Apa Si Sarea Vindecatorii Din Interior

APA
DECENEU
2013
APA
PENTRU SĂNĂTATE
PENTRU VINDECARE
PENTRU VIAŢĂ
Apa şi sarea,
vindecătorii tăi din interior
Dr. F. Batmanghelidj
GHS
Global Health Solutions Inc.
Această carte nu se substituie în niciun fel sfatului autorizat al medicului.
Cititorul trebuie să consulte cu regularitate un medic cu privire la toate
aspectele referitoare la sănătatea sa şi mai ales în cazul unor simptome
ce necesită diagnosticare sau analize medicale.
Parte din materialul publicat în această carte a apărut mai întâi în cartea
Your Body’s Many Cries for Water („Nesfârşitele plânsete ale trupului
tău după apă”), care a fost publicată mai întâi în anul 1992, şi apoi
îmbunătăţită şi republicată în anul 1995.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BATMANGHELIDJ, FEREYDOON
APA: PENTRU SĂNĂTATE - PENTRU VINDECARE -
PENTRU VIAŢĂ / Dr. F. Batmanghelidj; trad: - Bucureşti:
Editura Deceneu, 2013
ISBN 978-973-9466-40-X
2X
Copyright © 2013 Editura Deceneu.

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin SC Editura Deceneu
SRL. Reproducerea integrală sau parţială a textului este interzisă şi va fi
pedepsită conform legii.
Creatorului nostru, cu veneraţie, umilinţă, dăruire şi iubire
Dedicată de asemenea şi tuturor celor care au avut de

suferit de pe urma limitărilor noastre, pe care le-am avut în
ştiinţa medicală.
„Cel mai mare păcat împotriva semenilor noştri nu este

să-i urâm, ci să fim indiferenţi faţă de ei. Aceasta este esenţa
lipsei de umanism.“
George Bernard Shaw, 1897
Atât altruismul cât şi egoismul sunt caracteristici şi

mecanisme ale instinctului de apărare. Egoismul ne face să
fim îngăduitori cu noi înşine, pe seama altora. Atunci când o
societate este alcătuită în majoritate din astfel de oameni,
va apărea un cerc vicios al haosului. Pe de altă parte,
altruismul – ca expresie a lipsei egoismului – dă naştere
unor strădanii care aduc beneficii societăţii şi umanităţii,
supravieţuirii şi progresului lor, ceea ce îl va ajuta şi pe cel
altruist.
Această carte este destinată să servească societăţii

şi tuturor oamenilor de bună credinţă care contribuie
la integritatea, susţinerea, sănătatea, bunăstarea şi
prosperitatea ei.
ÎN SEMN DE RECUNOŞTINŢĂ
Nonconformistului doctor, profesor emerit Howard Spiro, de
la Universitatea Yale. El a fost primul om de ştiinţă din domeniul
medical care a înţeles meritul cercetării mele clinice şi a prezentat-o
medicinei occidentale. A publicat editorialul meu intitulat A New
And Natural Method of Treatment of Peptic Ulcer Disease („O
nouă metodă naturală de tratament în ulcerul peptic”) în revista
sa Journal of Clinical Gastroenterology, din iunie 1983. Interesul şi
încurajarea sa mi-au dat imboldul necesar să-mi continui cercetările
până în prezent, iar rezultatul lor este această carte pe care o ţineţi
în mână.
NOTA AUTORULUI
Informaţiile şi recomandările asupra ingerării apei ce sunt
prezentate în această carte se bazează pe pregătirea profesională,
experienţa personală, cercetări foarte extinse şi alte publicaţii ale
autorului având ca subiect metabolismul apei în organism. Autorul
acestei cărţi nu face niciun fel de recomandare medicală, nici nu
prescrie folosirea unei anumite medicaţii sau întreruperea vreunei
medicaţii din niciun fel de tratament fără sfatul doctorului curant,
fie ea directă sau indirectă. Intenţia autorului, bazată pe cele mai
recente cunoştinţe din domeniul microanatomiei şi fiziologiei
moleculare, este doar aceea de a oferi informaţii referitoare la
importanţa apei pentru starea de sănătate şi de a ajuta la informarea
publicului asupra efectelor dăunătoare ale deshidratării cronice
a organismului – din copilărie până la vârsta senectuţii. Această
carte nu are intenţia să înlocuiască sfatul avizat al unui medic. Din
contră, este foarte de dorit să împărtăşiţi informaţia conţinută în
această carte cu doctorul vostru curant. Aplicarea informaţiilor
şi recomandărilor descrise în această carte se fac pe propria
răspundere. Acceptarea informaţiei trebuie să fie în strict acord cu
instrucţiunile date în această carte. Niciun cititor, şi în special cei
care au un istoric al unor boli grave sau care sunt sub supraveghere
medicală, nu trebuie să folosească informaţia conţinută în această
carte fără supravegherea doctorului său curant.
Cuprins
CAPITOLUL 1
Unde anume a greşit medicina modernă? ....................................................... 15

Noul nivel de gândire din medicină ................................................................... 20
Naşterea unui nou adevăr ştiinţific în medicină ............................................. 21
Paşi pentru modelarea medicinei din zilele noastre .................................... 23
CAPITOLUL 2
Apa – cea bizară şi simplă ....................................................................................... 26

Suntem totuşi dependenţi de apă ...................................................................... 27
Neîntrerupta mea luptă cu instituţia medicală ............................................... 31
A aştepta până când ţi se face sete înseamnă să mori prematur şi în
chinuri ........................................................................................................................... 32
CAPITOLUL 3
Bazele noii medicini pentru următoarele milenii ........................................... 39

Patruzeci şi şase de motive pentru care trupul nostru are nevoie de apă în
fiecare zi ....................................................................................................................... 39
Unele dintre proprietăţile şi funcţiile primare ale apei în organism ........ 42
CAPITOLUL 4
Regimul apei în cazul unui fetus sau bebeluş .................................................. 46

Regimul apei în timpul copilăriei şi adolescenţei .......................................... 52
Managementul apei în cazul adulţilor ............................................................... 54
Diminuarea senzaţiei de sete ................................................................................ 55
CAPITOLUL 5
Ce este deshidratarea cronică? ............................................................................. 58

Identificarea deshidratării ...................................................................................... 58
CAPITOLUL 6
Noile percepţii recunoscute ale stării de sete .................................................. 61
CAPITOLUL 7
Deshidratarea primară şi programele de management al resurselor ..... 68

Astmul şi alergiile ...................................................................................................... 69
Presiunea sanguină şi deshidratarea ................................................................. 84
Diabetul ........................................................................................................................ 98
Constipaţia şi complicaţiile ei ............................................................................. 104
Bolile autoimune .................................................................................................... 107
CAPITOLUL 8
Strigătele de criză ale trupului după apă ....................................................... 110

Durerea ...................................................................................................................... 111
Arsurile la stomac şi tulburările dispeptice ................................................... 113
Hernia hiatală şi arsurile la stomac ................................................................... 118
Durerile abdominale ............................................................................................. 126
Durerile de cap şi migrenele ............................................................................... 127
Durerea artritică reumatoidă ............................................................................. 128
Durerile lombare ..................................................................................................... 131
Osteoartritele ........................................................................................................... 133
CAPITOLUL 9
Deshidratarea şi boala .......................................................................................... 135

Obezitatea ................................................................................................................ 136
CAPITOLUL 10
Deshidratarea şi degradarea creierului ........................................................... 144

Bariera sânge-creier ............................................................................................... 145
Neurotransmiţătorii şi deshidratarea .............................................................. 147
Serotonina – coordonatorul tuturor neurotransmiţătorilor .................... 151
Histamina – primul neurotransmiţător din trupul nostru ........................ 152
Apa – energizantul creierului ............................................................................. 154
Deshidratarea – cauza accidentelor vasculare cerebrale .......................... 158
CAPITOLUL 11
Hormonii şi deshidratarea ................................................................................... 162

Depresia şi sindromul oboselii cronice ........................................................... 167
Uscăciunea şi fierbinţeala ochilor ..................................................................... 170
Nivelul ridicat de colesterol în sânge ............................................................... 170
Boala coronariană .................................................................................................. 173
Bufeurile .................................................................................................................... 174
Guta ............................................................................................................................. 175
Pietrele la rinichi ..................................................................................................... 176
Pielea şi deshidratarea .......................................................................................... 176
Osteoporoza ............................................................................................................. 178
Apariția cancerului ................................................................................................. 181
CAPITOLUL 12
Vindecarea cu ajutorul apei – cât de multă apă şi cât de des? ............... 187
Apă sau lichide? ...................................................................................................... 188
Cafeina în băuturi ................................................................................................... 189
Alcoolul în băuturi .................................................................................................. 191
Sucurile şi laptele în locul apei ........................................................................... 192
CAPITOLUL 13
Mineralele sunt vitale ............................................................................................ 197

Sarea – eternul remediu ....................................................................................... 199
Sarea – unele dintre miracolele ei ascunse .................................................... 201
CAPITOLUL 14
Alte elemente esenţiale pentru sănătate şi vindecare .............................. 209

Proteinele .................................................................................................................. 209
Stresul şi aminoacizii ............................................................................................. 210
Grăsimile esenţiale ................................................................................................. 217
Fructe, legume şi lumină solară ......................................................................... 219
Exerciţiile fizice ........................................................................................................ 223
CONCLUZIE – patru paşi simpli pentru o sănătate debordantă .......... 227

PREFAT,A�
Zorii unei noi ere medicale
Doar dacă începi să suferi de o anumită problemă de sănătate

care ar putea chiar să te ucidă, doar atunci începi să cauţi în stânga
şi-n dreapta pentru a găsi o explicaţie şi o soluţie la situaţia ta
dificilă. Până atunci nu poţi să apreciezi impactul devastator din
punct de vedere emoţional, pe care o vizită la medic şi pronunţarea
constatărilor sale poate să îl aibă asupra vieţii şi sufletului unei alte
persoane. Să sperăm că nici voi şi niciunul dintre cei dragi vouă nu
se va confrunta vreodată cu o asemenea situație – cu care mii de
oameni se confruntă zilnic. Motivul pentru care astăzi, în America,
ne confruntăm cu crize ale sistemului de asistenţă medicală este
faptul că multe boli devastează şi ucid prematur milioane de oameni.
În acelaşi timp, criza sistemului de asistenţă medicală a costat în jur
de 1,2 trilioane de dolari în anul 2001, şi se prevede că acest cost va
creşte cu 11 procente în fiecare an.
Este adevărat că din punct de vedere ştiinţific suntem cea mai
avansată naţiune de pe glob, şi că investim miliarde de dolari pe an
în cercetările medicale. Totuşi, dacă ne uităm la manualele medicale,
vom vedea pagini după pagini de explicaţii asupra unor boli care
ucid. Iar atunci când autorii acestor cărţi ajung în punctul în care
trebuie să ne lumineze asupra cauzei acelei boli, ei ne mărturisesc
că „etiologia este necunoscută“. Aceasta înseamnă că majoritatea
doctorilor nu cunosc cauzele bolilor majore ale trupului uman şi,
cu toate acestea, societatea le conferă licenţa pentru a prescrie
diferite tratamente care adesea nu sunt în beneficiul pacientului
ci, dimpotrivă, pot să îl ucidă încet şi prematur. Iată în continuare
câteva articole care dovedesc afirmaţiile mele.
12 Dr. F. Batmanghelidj
The Washington Post – 13 aprilie 1998

Medicamentele prescrise corect cer un preţ mare
Milioane de oameni afectaţi de reacţiile adverse (toxice) ale
medicamentelor
de Rick Weiss
Un nou studiu anunţă că mai mult de două milioane de americani
se îmbolnăvesc serios în fiecare an datorită reacţiilor adverse ale
medicamentelor prescrise corect şi luate corespunzător, iar 106.000
mor în urma acestor reacţii. Acest număr surprinzător de mare face
ca efectele secundare ale medicamentele să se plaseze pe locul şase, şi
poate chiar pe locul patru, în rândul celor mai comune cauze de deces
din această ţară.
The Washington Post – 21 noiembrie 2003

Rapoartele Institutului de Medicină, care este parte a Academiei
Naţionale de Ştiinţe, instituţie acreditată de Congres, nu au nicio forţă
legală, dar pot fi extrem de influente. Un raport realizat în urmă cu
patru ani ce estima că cel puţin 44.000 de americani – şi posibil chiar
98.000 – mor anual în urma erorilor medicale, a fixat atenţia întregii
ţări asupra unui subiect pe care cercetătorii academiei au căutat de
ani de zile să-l aducă la cunoştinţa publicului. Noul raport intitulat
„Siguranţa pacientului – atingerea unui nou standard în îngrijirea
bolnavului“ a fost conceput ca un mare pas în rezolvarea problemelor
ce fuseseră expuse într-un document anterior intitulat „A greşi e
omenesc“.
The Independent – luni, 8 decembrie 2003

Directorul de la Glaxo spune: „Medicamentele noastre nu au
efect la majoritatea pacienţilor.”
„Marea majoritate a medicamentelor – mai mult de 90% – au
efect doar în cazul a 30 sau 50% dintre oameni“, spune dr. Roses. „Nu
spun că majoritatea medicamentelor nu au efect. Ce vreau să spun
este că medicamentele au efect în cazul a 30 sau 50% dintre oameni.
Medicamentele care există pe piaţă au efect, dar nu au efect în cazul
tuturor persoanelor.“
APA: PENTRU SĂNĂTATE - PENTRU VINDECARE - PENTRU VIAŢĂ 13
Los Angeles Times – duminică, 7 decembrie 2003

Fuziunea hoţiilor: companiile farmaceutice şi cercetarea medicală
guvernamentală
Unii dintre oamenii de ştiinţă de frunte din instituţiile naţionale
de sănătate primesc atât cecuri cât şi drepturi la bursa de mărfuri
din partea firmelor biomedicale. Deşi sunt în creştere, asemenea
aranjamente sunt ţinute secrete.
Vestea bună este că aceste licenţe urmează să fie retrase.
Asociaţia Naţională pentru Onestitatea în Medicină (National
Association For Honesty in Medicine, www.nafhim.org) va face
aceasta.
Ceea ce veţi citi în continuare în această carte reprezintă o nouă
perspectivă în cadrul ştiinţei fiziologiei – nu este o formă de ştiinţă
ca cea folosită de producătorii de medicamente, ci o disciplină
ştiinţifică ce defineşte modul în care ţesuturile şi organele vii dintr-un
organism funcționează în mod natural. Această carte tratează unele
dintre problemele importante ale sănătăţii, cauza şi modalităţile
naturale de corectare – vindecare – a acestor probleme. Atunci
când cauza şi modul de vindecare a oricărei probleme de sănătate
devin clare, folosirea excesivă a cuvintelor şi expresiilor complicate,
răsunătoare devine inutilă. Ceea ce urmează să citiţi aici se bazează
pe o extinsă cercetare clinică şi ştiinţifică. Am cercetat, am studiat şi
am scris despre informaţiile din această carte vreme de douăzeci şi
doi de ani, aceasta pe lângă experienţa dobândită începând cu anul
1950, când când m-am angajat la St. Mary’s Hospital Medical School
din cadrul Universităţii din Londra.
Subiectul pe care îl voi aborda se referă la ramificaţiile fiziologice
şi complicaţiile metabolice ale deshidratării cronice involuntare, ca
şi cauză primară a multor boli grave. Unii au afirmat că este cea mai
mare realizare a medicinei moderne.
Această simplă prezentare despre unele dintre problemele
sănătăţii din zilele noastre este o introducere la viitoarea
transformare bazată pe ştiinţă şi logică ce urmează să aibă loc în
cadrul medicinei din întreaga lume. Ea este pregătită împreună
cu impulsul imediat necesar al societăţii, în special pentru cei

cincisprezece milioane de copii astmatici ai căror părinţi trebuie să
înţeleagă cât mai repede cauza acestei boli şi modalitatea simplă,
gratuită de prevenire şi tratare care poate salva vieţi.
DĂ DRUMUL LA ROBINET... ŞI CULEGE BENEFICIILE UNEIA
DINTRE CELE MAI MARI DESCOPERIRI DIN DOMENIUL SĂNĂTĂŢII
DIN TOATE TIMPURILE!
Descoperă rolul crucial pe care apa îl joacă în tratamentul
multor boli şi afecţiuni:
BOLILE CARDIACE ŞI ACCIDENTUL VASCULAR CEREBRAL – apa
este esenţială în prevenirea blocării arterelor din inimă şi creier;
INFECŢII – apa poate creşte eficienţa sistemului imunitar în
combaterea infecţiilor şi a celulelor canceroase;
DEPRESII – apa ajută trupul să-şi reîncarce rezervele cu
neurotransmiţătorul serotonină;
INSOMNII – apa este necesară pentru producerea melatoninei,
regulatorului natural al somnului;
LIPSA DE ENERGIE – apa generează energie electrică şi
magnetică în cadrul fiecărei celule din organism, creând un salt
energetic natural
DEPENDENŢĂ – apa poate elimina nevoile morbide de cafeină,
alcool şi alte droguri;
OSTEOPOROZĂ – apa ajută la formarea unor oase puternice;
LEUCEMIE ŞI LIMFOM – apa normalizează sistemele de
producere a sângelui care pot ajuta în prevenirea multor forme de
cancer
DEFICITUL DE ATENŢIE – un creier bine hidratat este în mod
continuu energizat pentru a imprima noi informaţii în băncile de
memorie.
APA ŞI SAREA – VINDECĂTORII VOŞTRI DIN INTERIOR
CAPITOLUL 1
Unde anume a greşit medicina modernă?
În opinia mea, marea tragedie din istoria medicală este

presupunerea că singurul semn al nevoii de apă a organismului este
senzaţia de uscăciune a gurii. Pe baza acestei presupuneri greşite,
medicina modernă a mai făcut încă alte trei confuzii care au costat
foarte mult societatea. Haideţi să aruncăm o privire la aceste patru
presupuneri eronate.
1. Întreaga structură a medicinei moderne este construită pe
premisa extrem de şubredă că senzaţia de gură uscată este
singurul semn al deshidratării. Această premisă falsă este
răspunzătoare pentru lipsa de înţelegere a diferitelor probleme
de sănătate dureroase care se sfârşesc cu moartea în cazul
multor milioane de oameni. Ei suferă pentru că nu ştiu că sunt
extrem de însetaţi. Medicina modernă „bazată pe ştiinţă“ este
structurată pe simpla greşeală a ipotezei bazate pe senzaţia de
gură uscată, care a fost instituită cu mulţi ani în urmă. În anul
1764, germanul Albrecht von Haller a fost primul care a susţinut
că gura uscată este un semn al senzaţiei de sete. În anul 1918,
doctorul englez Walter Branford Cannon a susţinut ideile
lui Haller. Şi, deoarece era o persoană influentă, ideile lui au
devenit o modă şi se reflectă în literatura ştiinţifică acceptată
până în zilele noastre. Totuşi, în anul 1867, francezul Moritz
Schiff a susţinut că setea era o senzaţie generală: „Ca senzaţie,
ea nu este mai localizată decât foamea.“ Ştim acum că Haller
şi Cannon au greşit – dar întrucât ideile lor s-au înrădăcinat în
infrastructura medicinei, aceeaşi greşeală s-a perpetuat de la o
generaţie de studenţi la medicină la alta, şi tot aşa până în zilele
noastre. Această fisură în înţelegerea ştiinţifică a regimului
apei în organismul uman a modificat cursul medicinei. Schiff a
înţeles mult mai bine trupul uman.
În fapt, gura uscată nu este un semn pe care să ne bazăm.

Trupul uman foloseşte o logică diferită: pentru a putea mesteca
şi înghiţi mâncarea, şi pentru a înlesni şi lubrifia această funcţie,
se produce o cantitate considerabilă de salivă, chiar dacă
restul trupului este în penurie de apă. În orice caz, apa este
mult prea importantă pentru trup pentru a semnaliza lipsa ei
doar prin senzaţia de gură uscată. Trupul uman are multe alte
semne sofisticate pentru a indica faptul că duce lipsă de apă.
Trupul poate suferi de o deshidratare severă fără a prezenta
o gură uscată. Deshidratarea produce simptome severe, până
la crize ce ameninţă viaţa. Medicina modernă a realizat o
confuzie a acestor simptome de uscăciune internă, localizată,
identificându-le sub forma diferitelor boli. Drept rezultat, se
prescrie o medicaţie toxică pentru a trata „boala“ şi nicidecum
cauza, care este deshidratarea.
Gura uscată este unul dintre ultimii indicatori ai deshidratării
trupului. În momentul în care gura uscată devine un indicator
al lipsei de apă, multe alte funcţii delicate ale trupului au fost
deja stopate şi pregătite pentru suprimare. Iar procesul de
îmbătrânire se instalează chiar în acest mod – prin pierderea
funcţiunilor unor enzime. Un trup deshidratat pierde din
complexitate şi versatilitate. Unul dintre exemple este diabetul
juvenil în care, celulele producătoare de insulină din pancreas
sunt sacrificate ca rezultat al persistenţei deshidratării.
2. Cea de-a doua greşeală majoră în ştiinţa fundamentală a
medicinei este ideea că apa este doar o simplă substanţă care
dizolvă şi transportă diferite lucruri. Apa nu este o simplă
substanţă inertă. Ea are două tipuri de proprietăţi primare
în organism. Primul tip conţine proprietăţile de susținere a
vieţii. Cel de-al doilea tip, mult mai important, este rolul apei
în funcţiile de creare a vieţii. Medicina modernă recunoaşte
doar proprietăţile apei de susţinere a vieţii. Şi, tocmai de aceea,
deshidratarea cronică involuntară este, în ultimă instanţă, un
proces nerecunoscut ce ameninţă viaţa. În mod evident, pentru
a ne salva sănătatea şi viaţa, trebuie mai întâi să recunoaştem şi
să înţelegem acest proces.
3. Cea de-a treia eroare majoră din medicină este premiza că

trupul uman poate regla în mod eficient raţia sa de apă de-a
lungul duratei de viaţă a acelei persoane. Pe măsură ce înaintăm
în vârstă, noi ne pierdem capacitatea de a percepe senzaţia
de sete şi începem să nu mai consumăm lichide în mod
adecvat, până când celulele sănătoase din organele vitale se
zbârcesc şi nu mai pot susţine viaţa. Pentru a preveni atingerea
fazelor ireversibile ale procesului de deshidratare, trebuie să
recunoaştem debutul deshidratării şi manifestările ei.
4. Cel de-al patrulea cui în coşciugul medicinei moderne este
ideea că orice fluid poate înlocui nevoia de apă din organism.
În prezent, aceasta este o problemă majoră. Unele dintre
băuturile produse şi folosite în mod curent nu acţionează în
trup asemeni apei. Dacă începeţi să înţelegeţi motivul simplu
pentru care unele fabrici prelucrează cafeină, sau chiar cocaină,
atunci veţi recunoaște problema.
Informaţiile conţinute în această carte se referă la una dintre

cele mai mari descoperiri medicale din lume, întrucât expune o
tragedie majoră din istoria medicală – premiza eronată că senzaţia
de gură uscată este singurul mod prin care trupul ne semnalează
nevoia sa de apă. Pe scurt, noua înţelegere ştiinţifică este aceea că
deshidratarea cronică involuntară a trupului uman se poate manifesta
în tot atâtea moduri în care noi am inventat boli în medicină. Noi am
creat o oportunitate pentru ca industria farmaceutică să prospere
şi am dat naştere la actualul sistem de sănătate ce „are grijă de
bolnav“, cu preţul preţioaselor vieţi şi resurse umane. Sistemul
de îngrijire a bolnavului supravieţuieşte şi prosperă atunci când
oamenii sunt în mod continuu bolnavi. Şi este exact ceea ce se
petrece acum.
În mod tragic, noile descoperiri despre deshidratare,
considerată ca fiind la originea majorităţii problemelor de sănătate,
nu ajung la cunoştinţa publicului prin intermediul sistemelor de
îngrijire a sănătăţii controlate de comerţ din această ţară. Dacă
ar fi ajuns, aceasta ar fi dus la dispariţia rapidă a acestor sisteme.
Cu toate acestea, nu există niciun motiv logic pentru care zeci de
milioane de oameni din societatea noastră să trebuiască să urmeze

un tratament medicamentos, când ei suferă numai şi numai de
deshidratare.
Afirmaţiile făcute în acest capitol introductiv nu sunt menite
să prezinte într-o lumină proastă personalul medical din cadrul
sistemului de îngrijire a bolnavilor care, plin de dăruire şi compasiune,
îi ajută zilnic pe cei care sunt din nefericire bolnavi. Ei nu trebuie
blamaţi pentru greşelile fundamentale din cadrul protocoalelor
standard de tratament din medicină. Această răspundere revine
în totalitate specialiştilor medicali aflaţi în poziţii puternice, cât şi
instituţiilor sănătăţii care au puterea de a corecta problema, dar
care se împotrivesc unor asemenea idei.
Medicina oficială, împreună cu susţinătorii ei care colectează
fonduri nu vor abandona de bună voie medicina farmaceutică. De
ce? Ei nu doresc să permită soluţiilor naturale la problemele de
sănătate ale societăţii să fie recunoscute şi să ajungă la marele
public. Această carte este destinată să strice liniştea acestei tendinţe
egoiste ce aduce beneficii doar sistemelor de îngrijire a bolnavilor
din societatea noastră avansată, şi asta în detrimentul oamenilor.
Este acum extrem de clar că trupul uman are multiple
modalităţi prin care ne semnalează nevoia sa generală sau locală
de apă. Aceste manifestări ale uscăciunii în trup au fost înţelese ca
indicatori ai uneia dintre boli. Bazându-se pe această necunoaştere,
protejată şi răsfăţată de industria farmaceutică, medicina oficială
a etichetat diferitele complicaţii ale deshidratării ca fiind diverse
„boli“. Bazându-se pe această prezumţie eronată, încrezătorul
public american trebuie să plătească costurile din ce în ce mai
crescute ale sistemului de îngrijire a sănătăţii, cu preţul propriei
sănătăţi şi al banilor câştigaţi cu greu.
Trebuie să înţelegem că deshidratarea persistentă aduce o
continuă modificare a noii stări chimice din organism. Atunci când
o nouă stare chimică produsă de deshidratare devine pe deplin
stabilizată, ea generează multe modificări structurale, chiar şi în
cadrul tiparului genetic al organismului. Tocmai de aceea prevenirea
deshidratării joacă un rol atât de crucial. Şi tocmai de aceea, pentru
mine, astmul la copii este o problemă majoră, aşa cum este şi
otalgia neinfecţioasă la bebeluşi. Deshidratarea, atunci când se

apropie de punctul în care generează astmul la copii, poate duce în
final la deteriorarea materialului genetic, la boli autoimune şi chiar
la cancer, în anii care urmează.
Înţelegerea deshidratării cronice va croi drum deschis
dezvoltării unui sistem de îngrijire medicală infinit mai prietenos
cu oamenii. Şi, conform estimărilor mele, va fi posibil să avem o
naţiune indiscutabil mai sănătoasă şi mai productivă, cu doar 30%
din costurile folosite în prezent pentru asistenţa medicală. Aşa
cum puteţi vedea, nu promovez un produs care să aducă un profit
financiar mai mare. Ceea ce fac este doar să împărtăşesc o viziune
medicală unică şi experienţa personală provenită din mulţi ani de
cercetare, care să-i ajute pe cei care lucrează în domeniul medical,
dar şi pe oameni în general, să înţeleagă cauza fundamentală a
multor condiţii de sănătate precară.
Ne aflăm acum în secolul XXI, şi chiar şi în acest stadiu de
dezvoltare, manifestările noastre exterioare determinate de
deshidratarea locală încă nu au fost înţelese în cadrul medicinei. Am
căutat mereu drept soluţie un medicament pe care să-l aruncăm
grijilor pentru sănătate. Nu am reuşit să limităm aceste preocupări
pentru sănătate; dimpotrivă, am extins această listă constant şi
am aruncat şi mai multe medicamente asupra lor. Am generat un
adevărat haos în numele medicinei moderne, al cărui sfârşit nu se
poate vedea încă. Avem acum probleme semnificative care necesită
soluţii urgente. Aşa cum a observat şi Albert Einstein: „Problemele
semnificative pe care le avem nu pot fi rezolvate pe acelaşi nivel
de gândire pe care le-am creat.“ Este evident că avem nevoie de
o nouă abordare a ştiinţei medicale pentru a rezolva problemele
noastre în ceea ce priveşte sănătatea.
Soluţia pentru problemele de sănătate din societatea actuală,
care au fost create de oameni şi sunt protejate de industria
farmaceutică, se pot baza doar pe fiziologie. Înţelegerea fiziologiei
moleculare a deshidratării va restructura practica viitoare a
ştiinţei medicale. Ea va determina o transformare fundamentală
a paradigmei în cadrul ştiinţei medicale. Indicând modalităţile de
creştere a puterii naturale de vindecare a trupului existentă în
cadrul disciplinei fiziologiei, abordarea farmaceutică a problemelor

de sănătate moderne va fi complet înlocuită. Principala preocupare
în medicină va deveni prevenirea bolilor, mai degrabă decât
protocoalele de tratament care sunt lungi, costisitoare şi invazive.
Noul nivel de gândire din medicină
Ce este o paradigmă şi cum anume poate fi ea schimbată în

cadrul medicinei clinice? O paradigmă este informaţia, presupunerea
sau înţelegerea infrastructurală de bază pe baza căreia se dezvoltă
cunoaşterea din cadrul unei discipline de gândire. Spre exemplu, pe
baza înţelegerii fundamentale că Pământul este o sferă, toate hărţile
şi modelele geografice reflectă sfericitatea Pământului. Această
înţelegere este paradigma fundamentală pentru proiectarea
tuturor hărţilor geografice. Transformările dramatice determinate
de înţelegerea faptului că Pământul nu este plat, aşa cum a fost
el perceput iniţial, au revoluţionat cunoaşterea pe care o avem
acum referitoare la structura universului. Atunci când o paradigmă
conduce o disciplină de gândire către un punct mort (cum a fost
în cazul teoriei Pământului plat), pentru aceia care pot să facă un
pas în spate şi să reconsidere infrastructura cunoaşterii, se naşte
adesea o nouă paradigmă. Tot ceea ce este necesar e asocierea şi
observaţia care să dea naştere la noi idei.
Atunci când apare o paradigmă întemeiată şi care este
fundamentală pentru o disciplină majoră de gândire, ea luminează
calea unui nou şi vast domeniu de cunoaştere, asemeni unui fulger
de lumină ce dezvăluie totul în întunericul nopţii. O nouă paradigmă
îndepărtează restricţiile şi barierele şi face ca progresul viitor din
cadrul unei discipline de gândire să devină posibil.
O nouă paradigmă se naşte cu mult mai multă uşurinţă atunci
când există o anumită nevoie şi un anumit scop pentru aflarea unei
soluţii. O soluţie nu devine semnificativă până când o anumită nevoie
precisă referitoare la soluţia în curs de apariţie nu este recunoscută.
Sir Alexander Fleming este laureatul Nobel care a descoperit
penicilina. El a fost un savant originar din Scoţia şi, prin anii 1950,
lucra la Institutul Wright-Fleming din cadrul St. Mary’s Hospital

Medical School al Universităţii din Londra, în aceeaşi perioadă în
care eu eram student la medicină acolo. Mulţi studenţi la medicină
simt un impuls emoţional de a face noi descoperi. Eu nu eram o
excepţie. Încă din copilărie mă gândeam să studiez medicina şi să
devin cineva care ar putea să transforme în bine vieţile oamenilor
bolnavi.
În introducerea la cursul de bacteriologie, studenţii erau
împărţiţi în grupuri mici, atribuindu-li-se şi un anumit coordonator.
Şansa m-a distribuit în grupul coordonat de Sir Alexander. Era un
om rafinat şi umil. La sfârşitul pregătirii, am adunat suficient curaj
pentru a-i pune o întrebare, al cărei răspuns m-a influenţat profund
de atunci încoace.
L-am întrebat: „Sir Alexander, există o cale anume pentru
a descoperi lucruri noi în medicină?“ El m-a privit şi mi-a cântărit
întrebarea naivă. După o pauză, mi-a răspuns într-un dialect scoţian
foarte rafinat: „Nevoia şi scopul.“ El mi-a explicat atunci că odată
cu introducerea crescută a diferitelor proceduri de tratament
chirurgicale a apărut o rată nemaiîntâlnită de complicaţii bacteriene
fatale. Găsirea unui agent care să stopeze infecţiile bacteriene din
organismul uman a devenit cea mai urgentă nevoie care a stabilit un
scop şi o rezolvare pentru cei din domeniul cercetării bacteriologice.
„Nevoia“ a fost mama descoperirii penicilinei, „iar scopul“ a devenit
scopul dezvoltării ei pentru aplicaţiile la oameni.
Naşterea unui nou adevăr ştiinţific în medicină
Istoria ne spune că, foarte des, prin intermediul descoperirilor

fundamentale ale tehnicilor aplicate din natură, au devenit posibile
anumite salturi progresive importante. Umanitatea, datorită
acestor accidente fortuite şi sclipiri iluminatoare, a rezolvat multe
dintre secretele ce au participat la crearea ei.
Unul dintre aceste aşa-zise accidente se pare că s-a petrecut
şi în 1979. Devenisem prizonier politic al revoluţionarilor islamişti
şi eram ţinut în detenţie în închisoarea iraniană de la Evin. În timp
ce mă confruntam cu posibilitatea execuţiei, am descoperit că

două pahare cu apă puteau uşura chiar şi cea mai severă durere
abdominală datorată ulcerului peptic.
Un prizonier avusese nevoie de medicamente pentru
chinuitoarea sa durere de ulcer care îl făcuse să se chircească, astfel
încât nu mai putea să meargă. Doi prieteni îl susţineau. Gărzile nu
au răspuns la repetatele sale cereri de a fi dus la spital. Era după
ora unsprezece noaptea atunci când l-au adus la mine. Eram şi eu
tot prizonier şi nu aveam medicamente să-i dau omului, care era
în agonie. I-am explicat că nu aveam niciun medicament pe care
să i-l dau. Chipul lui arăta şi mai multă durere decât înainte. În loc
de medicamente, i-am dat două pahare cu apă. În câteva minute,
durerea sa de ulcer a devenit mai puţin severă. În opt minute, a
dispărut complet. Aceasta mi-a confirmat efectul de calmare a
durerilor abdominale în condiţii de „boală“ (calmasem propria mea
durere abdominală de-a lungul unei perioade de izolare completă în
timpul căreia am refuzat mâncarea de-a lungul a câteva zile). I-am
încurajat pe toţi colegii care prezentau aceeaşi durere clasică să bea
apă în locul medicamentelor care erau uneori disponibile.
De-a lungul următorilor doi ani şi jumătate de închisoare, am
tratat cu succes peste trei mii de cazuri de ulcer peptic cauzate de
stres, doar cu apă de la robinet. A devenit evident pentru mine că
aceşti oameni erau cu adevărat însetaţi şi doar însetaţi. Ei manifestau
această deshidratare sub forma unor crize dureroase pe care noi,
în cadrul profesiei medicale, le etichetasem drept „boală“. Ca
ultim gest de apărare în cadrul procesului meu – după aproximativ
cincisprezece luni de închisoare – am prezentat un articol ştiinţific
care să fie dat spre publicare. I-am spus judecătorului că şi dacă
mă vor împuşca, să nu lase această informaţie să se piardă. „Este
cea mai mare descoperire medicală din istorie“, i-am spus. La acea
vreme, tratasem deja câteva sute de colegi prizonieri din partea
izolată a închisorii unde eram încarcerat.
Mai târziu, judecătorul a venit la mine şi mi-a spus: „Ai făcut
o descoperire uluitoare; îţi doresc succes în viitor.“ Acesta a fost
primul semn că aveam un viitor şi că puteam să-mi continui munca.
Drept recunoaștere pentru descoperirea mea, nu am fost
executat, ci am fost condamnat la trei ani de închisoare. Viaţa

mea fusese cruţată datorită descoperirii mele din închisoare. Cu
toate acestea, toate bunurile personale mi-au fost confiscate.
După douăzeci şi trei de luni, administratorul închisorii mi-a spus
că autorităţile au descoperit că nu eram „acea persoană rea aşa
cum crezuseră ei că sunt“ şi că se gândeau să mă elibereze înainte
de termen. I-am mulţumit, dar i-am spus că vreau să mai rămân în
închisoare o vreme. Mă aflam în mijlocul unor studii clinice asupra
efectului apei ca tratament pentru multe probleme de sănătate
datorate stresului, inclusiv ulcerul peptic cu sângerare. I-am explicat
că, din punctul de vedere al stresului, Evin era un laborator unic. Nu
mai este nevoie să spun că administratorul a fost extrem de uluit. El
credea că îmi face o mare favoare eliberându-mă înainte de termen.
A acceptat totuşi că munca mea era mai importantă şi că trebuia
să îmi ofere oportunitatea să închei ceea ce începusem. Am crezut
multă vreme că venirea mea în închisoare nu fusese întâmplătoare.
Îmi fusese destinat să descopăr că organismul uman manifestă
semne specifice când are nevoie de apă, atunci când este stresat şi
deshidratat. Am mai rămas în închisoare încă patru luni şi am ajuns
la anumite concluzii clinice care aveau acum nevoie de explicaţii
ştiinţifice. După doi ani şi şapte luni de închisoare, am fost eliberat,
primind şi recunoaşterea oficială pentru descoperirea mea.
În timpul şederii mele în închisoare, am dobândit o nouă şi vastă
înţelegere asupra efectelor fiziologice ale apei, precum şi legătura
dintre apă şi multe boli. Totul a început cu o durere abdominală. Am
publicat primul articol despre descoperirea mea în Iranian Medical
Association Journal, pe vremea când eram încă în închisoare. O
traducere a acestui articol a fost trimisă apoi în America, unde a fost
ulterior restructurată pentru publicare ca editorial liber în cadrul
Journal of Clinical Gastroenterology, în iunie 1983.
Paşi pentru modelarea medicinei din zilele

