Selvini

 Palazzoli,  M.,  Boscolo,  L.,  Cecchin,  G.,  Prata,  G.  (1980)  Hypothesizing  –  circularity  –  neutrality:  
three  guidelines  for  the  conductor  of  the  session.  Family  Process,  19:3-­‐12.  
 
 
IPOTETIZARE,   CIRCULARITATE,   NEUTRALITATE:   TREI   PRINCIPII  
CĂLĂUZITOARE  PENTRU  CONDUCĂTORUL  ȘEDINȚEI  
Mara  Selvini  Palazzoli,  Luigi  Boscolo,  Gianfranco  Cecchin,  Giuliana  Prata  
 
 
 
Această   lucrare   prezintă   rezultatele   cercetărilor   noastre   axate   pe   individualizarea   și  
elaborarea   principiilor   și   metodelor   care   s-­‐au   dovedit   deosebit   de   productive   în  
intervievarea   familiei.   Am   sintetizat   aceste   principii   sub   denumirea   ipotetizare,  
circularitate  și  neutralitate,  oferind  definiții  conceptuale,  descrieri  și  exemple  practice  ale  
aplicării  lor.  Scopul  nostru  este  aceea  de  a  ajuta  terapeutul  să  stimuleze  familia  astfel  
încât  aceasta  să  genereze  informații  semnificative.  
Activitatea  noastră  de  cercetare  în  domeniul  terapiei  familiale  a  fost  îndreptată  recent  spre  
găsirea  celei  mai  corecte  și  fructuoase  proceduri  pentru  intervievarea  familiei.  Nu  dorim  să  
dăm  impresia  că  în  trecut  nu  am  fi  fost  conștienți  de  importanța  deosebită  a  acestei  probleme.  
Cu  toate  acestea,  după  cum  orice  cititor  al  cărții  noastre,  Paradox  și  contraparadox  (6)  ar  putea  
afirma,   impresia   rămâne   adesea   că   intervențiile   noastre   de   la   sfârșitul   sesiunii   au   apărut   din  
senin.  Într-­‐adevăr,  am  primit  corespondență  de  la  mulți  cititori  din  diferite  părți  ale  lumii,  toți  
formulând  practic  aceeași  întrebare:  "Dar  cum  ați  ajuns  la  intervenția  respectivă?"  
Astfel,  la  scurt  timp  după  prima  publicare  a  Paradoxului  (în  limba  italiană,  în  1975),  am  
decis  să  ne  concentrăm  atenția  și  eforturile  asupra  acestei  întrebări.  Scopul  nostru  principal  a  
fost   individualizarea   și   elaborarea   unor   principii   fundamentale   de   desfășurare   a   interviului  
care  ar  fi  compatibile  cu  epistemologia  sistemică  pe  care  am  adoptat-­‐o.  Din  aceste  principii  
am  putea  apoi  dezvolta  metodologii  precise  care  să  servească  drept  un  ghid  detaliat  pentru  
terapeutul  care  se  aventurează  în  labirintul  ședinței  familiale.  Scopul  nostru  secundar  a  fost  
acela  de  a  elimina  anumite  stereotipuri  neclarificate  din  punct  de  vedere  conceptual,  care  de  
zeci   de   ani   au   fost   transferate   de   la   o   generație   profesională   la   alta   în   domeniul   nostru   –  
sterotipuri  care  îl  înzestrează  pe  terapeut  cu  acele  calități  intangibile,  personale  de  "intuiție",  
"carismă",  "grijă"  etc.,  care,  prin  definiție,  nu  pot  fi  învățate.  
După   câțiva   ani   de   muncă,   am   reușit   să   stabilim   trei   principii   pe   care   le   considerăm  
indispensabile  în  intervievarea  corectă  a  familiei.  În  mod  tentativ  am  denumit  aceste  principii  
"ipotetizare,  circularitate  și  neutralitate".  Vom  discuta  despre  fiecare  pe  rând,  începând  cu  
definiția  și  conceptualizarea  teoretică,  continuând  apoi  cu  descrierea  fiecăruia,  cu  exemple  și  
aplicații  practice.  
 
 

  1  
IPOTETIZAREA  
 
Prin  ipoteză  ne  referim  la  formularea  de  către  terapeut  a  unei  ipoteze  pe  baza  informațiilor  pe  
care   le   posedă   cu   privire   la   familia   pe   care   o   intervievează.   Ipoteza   stabilește   un   punct   de  
plecare  pentru  activitatea  investigativă  a  terapeutului,  precum  și  pentru  verificarea  validității  
acestei  ipoteze,  bazată  pe  metode  și  abilități  specifice.  Dacă  ipoteza  se  dovedește  a  fi  falsă,  
terapeutul  trebuie  să  formeze  o  a  doua  ipoteză  pe  baza  informațiilor  colectate  în  timpul  testării  
primei  ipoteze.  
Trebuie  să  ținem  minte  de  faptul  că  la  începutul  ședinței  de  terapie  familială  terapeutul  
întotdeauna   posedă   deja   anumite   informații   despre   familie.   În   practica   noastră   la   Centrul   de  
Terapie  Familială  din  Milano  avem  la  dispoziție,  chiar  înainte  de  prima  ședință,  anumite  date  
standard  înregistrate  în  timpul  contactului  inițial  cu  familia  sau  cu  medicul  care  trimite  cazul.1  
Chiar   și   în   alte   contexte   decât   cele   ale   noastre,   terapeutul   va   avea   întotdeauna   un   minim   de  
informații   pe   baza   căruia   se   poate   formula   o   ipoteză   inițială.   Să   luăm   în   considerare   un  
exemplu  concret.  
Cu  puțin  timp  în  urmă  am  fost  invitați  de  un  institut  specializat  în  terapie  familială  pentru  
a  oferi  o  demonstrație  vie  a  stilului  nostru  de  lucru  cu  familiile.  Prima  noastră  ședință  a  fost  
cu  o  familie  mică,  formată  din  doi  membri,  o  mamă  divorțată  de  37  de  ani  și  fiul  ei  de  13  ani.  
Informațiile  înregistrate  la  momentul  contactului  inițial  al  familiei  cu  institutul  au  fost  puține:  
mama   sunase   cu   câteva   luni   înainte   în   ajunul   sărbătorilor   de   vară,   cerând   o   consultație   cu  
privire   la   fiul   ei,   care,   în   cuvintele   ei,   era   dificil   de   controlat,   rebel,   nepoliticos   și   predispus   la  
comportament   delincvent   (a   furat   bani   din   poșeta   ei).   Pe   baza   acestor   informații,   echipa  
noastră  a  formulat  o  ipoteză  în  timpul  discuției  noastre  standard  organizate  înainte  de  ședință:  
comportamentul  băiatului  ar  putea  fi  o  modalitate  de  a  încerca  să-­‐l  facă  pe  tatăl  să  se  întoarcă  
în   familie.   Conform   acestei   ipoteze,   am   decis   să   petrecem   puțin   timp   pentru   a   asculta  
plângerile   mamei   referitoare   la   comportamentul   necorespunzător   al   băiatului   și   să   ne  
concentrăm  în  schimb  atenția  asupra  relației  lor  cu  tatăl  absent.  În  timpul  interviului,  această  
ipoteză   a   fost   rapid   dezmințită,   dar   am   reușit   să   formulăm   o   a   doua   ipoteză:   mama   era   o  
femeie  atrăgătoare  și  fermecătoare  și,  poate,  după  acei  ani  de  dăruire  maternă,  se  întâlnise  
cu   "un   alt   bărbat"   și   poate   fiul   ei   era   gelos   și   supărat   și   își   arăta   sentimentele   prin   acest  
comportament  problematic.  
A   doua   noastră   ipoteză   a   nimerit   ținta.   În   ultimele   câteva   luni   mama   se   întâlnise   cu   un  
"prieten".  În  timp  ce  ne  spunea  acest  lucru,  băiatul,  liniștit  până  în  acel  moment,  începu  să  se  
agite  și  părea  să  fie  pe  punctul  de  a  plânge.  Când  a  fost  întrebat,  el  a  spus:  "Mama  nu  mai  este  
la   fel   cu   mine,   chiar   nu   mă   ascultă   așa   cum   obișnuia..."   În   timp   ce   fiul   ei   dădea   exprimare  
durererii   sale,   mama   a   rămas   tăcută,   părea   confuză   și   oarecum   vinovată.   Concluzia  
terapeutică  a  acestei  ședințe  a  fost  deja  clară  pentru  noi,  subliniată  de  comportamentul  atât  
al   mamei   cât   și   al   fiului.   Ambii   au   experimantat   dureri   de   creștere   în   încercarea   lor   de   a   face  
                                                                                                           
