100
Daruri pentru copii.
Povestea ciocârliei.
A fost odat’,
Ca niciodat’,
De mult de tot,
Când Barbă-Cot
Nici nu era
Născut abia;
Când puricii
Se potcoveau
La tălpi, cu fer,
Sburau
La cer
Și tot ziceau
Că nu li-e greu. . .
A fost odat’
Un împărat
Intr’un tinut îndepărtat. . . .
Vieața-i lină se scurgea
Căci avea
O ’mpărăteasă iubitoare
Blajină și ’ngăduitoare
Și traiul lor
De niciun nor
Visul împăratului.
Trecură multe zile ’n șir
Pe-al vieții fir,
Când iată că, pe neașteptate,
Visă ’mpăratul într’o noapte
Un vis în care i se-arată
O babă care-i cuvântă:
— ‫״‬Prea înălțate
împărate,
Ai în grădină un izvor
Ce se strecoară ’ncetișor
Și murmură abia. . .
Să bea
O gură doar din apa lui,
La răsăritul soarelui,
împărăteasa și-o să nască. . . “
Nașterea Lianei.
Multă vreme nu trecu
Și crăiasa și născu
O copilă zâmbitoare,
Ca o floare,
Care într’un an creștea
Nu le era
întunecat. . .
Trăiau în pace și-armonie
Și-ar fi putut, ei doi, să fie
Pe lume cei mai fericiți
Și cei mai mulțumiți,
Dacă, din ceruri, Dumnezeu,
Pe care îl rugau mereu,
S’ar fi ’ndurat
Și le-ar fi dat,
Măcar acum la bătrânețe.
Un prunc pe care să-1 resfete,
Să-1 iubească
Și să-1 crească,
Să-1 aibă sprijin și toiag
Când s’or trezi l’al mortii prag..
Dar Dumnezeu nu se ’ndura
Și nu voia
Dorința să le-o împlinească
Și cu un prunc să-i dăruiască,
încât nu mai nădăjduiau
Nici ei, să aibă ce doriau. . .
Nici n’apucase să mijească
De ziuă, bine, că ’mpăratul
Lăsându-și patul
De grab’ fugi
De povesti
Și ’mpărătesii ce visase
Și ce anume o ’nvătase
Bătrâna cea din vis, să facă. . .
împărăteasa auzind
Așa ceva,
Nu mai putea
De fericită ce era. . .
Se ’mbrăcă atunci cu zor,
Dete fuga la izvor
Și urmă întocmai sfatul,
Ce-1 primise împăratul. . .
■ Cât creșteau în zece ani — abia
Altele ca ea,
încât astăzi de-o vedeai,
Mâine n’o mai cunoșteai,
Așa repede creștea. . .