noastre
Explicaţiile următoare se bazează pe observaţiile clinice făcute

într-unul dintre cele mai cumplite laboratoare de stres din lume.
Aceste observaţii au dat naştere unei noi viziuni referitoare la apariţia

bolii în organism, o viziune bazată pe fiziologie. Descoperirile mele
au fost prezentate la mai multe întruniri ştiinţifice internaţionale.
Au fost publicate, de asemenea, şi detalii ştiinţifice care susţineau
descoperirile mele.
Nu este necesară o cunoaştere ştiinţifică vastă pentru
a înţelege că apa trebuie folosită pentru a preveni şi a trata
anumite boli generate de deshidratare. De asemenea, folosirea
apei ca „medicament“ nu necesită o aprobare din partea Food
and Drug Administration, FDA (Administraţia pentru Alimentaţie
şi Medicamente). Apa este principala sursă a vieţii şi toată lumea
o cunoaşte. Totuşi, există o reprobabilă ignoranță referitoare la
pericolele de sănătate la care ne expunem organismul atunci când
nu bem suficientă apă. Graţia noastră salvatoare este faptul că
organismul uman înţelege rolul apei în menţinerea unei stări optime
din punct de vedere fiziologic şi fizic, deşi medicina oficială nu
înţelege. Pare că noi, doctorii, nu am fost suficient de bine informaţi
cu privire la diferitele relaţii funcţionale ale apei din trupul uman. Şi
am fost prinşi în cea mai stânjenitoare situaţie posibilă. Încă nu ştim
când anume este însetat organismul uman. Nu înţelegem ce anume
se petrece în cazul în care organismul nu primeşte în mod regulat
cantitatea adecvată de apă.
Practica obişnuită a medicinei clinice se bazează pe aplicaţiile
chimiei farmacologice asupra organismului uman. În cadrul şcolilor
medicale, mai mult de şase sute de ore de predare sunt alocate
folosirii produselor farmaceutice. Şi doar câteva ore sunt alocate
instrucţiunilor referitoare la regimul alimentar şi hrană. Se pare că
în majoritatea condiţiilor de „boală“, educatorii medicali caută să
forţeze înţelegerea organismului uman prin intermediul eprubetei.
Problema este că majoritatea bolilor nu pot fi tratate cu
produsele farmaceutice şi chimice. De asemenea, folosirea acestor
produse pe termen lung poate fi periculoasă. Ceea ce fac ei este să
mascheze şi să reducă la tăcere manifestările vizibile ale problemei.
Indiferent cât de ştiinţifice, sofisticate sau atrăgătoare par
justificările pentru folosirea acestor produse chimice, adesea ele nu
îndepărtează problema medicală – cu excepţia folosirii antibioticelor
în cazul infecţiilor. Persoanele suferind de hipertensiune care încep

tratamentul cu diuretice şi alte produse chimice, nu sunt vindecate.
Li se spune că trebuie să continue tratamentul pentru tot restul vieţii.
Adesea, ei trebuie să mărească doza de diuretice şi să folosească
şi alte tipuri de medicamente în acelaşi timp. Persoanele suferind
de artrită reumatoidă nu sunt vindecate complet de niciunul dintre
multele analgezice de pe piaţă. Niciun diabetic nu este vindecat,
nicio persoană suferind de miastenia gravis nu este vindecată, nicio
persoană cu distrofie musculară nu este vindecată. Cum este atunci
posibil ca, în ciuda cercetărilor extinse, să nu se fi găsit niciun leac
pentru boli prevalente precum arsuri la stomac, dispepsie, dureri de
spate, artrită reumatoidă, migrenă sau astm?
Deshidratarea este cea care, în timp, duce la pierderea unor
funcţii şi la apariţia unor suferinţe (patologie). Diferitele semnale
sau simptome produse de-a lungul unei deshidratări drastice şi de
durată au fost interpretate de către doctori ca fiind diferite semne
de boală de origini necunoscute. Cu toate acestea, aceste semne
erau pentru a indica lipsa apei, iar acea suferinţă locală se datora
lipsei de apă. Dar întrucât doctorii nu recunosc deshidratarea
cronică ca fiind cauza originară, condiţiile de „boală“ primesc tot
felul de explicaţii şi etichetări, şi despre toate se spune că sunt de
origine necunoscută. Aceasta este greşeala fundamentală care a
distorsionat adevărul în medicină şi a devastat oamenii care aveau
nevoie de consiliere şi ghidare profesională pentru problemele lor
de sănătate. Aceasta este fisura în care au căzut toate cercetările
din trecut referitoare la originea anumitor boli.
CAPITOLUL 2
Apă, apă peste tot, şi totuşi nu bem îndeajuns.
Apă, apă peste tot, şi cu toate astea trupurile noastre strigă
mereu şi se zbârcesc.
Apa – cea bizară şi simplă
Organismul uman este format din aproximativ 75% apă şi 25%

materie solidă. Se spune că creierul conţine 85% apă şi este foarte
sensibil la deshidratare şi la orice formă de scădere a cantităţii de
apă. Creierul este în permanenţă scăldat în lichidul cerebrospinal
care este sărat. Apa conţinută în trup este numită solvent, iar
materia solidă care este dizolvată în apă este numită solvat.
Înţelegerea din punct de vedere chimic a organismului uman a dus
la o focalizare aproape totală a cercetărilor asupra compoziţiei
moleculare detaliate şi a fluctuaţiilor de moment ale materiei solide
din trup. Astfel a luat naştere o percepţie chimico-farmaceutică
asupra organismului uman, ducând la dezvoltarea „sistemului
medical-industrial“. Adeziunea la conceptul conform căruia ceea ce
guvernează toate funcţiile organismului este compoziţia materiei
sale solide, a dus apoi la apariţia ulterioară a unor informaţii greşite
şi a contribuit la haosul din medicina zilelor noastre.
Greşeala în abordarea prezentată mai sus în ce priveşte
înţelegerea organismului constă în faptul că, chiar şi cu toată
cunoaşterea noastră pusă la un loc, trupul uman este în continuare
o structură aproape necunoscută. Noi nu cunoaştem decât 10% din
funcţiile organismului şi această cunoaştere este integrată chimic.
Practica medicinei clinice din zilele noastre beneficiază de
ramurile de producţie şi comercializare ale sistemului de asistenţă
medicală. Focalizarea strictă asupra promovării ignoranţei şi a
soluţiilor pentru creşterea veniturilor este păzită cu străşnicie
şi diseminată forţat – şi este bună doar pentru vânzarea

medicamentelor. Deşi cunoaşterea din punct de vedere fiziologic
a organismului uman este destul de avansată, practica medicinei
clinice nu beneficiază de progresele realizate în cadrul acestei
discipline ştiinţifice.
Suntem totuşi dependenţi de apă
Rolul apei în cadrul organismelor tuturor speciilor, inclusiv a

speciei umane, nu s-a modificat încă de la apariţia primelor forme
de viaţă din apă.
Atunci când viaţa pe uscat a devenit ceva concret – dificila
aventură dincolo de limitele cunoscute şi în imediata apropiere a
surselor de apă – s-a creat gradat un sistem elaborat de păstrare
a apei în organism şi un sistem de control în cazul lipsei acesteia.
Cu alte cuvinte, trupul a început să se adapteze la deshidratarea
tranzitorie. De-a lungul timpului, acest proces de control al lipsei
apei a devenit permanent – şi el există şi acum prezent în trupurile
oamenilor din zilele noastre.
Atunci când oamenii sunt stresaţi sau se confruntă cu situaţii
care pot fi percepute ca fiind stresante, traducerea fiziologică
a acelui stres se reflectă în procesul de reglare al apei. Ca şi cum
nimic nu s-ar fi modificat de la momentul în care primele specii ce
trăiau în apă s-au aventurat dincolo de sursele lor de apă. Un proces
similar pentru raţionalizarea rezervelor de apă şi o anticipare a
limitei viitoarei surse de apă devine responsabilitatea unui sistem
complex în organism. Acest proces de distribuire a apei în cadrul
mai multor sisteme rămâne operaţional până în momentul în care
trupul primeşte semnale clare că a avut din nou acces la o sursă
adecvată de apă.
Unul dintre procesele ineluctabile din faza de raţionalizare
a apei din organism este „cruzimea“ cu care sunt monitorizate
funcţiile trupului. Nicio structură nu primeşte mai mult decât raţia
sa predeterminată de apă, bazată pe importanţa sa funcţională.
Creierul are o prioritate absolută înaintea tuturor celorlalte sisteme.
Ideea că consumul de ceai, cafea, alcool sau băuturi din comerţ

poate substitui nevoile de apă pură şi naturală din organism este
o greşeală elementară, în special pentru un organism care este
stresat de confruntarea cu problemele zilnice. Este adevărat că
aceste băuturi conţin apă, dar majoritatea lor conţin de asemenea
şi substanţe deshidratante, cum ar fi cafeina. Aceste substanţe
eliberează din organism apa în care sunt dizolvate şi, în plus, o
cantitate adiţională de apă din rezervele de apă ale organismului.
Atunci când beţi cafea sau ceai, sau chiar şi o bere, trupul vostru
eliberează mai multă apă decât cea conținută în acea băutură. Dacă
veţi măsura volumul de urină eliminat după ce aţi băut o anumită
băutură, veţi constata că aţi eliminat mai multă urină decât volumul
băuturii ingerate. O altă modalitate prin care organismul pierde
apă după ce a băut băuturi fierbinţi este prin transpiraţie, prin
intermediul porilor pielii, pentru a răci trupul care a fost încălzit din
interior.
Principiile economice din societate se aplică întocmai şi în cadrul
organismului. Legea necesităţii şi aprovizionării guvernează la
modul absolut. Atunci când există o lipsă dintr-o anumită substanţă
necesară, sistemul raţionalizării „pieţei de consum“ din organism
domneşte cu o mână de fier.
Atunci când organismul uman este deshidratat, el redistribuie
şi regularizează cantitatea existentă de apă. În cadrul organismului,
semnalul de alarmă care indică faptul că rezervele dintr-o anumită
zonă se apropie de sfârşit se aseamănă cu semnalul luminos care
apare atunci când rezerva de carburant sau ulei a unei maşini se
apropie de sfârşit. Prezenţa apei este cea care regularizează, în
cele din urmă, mecanismele de producţie dintr-o zonă afectată de
deshidratare din organism.
Atunci când deshidratarea cronică începe să se instaleze,
încetarea funcţiilor dependente de apă nu-şi face simţită prezenţa
decât de la un anumit nivel, deoarece există o anumită cantitate
de rezervă pentru rezistenţă. Odată cu trecerea timpului şi pe
măsură ce trupul devine din ce în ce mai deshidratat, totuşi, se
atinge pragul în care sistemul devine neadecvat pentru lovitura
dată responsabilităţilor uneia sau alteia din funcţiile organismului.
În funcţie de tipul de cerere, organul sau organele de pe linia de foc

a activităţii încep să emită semnalele lor specifice insuficienţei.
În timp ce semnalele emise de centrele de distribuţie a apei
şi centrele de control ale deshidratării indică manifestarea setei şi
uscăciunii într-o anumită zonă a organismului, şi care poate fi potolită
simplu şi natural printr-un aport crescut de apă ingerată, ele sunt în
schimb, adeseori, în mod neadecvat şi ignorant tratate cu produse
chimice extrem de puternice. Întrucât foarte mulţi doctori nu sunt
educaţi în ce priveşte simptomele deshidratării şi ale importanţei
fluidului în organism, adesea ei diagnostichează problema într-un
mod incorect. Mulţi medici confundă deshidratarea cu anumite boli
şi tratează simptomele prin intermediul medicamentelor şi nu al
apei. Rezultatul: companiile farmaceutice se îmbogăţesc, pacienţii
nu se vindecă, iar medicii sunt neajutoraţi în confruntarea cu bolile
trupului ce sunt adesea recurente.
Liniştirea cu produse chimice a diferitelor semnale ale sistemului
atunci când apare lipsa apei, poate fi dăunătoare celulelor din trupul
pacientului, inclusiv aparatului genetic. Deshidratarea cronică
poate avea un impact dăunător permanent asupra descendenţilor
unei persoane. Deşi organismul uman este pe deplin dependent
de multiplele şi complicatele funcţii ale apei pentru supravieţuirea
sa, cu toate acestea, el nu a dezvoltat un sistem de stocare al apei
aşa cum a făcut în cazul grăsimilor. Pierderile datorate deshidratării
ce afectează eficienţa organismului, cât şi pierderile conexe ale
funcţiilor şi abilităţilor chimice dintr-o generaţie, se pot proiecta şi
asupra generaţiei următoare. În cazul în care cauza fundamentală
a unei boli este deshidratarea, acelaşi sistem deficitar de senzori
care permit instalarea deshidratării la o persoană poate fi ulterior
moştenit de unul dintre urmaşii ei. Acesta este motivul pentru
care astmul, alergiile şi arsurile la stomac sunt condiţii grave care
ar trebui prevenite în permanenţă printr-o hidratare completă.
Este esenţial să ne educăm în ce priveşte funcţiile apei în organism
la toate vârstele. Aceasta este o modalitate de a preveni apariţia
bolilor atât în cazul nostru, cât şi al generaţiilor viitoare.
Trebuie să învăţăm să recunoaştem simptomele deshidratării
şi să înţelegem că tratamentul este simplu: apa. Este vital pentru
sănătatea noastră.
Într-un articol din New England Journal of Medicine, din 20
septembrie 1984, dr. Paddy Phillips împreună cu şapte asociaţi au
arătat, în cadrul aceluiaşi experiment, că oamenii în vârstă sunt
mult mai puţin capabili să recunoască setea organismului decât cei
tineri. Atunci când cei în vârstă erau deshidrataţi, ei păreau să nu
resimtă setea. Chiar şi atunci când testele de sânge indicau lipsa
apei în organism, şi chiar şi când apa era la îndemână, unele dintre
persoanele testate nu au manifestat dorinţa de a bea apă. Ele au
rămas deshidratate. Un editorial din The Lancet, din 3 noiembrie
1984, a discutat rezultatele obţinute de dr. Phillips şi asociaţii săi şi
a menţionat alte descoperiri pentru a susţine concluzia că în cazul
oamenilor în vârstă, mecanismul setei se pierde gradat. Steen,
Lundgreen şi Isaksson au afirmat în The Lancet, la data de 12 ianuarie
1985 că, pe baza observaţiilor lor de lungă durată, au descoperit o
pierdere semnificativă de apă în cazul persoanelor în vârstă – între
3,5 şi 6 litri de-a lungul a zece ani. Aceasta este o pierdere masivă de
fluid din organism – în special din interiorul celulelor.
Pentru a oferi susţinere ştiinţifică ulterioară noii paradigme,
haideţi să menţionăm pe scurt singurul şi cel mai important
punct al unui articol ştiinţific scris de Ephraim Katchalski-Katzir
de la Weizmann Institute of Science. Semnificaţia cu implicaţii
profunde a acestei descoperiri este aceea că proteinele şi enzimele
funcţionează mult mai eficient în soluţii cu o vâscozitate redusă. Ele
au nevoie de apa adecvată în mediul lor imediat pentru a „difuza“
şi pentru a funcţiona eficient. Cu alte cuvinte, în cazul soluțiilor cu
o vâscozitate crescută – generată de pierderea apei din interiorul
celulelor – sistemul enzimatic din cadrul celulelor îşi pierde din
eficienţă. Ca o analogie, oare ar avea loc un înotător de performanţă
într-o piscină plină de copii? Evident că nu. Aceeaşi logică pare să se
aplice şi în cazul enzimelor din celulele organismului care „înoată
în apa celulei“ atunci când vor să contacteze partenerii lor chimici
pentru a produce rezultatul dorit.
O pierdere gradată a senzaţiilor din organism ar trebui să
implice toate aspectele mecanismelor senzoriale. Pe măsură
ce îmbătrânim, ne pierdem gradat acuitatea vizuală şi devenim
dependenţi de ochelari. Ne pierdem apetitul sexual. Se pierde

gradat capacitatea de a auzi anumite sunete. Simţurile noastre
devin din ce în ce mai puţin ascuţite şi alerte, stimularea emoţională
devine mărginită şi mai puţin satisfăcătoare, şi aşa mai departe.
Acestea sunt manifestări aparent exterioare ale pierderii gradate
a capacităţii de a diferenţia şi răspunde stimulării simţurilor, la un
moment sau altul din viaţa unui individ.
Deşi nu ştim cum şi când anume începe tocirea simţurilor
organismului, interpretarea logică ce rezultă din experimentele
ştiinţifice de mai sus, adăugate la observaţiile mele personale,
m-au condus la credinţa că problema fundamentală este faptul că
ne bizuim pe a simţi că ne este sete şi că aşteptăm să ne fie sete
pentru a bea apă. Cea mai importantă şi cea mai severă complicaţie
a deshidratării este pierderea multor aminoacizi esenţiali care sunt
importanţi în producerea neurotransmiţătorilor.
Un alt avantaj major dar neştiut al hidratării pare să fie eficienţa
crescută a miilor de proteine şi enzime ale căror responsabilităţi
fiziologice nu sunt încă recunoscute. Şi ele se vor simţi mult mai
eficient integrate datorită faptului că ele se supun influenţei
apei libere din mediul înconjurător. Astfel, hidratarea adecvată a
organismului poate fi cea mai bună măsură de prevedere împotriva
pierderii premature a capacităţii diferitelor sisteme senzoriale.
Neîntrerupta mea luptă cu instituţia medicală
Suntem în zorii secolului XXI şi, cu toate acestea, simt că practica

medicinei devine din ce în ce mai regresivă. Da, oamenii au învăţat
că o duc mai bine dacă nu aşteaptă până când li se face sete şi îşi iau
măsuri de prevenire a deshidratării organismului lor. Au învăţat că
se simt mai bine şi mai plini de energie. Îşi iau apă cu ei atunci când
pleacă de acasă, îşi iau apă cu ei atunci când merg să facă sport,
mulţi dintre ei preferă să bea apă în locul băuturilor nealcoolice şi
alcoolice fabricate, şcolile devin şi ele mai avizate asupra efectelor
nocive ale băuturilor carbogazoase asupra copiilor şi scot afară
automatele de băuturi. Aceasta a devenit o cerinţă obligatorie în
California şi alte state încep să îi urmeze exemplul. Unii cercetători
au descoperit că performanțele şcolare ale copiilor se îmbunătăţesc

foarte mult atunci când beau apă în locul băuturilor carbogazoase
pe care obişnuiau să le consume.
Cu toate acestea, brusc, un profesor emerit de la Dartmouth
Medical School publică un articol în American Journal of Physiology,
spunând că nu a găsit niciun motiv ştiinţific pentru care oamenii ar
trebui să bea dacă nu le este sete. Partea cea mai interesantă este
faptul că acest articol a fost mai întâi postat pe internet şi transmis
agenţiilor de presă pentru distribuirea lui rapidă înainte ca versiunea
tipărită din revistă să fi fost publicată, ceva mai târziu, în acel an.
Mass-media din întreaga lume a dat totul la o parte pentru această
emisiune orchestrată de relaţii publice.
Înţelegând că această viziune, dacă va continua să stea în
picioare, ar putea dăuna milioanelor de oameni naivi din întreaga
lume care ar putea fi influenţaţi de sursa de informare, am scris un
scurt articol dezaprobator pe care l-am făcut public şi am început
să-l răspândesc. Am publicat acest articol pe internet, iar acum este
la dispoziţia tuturor pentru a fi analizat. Aştept apariţia unor reacţii
de la revistele medicale care au primit articolul meu. Îndrăznesc
să spun că, întrucât poziţia mea este opusă intereselor sistemului
de îngrijire medicală a bolnavilor, nu mă aştept la nicio reacţie.
Pentru cei care vor să înţeleagă logica pe care am avut-o, articolul
este prezentat mai jos şi se bazează pe noile descoperiri asupra
deshidratării din cadrul fiziologiei moleculare.
Veţi vedea de ce informaţiile despre apă din această carte sunt
ceva ce aveţi nevoie să cultivaţi. Nu cred că veţi afla prea curând
aceste informaţii de la instituţiile medicale din această ţară.
A aştepta până când ţi se face sete înseamnă să

mori prematur şi în chinuri
Heinz Valtin, M.D., un profesor emerit de la Dartmouth Medical

School a îndrăznit să spună că nu există niciun merit ştiinţific în a
bea 8 pahare de 250 ml pe zi pentru a preveni deshidratarea şi să
nu aştepţi ca mai întâi să ţi se facă sete. Această opinie, publicată
de American Journal of Physiology, în numărul din august 2002, este

fundamentul a tot ceea ce este greşit astăzi în medicina modernă şi
care ne costă 1,7 trilioane de dolari pe an şi care creşte cu o rată de
12% în fiecare an. Părerea lui dr. Valtin, în opinia mea, este la fel de
absurdă ca şi aceea de a aştepta stadiul final al unei infecţii letale
înainte de a administra pacientului antibioticele adecvate. Părerile
lui se bazează pe presupunerea greşită că senzaţia de gură uscată
este un semn clar al deshidratării.
Asemeni colegilor pe care dr. Valtin spune că i-a consultat,
el nu pare să realizeze importanta schimbare de paradigmă din
medicină. Toate conceptele trecute ale medicinei se bazau pe
ipoteza greşită că ceea ce reglează toate funcţiile din organism
este solvatul, şi că solventul nu are niciun rol direct în niciuna dintre
funcţiile fiziologice ale organismului. În şcolile medicale se predă
faptul că apa este doar un solvent, un material cu rol de conţinător
şi transportor, şi care nu are nicio funcţie metabolică proprie. Am
mai întâlnit acest nivel de ignoranţă referitor la rolul fiziologic
primordial al apei şi la un alt profesor emerit în fiziologie de la o altă
şcoală medicală, Ivy League, şi care, asemeni lui dr. Valtin, a studiat
şi a predat studenţilor şi medicilor despre mecanismele de reglare
a apei în cadrul rinichiului. Şi doar atunci când l-am întrebat ce este
„hidroliza“, stiloul său a căzut şi a admis faptul ştiinţific că apa este
un nutrient şi că, într-adevăr, deţine un rol metabolic dominant în
toate funcţiile fiziologice ale trupului.
Sublinierea de către dr. Valtin a rolului rinichilor ca reglatori
ai regimului apei în organism, limitează cunoştinţele sale doar la
mecanismele trupului ce se referă la „managementul deficitului“
necesarului de apă din organism. El pare să-şi fondeze opiniile
sale asupra managementul stării de sete a trupului, pe rolul vital
al vasopresinei, un hormon antidiuretic, şi pe renin-angiotensină,
elementul care este implicat în programele de control ale crizei
de apă din organism, atunci când acesta este deja deshidratat.
Într-adevăr, el crede că deshidratarea este condiţia organismului
atunci când pierde 5% din conţinutul său de apă, şi că o persoană
ar trebui să aştepte până când atinge acest nivel de deshidratare
pentru a bea orice fel de „fluid“, şi să creadă că aceasta ar corecta
un asemenea deficit de apă din organism. Această opinie ar fi
putut părea plauzibilă acum douăzeci şi cinci de ani. Astăzi denotă

doar limitările tragice ale cunoaşterii fiziologiei umane care este
disponibilă într-o prestigioasă şcoală medicală din America.
În afirmaţiile sale recent publicate şi larg răspândite, dr.
Valtin nu ia în considerare faptul că apa este un nutrient. Rolul ei
„hidrolitic“ vital ar fi pierdut pentru toate funcţiile fiziologice care
vor fi afectate de lipsa ei în „starea sa osmotică liberă“. O altă
omisiune este faptul că ceea ce ar deveni extrem de deshidratat
ar fi interiorul celulelor. În cazul deshidratării, 66% din apa care se
pierde provine din interiorul celulelor, 26% se pierde din volumul de
fluid extracelular, şi doar 8% din pierderi provine din ţesutul sanguin
din cadrul sistemului vascular şi care duce la vasoconstricţia reţelei
de capilare, menţinând astfel integritatea sistemului circulator.
Philippa M. Wiggin a arătat că mecanismul care controlează
sau ajută la funcţionarea eficientă a pompelor de cationi foloseşte
proprietatea apei de transformare a energiei, ca solvent: „Sursa
energiei pentru transportul cationilor sau sinteza ATP rezidă în
creşterea potenţialului chimic prin creşterea hidratării cationilor
mici şi anionilor fosfatici în faza superioară de structurare a apei de
interfaţă ai celor doi intermediari fosforilaţi.“ Dacă se aşteaptă până
când ne este sete, în condiţiile în care fluidele organismului devin
vâscoase înainte de inducerea senzaţiei de sete, atunci se pierd
proprietăţile generatoare de energie ale apei în cadrul celulelor
deshidratate din trup. Acesta este unul dintre motivele majore
pentru care ar trebui mai degrabă să prevenim deshidratarea
decât să o corectăm. Această nouă percepţie asupra rolului apei
în schimbul cationic este o justificare suficient de solidă pentru a
lăsa trupul ca mai degrabă să se confrunte cu o situaţie în care are
un exces relativ de apă, decât să fie forţat să intre într-un program
de control al deficitului sau crizei de apă (adică tocmai ceea ce
recomanda dr. Valtin).
În cercetările sale asupra „schimbului conformaţional în cadrul
macromoleculelor“, Ephraim Katchalski-Katzir de la Weizmann
Institute of Science a arătat că „proteinele şi enzimele din trup
funcţionează mult mai eficient în soluţii cu o vâscozitate redusă“.
Astfel, pierderea apei din interiorul celulelor va avea un afect advers
asupra eficienţei funcţionării lor. Dacă am lua în considerare fie şi

numai această singură descoperire, ea invalidează totuşi viziunea
dr. Valtin conform căreia ar trebui să lăsăm deshidratarea să se
instaleze înainte de a bea apă. Întrucât este de dorit ca toate celulele
trupului să funcţioneze eficient în cadrul rolului lor fiziologic, ar fi
mult mai prudent să hidratăm optim trupul, mai degrabă decât să
aşteptăm ca programele de management a lipsei de apă să inducă
senzaţia de sete. Mai mult, este mult mai simplu pentru organism
să corecteze un uşor surplus de apă, decât să sufere o criză şi să
trebuiască să raţionalizeze apa şi să o aloce organelor vitale pe
cheltuiala funcţiilor mai puţin vitale ale organismului. Rezultatul
circulării constante a unui sânge concentrat în sistemul vascular
este o adevărată invitaţie la o catastrofă.
Tragedia aşteptării primirii semnalului senzaţiei de sete apare
atunci când se realizează faptul că intensitatea percepţiei senzaţiei
de sete se pierde odată cu înaintarea în vârstă. Phillips şi asociaţii
au demonstrat că după douăzeci şi patru de ore de privare de apă,
oamenii în vârstă tot nu îşi dau seama că le este sete: „O descoperire
importantă este faptul că în ciuda evidentei nevoi fiziologice,
subiecţii în vârstă nu sufereau încă de o sete apreciabilă.“ Bruce şi
asociaţii săi au arătat că între douăzeci şi şaptezeci de ani, proporţia
de apă din interiorul celulelor şi cantitatea de apă din exteriorul
celulelor se modifică dramatic de la 1,1 la 0,8. Fără îndoială că această
modificare drastică în echilibrul intracelular al apei nu ar avea loc
dacă mişcările osmotice de du-te-vino ale vieţii ar putea favoriza
difuziunea apei prin membranele celulare în orice parte din trup
– la o rată de 10-3 centimetri pe secundă. O asemenea modificare
drastică în echilibrul de apă al organismului ar putea apărea doar
dacă s-ar baza pe procesul de osmoză inversă prin care conţinutul
de apă extracelulară din organism se difuzează, în aşa fel încât să
filtreze şi să injecteze apă „liberă“ în celulele vitale prin acţiunea
sistemelor vasopresinei şi a renin-angiotensin-aldosteronului –
atunci când fiziologia organismului este în mod constant forţată să
se bazeze pe propriile programe de management a lipsei de apă.
Atunci când dr. Valtin recomandă oamenilor să nu bea apă
şi să aştepte până când simt senzaţia de sete, el ignoră alte două
descoperiri ştiinţifice. Prima este faptul că iniţierea mecanismului
producerii senzaţiei de sete nu este acţionat de către sistemele

vasopresinei şi renin-angiotensinei – aceste sisteme sunt implicate
doar în procesul de păstrare al apei şi în cel de hidratare forţată a
celulelor. Senzaţia de sete este iniţiată atunci când pompa Na+-Ka+-
ATP-ază este hidratată insuficient. Şi asta pentru că apa este cea care
generează gradientul de voltaj prin hidratarea adecvată a pompei
proteinelor în sistemele de neurotransmiţători din organism.
Acesta este motivul pentru care ţesutul creierului conţine 85% apă şi
nu poate suporta nivelul de deshidratare ce corespunde „senzaţiei
de sete-autoindusă“ care este considerată a fi lipsită de pericol în
articolul publicat de dr. Valtin.
Cea de-a doua descoperire, piesa lipsă din puzzle-ul ştiinţific
din cadrul mecanismelor reglatoare ale apei în organism, care a fost
prezentată încă din anul 1987 şi pe care dr. Valtin şi colegii săi ar trebui
să o cunoască, este activitatea cuplată a neurotransmiţătorului
histamină în ce priveşte eficienţa schimbului cationic, rolul său în
iniţierea programelor de management a lipsei apei şi rolul său în
procesele catabolice, atunci când organismul devine din ce în ce mai
deshidratat. Bazate pe funcţiile primare ale histaminei de reglator a
apei şi pe rolul activ al apei în toate funcţiile fiziologice şi metabolice
ale organismului – ca iniţiator hidrolitic al tuturor funcţiilor
solvaţilor – simptomele senzaţiei de sete sunt acelea produse de
activitatea în exces a histaminei şi ale mecanismelor subordonate
ei, care încep să lucreze în programele de management a lipsei de
apă din organism. Ele includ astmul, alergiile şi suferinţele majore
ale trupului, cum ar fi arsurile la stomac, colitele, durerile reumatice
de articulaţii, durerea de spate, migrenele, fibromialgia şi chiar şi
angina. Şi întrucât activitatea vasopresinei şi a renin-angiotensin-
aldosteronului în organism sunt subordonate activării histaminei,
rolul lor în creşterea presiunii sanguine este o parte a programelor
de management a lipsei de apă în organism. Scopul lor de a forţa
distribuirea apei în celulele vitale necesită injectarea unei presiuni
şi mai mari pentru a contracara direcţia osmotică de extragere a
apei din interiorul celulelor organismului, atunci când acesta este
deshidratat.
Din noua perspectivă a celor douăzeci şi doi de ani de cercetare
clinică şi ştiinţifică în fiziologia moleculară a deshidratării, şi din
introducerea recunoscută a schimbării de paradigmă în ştiinţa

medicală, prin recunoaşterea histaminei ca neurotransmiţător
având sarcina de regla regimul hidric al apei în organism, pot să spun
în deplină siguranţă că cei şaizeci de milioane de americani suferind
de hipertensiune, cei o sută zece milioane suferind de dureri
cronice, cei cincisprezece milioane de diabetici, cei şaptesprezece
milioane de astmatici, cei cincizeci de milioane suferind de alergii,
cei aproape o sută de milioane de obezi din America şi mulţi alţii, toţi
au făcut exact ceea ce dr. Valtin le-a recomandat. Toţi au aşteptat să
le fie sete. Dacă ar fi înţeles că apa este un antihistaminic natural şi
un diuretic mult mai eficient, am credinţa că toţi aceşti oameni ar fi
fost salvaţi de la agonia problemelor lor de sănătate.
Referinţe:
Batmanghelidj, F., M.D., „Durerea: Nevoia unei schimbări de

paradigmă“, Anticancer Research 7, no. 5B (Sept.-Oct. 1987): 971-
990. Articolul complet este postat pe www.watercure.com.
-„Neurotransmiţătorul histamina: O viziune alternativă“,
Book of Abstracts, Cea de-a treia Conferinţă Mondială asupra
Inflamaţiilor, Analgezicelor şi Imunomodulatorilor, Monte-Carlo
(Martie 1989): 37. Rezumatul şi articolul complet sunt postate pe
www.watercure.com
- „Nesfârşitele plânsete ale trupului tău după apă“, Viena, Va.:
Global Health Solutions, Inc., 1995.
- „ABC-ul în cazurile de astm, alergii şi lupus”, Viena, Va.: Global
Health Solutions, Inc., 2000.
- Bruce A., M. Anderson, B. Arvidsson şi B. Isacksson,
„Compoziţia organismului, precizarea nivelului normal de potasiu,
apă şi grăsimi în organismul adult în funcţie de înălţimea, greutatea
şi vârsta organismului“, Scand. J Clin. Lab. Invest 40 (1980): 461-473.
- Katchalski-Katzir, Ephraim, „Modificări de conformaţie în
macromoleculele biologice“, Bioarheology 21 (1984):57-74.
- Phillips, P.A., B.J.Rolls, J.G.G.Ledingham, M.L.Forsling,
J.J.Morton, M.J.Crowe şi L.Wollner, „Reducerea senzaţiei de sete
după privarea de apă în cazul bărbaţilor în vârstă sănătoşi“, The New
England Journal of Medicine 311, nr. 12 (septembrie 1985): 753-759.
- Wiggins, P.M., „Un mecanism al pompelor cationice acţionate
de ATP“, în Biophysics of Water (Biofizica apei) publicată de Felix
Franks and Sheila F. Mathis, West Sussex: John Wiley and Sons,
Ltd., 1982.
Capitolul 3
Bazele noii medicini pentru următoarele milenii
Aşa cum am explicat anterior, apa (solventul) este cea care

reglează toate funcţiile organismului, inclusiv acţiunea tuturor
solidelor (solvaţilor) ce sunt purtate de apă. Această modificare
de paradigmă este o descoperire răsunătoare ce loveşte în chiar
fundamentele ştiinţei medicale. Această modificare a focalizării
este cheia unei abordări radical diferite a tuturor disciplinelor
ştiinţifice în viitor, incluzând aici şi bazele medicinei şi biochimiei.
Noua focalizare va modifica definitiv structura modului de gândire
în munca de cercetare din toate disciplinele ştiinţifice.
Ceea ce urmează este o viziune de ansamblu a importanţei
ştiinţifice a acestei modificări de paradigmă din medicină. Ar putea
să mai dureze câţiva ani până când profunzimea ramificaţiilor ei să
ajungă şi la marele public, dar transformarea este inevitabilă. Noua
paradigmă poate explica şi care este cauza şi să indice şi modalităţile
de tratament pentru atât de multe „boli“, încât va face ca medicina
oficială a anului 2003 să pară ridicolă.
Există mai multe motive pentru care ar trebui să acordăm o
atenţie sporită consumului nostru zilnic de apă. Şi iată aici câteva
dintre ele.
Patruzeci şi şase de motive pentru care trupul

nostru are nevoie de apă în fiecare zi
1. Fără apă, nimic nu trăieşte.