1
 Numele,  vârsta,  profesia  și  nivelul  educațional  al  tatălui,  al  mamei,  respectiv  al  copiilor  în  ordinea  datei  
nașterii;  data  căsătoriei  părinților;  alți  membri  de  familie  care  stau  împreună  cu  ei;  problema;  specialistul  care  
trimite  cazul;  și  numele  persoanei  care  a  contactat  centrul.  

  2  
față   acestei   situații   și   amândoi   va   trebui   să   se   aștepte   la   continuarea   suferinței   în   viitorul  
apropiat.   Aveau   nevoie   de   timp   pentru   a   accepta   perspectiva   separării   fără   să   se   simtă  
abandonați  sau  vinovați.  
Acest  exemplu  demonstrează  modul  în  care  cele  două  ipoteze  formulate  de  terapeuți  și  
întrebările   cerute   pentru   a   le   verifica   au   condus   la   informația   esențială   pentru   alegerea   unei  
intervenții  terapeutice.  
Ce  înțelegem,  prin  urmare,  prin  ipoteză?  Și  care  este  funcția  acesteia?  
Definiția  generală  a  ipotezei.  Cuvântul  ipoteză  provine  din  limba  greacă  și  din  punct  de  vedere  
etimologic  înseamnă  "ceea  ce  este  sub  (ceva)",  sau,  mai  degrabă,  presupunerea  care  stă  la  
baza   unei   construcții   conceptuale.   Potrivit   dicționarului   Oxford,   ipoteza   este   "o   presupunere  
formulată   ca   baza   pentru   un   raționament,   fără   referire   la   calitatea   de   adevăr,   ca   punct   de  
plecare   pentru   o   investigație".   În   terminologia   științei   experimentale,   o   ipoteză   este   o  
presupunere  nedovedită,  acceptată  în  mod  tentativ  pentru  a  asigura  o  bază  pentru  investigații  
ulterioare,  de  la  care  se  poate  obține  o  confirmare  sau  o  dezmințire.  
În  ședința  de  terapie  familială,  fenomenele  provocate  de  tipul  de  ipoteză  formulat  de  
terapeut   ca   ghid   al   activității   sale   definesc   această   activitate   ca   una   experimentală.   Datele  
provin  din  feedback-­‐ul  imediat  (verbal  și  nonverbal)  primit  de  la  clienți,  precum  și  feedback-­‐ul  
întârziat  care  rezultă  din  răspunsul  familiei  la  mesajele  și  ritualurile  prescrise  de  terapeut  la  
sfârșitul  sesiunii.  Acestea  din  urmă  au  rolul  de  a  confirma  în  continuare  o  ipoteză  care  până  
acum  s-­‐a  dovedit  a  fi  plauzibilă.  
După   cum   știm,   procedura   clasică   a   metodei   experimentale   constă   din   trei   etape:  
observarea,  formularea  unei  ipoteze  și  experimentarea.  Cel  mai  intens  efort  mental  apare  în  
a  doua  fază;  atunci  mintea  trebuie  să  organizeze  observațiile  pe  care  le-­‐a  adunat.  O  ipoteză  
poate  organiza  în  câteva  rânduri  o  serie  de  fapte  empirice  a  căror  catalogare  ar  putea  necesita  
un  volum  întreg.  Este  evident  că  ingeniozitatea  (sau  lipsa  acesteia)  oricărei  cercetări  depinde  
de  formularea  ipotezei.  
Conceptul  de  ipoteză  astfel  specificat  înțelege  semnificația  fundamentală  a  termenului  
conform  rădăcinei  etimologice  supoziție/presupunere,  excluzând  în  mod  explicit  orice  referire  
la  caracterul  adevărat  sau  fals.  
Valoarea  funcțională  a  ipotezei  în  general.  Ipoteza,  ca  atare,  nu  este  nici  adevărată,  nici  
falsă,  ci  mai  mult  sau  mai  puțin  utilă.  Chiar  și  o  ipoteză  care  se  dovedește  a  fi  falsă  contribuie  
la  generarea  informațiilor  noi  prin  faptul  că  elimină  un  anumit  număr  de  variabile  care,  până  
în  acel  moment,  păreau  posibile.  Pentru  exact  această  funcție  de  clasificare  a  informațiilor  și  
a   experienței,   ipoteza   ocupă   o   poziție   centrală   printre   mijloacele   cu   care   ne   disciplinăm  
activitatea  de  investigație.  Funcția  esențială  a  ipotezei  constă,  prin  urmare,  în  furnizeazarea  
noilor  informații,  printr-­‐un  process  în  care  e  confirmată,  respinsă  sau  modificată.  
Valoarea  funcțională  a  ipotezei  în  interviul  familial.  Valoarea  funcțională  a  ipotezei  în  
interviul   familial   este   în   esență   aceea   de   a   garanta   activitatea   terapeutului,   care   constă   în  
explorarea   tiparelor   relaționale.   Este   foarte   probabil   ca   astfel   de   tipare   să   fie   provocate   și  
aduse  la  suprafață  prin  comportamentul  activ  al  terapeutului.  Dacă  terapeutul  ar  fi  în  schimb  

