MODELUL TRANZACłIONAL AL COMUNICĂRII

1. Pragmatismul

Expunerea de săptămâna trecută s-a încheiat cu prezentarea soluŃiei pe care Charles

Morris o propunea în scopul unei clarificări metodologice a domeniului şi zonelor de
studiu specifice comunicării. Primele două nivele ale comunicării, aşa cum sunt ele
surprinse de către Morris, fac obiectul modelelor procesuale şi, respectiv, lingvistic-
simbolice ale comunicării de care ne-am ocupat anterior. Însă, analiza modelelor
procesuale şi simbolice ale comunicării ne-a condus către concluzia că, deşi există, în
mod cert, o evoluŃie clară în ceea ce priveşte capacitatea acestor modele de a reda
realitatea, totuşi niciunul dintre acestea nu poate fi considerat complet. Dacă, în general,
modelele procesuale pun accentul pe traseul parcurs de mesaj de la sursă la destinaŃie, iar
cele simbolice acordă importanŃă semnificaŃiei mesajului, nici prima categorie de modele,
nici cea de-a doua nu reuşeşte să ofere o imagine completă a fenomenului atât de
complex al comunicării.
În acest context, ultimul nivel al comunicării din trilogia lui Morris, cel pragmatic, are ca
principal obiectiv tocmai formularea unui model suficient de complet încât să surprindă
fenomenul comunicării în toată complexitatea sa. Ipoteza primordială a abordării
pragmatice este aceea că o analiză viabilă a comunicării trebuie să se refere simultan la
două paliere: conŃinutul mesajului şi relaŃia dintre interlocutori. Cu alte cuvinte,
pragmatismul propune o reunire a celor două nivele ale comunicării, dar, în cadrul acestei
reuniuni, accentul cade pe contextul în care are loc comunicarea. În plus, pragmatismul
avansează ipoteza conform căreia sensul mesajului ce derivă dintr-o comunicare nu se
naşte numai din din sistemul de semne prealabile schimbului de mesaje, ci, mai degrabă
este un rezultat al interacŃiunii dintre mesajul transmis şi mesajul primit, al reacŃiei şi
răspunsului interlocutorilor. Cu alte cuvinte, mesajul real al unei comunicări este un
rezultat al „coproducŃiei” dintre participanŃii la comunicare. În acest fel, pragmatismul
crează premisa construcŃiei unui adevărat model interactiv al comunicării. Forma
concretă a acestui model va purta denumirea de modelul tranzacŃional al comunicării,
fapt care subliniază tocmai interactivitatea sa: orice fel de tranzacŃie presupune din start
contribuŃia a cel puŃin doi participanŃi.
Metodologia care stă la baza modelului tranzacŃional al comunicării este analogia dintre
comunicare şi tranzacŃie, comunicarea devenind un schimb de mesaje intre interlocutori
în scopul de a obŃine avantaje reciproce. Dacă în cazul unei tranzacŃii economice aceste
avantaje pot fi cuantificate monetar, în cazul comunicării vorbim despre modificarea
stării actuale a interlocutorului cu o alta mai bună. La fel ca şi în cazul tranzacŃiilor
economice, valoarea mesajului este subiectivă şi depinde, în special, de contextul în care
are loc schimbul. De exemplu, în cazul unui schimb economic, fiecare participant va
aprecia valorile bunurilor pe care le cedează şi a celor pe care le obŃine în funcŃie de
situaŃia în care se află, adică de nevoile sale. Aşa este posibil ca un individ să cedeze, sa
zicem, un ceas Rolex pe un litru de apă doar pentru că se află în deşert şi suferă cumplit
de sete. În cazul comunicării, de exemplu, valoarea mesajului „Nu ai învăŃat suficient”
diferă în funcŃie de context: dacă o mamă îi spune acest lucru fiului său mesajul nu are o
valoare informativă ci una imperativă – este nevoie să înveŃi mai mult!Aşadar, în cadrul
modelului tranzacŃional al comunicării rolul primordial este jucat de contextul în care are
loc comunicarea.

