apărarea "om la om", cu aglomerare la semicercul de 9 m.
Deşi necesită mult timp de pregătire, iar eforturile fizice şi psihice solicitate sunt
deosebite, această apărare se foloseşte cu dublu scop:
- apărarea "om la om" stă la baza învăţării tuturor sistemelor de apărare;

17
- se foloseşte pentru a determina adversarii să greşească mai mult şi prin aceasta, să se intre
mai repede în posesia mingii.

Structuri de exerciţii pentru învăţare şi consolidare

Ex. 1. Joc la două porţi cu aplicarea apărării "om la om", cu aglomerare la
semicercul de 9 m, efectuat pe jumătate de teren şi apoi pe tot terenul; pentru asigurarea
cursivităţii jocului, aruncarea poate fi înlocuită cu depunerea mingii pe suprafaţa spaţiului
de poartă.
Ex. 2. Joc la o poartă, 3 contra 3, în care fiecare apărător răspunde de câte un
atacant pe care nu are voie să-l schimbe.
Ex. 3. Jocul "Cine ţine mingea mai mult", realizat pe tot terenul sau numai pe
jumătate de teren; în cadrul acestui joc se va pune un accent deosebit pe aplicarea a două
mijloace de tactică colectivă şi anume: alunecarea şi schimbul de oameni.
Obs.: sarcinile apărătorilor vor creşte atunci când numărul atacanţilor va fi mai mare (5
apărători contra a 6 atacanţi, 4 la 5 sau 3 la 4).
Ex. 4. În timp ce atacanţii, dispuşi pe teren sub formă de cerc, îşi pasează mingea,
apărătorii se opun în mod activ (fig. nr. 183).
Obs.: în cadrul acestui exerciţiu, profesorul poate permite apărătorilor să aibă unele
iniţiative.

Fig. nr. 183

Ex. 5. Pentru antrenarea principalelor mijloace de colaborare între apărători, se va
lucra pe jumătăţile de teren (fig. nr. 184). Atacanţii pleacă din apropierea liniei de centru,
primesc o minge de la unul din cei doi parteneri ficşi, execută o încrucişare pe toată

18
lăţimea terenului şi apoi pasează mingea la unul din jucătorii ficşi. Apărătorii îşi
sincronizează acţiunile între ei, efectuând alunecări sau schimb de oameni.

Fig. nr. 184

Ex. 6. Atacanţii, deplasându-se de la o poartă la cealaltă, efectuează schimb de
locuri în trei, ritmic; în acelaşi timp apărătorii, răspunzând fiecare de câte un atacant, se
repliază şi colaborează, realizând alunecări şi schimb de oameni.
Obs.: viteza cu care se deplasează atacanţii va fi în concordanţă cu posibilităţile
apărătorilor.
Ex. 7. Jocul de mişcare "Leapşa în doi": un jucător îl urmăreşte pe celălalt, care se
deplasează pe tot terenul, iar când l-a ajuns îl atinge cu palma, acesta fiind semnalul ca
urmăritorul să devină urmărit.
Ex. 8. Jocul de mişcare "Provocarea prin trei lovituri".
Ex. 9. Jocul de mişcare "Atinge şi apără-ţi genunchii".
Ex. 10. Jocul "cu umbra": jucătorii sunt dispuşi pe perechi, aflaţi la o distanţă de 3 -
4m între ei; unul dintre ei conduce mingea, deplasându-se liber în teren; cel fără minge,
urmărindu-l ca o "umbră", încearcă să menţină distanţă care îi separa iniţial.

19
 CURS NR. 14 - Metodica predării handbalului în școală
Formarea şi pregătirea echipei reprezentative de handbal (la nivel
gimnazial şi liceal)
Handbalul – mijloc de creştere a eficienţei lecţiei de educaţie fizică

Jocurile sportive, datorită multiplelor valenţe pe care le au, au făcut ca acestea să