  3  
să  se  comporte  într-­‐o  manieră  pasivă,  în  calitate  de  observator  mai  degrabă  decât  un  agent  
activ,   familia,   în   conformitate   cu   propria   sa   ipoteză   liniară,   și-­‐ar   impune   propriul   scenariu,  
dedicat  de  ex.  exclusiv  desemnării  rolurilor  -­‐  cine  este  "nebun  "și  cine  este"  vinovat  "  -­‐,  iar  
astfel   nu   ar   fi   generată   nici   o   informație   nouă.   Ipoteza   terapeutului,   în   schimb,   introduce  
elementul  puternic  al  neașteptatului  și  improbabilului  în  sistemul  familial  și,  din  acest  motiv,  
contribuie  activ  la  evitarea  deraierii  și  tulburării.  Vom  încerca  să  explicăm  acest  ultim  concept.  
Ipoteza,  informația  și  entropia  negativă.  Gregory  Bateson  (1),  în  metalogul2  său,  "De  ce  
apar   încurcăturile?",   afirmă:   "Știu   că   există   nenumărate   tipuri   de   stări   încurcate,   așa   că  
lucrurile  vor  evolua  mereu  spre  încurcătură  și  dezordine."  
Dacă   transferăm   această   afirmație   dintr-­‐o   semnificație   universală   în   contextul   restrâns  
al  unei  ședințe  de  terapie  familială,  putem,  prin  experiență,  să-­‐i  confirmăm  valabilitatea.  În  
lipsa  activitatății  noastre  bazate  pe  o  ipoteză,  ședințele  noastre  cu  familia  ar  avea  tendința  să  
se   îndrepte   spre   o   creștere   descurajantă   a   dezordinii   și   a   confuziei.   Dar   ce   anume   este  
tulburarea/dezordinea?  Poate  că  definiția  cea  mai  clară  este  cea  oferită  de  Schafroth  (4):  
De  fapt,  a  defini  "dezordinea"  nu  e  o  problemă  trivială.  Există  oameni  de  știință  care  au  
obiceiul  de  a  strânge  documente  și  cărți  într-­‐o  manieră  aparent  aleatoare  pe  birourile  
lor,   știind   totuși   tot   timpul   cum   să   găsească   un   anumit   material.   Dacă   cineva   face   o  
"ordine"  aparentă  pe  acest  birou,  sărmanul  proprietar  s-­‐ar  putea  să  nu  mai  găsească  
nimic.  În  acest  caz,  este  evident  că  "dezordinea"  aparentă  este,  de  fapt,  ordine  și  invers.  
E  clar  că,  în  acest  sens,  ordinea  pe  birou  poate  fi  măsurată  prin  informațiile  pe  care  le  
are   proprietarul   despre   starea   acestuia.   Acest   exemplu   ilustrează   faptul   că   prin  
încercarea  de  a  defini  mai  precis  "dezordinea"  revenim  la  definiția  anterioară  în  ceea  ce  
privește  "lipsa  de  informații"...  
Dezordinea,   dezorganizarea,   lipsa   modelării   sau   aleatoritatea   organizării   unui   sistem   e  
cunoscută   ca   entropia   sa.   Scăderea   entropiei   poate   fi   înțeleasă   ca   măsură   a   cantității   de  
informații.  A  fost  remarcat  de  Wiener  și  Shannon  că  măsura  statistică  pentru  negativitatea  
entropiei   este   aceeași   cu   cea   pentru   informație,   pe   care   Schrödinger   (5)   o   numește  
"negentropie".   Wiener   a   demonstrat   că   noțiunile   de   "informație"   și   "negentropie"   sunt  
sinonime.  
Cu   toate   acestea,   De   Beauregard   (2)   a   definit   mai   târziu   mai   precis   raportul   dintre   cele  
două   concepte   -­‐   entropie   negativă   și   informații   -­‐   pe   baza   a   două   sensuri   care   sunt   relevante  
pentru  cercetarea  noastră.  
Cibernetica  a  ajuns  să  definească  "negentropia"  și  "informația"  printr-­‐un  fel  de  dublare  
subiectivă  și  să  admită  posibilitatea  unei  tranziții  în  două  sensuri:  
NEGENTROPIE  óINFORMAȚIE  
Să   observăm   că   sensul   cuvântului   informație   nu   este   același   în   cele   două   sensuri:   în  
tranziția   direct   negentropia   →   informație,   "informație"   înseamnă   dobândirea   de  