...Și Liana se făcea
Tot mai mândră, mai frumoasă,
Că ’mpărat și ’mpărăteasă
O pierdeau din ochi de dragă
Ce li-era. . .
In lumea ’ntreagă
Se dusese —■ ca săgeata —
Iute, svonul despre fata
Cea frumoasă de ’mpărat,
Mândră, cum nu s’a aflat,
Liana pleacă după Soare.
Părinții se mâhnesc.
Ea, pasă-mi-te, tot privind
Frumosul soare răsărind
Și apunând,
Curând
Se ’ndrăgosti de el, așa
Că de acum nu mai putea
Să mai trăiască.
Măcar o zi să nu-1 privească ...
Azi așa,
Mâine — așa,
Până când
Iși puse ’n gând
Să pornească
După el și să-1 găsească . . .
Dar, ca fată
înțeleaptă
Ce era,
Nu putea
Să plece așa,
Fără știrea
Și ’nvoirea
împăratului . . .
Se duse
Deci, la tatăl său și-i spuse
Dorul care-o chinuia
Și-l rugă, plângând, să-i dea
învoirea părintească
Să pornească
După soare, să-I găsească . . .
Drumul către Soare.
Merse cale ’ndelungată,
De același dor mânată..'.
Merse. . . Până ce ’ntr’o zi
Se trezi
. Dinaintea unei ape
Mari și ’ntinse, că de-abia
Se mai zărea
101
Pe pământ, așa vreodat’ . . .
Și-au început, din depărtări,
De peste nouă mări și țări,
Să vie feti
Și logofeți,
De pretutindeni, la ’mpetit;
Dar toti plecau cum au venit,
Cu doru ’n piept, nepotolit,
Căci pe niciunul nu voia
De soț să-l ia . . .
împăratul se mâhni
Tare, când o auzi,
Insă nu voi de fel
Să-i dea voie, căci și el
Și crăiasa o iubea
(Atât doară mai aveau
Și ei, bieții, pe-astă lume!)
O rugară,
O ’ndemnară
Să-i asculte
Și să uite
Și de Soare și de tot,
Că de pleacă, ei nu pot
Fără ea să mai trăiască. .
Și domnita ’mpărătească
l-ascultă și nu plecă...
Dar cu ziua ce trecea
Tot mai tristă se făcea,
Și tânjea,
Se ofilea,
Ca o floare,
Fără soare,
încât bietul împărat
Trebui neapărat
Să-i dea binecuvântarea
Și să ’ngăduie plecarea...
Și Liana ’ncrezătoare
Plecă în lume după Soare.
I.
Malul cel’lalt... Ce să facă?
Cum să treacă
Peste apa blestemată?
Stând așa îngândurată,
Chibzuind
Și socotind,
Numai iată
102
Că de-odată
Vede-o zână răsărind
Dintre valuri și venind
Către ea. . .
Și-i zise așa:
— ‫״‬Gândul tău se va ’mplini,
Dar ferice nu vei fi,
Căci ai plecat,
Și ti-ai lăsat
Merse iară, necurmat,
Fata cea de împărat,
Merse. . . merse cale lungă,
Tot cu dorul ca s’ajungă
Mai degrabă pân’ la soare. . .
Când, pe-o pajiște în floare
Iată, vede o bătrână
Ce păzea, c’un băt în mână,
Niște gâște ’ncârduite...
Pasă-mi-te
Baba cea încovoiată
Ii știa povestea toată
Căci îi zise:
-- ‫״‬Fata mea,
Liana ajunge la palatul Soarelui.
Se simțea acum ușoară
Ca o pasăre ce sboară,
Și plutea,
Se tot ducea,
Cum e vântul,
Cum e gândul.
Tot mereu, spre răsărit,
Către Soarele dorit. . .
Și ’ntr’o clipă, doară, iată,
Un palat că se arată,
Un palat ce strălucea,
Și pe care-1 străjuia
Un râu limpede, păzit
De-un moș alb și gârbovit. . .
Insă nimeni nu putea
Trece râul, de nu da
Vamă moșului, un ban
De argint; altfel, un an
Trebuia să pribegească,
Și prin lume să-și târască
Pașii, veșnic călător.. .
Coborî ușor,
Din sbor, . . .
Liana dă de muma Soarelui, care o blestemă.
îndată
Ce-acesta o zări pe fată,
Părinții care te-au crescut
Și riici-o milă n’ai avut
De ei, sărmanii..
Cum rosti
Aceasta, zâna și pieri
Și ’ndată în locul ei crescu
Și se făcu
Un pod de piatră peste care
Putu să treacă apa mare. . .
II.
Știu ce vrei și aș putea
Să-ti scurtez din cale. . . .“
— ‫״‬Tare
Mi-ar mai fi cu ușurare!“
Zise fata, ‫״‬și mult bine
Mi-ai mai face! . . .“
— ‫״‬Atunci, tine
Aceste lucruri dela mine...“
Și-i dădu un pomișor
Ș’un inel. . , ‫״‬Fă binișor,
Cruce-acum cu pomișorul. . .“
Ea .o ascultă și ’ndată
Se văzu că-i ridicată
In văzduh și că-și ia sborul. .
Și când află că ăst palat
E chiar al Soarelui, pe dat’
Rugă pe moșul ce păzea
La râu, s’o treacă și pe ea.
Dar el nu vru
Pân’ nu-i dădu
Inelul ce-1 avea
Cu ea. . .
Așa trecu,
Și se văzu
’Naintea unui porti prin care
Putu, ușor, să se strecoare
In curtea mândrului palat,
Numai în aur îmbrăcat,
Ce strălucea,
De te orbea. . .
Trecu prin curte și îndat’
Se pomeni lângă palat,
A cărui ușă. zăvorită,
Era păzită
De un dulău,
Grozav de rău,
Cu două capete. . .
Se pune a lătra cumplit,
Și poate c’ar fi și sărit

S’o sfâșie, de nu ieșea
Din casă-o babă ce era
Chiar muma Soarelui, și care
Văzând pe fata călătoare,
O întrebă răstit: — ‫״‬Pe cine
Vii tu să cauți aici, la mine? ...“
Domnita însă nu știa
Cine era
Bătrân’ aceasta — așa de rea,
Și apoi nu era ’nvătată,
Să se prefacă niciodată;
De-aceea-i spuse lămurit
C’a venit
Să caute pe Soare,
Care
I-e drag, că pentru el anume,
A colindat atât prin lume. . .
Auzind așa ceva,
Muma Soarelui, cea rea,
Foc și pară se făcu
De mânie și ’ncepu
S’o blesteme, furioasă:
— ‫״‬Ți-ai lăsat părinți și casă,
Și-ai venit să-mi amăgești
Fiul și să mi-1 răpești?
103
Eu nu vreu să-l părăsesc
Căci i-al meu și îl iubesc. . .
Fiindcă, deci, ai îndrăznit
Și-ai venit,
Blestemată
Fii, și ’ndată
Pasăre într’aripată
Să te faci pe loc, și-așa
Să rămâi de-apururea. . . “
Cuvântând astfel, bătrâna
Făcu doar un semn cu mâna,
Și pe dat’
Fata noastră de ’mpărat,
Ce venise ’ncrezătoare
După Soare,
Se schimbă în ciocârlie,
Și rămase pe vecie
Pasăre. . .
Dar nici așa,
Nu-l'putu. nicicând uita...
Și de-atuncia se înaltă
Ea, în orice dimineață,
Tot mai sus, spre cer, în sbor,
Către el, cântând de dor. . .
Virgil Duiculescu.

Suflă încă odată!

Păcală, copil, mergea în tren cu tatăl său, la oraș, și

cum își scoase capul pe fereastra deschisă, tatăl său îi
zise:
— ‫״‬Păcală bagă capul înăuntru, căci vântul o să-ți ia
pălăria din cap!“
Cum însă Păcală nu voia să asculte, tată-său îi smulse
pălăria din cap, și i-o ascunse.
Păcală începu să plângă.
— Vezi ce se întâmplă când nu asculți? îi spuse tatăl,
voind să-1 liniștească; hai, fii cuminte, căci eu am să suflu
odată, și ți-o voiu aduce înapoi!“
Și zicând aceasta, flueră odată, trase pălăria dela spate
și i-o dădu lui Păcală, care nu mai putu de bucurie. După
ce își puse pălăria în cap, smulse pălăria tatălui său, și
aruncând-o pe fereastră îi zise:
— .,Suflă încă odată, tată, ca să vie și asta înapoi!“