reprezinte unul din principalele mijloace ale educaţiei fizice şcolare, aducând importante
contribuţii la realizarea obiectivelor acestei discipline de învăţământ.
Este bine cunoscut faptul că, “dintre toate conţinuturile cuprinse în programa
şcolară, jocul sportiv reprezintă principalul punct de interes pentru elevii de toate vârstele
şi de ambele sexe. Această atractivitate se justifică prin aceea că practicarea unui joc
realizează, în condiţii superioare, năzuinţele elevilor pentru destindere şi recreere, aspecte
de mare importanţă dacă avem în vedere intensele solicitări intelectuale impuse de
programul şcolar. Profitând de cadrul favorizant, oferit de practicarea jocurilor sportive,
profesorul trebuie să utilizeze procedeele tehnice şi în scopul dezvoltării unor calităţi
motrice”. (E. Scarlat şi M. B. Scarlat, 2002, p. 216)
Cu privire la proiectarea unităţilor de învăţare, fiecare joc sportiv poate fi proiectat
pe durata a 4 ani şcolari, în fiecare an cu câte două cicluri tematice (toamnă – iarnă). De
asemenea, profesorul poate accepta ideea potrivit căreia poate preda două jocuri diferite, la
clasele a V-a – a VI-a şi respectiv a VII-a – aVIII-a/aIX-a, folosind unităţile proiectate
numai pentru doi ani de studiu.
Jocul de handbal este cel mai accesibil joc sportiv pentru elevii de vârstă mică,
această calitate datorându-se faptului că în structura sa tehnică se regăsesc în modul cel
mai larg mişcările naturale din categoria deprinderilor motrice de bază (alergarea, săritura
şi aruncarea), fapt ce scurtează mult etapa de iniţiere – învăţare, creându-se astfel
posibilitatea practicării de timpuriu a jocului global cu reguli adaptate.
Jocul de handbal se caracterizează prin dinamism, indus de trecerea rapidă din atac
în apărare şi invers, simplitate rezultată dintr-un număr restrâns de procedee tehnico-tactice
care permit elevilor să desfăşoare jocul bilateral (la un nivel acceptabil) după o scurtă
perioadă de instruire şi de mare atractivitate, oferind tuturor jucătorilor de câmp
posibilitatea de a participa la acţiunea de finalizare, dându-se astfel satisfacţia marcării
golului.

1
 Datorită caracteristicilor mai sus amintite, se recomandă ca handbalul să se
introducă ca primul joc sportiv la clasa a V-a pentru următoarele considerente:
accesibilitate superioară faţă de celelalte jocuri; posibilitatea de practicare în condiţii de
practicare materiale minimale (uşor de procurat); desfăşurarea procesului de instruire se
poate prelungi şi în perioadele atmosferice răcoroase; posibilitatea de transfer ulterior a
mai multor categorii de conţinuturi către un alt joc sportiv care poate începe în clasa a VII-
a (cum ar fi baschetul), care are în structura sa procedee relativ apropiate cum sunt:
deplasările şi mişcarea în teren; prinderea şi aruncarea mingii; acţiuni de atac şi apărare
etc.
Dat fiind faptul că numărul de lecţii cu tematică de joc sportiv desfăşurate în
condiţii atmosferice favorabile este relativ restrâns (mai ales că majoritatea sălilor nu
dispun de săli de sport), instruirea elevilor în acest sens, primește prioritate.
Cunoscut fiind faptul că ritmul de pregătire a elevilor este diferit, cu deosebire la
fete, este necesar ca pe măsură ce se constată apariţia unor decalaje sub aspectul însuşirii
corecte a mecanismului de bază al unor deprinderi, se recomandă constituirea temporară a
unor grupe valorice cărora li se stabilesc sarcini de instruire diferenţiate.
La clasele V – VI, cu deosebire la clasa a V-a, este necesar ca cel puţin în primul
semestru din anul şcolar să fie cuprinse în procesul de pregătire pe o scară largă ştafetele şi
jocurile pregătitoare, adică “şcoala mingii”.
Prin “şcoala mingii” se înţelege totalitatea jocurilor şi exerciţiilor folosite în scopul
formării deprinderii de a manevra mingea şi de a creea premisele însuşirii mai rapide şi
mai uşoare a tehnicii jocului de handbal. Plasarea ei în această etapă corespunde atât
respectării principiilor didactice, cât şi perioadei de formare şi dezvoltare a deprinderilor
motrice.
De fapt, “şcoala mingii” reprezintă etapa de iniţiere, în care se trece prin
“abecedarul” handbalului, punându-se un mare accent pe însuşirea corectă a procedeelor
tehnice.
Contactul cu mingea sub formă de “joacă” îi stimulează pe copii, dezvoltându-le
îndemânarea şi formându-le un bagaj de deprinderi motrice complexe.
Şcoala mingii se poate realiza prin exerciţii, formaţii şi jocuri cu caracter de
întrecere, în doi, în grup sau cu tot colectivul, cu una sau cu mai multe mingi de diferite
mărimi şi greutăţi. De pe loc sau din deplasare, copiii vor executa ţinerea, transmiterea,
transportul, rostogolirea sau prinderea din rostogolire, pasarea, aruncarea sau deplasarea
prin dribling cu mingea.