                                                                                                           
2
 Conversații  imaginare  purtate  cu  fiica  ei,  Mary  Catherine  Bateson.  

  4  
 cunoștințe...   În   tranziția   reciprocă   informație   →   negentropie,   "informația"   înseamnă  
putere  de  organizare.  
Ipoteza  trebuie  să  fie  sistemică.  Un  aspect  fundamental  care  trebuie  subliniat  este  că  fiecare  
ipoteză  trebuie  să  fie  sistemică,  adică  trebuie  să  includă,  prin  urmare,  toate  componentele  
familiei  și  trebuie  să  ne  furnizeze  o  presupunere  privind  funcția  relațională  totală.  Să  luăm  în  
considerare  un  exemplu.  
O  mamă  ne-­‐a  contactat  prin  telefon  centrul  pentru  a  cere  o  consultație.  Familia,  care  
aparținea  clasei  muncitoare  și  trăia  la  periferia  orașului  Milano,  era  formată  din  șase  membri:  
părinții,  amândoi  în  vârstă  de  peste  cincizeci  de  ani;  un  băiat  de  20  de  ani,  Paolino,  care  a  
lucrat  ca  instalator;  o  fată  de  17  ani,  Francesca,  care  a  obținut  recent  o  diplomă  de  secretară  
și   era   în   căutarea   unui   loc   de   muncă;   un   elev   de   12   ani,   Stephano;   și   pacientul   desemnat,  
Regina,  de  14  ani.  
Regina,  oarbă  de  la  naștere,  la  vârsta  de  4  ani  a  început  să  prezinte  un  comportament  
psihotic  atât  de  marcat  încât  ulterior  acest  lucru  a  împiedicat  admiterea  ei  la  o  școală  locală  
pentru  copii  orbi.  Din  acest  motiv,  la  vârsta  de  6  ani  ea  a  fost  internată  într-­‐un  institut  din  
centrul  Italiei  pentru  un  grup  de  copii  psihotici,  cu  deficiențe  de  ordin  organic,  retardați  și  cu  
diferite  handicapuri.  În  ciuda  distanței  mari,  mama  o  vizita  pe  Regina  aproape  în  fiecare  lună  
și   o   aducea   acasă   în   vacanțele   de   Crăciun   și   de   vară.   Perioadele   pe   care   Regina   le-­‐a   petrecut  
acasă,   totuși,   au   transformat   viața   familiei   într-­‐un   iad.   În   vara   trecută,   Regina,   care   încă   își  
manifesta   comportamentul   psihotic,   devenise   foarte   atașată   de   mama   ei   și   nu   mai   voia   să   o  
părăsească.   Nu   a   mai   făcut   niciun   progres   în   institut.   De   fapt,   după   o   perioadă   inițială   de  
adaptare   de-­‐a   lungul   unui   număr   de   ani,   în   timpul   căreia   a   dezvoltat   un   anumit   raport   cu  
călugărițele  și  ceilalți  copii  și  a  atins  un  nivel  de  dezvoltare  corespunzător  clasei  a  treia,  ea  s-­‐a  
izolat   treptat.   După   ultima   vacanță   de   vară,   ea   s-­‐a   înfășurat   într-­‐un   negativism   accentuat.  
Psihologul  institutului,  în  timpul  vizitelor  lunare  ale  mamei,  pare  să  fi  descurajat  continuarea  
internării   pentru   Regina   și   i-­‐a   dat   mamei   adresa   centrului   nostru.   Mama   nu   cunoștea   nici  
numele   psihologului,   nici   motivul   pentru   care   acesta   sugerase   centrul   nostru.   Cu   toate  
acestea,  ea  a  formulat  următoarea  solicitare  explicită:  "Când  venim,  trebuie  să  decidem  dacă  
este  mai  bine  pentru  Regina  să  rămână  în  institut  sau  să  vină  acasă  să  stea  cu  noi".  
Aceasta  a  fost  informația  înscrisă  pe  fișa  familiei  în  momentul  contactului  telefonic  și  a  
fost  programată  o  întâlnire  pentru  sărbătorile  de  Crăciun,  când  Regina  va  fi  acasă  de  la  institut.  
În  timpul  întâlnirii  care  a  precedat  ședința,  echipa  noastră  a  analizat  fișa  și  a  discutat  
informațiile  deja  existente  în  scopul  formulării  unei  ipoteze.  Întrebarea  fundamentală  a  fost  
următoarea:   Care   a   fost   jocul   sistemic   reprezentat   de   revenirea   Reginei   în   familie,  
comportamentul   ei   psihotic   fiind   neschimbat   după   atâția   ani   de   izolare   într-­‐un   institut  
îndepărtat?  Și,  mai  mult:  În  ce  fel  a  avut  loc  o  schimbare  în  politica  instituțională,  reprezentată  
de  psihologul  necunoscut  care  a  sfătuit-­‐o  pe  mama,  convergând  cu  o  schimbare  în  politica  
familiei,  care  acum  pune  întrebarea  dramatică  (și  bruscă):  "Este  oare  mai  bine  pentru  Regina  
să  vină  acasă  să  rămână  cu  noi?"  

  5  
 Am   convenit   asupra   ipotezei   unei   convergențe   a   două   motivații   diferite   derivate   din  
două   subsisteme.   Una   era   cea   referitoare   la   instituție.   Italia,   la   acel   moment,   s-­‐a   aflat   în  
mijlocul  unei  controverse  ideologice,  de  natură  sociopolitică  și  antiinstituțională,  rezultând  în  
convingerea  conform  căreia  întoarcerea  în  familie  este  întotdeauna  cea  mai  bună  soluție.  Cu  
toate   acestea,   părea   că   mișcarea   de   expulzare   a   institutului   nu   ar   fi   fost   recepționată   cu  
deschidere  dacă  nu  ar  fi  coincis  într-­‐un  anumit  sens  cu  imperativele  homeostatice  ale  unui  
sistem  familial  periclitat  de  schimbare.  A  fost  necesară  emiterea  unei  ipoteze  referitoare  la  
natura   acestui   pericol.   Din   fișa   familiei   știm   că   Regina   avea   doi   frați   mai   mari:   Paolino,   de   20  
de  ani,  care  deja  lucrează,  iar  Francesca,  de  17  ani,  care  tocmai  a  absolvit  un  curs  și  este  acum  
în  căutarea  unui  loc  de  muncă,  la  un  pas  de  a  depăși  etapa  dependenței  de  familie.  Revenirea  
Reginei  în  familie  în  acest  moment  ar  fi  cea  mai  eficientă  modalitate  de  a  asigura  coeziunea  
grupului.  Din  cauza  deficitului  de  vedere,  ca  să  nu  mai  vorbim  de  comportamentul  psihotic,  
Regina   ar   avea   nevoie   de   o   îngrijire   și   de   o   monitorizare   constantă.   Francesca   ar   trebui  
probabil  să  renunțe  la  planuri  pentru  o  slujbă,  astfel  încât  ea  să  poată  rămâne  acasă  ca  s-­‐o  
ajute  pe  mama  ei.  Ar  apărea  cheltuieli  suplimentare  și  o  altă  gură  de  hrănit  și,  cel  mai  probabil,  
Paolino  ar  trebui  să  contribuie  mai  mult  la  menținerea  familiei,  poate  sacrificând  planurile  de  
vacanță,  prietene,  ieșiri  etc.  Echipa  a  ajuns  astfel  la  un  acord  privind  formularea  următoarei  
ipoteze  sistemice:  Familia  a  perceput  un  moment  periculos  pentru  homeostazie,  și  astfel  și-­‐a  
"descoperit"  datoria  de  a  lua  Regina  înapoi  în  familie.  Această  întoarcere  ar  putea  fi  esențială  
pentru  ca  Francesca  sau  Paolino,  sau  ambii,  să  renunțe  la  întoarcerea  spre  lumea  exterioară.  
În  concordanță  cu  această  ipoteză,  am  decis  că  ședința  ar  trebui  să  se  concentreze,  mai  
presus  de  toate,  asupra  copiilor  Francesca  și  Paolino,  asupra  relațiilor  lor  cu  diverșii  membri  ai  
familiei,   eventualelor   lor   proiecte,   opiniilor   lor   cu   privire   la   eventuala   revenire   a   Reginei   și  
efectelor  pe  care  ei  consideră  că  această  reîntoarcere  ar  putea  avea  asupra  vieții  lor.  Ipoteza  
a  fost  confirmată  de  feedback-­‐ul  observat  în  timpul  interviului.  Criza  familiei  s-­‐a  centrat  pe  
adolescența  Francescăi,  care  părea  să  fie  la  fel  de  temătoare  de  această  etapă  ca  și  ceilalți.  
Problema,  prin  urmare,  era  clar  diferită  de  cea  prezentată  de  mama.  
Ipoteza  descrisă  mai  sus,  pe  lângă  faptul  că  e  compatibilă  cu  epistemologia  sistemică,  
este  sugerată  de  două  tipuri  de  informații:  
1.   anumite   date   care   provin   din   cercetări   asupra   familiilor   care   prezintă   un   membru  
psihotic.  Adesea,  criza  schizofrenică  a  unui  membru  coincide  cu  a  situație  amenințătoare  
în   care   un   alt   membru,   adesea   un   adolescent,   este   pe   punctul   de   a   părăsi   familia.  
Această  funcție  poate  fi  ipotetizată,  ca  în  cazul  de  mai  sus,  când  observăm  o  schimbare  
bruscă  a  politicii  familiale.  
2.   informații   specifice   privind   familia   aflată   sub   observație.   Intrând   în   ședință   deja  
echipat   cu   o   ipoteză,   terapeutul   poate   lua   inițiativa,   poate   proceda   în   mod   ordonat,  
poate  să  reglementeze,  să  întrerupă,  să  ghideze  și  să  provoace  tranzacții,  evitând  tot  
timpul  să  fie  inundat  de  un  potop  de  flecăreli  lipsite  de  sens.  
 