2. Lipsa comparativă a apei mai întâi reprimă şi apoi stopează
anumite aspecte ale organismului.
3. Apa este principala sursă de energie – este „circuitul
financiar“ al organismului.
4. Apa generează energie electrică şi magnetică în interiorul
tuturor celulelor din organism – ea asigură energia necesară pentru
a trăi.
5. Apa este adezivul de legătură în cadrul designului
arhitectural al structurii celulei.
6. Apa previne denaturarea ADN-ului şi face ca mecanismele
de reparare să lucreze mai eficient – se produce mult mai puţin ADN
anormal.
7. Apa creşte foarte mult eficienţa sistemului imunitar în cadrul
măduvei oaselor, acolo unde sistemul imunitar se formează (toate
mecanismele sale) – inclusiv eficienţa sa împotriva cancerului.
8. Apa este principalul solvent pentru toate alimentele,
vitaminele şi mineralele. Este folosită pentru a descompune hrana
în particule mai mici, pentru ulterioara ei metabolizare şi asimilare.
9. Apa energizează hrana, iar apoi particulele de hrană sunt
capabile să susțină organismul cu această energie de-a lungul
procesului digestiei. Tocmai de aceea, hrana fără apă nu are nicio
valoare energetică pentru organism.
10. Apa creşte rata de absorbţie în organism a substanțelor
esenţiale din hrană.
11. Apa este folosită la transportul tuturor substanţelor în
cadrul organismului.
12. Apa creşte eficienţa celulelor roşii în colectarea oxigenului
în plămâni.
13. Atunci când apa ajunge la o celulă, ea aduce oxigen acelei
celule şi preia gazele reziduale din plămâni pentru eliminarea lor.
14. Apa curăţă reziduurile toxice din diferite părţi ale trupului şi
le duce apoi la ficat şi la rinichi pentru eliminarea lor.
15. Apa este principalul lubrifiant în spaţiile articulare şi ajută la
prevenirea artritelor şi a durerilor de spate.
16. Apa este folosită în cadrul discurilor coloanei vertebrale
pentru formarea „pernelor de apă ce absorb şocurile“.
17. Apa este cel mai bun laxativ lubrifiant şi previne constipaţia.
18. Apa ajută în reducerea riscurilor de atac de cord şi de

accidente vasculare cerebrale.
19. Apa previne coagularea sângelui în arterele creierului şi
inimii.
20. Apa este esenţială în sistemele de răcire (transpiraţie) şi
încălzire (electrică) ale trupului.
21. Apa furnizează puterea şi energia electrică necesară tuturor
funcţiilor creierului, şi în special în procesul de gândire.
22. Apa este în mod direct necesară pentru o eficientă
producere a tuturor neurotransmiţătorilor, inclusiv a serotoninei.
23. Apa este direct implicată în producerea tuturor hormonilor
produşi de creier, inclusiv a melatoninei.
24. Apa poate ajuta la prevenirea problemelor de atenţie la
copii şi adulţi.
25. Apa creşte eficienţa în muncă, ea extinde aria atenţiei.
26. Apa este cea mai bună băutură din lume aflată la îndemâna
oricui – şi nu are niciun efect secundar.
27. Apa reduce stresul, anxietatea, depresia.
28. Apa reface ritmurile normale de somn.
29. Apa reduce oboseala – ne aduce energia tinereţii.
30. Apa face pielea mai moale şi ajută la scăderea efectelor
înaintării în vârstă.
31. Apa conferă strălucire şi pasiune în privire.
32. Apa ajută la prevenirea glaucomului.
33. Apa normalizează sistemele de producere a sângelui din
măduva oaselor – ajută în prevenirea leucemiei şi a limfomului.
34. Apa este absolut vitală în creşterea eficienţei sistemului
imunitar din diferite zone, pentru lupta celulelor infecţioase şi
canceroase atunci când acestea s-au format deja.
35. Apa diluează sângele şi previne formarea cheagurilor în
timpul circulaţiei.
36. Apa scade durerile premenstruale şi bufeurile de căldură.
37. Apa şi pulsaţiile inimii creează diluarea şi undele care ajută
ca particulele să nu se sedimenteze în cadrul procesului de curgere

sanguină.
38. Organismul uman nu are apă stocată de unde să poată
extrage atunci când este deshidratat. Tocmai de aceea trebuie să
bem regulat şi pe tot parcursul zilei.
39. Deshidratarea împiedică producerea hormonilor sexuali –
una dintre principalele cauze ale impotenţei şi a pierderii libidoului.
40. Consumul de apă separă senzaţia de sete de cea de foame.
41. Pentru pierderea în greutate, apa este cea mai bună soluţie
– beţi apă la timp şi veţi pierde din greutate fără prea multă dietă.
De asemenea, nu veţi mai mânca excesiv atunci când simţiţi că vă
este foame şi de fapt vă este sete.
42. Deshidratarea duce la formarea de depozite de sedimente
toxice în spaţiile ţesuturilor, la încheieturi, rinichi, ficat, creier şi
piele. Apa elimină toate aceste depozite.
43. Apa reduce incidenţa greţurilor matinale în cazul gravidelor.
44. Apa integrează funcţiile minţii şi ale trupului. Ea creşte
capacitatea de a înţelege care ne sunt scopurile şi ţelurile.
45. Apa ajută în prevenirea pierderii memoriei odată cu
înaintarea în vârstă, şi ajută la reducerea riscului apariţiei bolii
Alzheimer, a sclerozei multiple, a bolii Parkinson, a bolii lui Lou
Gehrig.
46. Apa ajută la îndreptarea unor nevoi înlănţuitoare precum
aceea de cafeină, alcool sau unele droguri.
Unele dintre proprietăţile şi funcţiile primare ale

apei în organism
1. Apa este materialul de volum care umple spaţiile goale din

organism.
2. Apa este vehiculul de transport pentru circulaţia celulelor
sanguine.
3. Apa este un solvent pentru materialele care se dizolvă în
ea, inclusiv pentru oxigen.
4. Apa este liantul care leagă componentele solide ale

celulei. Aşa cum gheaţa este lipicioasă, aşa şi apa se pare că are o
anumită aderenţă la membrana celulei. Apa este cea care ţine toate
componentele împreună şi formează o membrană sau o barieră
protectoare în jurul celulei.
5. Sistemele de neurotransmisie ale creierului, cât şi nervii,
depind de rapiditatea intrării şi ieşirii natriului şi potasiului din şi în
membrană, de-a lungul întregii lungimi a nervilor. Apa care este liberă
şi nu este legată de altceva, se poate mişca de-a lungul membranei
celulare, pornind astfel pompele de mişcare ale elementelor.
6. Unele dintre pompele de mişcare ale elementelor sunt
pompe generatoare de tensiune. Astfel, eficienţa sistemelor
neurotransmiţătoare depinde de existenţa apei libere şi nelegate
din ţesuturile nervilor. Datorită impulsului osmotic de a intra în
interiorul celulei, apa generează energie prin acţionarea unităţilor
pompelor care forţează potasiul să intre în celulă, scoţând natriul
din celulă – în acelaşi fel în care apa acţionează turbinele barajului
hidroelectric pentru a genera energie electrică. Totuşi, până de
curând se credea că întreaga energie stocată în adedozin-trifosfat
(ATP) – substanţa care „arde“ şi eliberează „căldură“ pentru
a „găti“ toate reacţiile chimice necesare funcţionării celulei –
provenea din hrana ingerată. Acesta este şi motivul pentru care
apa nu a primit prea multă atenţie, ca sursă de energie în cadrul
sistemelor generatoare de energie din organism.
7. Apa este reglatorul principal de energie şi principalul
element de echilibru osmotic din organism. Natriul şi potasiul aderă
la proteina pompei şi acţionează ca „magnet al dinamului“ atunci
când apa roteşte proteinele pompei. Mişcarea rapidă a acestor
pompe de cationi generează energie, care este stocată în multiple
locaţii, în trei tipuri diferite de rezervoare.
ATP-ul este unul dintre aceste tipuri de rezervoare. Un alt tip
de rezervor de stocare a energiei este guanozin-trifosfatul (GTP).
Un al treilea sistem se află în reticulul endoplasmatic care captează
şi leagă calciul. Pentru fiecare două unităţi de calciu care sunt
prinse, se stochează echivalentul energetic al unei unităţi de ATP,
în legătură cu cei doi atomi de calciu. Pentru fiecare două unităţi
de calciu care sunt separate una de alta şi eliberate, se eliberează

de asemenea o unitate de energie – pentru a forma o nouă unitate
de ATP. Acest mecanism de prindere al calciului în scopul stocării
energiei face ca structura osoasă a organismului să fie nu doar
eşafodajul trupului, ci şi Fort Knox-ul său – ca şi cum v-aţi investi banii
lichizi într-o rezervă de aur. Tocmai de aceea, atunci când există o
deshidratare severă – şi, în consecinţă, o aprovizionare deficitară cu
energie hidroelectrică – trupul apelează la energia înmagazinată în
oase. Prin urmare, consider deshidratarea persistentă ca fiind cauza
primară în apariţia osteoporozei.
8. Hrana pe care o consumăm este produsul conversiei
energiei, prin proprietatea de bază a apei de a genera energie
electrică. Toate speciile de viețuitoare, inclusiv oamenii,
supravieţuiesc ca rezultat al generării energiei de către apă. Una
dintre principalele probleme ale evaluării ştiinţifice a organismului
este lipsa înţelegerii magnitudinii dependenţei organismului nostru
de energia provenită din hidroelectricitate.
9. Electricitatea produsă de membrana celulei forţează de
asemenea proteinele din apropiere să se alinieze şi să se pregătească
pentru reacţiile lor chimice.
Atunci când organismul este pe deplin hidratat, sângele conţine
apă în proporţie de aproximativ 94% (globulele roşii sunt de fapt
„săculeţi de apă“, care conţin hemoglobină colorată). În interiorul
celulelor trupului, la modul ideal ar trebui să fie în jur de 75% apă.
Datorită acestei diferenţe dintre nivelele de apă din exteriorul şi
interiorul celulelor, apare în mod obişnuit un circuit osmotic al apei în
cadrul celulelor. Există sute de mii de unităţi de pompe generatoare
de tensiune în membranele celulare, asemănătoare cu turbinele
folosite în cadrul barajelor hidroelectrice. Apa care trece prin ele
pune în mişcare şi roteşte aceste turbine. Fluxul de apă generează
energia hidroelectrică. În acelaşi timp, şi parte a aceluiaşi proces, se
realizează schimbul unor elemente cum ar fi natriul şi potasiul.
Numai apa care este liberă şi care se poate mişca – apa pe care o
beţi – generează energie hidroelectrică la nivelul membranei celulare.
Nicio altă apă procurată anterior, şi care este acum prinsă în alte
funcţii, nu poate să-şi părăsească poziţia unde este acum legată şi să
plece în altă parte. Tocmai de aceea, apa în sine ar trebui considerată

cea mai adecvată băutură tonică şi ea ar trebui consumată la intervale
regulate de-a lungul zilei. Partea bună a faptului că apa este o sursă
de energie, constă în faptul că orice exces de apă se elimină din
organism. Ea generează energia necesară pentru a umple rezervele
din celule şi apoi părăseşte trupul (transportând cu ea şi deşeurile
toxice din celule). Ea nu se depozitează.
În cazul în care o persoană nu bea suficientă apă şi apare
deshidratarea, celulele sunt golite de energia pe care ele o au
la îndemână. Şi atunci trebuie să depindă şi mai mult de energia
generată de hrana consumată, în locul celei provenită din apă.
În această situaţie, trupul este forţat să stocheze grăsimi şi să-şi
folosească rezervele de proteine şi amidon, pentru că îi este mult
mai uşor să denatureze aceste elemente decât grăsimile. Acesta este
motivul pentru care 37% dintre americani sunt foarte obezi. Trupurile
lor sunt într-un constant management al crizei deshidratării.
Cuvântul hidroliză (eliberare, dizolvare, denaturare sau divizare
sub acţiunea apei) este folosit atunci când apa este implicată în
metabolismul altor substanţe. Activităţile care depind de hidroliză
includ denaturarea proteinelor în diferiţi aminoacizi, care au fost
folosiţi pentru crearea acelei proteine, şi denaturarea unor particule
mari de grăsimi în unităţi mai mici de grăsime. Hidroliza nu poate
avea loc în absenţa apei. Aceasta înseamnă că funcţia hidrolitică a
apei constituie chiar metabolismul apei, şi înseamnă că şi apa are
nevoie de propria ei denaturare – hidrolizare – înainte ca organismul
să poată folosi diferitele componente din hrană. Tocmai de aceea,
după ce mâncăm hrană solidă trebuie să asigurăm apa necesară
organismului.
Puteţi citi cartea mea Water Cures: Drugs Kill (Apa vindecă –
medicamentele ucid) pentru a înţelege mai bine de ce apa ar trebui
să fie primul medicament pe care îl alegeţi pentru orice problemă de
sănătate cu care vă confruntaţi.
Capitolul 4
Regimul apei în cazul unui fetus sau bebeluş
Încă din momentul concepţiei, atunci când sperma provenită

de la tată se uneşte cu ovulul provenit de la mamă pentru a forma
o singură unitate celulară de viaţă, această celulă trebuie să se
dividă din nou şi iarăşi, să se dividă de milioane de ori pentru a
ajunge la o formă care să se poată conecta cu fermitate de peretele
uterin. Atunci când a crescut şi a atins forma bebeluşului pregătit
să fie născut, numărul diviziunilor celulare atinge deja cifra de un
trilion. Pentru ca acest proces să poată avea loc, este necesară
impunerea unui tipar de reglare a regimului apei pentru propriile
nevoi în cadrul sistemelor materne de consum ale apei. Aduceţi-vă
aminte că fiecare nouă celulă trebuie să fie umplută preponderent
cu apă. Şi, dintr-o dată, mama trebuie să bea mai multă apă pentru
a asigura nevoile în creştere ale copilului. Chiar şi după ce copilul se
naşte, mama încă mai trebuie să asigure nevoia de apă a bebeluşului
prin sistemul ei de producere a laptelui. Sânii materni sunt pentru
bebeluş atât un fel de fântână cu apă cât şi o sursă de hrană.
REGLAREA APEI ÎN ACORD CU VÂRSTA

Nivelul natural de apă
Nivelul de apă
așa cum este el
impactat de ceai,
cafea, băuturi
răcoritoare și
alcool
Naştere 18-25 40 60 80
Figura 4.1: Un model grafic al ipotezei reglării apei în organism în cele trei stadii de
viaţă: fetus, copil în creştere şi adult pe deplin dezvoltat, folosind apa versus fluidele
deshidratante.
Greţurile matinale din timpul primelor stadii ale sarcinii

În lumina informaţiilor de mai sus, cum ar putea o femeie
însărcinată să-şi dea seama de noul nivel al nevoilor ei de apă? Iar
acum o să vă împărtăşesc un secret care nu a mai fost recunoscut
până acum. Greţurile matinale din primele stadii ale sarcinii sunt cel
mai important semnal al senzaţiei de sete. În fapt, este chiar primul
semn al deshidratării, atât a mamei cât şi a fetusului. El e determinat
de acţiunea apei de reglare a histaminei.
Această indicaţie a nevoilor de apă ale fetusului în creştere
prin intermediul sistemului senzorial al mamei este un semnal
important, care conectează sistemul senzorial al copilului destinat
nevoilor de apă, cu mecanismele reglatoare ale mamei. Atunci când
ajung în a treia lună de sarcină, majoritatea mamelor şi-au ajustat
deja consumul de apă şi atunci greţurile matinale dispar, totuşi
unele nu reuşesc să facă aceasta şi continuă să trăiască o viaţă care
favorizează deshidratarea fetusului cât şi a lor înşile. Iar consecinţele
pot să fie catastrofice.
Atunci când o mamă continuă să bea cafea, ceai şi alcool în
timpul sarcinii şi nu bea suficientă apă, ea influenţează tiparul
fiziologic al dezvoltării copilului din propriul uter. Copilul îşi extrage
ingredientele necesare propriei creşteri din bazinul de resurse
al mamei. Ingredientele absolut necesare includ apa, oxigenul şi
aminoacizii care sunt disponibili în sistemul circulator al mamei.
Astfel, nivelul de apă ingerat şi compoziţia aminoacizilor care sunt
disponibili în timpul vieţii intrauterine determină capitalul copilului
în creştere pentru o dezvoltare naturală. Acestea, la rândul lor,
stabilesc un sistem de dozare care reglează viitoarea creştere şi
dezvoltare a copilului.
Importanţa rolului modului de viaţă al mamei din timpul
dezvoltării fiziologice a copilului în uter nu este încă pe deplin
înţeleasă. Mama este responsabilă pentru crearea unui mediu
sănătos, natural din punct de vedere chimic, în care copilul poate
creşte trecând prin toate stadiile de dezvoltare necesare, de la o
singură celulă, la un copil gata pentru a fi născut.
Aşa cum vom vedea mai târziu, comenzile fiziologice şi chimice
ce apar în trup în timpul stresului, se traduc ulterior printr-un

proces de adaptare şi acoperire pentru a anticipa deshidratarea.
Deshidratarea în sine induce un stres sever în organism. Trupul
stabileşte anumite reacţii fiziologice şi hormonale la stres. Fetusul
nu este protejat de semnalele asociate cu stresul din trupul mamei.
Indicatorii de stres care influenţează fiziologia mamei şi care devin
baza comportamentului ei adaptiv, sunt de asemenea înregistraţi
şi de copil.
Ar trebui să ne aducem aminte că toate înregistrările fiziologiei
mamei sunt determinate de sistemele de mesageri chimici.
Influenţele unui anumit sistem de transmitere care se implică în
procesul de luptă cu stresul mamei, poate de asemenea afecta
fetusul. Acestea pot să creeze citiri chimice în cazul copilului care
sunt similare cu acelea care sunt destinate de a fi stabilite de către
mamă.
Pe scurt, nu ar trebui să subestimăm influenţa şi
responsabilitatea mamei în asigurarea unui mediu normal din punct
de vedere chimic pentru dezvoltarea, bunăstarea şi viitorul regim
normal al fetusului ce creşte în uterul ei – şcoala pregătitoare pentru
viaţă. Cunoştinţele asimilate de copil în timpul acestei „perioade de
şcolarizare“ intrauterină pot să devină circumstanţele prestabilite
pentru tiparele de comportament şi de dispoziţii sufleteşti din faza
de adult a vieţii sale. Fiecare formă de comportament şi gândire
se traduce prin eliberarea unei combinaţii de sisteme de mesageri
chimici. Emiterea unei combinaţii chimice poate de asemenea coda
creierul fetusului în creştere din uter. Astfel, stilul de viaţă al femeii
însărcinate poate influenţa chimia fetusului în dezvoltare. Dacă ea
dezvoltă un anumit dezechilibru în cadrul propriei chimii, fetusul ei
va trebui şi el să se confrunte cu acest dezechilibru. Este adevărat
că placenta acţionează asemeni unei bariere selective, dar anumite
substanţe chimice naturale ale organismului pot să treacă de
această barieră, chiar şi în cantităţi disproporționate, dacă acestea
sunt prezente în organismul mamei.
Pe scurt, spectrul chimic al mamei reprezintă un şablon pentru
dezvoltarea propriului copil.
În mod similar, o mamă care consumă în exces alcool în timpul
sarcinii, poate da naştere unui copil afectat mental şi incapabil

să se confrunte mental cu anumite situaţii de viaţă. Un creier în
dezvoltare are nevoie de multă apă. Una dintre modalităţile de
a face apa să între în celule este prin crearea unor mici perforaţii
„de genul pară de duş“ care permit apei să intre. Atunci când apa
este injectată în celulă, accesul altor substanţe solide dizolvate în
ser nu este permis. Această acţiune de a face acele mici perforaţii
în peretele celulei pentru a permite doar apei să intre, se află sub
controlul unui hormon numit vasopresina – agentul angajat în
programul de management a lipsei de apă din organism.
S-a demonstrat deja că alcoolul împiedică formarea şi
funcţionarea vasopresinei. Atunci când consumul de alcool al mamei
împiedică secreţia şi acţiunile necesare ale vasopresinei, acelaşi
efect se resimte şi asupra copilului. Structura creierului mamei este
deja formată, dar cea a copilului nu. Lipsa vasopresinei poate avea
drept rezultat dezvoltarea anormală a creierului copilului. Plămânii
copilului se pot şi ei dezvolta anormal şi aceasta poate duce la
deformare cistică. Datorită rolului vital al apei în cadrul tuturor
funcțiilor reglatoare din organism, nu este corect să punem toate
dezvoltările anormale doar pe seama malformaţiilor ADN-ului, aşa
cum s-a procedat până acum. Deshidratarea ar putea fi şi ea un
factor care să contribuie la aceasta.
„Moartea în leagăn“
„Moartea în leagăn“ sau sindromul morţii subite la sugari
(SMSS) este numele dat morţii inexplicabile şi impredictibile a
bebeluşilor. Decesul unui copil în timpul somnului său este una
dintre cele mai devastatoare tragedii imaginabile. În fiecare an, între
şapte şi opt mii de sugari cu vârste între câteva zile şi un an, mor
inexplicabil în timpul somnului. Cea mai mare frecvenţă este cea a
copiilor între două şi şase luni. Diagnosticul se face prin excluderea
altor cauze şi este bazat pe examinarea din cadrul autopsiei.
În general, cauza morţii nu este vomitarea laptelui şi apoi
sufocarea cu el. Ea nu este cauzată nici de infecţii sau răceli. Ea
nu este rezultatul unei boli contagioase. Cauza primară a morţii
premature nu este cunoscută.
FILTRAREA APEI PRIN MEMBRANELE CELULARE
Nervul lung al celulei
O celulă nervoasă Nervi de

conectare
subţiri
Nervi de
conectare
subţiri
Un segment microscopic al
membranei celulei nervoase
Hormonul vasopresina
şi receptorul ei
Moleculele de apă Receptorul se converteşte într-un

care intră în celule „duş“ care filtrează doar accesul
moleculelor de apă în celulă
Figura 4.2: Modelul schematic al unei celule nervoase, cu peretele membranei şi

receptorul vasopresinei care se transformă într-un fel de „pară de duş“ care permite
doar apei să pătrundă prin intermediul micilor perforaţii. Acestea fac parte din
mecanismul de osmoză inversă pe care organismul îl foloseşte pentru a aduce apă
filtrată în celulele vitale. Alcoolul inhibă această activitate din cadrul creierului.
M-am gândit mult la eventualele accidente fiziologice care

ar putea cauza moartea unui sugar în timpul somnului. Cred că
singurul accident plauzibil care ar putea fi responsabil de aceasta, din
perspectiva schimbării de paradigmă, este constricţia bronhiolelor
datorită deshidratării şi a programelor de control a căldurii din
organism, atunci când copilul este înfăşat excesiv, iar în cameră este
mai cald decât ar trebui. Aş denumi aceasta prin astm infantil. Dacă
astmul din copilărie poate ucide câteva mii de copii anual, chiar şi în
condiţiile în care există un tratament accesibil, de ce nu ar putea fi
astmul considerat drept o cauză primară în cazul sugarilor care încă
nu au nicio modalitate de exprimare atunci când dorm profund?
Laptele praf pentru sugari ar putea şi el să contribuie la apariţia
morţii premature. Există o diferenţă majoră între laptele uman şi
laptele de vacă. Laptele de vacă este mult mai concentrat şi are mult
mai multe grăsimi şi proteine decât laptele uman. Laptele de vacă
este alcătuit în conformitate cu nevoile viţelului, care se ridică pe
picioruşe şi începe să se mişte şi să alerge încă din primele ore ale vieţii
sale. Copilul nou-născut este imobil în primele câteva luni de viaţă. Şi
aici este motivul diferenţei dintre consistenţa şi structura naturală a
laptelui uman şi cea a laptelui de vacă. Atunci când laptele de vacă
este transformat în lapte praf şi apoi dat copiilor ca singura lor sursă
de apă – părinţii sunt sfătuiţi adesea să nu dea apă bebeluşilor lor
– sistemul metabolic al bebeluşului este încărcat cu digestia laptelui
concentrat. Laptele concentrat poate avea defecte dăunătoare.
Mi s-a spus la una dintre conferinţele medicale că la autopsia
bebeluşilor care au murit în urma accidentelor de maşină se evidenţia
un blocaj parţial evident al arterelor coronare în cazul celor care
fuseseră alăptaţi cu lapte praf, dar nu şi în cazul celor alăptaţi cu lapte
matern. Aceasta este o revelaţie semnificativă ce nu a fost tratată
public şi deschis. Sunt de părere că arterele coronare ale bebeluşilor
hrăniţi cu lapte praf au fost blocate datorită faptului că laptele praf
pentru bebeluşi are o compoziţie mult mai concentrată decât laptele
matern.
În mod normal, bebeluşului i se administrează lapte praf şi apoi
este înfofolit şi pus să doarmă. În timpul somnului, o mare cantitate
de apă relativ la greutatea bebelușului, se pierde de-a lungul fazei de
expir al procesului respiraţiei. Această apă ce se pierde din plămâni,

pe lângă faptul că este posibil ca laptele să nu conţină decât cantitatea
de apă necesară digestiei laptelui, face ca trupul bebeluşului să nu
mai aibă suficientă apă şi îl forţează să fie supus situaţiilor psihologice
implicate în managementul crizei de apă. Acestea includ secreţia
mărită de histamină, care pentru bebeluși este şi un hormon de
creştere şi, prin urmare, există din abundenţă. Histamina este de
asemenea şi un constrictor al bronhiolelor. Este posibil ca o anumită
combinaţie a consumului de lapte, condiţiile nefavorabile de mediu şi
incapacitatea de a răci trupul, să poată înclina echilibrul în favoarea
constricţiei bronhiolelor bebeluşului şi să ducă la apariţia morţii
tăcute, în timpul somnului.
Ceea ce mă surprinde este faptul că trupul bebeluşului este atât
de rezistent şi se poate adaptata atât de bine încât această problemă
nu este observată prea des. Pot doar să mă gândesc că procesul
digestiv în cazul sugarilor este atât de activ încât procesul metabolic
produce o anumită cantitate de apă din denaturarea componentelor
solide din lapte pentru a ajuta cadrul aceluiaşi proces de administrare
al laptelui. Dacă aceasta este într-adevăr cauza, ceea ce înclină
balanţa împotriva bebeluşului şi duce la apariţia morţii premature
sunt factorii de mediu nefavorabili, cum ar fi căldura excesivă şi
acoperirea exagerată a trupului.
Cred că ar trebui să ne întoarcem la practica introducerii apei în
dieta bebeluşilor, în special între cea de-a doua şi cea de-a şasea lună
de viaţă, atunci când ocurenţa morţii premature la sugari este cea
mai frecventă. Nu ar trebui să li se dea prea multă, ci doar o cantitate
echilibrată şi întotdeauna împreună cu sau după lapte. Această
practică ar putea să cultive preferinţa pentru apă încă din copilărie
şi să stabilească o senzaţie de sete mai puternică ulterior, în viaţă –
prevenind astfel supraîncălzirea, atunci când oamenii sunt doar pur
şi simplu însetaţi.
Regimul apei în timpul copilăriei şi adolescenţei
În cazul unui nou-născut, cantitatea de apă necesară pentru

creşterea şi dezvoltarea sa este asigurată iniţial de apa din laptele
pe care îl consumă iar mai apoi, prin consumul propriu-zis de

apă. Hormonul de creştere şi alţi regulatori ai apei controlează
mecanismul senzaţiei de sete şi cererea de apă a organismului. În
acelaşi timp, organismul reţine apa cu orice preţ. Rinichii încep să
concentreze urina şi să retragă cât mai multă apă posibil înainte ca
aceasta să ajungă în stadiile finale ale formării urinei. Forţele motrice
din spatele reglării apei pentru procesul de creştere sunt hormonul
de creştere şi alţi hormoni asociaţi, cât şi neurotransmiţătorii,
precum histamina.
Datorită faptului că ei se află în procesul de creştere, copiii sunt
în mod constant şi natural deshidrataţi. Procesele de expansiune
şi diviziune ale celulelor folosesc o foarte mare cantitate de apă.
Trupul unui copil are nevoie în continuu şi cere în continuu apă;
altfel, creşterea nu ar fi posibilă. Dacă cerinţele naturale de apă ale
organismului sunt satisfăcute prin băuturi fabricate chimic şi îndulcite
cu zahăr, atunci creşterea şi dezvoltarea sănătoasă – procese pe
care chiar apa le iniţiază – ar putea să nu se desfăşoare eficient, şi
atunci pot să apară crize de astm şi alergii. Copiii şi adolescenţii ar
trebui învăţaţi să bea apă pur şi simplu, şi să nu substituie aceasta
cu alte băuturi. Agerimea creierului şi capacitatea de învăţare sunt
în mod proporţional dependente de consumul individual de apă.
Atunci când tinerii, care ar trebui să fie plini de vioiciune şi viaţă, pun
capul pe bancă şi adorm având o cutie de băutură răcoritoare lângă
ei, acesta poate fi un semn că trupurile lor suferă de lipsă de apă.
Funcţiile creierului sunt mult îmbunătăţite atunci când cantitatea
de apă ingerată este crescută pentru a hidrata complet organismul
în permanenţă.
Am avut la un moment dat ocazia să ţin cursuri la trei clase de
ştiinţă de la un liceu local. Am verificat vasele de urină din toaletă
pentru a vedea culoarea urinei de dimineaţă a elevilor băieţi. Toate
vasele conţineau o urină foarte închisă la culoare, în mod evident
concentrată – o indicaţie a unei deshidratări severe. Părinţii ar trebui
să devină conştienţi de volumul de apă consumat de copiii lor. Este
responsabilitatea lor să-şi educe copiii referitor la importanţa apei,
şi să-i convingă să renunţe la dependenţa de băuturi răcoritoare
colorate. Aceasta nu este declaraţia unui puritan, ci o afirmaţie
bazată pe o anumită înţelegere a ştiinţei.
Managementul apei în cazul adulţilor
După ce creşterea fizică s-a încheiat, iar trupul nu mai este în

faza dezvoltării fizice, efectul hormonului de creştere încetează
să mai fie un factor dominant în reglarea consumului de apă al
organismului. În acest stadiu al vieţii, reglarea apei din organism
devine, în principal, responsabilitatea centrilor nervoşi de la nivelul
creierului care folosesc histamina ca mesager chimic.
În această fază de viaţă, senzaţia de sete devine insuficientă
pentru a regla consumul adecvat de apă. Motivul diminuării
intensităţii senzaţiei de sete pare să fie unul foarte delicat, dar
simplu. Trupurile noastre, deşi se află de milioane de ani pe drumul
dezvoltării din speciile timpurii care au ieşit din apă şi s-au aventurat
pe uscat, ele încă mai sunt dependente de anumite procese adaptive
dezvoltate de către strămoşii lor ce trăiau în apă. Ele şi-au format
nişte sisteme puternice de management al apei care să le permită
să rămână afară din apă pe perioade din ce în ce mai lungi de timp.
Deşi trupul nu posedă nicio modalitate de a reţine apa în exces în
acelaşi mod în care este stocată grăsimea, el trebuie totuşi să fie
capabil să facă faţă perioadelor de lipsă a apei.
Fiziologia organismului este întotdeauna dependentă de
apă. Managementul lipsei de apă nu înseamnă că trupul devine
independent faţă de apă. Acesta înseamnă doar că anumite zone
din trup care au cerinţe mai puţine şi nu folosesc apa tot timpul, vor
primi raţii de apă doar pentru supravieţuire. Intrarea apei în aceste
celule nu se va face prin curgere liberă, ci va fi însoţită de comenzile
nevoie-acţiune ale celulei. Aportul de apă este reglementat de un
flux scăzut al circulaţiei sanguine în acea zonă. Apoi, dacă această
zonă este forţată să intre în activitate, sistemul vascular (circulator)
se va deschide şi apa va fi adusă în acea regiune.
De pe la vârsta de optsprezece ani şi până pe la vârsta de
douăzeci şi cinci de ani, atunci când trupul a atins deja înălţimea şi
dezvoltarea completă, reglarea consumului nostru de apă depinde
de senzaţia de sete şi de încercările noastre de a satisface această
senzaţie. Din păcate, senzaţia noastră de sete, aşa cum este ea
înţeleasă în zilele noastre – adică senzaţia de gură uscată – nu este
un indicator precis al nevoilor actuale ale trupului. Dacă nu ne este

sete, noi avem tendinţa să nu bem apă. Noi aşteptăm ca mai întâi să
ne fie sete, şi abia apoi începem să ne gândim că ar trebui să bem
apă. Întreaga problematică a degradării stării de sănătate începe cu
această atitudine în ceea ce priveşte consumul de apă – un simplu
deficit de management – şi chiar şi aceasta reprezintă doar jumătate
din problemă. În momentul în care trupul reflectă această sete
invocând propria sa senzaţie de sete, nevoia de apă este de două
sau trei pahare de apă. De obicei noi bem doar un pahar de apă,
lăsând trupul cu o lipsă de două pahare de apă faţă de necesarul
lui. Din păcate, această lipsă creşte pe măsură ce înaintăm în vârstă.
Diminuarea senzaţiei de sete
Trupul are capacitatea de a se adapta la unele situaţii dificile.

Consumul scăzut de hrană şi lipsa temporară a apei în organism par
să implice un proces adaptiv. Funcţiile esenţiale ale trupului sunt
controlate până când avem din nou acces la hrană şi apă. În cadrul
acestui proces, senzaţia de sete poate fi confundată cu senzaţia de
foame, întrucât ambele senzaţii sunt similare în ce priveşte modul în
care sunt percepute – ele apar din nivelele de energie joasă din creier.
Acesta este unul dintre factorii care contribuie la apariţia obezităţii
atât la copii, cât şi la adulţi. Adesea ei consumă în mod greşit mâncare
pentru a-şi satisface senzaţia de sete.
Ei par să răspundă ambelor senzaţii – atât celei de sete cât şi
celei de foame – ca şi cum le-ar fi doar foame. Ei încep să mănânce
până când senzaţia de sete creşte din ce în ce mai mult, ca rezultat
al aducerii hranei solide adiţionale în cadrul sistemului, şi doar atunci
vor bea nişte apă. Acest gen de satisfacere a senzației de sete nu este
suficientă pentru nevoile urgente ale trupului, dar este îndeajuns
pentru a se situa în limita adaptării temporare a organismului la lipsa
de apă. În acest mod, lipsa de apă în trup devine o stare cronică ce se
extinde treptat, şi asupra organismului se impun forţat noi praguri
de adaptare. Acest proces este rezultatul unei pierderi lente şi
ireparabile a senzaţiei de sete, într-o aşa măsură încât nevoia de a bea
apă cu regularitate manifestată sub forma unei senzaţii este uitată.
Histamina poate acționa ca un substitut temporar al apei,

eliberând energie pentru funcţiile extrem de delicate ale trupului.
În acest mod, trupul poate supravieţui până la un anumit grad de
deshidratare. Se pare că trupul începe să se bazeze pe funcţiile de
urgenţă ale histaminei şi permite deshidratării să continue. Totuşi,
nu contează cât de utilă ar fi existenţa unor asemenea funcţii pentru
situaţiile de urgenţă, deshidratarea are efecte distructive asupra unor
funcţii mai puţin utilizate ale organismului. Instituirea gradată a unei
deshidratări cronice produce modificări constante, mai întâi în cadrul
fiziologiei, iar apoi în cadrul chimiei organismului. Organismul începe
să supravieţuiască aflându-se în permanenţă la limita prăbuşirii.
Centrii de operare ai histaminei din creier recunosc nivelele de
apă care intră în organism. Dacă cantitatea de apă ce intră în organism
este suficientă, centrii activi ai histaminei sunt eliberaţi gradat
de responsabilitatea lor continuă de reglatori ai apei. Implicarea
histaminei în managementul lipsei de apă şi rolul ei de substitut
pentru anumite funcţii de transformare a apei în energie vor scădea
şi, ulterior, vor fi oprite. Trupul începe să realizeze că problema lipsei
apei a fost rezolvată şi devine mai alert şi mai conştient la nevoile sale
pentru apă – începe să înţeleagă şi să manifeste senzaţia de sete. Eu
cred că pierderea senzaţiei de sete este un proces adaptiv la falsa
informaţie că apa nu mai este disponibilă întrucât noi nu o bem.
Dacă organismul va fi apoi din nou condiţionat de consumul
regulat şi adecvat de apă, totuşi, senzația de sete devine ascuţită şi
nevoia de a bea apă devine mai puternică. Trupul începe să indice lipsa
apei cu şi mai multă putere. Rehidratarea celulelor are loc lent. Celulele
organismului sunt asemeni unor bureţi – se umplu cu apă încet. Nu
vă imaginaţi că trupul devine hidratat la nivele optime imediat după
un pahar sau două de apă. Apa ingerată nu ajunge imediat la celule.
Dacă se urmează un consum regulat şi adecvat de apă, procesul
hidratării complete a celulelor se va realiza în câteva zile. Şi doar
atunci veţi înţelege pagubele pe care deshidratarea le poate genera
dacă nu luaţi în serios nevoia de aderare strictă la o hidratare regulată
şi adecvată a organismului. Cantitatea şi periodicitatea consumului
de apă sunt foarte importante şi vom discuta aceste aspecte într-un
capitol ulterior.
Cu toţii ştim că apa este esenţială. Ceea ce nu se înţelege pe

deplin este ce anume se petrece atunci când organismul nu primeşte
cantitatea adecvată de apă cu regularitate. De asemenea, ce se
înţelege prin: „organismul începe să supravieţuiască aflându-se în
permanenţă la limita prăbuşirii“?
Organismul uman este o structură complexă, alcătuită din mai
multe sisteme diferite. Pentru buna lor funcţionare, toate aceste
sisteme sunt dependente de apă. Atunci când nu există suficientă apă
în organism pentru toate funcţiile aflate în desfăşurare, ceva trebuie
totuşi făcut. Atunci când organismul se ocupă doar de controlul
activităţilor de rutină din fiecare sistem, cum va indica organismul
propriile limitări atunci când o situaţie de urgenţă apare din senin?
Să presupunem că organismul este într-o stare de echilibru de prag şi
că, dintr-o dată, i se impun noi obligaţii, până când este trecut pragul.
Cum anume îşi va exprima organismul deficitele? Pe scurt, cum anume
va face faţă organismul situaţiilor de urgenţă care cer răspunsuri
ce depind de apă, atunci când trupul este deja deshidratat? În fapt,
răspunsul la această întrebare este subiectul principal al acestei cărţi.
Pagubele generate de deshidratare se instaurează atunci când
proteinele şi enzimele trupului devin gradat, dar din ce în ce mai
mult, ineficiente. Celulele individuale din zona deshidratării încep
să funcţioneze mai puţin eficient până când, în final, pierderea
funcţionării celulei devine permanentă. În orice stare în care se pierde
apă liberă din organism, 66% din apa pierdută provine din interiorul
celulei, 26% se pierde din fluidul intercelular, şi doar 8% din volumul
sanguin. În lumina cercetărilor realizate de Bruce şi asociaţii săi,
aceste cauze sunt importante. Ei au arătat că pe măsură ce înaintăm
în vârstă, între vârsta de 20 de ani şi cea de 70, cantitatea de apă
conţinută în interiorul celulelor devine mai mică decât cea din afara
celulelor organismului. Apa din interiorul celulelor se pierde gradat,
până când echilibrul osmotic este inversat. Pe măsură ce înaintăm
în vârstă, inversarea echilibrului face din ce în ce mai greu pentru
celule să absoarbă şi să menţină apa. Întrebarea pe care trebuie să
ne-o punem este: ce se petrece cu trupurile noastre atunci când
permitem ca ele să treacă printr-o asemenea transformare drastică
a conţinutului în apă şi a compoziţiei? Dacă vreţi să aflaţi răspunsul,
citiţi mai departe.
Capitolul 5
Ce este deshidratarea cronică?
Imaginaţi-vă o prună zemoasă ce a fost culeasă din copac şi

care este apoi lăsată în soare şi vânt – ea devine o poamă uscată.
Deshidratarea prunei duce la contractarea pulpei şi la zbârcirea cojii
fructului, tipice fructelor uscate. Pierderea apei duce la modificarea
structurilor interioare şi exterioare ale organismelor vii, indiferent
dacă e vorba de un om sau de un fruct.
În organismul uman există peste o sută de trilioane de celule. În
funcţie de zona în care deshidratarea s-a instalat mai mult, celulele
din acea regiune încep să se zbârcească, iar funcţiile lor interne sunt
de asemenea afectate. Lipsa apei din nu contează ce regiune este
reflectată prin diferite semnale ce denotă deshidratarea şi care sunt
indicatorii trupului cu privire la senzaţia de sete locală sau generală.
În prezent, aceşti indicatori ai deshidratării trupului, dintre care unii
i-am prezentat în capitolul anterior, nu sunt percepuţi ca atare şi
sunt trataţi ca indicatori ai unei boli de origine necunoscută.
Identificarea deshidratării
- Care sunt indicatorii obişnuiţi ai deshidratării?