2. Şcoala de la Palo Alto

2.1 Scopuri şi ipoteze

Principali cercetători care au dezvoltat modelul tranzacŃional al comunicării sunt cei care
fac parte din grupul format în anii 60 şi care a fost denumit Şcoala de la Palo Alto.
Dincolo de numele acestora (Gregory Bateson, Paul Watzlawick, J.Helmick-Beavin sau
D.Jackson) mai interesant este faptul că aceşti cercetători nu erau neapărat specialişti în
comunicare ci antropologi, sociologi, psihologi sau psihiatri. Activitatea lor s-a
desfăşurat, în principal, la spitalul de veterani din Palo Alto, acolo unde erau trataŃi
combatanŃii din războiul din Vietnam care sufereau de tulburări psihice. SoluŃia
inovatoare propusă de şcoala de la Palo Alto era aceea de a trata bolile psihice nu numai
prin metodele tradiŃionale (medicaŃia sau psihanaliza) ci şi prin intermediul comunicării,
pornind de la premisa că bolile psihice precum paranoia sau schizofrenia nu sunt boli ale
individului ci boli determinate de interacŃiunea individului cu societatea. Prin urmare,
programul de cercetare al şcolii de la Palo Alto poate fi rezumat prin următoarele scopuri:
1. realizarea unui model al comunicării care să explice mai bine interacŃiunile care
au loc între indivizi şi care să explice situaŃiile patologice (excepŃionale) ale
comunicării
2. determinarea modului în care interacŃiunile dintre indivizi determină modificările
care au loc în cadrul grupului
3. un rezultat cu aplicare concretă – o practică terapeutică destinată vindecării
bolilor mentale
Din punctul nostru de vedere, suntem interesaŃi în special de primul scop al cercetării cu
menŃiunea că aceste scopuri nu au fost totuşi în mode categoric separate.
Principalele ipoteze care fundamentează modelul comunicării propus de Şcoala de la Palo
Alto sunt următoarele:
• EsenŃa comunicării constă în procese relaŃionale şi interacŃionale. Cu alte cuvinte,
comunicarea este imbosibilă în lipsa unei relaŃii, a unui contact între interlocutori
• Comunicarea trebuie studiată la nivel “macro” ca un sistem şi nu pe fiecare
individ în parte. Atât mesajul cât şi elementele care fac parte din procesul de
comunicare trebuiesc abordate în ansamblu şi nu indepent.
• Contextul este cel care dă sensul comunicării

2.2 Contextul
Elementul care revine aproape obsedant în acest model al comunicării este contextul. Prin
context se înŃelege totalitatea regulilor care guvernează un act particular de comunicare.
Altfel spus, regulile comunicării sunt acordurile relaŃionale care descriu modul în care se
desfăşoară comunicarea. Aceste reguli pot fi implicite sau esxplicite. De exemplu
respectul acordat de un copil părintelui său este o regulă implicită „de bun simŃ” a
comunicării, în timp ce, de pildă, în cazul unei negocieri parteneri pot stabili explicit
regulile după care se va desfăşura negocierea (ordinea prezentării ofertelor, timpul de
răspuns la ofertă, participanŃii la negociere, etc.). Metodologia concretă prin care pot fi
distinse regulile ce guvernează un anumit act de comunicare este observaŃia empirică prin
care se identifică redundanŃele sau, mai bine zis, repetiŃiile din actul de comunicare. De
exemplu, o persoană care nu ştie şah poate învăŃa regulile acestui joc doar urmărind cu
atenŃie felul în care jucătorii mută piesele pe tabla de şah. În acelaşi mod, cineva poate
identifica regulile implicite şi explicite ale unei comunicări acordând atenŃie
comportamentelor repetitive ale interlocutorilor.