 

  6  
CIRCULARITATE  
 
Prin   circularitate   înțelegem   capacitatea   terapeutului   de   a-­‐și   desfășura   explorarea   pe   baza  
feedback-­‐ului  din  partea  familiei,  feedback  oferit  ca  răspuns  la  solicitarea  de  către  terapeut  a  
informațiilor  referitoare  la  relații  și,  prin  urmare,  la  diferență  și  schimbare.  
Obținerea   unei   astfel   de   abilități   cere   ca   terapeuții   să   se   elibereze   de   condiționarea  
lingvistică  și  culturală  care  îi  determină  să  creadă  că  sunt  capabili  să  gândească  în  termeni  de  
"lucruri",  astfel  încât  aceștia  să  poată  redescoperi  "adevărul  mai  profund  conform  căruia  încă  
ne  gândim  doar  în  termenul  relațiilor  "(3,  p.  173).  
În  1968,  Bateson  a  explicat  și  a  demonstrat  deja  acest  concept.  
Același   adevăr   general   -­‐   că   toată   cunoașterea   evenimentelor   externe   este   derivată   din  
relațiile   dintre   ele   –   poate   fi   observată   în   faptul   că   pentru   a   obține   o   percepție   mai  
precisă  a  obiectelor  externe,  ființa  umană  va  recurge  întotdeauna  la  schimbarea  relației  
dintre  ea  și  obiectul  extern.  Dacă  inspectează  un  loc  dur  pe  o  anumită  suprafață  prin  
atingere,  își  mișcă  degetul  peste  acel  punct,  creând  astfel  un  duș  de  impulsuri  neuronale  
cu   o   structură   secvențială   definită,   de   unde   poate   să   obțină   forma   statică   și   alte  
caracteristici  ale  obiectului  investigat...  În  acest  sens,  datele  noastre  senzoriale  inițiale  
sunt  întotdeauna  […]  afirmații  despre  diferențele  care  există  între  obiecte  externe  sau  
afirmații   despre   schimbări   care   apar   fie   în   ele,   fie   în   relația   noastră   cu   ele...   Ceea   ce  
percepem  cu  ușurință  este  diferență  și  schimbare;  și  diferența  este  o  relație.  [3,  p.  173]  
Ceea  ce  noi  numim  circularitate  este,  prin  urmare,  convingerea  noastră  că  putem  obține  de  la  
familii  informații  autentice  numai  dacă  lucrăm  cu  următoarele  principii  fundamentale:  
1.  Informația  este  o  diferență.  
2.  Diferența  este  o  relație  (sau  o  schimbare  în  relație).  
 
Totuși,  acest  lucru  nu  este  suficient.  Un  alt  instrument  este  necesar  pentru  a  ajuta  terapeutul  
să  se  confrunte  cu  complexitatea  familiei:  fiecare  membru  al  familiei  este  invitat  să  ne  spună  
cum  vede  relația  dintre  alți  doi  membri  ai  familiei.  Aici  avem  de-­‐a  face  cu  investigarea  unei  
relații  diadice  așa  cum  este  văzută  de  o  a  treia  persoană.  A  întreba  un  fiu:  "Spune-­‐mi  cum  vezi  
relația   dintre   sora   ta   și   mama!",   în   mod   evident   este   o   strategie   mult   mai   fructuoasă   și  
eficientă  în  depășirea  rezistenței  decât  s-­‐o  întrebăm  direct  pe  mamă  despre  relația  ei  cu  fiica  
ei.  Ceea  ce  este  mai  puțin  evident  este  eficiența  extremă  a  acestei  tehnici  în  inițierea  unui  
vârtej  de  răspunsuri  în  familie  care  iluminează  foarte  clar  diferitele  relații  triadice.  De  fapt,  
prin  invitarea  oficială  a  unui  membru  al  familiei  de  a  metacomunica  despre  relația  celorlalți  
doi,   în   prezența   lor,   nu   numai   că   încălcăm   una   dintre   regulile   omniprezente   ale   familiilor  
disfuncționale,   dar   în   același   timp   respectăm   prima   axiomă   referitoare   la   pragmatica  
comunicării   umane:   într-­‐o   situație   de   interacțiune,   diferiții   participanți,   oricât   de   mult   ar  
încerca,  nu  pot  evita  comunicarea.  
Imaginați-­‐vă   cazul   pacientului   desemnat   invitat   de   terapeut   să-­‐și   descrie   percepția  
despre   relația   dintre   tatăl   ei   și   sora   mai   mică.   Să   presupunem   că   pacientul   dezaprobă   un  