- Ce se petrece cu organismul nostru atunci când nu bem
suficientă apă?
- Ce vrea să însemne expresia „suficientă apă“?
Acum trebuie să răspundem la aceste trei întrebări importante.
Iar înainte de a începe trebuie să facem ceva: trebuie să pornim
activitatea logică a creierului nostru şi să lăsăm deoparte orice
idei preconcepute pe care le-am putea avea. Indiferent ce aţi citit
în trecut referitor la problema sănătăţii, probabil că acestea nu
au reflectat adevărata importanţă a apei pentru sănătate şi bună

dispoziţie.
Din perspectiva mea, există trei tipuri diferite de senzaţii ce
semnalizează setea locală sau generală. În majoritatea acestor
stadii, simptomele prezentate sunt reversibile, fără a produce prea
mult rău.
a. „Stări“ perceptive generale

Acestea includ stările de oboseală, înroşirea obrajilor, stările de
iritare, anxietate, descurajare, deprimare, tulburări ale somnului,
sau ne simţim capul greu, când vrem cu disperare să ronţăim ceva
şi când ne este frică să ieşim în mulţime sau să ieşim din casă. Unele
dintre acestea vor fi discutate în capitolul următor.
b. Programele de management a lipsei apei

Cel de-al doilea grup de condiţii care reprezintă indicatorii
deshidratării sunt programele de management a lipsei de apă din
organism şi a resurselor de apă. Cele cinci afecţiuni denotă prezenţa
stărilor de deshidratare şi a proceselor de raţionalizare operativă,
care pot fi ușor corectate. Cel de-al şaselea grup constă dintr-un
număr de afecţiuni care au fost clasificate drept boli autoimune,
dar care ar trebui privit drept un fel de proces canibalistic al
managementului resurselor pe seama ţesuturilor organismului şi
care este cauzat de persistenţa deshidratării. Aceste boli sunt:
1) Astmul
2) Alergiile
3) Hipertensiunea
4) Constipaţia
5) Tipul II de diabet
6) Bolile autoimune, aici incluzând şi tipul I de diabet
c. Indicatori de urgenţă mult mai drastici ai

deshidratării locale
După o cercetare ştiinţifică şi clinică de lungă durată, iată cum
înţeleg eu toate acestea: în funcţie de locaţia acidului produs în
interiorul celulelor, următoarele forme de dureri sunt indicatori
timpurii ai unei potenţiale degenerări genetice produse de
deshidratarea cronică în organismul uman:
1) Arsurile la stomac
2) Durerea dispeptică
3) Durerea anginoasă
4) Durerea din zona lombară
5) Durerile reumatoide ale încheieturilor, incluzând spondiloza
anchilozantă
6) Migrenele
7) Durerile abdominale
8) Durerile în cazul suferinzilor de fibromialgie
9) Bulimia
10) Greţurile matinale din timpul sarcinii
11) Durerea falsă de apendicită
Mai există încă un set de semne care reprezintă complicaţii,
transformări ale ţesuturilor şi afectarea organelor, toate generate
de persistenţa deshidratării în „cea de-a patra dimensiune a
timpului“. Fiecare dintre aceste condiţii vor fi explicate in extenso,
în capitolele următoare.
Capitolul 6
Noile percepţii recunoscute ale stării de sete
Următoarele condiţii sunt stări perceptive (dintre care unele

sunt etichetate drept „tulburări psihologice“) pe care eu le consider
că semnalând deshidratarea:
1. Când ne simţim obosiţi fără a avea vreun motiv plauzibil. Apa
este principala sursă pentru generarea energiei în organism.
Şi chiar şi mâncarea care se presupune că este o bună sursă
de energie, nu are nicio valoare în organism până când nu este
hidrolizată de către apă şi energizată pe parcursul procesului.
Mai mult chiar, sursa de energie pentru neurotransmisia şi
pentru directivele operaţionale care fac ca lucrurile să fie făcute
este hidroelectricitatea, care se formează pe traseele nervilor
şi în cadrul conexiunilor lor cu muşchii şi încheieturile din corp.
2. Înroşirea obrajilor. Atunci când organismul este deshidratat, iar
creierul nu-şi poate extrage suficientă apă din circulaţie pentru
a-şi satisface nevoile, el comandă o dilatară proporţională a
vaselor de sânge care merg înspre creier. Mai mult chiar, faţa
nu este un simplu organ care susţine cei doi ochi, gura, nasul şi
cele două urechi. Ea este o concavitate receptoare dotată cu o
abundenţă de terminaţii nervoase care monitorizează constant
mediul înconjurător, transmiţând informaţiile către creier. Cu
alte cuvinte, faţa este o extensie a creierului care are funcţii
extrem de senzitive. Aceste terminaţii nervoase au şi ele nevoie
de hidratare, şi tocmai de acolo provine şi creşterea circulaţiei
sanguine la nivelul feţei, care se petrece în acelaşi timp cu
aportul crescut de sânge către creier. Dacă vedeţi o persoană
cu nasul roşu şi cu faţa înroşită – lucru care se poate observa
adesea la alcoolici, şi asta deoarece alcoolul deshidratează
foarte mult creierul, şi tocmai de aceea apar durerile de cap ale
mahmurilor – acea persoană este deshidratată şi are nevoie de

apă.
3. Când ne simţim iritaţi şi irascibili fără vreun motiv. Iritabilitatea
este un proces de eschivare, în aşa fel încât să nu ne angajăm
într-un proces de consum al energiei creierului în afara acelui
moment anume. Oferiţi oamenilor care se irită uşor câteva
pahare cu apă, şi veţi vedea cum se calmează şi devin cât se
poate de amabili.
4. Când ne simţim anxioşi. Aceasta este o modalitate perceptivă în
care partea frontală a creierului poate reflecta preocuparea sa
asupra lipsei de apă în propriul domeniu de activitate. Nu pot
să-mi imaginez o modalitate mai elocventă pentru creierul care
gândeşte, decât să reflecteze la propria anxietate referitor
la deshidratarea din organismul posesorului său delicvent.
Este evident că atunci când corpul a dorit apă, i s-au oferit cu
siguranţă alte băuturi care nu i-au satisfăcut nevoile reale.
5. Când ne simţim descurajaţi şi insuficienţi. Principalele valori
ale oricărui organism sunt rezervele de aminoacizi esenţiali.
Aceste tipuri de aminoacizi sunt folosiţi în atât de multe funcţii
diferite, inclusiv în neurotransmisie, încât lipsa lor din organism
înseamnă pierderea unor elemente de valoare pe care creierul
le apreciază ca fiind insuficiente şi inadecvate pentru propriile
sale sarcini. Deshidratarea epuizează aceşti aminoacizi fără
încetare, iar această lipsă dă naştere unui sentiment de
deprimare.
6. Când ne simţim abătuţi. Aceasta anunţă o fază mult mai
severă a deshidratării, în care corpul, în absenţa apei, trebuie
să folosească unele dintre elementele vitale ca antioxidanţi,
pentru a putea face faţă reziduurilor toxice ale metabolismului
ce nu au putut fi curăţate datorită unei producţii insuficiente
de urină. Aceste elemente vitale includ aminoacizii triptofan şi
tirozina, care sunt sacrificaţi în ficat ca antioxidanţi, pentru a
neutraliza deşeurile toxice. Pentru producerea de serotonină,
melatonină, triptamină şi indolamină, creierul foloseşte
triptofan; toate aceste elemente sunt neurotransmiţători
vitali care sunt folosiţi pentru a echilibra şi integra funcţiile

organismului. Dacă ei se află într-o cantitate inadecvată în corp,
apare depresia. Tirozina este un alt aminoacid pe care creierul
îl foloseşte pentru producerea adrenalinei, noradrenalinei
şi dopaminei, care sunt neurotransmiţătorii „de succes“.
Insuficienta lor activitate duc subiectul la inactivitate şi la o
stare de spirit tristă.
Pe când lucram la editarea acestei cărţi, un articol apărut
în Washington Post, numărul de marţi, 7 mai 2007, a revelat
înşelăciunea adânc înrădăcinată a industriei farmaceutice. Intitulat
„În lupta împotriva depresiei: o pilulă de zahăr este greu de învins“,
articolul expune modul în care industria farmaceutică a deformat
adevărul în ce priveşte experimentele clinice pentru a prezenta
lucrurile în favoarea medicamentelor de genul Prozac, Paxil şi Zoloft,
în timp ce o singură pilulă de zahăr – placebo – aduce mult mai
multe rezultate pozitive în tratarea depresiei. Acest articol emite
ipoteza că rezultatele excelente ale pilulei de zahăr în comparaţie
cu cele ale mult-trâmbiţatelor medicamente este posibil să fi fost
obţinute deoarece, este posibil ca în timpul experimentelor clinice
subiecţii au primit mult mai multă grijă şi atenţie decât cea pe care o
primeşte un pacient depresiv care vizitează medicul câteva minute
pe lună. Se pare că dacă un pacient este cu adevărat îngrijit, în el
însuşi sălășluiește o putere mult mai mare de vindecare. În medicină
exista o vorbă, care acum s-a uitat – „Datoria doctorului este să
amuze pacientul cât timp natura vindecă.“ Doctorii trebuie să arate
compasiune şi înţelegere faţă de pacienţii lor.
Şi acum, întrucât mă refer la rolul apei în cazul problemelor
emoţionale, daţi-mi voie să citez din răspunsul unui cititor al cărţii
mele Your Body’s Many Cries for Water (Nesfârşitele plânsete ale
trupului tău după apă), postat pe site-ul Barnes & Noble, www.
bn.com. Iată ce scrie M.S.: „Apa mi-a transformat viaţa.“
Se pare că M.S. fusese diagnosticat ca maniaco-depresiv în
formă uşoară şi urmase tratament cu litiu pentru patru sau cinci ani.
El spune că a început să ia apă şi sare şi unele vitamine, conform
cu instrucţiunile oferite în carte şi, după două luni, el a putut să
renunţe la tratamentul cu litiu. El făcea vizite la medici de nouă ani,
fără o îmbunătăţire semnificativă a situaţiei, iar acum scria: „VIAŢA

mea chiar s-a ÎMBUNĂTĂŢIT după ce am citit această carte.“
7. Când simţim că avem capul greu. Acesta este un semn că
creierul a dat comanda unei circulaţii crescute pentru nevoile
sale. Aceasta poate fi senzația mesager a unei migrene care
ar putea să apară dacă creşterea fluxului sanguin către creier
nu va aduce hidratarea adecvată a celulelor creierului. Să nu
uităm că celulele creierului, în constanta lor activitate, produc
deşeurile toxice ale metabolismului care trebuie curăţate în
permanenţă. Celulele creierului nu pot suporta o creştere a
substanţelor acide în mediul lor înconjurător interior. Greutatea
iniţială resimţită la nivelul capului ar putea reflecta această fază
din fiziologia creierului.
8. Tulburări ale somnului, mai ales la vârste înaintate. Corpul nu va
avea un somn de noapte odihnitor dacă nu are suficientă apă.
Un somn complet de opt ore va deshidrata ulterior organismul
întrucât multă apă se pierde prin respiraţie şi poate chiar şi
prin transpiraţia sub multe plapume groase. Dacă organismul
primeşte apă şi puţină sare, ritmul somnului se va restabili
imediat. Următoarea scrisoare este de la un bărbat pentru
care programul meu de vindecare cu ajutorul apei (Water Cure)
a fost folositor în tratarea multor probleme, inclusiv în cazul
somnului său întrerupt care devenise un obicei. Povestea sa
subliniază mai multe simptome perceptive ale deshidratării pe
care le-am indicat deja.
„Numele meu este D.H. şi am ajuns pe site-ul dumneavoastră

la sugestia unui prieten de pe internet. La început, am citit cam
tot ce aveaţi postat şi am fost impresionat de conţinut. În fapt, am
iniţiat o pagină de discuţii pe Paltalk, îndrumând oamenii către site-
ul dumneavoastră şi discutând apoi despre beneficiile consumului
de apă cu sare. Am urmat cura cu apă vreme de trei săptămâni şi
acum pot să spun cu certitudine că mă simt mai bine. Presiunea
mea sanguină este mai mică, ritmul cardiac este în jur de 58. Dorm
mai bine noaptea şi am un nivel energetic mult mai bun în timpul
zilei. Am de asemenea un sentiment de pace interioară şi nu mă
mai îngrijorez aşa de des. La modul global, a avut un efect pozitiv.

Vă mulţumesc pentru promovarea programului de vindecare cu
ajutorul apei, şi vă anunţ că am început deja să vă popularizez
conceptul. Vă mulţumesc încă o dată pentru ajutorul dezinteresat
pe care-l oferiţi. D.H.”
9. Mânia şi nervozitatea. Aceste modalităţi mai expresive de

indicare a deshidratării au fost explicate în secţiunea 3, sub
titlul: Când ne simţim iritaţi şi irascibili fără vreun motiv.
10. Nerăbdare iraţională. A avea răbdare pentru a ne menţine pe o
anumită direcţie sau pentru a îndeplini o anumită muncă este o
sarcină a creierului care consumă energie. Dacă creierul nu are
o rezervă suficientă de energie stocată, el trebuie să sfârşească
acea sarcină cât mai repede posibil. Acest proces de eliberare
rapidă de sarcină este etichetat drept „nerăbdare“. Dar să nu
uităm că apa produce energie hidroelectrică la o rată care poate
reumple cantitatea folosită, pe când energia provenită din
hrană trebuie să parcurgă mulţi paşi de conversie moleculară
până când ajunge să fie stocată în rezervoarele de energie
din celule. Şi chiar şi acest proces are nevoie de apă pentru
hidroliză, pentru a face componentele din hrană utilizabile ca
surse de energie.
11. Durată foarte scurtă de focalizare a atenţiei. Acesta este un alt
proces de eliberare de sarcini a creierului, care are nevoie de
energie pentru a se focaliza asupra unui subiect sau pentru
procesul învăţării. Cu cât hidratăm mai mult creierul, cu atât
el poate produce mai multă energie pentru a imprima noi
informaţii în băncile sale de memorie. Tulburările de atenţie
ale copiilor sunt produse în mod similar prin intermediul
deshidratării, atunci când copiii aleg băuturile răcoritoare
carbogazoase drept băuturi preferate.
12. Respiraţie anevoioasă la o persoană sănătoasă şi care nu suferă de
boli de plămâni sau infecţii la plămâni. Persoanele care doresc să
realizeze exerciţii fizice fără a gâfâi, trebuie să bea apă înainte
de a urma orice efort fizic.
13. Dorinţa nestăpânită pentru băuturi fabricate industrial precum

cafea, ceaiuri, băuturi carbogazoase şi băuturi alcoolice. Acesta
este modul prin care creierul vă spune că are nevoie să fie
hidratat. Aceste dorinţe nestăpânite au la bază un reflex
condiţionat care asociază hidratarea cu consumul acestor
băuturi, dar care în fapt, vor deshidrata apoi şi mai mult
organismul. Procesul continuei deshidratări este stresant şi
determină creierul să secrete hormonii de stres, ce includ şi
endorfinele – narcoticele naturale ale organismului – pentru
a-l ajuta să treacă prin criza sa de mediu. Unul dintre motivele
pentru care oamenii continuă să bea aceste băuturi, este
dependenţa lor crescută faţă de nivelul propriei lor producţii de
endorfine. Tocmai de aceea, cafeina şi alcoolul sunt substanţe
ce produc dependenţa şi cauzează simptome de repliere.
Stadiul următor al acestui gen de dependenţă ar putea fi
folosirea unor droguri şi mai puternice care să facă organismul
să secrete în continuu endorfine. Astfel că, dacă vrem ca proprii
noştri copii să fie îndrumaţi spre o viaţă fără droguri, ar trebui
să începem prin eliminarea cafeinei din regimul lor alimentar.
14. Vise cu oceane, fluvii şi alte forme de apă sunt o formă de
asociere generată subconştient de a ajunge la o sursă de
apă pentru a potoli setea. Creierul are tendinţa de a simula o
experienţă pentru a ne da instrucţiunile ca noi să realizăm o
anumită funcţie, chiar şi în timpul unui somn profund.
În general, visele au o anumită semnificaţie. Nu voi uita

niciodată visul pe care l-am avut pe vremea când eram doctor
rezident şi lucram la St. Mary’s Hospital Medical School în Londra.
La acea vreme, aveam în sarcină îngrijirea zilnică a cazurilor de boli
acute într-o secţie de chirurgie foarte activă a spitalului. Şi atunci
nu ajungeam să dorm mai mult de trei sau patru ore pe noapte. În
mod natural, atunci când ajungeam în acele zile cu capul pe pernă,
dormeam buştean. Într-una dintre acele zile foarte aglomerate, am
mâncat prânzul târziu şi a trebuit să-l mănânc la multe ore după ce
fusese gătit. Era o farfurie cu languste şi nişte legume.
Am fost mult prea ocupat pentru a resimţi orice senzaţie

de disconfort după ce am mâncat mâncarea. Am mers la culcare
dimineaţa devreme şi am căzut ca un lemn în pat. Şi nu peste mult
timp am început să visez că eram într-o barcă pe o mare agitată.
Barca era aruncată în sus şi în jos, într-o parte şi-n alta, datorită
agitaţiei mării. Am început să mă simt din ce în ce mai rău până când
nu am mai putut ţine în stomac ceea ce mâncasem, şi am reuşit
doar să ajung până la chiuveta din cameră şi să vomit mâncarea
care, evident, fusese alterată. Creierul meu nu putuse să-mi traducă
altfel nevoia mea de a scăpa de conţinutul din stomac. El a putut să
mă pregătească pentru asta doar expunându-mă la idei asociate cu
răul de stomac şi vomatul. Şi ce altă modalitate mai bună să fi găsit
decât să mă transpună într-o experienţă de rău de mare?
Capitolul 7
Deshidratarea primară şi programele de
management al resurselor
Din punctul de vedere al noii ştiinţe medicale, următoarele boli

trebuie considerate a fi doar etichete aplicate proceselor fiziologice
din organism, şi care denotă o formă de raţionalizare şi management
al resurselor, atunci când rezerva de apă liberă şi a altor elemente
primare din organism este limitată:
1. Astmul
2. Alergiile
3. Hipertensiunea sau tensiunea sanguină mare
4. Tipul II de diabet
5. Constipaţia
6. Bolile autoimune.
Dacă nu beţi apă zilnic în mod regulat şi dacă nu înţelegeţi
semnificaţia durerii, a respiraţiei anevoioase şi a alergiilor ca semne
ale deshidratării, vă veţi forţa corpul să ia direcţia unei boli. Oricare
dintre bolile de mai sus vor fi mesagerii începuturilor decăderii
organismului ce va fi generată de o lipsă locală sau generală de apă,
asociată cu schimbările chimice din mediul înconjurător.
Schimbarea completă a sensului de evoluţie a unor boli
autoimune nu este posibilă şi nu este uşor de realizat în toate
cazurile. Pentru a inversa procesul este nevoie de o înţelegere
profundă a importanţei echilibrului acid-alcalin şi a aspectelor
metabolice asociate deshidratării, cum ar fi pierderea unei serii
de aminoacizi, insuficienta absorbţie sau pierderea unor minerale
vitale precum zincul şi magneziul şi nevoia absolută de vitamine
esenţiale şi acizi graşi.
Astmul şi alergiile
Ce este astmul? Se spune că oamenii suferă de astm atunci

când au o respiraţie greoaie şi când brusc, fără niciun avertisment,
sunt pe punctul de a se sufoca. În fiecare an, câteva mii de persoane
mor în urma sufocării datorate astmului. Uneori, apariţia astmului
este asociată cu tuse seacă repetată cu fiecare respiraţie. Există
întotdeauna un hârâit asociat expiraţiei, care apare fără nicio
infecţie aparentă a plămânilor. Astmul afectează mai mult de
şaptesprezece milioane de americani, în special copii. Cred că astmul
şi alergiile sunt strigătele de criză ale corpului după apă. Ele denotă o
stare de deshidratare a organismului uman. Ele semnalează continua
degenerare a corpului până când alte complicaţii ale deshidratării se
instaurează şi pot duce la moarte prematură.
Experienţa şi studiile mele mi-au arătat că organismul posedă
mai multe semnale extrem de sofisticate pentru a indica setea.
Trebuie să fim conştienţi de toţi aceşti nou-identificaţi indicatori ai
lipsei de apă în organismul nostru. Şi tot ce trebuie să facem pentru
a vindeca unele dintre problemele de sănătate, ar fi să bem apă în
loc de alte lichide.
Întrebare: Ce legătură au toate acestea cu astmul?

Răspuns: Astmul şi alergiile – boli tratate în general cu diferite
medicamente pe bază de histamină – sunt indicatori importanţi
ai deshidratării organismului. Histamina este un important
neurotransmiţător care reglează în principal mecanismul senzaţiei
de sete, pentru a creşte consumul de apă. De asemenea, ea este
cea care instaurează sistemul de raţionalizare a apei disponibile în
organismul care este afectat de lipsa de apă. Histamina este unul
dintre cele mai nobile elemente implicate în managementul lipsei
de apă. Ea nu este un simplu vagabond, aşa cum am fost tentaţi să
credem datorită limitării cunoaşterii noastre asupra corpului uman.
În cazul deshidratării, producţia de histamină şi activitatea ei
cresc drastic, iar aceasta duce la apariţia semnalelor şi indicatorilor
senzaţiei de sete din cadrul programului de raţionalizare a apei
care se instaurează. Eliberarea crescută de histamină la nivelul

plămânilor duce la apariţia spasmelor în bronhiole, făcându-le să
se contracte. Această acţiune spasmodică naturală a histaminei
la nivelul tuburilor bronhiale face parte din planul organismului
de conservare a apei care, în mod normal, s-ar evapora în timpul
respiraţiei – „aburii“ din timpul iernii.
În timpul procesului respiraţiei, ţesutul plămânilor devine
vulnerabil. Săculeţii de aer din plămâni au pereţi foarte subţiri
şi au nevoie de apă pentru a-i menţine în permanenţă umezi.
Fluxul continuu de aer prin aceşti săculeţi evaporă, de asemenea,
apa disponibilă în căptuşeala lor. Deshidratarea reduce automat
cantitatea de apă disponibilă în aceste ţesuturi şi generează
anumite probleme, asta doar dacă fluxul de aer nu se reduce. În
esenţă, acesta este motivul din spatele blocării fluxului de aer
din plămâni în cazul astmaticilor. Histamina este responsabilă
pentru scăderea ratei fluxului de aer prin plămâni. Ea este cea
care generează constricţia bronhiolelor ce sunt ataşate săculeţilor
de aer. De asemenea, histamina stimulează producţia crescută
de mucus vâscos şi consistent, care blochează parţial bronhiolele
şi protejează căptuşeala bronhiolelor. Toate aceste acţiuni ale
histaminei în cazul deshidratării sunt realizate cu scopul de a proteja
delicatele căi respiratorii ale organismului care sunt în contact direct
cu aerul din exterior şi care se pot cu uşurinţă usca şi scoroji dacă
nu sunt protejate.
Vom discuta in extenso despre histamină în secţiunea dedicată
neurotransmiţătorilor din cadrul capitolului 10.
Alergiile şi sistemul imunitar
Atunci când suntem deshidrataţi, histamina are grijă ca apa

disponibilă din organism să fie bine conservată şi distribuită
în conformitate de prioritatea funcţiilor. Rata de producere a
histaminei în organism creşte exponenţial atunci când corpul devine
din ce în ce mai deshidratat.
Aducerea de apă în organism duce la dispariţia histaminei
din zonele în care nu ar trebui să fie prezentă. Odată cu consumul

adecvat de apă, producţia de histamină şi eliberarea ei în exces
sunt inhibate în mod proporţional. Relaţia dintre apă şi histamină
a fost deja demonstrată de mai multe experimente realizate pe
animale. Se pare că din punct de vedere fiziologic, apa are ea însăşi
proprietăţi antihistaminice naturale foarte puternice.
Inhibarea sistemului imunitar

Există anumite leucocite care sunt sensibile la histamină, iar
aceasta inhibă puternic activitatea sistemului imunitar din măduva
oaselor. Numărul acestui tip de leucocite este de două ori mai
mare decât cel al celulelor care stimulează sistemul imunitar. Astfel
că deshidratarea, care poate cauza producerea şi eliberarea unei
anumite cantităţi de histamină, ar putea duce, pe termen lung, la
inhibarea sistemului imunitar şi a staţiei lui centrale de comandă –
măduva oaselor.
Întrucât în cazul deshidratării prelungite există o rată mai mare
decât cea normală de producere şi stocare a histaminei, un stimul
pentru eliberarea histaminei din partea activităţii propriului sistem
imunitar va genera eliberarea unei şi mai mari cantităţi de histamină
în ţesuturi. În acel timp, producerea şi eficienţa anticorpilor, care au
fost deja inhibaţi datorită deshidratării, va fi inadecvată pentru a face
faţă unor agenţi străini cum ar fi polenul şi alţi antigeni. Gravitatea
problemei devine evidentă în timpul sezonului polenului, atunci
când ochii sunt invadaţi de aceşti agenţi străini. Glandele lacrimare
trebuie să spele acest polen supărător de pe delicata membrană
a ochiului – conjunctiva – întrucât anticorpii nu sunt disponibili
în proporţii adecvate pentru a neutraliza polenul. Acesta este
motivul pentru care activitatea histaminei în secreţia apoasă de pe
membranele delicate ce acoperă ochii şi căile nazale devine atunci
excesivă. Se instaurează atunci un răspuns datorită necesităţilor.
„Spălarea cu apă“ este singura modalitate de a scăpa de tipurile
de polen supărător care nu sunt neutralizate de anticorpi. Şi astfel
apare alergia la polen.
Iar dacă mă veţi întreba: „Vrei să spui că pot preveni astmul
şi alergiile consumând mai multă apă?“, răspunsul meu va fi da,
da şi din nou da. Puteţi să o faceţi în mod natural, gratuit şi fără

niciun medicament. Apa va face aceasta, întrucât rolul principal al
histaminei constă în reglarea şi managementul lipsei de apă din
organism.
Acum este clar că deshidratarea cronică este principala cauză
a alergiilor şi a astmului din organismul uman. Un consum mărit de
apă – ca obişnuinţă, cu regularitate – ar trebui să fie tratamentul
ales. Pentru cei care suferă de crize astmatice sau reacţii alergice
la diferite tipuri de polen sau mâncare, atenţia strictă asupra
consumului zilnic şi adecvat de apă, adăugând şi puţină sare, ar
trebui să devină o măsură preventivă. Persoanele suferind de alergii
şi astm vor avea şi alţi indicatori ai deshidratării. Cu siguranţă că
vor dezvolta şi alte probleme grave de sănătate dacă nu vor lua în
serios nevoia trupului lor de a consuma apă în mod regulat. Dacă
nu sunteţi încă pe deplin convinşi de aceasta, citiţi scrisoarea lui
Andrew Bauman pe care o voi expune în continuare.
Dacă suferiţi de alergii sau de astm, trebuie să începeţi să beţi apă
în mod regulat. Ar trebui să încetaţi să mai consumaţi cafeină şi alcool
până când sănătatea revine la normal. Persoanele ale căror funcţii
cardiovasculare şi renale sunt normale, ar trebui să înceapă să bea
două pahare cu apă cu o jumătate de oră înainte de fiecare masă, şi un
pahar cu apă la două ore şi jumătate după masă. Atunci când creşteţi
consumul de apă, va trebui de asemenea să creşteţi şi consumul de
sare, pentru a compensa pierderea de sare din timpul producţiei
crescute de urină. Citiţi mai multe despre sare în capitolul 13.
Andrew Bauman suferea de diferite afecţiuni provocate de
deshidratare care surveniseră una după altal, până când i s-a spus
că nu se mai poate face nimic pentru el. Doctorul său l-a sfătuit să-şi
pună afacerile în ordine înainte de anticipata sa moarte prematură.
Din fericire pentru el, a descoperit efectele medicinale ale apei
şi este în continuare în viaţă. El a reuşit să inverseze procesul de
evoluţie a multor afecţiuni produse de deshidratare, cu excepţia
uneia care se îmbunătăţeşte, totuşi, gradat. Istoricul cazului
domnului Bauman subliniază implicaţiile severe ale alergiilor din
timpul copilăriei, care pot duce ulterior la dezvoltarea unor boli
grave, dacă paşii pentru hidratarea adecvată a trupului nu sunt
făcuţi. Pentru mai multe informaţii referitoare la astm şi alergii, şi

pentru a citi multitudinea de mărturii ale oamenilor care au scăpat
de problemele lor, consultaţi cartea mea, ABC of Asthma, Allergies
and Lupus („ABC-ul în cazurile de astm, alergii şi lupus”).
13 noiembrie 1998,
Dragă dr. Batmanghelidj,
Numele meu este Andrew J. Bauman IV, am 42 de ani, şi cu toate
acestea, la vârsta de 34 de ani mă simţeam şi arătam de parcă aş fi
avut cel puţin 44! Mi-am petrecut aproape toată viaţa luptându-mă
cu boli şi maladii, iar acum sărbătoresc fiecare moment al fiecărei zile
cu o vigoare şi vitalitate crescândă. Am suferit de fapt de deshidratare
cronică, iar acum ştiu asta prea bine.
M-am născut la data de 29 octombrie 1956, în Taylor, Pennsylvania.
Părinţii mei m-au îngrijit cu multă dragoste – şi m-au şi vaccinat. Am
fost crescut cu lapte praf pentru copii şi apoi cu cereale, sucuri şi o
cantitate redusă de apă, atunci când plângeam din cauza colicilor.
După primul meu vaccin antipoliomielitic, într-un mod misterios am
fost paralizat de la brâu în jos. Specialiştii au fost nedumeriţi, dar
au pus diagnosticul „vaccin nereuşit“. Paralizia a dispărut la fel de
brusc cum a şi apărut. Atunci când am primit o doză mărită de vaccin,
cam prin clasa a cincea, paralizia a revenit. Lunile de spitalizare şi de
imobilizare la pat m-au făcut să cresc mult în greutate. Tot ce făceam
era să mănânc şi să primesc vizitatori, să beau băuturi carbogazoase şi
nişte apă din când în când – şi din nou, paralizia a dispărut.
Atacurile şi simptomele alergice au apărut când eram prin
clasa a treia – în jurul vârstei de opt ani. Aveam adesea tuse seacă.
Am început să am dificultăţi de respiraţie, ochi apoşi şi senzaţie de
mâncărime la nivelul ochilor, precum şi stare de oboseală atunci când
mă aflam în preajma peluzelor proaspăt tunse, din primăvară până în
toamnă. În primul an de liceu, am început să sufăr de amnezii datorate
alergiilor. Undeva prin 1979, am vizitat un specialist care mi-a făcut
teste şi m-a diagnosticat cu alergii şi astm. Am primit tratamente
cu injecţii antialergice şi cu inhalatoare. Dar tratamentele păreau să
înrăutăţească situaţia. Buzele mele erau mereu uscate şi crăpate.
În acea perioadă a vieţii mele beam în jur de 2-4 ceşti de cafea pe zi,
împreună cu câteva pahare de băuturi carbogazoase, ceai şi alcool.
Uneori mai beam şi câte un pahar de apă de-a lungul zilei. Alergiile şi
astmul au continuat până în 1996, atunci când consumul meu de apă a
ajuns să fie de doi până la trei litri de apă pe zi. În prezent nu mai sufăr
de alergii şi astm.
Problemele mele de diabet au început la vârsta de 14 ani. Am
fost diagnosticat cu diabet insulino-dependent sau „diabet juvenil“.
Cam în acea perioadă am început să beau băuturi carbogazoase fără
zahăr, inclusiv băuturi ce conţineau cafeină. Consumul meu de apă la
acea vreme era de 2 până la 4 pahare de apă pe zi, şi beam ceai şi
începusem să beau şi cafea. Diabetul m-a condus la multe spitalizări
de-a lungul anilor. Pe la mijlocul anilor 1980, am avut probleme de
neuropatie diabetică, ceea ce făcea ca picioarele mele să se umfle. Am
fost programat să mi se facă în picioare o injecţie cu un fel de colorant
în vederea unei scanări de diagnoză, şi asta după ce un studiu bazat pe
efectul Doppler a indicat că ar putea exista anumite blocaje ale venelor
mele de la picioare. Injecţia cu substanţa colorantă a făcut ca venele
mele să pleznească şi, drept rezultat, umflăturile s-au înrăutăţit. Am
fost diagnosticat cu „insuficienţă venoasă“. În anul 1994, mi s-a spus
că îmi vor amputa ambele picioare în aproximativ un an.
În timp ce eram testat pentru cantitatea de insulină ce urma să
o primesc pentru diabet, examinarea iniţială a arătat faptul că retina
ochilor mei dezvoltase vase de sânge care sângerau (retinopatie
diabetică). De-a lungul următorilor 15 ani, am început să urmez o serie
de intervenţii chirurgicale cu laser în încercarea de a închide vasele
cu scurgeri şi pentru a preveni creşterea unor noi vase. Acestea mi-
au redus vederea periferică şi nocturnă. În anul 1992, glanda prostată
mi s-a mărit, deşi era ceva benign, iar rinichii mei au început să
arate semne de deteriorare. În anul 1993, au apărut primelesemne
de impotenţă. În anul 1994, am început să vizitez un medic naturist
homeopat care, pe lângă tratamentele medicale alternative, m-a
sfătuit să cresc consumul de apă. La acea vreme, luam 95 de unităţi
de insulină pe zi.
În anul 1976, am început să am probleme la nivelul sistemului
imunitar. Am făcut mononucleoză infecţioasă. În anul 1979, într-
una dintre, pe atunci, frecventele mele spitalizări, am fost din nou

diagnosticat cu „mono“! Doctorii au insistat că nu era posibil să am
din nou „mono“, şi au început să se consulte cu specialişti. Am primit
un vaccin împotriva gripei şi apoi am fost externat – doar pentru a fi
internat din nou a doua zi cu febră de 41 de grade Celsius. Mi s-au făcut
multe teste şi totuşi, la acea vreme nu s-au văzut prea multe. După
multe teste, în urma unor dureri abdominale serioase, mi s-a spus că
mi-a crescut o a doua splină ce era ataşată de splina mea şi că şi cea
de-a doua funcţiona. În acel an am făcut o vizită cuiva şi am băut lapte
nepasteurizat şi am sfârşit din nou în spital cu o infecţie bacterială a
tractului intestinal. Diagnosticul pus a fost „Brucellosis şi Proteus OX-
19“ şi am primit şi mai multe antibiotice.
În anii 1980 şi 1981 am făcut din nou „mono“ şi am fost din nou
internat în spital; problemele de control diabetic au fost o continuă
luptă pentru mine. Un specialist în boli infecţioase a descoperit faptul
că mai mulţi anticorpi speciali ce luptau împotriva agenţilor străini
fuseseră şi ei afectaţi, iar atunci doctorii au spus că acestea erau
datorate problemelor mele legate de astm şi alergii, cât şi datorită
frecventelor mele infecţii.
Anii 1980 au fost plini de boli, de spitalizări, de pierderea repetată
a serviciului şi de probleme legate de stres. Tot atunci am fost
diagnosticat cu alergie la penicilină şi tetraciclină, am început să sufăr
de hipertensiune, am fost diagnosticat cu sindromul oboselii cronice,
hiperplazie limfoidă (sistem imunitar super-stresat), gastrită, bursită,
fibromialgie, probleme de reflux acid şi probleme ale intestinelor. A
început de asemenea să se formeze şi o tumoare benignă în partea
stângă a spatelui. Mi-a apărut un nodul pe tiroidă şi am fost diagnosticat
cu intoxicaţii cu plumb, cadmiu şi aluminiu, care au fost găsite şi în zona
depresionară în apropiere de care locuiam. Eram supraponderal şi
sufeream de sindromul de apnee în somn. Testele au indicat că încetam
să respir de peste 300 de ori de-a lungul unei perioade de şase ore şi
că aveam „narcolepsie“. Puteam să adorm într-un timp foarte scurt.
Am suferit o intervenţie chirurgicală cu scopul de a corecta apneea în
somn, şi am purtat un tub de traheostomie în gât pentru a mă ajuta să
respir noaptea, şi dormeam cu o maşină de respirat ca să-mi menţină
căile respiratorii deschise. De-a lungul anilor 1980, beam puţină apă de-a
lungul zilei, dar consumam cantităţi mari de cafea, zaharină şi uneori
NutraSweet. În anul 1987, am fost declarat „invalid“.