2.3 InteracŃiunea
Un alt element esnŃial al modelului Palo Alto îl reprezintă feedback-ul care asigură
caracterul interactiv al comunicării. Pentru reprezentanŃii şcolii de la Palo Alto un lucru
este cât se poate de cert: comportamentele indivizilor în cadrul unui sistem de
comunicare sunt interdependente. Orice efect are o cauză şi toate efectele determină alte
efecte. În acelaşi timp, aceste interacŃiuni dintre interlocutori pot determina la nivelul
sistemului de comunicare fie o menŃinere a situaŃiei actuale, fie o modificare în sistem.
De aceea, şcoala de la Palo-Alto vorbeşte de două tipuri de feedback:
• Feedback negativ care menŃine status-quo-ul sistemului. De exemplu atunci când
o persoană afirmă: Îmi este frig!, iar cealaltă răspunde: Şi mie! nimic nu se
modifică în starea iniŃială a celor doi interlocutori, doar că acum sunt conştienŃi că
suferă amândoi de frig şi nimic mai mult.
• Feedback pozitiv care determină o modificare a stării actuale a sistemului de
comunicare. Modificând exemplul anterior, am putea spune că dacă atunci când o
persoană afirmă: Îmi este frig!, iar cealaltă răspunde: PoŃi să închizi fereastra!
starea iniŃială a sistemului de modifică pentru că primului interlocutor i se oferă o
nouă opŃiune, aceea de a închide fereastra şi de a nu mai suferi de frig.
 2.4 Axiomele modelului
Modelul de comunicare propus de şcoala de la Palo Alto a căpătat o formă concretă odată
cu publicarea de către o parte dintre cercetătorii ce făceau parte din acest curent
(Watzlawick, Beavin şi Jackson) a lucrării Pragmatics of Human Communication. În
această lucrare sunt, pentru prima dată, expuse, explicate şi sintetizate axiomele pe care
se fundamentează modelul comunicării tranzacŃionale. Aceste axiome sunt:
1. Orice individ comunică: “Activitatea şi inactivitatea, cuvintele sau tăcerea toate
au o valoare de mesaj, ele influenŃează pe unii şi pe alŃii care, la rândul lor, nu au
cum să nu răspundă la aceste forme de comunicare”. Aşadar, reprezentanŃii şcolii
de la Palo Alto pun un semn de egalitate între comportament şi comunicare
arătând că, în mod practic, orice comportament uman are valoare comunicativă. În
opinia acestor cercetători nu putem vorbi de non-comportament şi, prin urmare, în
orice moment avem un anumit comportament care reprezintă o sursă de informare
pentru cei din jurul nostru. Această teză este similară cu cea praxeolocigă aplicată
în economie: nu există non-acŃiune, în orice moment omul acŃionează (chiar şi
atunci când nu face absolut nimic el tot a ales să facă ceva – să stea). Unul dinte
exemplele folosite de către reprezentanŃii şcolii de la Palo Alto pentru a releva
această axiomă este cel al unui individ care stă pe un scaun într-un bar şi se uită
drept în faŃă fără să privească în stânga sau în dreapta sau a vorbi. Acest
comportament transmite celor din jur un mesaj clar – personajul respectiv nu
doreşte să participe la discuŃii. Folosind această axiomă, modelul tranzacŃional al
comunicării propune următrul corolar extrem de important pentru înŃelegerea
fenomenului comunicării şi care vine într-o oareceare contradicŃie cu teoriile
clasice despre comunicare: Comunicarea are loc indiferent dacă aceasta este
intenŃională, conştientă sau eficientă.
2. Comunicarea este formată dintr-un conŃinut şi o relaŃie: “fiecare act de
comunicare are un conŃinut şi o relaŃie, iar relaŃia clasifică conŃinutul fiind astfel
o formă de comunicare”.Această este axioma care scoate în evidenŃă cele două
nivele interdependente ale comunicării: mesajul comunicării şi caracterul
relaŃional. Pentru ca mesajul să poată fi transmis şi interpretat, mai întâi trebui să
existe o relaŃie între interlocutori. Dincolo de acest aspect banal, această axiomă
este utilă pentru a rezolva diverse paradoxuri ce pot apărea atunci când ne referim
la comunicare. Unul dintre acestea este cel al tipurilor logice al lui Bertrand
Russel. Conform lui Russel există membri ai unei clase şi respectiv clase care
conŃin mai mulŃi membri şi se autoconŃin pe ele însele. Paradoxul este următorul:
fie S clasa tuturor mulŃimilor care nu se autoconŃin, atunci clasa S se autoconŃine
sau nu? Indiferent de răspunsul pe care îl dăm se ajunge la un paradox: dacă
răspundem afirmativ atunci înseamnă că S este o clasă care se autoconŃine şi
atunci nu poate defini clasele care nu se autoconŃin, dacă răspunsul este negativ
atunci înseamnă că există o clasă superioară lui S care să conŃină şi clasa S, de
unde rezultă că S nu este clasa tuturor claselor care nu se autoconŃin. Acest
paradox poate fi înŃeles mai simplu printr-un exemplu celebru: Să presupunem că