  7  
anumit   comportament   al   tatălui   față   de   sora   ei.   Ar   fi   o   mare   diferență   în   ceea   ce   privește  
informațiile  referitoare  la  relația  triadică  (adică,  inclusiv  persoana  chestionată)  dacă  celelalte  
două  ar  deveni  confuze  sau  dacă  amândoi  ar  reacționa  în  același  mod  sau  dacă  numai  tatăl  ar  
protesta  cu  indignare  în  timp  ce  sora  ar  rămâne  critică  și  silențioasă  sau  ar  afișa  ostilitate  sau  
dispreț.  
Noi  chiar  am  avut  un  astfel  de  caz,  în  care  pacientul  desemnat,  descriind  percepția  ei  
despre  relația  dintre  tatăl  și  sora  ei,  Marina,  a  inclus  în  comentariile  sale  povestea  unui  episod  
recent   semnificativ.   În   final,   se   întoarse   către   tatăl   ei   cu   următoarea   acuzație:   "Am   avut  
impresia  că  ai  supărat-­‐o  tare  și  că  faci  asta  de  multe  ori".  Contrastul  dintre  indignarea  biblică  
a  tatălui  și  tăcerea  inexpresivă  a  Marinei,  care  nici  nu  a  fost  de  acord,  nici  nu  a  contrazis-­‐o  pe  
sora   ei,   ne-­‐a   permis   să   facem   anumite   observații   și,   prin   urmare,   să   formulăm   noi   ipoteze  
privind   relația   dintre   cele   două   surori   (care   până   atunci   părea   una   prietenoasă),   raportul  
fiecăreia  cu  tatăl,  raportul  tatălui  cu  fiecare  dintre  ele  etc.  În  același  timp,  terapeuții  și,  poate  
și  mai  mult,  observatorii  ședinței3,  au  remarcat  comportamentul  mamei  care  arunca  priviri  
dezaprobatoare   în   direcția   fiicei   și   demonstra   o   alianță   cu   soțul   ei   în   indignarea   acestuia.   Nu  
mai  trebuie  să  spunem,  că  următoarea  secvență  de  întrebări  a  inclus-­‐o  pe  mamă:  "Și  acum,  
Marina,  cum  vedeți  relația  dintre  sora  și  mama  dvs.?"  
În  acest  fel,  indiferent  de  limitele  impuse  de  limbaj  și  condiționarea  culturală,  putem  
depăși   triada   și   suma   diferitelor   triade   din   familie.   Suveica   trece   prin   urzeală   până   când  
designul   țesăturii   devine   clar   vizibil,   fără   să   fie   necesară   formularea   întrebării   cele   mai  
așteptate  și,  prin  urmare,  cele  mai  temute:  "Dar  Marina,  cum  vedeți  relația  dintre  mama  și  
tatăl  dvs.?"  
Alte   metode   practice   de   colectare   a   informațiilor.   În   conformitate   cu   principiul  
fundamental   conform   căreia   informația   este   o   diferență   și   diferența   este   o   relație   (sau   o  
schimbare  în  relație),  vom  prezenta  aici  câteva  metode  practice  și  -­‐  în  experiența  noastră  -­‐  
extrem  de  valoroase  în  solicitarea  informațiilor:  
1.  întrebări  referitoare  la  comportamentul  interactiv  specific  în  anumite  circumstanțe  (și  nu  la  
emoții   sau   interpretări)   -­‐   de   exemplu,   întrebări   către   cel   mai   mare   fiu   al   unei   familii   formate  
din  patru  membri,  în  care  cel  mai  mic  fiu,  Lorenzo,  prezenta  crize  de  violență  în  timpul  cărora  
și-­‐a  lovit-­‐o  mama.  
Terapeut:  Când  Lorenzo  începe  să  piardă  controlul  și  îl  împinge  pe  mama  ta,  ce  face  tatăl  tău?  
Și  cum  reacționează  mama  ta  la  ceea  ce  face  el  (sau  ceea  ce  nu  face)?  Și  ce  faci  tu?  etc.  
2.   întrebări   referitoare   la   diferențele   de   comportament   și   la   caracteristici   presupuse   a   fi  
intrinseci  persoanei.  Exemplu:  o  conversație  între  terapeut  și  copil  cu  privire  la  bunicii  paterni  
care  stau  cu  familia.  
Fiul:  Stăm  împreună  cu  bunicii,  sunt  chiar  cicălitori.  
Terapeut:  Ce  anume  fac  ei,  când  sunt  cicălitori?  

                                                                                                           
3
 Nota  traducătorului:  Echipa  Milano  uneori  lucra  cu  un  sistem  terapeutic  care  includea  familia,  echipa  de  
terapeuți  și  o  altă  echipă  care  observa  interacțiunea  dintre  familie  și  terapeuți  (eng  observing  systems).  