În anul 1992, la vârsta de 36 de ani, arătam şi mă simţeam
ca şi cum aş fi avut aproape cinzeci de ani, şi mă simţeam chiar şi
mai rău decât arătam. Am început să folosesc suplimente naturale
cu vitamine, plante şi alte tehnici medicale naturiste. Doctorul
naturist m-a sfătuit să măresc consumul de apă şi să-l micşorez pe
cel de cafeină. Pierdusem orice senzaţie la nivelul picioarelor, eram
mereu obosit şi suferind, întristat, şi aproape că-mi pierdusem orice
speranţă.
Am început să beau mai multă apă şi să reduc cumva consumul
de cafeină, iar prin anul 1995, am început să mă simt mai bine şi să arăt
mult mai bine. Pe atunci consumam doar un litru, un litru şi jumătate
de apă pe zi, şi încă nu-mi scosesem toată cafeina din sistem, şi nici nu
foloseam sare de mare.
În septembrie 1995, nodulul din partea stângă s-a înroşit, a
început să mă mănânce şi să se mărească. Doctorul meu de familie l-a
extirpat şi l-a trimis spre analiză. În octombrie am fost diagnosticat cu
limfom celular cutanat de tip B. Douăzeci şi şase de noi tumori mi-au
crescut pe spate, în locul unde fusese doar una, şi am fost trimis la
un spital important unde mi s-a spus că în cazul cancerului limfatic
de la suprafaţa pielii nu s-au făcut prea multe studii şi că era ceva rar.
Am urmat o scanare cu galiu şi aceasta a arătat că întreaga suprafaţă
a corpului meu dăduse răspunsul pozitiv la prezenţa celulelor
canceroase. Partea specifică de pe spate strălucise foarte tare la
scanare, indicând că zona era „hiperpozitivă“, şi la fel şi mijlocul
pieptului de unde îmi fuseseră înlăturate două melanoame. Am fost
sfătuit să fac iradiere locală, şi „dacă vor apărea tumori, le vom iradia
şi pe ele“, sau, puteam să merg la Philadelphia, unde să îmi fie iradiat
întregul trup. Şi au început să-mi iradieze spatele, ceea ce mi-a cauzat
arsuri de gradul trei. Am refuzat iradierea totală a corpului şi, în
mijlocul iradierii mele, doctorul meu homeopat a început să-mi aplice
o terapie naturală de purificare. Specialistul oncolog m-a sfătuit să
încerc orice, „să fac orice îmi stă în putinţă“, cât şi „să-mi pun lucrurile
în ordine“. Am crescut consumul de apă şi am luat suplimente şi
tratamente naturiste.
În noiembrie 1995, în vreme ce călătoream căutând să aflu un

răspuns, mi-a fost prezentat un bărbat care mi-a expus programul
de Vindecare cu Apă şi m-a sfătuit să-l urmez cu seriozitate pentru
că pot să mă vindec. Am început atunci să cresc cantitatea de apă
ingerată, dar eram totuşi foarte suspicios cu privire la creşterea
consumului de sare, datorită contraindicaţiilor medicale şi întrucât
era perceput ca un factor ce creştea tensiunea sanguină. Ulterior am
aflat că acest concept era greşit şi am început să cresc şi consumul de
sare. În martie 1996, am mers pentru o nouă scanare cu galiu, care
a arătat că nu mai exista nici măcar un singur semn care să indice
prezenţa celulelor canceroase pe întregul trup. Doctorii au crezut că
era o eroare a scanării cu galiu, dar medicul meu homeopat a ştiut că
eram pe cale să mă vindec. Bând mai multă apă, reducând cafeina,
modificând obiceiurile alimentare, tratamentele naturiste şi credinţa,
toate acestea m-au adus acasă.
Iar de atunci, sănătatea mea s-a îmbunătăţit constant. Nu mai am
două spline, ci una care are mărime normală şi funcţionează normal.
Acum ling sare de mare din palmă dimineaţa, înainte de primul meu
pahar cu apă şi folosesc sare din belşug. Beau cam cinci litri de apă pe
zi şi iau suplimente, mănânc multe cereale integrale, fructe proaspete
şi legume. Talia mea era de 110 cm, acum este de 91 de cm. Cântăream
113 kg, acum cântăresc 95 şi am masă musculară bine formată. Pielea
şi tenul meu arată ca ale unui bărbat în jur de 30 de ani, iar virilitatea
mea este comparabilă cu a unui bărbat la 20 de ani. Gleznele nu-mi
mai sunt umflate şi o nouă stare de spirit, da, o nouă stare de spirit
a apărut. Nu mai iau nicio medicaţie pentru toate aceste probleme,
unde înainte luam medicamente de pe cel puţin 15 reţete o dată.
Nevoile mele de insulină au scăzut de la 95 de unităţi la 35-45 de unităţi
pe zi. Nu mai sufăr de „infecţii cronice“ sau oboseală – dorm 6-8 ore în
loc de 12-14. Iau antibiotice extrem de rar, unde înainte le luam în mod
constant. Nu mai sufăr de alergii, astmă, gastroparesis (boala de reflux
gastroesofagian), artrită, bursită sau probleme intestinale. Atunci
când mi-am făcut ultimul test de stres, doctorul, care era mai tânăr
ca mine, mi-a spus că sunt într-o formă mai bună decât el. Presiunea
arterială este într-o continuă îmbunătăţire. Nu mai există niciun nodul
pe tiroidă, dorm mai bine şi nu mai sufăr de nicio intoxicaţie gravă cu
metale grele. Am un nou rost în viaţă.
Rugăciunile mele au fost ascultate. Dumnezeu m-a condus către o

modalitate naturală de a-mi vindeca trupul, mintea şi spiritul. Trăiesc
o nouă viaţă echilibrată de apă, sare, minerale, suplimente, o nutriţie
bună şi îmbunătăţiri continue ale calităţii vieţii. Sunt într-adevăr
binecuvântat.
Cu sinceritate,
Andrew J. Bauman IV
Michael P. are 50 de ani. El a suferit de alergii şi apoi şi de astm,

încă din copilărie. Ulterior, a devenit supraponderal şi a început să
sufere de hipertensiune arterială. Alergiile sale erau atât de severe
încât trebuia să măsoare cantitatea de polen de afară, înainte de a
ieşi din casă. În urmă cu câţiva ani a aflat de proprietăţile curative ale
apei în ce priveşte astmul şi alergiile. El a început să-şi reglementeze
aportul zilnic de apă şi a încetat să mai bea cafea şi ceai. Atunci când
ceilalţi din birou beau cafea, el bea apă fierbinte. De atunci, Michael
nu a mai avut nicio criză de astm. Alergiile lui au devenit mult mai
puţin problematice, aproape că au dispărut. El nu se mai oboseşte
acum să măsoare cantitatea de polen. De când şi-a reglementat
consumul zilnic de apă nu a mai avut nicio criză de astm şi nicio
alergie. El consideră că este o persoană vindecată de problemele
sale de sănătate, inclusiv de hipertensiune.
Întrebare: De ce doctorul meu nu cunoaşte aceste informaţii

referitoare la apă şi astm?
Răspuns: Ceea ce v-am împărtăşit până acum face parte dintr-o
cunoaştere de un tip nou. Mi-a luat mai mult de douăzeci de ani
de cercetări şi studii pentru a scoate în evidenţă aceste informaţii.
Această cunoaştere nu este încă ceva obişnuit şi încă nu se predă
în şcolile medicale. Doctorii recomandă ingerarea de „fluide“ şi
presupun că orice fel de fluid va acţiona asemeni apei. Asta este
ceea ce doctorii au fost învăţaţi în cadrul şcolilor medicale. Ei nu
sunt bine informaţi referitor la complicatele funcţii ale apei în
cadrul organismului uman şi nu înţeleg încă ce este deshidratarea
cronică. Ei nu realizează că nu toate fluidele sunt potrivite funcţiilor
fiziologice normale din trupul uman.
Mai mult decât atât, fluidele care conţin cafeină şi alcool ne

deshidratează şi nu pot înlocui nevoile de apă ale trupului uman.
Cafeina şi alcoolul forţează rinichii să folosească şi mai mult din
rezervele de apă ale organismului.
Nathaniel C. este un tânăr în vârstă de douăzeci de ani. A suferit
de astm încă din copilărie. De mai multe ori, a suferit crize care au
necesitat îngrijirea imediată din partea departamentului de urgenţe al
celui mai apropiat spital. Una dintre aceste crize a fost atât de serioasă
încât a trebuit să fie internat în spital. Drept consecinţă, temându-se
de reapariţia acestor crize, el avea mereu inhalatorul cu el şi îl folosea
adesea, probabil chiar mai mult decât era recomandat. O dimineaţă
bună pentru el însemna să inspire de câteva ori din inhalatorul său.
Nu suporta să stea în camere în care se fuma. Nu putea să participe la
o întâlnire de afaceri fără ajutorul inhalatorului său şi nici nu putea să
facă exerciţii fizice cu o la fel de mare libertate şi plăcere ca şi prietenii
lui. Pentru Nathaniel, teama constantă de apariţia unei alte crize îi
preocupa mintea şi îi întrerupea activitatea zilnică.
Atunci când a aflat de obiectul studiilor mele – deshidratarea
cronică – el a vrut să ştie dacă astmul putea fi alinat cu ajutorul
apei. A fost uimit să afle că principala cauză a apariţiei astmului,
în opinia mea, era deshidratarea cronică. Crescând cantitatea de
apă consumată zilnic şi reducând consumul de cafea, respiraţia lui
a devenit mai uşoară. Putea să petreacă mult mai multe ore fără
să folosească inhalatorul său sau medicamentele. A fost capabil să
reducă folosinţa şi ulterior chiar să renunţe la inhalator. Iar în ultimii
ani, el s-a vindecat complet de astm şi de fricile care-i erau asociate.
J. R., de profesie medic, a început să sufere de crize de alergie
şi astm de când era la colegiu. La acea vreme, crizele sale erau atât
de severe încât avea nevoie de spitalizare datorită stării de sufocare
şi şoc. Era alergic la părul de pisică mai mult decât la orice altceva.
Nu ar fi pășit niciodată într-o casă în care înainte fusese o pisică.
Înainte să accepte o invitație, el întreba dacă gazdele au pisică. Prin
urmare, organismul lui era extrem de sensibil la astfel de alergeni.
Într-o zi, în timp ce vorbeam la telefon, am observat tusea sa
uscată, repetată şi respiraţia grea şi înăbuşită. Aşa am aflat despre
acel caz de astm. L-am rugat să bea un pahar cu apă şi să pună un
vârf de cuţit de sare pe limbă. Iată cuvintele sale: „Aşa cum îţi aduci
aminte, sufeream de accese de tuse care-mi întrerupeau munca şi,
aşa cum m-ai sfătuit, faptul că puneam câteva granule de sare pe
limbă nu numai că îmi calma tusea, dar chiar o oprea de tot. Cinci
minute mai târziu, asistentele făceau deja comentarii la faptul că
trecuse atâta timp şi eu nu mai tuşisem.“ În ultimii şapte ani care
au trecut, el nu a mai suferit de astm şi alergii. Nu-i mai este frică
de pisici. Vizitează prieteni care au pisici în casă. El îşi tratează acum
pacienţii suferind de astm cu apă şi puţină sare.
După părerea mea, astmul nu este o boală. El este o complicaţie
a unei crize datorată crizei de apă din organism. Ori de câte ori
astmaticii nu beau suficientă apă, predispoziţia lor la crize de astm
revine. Nu se poate să-ţi fie lene să bei apă şi să te aştepţi să scapi
de astm. Multe persoane care se fac bine şi cred că problema a
fost rezolvată, suferă un şoc atunci când respiraţia greoaie revine
de îndată ce ies din rutină. Iar acum ştim care este cauza astmului
– deshidratarea. Dacă putem să transferăm această simplă viziune
asupra astmului în mintea publicului american, cred că am putea cu
uşurinţă să eradicăm astmul de pe lista problemelor de sănătate din
această ţară şi din restul lumii, în mai puţin de cinci ani.
Daţi-mi voie să vă împărtăşesc un incident care s-a petrecut
recent. În timpul unui interviu luat de o faimoasă emisiune de la un
radio local, discutam despre diferitele complicaţii ale deshidratării.
O doamnă a sunat pentru a mulţumi unui prieten de-al meu care a
răspândit în acea parte de lume informaţiile referitoare la astm şi
deshidratare.
Ascultătoarea mi-a spus că în familia ei sunt doi copii, de trei şi
respectiv patru ani. În urmă cu două ierni, amândoi copiii au suferit
de o formă severă de astm, iar familia s-a îngrijorat foarte mult. La
începutul anului trecut, ea le-a crescut consumul de apă. Rezultatul:
aceşti copii nu au mai suferit de astm – nici măcar o criză, şi asta încă
din iarna trecută. Ea ne-a mai spus de asemenea că din momentul
în care soţul ei, care suferă de diabet insulino-dependent, a început
să consume mai multă apă, situaţia lui s-a îmbunătăţit. Nevoia sa
de insulină este cu mult mai mică. Fiica ei suferea de asemenea de
dureri mari de spate şi a fost diagnosticată cu atrofie şi degenerare
de disc lombar. Şi ea a urmat terapia de vindecare cu apă şi acum nu

mai are deloc dureri.
Datorită faptului că un membru al acestei familii a luat în serios
informaţiile asupra deshidratării cronice şi a acţionat conform
recomandărilor terapiei de vindecare cu apă, alţi patru membri ai
familiei nu mai sunt acum în pericol de a suferi complicaţii datorate
deshidratării. Un aspect important al descoperirii lor referitoare la
apă este faptul că nu mai sunt dependenţi de ignoranţa medicală
care le-ar fi tratat problemele de sănătate cu produse chimice sau
proceduri invazive care le-ar fi compromis drastic sănătatea, cât şi
resursele lor financiare.
Consumul crescut de alimente, atunci când nu este însoţit de
un consum crescut de apă, va creşte sensibilitatea la alergeni. Dacă
vă aduceţi aminte, sângele concentrat şi supraîncărcat cu hrană
trebuie să circule prin plămâni şi apoi să elibereze parte din apa
conținută prin procesul evaporării. Oamenii care suferă de alergii şi
astm, ar trebui să-şi facă un obicei din a bea apă înainte să ingereze
hrana – cel puţin cu câteva minute înainte de a începe. Nu trebuie
să permită niciodată ca hrana consumată să concentreze fluidele
organismului până la punctul în care nivelele crescute de histamină
să devină o situaţie permanentă.
Întrebare: De ce este greşit să aşteptăm şi să bem apă abia

atunci când simţim senzaţia de sete?
Răspuns: Organismul este însetat înainte ca noi să simţim
senzaţia de sete. Senzaţia de gură uscată nu este un semn precis al
lipsei de apă în organism. Există un mecanism prin care, chiar şi atunci
când suntem deshidrataţi, producţia de salivă este afectată. Motivul
este acela că noi trebuie să fim capabili să lubrifiem mâncarea de-a
lungul procesului de masticaţie şi înghiţire. Ideea greşită că senzaţia
de gură uscată este un indicator al faptului că organismul începe să
nu mai aibă apă suficientă a abătut de pe direcţia bună tendinţele
din cercetările medicale, astfel încât astăzi nu se cunoaşte aproape
deloc faptul că în acel stadiu, organismul este însetat şi a devenit
deshidratat patologic. Problemele devastatoare sunt create de
instaurarea lentă a deshidratării în organism.
În cazul în care copiii nu sunt capabili să-şi regleze consumul de

apă într-un mod adecvat, activitatea histaminei în cadrul plămânilor
poate deveni o tendinţă dominantă. Una dintre consecinţele
supraactivităţii histaminei în plămâni ar putea fi apariţia unui proces
inflamator în perioada în care dezvoltarea ţesuturilor plămânilor
trebuie să ţină pasul cu creşterea fizică a trupului. Formarea în exces
a ţesutului fibros şi formarea chisturilor în locuri în care ar fi trebuit
să se formeze alveole, ar putea fi o consecinţă a deshidratării în cazul
copiilor în creştere. Se pare că fibroza cistică a plămânilor nu este
în totalitate o disfuncţie genetică, ci ar putea avea deshidratarea ca
problemă de bază atât în cazul sistemului global al ADN-ului, cât şi în
cel al formării ţesutului plămânilor. Deshidratarea este de asemenea
responsabilă pentru producerea în exces a mucusului vâscos în
bronhiole – o problemă în cazul fibrozei cistice a plămânilor. Apa şi
sarea ar trebui să ajute la evacuarea mucusului.
Copiii au nevoie de apă pentru creșterea celulelor. De-a lungul
perioadei de creştere, 75% din volumul celulelor trebuie să fie plin cu
apă. Acesta este motivul pentru care copiii suferă de astm şi alergii
în perioada creşterii şi dezvoltării lor fizice.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, noi ne pierdem capacitatea
de a percepe şi de a recunoaşte senzaţia de sete a organismului.
Deshidratarea cronică în cazul oamenilor în vârstă poate duce la
afecţiuni cardiace şi renale, asociate cu respiraţia mult îngreunată. În
acest stadiu, problemele de respiraţie sunt denumite astm cardiac.
Persoanele care au probleme cu inima şi suferă de boli de rinichi ar
trebui să mărească gradat volumul de apă consumat şi, dacă este
posibil, să facă aceasta sub supravegherea medicilor lor. Ei trebuie
să se asigure că odată cu creşterea consumului de apă va creşte şi
producţia de urină. Dacă după două zile nu există niciun semn că
se produce mai multă urină, ar trebui consultat un medic. Culoarea
urinei în cazul unei persoane deshidratate (şi care nu ia vitamine ce
ar putea să-i coloreze urina) este galben-închis spre portocaliu. În
cazul unei persoane bine hidratate, urina are o culoare deschisă.
Copiii şi adulţii care intră în crize de astm în cazul în care depun
efort fizic sau fac exerciţii fizice, ar trebui să-şi amintească mereu să
bea apă înainte de a începe practica exerciţiilor fizice şi să nu mai
consume deloc băuturi răcoritoare ce conţin cafeină. Ei ar trebui să

reducă şi consumul de suc de portocale (în cazul în care depăşeşte
două pahare). Datorită conţinutului ridicat de potasiu, prea mult
suc de portocale poate predispune o persoană la crizele de astm.
Nevoile de apă ale organismului nu pot fi înlocuite complet de sucuri
şi nici chiar de lapte.
Sub nicio formă nu trebuie să întrerupem brusc tratamentul
medicamentos. Trebuie să începeţi prin a vă lua medicamentele cu
mai multă apă, până când nevoia dumneavoastră de medicamente
va scădea. Informaţi-vă medicul care are grijă de tratamentul
dumneavoastră. Atunci veţi putea lucra împreună cu medicul şi,
gradat, să reduceţi utilizarea medicamentelor antihistaminice sau
a inhalatorului, care sunt prescrise în mod normal, până când nu
veţi mai avea deloc nevoie de ele. În cazurile persistente de astm
şi alergie şi care necesită un tratament continuu cu medicamente,
creşterea volumului de apă consumată va îmbunătăţi răspunsul
pacientului la medicamentele prescrise, până când organismul se
va reîntoarce la un ritm normal.
Alegerea tipului de apă nu ar trebui să fie un factor limitator în
consumarea ei. Atâta timp cât apa de la robinet nu conţine plumb,
mercur, pesticide, insecticide şi alte substanţe chimice periculoase
sau bacterii, ea ar trebui să fie fluidul pe care să-l alegeţi. O aveţi
la îndemână oriunde mergeţi. Duritatea ei nu ar trebui să vă
îngrijoreze. Calciul sub orice formă dizolvat în apă ar putea chiar
să servească unui scop folositor, şi ar putea să ajute la nevoile de
calciu ale trupului. Dacă are un miros puternic de clor, umpleţi un
vas cu apă şi lăsaţi-l descoperit. Clorul se va evapora în mai puţin de
o jumătate de oră, iar apa va fi dulce şi bună de băut.
A devenit acum o modă recomandarea consumului de apă
distilată. Această teorie s-ar putea să se bazeze pe scopurile
comerciale ale producătorilor ei. Nu am găsit niciun motiv pentru
consumarea apei distilate în locul apei obişnuite de la robinet, care
nu conţine substanţe toxice. Dacă nu sunteţi sigur de calitatea apei
de la robinet din zona dumneavoastră, ar fi bine să vă instalaţi la
robinetul din bucătărie un filtru pe bază de carbon.
Odată cu creşterea consumului de apă, ceea ce va duce la o
producţie crescută de urină, ar putea să apară şi unele pierderi de

sare, dar şi de alte minerale şi vitamine hidrosolubile. Este necesar să
suplimentaţi aportul zilnic de vitamine. Dacă veţi resimţi crampe, ar
trebuie să înţelegeţi că sarea din regimul dumneavoastră de hrană
nu este suficientă pentru nevoile organismului. Ar trebui să mai
adăugaţi sare în alimentaţie – atâta timp cât doriţi să continuaţi să
creşteţi consumul de apă. În cazul astmaticilor şi a celor care suferă
de alergii, consumul de sare devine o parte vitală a tratamentului.
Sarea este cea care desprinde mucusul vâscos din plămâni şi opreşte
curgerea secreţiei nazale, atunci când apa există din belşug. Sarea
este cea care descompune mucusul în apă şi componenta vâscoasă,
făcându-l potrivit pentru expulzarea lui împreună cu sputa, atunci
când apa este disponibilă.
Recomand astmaticilor care sunt pe cale să sufere o criză sau
sunt în mijlocul unei crize de nivel mediu, să bea două sau trei pahare
de apă şi apoi să pună un vârf de cuţit de sare pe limbă. Apa şi sarea
vor transmite creierului că acele componente lipsă în cazul unui
organism deshidratat – în special în cazul astmaticilor – au reintrat
în sistem. Creierul va instrui imediat bronhiolele să se relaxeze, şi
atunci respiraţia va deveni mult mai uşoară. Atunci când sarea
ajunge la plămâni, pompele de sare o secretă în bronhiole pentru
a elimina dopurile de mucus şi a le pregăti să fie eliminate – doar
atunci când apa este suficientă. Prea multă sare şi apă insuficientă ar
putea duce la situaţia opusă, adică la constricţia bronhiolelor.
Tocmai de aceea gustul flegmei este întotdeauna uşor sărat.
Sarea este esenţială pentru menţinerea curăţeniei căilor respiratorii
ale organismului – inclusiv a căilor nazale atunci când am răcit. Sarea
mai dislocă de asemenea mucusul din nas şi sinusuri şi opreşte
curgerea nasului în reacţiile alergice.
Presiunea sanguină şi deshidratarea
Presiunea sanguină este forţa care pun sângele în mişcare

prin sistemul arterial al organismului. Această forţă are două
componente. Componenta diastolică este forţa constantă
fundamentală din cadrul arterelor care menţine vasele de sânge
pline şi sub o constantă presiune de bază. Aceasta este valoarea mică

din cadrul instrumentelor de măsură. Valorile normale acceptate
pentru această citire sunt situate între 60 şi 90. Componenta
sistolică a presiunii sanguine este creşterea bruscă a forţei în
interiorul arterelor produsă de contracţia părţii stângi a inimii,
atunci când forţează volumul de sânge din ventriculul ei să intre
într-un sistem arterial care este deja plin şi sub presiune. Valorile
normale sunt situate între 90 şi 130. Cu alte cuvinte, tensiunea
sanguină normal acceptată – diastolică şi sistolică – se situează între
90 şi 60, respectiv 130 şi 90.
Diferenţa între cele două citiri este semnificativă. Aceasta
înseamnă că sângele este pus în mişcare de către noua cantitate
de sânge care intră în artere, ceea ce previne constituentele mai
grele ale sângelui să se sedimenteze în zonele stagnante. Aceasta
înseamnă că există o presiune adăugată care va împinge ser curat
prin orificiile mici ale capilarelor şi în zonele de filtrare ale rinichilor
pentru a curăţi sângele. Semnificaţia presiunii diastolice constă în
efectul ei de umplere a tuturor vaselor de sânge ale organismului în
aşa fel încât niciunul să nu rămână gol.
Problema circulaţiei sângelui în organism devine evidentă atunci
când presiunea diastolică creşte mult peste normal, sau scade mult
sub nivelul normal. Dacă creşte peste normal, aceasta înseamnă
că inima trebuie să lucreze împotriva unei presiuni mult prea mari,
atunci când trebuie să forţeze intrarea sângelui în circulaţie. Dacă
aceasta se petrece pentru o perioadă mică de timp, nu constituie
o problemă. Dar dacă aveţi un ritm de şaizeci până la optzeci de
bătăi pe minut, zi de zi, atunci veţi avea o inimă obosită, cât şi
nişte vase de sânge suprasolicitate, care vor deveni îngroşate şi
inelastice pentru a face faţă atacurilor violente repetate. Presiunea
diastolică situată sub nivelul normal afectează circulaţia, în special
cea din zona creierului. Presiunea insuficientă în arterele care merg
la creier arată că va fi mai puţin oxigen care să ajungă la centrii vitali
din creier. Drept rezultat, ne vom simţi slăbiţi şi incapabili de a ne
focaliza atenţia. Dacă ai tensiunea scăzută poţi chiar să ameţeşti
atunci când te ridici brusc. Cum apar oare toate aceste complicaţii?
Prin deshidratare!
Hipertensiunea
Aproape şaizeci de milioane de americani suferă de
hipertensiune sau presiune mărită a sângelui. Există mai multe
motive pentru înregistrarea unor creşteri ale presiunii sanguine
peste valorile considerate normale. Conform părerii mele ca om de
ştiinţă, cel mai obişnuit şi frecvent motiv este instaurarea gradată a
deshidratării în organism. Acest tip de hipertensiune este etichetat
drept „hipertensiune esenţială“. Un mare număr de oameni din
acest grup primesc o anumită formă de medicaţie pentru a face
faţă acestui semnal al deshidratării organismului. Până în momentul
în care află despre relaţia dintre această boală şi consumul lor
insuficient de apă, sau alegerea proastă a lichidelor pe care le
consumă, ei vor continua să ia produse farmaceutice pentru tot
restul vieţii lor, deja micşorate ca durată.
Modificarea paradigmei ne oferă o nouă perspectivă
asupra presiunii mărite a sângelui – acea formă pe care o numim
hipertensiune esenţială. Aceasta ne spune că o creştere gradată a
presiunii sanguine este un indicator al instaurării gradate a lipsei de
apă în organism. Vasele de sânge ale trupului au fost construite să
facă faţă fluctuaţiilor repetate ale volumului de sânge şi a tuturor
cererilor legate de circulaţia sângelui în ţesuturile pe care deservesc.
Ele sunt prevăzute cu mici orificii sau lumenuri care se deschid şi se
închid pentru a se adapta la cantitatea de sânge din interiorul lor.
Atunci când se pierde apă din organism – mai degrabă un consum
insuficient de apă – 66% din deficit se reflectă în volumul apei
păstrată în anumite celule ale organismului (celulele asemănătoare
prunelor încep să arate ca şi poamele uscate); 26% se reflectă în
mediul lichid din exteriorul celulelor şi doar 8% din deficit se impune
volumului menţinut în circulaţia sanguină. Sistemul circulator se
adaptează la aceste 8% pierdute prin constricţia capacităţii sale. La
început, se închid capilarele periferice iar apoi, ulterior, şi vasele mai
mari îşi contractă pereţii pentru a menţine vasele de sânge pline.
Această constricţie duce la o creştere măsurabilă a tensiunii
din artere. Aceasta este denumită prin hipertensiune. Dacă vasele
sanguine nu se strâmtează până la vidare, atunci gazele s-ar separa
din sânge şi ar umple spaţiile, ducând la apariţia dopurilor de gaze.
Adaptarea vasculară la cantitatea de apă pe care o transportă

sistemul vascular este un design extrem de avansat, bazat pe
principiile hidraulice, şi pe baza căruia a fost modelată circulaţia
sanguină în organism.
Injecţia presiunii pentru sistemele de filtrare

Un alt motiv major pentru constricţia vaselor este nevoia de a
comprima volumul de sânge în sistemul arterial în aşa fel încât apa
să poată fi filtrată şi injectată în anumite celule de importanţă vitală
din organism, cum ar fi celulele din creier.
Contracţia pereţilor vaselor de sânge conferă forţa necesară
pentru a opera sistemul de osmoză inversă în cadrul organismului
uman – programul de management al crizelor pentru a menţine
în viaţă celulele importante. Apa este împinsă în anumite celule
selectate ale corpului prin mici „duşuri“ – perforaţii în cluster în
membrana celulară. Diferenţa dintre cele două citiri ale presiunii
sanguine este registrul forţei necesare să transporte apa, în condiţii
normale, către anumite celule din organism. Pe măsură ce corpul
devine din ce în ce mai deshidratat, presiunea necesară pentru
a filtra şi injecta apa în celulele vitale va creşte. Cu cât există mai
puţină apă în organism, cu atât mai mare va fi presiunea necesară
pentru hidratarea celulelor vitale.
Mecanismul este simplu. În condiţii de stres şi în cazul în care
se instaurează gradat deshidratarea, se eliberează histamină.
Histamina activează producţia de vasopresină (un hormon
antidiuretic). Anumite celule din organism prezintă puncte specifice
de sensibilitate la vasopresină. De îndată ce hormonul atinge
un punct sensibil, în membrana celulei se creează o deschidere
concavă de tipul duşului ce prezintă multe orificii minuscule la bază.
Serul umple spaţiile iar conţinutul său de apă se filtrează prin acele
orificii, care sunt atât de mici încât prin ele poate să încapă doar
o singură moleculă de apă. Vasopresina, aşa cum arată şi numele
ei, mai produce de asemenea contractarea vaselor din jur. Această
îngustare a vaselor se traduce printr-o constricţie care împinge
serul şi apa sa prin orificii, în vasul de sânge – un act necesar dacă o
parte a acestei ape trebuie să fie împinsă la loc în celule.
ROLUL REŢELEI DE CAPILARE ÎN HIPERTENSIUNE
Pierderea de apă în cazul

deshidratării cronice
66% din apa pierdută provine

din apa reţinută în celule
26% din apa pierdută

provine din volumul
existent în afara celulelor
8% din apa pierdută este luată

din reţeaua vasculară
Vasele de sânge îşi

închid lumenele pentru
a compensa pierderea
de apă
Închiderea lumenelor duce

la creşterea presiunii pe
care noi o recunoaştem ca
fiind hipertensiune.
Figura 7.1: Sistemul vascular din întregul organism adaptează pierderea în volum
a sângelui prin închiderea selectivă a lumenelor. Una dintre cauzele majore ale
pierderii în volum a sângelui este pierderea de apă a organismului sau insuficienta lui
aprovizionare cu apă, datorită pierderii senzaţiei de sete.
Sistemul renin-angiotensină
Un alt sistem de reglare a apei, care este asociat cu deshidratarea
şi producerea de histamină, este sistemul renin-angiotensină (RA)
din creier. Producerea de RA este o componentă a senzaţiei de sete
şi a consumului crescut de apă. Şi el generează o anumită îngustare a
vaselor de sânge, care a fost recunoscută drept un factor dominant
în apariţia hipertensiunii. Sistemul RA se evidenţiază în rinichi, unde
trebuie să concentreze urina şi să salveze apa în timpul producerii
urinei. Rinichii recunosc lipsa apei şi activează sistemul rezident
RA, în aşa fel încât să se cheme mai multă apă pentru producerea
urinei. Ulterior, sistemul RA stimulează o poftă pentru consumul de
sare şi retenţia ei, până când organismul este pe deplin hidratat.
Creierul are un sistem RA propriu şi independent. Atunci când apare
o lipsă de apă, centrii care simt această lipsă devin activi şi produc
neurotransmiţătorul histamină, care va activa apoi sistemul RA din
creier.
Atunci când organismul este deshidratat la nivel celular, apare
o creştere simultană a presiunii sângelui. Tendinţa este să se înceapă
prin reţinerea sării, care este esenţială pentru operarea procesului
de osmoză inversă. Organismul colectează apa sub forma fluidului
edematos, de unde apa liberă este filtrată şi apoi injectată în
celulele vitale. În medicina actuală, noi nu am recunoscut încă relaţia
dintre deshidratarea intracelulară din organism şi rolul fiziologic al
sistemului RA. Noi am recunoscut doar expansiunea volumului de
apă în mediul extracelular. Noi am presupus automat că retenţia
fluidelor în organism şi creşterea presiunii sanguine sunt procese
patologice cauzate de sistemul RA. Noi nu am realizat încă faptul că
acel proces este o măsură adaptivă pentru a corecta deshidratarea
din interiorul celulelor vitale ale organismului, cum ar fi celulele din
creier, celulele ficatului, celulele rinichilor, cele din plămâni şi din
alte organe şi glande importante.
Paşii chimici implică enzimele convertoare ale angiotensinei
(ACE). Aceste enzime produc în trei paşi angiotensina III. Aceste
substanţe chimice forţează o direcţie strictă pentru retenţia sării în
organism. Sarea în exces va reţine apă în exces în ţesuturi. Singurul
lucru care poate stopa acest mecanism de reţinere a sării este aportul
adecvat de apă ingerată şi un pic de sare consumată pentru a echilibra

fluidul conţinut în interiorul şi exteriorul celulelor.
Atunci când apa este liberă şi disponibilă, apa se difuzează cu
o mare rapiditate prin membrana celulelor, fără a fi nevoie să se
forţeze. Rata sa de difuzie prin membrana celulelor a fost calculată
la 10-3 cm pe secundă, ceea ce este destul de repede. Acest proces
natural şi rapid de difuziune a apei în rinichi este motivul pentru
care apa însăşi este un diuretic natural – cu mult mai bun decât
diureticele de sinteză sau inhibitorii ACE care sunt acum folosiţi în
mod obişnuit. În fapt, a-i da unui pacient suferind de hipertensiune
esenţială diuretice este, după părerea mea, un deserviciu strigător
la cer făcut pacientului.
Prezenţa apei în sine va creşte producţia de urină, iar sarea
reţinută în exces va trece apoi gradat în urină. Tocmai de aceea
apa este cel mai eficient decongestionat şi cel mai bun antidot
al edemului. Atunci când beţi apă pentru a dilua sângele, nu va fi
necesar să vă bazaţi în întregime pe procesul de osmoză inversă
şi pe sistemul RA pentru a forţa apa să ajungă la celulele vitale –
inclusiv la ţesutul renal care trebuie să producă urină concentrată
şi să forţeze ieşirea deşeurilor toxice afară din organism. Corpul nu
va colecta fluid în exces în ţesuturi, drept rezervor pentru filtrarea
şi injectarea apei în celulele sale vitale, ca proces de urgență. În
esenţă, asta se petrece în cazul hipertensiunii.
Deoarece este asociată cu vârsta înaintată şi părea imposibil
de evitat în trecut, creşterea gradată a presiunii sângelui a fost
etichetată drept „hipertensiune esenţială“, însemnând că este un
produs inevitabil al trecerii la vârsta matură. Încă nu s-a recunoscut
faptul că responsabilitatea pentru instalarea deshidratării cronice şi
ulterior a hipertensiunii este, în fapt, pierderea gradată a percepţiei
senzaţiei de sete pe măsură ce înaintăm în vârstă.
În mod natural, o creștere a consumului zilnic de apă şi de sare
de mare, ce conţine şi alte minerale, va corecta această problemă.
Modul în care se tratează hipertensiunea în zilele noastre este
de-a dreptul criminal. Prescrierea de diuretice unei persoane
hipertensive ai cărei rinichi funcţionează normal este absurdă!
Trupul caută să reţină apă stocând sare, iar atunci noi spunem
design-ului naturii din noi: „Nu, nu înţelegi, trebuie să iei diuretice şi

să scapi de apă.“ Prin prescrierea de diuretice şi reducerea cantităţii
de apă din organism, noi reducem eficienţa sistemului osmozei
inverse care transportă apa la creier şi la alte celule importante ale
trupului. Apa, prin natura ei, este cel mai bun diuretic. Ar trebui să
FILTRAREA APEI PRIN MEMBRANELE CELULARE
Nervul lung al celulei