într-un oraş există un singur bărbier care îi bărbiereşte numai pe toŃi cei care nu
se bărbieresc singuri. Atunci apare firesc întrebarea: de bărbierul nostru cine se
ocupă? Dacă s-ar bărbieri singur înseamnă că definiŃia noastră de la început nu
este corectă pentru că bărbierul îi bărbiereşte si pe cei care se bărbieresc singuri,
adică pe el însuşi. Acelaşi lucru este valabil şi dacă l-ar bărbieri altcineva
înseamnă că nu ar fi singurul bărbier din oraş. Rezolvarea acestui tip de paradox
ne este oferită, la fel ca şi în cazul paradxului mincinosului, de distincŃia dintre
mesaje, există întotdeauna un mesaj care se referă numai la restul mesajelor şi nu
se aplică asupra lui însuşi. Revenind acum în zona comunicării, paradoxul
tipurilor logice se referă la faptul că există mai multe nivele de abstractizare ale
comunicării. Mesajele schimbate între interlocutori se pot referi fie la relaŃia de
comunicare, fie la conŃinutul comunicării în sine. Aşadar, şi în cazul comunicării
putem vorbi de clase ca şi comportament relevant sau regulă pentru o relaŃie de
comunicare şi membru al clasei ca şi comportament specific într+un context dat şi
particular. De obicei, confuziile apar atunci când fiecare dintre interlocutori
decodifică mesajul la un alt nivel decât partenerul. Să luăm un exemplu banal:
Într-o cameră de cămin un coleg îi spune celuilalt: Te rog frumos să arunci
gunoiul! Colegul în cauză poate să refuze să facă acest gen din teama de a nu se
transforma în cel desemnat întotdeauna cu sarcina nedemnă şi ingrată de a
arunca gunoiul. De fapt, cei doi interlocutori descifrează mesajul pe nivele
 diferite, în timp ce primul se referă la o acŃiune conretă, specifică şi probabil
unică, aceea de a arunca gunoiul în acea situaŃie particulară, celălalt
interlocutor interpretează mesajul la nivelul relaŃiei: în cadrul acestei relaŃii de
colegialitate eu sunt cel desemnat să se ocupe cu gunoiul.
3. Comunicarea este percepută secvenŃial. La prima vedere această axiomă ar putea
să pară ca un regres în teoria comunicării. După ce Schramm sau Saussure sau
Jokobson s-au străduit să arate că există o circularitate în comunicare şi că nu poŃi
distinge clar un început sau un sfârşit al comunicării, acum un model care are
pretenŃia de a fi mult mai evoluat ne reîntoarce la modelul lui Shannon. În
realitate însă, reprezentanŃii şcolii de la Palo Alto fac distincŃie între două sisteme
de referinŃă: cel exteriror din care comunicarea, într-adevăr, este percepută ca un
fenomen circular şi, respectic, cel intern la nivelul fiecărui individ care este nevoit
să organizeze şirul de mesaje după un anumit algoritm al periodicităŃii pentru a-l
putea descifra. Cu alte cuvinte, un individ nu poate fiziologic să descifreze două
mesaje în acelaşi timp, există o diferenŃă de timp extrem de mică între descifrarea
unor mesaje de care nu suntem întotdeauna conştienŃi. De exemplu, atunci când
conversăm cu o persoană prin telefon, ne vom da seama imediat dacă persoana
respectivă mai este implicat în acelaşi moment şi în alte activităŃi: va începe să
vorbească mai rar, răspunsurile vor veni mai greu şi uneori ne va cere să repetăm
ceea ce tocmai am spus. Acest comportament demonstrează că structura minŃii
umane nu permite descifrarea simultană a mai multor mesaje.
4. Comunicarea este digitală şi analogică De obicei, aceşti termeni sunt folosiŃi în
tehnică şi desemnează două tipuri de transmitere şi de codificare a informaŃiei.
Totuşi originea lor se află în procesele de comunicare în care putem distinge două
moduri de reprezentare a realităŃii:
a. Analogică – reprezentarea unui obiect printr-un simbol asemănător
b. Digitală - reprezentarea unui obiect printr-o convenŃie abstractă
În timp ce comunicarea analogică este non-verbală, comunicarea digitală este în
principal verbală. Omul este singura fiinŃă capabilă să comunice şi analogic şi
digital. În percepŃia şcolii de la Palo Alto, comunicarea analogică este folosită de
 individ pentru a stabili relaŃia de comunicare, iar cea digitală pentru a transmite
conŃinutul, mesajul.
5. InteracŃiunile pot fi simetrice sau complementare. Interactivitatea comunicării
constă în faptul că toate comportamentele, răspunsurile determinate de
comunicare sunt interdependente. Şcoala de la Palo Alto distinge două tipuri
generice de interacŃiuni determinate de comunicare:
a. InteracŃiunile simetrice în care partenerii au tendinŃa de a se comporta
identic şi de a minimiza diferenŃele dintre ei
b. InteracŃiunile complemetare în care partenerii adoptă comportamenta
diferite în scopul de a maximiza diferenŃele dintre ei şi de a se situa pe
poziŃii diferite, de obicei superioare, faŃă de interlocutor

