Psihologia comunicarii: Teorii si metode Jean-Claude Abric Ed.

Polirom Iasi,
2002

Obiectivul principal al acestei carti este abordarea comunicarii din perspectiva psihologiei
sociale, disciplina care inscrie comunicarea printre temele majore din sfera preocuparilor sale.
Studiul isi propune sa prezinte principalele teorii psihologice si tehnicile de comunicare
fundamentale. Se abordeaza factori generali care intervin in situatiile de comunicare. O
importanta deosebita s-a acordat tehnicilor interviului si rolului esential pe care il joaca
ascultarea in comunicare.
In primul capitol, autorul prezintǎ factorii generali ai comunicǎrii care dominǎ in
prezent campul cercetarii. Comunicarea este prezentatǎ ca fiind un act social, dar sunt prezentati
si factorii determinanti ai comunicǎrii. Acestia din urma prezintǎ rolul comunicǎrii si tipurile
de variabile care influenteazǎ situatia de comunicare, factorii care influenteazǎ codul si canalul
de comunicare si tipurile de variabile, factorii de context si de mediu. Ultima temǎ abordatǎ in
acest capitol este comunicarea bilateralǎ si feedback-ul care sustin urmatoarea idee: pentru a fi
eficientǎ, comunicarea trebuie sǎ functioneze ca un sistem circular si sǎ se autoregleze.

Al doilea capitol analizeazǎ notiunea de atitudine, functiile atitudinilor si tipurile de atitudine

existente, cum ar fi: atitudinea de interpretare, de evaluare, de chestionare sau de anchetǎ. Tot
aici este datǎ si situatia optimǎ de comunicare, iar aceasta ar fi situatia in care celalalt nu se
simte judecat, analizat sau interpretat, nici ghidat prin sfaturi si nici manipulat prin intrebǎri.
Este o situatie in care el se simte pur si simplu ascultat.

In continuare se prezinta diferitele abordǎri teoretice ale proceselor de grup, douǎ mari categorii
de metode: tehnicile de grup si observarea interactiunilor si a structurii socioafective a
grupurilor.

In ultima parte, se prezinta contributia cercetarilor experimentale care a vizat doua probleme
esentiale din domeniul proceselor de grup: influenta sociala si relatiile dintre comunicare,
structura grupurilor si performanta.

LECOMTE, Patrick, Comunicare, televiziune şi democraţie Ed. Tritonic

Bucuresti, 2004

Comunicarea este analizata in aceasta lucrare din trei puncte de vedere: al relatiei cu
societatea, cu media si cu politicul. Astfel, conceptul care sta la baza cartii este cel de
comunicare politica mediatizata.
Democratia presupune a merge spre altii, a discuta, as asigura timp pentru reflectie si a
imparti responsabilitatea deciziei. Conform unui sondaj de opinie realizat in Franta in anii 90,
mai mult de 60% dintre cei intervievati au afirmat ca, desi institutiile statului functioneaza
bine, democratia este bolnava. Plecand de la rezultatele acestui sondaj, Lecomte isi propune
sa analizeze conceptul de democratie si sa defineasca relatiile dintre comunicare, media si
democratie.
Una dintre ideile importante evidentiate de autor este aceea ca democratia se afla in stransa
legatura cu mass-media.
Relatiile dintre comunicare, televiziune si democratie sunt definite din doua
perspective: cea a stiintei politice si cea a sociologiei comunicarii.
In primul capitol este subliniata relatia dintre limbajul comunicarii si diferitele moduri
de „semnificare“ in relatiile sociale. Studiul de caz intitulat “Armele de comunicare in
razboiul din Golf” ilustreaza impactul si modalitatea in care s-a controlat accesul la informatie
in razboiul din Golf. Autorul analizeaza implicatiile sociale provocate de trecerea de la indice
la icon, de la icon la simbol si de „ruptura semiotica“ dintre semnul si realitatea in care traim.
Partea teoretica e realizata cu multa meticulozitate, cu accentul pus pe dinamica interactiunii
si pe descrierea semnelor comunicarii.
In capitolul al doilea se contureaza caracteristicile comunicarii televizuale. Prima
dintre ele tine de suportul tehnic care asigura transmiterea instantanee si difuzarea masiva a
imaginilor. Cablul si satelitul permit astazi transformarea receptorilor din „consumatori
captivi“ de televiziune in „utilizatori activi“. Concluzia lui Lecomte este ca acest gen de
comunicare televizuala are efecte paradoxale: este importanta pentru locul pe care il are in
activitatea copiilor si, in acelasi timp, este banalizata pentru un mod al petrecerii timpului
liber.
Ultimul capitol descrie impactul politicului in viata sociala. Sunt amintite diverse
emisiuni politice de succes in Franta, iar principala teza sustinuta de autor este aceea ca
politica nu devine un spectacol de masa decat atunci cand riturile sale electorale primeaza in
actualitate.
In final, este comentata confruntarea lui Mitterrand cu Chirac in functie de cele
11 teme ale dezbaterii din 1988.
Lecomte demonstreaza in aceasta carte ca ideea de comunicare reprezinta un concept
fundamental al democratiei, un element-cheie in jurul caruia se structureaza relatiile sociale si
politice si un factor decisiv pentru manifestarea politicului in viata sociala.