  8  
Fiul:  Tot  timpul  se  bagă  în  viața  părinților  noștri,  spunându-­‐le  ce  să  facă  cu  noi.  
Terapeut:  Cine  se  bagă  cel  mai  mult,  bunicul  sau  bunica?  
Fiul:  Bunicul.  
Terapeut:  În  viața  cui  se  bagă  mai  mult,  în  viața  mamei  sau  în  viața  tatălui?  
Fiul:  În  viața  tatălui.  
Terapeut:  Și  cine  se  enervează  cel  mai  mult  atunci  când  bunicul  tău  intervine,  tatăl  tău  sau  
mama  ta?    
Fiul:  Oh,  mama,  desigur!  Ea  ar  vrea  ca  tata  să  ia  o  poziție  fermă…  
3.   întrebări   referitoare   la   clasamentul   diverșilor   membri   de   familie   în   privința   unui  
comportament  specific  sau  a  unei  interacțiuni  specifice.  Această  invitație  de  a  face  o  clasificare  
e  oferită  mai  multor  membri.  
Terapeut:   Clasificați   diferiții   membri   ai   familiei   în   funcție   de   tendința   lor   de   a   sta   acasă  
duminică.  Începeți  cu  cel  care  rămâne  cel  mai  mult  acasă!  
sau:  
Terapeut:  Se  pare  că  mama  ta  plânge  mult  acasă,  că  e  foarte  nefericită.  Emilia,  spune-­‐mi  cine  
o   poate   înveseli   cel   mai   mult   când   e   tristă   -­‐   bunica,   tatăl,   fratele   sau   tu?   Cine   e   primul   în  
clasament?  Cine  este  pe  locul  doi?  etc.  
Această  metodă  reprezintă  o  sursă  importantă  de  informații  în  sensul  că  ea  nu  numai  
dezvăluie  poziția  diferiților  membri  în  "jocul  familial",  dar  în  cele  din  urmă  expune  discrepanțe  
interesante  între  diferitele  clasificări.  
4.  schimbarea  relației  (sau  mai  exact  schimbarea  comportamentului  care  indică  schimbarea  
relației)  înainte  și  după  un  eveniment  precis  (întrebări  diacronice).  
Următorul  exemplu  este  luat  din  prima  ședință  cu  o  familie  formată  din  patru  persoane.  Mama  
a  cerut  ajutor  pentru  comportamentul  rebel  și  agresiv  al  fiului  ei  de  12  ani,  Marco.  În  familie  
mai  era  o  soră  mai  mică,  Sissy.  Aproape  în  fiecare  zi,  certuri  violente  au  explodat  între  mamă  
și  fiu.  Evenimentul  concret  pe  care  terapeutul  a  început  să-­‐l  exploreze  a  fost  atacul  de  cord  al  
tatălui,  după  care  el  nu  a  mai  lucrat  și  a  obținut  o  pensie  pe  caz  de  boală.  
Terapeut:   (către   Sissy)   Mama   ta   spune   că   Marco   a   fost   întotdeauna   un   copil   dificil.   Dar   după  
părerea  ta,  mama  și  fratele  tău  se  certau  mai  mult  înainte  sau  după  ce  tatăl  s-­‐a  îmbolnăvit?  
Sissy:   Oh,   în   mod   clar   după.   Mami   se   înfurie   mai   ușor   și   este   și   mai   nervoasă...   Doar   că   la   un  
moment  dat  ea  trebuie  să  se  oprească...  când  tati  își  așează  mâna  peste  inimă.  
5.  întrebări  referitoare  la  diferențele  în  ceea  ce  privește  anumite  circumstanțe  ipotetice.  
Terapeut:  Dacă  unul  dintre  voi  copiii  ar  trebui  să  rămână  acasă,  fără  să  se  căsătorească,  care  
copil  crezi  că  ar  fi  cel  mai  bun  pentru  tatăl  tău?  Cine  crezi  că  ar  fi  cel  mai  bun  pentru  mama  ta?  
Toate   aceste   metodologii   sunt   folosite   de   noi   în   timpul   investigării   simptomului,   chiar   și   în  
prima   ședință.   În   loc   să   ne   angajăm   în   enumerarea   și   detalierea   obositoare   a  
comportamentului  simptomatic,  terapeutul  investighează  modul  în  care  fiecare  membru  al  

  9  
familiei  reacționează  la  simptom.  Modelul  este  triadic:  cineva  din  familie  este  invitat  să  descrie  
modul  în  care  un  alt  membru  reacționează  la  simptom  și  în  ce  fel  un  alt  membru  reacționează  
la  acea  reacție.  
Următorul  exemplu  provine  de  la  o  prima  ședință  de  terapie  cu  o  familie  care  prezintă  un  fiu  
anorexic,  Marcello.  
Terapeut:  (către  Ornella)  Când  mama  ta  încearcă  să-­‐l  facă  pe  Marcello  să  mănânce  și  el  refuză  
mâncarea,  ce  face  tatăl  tău?  
Ornella:  Pentru  o  vreme  se  abține,  dar  după  un  timp  se  înfurie  și  începe  să  strige.    
Terapeut:  La  cine?  
Ornella:  La  Marcello.  
Terapeut:  Și  când  el  strigă  la  Marcello,  ce  face  mama  ta?  
Ornella:  Se  înfurie  pe  tati.  Spune  că  el  distruge  totul,  că  nu  are  răbdare,  că  din  cauza  lucrurile  
merg  din  ce  în  ce  mai  rău.  
Terapeut:  (către  tatăl)  Și  în  timp  ce  toate  aceste  lucruri  se  întâmplă,  ce  face  Ornella?  
Tatăl  (cu  un  zâmbet  în  direcția  fiicei  și  cu  o  admirație  evidentă):  Servește  masa  în  continuare  
ca  și  cum  nimic  nu  s-­‐ar  fi  întâmplat!  
Extinderea   treptată   a   sistemului   explorat.   O   altă   metodă   importantă   de   colectare   a  
informațiilor  în  timpul  interviului  familial  este  aceea  de  a  începe  cu  explorarea  subgrupurilor.  
Urmează  un  alt  exemplu.  
Un   cuplu   tânăr   cu   doi   copii,   Paolo   și   Alessandro,   de   6,   respectiv   4   ani,   au   contactat  
centrul   nostru   din   cauza   dificultăților   lor   în   a-­‐l   controla   pe   Paolo.   În   perioada   anterioară  
ședinței,  comportamentul   lui  a  devenit   insuportabil;   el   a   inundat  casa  cu  apă,   a  bătut   un  cui  
cu  ciocanul  într-­‐o  piesă  de  mobilier  scump,  etc.  
În   timpul   discuției   de   echipă   care   a   precedat   prima   ședință,   am   decis   să   investigăm  
relațiile  de  familie  începând  cu  diferitele  subgrupuri.  Dacă,  așa  cum  se  întâmplă  adesea,  tatăl  
e  absent,  fiind  la  locul  de  muncă  toată  ziua  și  mama  rămâne  acasă  cu  copiii,  explorarea  noastră  
ar  începe  cu  subgrupul  mamă-­‐copii,  folosind  metodologia  descrisă  mai  înainte:  
1.  în  termeni  de  diferențe:  
Terapeut:   (către   tată)   Care   dintre   cei   doi   copii   este   mai   atașat   de   mama   lui,   Paolo   sau  
Alessandro?  
2.  în  ceea  ce  privește  comportamentul  interactiv  specific  în  circumstanțe  specifice:  
Terapeut:  Paolo,  când  îl  înfuriezi  pe  Alessandro,  ce  face  mama  ta?  Alessandro,  când  îl  înfuriezi  
pe  Paolo,  ce  face  mama  ta?  etc.  
Apoi,  vom  trece  la  întreaga  familie,  respectând  mereu  formatul  propus:  
Terapeut:  Când  tata  se  întoarce  acasă  seara,  Paolo  este  mai  neascultător  cu  mami  sau  mai  
puțin  neascultător?  Dacă  e  neascultător  cu  mama,  ce  face  tata?  etc.  
După   formarea   unei   imagini   bine   conturate   a   familiei   nucleare   putem   extinde  
investigația  pentru  a  include  relațiile  cu  familiile  de  origine  ale  părinților,  explorând  în  detaliu  

  10  
relațiile  dintre  bunicii  și  nepoții  -­‐  (de  ex.  "Cine  este  favoritul  răsfățat  al  bunicii?"),  respectând  
mereu  metodele  descrise  mai  sus  pentru  obținerea  informațiilor.  
 
