Ca orice mare autor, Caragiale sfîrşeşte prin a nu mai putea fi citit din cauza abuzului de

exegeză. Fiecare istoric sau critic literar, fiecare regizor de teatru sau film, fiecare condeier,
profesionist sau de ocazie, îl dublează pe scriitorul Caragiale, cu un Caragiale privat, reamenajat
după gustul, obsesiile, idiosincrasiile şi „creativitatea“ proprie. Toţi se simt în posesia
„adevăratului“ Caragiale: mai subtil, mai complicat, mai „original“, mai spectaculos, mai fistichiu,
mai „actual“ decît cel pe care îl ştie lumea. De acord: avem de a face cu unul din inevitabilele
efecte colaterale ale lecturii: orice cititor îşi face – şi are dreptul să-şi facă – o imagine personală
despre textul pe care îl citeşte. Cu atît mai mult, orice hermeneut poate „descoperi“ unghiuri de
atac insolite, poate risca ingenioase tatonări printre rînduri. Cu condiţia să nu creeze, prin efortul
său inovator, un alt text şi un alt autor. Adică să nu pretindă a fi mai deştept, mai talentat, mai
profund decît însuşi obiectul strădaniilor sale.

Tot omul e pîndit, astăzi, de cel puţin două maladii insidioase: sîntem (mereu) foarte ocupaţi şi
vrem să fim (mereu) foarte inteligenţi. Rezultatul e, în primul caz, o semnificativă pierdere de
libertate, iar în al doilea – o ireversibilă înstrăinare de bucuriile simple. Ambele maladii sînt la
antipodul „caragialismului“. „Fiţi sănătoşi şi veseli!“ – e formula de încheiere a multor scrisori din
corespondenţa lui Caragiale. A-l citi cu o mină tragică, a identifica peste tot urme de cianură, a
recolta din fiecare rînd probe de bilă neagră, amărăciuni, acreli, exasperări, cinisme, suferinţe
disimulate şi clovnerii tragice e a merge în răspăr cu firea şi geniul său. Da, Caragiale e un om
întreg, ştie ce e tristeţea, dezamăgirea, descumpănirea. Are pagini cutremurător patetice, după
cum are pagini de un haz nebun şi de o devastatoare savoare ludică. Dincolo însă de umorile lui
schimbătoare, de suişurile şi coborîşurile destinului şi ale firii sale, trebuie, cred, să ne veselim,
clipă de clipă, de veselia lui, de rîsul lui genuin, de aplecarea lui spre chef aşezat şi amuzament.
Caragiale e, fireşte, un observator critic, un om al ironiei şi al deriziunii, dar toate pe un fundal de
voioşie existenţială, de convivialitate tonică. Oamenii şi lumea îl distrează. Îi plac taclaua,
anecdota, comédia vieţii. Cum spune într-o scrisoare, „petrece nebuneşte, ca toţi oamenii
cuminţi“. Şi poate că marea lecţie a lui Caragiale pentru România de azi nu constă doar în
semnalarea nevindecabilelor noastre derapaje, stereotipii şi rele moravuri, ci şi în recuperarea
unei virtuţi esenţiale: virtutea bunei-dispoziţii, a bunului dozaj dintre seriozitate şi relativism, dintre
melancolie şi zîmbet, dintre „criză teribilă, mon cher!“ şi „a se slăbi!“.

Pe scurt, e păcat să-l citeşti pe Caragiale fără bucuria de primă instanţă a glumei enorme sau
minore pe care o oferă fiecare frază. Trebuie să ştii să descoperi, de pildă, cu cîtă vervă şi
competenţă stîlceşte, în joacă, limba franceză, în cutare scrisoare către Alceu Urechia („Douleurs
vouloir pas passer!“), să rîzi candid de asocieri de tipul „mitologic-mitocănesc“, să savurezi
alunecarea „Constituţiei“ spre „Costicuţie“, să citeşti cu glas tare, printre hohote de rîs, descrierea
lenei cronice valahe drept „Pigritia orientalis fetida“, sau „stenograma“ năucitoare a modului „cum
se înţeleg ţăranii“. Cînd o vajnică matroană română îşi admonestează copilul care îşi bagă mîna
în nas în prezenţa perechii regale, spunîndu-i, printre dinţi: „Şezi frumos că te vede madam
Carol!“ nu e vorba nici de antimonarhism, nici de critica pedagogiei „burgheze“, ci, înainte de
toate, de hazul imanent al unui simplu caraghioslîc. Nu mă grăbesc să evacuez pe „abisalul“
Caragiale, pe expresionistul grotesc, pe antipaticul „nepatriot“ sau pe idilicul duios al unei
benigne clase de mijloc. Treacă de la mine şi analiza structuralistă a textelor („funcţia actanţială“
a scrisorii pierdute). Dar recunosc că, din cînd în cînd, mă trezesc spunînd prompt: „Mofturi!“. Şi
mă întorc, destins, la deliciile înveselitoare care îmi ies în întîmpinare pagină de pagină.

Cititorul contemporan are o şansă aparte: poate ajunge la nimbul – insuficient frecventat – al
deplinătăţii caragialiene, al veseliei lui incoruptibile, ca şi al gravităţii lui suverane, datorită unui
mare cunoscător: vesel, ca şi Caragiale, voluptuos, lacom de realitate, neobosit consumator – dar
şi mare furnizor – de miresme şi cuvinte, dinamic pînă la risipă, trîndav, cînd senzualitatea o cere,
ca un turc, bun de gură, bun de glumă, „dat în Paşte“. Îl cheamă Dan C. Mihăilescu şi a pus pe
piaţă, de curînd, trei borcane de dulceaţă de Haimanale: două antologii (Cele mai frumoase
scrisori şi Despre lume, artă şi neamul românesc) şi o lucrare proprie: I.L. Caragiale şi caligrafia
plăcerii. Mă înclin şi mă bucur să mă văd confirmat în resturile de bună-dispoziţie pe care le mai
am.