O celulă nervoasă
Nervi de
Nervi de conectare
conectare subţiri
subţiri
Un segment microscopic al
Hormonul membranei celulei nervoase
vasopresina şi
receptorul ei
Moleculele de apă Receptorul se converteşte într-un „duş“ care

care intră în celule filtrează doar accesul moleculelor de apă în celulă
Figura 7.2: Modelul schematic al unei celule nervoase, peretele membranei şi

receptorul de vasopresină care se transformă într-un fel de „duş“ ce permite
doar apei să treacă prin perforaţiile sale extrem de mici. Aceasta este o parte a
mecanismului de osmoză inversă pe care organismul îl foloseşte pentru a transporta
apa în celulele vitale.
Activitatea Renină-Angiotensină
Volumul sângelui
scade
Presiunea sângelui Epuizarea sării

scade (NaCl)
Activarea reninei
stimulează producerea
angiotensinei
Consum de apă
Vasoconstricţia Reţinerea sodiului
Inhibarea activităţii
renin-angiotensinei,
după ce au fost atinse
nivelele normale
Figura 7.3: Un model al proceselor fiziologice care fie vor stimula, fie vor inhiba
producerea de renin-angiotensină.
ne aducem aminte că aceste complicaţii asociate hipertensiunii,

inclusiv tromboza coronariană şi atacurile de apoplexie repetate
sunt, în fapt, cauzate de o deshidratare care persistă. Să ne aducem
aminte că deshidratarea cronică ucide prematur şi dureros. Iar
folosirea diureticelor nu face decât să ajute acest proces.
Şoferul de camion pe nume Jim Bolen, care a scris scrisorile
pe care le voi prezenta în continuare, este o persoană extrem de
interesantă. El a fost antrenat ca pilot şi a lucrat pentru o firmă
de avioane. Datorită tensiunii arteriale foarte mari el a trebuit
să rămână la sol, nemaiputând să zboare. Şi atunci a descoperit
programul de vindecare cu apă şi a reuşit să-şi reducă presiunea
sanguină cu uşurinţă şi fără să folosească niciuna dintre substanţele
chimice care sunt prescrise pentru asemenea problemă. Prin natura
sa, el este foarte iscoditor şi curios să înveţe. Are o memorie foarte
exactă a detaliilor. A învăţat cu rigurozitate informaţiile asupra
rolului apei şi a proprietăţilor ei curative şi este hotărât să îi lumineze
şi să îi ajute şi pe alţii.
Bolen este acum un adevărat „misionar călător“ al terapiei de
vindecare cu apă. Conduce camionul în lungul şi-n latul ţării. Vorbeşte
şi cu alţi şoferi în locurile de popas sau prin intermediul sistemelor
lor de radio-comunicaţie. Îi îndeamnă să bea apă atunci când sunt
obosiţi şi somnoroşi la volan. Îi învaţă să renunţe la băuturile pe
bază de cafeină şi la cafea, spunându-le să bea, în schimb, apă. Le
povesteşte despre importanţa unui consum adecvat de sare, în
proporţie cu consumul de apă de care au nevoie. În fiecare lună,
el cumpără cărţi şi casete în valoare de câteva sute de dolari şi le
oferă oamenilor care au nevoie de informaţii pentru a-şi îmbunătăţi
starea de sănătate. Se opreşte la bisericile şi parohiile pe care le
întâlneşte în drum. Vorbeşte cu preoţii de pe rutele sale de livrare şi
le oferă cărţi şi casete video pentru a le împărtăşi credincioşilor din
acele parohii. El ajută mii de oameni să afle despre importanţa apei
în vieţile lor.
CĂTRE: Dr. Batman

DE LA: Jim Bolen
Am descoperit importanţa apei şi a sării în organismul uman în
iunie 1997, atunci când am căzut la testul pentru reînnoirea licenţei
mele de zbor. Tensiunea mea în stare de repaus era 230 cu 110. A
trebuit să rămân la sol şi mi s-a spus să-mi consult doctorul. Acesta
mi-a spus că trebuia să încep tratamentul pentru presiunea sanguină,
dar am decis că nu vreau încă să-l încep.
Am plecat de acolo supărat, nevrând să accept situaţia. Tensiunea
mea sanguină fusese mereu în jurul 120 şi 80. Am refăcut analizele
câteva săptămâni mai târziu, după cure cu usturoi, plante, vitamine,
exerciţii, meditaţii, dar nu coboram mai jos de 180 cu 100. Doctorul
mi-a spus că dacă nu voi urma tratamentul medicamentos, inima mea
se va mări şi voi avea mergând pe stradă fie un atac de cord, fie un
accident vascular cerebral.
Am mers acasă, întristat. Nu vroiam să accept bătrâneţea la vârsta
de 54 de ani. Tocmai îi povesteam unui prieten despre situaţia în care
mă aflam când, un chiropractician pensionat mi-a spus despre cartea
dumneavoastră Your Body’s Many Cries for Water („Nesfârşitele
plânsete ale trupului tău după apă”). Mi-a împrumutat cartea şi mi-a
spus să nu mai beau nimic cu cafeină pentru o săptămână, să beau
zece pahare de apă pe zi şi să adaug o jumătate de linguriţă de sare în
alimentaţia mea.
M-am uitat la el ca şi cum ar fi fost nebun. Aveam un regim fără
sare de ani de zile. Dragă dr. Batmanghelidj, îi mulţumesc lui Dumnezeu
pentru cartea dumneavoastră şi doctorului Lee Hobson pentru timpul
acordat şi pentru generozitatea sa.
Tensiunea mea sanguină este acum de 117 cu 75. Nu iau niciun fel
de medicamente şi simt că am o nesfârşită energie la vârsta mea de
58 de ani. Nu mai am dureri de cap sau dureri lombare, sinusurile sunt
curate şi nu sufăr deloc de constipaţie.
Cu recunoştinţă,
Jim Bolen,
Indio, CA
Aş putea să scriu mult mai multe despre tensiunea arterială.

Dar este suficient să spun că „hipertensiunea esenţială“ este un
indicator al instalării deshidratării cronice. Corectaţi deshidratarea
instaurată în organismul vostru crescând consumul zilnic de apă şi
consumul adecvat de minerale pentru a le înlocui pe cele pierdute
prin creşterea producţiei de urină, iar nevoile adaptive pentru a
ridica presiunea sângelui de la nivelele normale nu vor creşte. Este
într-adevăr simplu. Deshidratarea este de departe cel mai frecvent
factor de stres din corpul uman care creşte presiunea sângelui – la
cel puţin şaizeci de milioane de americani. Cu toate acestea, pot să
apară şi cazuri în care alţi factori de stres tăcuţi ar putea pune în
mişcare aceleaşi forţe motrice care duc în final la creşterea presiunii
arteriale. Aceste cazuri sunt puţine şi rare, şi necesită investigaţii
exhaustive pentru a determina problema. Înainte să începem
asemenea investigaţii, trebuie mai întâi să excludem deshidratarea
de pe lista cauzelor primare ale creşterii presiunii sanguine.
Sarea şi hipertensiunea
Articole recente din revistele ştiinţifice pun sub semnul
întrebării viziunea conform căreia sarea este contraindicată
persoanelor suferind de hipertensiune. În articolul lor din anul 1995
din Journal of Hypertension, dr. H. Alderman de la Albert Einstein
College of Medicine şi asociaţii săi au arătat că oamenii care
urmează un regim restrictiv cu consum redus de sare sunt mult mai
predispuşi să moară de atac de cord sau accident vascular cerebral
decât cei care folosesc sarea la discreţie. Într-un articol publicat
în anul 1997 în American Journal of Clinical Nutrition, dr. David
McCurron de la Departamentul de Nefrologie al Oregon Health
Science University din Portland, a descoperit că dacă se consumă
zilnic o cantitate adecvată de potasiu, calciu şi magneziu, sarea nu
numai că nu va creşte nivelul tensiunii sanguine, ci dimpotrivă, îl va
scădea. Acest articol îmi confirmă viziunea conform căreia volumul
de apă din interiorul şi exteriorul celulelor organismului trebuie să
fie în echilibru. Potasiul, magneziul şi calciul sunt minerale vitale
care echilibrează volumul de apă intracelular.
Alte informaţii adiționale pe care trebuie să le ţineţi minte sunt
acelea că aceste cinci elemente – apa, sarea, potasiul, magneziul şi

calciul – sunt implicate în reglarea energiei din interiorul celulelor.
Hidroelectricitatea este folosită pentru nevoi urgente, iar excesul
ei este convertit în energie stocată şi gata de a fi folosită pentru
cazurile de urgenţă. Atomii de calciu sunt legaţi de alţi atomi de
calciu la nivelul oaselor şi în reticulul endoplasmatic din interiorul
celulelor. Fiecare atom de calciu legat conţine înmagazinată o
unitate de energie care poate fi refolosită dacă este necesar.
Magneziul înmagazinează multe unităţi de energie sub forma
magneziului din ATP.
Aşa cum puteţi vedea, misterul hipertensiunii esenţiale este
rezolvat. Pentru a evita această problemă, trebuie să consumaţi
zilnic o cantitate adecvată de apă, în aşa fel încât urina să aibă o
culoare deschisă. Regimul vostru alimentar ar trebui să includă
un minim de 3 până la 4 grame de sare, în jur de 1 gram de calciu,
400 până la 800 miligrame de magneziu (deşi această cantitate
de magneziu este mai mult decât valorile oficiale recomandate,
totuşi mulţi oameni suferă de o deficienţă serioasă de magneziu
care trebuie corectată), şi în jur de 2000 până la 4000 de miligrame
de potasiu. Este uşor să ne luăm potasiul din alimente care sunt
bogate în potasiu cu ar fi: stafide, avocado, cartofi, fasole lima şi
toate celelalte leguminoase boabe, din mazăre, roşii, conopidă,
banane, pâine, portocale, grapefruit, caise uscate, lapte, ouă şi
brânză. Practic, orice mâncaţi are un anumit conţinut de potasiu.
Dar trebuie să mâncaţi fructe şi legume care să aibă un conţinut mai
mare de potasiu.
Dacă nu mâncaţi alge brune Kelp, tărâţe de grâu, germeni
de grâu, migdale şi alte oleaginoase care au un conţinut ridicat
de magneziu, sau legume cu frunze verzi, în care magneziul este
o componentă a clorofilei, ar trebui să luaţi zilnic suplimente de
magneziu. În ce priveşte calciul, în ordinea conţinutului lor de
calciu: algele brune Kelp, brânza, seminţele se susan, tofu, melasa,
lintea, smochinele, migdalele, verdeţurile de primăvară, năsturelul,
pătrunjelul, iaurtul integral, creveţii, broccoli, laptele, brânza dulce
de vaci şi măslinele, vă vor oferi cantitatea de calciu de care are
nevoie organismul. Persoanele care urmează regimuri pentru slăbit
sau cele care nu pot urma un regim echilibrat de hrană, trebuie să ia
aceste minerale sub forma suplimentelor.

Iodul este un element foarte important pentru reglarea
cantităţii de fluide din organism. Iodul este esenţial pentru glanda
tiroidă în producerea tiroxinei, principalul ei hormon. Se pare că
tiroxina este elementul care stimulează celulele să producă toate
proteinele pompelor care reglează echilibrul sodiului, potasiului şi a
altor minerale în interiorul celulelor, şi care generează energie de-a
lungul procesului. Prin mişcarea sodiului şi potasiului prin membrana
celulară, apa nu numai că se va deplasa pentru a echilibra presiunea
osmotică înăuntrul şi în afara celulei, dar şi alte pompe de transfer
ale metalelor vor înţelege semnalul lor şi vor regla şi ele nivelele de
magneziu, potasiu şi calciu din interiorul celulelor.
Înainte ca sarea să fi fost iodată, mulţi oameni sufereau de
deficienţă de iod şi creşterea în volum a glandei tiroide de la baza
gâtului, ducând la apariţia guşei tiroidiene. Una dintre complicaţiile
majore ale deficienţei de iod este apariţia unor umflături şi edeme
greu de înlăturat şi inelastice, cunoscute sub numele de mixedem.
Alte complicaţii sunt pielea uscată, căderea părului, pierderea
memoriei, apatie şi pierderea ţesutului muscular. După cum vedeţi,
iodul este vital pentru o bună stare de sănătate şi pentru un bun
echilibru al fluidelor.
Spre regretul meu, am descoperit că sarea de mare nerafinată
nu are suficient de mult iod. Gândindu-mă că sarea de mare are multe
elemente în cantităţi mici, am trecut la folosirea exclusivă a sării de
mare şi nu am fost atent la a consuma alimente şi suplimente care
să-i ofere trupului meu necesarul de iod. Cea de-a doua greşeală a
mea a fost că fiind atât de preocupat cu împărtăşirea descoperirilor
mele medicale în cadrul metabolismului apei din organism şi altora,
nu am observat propriile mele probleme de sănătate. Am ajuns să
sufăr de o deficienţă de iod aflată încă în stadiile primare, dar nu
aveam guşă. Totuşi, am ajuns să sufăr de un disconfort la nivelul
pieptului şi respiraţia mea devenise greoaie.
O tomografie computerizată de mare rezoluţie la nivelul
pieptului mi-a arătat prezenţa unei guşe tiroidiene masive în piept
care îmi presa traheea atât de tare încât aproape că o deforma. Asta
a fost acum trei luni. Mi-am corectat consumul de iod sub forma
algelor brune Kelp pe care le luam în formă uscată, sau ca parte a

unui amestec de multivitamine ce se luau o dată pe zi, amestec pe
care îl iau şi acum cu evlavie. Ca rezultat, problemele mele respiratorii
au dispărut, edemul s-a retras, nu mai sunt letargic iar nivelul meu
energetic a crescut, somnul mi s-a normalizat, presiunea sanguină
a revenit la nivelele normale. Mă simt acum mult mai sănătos şi
mai încrezător în mine însumi, şi am pierdut şapte kilograme din
umflăturile pe care le acumulasem. Toate aceste îmbunătăţiri au fost
posibile datorită rolului vital şi simplu al iodului în cadrul fiziologiei
organismului şi prin ajustarea consumului meu de minerale, după
cum am menţionat anterior. Vedeţi, chiar şi doctorii se îmbolnăvesc,
şi aşa învăţăm cu toţii. Şi o mică avertizare: nu exageraţi cu consumul
de iod. Asta ar putea duce la alte probleme.
Diabetul
Diabetul pare să fie rezultatul final al deficienţei de apă în creier,

până în punctul în care sistemele de neurotransmiţători din creier, în
special sistemul care este reglat de neurotransmiţătorul serotonină,
sunt afectate. Atunci când apare o lipsă de apă în organism, este în
design-ul automatic al creierului să menţină pragul glucozei în aşa fel
încât să-şi poată menţine propriul volum şi energia necesară. Atunci
când se prefigurează instalarea gradată a deshidratării cronice în
organism, creierul trebuie să depindă mai mult de glucoză, ca sursă
de energie. Creierul are nevoie de mai multă glucoză datorită valorii
sale energetice şi a conversiei ei metabolice în apă. În condiţiile de
urgenţă produse de stres, aproape 85% din energia suplimentară
necesară creierului provine doar din zahăr. Tocmai de aceea
oamenii stresaţi simt nevoia imperioasă de a mânca dulciuri. În timp
ce toate celelalte celule au nevoie de insulină pentru a trece glucoza
prin pereţii lor celulari, creierul nu depinde de insulină pentru a
transporta zahărul prin membranele sale celulare.
Atunci când apare o deshidratare persistentă ce ar putea
afecta creierul dincolo de puterea sa de refacere, prin natura
design-ul său, creierului conduce mecanismele fiziologice în direcţia
unui nivel crescut al glucozei în organism. Creierul se resuscitează
în acelaşi mod în care un doctor resuscitează un pacient – cu lichid

intravenos ce conţine sare şi zahăr. Principala problemă provine
de la un factor foarte important – metabolismul sării (atât cea de
sodiu cât şi cea de potasiu) din cadrul organismului este şi el afectat
negativ de lipsa apei din organism. Această situaţie ar trebui tratată
cu un consum mărit de apă şi o modificare a alimentaţiei în sensul
în care să furnizeze echilibrul de minerale şi aminoacizi necesari
pentru refacerea ţesuturilor – inclusiv nevoile ţesutului creierului.
S-a arătat că echilibrul de aminoacizi pentru triptofan este
afectat în cazul şobolanilor afectaţi de diabet. Acolo unde diabetul
s-a instaurat, apare un nivel mult mai scăzut al prezenţei acestui
aminoacid. La rândul său, triptofanul reglează cantitatea de sare din
organism. Sarea răspunde de reglarea volumului de apă conţinută
în afara celulelor organismului. Atunci când există o deficienţă de
triptofan în corp, apare de asemenea şi o micşorare a volumului total
de sare în organism. Având o retenţie scăzută a sării, ca rezultat al
deficienţei de triptofan, responsabilitatea pentru reţinerea apei în
organism şi în afara celulelor revine atunci zahărului aflat în sânge.
Pentru a realiza această nouă sarcină şi a compensa nivelul scăzut
de sare, concentraţia de zahăr creşte. Modul în care acest fenomen
se petrece este atât de simplu încât pare aproape incredibil.
Unul dintre reprezentanţii histaminei, şi care devine din ce în
ce mai activ în sistemele de distribuire a apei, este prostagladina E.
Această substanţă chimică inhibă activitatea celulelor producătoare
de insulină din pancreas, împiedicându-le să mai producă şi să secrete
insulină. Atunci când insulina nu este în mod adecvat secretată,
celulele principale ale organismului nu mai primesc suficient zahăr
şi anumiţi aminoacizi. Potasiul rămâne în afara celulelor, iar apa ce
însoţeşte potasiul nu mai pătrunde nici ea în celule. În acest mod,
celulele organismului sunt forţate să renunţe la necesarul lor de
apă şi aminoacizi, degradându-se gradat. Acesta este modul în care
diabetul devine cauza asociată a multor boli.
Diabetul este un exemplu bun pentru suferinţele generaţiei
viitoare, cauzate de deshidratare. Deşi începutul diabetului indus
de deshidratare este în mod normal observabil şi adesea reversibil
în cazul persoanelor în vârstă, o varietate mult mai gravă din punct
de vedere structural şi adesea ireversibilă poate fi observată în

rândul tinerilor. Varietatea juvenilă de diabet necesită o îngrijire
atentă, înainte să devină un tip ireversibil de diabet şi înainte ca
deteriorările structurale permanente să aibă loc. În principal, cauza
este aceeaşi atât la adulţi cât şi la copii, cu excepţia faptului că
la adulţi, „rezervele din sistem“ sunt mai mari. În cazul copiilor,
procesul creşterii fizice solicită mult mai mult şi mai rapid sistemul.
Copiii sunt în permanenţă deshidrataţi, iar rezerva lor de aminoacizi
este într-o fluctuaţie continuă.
În momentul de faţă, pare să existe o deplină susţinere a ideii
că programarea genetică este în fapt cea care contribuie la apariţia
diabetului, în special la tineri. Un alt aspect important şi demn de
reţinut este acela că structura ADN-ului este menţinută de către
proteine, care la rândul lor ascultă de multiplele comenzi ale apei,
ca reglator fundamental. Apa este factorul comun pentru toate
funcţiile proteinelor din organism, inclusiv a celor din sistemul
de producere a ADN-ului. În acelaşi mod, este posibil ca markerul
genetic asociat în cazul diabetului, să nu fie un factor decisiv pentru
apariţia bolii; mai degrabă, el ar putea fi un indicator al afecţiunii
generate de o deshidratare adânc înrădăcinată, care a afectat şi
sistemul de înregistrare al ADN-ului – ca efect pasiv.
Pancreasul – organul afectat în cazul diabetului

Pancreasul, locul în care se produce insulina, este un organ
direct implicat în reglarea echilibrului între compartimentele de
apă ale organismului. Volumul de apă conţinut în interiorul fiecărei
celule este reglat de cantitatea de potasiu ce este introdusă în
celulă. Insulina este un agent eficient în forţarea intrării potasiului
(şi a aminoacizilor) în interiorul celulelor. Dacă potasiul rămâne în
afara celulelor şi în circulaţie, după un anumit prag poate produce
bătăi neregulate ale inimii şi, adesea, o oprire bruscă a inimii şi
o oprire a contracţiilor ritmice ale inimii. Prin urmare, insulina
reglează volumul de apă din interiorul celulei. Ea îşi îndeplineşte
această responsabilitate prin împingerea potasiului şi a zahărului în
interiorul celulei, care are pe membrana exterioară porţi de acces
sensibile la insulină.
Pancreasul mai are încă o responsabilitate, nu mai puţin

importantă. El trebuie să colecteze apa din unele dintre celulele
sale, să o amestece cu bicarbonat produs şi cu enzime pancreatice,
şi să secrete amestecul rezultat în intestin pentru a neutraliza
acidul ce este deversat din stomac în intestin, şi astfel să înceapă
următoarea fază a digestiei hranei. Amestecul este cunoscut drept
soluţia apoasă de bicarbonat.
Rolul pancreasului în raţionalizarea apei

Dacă volumul de apă existent este sub cel necesar, soluţia
apoasă de bicarbonat ce este secretată în celulele intestinului ar
putea fi incapabilă să neutralizeze întreaga cantitate de acid care
pătrunde în intestin, pentru a începe ciclul digestiei hranei. Drept
urmare, unul dintre aceste două procese trebuie să fie stopat. Fie
acidul trebuie să fie oprit să mai pătrundă în intestin, fie apa trebuie
să fie trimisă în pancreas într-o cantitate suficient de mare pentru
ca pancreasul să poată realiza cel puţin una dintre funcţiile sale. O
reducere proporţională a secreţiei de insulină opreşte intrarea apei
şi a nutrienţilor în celulele periferice din restul organismului, care
depind de prezenţa insulinei pentru procesul lor de hrănire. Prin
acest proces, şi mai multă apă va fi disponibilă în sistemul circulator
al sângelui, pentru a putea fi trimisă spre pancreas, în aşa fel încât
acesta să poată să-şi producă soluţia apoasă de bicarbonat. Atunci
când porţile sensibile la insulină nu sunt eficiente în trimiterea
de apă şi materie primă în celule, acestea încep să emacieze şi să
moară. Acesta este mecanismul din spatele procesului degenerativ
asociat cu diabetul.
În cazurile de dispepsie, acidul va continua să se acumuleze în
stomac. Muşchiul circular dintre stomac şi intestin va închide acea
trecere şi nimic nu va mai intra în intestin. Cu cât stomacul se va
contracta şi va împinge mai mult conţinutul său către intestin, cu
atât mai strâns se va contracta muşchiul circular. Şi doar o fracţiune
a masei conţinute în stomac va putea trece. În timp, vor apărea
ulceraţii în zona acelui muşchi. În această situaţie, masa acidă
conţinută în stomac nu va trece în întregime în intestin, şi cererea
de secreţie a soluţiei apoase de bicarbonat făcută către pancreas
va fi mai mică.
În cazul diabetului, acţiunea insulinei în împingerea apei în
celule este stopată. Aceasta se realizează simplu, printr-un proces în
două etape. Prima etapă este una reversibilă şi constă în prevenirea
secreţiei de insulină din celulele care o produc. Acest tip de diabet
este cel denumit diabet insulino-independent. Pancreasul este cel
care are capacitatea de a secreta insulină. Cea de-a doua etapă este
o modalitate mult mai drastică, mai crudă şi ireversibilă, şi implică
distrugerea celulelor producătoare de insulină. Acest proces implică
distrugerea nucleului acestor celule. Mare parte a sistemului lor
ADN/ARN este dezmembrat, pentru a le face să fie incapabile să mai
producă insulină. Acest gen de diabet este cunoscut sub numele de
diabet insulino-dependent sau diabet de tip I.
Diabetul insulino-independent
Acest tip de diabet este adesea unul reversibil. Atunci când
celulele producătoare de insulină sunt doar temporar inhibate de
prostagladina E, anumiţi agenţi exteriori pot să treacă de ea şi să
elibereze insulina. Cunoaşterea acestui proces al eliberării insulinei
a fost folosit în conceperea unui tratament mult mai simplu decât
injectarea de insulină. Agenţii care eliberează insulina sunt luaţi sub
forma unor tablete, de obicei o singură tabletă pe zi.
Aceste tablete sunt în mod obişnuit date diabeticilor în vârstă,
şi nu celor tineri. Există şi anumite efecte secundare ale acestor
tablete, incluzând aici anormalităţi în numărul de celule sanguine şi
a compoziţiei celulelor sanguine, icterul, probleme ale funcţionării
ficatului şi urticarie. Coma hipoglicemică este de asemenea o
complicaţie a supradozei în cazul acestor tablete, adesea rezultată
în urma repetării medicaţiei din neatenţie. Folosira acestor
medicamente este periculoasă în cazul afecţiunilor ficatului şi a
neregularităţilor sau deficienţelor în funcţionarea rinichilor.
În cazul diabetului insulino-independent, o corectare zilnică şi
regulată a consumului de apă la nu mai puţin de doi litri de apă,
şi un consum ceva mai mare de sare, este cel mai bun tratament.
În această formă de diabet, atunci când organismul produce o
anumită cantitate de insulină dar nu o eliberează datorită efectului
prostagladinei E, consumul de apă şi corectarea regimului alimentar

şi al mineralelor vor inversa situaţia, iar nevoia de concentrație
crescută de zahăr în sânge va scădea.
Diabetul insulino-dependent
Diabetul poate deveni permanent instaurat atunci când există
o deteriorare a ADN-ului/ARN-ului. În cazul acestui tip de diabet,
capacitatea de producţie a insulinei s-a pierdut. Dacă prostagladina
E rămâne în circulaţia generală suficient de mult timp, ea activează
hormonul interleukina-6. Această substanţă chimică îşi face drumul
către nucleele celulelor producătoare de insulină şi, treptat, le
dezmembrează structura ADN/ARN din nuclee, micşorându-le
dimensiunile şi reducându-le capacitatea de funcţionare. Astfel,
deficienţa de apă, dacă nu este corectată pe o perioadă lungă de
timp, poate duce la consecinţe nefaste în cazul multor persoane
– uneori permanente – în ce priveşte celulele lor producătoare de
insulină.
Ulterior, pot să apară şi mai multe consecinţe nefaste ale
diabetului în ce priveşte organismul. Anumite organe încep să
sufere şi să devină nefolositoare. Un picior poate să se contracte
şi să devină gangrenos, şi chiar amputat; se pot forma chisturi pe
creier; ochii pot să orbească.
Diabetul infantil
În cazul copiilor, procesul este similar, cu excepţia faptului
că începe la vârste mult mai mici, până când devine o boală
„autoimună“. Cu alte cuvinte, celulele producătoare de insulină
sunt distruse, pentru a îndepărta nevoia constantă de control a
activităţii lor (a se vedea figura 7.4). Trupul unui copil are mult mai
puţine rezerve de apă decât cel al unei persoane adulte. Şi atunci
este logic să ne gândim că diferenţa dintre inhibarea eliberării de
insulină şi pragul de distrugere a celulelor producătoare de insulină
este în mod proporțional mai mică. La această problemă mai putem
adăuga şi faptul că un organism în creştere este în permanență
deshidratat. Fiecare celulă din ţesuturile moi are nevoie ca aproape
75% din volumul ei să fie constituit din apă, pentru a funcţiona

corespunzător în cadrul trupului uman.
Atunci când corpul creşte sub influenţa hormonului de creştere
cât şi a altor hormoni, şi sub efectul histaminei ce reglează rezervele
de hrană şi apă, se experimentează o formă de stres permanent.
Acesta stimulează senzaţia de sete, iar corpul va cere apă. Atunci ar
trebui să se bea apă plată, deşi unii părinţi impun copiilor propriile
lor obiceiuri rele de a bea băuturi carbogazoase, ceaiuri sau sucuri.
Nimic, absolut nimic nu poate substitui apa pentru satisfacerea
nevoilor de apă ale organismului. Este adevărat că anumite băuturi
conţin un anumit procent de apă, dar efectul lor asupra organismului
nu va fi la fel cu cel al apei. Vitaminele conţinute în sucurile
proaspete sunt esenţiale pentru organism. Cu toate acestea, prea
mult suc – şi în special sucul de portocale şi de grapefruit – poate
să dăuneze. Sucurile pot să crească aciditatea din intestin şi apoi
cea din organism. Conţinutul lor crescut în potasiu poate duce la o
creştere drastică a activării şi prezenţei histaminei. Aceasta ne va
semnala un stres disproporţionat în organism, şi apoi se va genera
o stare de criză şi raţionalizare a apei în organism.
Creşterea fizică a organismului copilului este un răspuns adaptiv
la presiunile şi cererile la care este supus. El creşte drept rezultat al
acestor tensiuni, iar activităţile histaminei sunt o parte esenţială a
acestui proces.
Constipaţia şi complicaţiile ei
Tractul intestinal foloseşte multă apă pentru a descompune

hrana solidă. Componentele dizolvabile ale hranei solide trebuie
lichefiate, pentru a extrage elementele lor esenţiale. Toate
componentele ce pot fi dizolvate sunt apoi absorbite în circulaţia
sanguină şi se transferă ficatului spre procesare. Deşeurile care
nu pot fi descompuse până la capăt sunt apoi trecute prin diferite
segmente ale intestinelor şi compactate gradat pentru a fi eliminate.
În funcţie de existenţa adecvată a apei libere din organism,
deşeurile vor duce cu ele şi o parte din apa care a fost folosită pentru
lichefierea hranei. Apa care poate fi transportată cu aceste deşeuri

va acţiona ca lubrifiant pentru a le ajuta deplasarea către intestinul
gros. Ultimele segmente ale intestinului subţire şi mare parte din
intestinul gros sunt sub controlul regulatorilor de apă pentru a
reabsorbi cât mai multă apă din deşeurile alimentare, apă care ar
putea fi necesară altor părţi ale organismului. Cu cât organismul
are mai multă nevoie de apă, cu atât va exista un efort mai hotărât
de a reabsorbi apa disponibilă în intestin. Acest proces impune o
constricţie drastică a deşeurilor, pentru a separa conţinutul lor
de apă şi pentru a-l face disponibil pentru reabsorbţia ei de către
mucoasă sau de către membranele ce căptușesc intestinul gros.
Cu cât organismul este mai deshidratat, cu atât mai slab va fi
peristaltismul intestinal în segmentele inferioare, pentru a conferi
timpul necesar reabsorbţiei conţinutului de apă din deşeurile
alimentare. Acest proces de prevenire a pierderilor de apă este
încă unul din mecanismele de conservare a apei din organism. Una
dintre părţile organismului în care se previne pierderea de apă în
perioadele de management a lipsei de apă este intestinul gros,
prin ajustarea consistenţei şi ratei de deplasare a excrementelor.
Atunci când trecerea deşeurilor alimentare din intestinul gros este
încetinită, mucoasa va absorbi apa, iar fecalele se vor întări, neavând
suficient fluid pentru a trece mai departe. Actul expulzării fecalelor
solide va deveni astfel dificil. Pentru a preveni apariţia acestui
proces, creşterea consumului de apă şi adăugarea în alimentaţie a
unor fibre care reţin mai bine apa, pare să fie singura soluţie naturală
pentru constipaţie. Aduceţi-vă aminte că formarea hemoroizilor,
a diverticulilor şi a polipilor intestinali apare adesea împreună cu
constipaţia cronică. Deshidratarea cronică şi constipaţia ce apare
drept consecinţă a ei, sunt factori ce amorsează apariţia cancerului
în intestinul gros şi la nivelul rectului.
Reabsorbţia apei în tractul digestiv implică de asemenea şi
valva reglatoare dintre ultimul segment al intestinului subţire şi
primul segment al intestinului gros, cunoscută sub numele de valva
ileocecală. Valva se închide şi îi alocă intestinului subţire timpul
necesar pentru a prelua cât mai multă apă din deşeurile alimentare
încă neformate. La anumite nivele de deshidratare, închiderea valvei
poate să survină mult prea forţat şi poate genera spasme. Aceste
spasme se vor traduce prin dureri în partea dreaptă inferioară

a abdomenului. Această durere poate fi greşit interpretată ca
o posibilă inflamaţie a apendicelui, care este deservit de către
aceiaşi nervi senzoriali. În cazul femeilor, aceeaşi durere poate fi
diagnosticată greşit fie ca durere ovariană, fie ca durere uterină,
care poate duce la anxietate şi ulterior la investigaţii extinse şi
complicate. Să vă dau un exemplu.
Joy este una dintre asistentele mele de la Global Health
Solutions. În ultimele luni, ea a suferit de o durere deranjantă
în zona apendicelui – partea dreaptă a abdomenului inferior. Ea
a fost sfătuită de doctorul ei să-şi facă o laparoscopie pentru a
vedea ce anume îi cauzează această durere. Laparoscopia este
examinarea vizuală a interiorului abdomenului şi implică inserarea
unui instrument de observaţie de mici dimensiuni în cavitatea
abdominală, prin intermediul unei mici incizii în peretele abdominal.
Examinarea nu a găsit prea multe – nimic care să explice durerea
de care ea suferea. I s-au prescris nişte calmante, dar problema nu
a dispărut şi a continuat să deranjeze din ce în ce mai mult. Joy a
devenit din ce în ce mai preocupată de problemă şi a continuat cu
alte teste şi examinări. În timp ce aştepta rezultatele, ea a venit la
mine pentru o consultaţie în ce priveşte un post pentru munca de
birou. Am observat că era suferindă şi am întrebat-o ce anume avea.
Mai întâlnisem acest gen de durere anterior şi o tratasem cu
apă. Am folosit apa ca test de diagnoză pentru a diferenţia între
apendicitele adevărate şi durerea generată de deshidratare, care
imita apendicita. Scrisesem despre aceasta în articolul meu editorial,
menţionând noua mea metodă de a trata ulcerul peptic, în numărul
din iunie 1983 al revistei Journal of Clinical Gastroenterology. I-am
cerut lui Joy să bea un pahar cu apă. Durerea ei s-a diminuat în doar
câteva minute. Atunci când ea a băut al doilea pahar cu apă, durerea
a dispărut complet. Nu a mai reapărut deja de mai multe zile. Ea a
crescut consumul zilnic de apă până la pragul în care a înlăturat cu
succes durerea. Femeile care suferă de dureri în partea inferioară
a abdomenului şi care au fost diagnosticate cu chisturi ovariene
dureroase, inflamaţii ale tuburilor falopiene şi chiar cu fibroze,

ar trebui să testeze autenticitatea diagnosticului lor cu un pahar
sau două de apă. Este foarte posibil ca ele să fie doar însetate, iar
organismul lor să strige doar după apă, într-o anumită zonă.
Bolile autoimune
Multe condiţii degenerative pe care nu le înţelegem sunt

etichetate drept „boli autoimune“. Ad litteram, aceasta înseamnă
că organismul se atacă pe el însuşi fără un motiv justificat – sau
cel puţin un motiv care să ne fie nouă clar, în medicină. Şi întrucât
nu s-a considerat niciodată că deshidratarea ar putea fi o condiţie
care să genereze boli în cadrul fiziologiei organismului, nu am
ajuns niciodată să găsim o soluţie simplă şi naturală pentru această
categorie de afecţiuni – cel puţin nu până acum. Am studiat una
dintre aceste boli care a primit numele de „lupus“ şi am publicat
descoperirile în cartea mea ABC of Asthma, Allergies and Lupus
(„ABC-ul în cazurile de astm, alergii şi lupus”). Am explicat atunci de
ce cred că bolile autoimune ar trebui văzute drept afecţiuni produse
de persistenţa neintenţionată a deshidratării şi a complicaţiilor ei
metabolice.
În cazul deshidratării şi al folosirii unor elemente esenţiale
drept antioxidanţi pentru a neutraliza deşeurile toxice care nu pot fi
excretate datorită unei producţii scăzute de urină, apare un moment
în care anumite elemente vitale devin rare în rezervele organismului.
Totuşi, unele dintre componentele mai puţin vitale ale organismului
deţin aceste elemente în forma lor asimilată. Aceste ţesuturi
trebuie să renunţe la unele dintre elementele lor preţioase pentru
ca acestea să fie folosite în alte părţi ale organismului. Întregul
proces se bazează pe priorităţi şi pe importanţa acelor elemente
care se găsesc acum în cantităţi mici. În aceste circumstanţe şi în
această categorie de condiţii, organismul se vede nevoit să intre
într-o stare de canibalism fiziologic. Un asemenea canibalism poate
genera bolile autoimune, cum ar fi lupusul.
Controlorii chimici din organism încep să descompună anumite
ţesuturi pentru a compensa elementele lipsă de care are nevoie
organismul – şi în special creierul. Organismul pune întotdeauna

creierul pe primul loc. Spre exemplu, atunci când celulele
producătoare de insulină sunt fragmentate şi distruse, nu numai că
diabetul ce decurge de aici va duce la creşterea nivelului de zahăr
din circulaţia sanguină pentru uzul creierului, dar acest proces va
deshidrata de asemenea şi alte ţesuturi ale organismului, pentru a
face disponibil conţinutul lor de apă creierului şi sistemului nervos.
Multe afecţiuni neurologice urmează aceeaşi logică, cum ar fi
cazul sclerozei multiple, boala Alzheimer, distrofia musculară, boala
Parkinson, boala Lou Gehrig (scleroza laterală amiotrofică). Acestea
vor fi explicate în capitolul 10, care se ocupă de problematica
creierului. SIDA este o altă afecţiune care, după părerea mea, pare
să fie mult mai logic o boală autoimună decât o boală virală, din
punctul de vedere al fiziologiei.
Deshidratarea este cauza durerii, bolii, descompunerii şi morţii

premature
Secreţie continuă a hormonilor stresului
Vasopresina este un factor puternic de eliberare a cortizonului
Vasopresina şi interleukina-1 încep şi continuă procesul atâta timp cât
organismul rămâne deshidratat
CRF CRF VP IL-1