 
NEUTRALITATE  
 
Prin  neutralitatea  terapeutului  înțelegem  un  efect  pragmatic  specific  pe  care  comportamentul  
terapeutului   exercită   asupra   familiei   pe   parcursul   ședinței   (ne   referim   deci   la   o   dispoziție  
intrapsihică).  Vom  încerca  să  explicăm  exact  ce  este  acest  efect  pragmatic  prin  descrierea  unei  
situații  ipotetice.  Să  ne  imaginăm  că  atunci  când  unul  dintre  membrii  echipei  noastre  a  încheiat  
intervievarea  familiei  și  a  plecat  să  discute  cu  restul  echipei,  un  observator  extern  se  apropie  
de  familie  și  întreabă  pe  rând  pe  fiecare  membru  despre  impresia  lor  în  ce  privește  terapeutul.  
Dacă  ședința  a  decurs  conform  epistemologiei  sistemice,  diferiții  membri  ai  familiei  vor  avea  
multe   de   spus   despre   personalitatea   terapeutului   (dacă   e   inteligent   sau   nu,   dacă   radiază  
căldura  umană,  dacă  are  un  stil  agreabil  etc.)  Cu  toate  acestea,  dacă  ei  sunt  rugați  să  afirme,    
pe  cine  din  familie  a  sprijinit  mai  mult  terapeutul,  de  partea  cui  a  fost  sau  ce  părere  a  formulat  
cu   privire   la   un   anumit   membru   sau   la   întreaga   familie,   membrii   familiei   ar   trebui   să   rămână  
nedumeriți  și  nesiguri.  
De  fapt,  atâta  timp  cât  terapeutul  invită  un  membru  să  comenteze  relația  dintre  doi  alți  
membri,  el  pare  să  fie  aliat  în  acel  moment  cu  acea  persoană.  Cu  toate  acestea,  această  alianță  
schimbă   în   momentul   în   care   el   întreabă   un   alt   membru   de   familie   și   așa   mai   departe.  
Rezultatul  final  al  alianțelor  succesive  este  că  terapeutul  este  aliat  cu  toată  lumea  și  cu  nimeni  
în  același  timp.  
Mai  mult,  cu  cât  terapeutul  asimilează  mai  mult  epistemologia  sistemică,  cu  atât  este  
mai  interesat  să  genereze  feedback  și  să  colecteze  informații  și  mai  puțin  să  formuleze  judecăți  
morale  de  orice  fel.  Declararea  oricărei  judecăți,  fie  a  aprobării,  fie  a  dezaprobării,  îl  aliază  în  
mod  implicit  și  inevitabil  cu  unul  dintre  membrii  sau  cu  un  anumit  grup  din  cadrul  familiei.4  În  
același  timp,  încercăm  să  observăm  și  să  neutralizăm  cât  mai  curând  posibil  orice  încercare  de  
coalizare,   seducție   sau   dezvoltare   a   unor   relații   privilegiate   cu   terapeutul   făcută   de   orice  
membru  sau  subgrup  al  familiei.  
De  fapt,  convingerea  noastră  este  că  terapeutul  poate  fi  eficient  doar  în  măsura  în  care  
poate  obține  și  menține  un  nivel  diferit  (eng  metalevel)  de  cel  al  familiei.  
 
 
CONCLUZIE  
 
Conducerea   interviului   în   conformitate   cu   principiile   și   metodele   discutate   mai   sus   susține  
efectiv  terapeutul  în  colectarea  informațiilor  și,  prin  urmare,  în  activitatea  sa  terapeutică.  Prin  
                                                                                                           
4
  Conotația   pozitivă,   adică   aprobarea   comportamentului   simptomatic,   poate   fi   utilizată   în   cele   din   urmă   la  
sfârșitul  ședinței  ca  o  intervenție  paradoxală.  
 

  11  
informație   înțelegem   cunoștințele   terapeutului   referitoare   la   ansamblului   modalității  
relaționale   actuale   în   familie.   Terapeutul   își   construiește   intervențiile   terapeutice,  
comentariile,  simplele  prescripții,  prescripțiile  ritualizate  sau  ritualurile  pe  aceste  cunoștințe.  
Etapa  actuală  a  cercetării  noastre  ne-­‐a  confruntat  cu  o  nouă  problemă.  Poate  terapia  
familială   să   producă   schimbări   exclusiv   prin   efectul   negentropic   al   intervieării   fără   să   mai   fie  
necesară  o  intervenție  finală?  
Sperăm  că  la  această  întrebare  se  va  contura  un  răspuns  după  efectuarea  unui  număr  
semnificativ   de   terapii   de   familie   prin   aplicarea   metodei   de   intervievare   și   omiterea  
intervenției  finale  descrise  mai  sus.  
 
 
Referințe  bibliografice  
 
1.  Bateson,  G.,  Steps  to  an  Ecology  of  Mind,  San  Francisco,  Chandler,  1972.  
  
2.  De  Beauregard,  O.  C.,  "Sur  l'Equivalence  entre  Information  et  Entropie,"  Sciences,  11,  51,  
1961.  
  
3.  Ruesch,  J.  and  Bateson,  G.,  Communication:  The  Social  Matrix  of  Psychiatry,  New  York,  W.W.  
Norton,  1968.  
  
4.  Schafroth,   M.   R.,   "The   Concept   of   Temperature,"   in   H.   Messel   (Ed.)   Selected   Lectures   in  
Modern  Physics,  
London,  Macmillan,  1960.  
  
5.  Schrödinger,  E.,  What  Is  Life?,  Cambridge  University  Press,  1967.  
  
6.  Selvini  Palazzoli,  M.,  Bascolo,  L.,  Cecchin,  G.  and  Prata,  G.,  Paradox  and  Counterparadox,  
New  York,  
Aronson.  
  
 

  12