2
 Conţinutul jocului de handbal pe care trebuie să-l parcurgă elevul după “şcoala
mingii” este format din următoarele elemente şi procedee tehnice de bază:
 poziţia fundamentală şi deplasările în teren, atât în atac, cât şi în apărare;
 ţinerea, prinderea şi pasarea mingii (cu una şi două mâini);
 aruncarea la poartă (de pe loc, cu pas adăugat şi încrucişat, din săritură);
 driblingul (simplu, multiplu);
 contraatacul şi replierea.
De asemenea, elevul trebuie să înveţe aşezarea în teren în cadrul sistemului de atac
cu un pivot şi a sistemului de apărare cu şase jucători în linie.
Nu în ultimul rând, elevii trebuie să-şi însuşească noţiunile de bază ale
regulamentului handbalului şi să le aplice în timpul jocului bilateral.
În procesul de învăţare se vor folosi exerciţii simple, uşor de înţeles, exerciţii
adaptate nivelului de pregătire al copiilor şi atractive. Trecerea la exerciţii mai complexe se
va face de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut: după
învăţarea anumitor procedee se va introduce o sarcină suplimentară în exerciţiu, astfel
încât, copilul să nu intervină monotonia şi să stimuleze autodepăşirea.

Echipa reprezentativă de handbal

Activitatea motrică – în parte ereditară şi influenţată, în general, de condiţiile de
mediu, reprezintă un indicator al intereselui pe care copiii îl manifestă faţă de joc şi sport.
Totuşi, interesul manifestat pentru mişcare nu trebuie pus pe picior de egalitate cu interesul
faţă de sport. Interesul pentru sport provine, fireşte, din experienţele motrice specifice deja
trăite, în timp ce gesturile sportive sunt, înainte de toate, comportamente motorii specifice,
care nu pot fi exprimate în mod optim decât sub influenţa unui proces de antrenament
relativ lung.
În scopul reprezentării şcolii la diferite competiţii de masă pe plan local sau la un
nivel superior, fiecare unitate şcolară îşi pregăteşte o echipă reprezentativă. Formarea
loturilor şcolii se realizează pe baza observaţiilor conturate de profesorul de educaţie fizică
în cadrul lecţiilor şi a activităţilor sportive.
O definiţie unanim acceptată a selecţiei este aceea că ea reprezintă „o activitate
sistematică a specialiştilor, desfăşurată pe baza unor criterii biologice şi psihologice în
direcţia depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de
sport” (Dragnea, Mate-Teodorescu, 2002, p. 111).

3
 Există o deosebire între selecţia pentru un Club Sportiv Şcolar, unde se cere o
anumită metodologie, şi şcoală, unde selecţia este mult mai liberă, luându-se în considerare
modelele somatice şi motrice stabilite pentru CSS. De calitatea selecţiei, va depinde în
mare măsură şi valoarea echipei reprezentative. Lotul trebuie să cuprindă minimum 15
elevi, dintre care 3 portari, 6 jucători de semicerc şi 6 jucători de 9m.
Pentru realizarea unei echipe reprezentative de handbal la nivel gimnazial şi liceal,
profesorul de educaţie fizică va opera o selecţie primară (iniţială) pe baza unor criterii
somatice, motrice (alergare de viteză, aruncarea mingii de handbal cu elan, săritura în
lungime de pe loc, dribling etc.), dar şi pe baza interesului manifestat de elevi pentru acest
joc. Procesul de pregătire se va efectua continuu, după un program stabilit de comun acord
cu elevii şi părinţii, în funcţie de timpul liber de care dispun şi de programul şcolar.
În programa şcolară, este menţionat faptul că pentru elevii cu aptitudini şi
performanţe deosebite, poate fi alocată în regim extracurricular, câte o oră săptămânal
pentru fiecare grupă constituită, destinată perfecţionări pregătirii sportive şi participării la
activităţi competiţionale inter-şcolare, sub forma ansamblului sportiv.
O echipă reprezentativă se poate realiza atât la nivel gimnazial, cât şi liceal, fiecare
cu competiţii specifice.
Este indicat ca procesul de pregătire să se desfăşoare continuu şi gradat, insistându-
se pe însuşirea corectă a tehnicii jocului, exersată foarte mult în condiţii cât mai apropiate
competiţiilor.
Aceasta implică modelarea permanentă a exerciţiilor folosite, începându-se cu
exerciţii efectuate liber, cu intensitate scăzută, continuându-se cu apariţia adversarului
semiactiv şi activ şi încheindu-se cu execuţii efectuate în condiţii de criză de timp, criză de
spaţiu şi adversitate. In acest scop, sistematizarea tehnicii reprezintă o condiţie pentru
elaborarea unor sisteme de acţionare care să vizeze perfecţionarea pregătirii tehnice.