IL-1
IL-1
CRF
IL-6
Boli autoimune şi
boli „virale“ lente DIFERITE
PROTEAZE
FRAGMENTAREA
ADN-ului şi ARN-ului TRANSF. G.F. TNF
IL-1 IL-6
MAC. COL. S. F.
REPARAREA ŢESUTURILOR
TNF
Interleukina-6 şi factorul de necroză tumorală activează diferite proteaze din

anumite celule şi încep fragmentarea ADN-ului lor, canibalizând ţesuturile
propriului organism, producând fragmente bioactive de ADN-ARN, denumiţi
viruşi. Acest proces generează multe boli, cum ar fi bolile autoimune de
genul diabetului, lupusului şi a anumitor afecţiuni neurologice precum
scleroza multiplă, boala Alzheimer, boala Parkinson şi chiar şi SIDA. În cazul
SIDA-ei, primul stadiu al procesului bolii începe cu reprimarea deshidratării
de către sistemul imunitar.
Figura 7.4: O prezentare schematică a secvenţei evenimentelor în reglarea apei în

organism, în perioadele de deshidratare severă.
Capitolul 8
Strigătele de criză ale trupului după apă
Cea de-a treia categorie de condiţii ce denotă deshidratarea

locală sunt durerile semnificative ale trupului. Înainte ca
deshidratarea să ne afecteze ireversibil, atunci când celulele
asemănătoare prunelor devin nişte celule asemănătoare poamelor
uscate, organismul nostru ne va semnala nevoia sa urgentă de
apă prin diferite tipuri de durere. Aceste dureri sunt modalităţile
drastice, recent descoperite, de a indica deshidratarea.
După o perioadă îndelungată de cercetări clinice şi ştiinţifice,
am ajuns să înţeleg că indicatorii timpurii ai arsurilor acide din
interiorul celulelor şi potenţiala deteriorare genetică ce poate avea
loc, sunt diferite forme şi intensități ale durerii. În funcţie de gradul
de deshidratare, cât şi de proporţiile şi locaţia acumulării de acid din
interiorul celulelor – atunci când un debit crescut de apă ar fi putut
să cureţe acea zonă de acidul în surplus – apar durerile clasice ale
organismului. Acestea sunt:
1. Arsurile gastrice;
2. Durerea dispeptică;
3. Durerea angioasă;
4. Durerea lombară;
5. Durerile reumatice ale încheieturilor, incluzând şi spondiloza
anchilozantă;
6. Migrenele, durerile de cap;
7. Durerea abdominală;
8. Durerile persoanelor suferind de fibromialgie;
9. Greţurile matinale în timpul sarcinii;
10. Bulimia.
Astăzi, peste 110 milioane de americani au nevoie, din când

în când, de calmante pentru a putea să-şi continue viaţa normal.
Modul în care o durere ce nu este cauzată de un accident sau o
infecţie poate să apară în urma deshidratării, este acum simplu de
înţeles. Acest mecanism extrem de simplu al producerii durerii ne-a
scăpat în cadrul medicinei încă de la începuturile căutării umanităţii
de a rezolva problema acestor dureri devastatoare din organismul
uman. Industria medicamentelor cheltuie miliarde de dolari căutând
noi şi noi calmante, şi chiar şi mai mulţi bani pentru a-şi promova
anumite mărci speciale de medicamente calmante. Totuşi, nu
consider că răspunsul se află în aceste medicamente. Deshidratarea
poate fi vindecată gratuit, cu apă.
Durerea
Pentru a înţelege mecanismul apariţiei durerii în organism,

trebuie ca mai întâi să învăţăm modul în care se realizează echilibrul
acid-alcalin din organism. Un mediu acid va genera iritarea anumitor
terminaţii nervoase din organism. Atunci când apare iritaţia, creierul
este alertat referitor la schimbarea chimică din mediu, care se
traduce prin manifestarea unei dureri în mintea conştientă. Cu alte
cuvinte, ceea ce generează durerea este aciditatea din interiorul
organismului.
Mecanismul apariţiei durerii
Alcalin Acidic
(Urină închisă la culoare)
Figura 8.1: Terminaţiile nervoase înregistrează modificarea chimică din mediu în
creier. Creierul traduce informaţia pentru mintea conştientă sub forma durerii.
În mod normal, atunci când sângele care conţine o cantitate

semnificativă de apă circulă prin celulele organismului, o parte din
apă trece în celule, aducând molecule de hidrogen. Apa elimină
aciditatea din celule şi face ca interiorul lor să fie alcalin – o stare
absolut esenţială şi normală. Pentru o sănătate optimă, organismul
trebuie să se menţină într-o stare alcalină – un pH de 7,4 este nivelul
cel mai de dorit.
Ce este pH-ul şi de ce 7,4? Relaţia acid - alcalin este măsurată
ştiinţific pe o scală de la 1 la 14. Această scală este cunoscută drept
pH. Intervalul de la 1 la 7 de pe această scală este destinat registrului
acid, unde 1 este mai acid decât 7. Intervalul de la 7 la 14 este
destinat registrului alcalin, unde 7 este mai puţin alcalin decât 14.
Pe scala pH-ului, 7 este neutru, adică optim. Astfel, un pH de 7,4 din
interiorul celulei denotă starea sa naturală, uşor alcalină. Această
stare susţine sănătatea întrucât este starea cea mai potrivită pentru
enzimele ce acţionează în interiorul celulei. Ele ating eficienţa
optimă la acest pH. Un flux adecvat de apă înspre şi dinspre celulă va
menţine interiorul acesteia în starea ei alcalină naturală, sănătoasă.
Probabil că aţi văzut multe monumente istorice sau clădiri cu
statui artistice şi sculpturi care au fost deteriorate de porumbeii
ce au stat cocoţaţi pe ele şi le-au murdărit cu excrementele lor.
Excrementele păsărilor sunt extrem de acide şi rod piatra. În timp,
trăsăturile şi contururile statuilor şi sculpturilor se estompează.
ADN-ul din nucleul aflat în interiorul celulelor organismului este
alcalin şi, asemeni pietrei clădirilor, este şi el sensibil la efectele
corozive ale acidităţii.
În organismul nostru, rinichii sunt cei care curăţă excesul de ioni
de hidrogen – care cauzează aciditatea – din sânge, excretându-i
apoi prin urina care se formează. Cu cât se produce mai multă urină,
cu atât este mai uşor pentru organism să-şi păstreze interiorul
alcalin. Tocmai de aceea, o urină deschisă la culoare este un indicator
al unui mecanism eficient de curăţare a acidităţii, pe când o urină de
culoare galben-închis este un semn de rău augur al arsurilor acide
iminente din interiorul organismului. Oamenii care consideră că a
urina de mai mult de două-trei ori pe zi este un inconvenient şi de
aceea nu beau apă, astfel încât să nu urineze mai mult decât doresc,
aceşti oameni nu au nici cea mai mică idee despre cât de mult rău îşi
provoacă propriilor lor trupuri.
Creierul este mult mai bine protejat împotriva acumulărilor de
acid prin faptul că el are prioritate la distribuirea apei pentru nevoile
sale. Restul organismului poate să nu fie la fel de norocos, atunci
când se instaurează deshidratarea în organism şi se localizează într-o
anumită parte a sa pentru o perioadă mai lungă de timp. Atunci
când apare o deshidratare ce persistă, chiar şi creierul ajunge să fie
afectat de aciditatea din celule – şi acesta este cazul afecţiunilor
precum boala Alzheimer, scleroza multiplă şi boala Parkinson.
Anumite dureri specifice ce denotă deshidratarea
Aşa cum am explicat în capitolele anterioare, un număr mare
de afecţiuni medicale sunt cauzate de faptul că, fără să ne dăm
seama, devenim deshidrataţi până la punctul în care organismul
începe să manifeste această lipsă de apă în anumite moduri bizare,
dar care nu pot fi confundate. Evident, nu putem acoperi într-o
singură carte toate ramificaţiile multiplelor „boli“ ale organismului
uman care sunt produse de deshidratare. Totuşi, voi urmări să
explic unele dintre cele mai răspândite boli – începând cu durerile
gastrointestinale – şi asta cât mai detaliat, în aşa fel încât să nu las
nicio îndoială că într-adevăr, deshidratarea este cauza lor.
Arsurile la stomac şi durerile dispeptice
Arsurile la stomac şi durerile dispeptice sunt printre cele mai

importante dureri generate de sete din trupul uman. Arsurile la
stomac sunt un stadiu primar al durerii ce se intensifică gradat şi
care este denumită durerea dispeptică şi ulterior durerea de ulcer
peptic. Ea se resimte în partea superioară a abdomenului. Poate
atinge o intensitate care să facă acea persoană incapabilă de orice
acţiune, simulând o criză acută ce necesită intervenţia chirurgicală.
Durerile dispeptice, etichetate prin „gastrite“, „duodenite“,
„esofagite“, „arsuri la stomac“ şi „indigestie după masă“, ar
trebui tratate doar prin creşterea cantităţii de apă ingerată. Atunci
când apare o deteriorare asociată a ţesutului sau o ulceraţie, este
necesară modificarea regimului alimentar zilnic în aşa fel încât să se

îmbunătăţească rata de vindecare a ulceraţiei. În stadiile avansate
ale afecţiunii locale prezentate mai sus, durerea dispeptică este în
continuare un semnal direct al deshidratării. Ulceraţia este produsul
unei perturbări în metabolismul proteinelor cauzată de aceeaşi
deshidratare stresantă şi de lungă durată.
În acelaşi mod în care putem recunoaşte durerea generată de
foame, organismul uman manifestă o anumită formă de durere
atunci când îi este sete. Aproape întotdeauna confundăm durerea
generată de sete cu semnalul pentru lipsa hranei – şi de aici apare şi
mâncatul în exces. Atunci când acest semnal urmează după masă,
noi îl denumim dispepsie sau arsuri la stomac, iar cei suferinzi sunt
adesea îndemnaţi de către medicii lor şi de mass-media să ia o anumită
formă de medicaţie pentru a-şi linişti durerile. După mai mulţi ani
de la apariţia acestei dureri din partea superioară a abdomenului, şi
în funcţie de mai mulţi factori, poate să apară ulcerul. În perioada
interimară, starea de sănătate este clasificată prin apariţia gastritei
sau duodenitei, şi asta până la apariţia ulcerului.
În ultimii ani, datorită unei bacterii denumită helicobacter
şi care este uneori regăsită la locul ulceraţiilor, se presupune că
ulceraţiile ar avea o origine infecţioasă şi atunci sunt tratate cu
antibiotice. Totuşi, helicobacter a fost recunoscută ca făcând parte
din flora naturală – deci o bacterie sănătoasă – şi care se află în
intestinele majorităţii animalelor. Se pare că ea nu cauzează infecţii
în animalele-gazdă. Etichetarea ulcerului peptic drept „o boală
infecţioasă“, după părerea mea, conferă o altă oportunitate de a
prospera pentru comercialismul din medicină.
Datorită faptului că nu recunoaştem arsurile la stomac ca fiind
semne ale nevoii de apă a organismului, semnificaţia adevărată nu
este înţeleasă, până când apare ulcerul. Totuşi, consecinţele acestei
deshidratări cronice nu se restrâng doar la stomac şi intestin. Există
multe alte probleme de sănătate asociate care se descoperă gradat.
Fiecare fiinţă ar trebui să ia în considerare că arsurile stomacale sunt
o durere semnificativă ce semnalează o lipsă a apei din organism, iar
acestea pot apărea la orice vârstă.
Pentru unele persoane, senzaţia de sete nu este neapărat
semnalată prin dureri severe. Ea poate fi iniţial resimţită ca o

senzaţie de disconfort în partea superioară a abdomenului. Pentru
alţii, durerea poate să fie atât de severă încât un doctor fără prea
multă experienţă clinică ar putea crede că este un indicator pentru
o afecţiune ce necesită intervenţia chirurgicală, şi ar putea chiar să
efectueze o investigaţie chirurgicală şi să nu găsească niciun semn
fizic al bolii. Uneori, durerea este resimţită în jurul zonei apendicelui,
simulând durerea de apendicită. Doctorii ar trebui să ia în considerare
acest tip de semnal al lipsei apei, atunci când pun diagnostice
asociate cu durerile resimţite în partea inferioară a abdomenului. La
unele persoane, poate să apară o durere severă în partea stângă, în
regiunea intestinului gros, şi este adesea identificată ca fiind colită.
Această durere, de asemenea, ar trebui mai întâi să fie considerată
ca fiind un semnal ce indică setea organismului. Dacă durerea nu
este diminuată după două-trei pahare de apă, şi nu dispare complet
în câteva zile, atunci se poate trece la investigarea unei alte patologii
locale. Dar trebuie să ne aducem aminte că sunt necesare câteva zile
de consum mărit de apă înainte ca o deshidratare celulară cronică
să poată fi parţial redusă.
Mintea conștientă are probleme în a recunoaşte nevoile de apă
ale organismului. Hidratarea completă şi adecvată a organismului
depinde de precizia percepției senzaţiei de sete. Din păcate, odată
cu vârsta, organismul îşi pierde gradat capacitatea de a recunoaşte
deshidratarea. Oamenii în vârstă pot să devină deshidrataţi cronic,
chiar dacă există apă potabilă la discreţie, întrucât ei nu mai reuşesc
să recunoască starea lor extremă de sete. Cu cât organismul devine
mai deshidratat, cu atât mai mult regulatorii chimici ai apei din creier
– histamina şi funcţionarii ei locali subordonaţi – se angajează în
preluarea responsabilităţilor de întrerupere şi raţionalizare a apei.
Stomac
Duoden
Zonă cu cea mai mare
nevoie de protecţie
împotriva acidului
Acid şi hrană
Strat protector normal – mucus

limpezit de apă, bicarbonat
Celule secretoare
Ţesut muscular
Perete exterior
Mucus deshidratat, nelimpezit şi

cleios, care va permite acidului
să reacţioneze cu straturile de
dedesubt
Figura 8.2: Ilustrarea schematică a formei stomacului şi a stratului său de mucus.

O barieră de mucus hidratat este uniformă ca şi consistenţă şi previne penetrarea
acidului. Mucusul deshidratat devine cleios şi permite penetrarea acidului.
Relatarea unui caz tipic

J.B., secretara unei firme de administraţie, a făcut ulcer peptic
pe când avea 33 de ani. Medicaţia obişnuită – antiacizi care să
neutralizeze acidul din stomac – nu a ajutat-o cu nimic. Prescripţiile
medicamentoase şi mai puternice (care sunt în fapt agenţi foarte
puternici de blocare a histaminei, ce stopează temporar producerea
acidului din stomac) au reuşit să-i liniştească doar parțial simptomele

durerii sale dispeptice severe. Periodic, boala a revenit de mai multe
ori pe an, de-a lungul a mai mulţi ani. De mai multe ori, ea a fost
nevoită să meargă săptămânal la medicul ei pentru consultaţie şi
tratament pentru stres şi pentru durerile ei de ulcer.
În urmă cu câţiva ani, în timpul uneia dintre aceste perioade
de dureri de stomac persistente ce păreau rezistente chiar şi la o
medicaţie extrem de puternică, doctorul ei – cu multă precauţie – i-a
spus că durerea severă de ulcer peptic poate fi calmată satisfăcător
cu apă de robinet obişnuită. J.B. a fost încurajată să-şi mărească
consumul de apă ori de câte ori resimţea o durere de stomac şi să
vadă dacă asta era ceva eficient. J.B. a urmat acest sfat vreme de
mai mulţi ani. La cel mai mic semnal că durerea ar putea reveni,
un consum zilnic mărit de apă o făcea să dispară. Drept rezultat la
programul ei de a bea opt pahare de apă pe zi, J.B. nu mai suferă
acum de dureri de ulcer. Ea nu mai are nevoie de medicamente, ci
doar de apa pe care o bea acum cu regularitate pentru a preveni
reapariţia durerilor.
Explicaţia apariţiei arsurilor la stomac ca semnal al deficienţei
de apă este foarte simplă. Atunci când bem apă, ea este imediat
trecută în intestin şi absorbită. Se pare că, în jumătate de oră, ea
este din nou secretată în stomac, de la baza mucoasei. Unul dintre
evenimentele majore care se produc este spălarea inversă a stratului
de mucus care se extinde şi stochează bicarbonatul secretat în mod
natural, şi care neutralizează acidul de la suprafaţa sa.
Pentru celulele care se află sub el, stratul de mucus ce
căptuşeşte stomacul este un izolator protector împotriva acidului,
care este deversat deasupra mâncării pentru efectuarea procesului
digestiei. Această spălare inversă a mucusului cu apa pe care o bem,
este o parte esenţială a menţinerii sistemului protector al peretelui
stomacal. Apa ce curge prin stratul de mucus duce la expansiunea şi
îngroşarea acestui strat protector din stomac. Mucusul este format
din 98% apă şi 2% structura care menţine apa în acel loc. Apa în
schimb dizolvă bicarbonatul ce acţionează ca tampon pentru acidul
care va căuta să treacă prin mucus. Acest proces este constant
şi activ. Deshidratarea alertează consistenţa barierei de mucus,
făcând-o să fie ineficientă ca tampon împotriva acidului din stomac.

Aceasta va permite acidului să treacă prin ea şi să ajungă la celulele
de dedesubt, cauzând astfel durerea – „arsurile la stomac“.
Hernia hiatală şi arsurile la stomac
Un muşchi în formă de dom numit diafragmă separă cavitatea

toracică de abdomen. El este ataşat de cuşca toracică şi unele dintre
vertebrele inferioare ale coloanei vertebrale. În partea posterioară
a diafragmei, acolo unde este ataşată de coloana vertebrală, există
o deschidere prin care trec esofagul şi principalele vase sanguine.
Această deschidere este numită hiatus şi acţionează ca o poartă
dotată „cu baiere“, asemeni unui sac. Ea este alcătuită dintr-o
bandă de muşchi suprapuşi care menţin această poartă închisă. Ea
se relaxează doar atunci când hrana trece prin esofag în cavitatea
toracică pentru a intra în stomac, care, în mod normal, este amplasat
sub diafragmă, în zona abdominală. Deschiderea şi închiderea
automată a acestei porţi este sincronizată cu trecerea hranei prin
esofag. Atunci când hrana nu trece prin ea, poarta se închide, iar
cavitatea toracică este bine delimitată de abdomen şi conţinutul
său. La unele persoane, poarta devine flască, iar deschiderea ei
mai puţin fermă. Pentru aceste persoane, partea superioară a
stomacului poate să se umfle sau să se scufunde prin acel hiatus,
şi să se deplaseze în cavitatea toracică – de unde şi hernia hiatală.
Motivul pentru care poarta hiatală devine flască este deshidratarea
cronică.
De la deschiderea din zona gurii şi până la orificiul rectal, tractul
intestinal este un tub lung ce a dezvoltat anumite caracteristici
speciale în diferite segmente de-a lungul său. Tractul intestinal
funcţionează asemeni unei benzi transportoare care îşi împinge
conţinutul înspre în jos. Tractul intestinal poate de asemenea
să-şi inverseze direcţia de mişcare a valurilor sale şi să-şi împingă
conţinutul înspre în sus. Acest proces apare atunci când conţinutul
stomacului nu trebuie să meargă înspre în jos şi trebuie forţat să
iasă din organism – acţiune vestită de senzaţia de greaţă şi urmată
apoi de vomă.
Esofagul este un tub lung ce transportă hrana şi fluidele în

stomac, şi este situat în abdomen. Stomacul este o pungă ce
produce acid şi enzime care să descompună proteinele, şi care vor
lichefia hrana solidă pe care o mâncăm. Duodenul este segmentul
din intestinul subţire care conectează stomacul şi este separat
de el printr-o poartă specială numită valva pilorică. În duoden,
enzimele pancreatice sunt secretate împreună cu soluţia apoasă de
bicarbonat pentru a digera mai departe hrana lichefiată din stomac
şi pentru a neutraliza acidul care pătrunde în intestin. Stomacul are
un înveliş protector din mucus aşezat deasupra mucoasei şi care
împiedică erodarea acestuia datorită acidului (figura 8.2). Duodenul
nu are acelaşi tip de înveliş protector din mucus pentru a-l apăra de
acidul din stomac. El depinde de secreţia apoasă de bicarbonat din
pancreas pentru a avea o bună funcționare. În cazul deshidratării,
cantitatea de soluţie apoasă de bicarbonat produsă de pancreas
este insuficientă pentru a face faţă acidului ce ajunge în duoden. Şi
atunci se ajunge la un punct în care, dacă întregul conţinut acidic al
stomacului ar ajunge în intestinul subţire (duoden), mucoasa sa ar fi
distrusă într-un mod iremediabil.
Corpul pancreasului
Coada pancreasului
Canal
pancreatic
Canal pancreatic
auxiliar
principal
Joncţiunea canalului Capul pancreasului

bilei şi a celui Duoden
pancreatic
Figura 8.3: Pancreasul, locul în care soluţia apoasă de bicarbonat este produsă şi
apoi secretată în duoden.
În interiorul valvei pilorice se află nişte senzori – dispuşi

asemeni spiţelor unei roţi ce ies la suprafaţă atunci când conţinutul
stomacului trece în duoden – ce înregistrează consistenţa şi
aciditatea conţinutului din stomac. Valva pilorică se va deschide
doar dacă aciditatea din stomac poate fi neutralizată complet
de cantitatea de secreţie alcalină din pancreas, permiţând astfel
conţinutului din stomac să intre în intestin. Cantitatea care trece
este proporţională cu cantitatea care poate fi neutralizată. Într-
un stadiu de criză cum este deshidratarea, atunci când arsurile la
stomac şi durerile dispeptice sunt produse, aciditatea ridicată din
stomac nu poate să treacă în intestin. De asemenea, ea nu poate să
rămână nici în stomac prea mult timp.
În această situaţie, o parte din conţinutul acidic din stomac
poate să ascensioneze bolborosind către partea superioară, în
special dacă suntem întinşi în poziţie orizontală. Şi asta se petrece
atunci când simţim disconfortul arsurilor la stomac. În acelaşi timp,
partea superioară a stomacului poate să alunece prin valva hiatală în
cavitatea toracică. Este posibil să simţiţi nevoia să vomitaţi, şi chiar
să o faceţi, pentru a scăpa de conţinutul din stomac, sau să luaţi
un tratament medicamentos antiacid suficient de puternic pentru
a înăbuşi simptomele. Cu toate acestea, vi se va pune diagnosticul
herniei hiatale. Dacă vom oferi suficient de multă apă organismului
nostru, în fiecare zi, situaţia se poate modifica în bine, iar durerile şi
hernia vor dispărea.
Bulimia
Nu ştiu cât de mult îi înţelegeţi pe cei care au au fost etichetaţi
ca suferind de „bulimie“. Aceşti oameni mănâncă şi apoi vomită tot
ce-au mâncat. Cea mai faimoasă persoană suferind de bulimie a fost
probabil Prinţesa Diana. Persoanele care suferă de bulimie resimt o
foame constantă, sunt de asemenea depresive şi antisociale, şi se
pare că aşa a fost şi Prinţesa Diana în viaţa sa particulară şi cea de
familie.
Există de asemenea şi credinţa printre învăţaţii ce pretind că
înţeleg bulimia, că întreaga problemă este cauzată de un curent
subteran de probleme psihologice în fluxul gândirii bulimicilor.
Întrucât numărul femeilor care suferă de bulimie este mai mare

decât cel al bărbaţilor, se presupune că actul de a mânca şi apoi de
a vomita tot ce s-a mâncat este o modalitate de a se menţine suple.
Nu sunt de acord cu această idee.
Vomitarea necontrolată şi repetată a conţinutului stomacului
care a primit eticheta medicală de „arsuri stomacale“ sau „bulimie“,
ar putea fi una dintre modalităţile organismului de a preveni
distrugerile iremediabile, atunci când acesta este serios deshidratat.
Atunci când se spune că persoanele suferind de bulimie resimt
permanent senzaţia de foame, există o confuzie. În ce mă priveşte,
consider că ei confundă senzaţia de sete cu senzaţia de foame. În
loc să bea apă, ei mănâncă. În mod natural, organismul respinge
hrana deoarece el nu are la dispoziţie suficient de multă apă pentru
a digera şi asimila hrana. Tocmai de aceea persoanele suferind de
bulimie devin atât de slabe. Acelaşi proces de deshidratare poate să
fie responsabil şi în cazul unor modificări emoţionale şi psihologice
pe care aceşti oameni le suferă.
L-am întâlnit pe Amir în închisoare, acolo unde mi-am început
cercetările asupra impactului apei în tratamentul ulcerului peptic.
De mai bine de zece ani el suferea de arsuri la stomac. În perioadele
când problema se acutiza, el vomita de obicei în timpul somnului
– atât de puternic, încât o parte din conţinutul stomacului ţâşnea
afară chiar şi prin nas. Adesea, el nu avea timpul necesar să sară
din pat pentru a nu-l murdări. Înţelegeţi, cred, cât de greu îi era să
doarmă în aceste perioade. Deoarece niciunul dintre tratamentele
medicamentoase convenţionale nu puteau să-i oprească senzaţia
de vomă, el a considerat că boala sa era neîndoios incurabilă.
I-am cerut să bea un pahar plin cu apă cu o jumătate de oră
înainte de masă, şi să-şi crească consumul zilnic de apă. La fel de
simplu cum citiţi aceste rânduri, arsurile sale la stomac au dispărut
şi nu au mai revenit în perioada în care el s-a aflat în închisoare,
împreună cu mine.
Daţi-mi voie să vă împărtăşesc câte ceva din partea umană a
poveştii lui Amir. Este interesant că şi rudele sale apropiate, fiica sa,
soţia sa şi fratele său, aveau probleme similare – arsuri la stomac ce
culminau cu voma atunci când boala răbufnea. În acea perioadă din
viaţa familiei, atunci când toţi se temeau că era posibil ca Amir să nu

iasă prea curând din închisoare, niciunul nu se afla într-o stare prea
bună de sănătate. Erau extrem de stresaţi. Ei călătoreau zeci de
kilometri, în fiecare săptămână, pentru a-l vedea pe Amir. Aşteptau
ore în şir în afara zidurilor închisorii, în arşiţa verii şi în gerul iernii,
pentru a avea o întrevedere de 10-15 minute.
Într-una dintre aceste ocazii, el le-a mărturisit că consumul
crescut de apă l-a vindecat de „boala“ sa. El jubila la gândul că
familia sa putea să facă acelaşi lucru. Unul câte unul, ei s-au vindecat
de devastatoarele arsuri la stomac şi de complicaţiile sociale ale
problemei de care sufereau de ani de zile. Dar Amir a avut noroc. El
a fost eliberat pe neaşteptate. Înainte să plece, el a venit la mine şi
mi-a mulţumit pentru ajutorul oferit. Şi mi-a spus: „A meritat să fiu
în închisoare pentru a fi vindecat de boala mea.“
Pericolul medicamentelor antiacide

Medicamentele antiacide conţin aluminiu şi acesta poate
fi periculos. Aceste medicamente nu ar trebui să fie folosite în
dispepsia care răspunde simplu, la o creştere a consumului de apă.
Excesul de aluminiu în circulaţie are implicaţii serioase, ca factor ce
grăbeşte apariţia bolilor de tipul bolii Alzheimer. Este imperativ să
înţelegeţi relaţia dintre administrarea medicamentelor antiacide
pentru o perioadă lungă de timp şi posibilele lor efecte secundare
toxice, deteriorarea locală a creierului şi plăcile de pe creier care
s-au observat după mai mulţi ani în cazul bolii Alzheimer. Plăcile sunt
mase încâlcite de ţesuturi care conţin depozite ridicate de aluminiu.
Din fericire, industria de medicamente din America produce acum
medicamente antiacide care nu conţin aluminiu.
Zincul este un metal foarte important pentru transcripţia
genetică şi pentru producerea unor importanţi hormoni ai creierului
şi a unor substanţe chimice esenţiale din creier. Metalele au un
sistem special de transport de-a lungul membranelor celulare. Dacă
aluminiul pătrunde în celulele creierului în locul zincului, se vor
produce multe deteriorări. Deşi organismul poate repara şi înlocui
celulele din majoritatea ţesuturilor şi a organelor, celulele nervoase
nu se regenerează şi nici nu se înlocuiesc. Ele mor şi lasă în urmă un
chist, sau sunt înlocuite de ţesut fibromatos – un gen de patologie

ce a fost observată în cazul bolii Alzheimer.
Vechile medicamente antiacide de pe piaţă conţineau între 60
şi 150 de miligrame de aluminiu per lingura de lichid. Se presupunea
pe atunci că organismul nu poate absorbi acest metal, că acesta
acţionează doar local, la nivelul stomacului. Totuşi, faptul că
aluminiul se regăseşte în concentraţii mari în ţesutul nervos al celor
suferind de boala Alzheimer ar trebui să ne facă conştienţi de faptul
că un consum ridicat de aluminiu pe o perioadă lungă de timp poate
să ducă la absorbţia acestui metal – suficient ca, la un moment dat,
să ducă la boală.
Atunci când organismul devine gradat deshidratat ca urmare a
pierderii senzaţiei de sete, până la punctul în care semnalul pentru
sete ajunge să fie durerea dispeptică, multe funcţii ale organismului
sunt deja afectate. Cel mai afectat este creierul. Deşi celulele
creierului sunt pe deplin dezvoltate, sistemul nervos – „reţeaua
de cablaj“ – poate să fie serios afectată de deshidratare. Cea mai
afectată parte sunt punctele de conexiune din sistemul de cablaj.
Aceste puncte care sunt folosite în mod constant sunt de asemenea
supuse unui proces continuu de regenerare. În cazul bolii Alzheimer,
aceste interconexiuni se încâlcesc, şi o mare cantitate de aluminiu
se depune în aceste puncte.
O altă problemă întâlnită în majoritatea afecţiunilor neurologice
– cum ar fi scleroza multiplă, boala Parkinson, boala lui Lou Gehrig
(scleroza laterală amiotrofică) – şi care a fost observată la scanarea
RMN, este apariţia unor plăci ce se extind peste ţesutul nervos.
Acest fenomen va fi explicat ulterior în această carte.
În Guam, unde s-au descoperit multe zăcăminte de aluminiu în
sol, la un moment dat apa potabilă era contaminată, având nivele
crescute de aluminiu. În această perioadă, boala Alzheimer a fost
prevalentă pe insulă, şi chiar şi populaţia tânără a fost afectată.
Atunci când contaminarea cu aluminiu a fost îndepărtată de la sursa
de apă potabilă, rata bolilor de tip Alzheimer din rândul populaţiei
a scăzut. Astfel, se pare că există o corelaţie între bolile de genul
Alzheimer şi otrăvirea cu aluminiu.
Dezavantajele tratamentului cu medicamente

antihistaminice
S-a descoperit că producerea de histamină este implicată în
alergii şi dureri. Oportunitatea de a comercializa imediat această
descoperire semnificativă a rezultat în producerea mai multor
medicamente antihistaminice. Cu toate acestea, histamina este un
agent care are multe funcţii folositoare. Ea operează în principalul
sistem senzorial al creierului pentru consumul, distribuţia şi
raţionalizarea apei. Ea este de asemenea un puternic regulator al
energiei folosite în organism. Atunci când organismul este bine
aprovizionat cu apă, activitatea histaminei se reduce la acţiunile
locale de oprire a circulaţiei pentru a aduce apă către părţile mai
active ale organismului, în special către sistemul nervos central.
Dacă creierul trebuie să fie mai activ şi are nevoie de un aflux
crescut, histamina intră în acţiune. Efectul resimţit poate fi producerea
de acid în stomac şi arsuri la stomac, ca semnal primar al senzaţiei de
sete. Antihistaminicele care inhibă temporar acţiunea generatoare
de durere a histaminei din tractul intestinal, vor produce de-a lungul
timpului mai mult rău, deoarece ele nu corectează problema de bază
a deshidratării. În acelaşi timp, antihistaminicele inhibă activitatea
creierului. Ele reduc de asemenea libidoul şi pot să genereze anumite
dezechilibre hormonale masculine, precum şi creşterea sânilor la
bărbaţi. La cei în vârstă, poate cauza confuzie şi dezorientare.
Le început, durerea este un marker periferic al senzaţiei de
sete. În cele din urmă, dacă i se permite să continue, durerea devine
principalul marker al creierului pentru aceeaşi senzaţie de sete. În
stadiile timpurii ale durerii, anumite substanţe pot opri markerul
periferic şi reduce la tăcere senzaţia de sete, şi în această categorie intră
medicamentele antiacide, mâncarea şi chiar şi agenţii care blochează
histamina. Dar după un anumit prag al deshidratării, durerea iniţiată
de creier nu mai poate fi păcălită de acţiunea medicaţiei cu acţiune
locală, de mâncare, şi chiar de nimic altceva decât de apa care trebuie
să ajungă în stomac. Daţi-mi voie să vă spun povestea unui tânăr.
Acest caz este un exemplu referitor la markerul din creier pentru
deshidratarea organismului. Am menţionat acest caz în articolul meu
editorial din revista Journal of Clinical Gastroenterology din iunie 1983.
Am văzut mai multe cazuri similare.