3. Modele de comunicare derivate din Şcoala de la Palo Alto

Vastele cercetări întreprinse de şcoala de la Palo Alto au descis o nouă cale în ştiinŃa
despre comunicare. Dar, această cale a fost urmată nu neapărat de către reprezentanŃi
ai acestui curent pentru că iniŃiatorii şcolii, aşa cum am mai afirmat, nu au urmărit
decât în subsidiar problemele legate de comunicare fiind preocupaŃi şi de alte puncte
de pe agenda de studiu a şcolii de la Palo Alto. Cu toate acestea, Beavin a reuşit să
expună un model tranzacŃional standard şi sintetizat al comunicării derivat direct din
cercetările şcolii de la Palo Alto.

Modelul tranzacŃional sintetizat

Fundamentat, într-o proporŃie considerabilă, pe rezultatele şcolii de la Palo Alto, modelul
tranzacŃional sintetizat propune o nouă definiŃie a procesului de comunicare, conform
căreia: “Comunicarea reprezintă un proces continuu şi dinamic de punere în comun a
unor mesaje, predictibile şi realizate la diverse nivele ale semnificaŃiei al cărui scop
constă în organizarea comportamentului într-un mod mai eficient.”
Principiile expuse de acest model sunt următoarele:
 1. Comunicarea este un proces indispensabil
2. Comunicarea este un proces predictibil. Prin intermediul comunicării indivizii pot
prevedea cu o oarecare acurateŃe ce depinde de factori precum, durata
comunicării, nivelul comunicării, mesajele, etc., comportamentul partenerului de
comunicare
3. Comunicarea este un proces continuu
4. Există două nivele ale comunicării:
a. Nivelul conŃinutului
b. Nivelul relaŃional
5. Comunicare are loc între parteneri de statut egal sau pe verticală
6. Comunicarea reprezintă punerea în comun a semnificaŃiilor

3.2. Modelul lui DeVito

Intr-o lucrare publicată în 1993 Joseph DeVito defineşte comunicarea în următorul mod:
“Comunicarea apare atunci când mesajele sunt transmise şi receptate iar acestor mesaje le
este ataşată o semnificaŃie. Întotdeauna comunicarea umană este distorsionată de
zgomote, are loc într-un anumit context, produce un anumit efect şi este urmată de un
răspuns”. Conform acestui model, orice proces de comunicare are în componenŃa sa
următoarele elemente:
• Contextul: cuprinde patru coordonate:
o Cadrul fizic
o Cadrul cultural
o Cadrul social şi psihologic
o Cadrul temporal
• EmiŃător-receptor. Mesajul.
• Canalul
• Zgomotul care poate fi de natură:
o Fizică
o Psihologică
o Semantică
• Codificarea si transmiterea mesajului.
 • Feedback-ul
Modelul DeVito identifică următoarele principii ale comunicării:
1. Comunicarea reprezintă un ansamblu de semnale, comportamente, mesaje verbale
şi non-verbale interdependente.
2. Comunicarea este un proces de ajustare, eficienŃa sa depinde de abilitatea
participanŃilor de a detecta şi decodifica semnalele transmise de ceilalŃi
3. Comunicarea constă dintr-un conŃinut şi o relaŃie stabilită între participanŃi.
ConŃinutul comunicării este cel ce determină efectele .şi comportamentul ulterior
al receptorului iar relaŃia existentă între participanŃi determină forma comunicării.
4. Comunicarea reprezintă un proces continuu al cărui început şi sfârşit nu pot fi
distinse
5. Comunicarea este un proces tranzacŃional adică un proces simultan de emitere şi
receptare a informaŃiilor. Toate componentele comunicării sunt interdependente, o
modificare a unei componente implică, în mod automat, modificări ale altor
componente ale comunicării.
6. Comunicarea este un proces intenŃionat care urmăreşte atingerea unui scop.
7. Comunicarea este un proces ireversibil. Odată ce mesajul a fost transmis, acesta
nu mai poate fi retras, el poate fi explicat, modificat sau retractat dar mesajul
iniŃial nu se va şterge total din mintea receptorului.