Am avut ocazia să vizitez într-o seară un tânăr în jur de douăzeci
de ani. Suferea de multă vreme de ulcer peptic. Cu zece ore mai
devreme, începuse să sufere de o durere clasică în regiunea superioară
a abdomenului. Simptomele se agravau pe măsură ce trecea timpul.
Luase deja o sticlă aproape plină de medicament antiacid şi trei tablete
de Tagament, fără a simţi totuşi niciun efect. Durerea persista. Atunci
când am ajuns la el, durerea era atât de mare încât ajunsese să se
chircească pe podea, gemând, cu ochii închişi, fără să mai acorde nicio
atenţie mediului înconjurător. Părea să fie pe jumătate inconştient.
I-am vorbit, dar părea că nu mă aude. A trebuit să-l scutur pentru a
obţine un răspuns. Atunci când l-am întrebat ce se petrecuse, el mi-a
spus: „Ulcerul ăsta mă ucide.“ L-am examinat pentru ulcer perforat,
şi din fericire nu avea aşa ceva. L-am făcut să bea două pahare mari
de apă. I-a luat cam zece minute până să resimtă primele semne de
alinare. La cincisprezece minute după primele două pahare de apă,
i-am mai dat să bea încă unul. Dar acum era evident că durerea se
diminuase foarte mult. La douăzeci de minute de când începuse să
bea apă, el îşi revenise complet, astfel încât se ridicase în picioare şi
începuse să vorbească cu cei din jur.
Pacientul şi prietenii lui au observat efectele miraculoase de
înlăturare a durerii ce se aflau într-un pahar cu apă. Evaluarea clinică
a acestui caz arată faptul că trupul uman beneficiază de un semnal
dureros emis de sistemul nervos central pentru a indica lipsa de apă.
În trecut, multe asemenea cazuri trebuie că au sfârşit pe masa de
operaţia a unor chirurgi mult prea zeloşi (şi sunt sigur că unii încă o
mai fac). Pot să spun din experiența personală şi din observaţiile mele
că unele dintre aceste dureri produse central pentru a semnala setea
apar mai întâi în zona apendicelui, în partea dreaptă a abdomenului
inferior. Am avut ocazii care mi-au demonstrat valoare de diagnoză
a unui pahar cu apă în cazurile de durere atipică şi incertă în partea
dreaptă a abdomenului inferior, aşa cum a fost cazul lui Joy relatat la
pagina 119.
În cele din urmă, semnalul dispeptic dureros indus de
deshidratare poate să urce la un stadiu şi mai avansat de complicare,
care să implice triptofanul. Triptofanul este un aminoacid esenţial
al organismului (ce este expus mai pe larg în capitolul 14, în partea

despre aminoacizi). Acest aminoacid joacă un rol important în
sistemele de reparare ale organismului, fiind de asemenea şi materia
primă pentru formarea mai multor tipuri de neurotransmiţători care
inhibă durerea. Dacă apa nu reuşeşte să aline durerea dispeptică, o
modificare a regimului alimentar este esenţială, şi trebuie să facem
în aşa fel încât să mărim cantitatea de alimente naturale care conţin
suficient triptofan pentru nevoile organismului. Pentru mai multe
detalii, citiţi secţiunea dedicată triptofanului.
Durerile abdominale
Originea acestui tip de durere a fost discutată în secţiunea

rezervată constipaţiei, din capitolul 7. Totuşi, nu strică să mai spunem
câteva cuvinte şi aici, pentru că tot vorbim despre durerile majore
ale organismului. Durerea resimţită în partea stângă a abdomenului
inferior, adesea identificată cu durerea abdominală pare să răspundă
la o creştere a consumului zilnic de apă. Apa joacă un rol integral
în procesul digestiei. Pentru ca produsul final al digestiei să treacă
prin intestin, proprietatea lubrifiantă a apei este esențială. În acelaşi
timp, regiunea inferioară a intestinului gros este în mod particular
responsabilă de absorbţia finală a apei din excremente. Acest proces
devine mult mai operativ în perioadele de deshidratare. Există un
centru de control pentru contracţiile peristaltice ale intestinului în
timpul digestiei hranei şi a trecerii ei prin intestin. Atunci când apare
deshidratarea, peristaltismul normal este redus, apărând ca fiind
necesară o şi mai mare contracţie pentru a extrage apa din materia
solidă. Acest proces generează durere. Dacă se beau două-trei
pahare cu apă, în special dimineaţa la trezire, durerea ar trebui să
dispară, asta dacă într-adevăr cauza durerii este deshidratarea, şi nu
o altă afecţiune, mult mai severă. În acelaşi timp, constipaţia asociată
ar trebui să se reducă, iar mişcarea intestinelor ar trebui să devină
regulată şi normală.
Durerile de cap şi migrenele
Aşa cum am menţionat, creierul este foarte sensibil la

deshidratarea şi reglarea temperaturii corpului. Creierul nu poate
suporta supraîncălzirea. Sistemele sale enzimatice sunt foarte
sensibile la fluctuaţiile de temperatură. Atunci când apare o
lipsă a apei în organism şi există posibilitatea deshidratării sau a
supraîncălzirii datorită numărului prea mare de pături pe care le-am
pus pe noi noaptea, creierul stabileşte priorităţile pentru el însuşi,
pe cheltuiala altor ţesuturi din organism. El permite un aflux mărit
de sânge prin sistemul său vascular. Vasele sanguine din creier –
arterele carotide – îşi au originea în principala arteră a inimii, aorta.
Arterele carotide transportă sângele la scalp, faţă şi limbă, înainte
să ajungă la craniu şi să alimenteze creierul. Atunci când comanda
pentru un aflux mărit de sânge în creier forţează aceste artere să se
dilate, circulaţia către scalp şi faţă creşte şi ea. Acesta este motivul
pentru care anumite dureri de cap încep cu o senzaţie de puternică
pulsaţie a arterelor din zona tâmplelor.
Sistemul capilar al creierului se află sub directa influenţă a
histaminei şi a receptorilor ei. Histamina, dincolo de responsabilitățile
ei directe de regulator al apei din creier, mai este implicată şi în
reglarea temperaturii corpului. Ea are două funcţii de răcire. Scade
temperatura internă a organismului şi mai este implicată şi în
facilitarea transpiraţiei pentru a ajuta corpul să se răcească.
Histamina care este eliberată datorită preocupării creierului
de a nu fi deshidratat sau supraîncălzit, activează anumite sisteme
ce generează un aflux mărit de sânge pentru a corecta problema.
Atunci când apare o deshidratare în zona creierului – fie că este
generată de un consum deficitar de apă, de stres, de alcool sau de
supraîncălzirea trupului – acţiunea histaminei generează durerea
pe care o cunoaştem sub numele de durere de cap sau migrenă.
Pentru a alina acest gen de durere trebuie să se consume două,
trei şi chiar patru pahare de apă. Apa trebuie să fie rece pentru a
permite o mai bună circulaţie a sângelui diluat în zona creierului.
Este interesant de observat că toate calmantele obişnuite taie
legătură dintre histamină şi unul dintre sistemele ei majore care
îi sunt subordonate. Sunt de părere că migrena este un semnal

central produs pentru a indica deshidratarea şi supraîncălzirea
creierului. Acesta este motivul pentru care majoritatea calmantelor
nu au efect în cazul migrenelor.
Durerea artritică reumatoidă
Separaţia dintre durerea lombară şi durerea reumatică de

articulaţii din organism nu este una clară. Mecanismul producerii
durerii în aceste afecţiuni ale articulaţiilor pare să fie acelaşi. Eu
am observat că se petrece acelaşi fenomen fiziologic în organism.
Separaţia dintre aceste două probleme din industria medicală pare
să fie o problemă de convenienţă pentru implicarea diferitelor
subspecialităţi. Pentru una, mergi la un reumatolog. Pentru cealaltă,
mergi la un chirurg ortoped sau la un chiropractician. Rezultatul
este acelaşi – se obţine un management al durerii şi nu o vindecare.
Practic, ambele afecţiuni au aceeaşi patologie, atâta doar că sunt în
locaţii diferite.
Aproape cincizeci de milioane de americani – dintre care două
sute de mii sunt copii – suferă de un gen de durere artritică, şi
cam treizeci de milioane suferă de dureri lombare. În fiecare an,
se spune că sunt câteva milioane care devin incapacitați din cauza
durerii lombare. În Statele Unite, se estimează că se cheltuiesc
anual şaisprezece miliarde de dolari pe tratamente pentru durerile
lombare, şi alte opt miliarde sunt pierdute în productivitate şi
salarii, drept rezultat al durerii lombare. Aceste statistici citate în
mod obişnuit, chiar dacă sunt fie doar şi parţial adevărate, indică o
problemă devastatoare pentru americani.
O nouă viziune asupra fenomenului durerilor articulare

În afecţiunile ce prezintă dureri articulare cronice sau dureri ale
coloanei vertebrale în zona lombară sau dureri la nivelul articulaţiilor
mâinilor şi picioarelor, durerea recurentă este în fapt un semnal al
deficienţei de apă în zona în care se resimte durerea. Durerea apare
întrucât nu există suficientă apă în circulaţie în acea zonă pentru
a îndepărta aciditatea locală şi substanţele toxice. Aceste dureri

localizate sunt parte a unei serii de noi viziuni asupra semnalelor de
criză datorită lipsei de apă ale organismului. Locul în care se resimte
durerea depinde de zona în care s-a instaurat uscăciunea localizată.
Durerile din zona lombară au două componente: prima
este spasmul muscular (aceasta este cauza a 80% din durerile
de spate), iar a doua este degenerarea discurilor care adaugă o
solicitare suplimentară asupra tendoanelor şi ligamentelor coloanei
vertebrale. Ambele situaţii ce generează dureri de spate sunt însă
iniţiate de aceeaşi deshidratare cronică. Având acum noile informaţii
referitoare la apelurile de urgenţă ale organismului pentru apă, nu
mai există niciun motiv pentru care durerile articulare şi durerile de
spate ar mai trebui să ne devasteze trupurile. Avem acum o nouă
viziune şi cunoaştere referitoare la sursa acestor dureri, şi ştim cum
să le prevenim. Mai multe informaţii detaliate referitoare la aceste
două subiecte le puteţi găsi în cartea mea „Ce să facem în cazul
durerilor de spate şi a durerilor articulare reumatice” (How to Deal
with Back Pain and Rheumatoid Joint Pain) şi pe caseta mea video
„Ce să facem în cazul durerilor de spate” (How to Deal with Back
Pain).
Toate suprafețele articulaţiilor au o căptuşeală cartilaginoasă,
care le acoperă şi le separă de structura osoasă din articulaţie. Acest
strat compact de cartilaj conține o mare cantitate de apă, care îi
conferă capacitatea de a aluneca pe suprafaţa cartilajului opus şi
ajută la lubrifierea necesară pentru mişcările articulare. Astfel, o
deshidratare prelungită care lasă cartilajul fără apă, va duce la un
stres de fricţiune şi forfecare mult mai mare în punctele de contact
ale cartilajelor din încheietură.
Inteligenţa din spatele design-ului trupului

Atunci când cartilajul este deshidratat, capacitatea lui de a
aluneca este scăzută. Celulele cartilajului resimt deshidratarea lor
şi emit un semnal de alarmă sub forma durerii, deoarece, dacă vor
fi folosite în starea lor deshidratată, curând ele vor muri şi se vor
desprinde de cartilaj. Mediul normal al cartilajului este alcalin. Pe
durata deshidratării devine acid. Această aciditate sensibilizează
terminaţiile nervoase care înregistrează durerea. Acest gen de

durere trebuie tratată cu o creştere susţinută a consumului de
apă, până când cartilajul este în întregime hidratat şi curăţat de
aciditatea şi toxinele sale. Adesea, durerea poate migra de la o
încheietură la alta, alteori apare în articulaţia corespunzătoare de
la celălalt membru, în acelaşi moment. Durerea cronică are două
componente: durerea periferică şi durerea generată de creier.
Durerea iniţiată local este alinată de analgezice, cum ar fi aspirina
sau Tylenolul, dar durerea resimţită la nivelul creierului nu poate fi
alinată astfel. Ambele dureri pot fi vindecate cu un consum adecvat
de apă.
Cartilajul este un ţesut gelatinos viu. Celulele sale trăiesc într-
un mediu alcalin. Alcalinitatea mediului depinde de cantitatea de
apă care curge prin cartilaje pentru a îndepărta acidul. Sarea ajută la
extragerea acidităţii din interiorul celulelor cartilaginoase şi o trece
în apă, care o transportă apoi. Acesta este un proces perpetuu.
Pentru ca acest proces să fie eficient, există două elemente vitale:
apa şi sarea. Aportul adecvat de sare este esenţial pentru prevenirea
durerilor artritice, indiferent dacă acestea se află în articulaţii sau la
coloana vertebrală. Nivelul de sare din ser creşte volumul de fluid,
pentru ca acesta să treacă într-un aflux mai abundent prin cartilaj.
Ce se petrece cu o articulaţie deshidratată?

Celulele cartilajului mor într-un ritm mărit datorită fricţiunii
abrazive constante din articulaţia deshidratată. Aceste celule
trebuie înlocuite. Atunci când cartilajul este afectat datorită
suprasolicitării şi folosirii sale înainte să fi fost vindecat şi adus la
parametri corespunzători, senzorii din acea zonă încep să indice
o nevoie disperată de remediere. Şi atunci apa necesară celulelor
cartilajului este extrasă din sânge. Această acţiune aduce o anumită
lubrifiere în interiorul articulaţiei, dar nu este eficientă pentru
menţinerea ratei de creştere a cartilajului pentru a înlocui ţesutul
mort. În căptuşeala capsulelor articulaţiilor există celule care pot
secreta hormoni locali pentru stimularea vindecării în acelaşi timp
în care încep să producă şi senzaţia de durere. Atunci când aceşti
hormoni sunt secretaţi se petrec mai multe procese:
1. Ţesutul mort este desprins din interiorul celulelor şi apoi

fragmentele desprinse sunt împinse spre în afară. Ele sunt atunci
consumate de către celulele albe – „colectoarele de resturi“ – şi
sunt reciclate.
2. În zona afectată, afluxul de sânge este mărit având drept
efect umflarea şi întinderea capsulelor articulaţiilor, ceea ce va duce
la rigidizarea articulaţiilor şi, în plus, la dureri în acea zonă.
3. Există o degradare asociată a proteinelor şi o cantitate
mărită de aminoacizi sunt mobilizaţi din rezervele existente pentru
a ajuta la remedierea ţesuturilor deteriorate.
4. În mediul inflamator generat în interiorul articulaţiei,
anumite celule alte încep să producă peroxid de hidrogen şi ozon
pentru ca, mai întâi, să menţină spaţiul articulaţiei sterilizat şi să
prevină infecţiile bacteriene înăuntrul cavităţii articulare, şi apoi,
pentru a suplimenta cu o cantitate adecvată de oxigen celulele care
sunt angrenate în procesul de vindecare şi pentru a le face să aibă
un acces restricţionat la oxigenul din sânge.
5. Există de asemenea un factor de creştere şi remodelare
local care susţine creşterea ţesutului, generând articulaţiile
deformate care sunt tipice în artrite.
6. Informaţiile obţinute de creier din continua sa experienţă
sunt folosite acum pentru restul organismului. Remodelarea şi
fortifierea – deformare şi răsucire – altor articulaţii structurate
similare va fi de asemenea realizată. Se pare că acesta este motivul
pentru care inflamaţia articulaţiei reumatice a unei mâini este
imaginea în oglindă a celeilalte, ducând ulterior la deformarea
articulaţiilor în ambele părţi.
Durerile lombare
Aşa cum am arătat anterior, durerile din zona lombară au

două componente – spasmele musculare ce generează durerea
şi degenerarea discurilor care duce la forţarea tendoanelor şi
ligamentelor coloanei vertebrale. Durerile din zona lombară
indică aceeaşi problemă care a fost expusă în legătură cu durerile
reumatice ale articulaţiilor mâinilor, cu excepţia faptului că sistemul

circulator din cadrul spaţiilor discurilor vertebrale este complex, iar
nucleul discurilor depinde de crearea unui vacuum intermitent în
spaţiul discului. Acest proces natural este o componentă a acţiunii
locomotorii. Bineînţeles că organismul trebuie să fie foarte bine
hidratat pentru ca apa să poată părăsi circulaţia sanguină şi să intre
în spaţiile discurilor.
În cadrul coloanei vertebrale, greutatea trupului este susţinută
de douăzeci şi trei de discuri şi douăzeci şi patru de vertebre.
Aceste discuri intervertebrale sunt aşezate între două straturi
cartilaginoase care acoperă suprafeţele plane opuse de pe vertebre.
Cartilajul ataşat pe suprafeţele implicate în susţinerea greutăţii
face parte din structura fiecărei vertebre. În timpul mişcării fiecărei
vertebre, discul trebuie să alunece cât mai puţin între învelişurile
cartilaginoase situate pe suprafeţele de deasupra şi de dedesubtul
său. Şaptezeci şi cinci la sută din greutatea părţii superioare a
trupului este susţinută de proprietăţile hidraulice ale discurilor
intervertebrale care absorb şi menţin apa în nucleele lor centrale.
În timpul perioadelor de deshidratare a organismului, atunci când
masa trupului extrage în mod constant conţinutul de apă al discurilor
în timpul mişcărilor şi aplecărilor, nu se poate înlocui suficientă
cantitate din apa pierdută. Discurile deshidratate împreună cu
nucleele lor contractate devin din ce în ce mai puţin capabile să
susţină greutatea trupului. Discurile îşi pierd din capacitatea lor de
fixare, iar articulaţiile vertebrale ajung să fie mai puţin stabile. Pe
de altă parte, atunci când organismul este bine hidratat şi în formă,
discurile nu se mişcă fizic, ci sunt comprimate continuu extrăgându-
se apă din ele, prin forţa vacuumului, apoi absorb din nou apă şi se
expansionează acţionând aşa cum au fost concepute să fie, ca nişte
perne naturale ce absorb şocurile.
În perioadele de deshidratare ale organismului, discurile
intervertebrale pot să se deplaseze înspre în spate şi să apese
pe nervii locali. Atunci când aceasta se petrece în zona spinală
inferioară, durerea se proiectează într-un picior sau altul. Aceasta
este denumită durere sciatică şi este cu mult mai gravă decât
durerea locală de spate. Aceasta înseamnă că structura articulară
vertebrală a devenit atât de dezorganizată încât unul dintre
discurile intervertebrale care trebuiau să absoarbă şocul a ieşit

din poziţia sa normală şi apasă pe nerv. Deshidratarea şi poziţiile
defectuoase sunt factori care duc la apariţia acestei afecţiuni.
Pentru mai multe informaţii şi pentru a învăţa o nouă tehnică de
reducere a deplasărilor discurilor şi de vindecare a durerilor sciatice,
vă recomand să citiţi cartea mea „Ce să facem în cazul durerilor de
spate şi a durerilor articulare reumatice” (How to Deal with Back
Pain and Rheumatoid Joint Pain).
Osteoartritele
Atunci când cartilajul de la nivelul articulaţiilor moare, începe

contactul os pe os. În timp ce celulele cartilajului aveau o anumită
elasticitate conferită de apă şi puteau astfel supravieţui traumei
mişcărilor care le făceau să se frece unele de altele, suprafeţele dure
ale oaselor produc o forţă de fricţiune atunci când se freacă unele
de altele. Această forţă de fricţiune produce un proces inflamator
care distruge suprafaţa oaselor. Şi astfel apar osteoartritele – un
proces ce apare în al doilea stadiu al deshidratării, care în primul
stadiu a distrus suprafeţele cartilajului.
Deoarece pacienţilor suferinzi de osteoartrită li se prescriu
adesea calmante – acetaminofen, ibuprofen şi aspirină – cred că
acest articol recent este extrem de interesant. „Legătura posibilă
dintre hipertensiune şi calmante“ este titlul acestui articol din
numărul din 28 octombrie 2002 al revistei New York Times, care
prezintă un articol recent publicat în revista Archive of Internal
Medicine de către un grup de la Harvard Medicine School. Studiul a
implicat mai mult de opt mii de femei cu vârste cuprinse între treizeci
şi unu şi cincizeci de ani şi care până atunci nu suferiseră niciodată de
tensiune arterială mărită. Aceste persoane începuseră să folosească
calmante în anul 1995, iar tensiunea lor arterială a fost măsurată doi
ani mai târziu. În doi ani, 1650 de femei aveau deja hipertensiune.
Femeile care folosiseră drept calmante acetaminofen (inclus
în formula Tylenolului) şi ibuprofen (comercializat sub diferite
denumiri, incluzând şi Motrin şi Brufen), erau cu 86% mai predispuse
la apariţia hipertensiunii decât cele care nu folosiseră acest tip de
calmante. Articolul pare că a dorit să scoată basma curată aspirina

şi nu a susţinut că ar fi implicată în apariţia hipertensiunii.
N-am nici cea mai mică idee care au fost finanţatorii acestui studiu
şi ce companii farmaceutice vor avea de câștigat din rezultatele
acestui studiu. Dar sunt deranjat de ruşinoasa cunoaştere mărginită
care există la una dintre cele mai prestigioase şcoli de medicină din
lume – Harvard University – cu privire la diversitatea modurilor prin
care organismul ne semnalează deshidratarea. Cercetătorii care au
realizat acest studiu nu realizează faptul că durerea este unul dintre
strigătele de criză ale organismului după apă, şi că hipertensiunea
este procesul adaptiv al organismului în faţa aceluiași proces de
deshidratare – unul dintre programele de management al lipsei de
apă. Ei nu înţeleg că hipertensiunea şi durerea sunt modalităţi de
proclamare a aceleiaşi probleme: lipsa de apă din organism. Tot ce
fac aceste calmante este să mascheze unul din semnalele localizate
ale deshidratării până la apariţia hipertensiunii, următorul indicator
al deshidratării generalizate.
Cred că, din punct de vedere ştiinţific, aceasta este o concluzie
mult mai corectă a studiului prezentat mai sus: mergeţi şi beţi apă,
şi nu mai mergeţi să luaţi aspirină în locul acetaminofenului. Citind
această carte, veţi putea vedea şi logica acestei afirmaţii. Cine ştie,
poate că în viitor, cu această simplă informaţie, veţi putea chiar să
salvaţi mulţi oameni de la problemele lor drastice de sănătate.
Capitolul 9
Deshidratarea şi boala
Afecţiunile prezentate în continuare sunt produse de o

deshidratare persistentă în cea de-a patra dimensiune: timpul. Timpul
necesar pentru ca problema să erodeze gradat şi încet organismul,
să apară şi să se prezinte într-un mod caracteristic care poate fi apoi
identificat şi etichetat în conformitate cu diferite simptome pe care
le întâlnim în mod obişnuit. Aceste afecţiuni (stări de deshidratare)
au fost etichetate drept „boli cu origine necunoscută“ de către
instituţia medicală aşa-zis oficială. Crearea jargoanelor medicale cu
privire la diferitele moduri în care organismul arată faptul că este
deshidratat pare să fi conferit instituţiei medicale licenţa de a trata
aceste manifestări ale deshidratării prin nişte protocoale bizare şi
nenecesare. Iată aici o parte dintre aceste afecţiuni:
1. Obezitatea
2. Creşterea colesterolului LDL (lipoproteinele de densitate
joasă) din circuitul sanguin
3. Creşterea trigliceridelor
4. Formarea plăcii de colesterol în artere
5. Tromboza coronariană
6. Osteoporoza
7. Osteoartrita
8. Atacul de cord
9. Accidente vasculare cerebrale repetate
10. Diabetul juvenil
11. Boala Alzheimer
12. Scleroza multiplă
13. Scleroza laterală amiotrofică, numită şi boala lui Lou Gehrig
14. Distrofia musculară

15. Boala Parkinson
16. Sclerodermia
17. Cancerul
18. SIDA.
Ceea ce s-a descoperit pentru prima oară în istoria medicinei
moderne bazate pe ştiinţă este modul de prevenire şi vindecare
a acestor boli degenerative ale organismului uman – într-un mod
simplu şi natural cu ajutorul apei. Cauza acestor probleme de
sănătate a fost descoperită şi prezentată spre beneficiul tuturor. Pe
scurt, preveniţi deshidratarea şi veţi preveni boala!
Unele dintre afecţiunile prezentate mai sus au fost deja
discutate. În acest capitol vom discuta despre obezitate. Celelalte
subiecte vor fi discutate în capitolele următoare.
Obezitatea
Mulţi, mulţi oameni sunt interesaţi să afle o soluţie simplă

pentru obezitate. Cred că dacă înţelegem relaţia dintre mâncatul
în exces şi deshidratarea organismului, vom înţelege de asemenea
şi cum să prevenim obezitatea. Următorul pas constă în cum
să reducem cantitatea de grăsime depusă. Răspunsul la aceste
enigme este simplu. Totuşi, pentru aplicarea sfatului este nevoie de
disciplină şi hotărâre. Trebuie de asemenea să ne aducem aminte
că metabolismul grăsimilor, în sensul reducerii numărul mare de
kilograme în exces, este un proces lent atunci când vrem ca el
să fie făcut fără să aibă efecte adverse asupra stării generale de
sănătate. Cel mai important pas în această direcţie este construirea
unei imagini mentale a propriei persoane în care noi suntem mult
mai supli. Vizualizaţi-vă trupul eliberat de multele kilograme în plus.
Puneţi această imagine în subconştientul vostru şi impregnaţi-vă
mereu în creier dorinţa pentru acest scop.
Obişnuinţa de a mânca are două senzaţii generale asociate.
Senzaţia nevoii de hrană este adesea descrisă prin: „mă doare
stomacul de foame“. Cea de-a doua senzaţie este senzaţia de
sete. Ambele sunt resimţite în aceeaşi zonă şi sunt generate de

histamină. Este foarte uşor să facem o confuzie între cele două
semnale şi să credem că ne este foame când în realitate nouă ne
este sete. Considerăm în mod greşit că ne este sete doar atunci când
ne simţim gura uscată. A ne baza doar pe senzaţia de gură uscată
ca semn al deshidratării este o problemă fundamentală. Acest
semnal pentru ingerarea apei este ultimul stadiu al situației şi este
adesea observat după o masă copioasă. Cea mai bună modalitate
de a face distincţie între senzaţia de sete şi cea de foame este de
a bea apă înainte de masă. La anumite specii de animale, această
ordine este menţinută. Animalele fac o vizită dimineaţa devreme
la o sursă de apă, înainte de a merge la păşunat pe câmp, chiar şi
atunci când regimul lor constă în plante cu o mare concentraţie de
apă. În cazul oamenilor, situaţia opusă pare să fi devenit un obicei.
Adesea noi mai întâi mâncăm şi apoi bem apă – iar uneori doar după
ce organismul a devenit în întregime deshidratat datorită ingerării
alimentelor solide care folosesc toată apa liberă disponibilă din
organism. Şi consider că aceasta este cauza-rădăcină a obezităţii.
Oamenii obezi consumă hrană pentru a satisface semnalele
iniţiale ale histaminei pentru apă. Aceasta se petrece deoarece
hrana este şi ea convertită în ATP şi este mult mai satisfăcătoare
pentru papilele gustative decât apa. Pentru satisfacerea nevoilor
creierului de ATP, totuşi, apa este infinit mai eficientă şi mult mai
rapidă în satisfacerea nevoilor. În ce priveşte hrana, doar conţinutul
în zahăr poate genera energia necesară funcţionării creierului. Cu
toate acestea, noi consumăm de cel puţin cinci ori mai mult decât
toate nevoile creierului. Căci doar 20% din cel aflat în circulaţie
merge la creier. Celelalte 80%, încărcate acum cu zahăr, merg spre
alte organe, incluzând aici şi celulele de grăsime care stochează
zahărul sub forma grăsimii. Cu cât vom consuma mai multă
mâncare, cu atât mai mult zahăr va sfârşi să fie stocat ca grăsime,
când de fapt tot ceea ce avea nevoie creierul era apă pentru a
genera hidroelectricitate, o sursă curată de energie.
Cu timpul, acest proces al răspunsului histaminei la deshidratare,
sau stresul mental şi social al organismului, poate deveni baza
mâncatului în exces, deşi nevoia iniţială a organismului era pur şi
simplu apă. Astfel, deshidratarea organismului poate să fie cauza
rădăcină a obezităţii care este adesea asociată cu hipertensiunea

şi care, în final, va duce la apariţia diabetului, într-un stadiu ulterior.
Informaţiile referitoare la diabet (a se vedea capitolul 7) vor
completa această viziune asupra obezităţii.
Există o soluţie foarte simplă la această problemă. Cu o
jumătate de oră înainte de fiecare masă a zilei, şi la două ore şi
jumătate după fiecare masă, beţi două pahare cu apă. Se pare că
este nevoie să existe cam jumătate de oră între „funcţia fiziologică
ce caută apa” şi „cea a foamei pentru mâncare”. Vă veţi simţi sătui
şi veţi mânca doar atunci când hrana va fi necesară. Cantitatea de
mâncare va scădea drastic. Poftele se vor transforma şi ele. Atunci
când apa ingerată este suficientă, vom avea tendinţa să avem poftă
de proteine şi mai puţin pentru carbohidraţi care îngraşă.
Următorul pas care este de dorit să se facă este pierderea
grăsimii pe care deja am acumulat-o. Consumul mărit de apă prin
el însuşi va începe să reducă o parte din kilogramele în plus. În mai
puţin de trei săptămâni se pot pierde între patru şi şapte kilograme.
Această pierdere imediată în greutate se va realiza din fluidul
edematos colectat şi care a fost stocat în țesuturile ce realizează
sistemul revers de distribuire a apei în celulele vitale. Dacă pe lângă
creşterea consumului de apă veţi mai activa şi enzimele sensibile la
hormoni şi care ard grăsimile, pierderea în greutate va fi mult mai
pronunţată şi chiar mai bine proporţionată.
Obezitatea corporală afectează 37% din populaţia Americii.
Acum chiar şi copiii ajung să fie obezi. Se estimează că obezitatea
prematură este cauza morţii a mai mult de patru sute de mii de
persoane anual. Cu toate acestea, această boală ucigaşă poate fi
prevenită şi chiar tratată, prin intermediul unei hidratări adecvate.
Motivul este foarte simplu. Colectarea şi stocarea grăsimii este
una dintre complicaţiile majore ale deshidratării. Ea se produce
atunci când senzaţia de sete este confundată cu senzaţia de foame
şi când, în loc să bea apă, persoana în cauză mănâncă. Funcţia
creierului preferă să primească energie curată (ca să spunem aşa)
din hidroelectricitate. Atunci când este forţat să primească energie
mai grosieră din hrană, doar 20% din această energie ajunge la
creier. Dacă restul de energie provenită din hrană nu este folosită
în mişcare, exerciţii sau ocupaţii consumatoare de energie, ea va fi

stocată sub forma grăsimii.
Atunci când grăsimea se formează şi se stochează, degradarea
ei este iniţiată doar de anumite comenzi chimice specifice. Lipaza
este enzima care degradează grăsimea şi converteşte particulele
mai mari în particule mici de acizi graşi care sunt apoi folosiţi de
muşchi şi de ficat. Anumiţi hormoni care reglează activitatea
organismului stimulează activitatea lipazei. În capul listei se află
adrenalina ce ţine de sistemul nervos simpatic. S-a demonstrat
că un pahar de apă stimulează sistemul nervos simpatic timp de
o oră şi jumătate până la două ore. Rezultatul final al secreţiei de
adrenalină este evident o pierdere gradată a grăsimii depuse şi o
reducere semnificativă a greutăţii în exces. Acest gen de pierdere în
greutate este mult mai stabil şi permanent decât alte modalităţi de
a ţine regim şi de a reduce numărul de calorii din hrana consumată.
Enzimele care ard grăsimile sunt sensibile la hormonii activităţii
fizice – adrenalina şi derivaţii ei. Aceşti hormoni se produc atunci
când muşchii sunt activi şi încep să ardă grăsimea considerând-o
ca fiind hrana lor principală – şi de aici puteţi deduce importanţa
mersului pe jos regulat. Am văzut cum oamenii pierdeau între
douăsprezece şi douăzeci şi şapte de kilograme într-o perioadă
relativ scurtă de timp doar prin creşterea consumului de apă şi
creşterea numărului exerciţiilor realizate cu regularitate. Am
văzut un bărbat care a pierdut 145 de kilograme într-un an, un
altul a pierdut 152 de kilograme în şaisprezece luni. Unul dintre ei
a avut nevoie de două operaţii pentru îndepărtarea pielii care se
lăsase. Vă voi prezenta ulterior câteva mărturii despre pierderea
spectaculoasă în greutate. Cu ajutorul recomandărilor mele pentru
a vă regla greutatea, nu va fi nevoie de un regim alimentar foarte
strict. Sunteţi liberi să mâncaţi orice formă de hrană de care trupul
vostru simte nevoia. Organismul în sine va deveni mai selectiv. Toate
simţurile organismului se vor ascuţi, inclusiv senzorii de selecţie
care identifică nevoile trupului.
Legătura directă dintre activitatea musculară şi stimularea
lipazei hormonal-sensibilă a fost descoperită în Suedia. În urmă cu
câţiva ani, armata suedeză a realizat un test pe o companie de soldaţi
care a realizat un marş de trei săptămâni. La intervale regulate, le

erau prelevate probe de sânge şi li se făceau mai multe teste pentru
a monitoriza impactul marşului asupra funcţiilor fiziologice din
organismul soldaţilor. Ei au descoperit că după o oră de mărşăluit,
lipaza hormon sensibilă devenea activă şi rămânea în circulaţie
pentru nu mai puţin de douăsprezece ore. Ei au mai descoperit şi că
mersul continuu avea un efect cumulativ. Activitatea enzimei putea
fi măsurată 24 de ore din 24 şi într-un mod mult mai pronunţat. În
fapt, rezultatul acestui experiment indica faptul că două şedinţe
de mers pe jos zilnic va programa organismul să funcţioneze pe
programul de pierdere în greutate 24 de ore din 24. Astfel, mersul
pe jos ar trebui să fie întotdeauna parte a programului nostru de
reducere a greutăţii. Una dintre poveştile încununate de succes
asupra modului în care apa a fost eficientă în cadrul programului
de reducere drastică a greutăţii este prezentată în următoarea
scrisoare.
Dragă dr. Batman,

Întreaga mea viaţă am fost supraponderal. Fiecare familie are
„un copil gras“ şi eu am fost un asemenea copil. Mi s-a spus că aveam
pur şi simplu „oase mari“ şi că ar trebui să fiu mulţumit de cum eram.
Apoi am auzit despre terapia de vindecare cu apă. La început am fost
sceptic, întrucât nu înţelegeam cum este posibil ca ceaiul cu gheaţă
şi cola să nu fie o problemă? Dar m-am gândit că nu aveam nimic de
pierdut, în afara greutăţii mele. De-a lungul unui an şi jumătate am
pierdut aproximativ 50 de kilograme şi acum nu mai sunt „copilul
gras“ pe care îl ştia toată lumea.
Dar, pe lângă pierderea în greutate, am mai observat că acel
reflux acid, pe care l-am avut aproape toată viaţa mea, a dispărut şi
el. Pot acum să mă bucur de alimente care înainte îmi făceau rău. Am
mai observat că urechile nu mi se mai infectează, lucru care părea să
fie ceva obişnuit şi inevitabil în viaţa mea, la un moment dat.
Am mult mai multă energie şi simt că sunt parcă o cu totul altă
persoană. Am energie să fac acţiuni care înainte m-ar fi extenuat cu
uşurinţă. Vă mulţumesc, dr. Batman, că m-aţi ajutat!
Pierderea în greutate prin intermediul unei hidratări adecvate

a organismului, a ingerării unei cantităţi mici de sare şi a exerciţiilor
fizice este o abordare mult mai prudentă decât regimurile
alimentare drastice. Complicaţiile regimurilor drastice şi focalizarea
numai asupra cântarului poate duce la un consum neechilibrat de
ingrediente esenţiale şi la apariţia unor boli de deficienţă. Partea
bună referitoare la apă, ca sursă primară de energie curată este
faptul că orice exces este eliminat prin intermediul urinei. Pe de altă
parte, grăsimea trebuie să fie arsă în mai mulţi paşi, până când este
din nou convertită în dioxid de carbon şi este eliminată prin plămâni.
Numărul din 4 septembrie 2001 al revistei Woman’s World
Magazine şi-a dedicat coperta şi două din paginile din interior
impactului extraordinar al programului de pierdere în greutate prin
intermediul Curei de vindecare cu apă. Titlul spunea: O DESCOPERIRE
MEDICALĂ REVOLUŢIONARĂ, NOUA CURĂ DE SLĂBIRE CU APĂ!
ÎNVAŢĂ CUM SĂ ELIMINI 20 DE KG ŞI CHIAR MAI MULT BÂND APĂ!
Coperta prezenta o imagine a Finolei Hughes, star al serialului de
televiziune pentru copii All my children („Toţi copiii mei”), care
pierduse în greutate cincisprezece kilograme fără a ţine niciun fel
de regim alimentar. Printre alte relatări, articolul mai sublinia modul
în care gazda unei emisiuni radio pierduse 20 de kilograme, fără
niciun efort şi că ajunsese de la mărimea 20 la mărimea 14. Ea nu
numai că scăpase de ţesutul adipos, dar scăpase şi de bufeurile de
căldură, de oboseala exagerată, de durerile articulare, de durerile
de sinusuri, şi toate acestea dintr-o singură lovitură.
Din păcate, copiii din America prezintă acum o uluitoare
tendinţă de a lua în greutate. Acest subiect a devenit o problemă
discutată atât în mass-media dar şi la nivel guvernamental. Copiii
şi adolescenţii graşi prezintă tendinţa de a dezvolta aceleaşi boli
pe măsură ce cresc, cum ar fi apariţia prematură a diabetului de tip
II, cunoscut drept diabetul adulţilor. Consider că există două tipuri
de motive. Unu, ei sunt îndemnaţi să mănânce în exces de către
reclamele constante ale industriei alimentare, care promovează
diverse tipuri de mâncare, Doi, aceşti copii sunt îndemnaţi să bea
băuturi îndulcite în locul apei. Orice formă de dulce simţită de limbă
va stimula pancreasul să secrete insulină. Insulina este un hormon
(anabolic) ce contribuie la creșterea în greutate. El ajută celulele
grase să convertească zahărul şi carbohidraţii din hrană în grăsimi.

Daţi-mi voie să vă prezint pe scurt importanţa sării în reducerea
greutăţii. Atunci când corpul devine deshidratat şi are nevoie să-şi
mărească rezervele de apă, poate să facă aceasta doar dacă sarea
este disponibilă, pentru a putea mări conținutul de apă extracelulară
al organismului. În perioadele de deshidratare, organismul caută
sarea din hrana pe care o ingerează. Această căutare a sării este un
alt motiv al mâncatului în exces.
Dacă vă veţi întreba vreodată dacă apa este într-adevăr un
„medicament“ preventiv pentru păstrarea supleței trupului şi
pentru a ne ţine departe de multele boli enumerate anterior, ţineţi
minte că: deshidratarea înseamnă lipsa apei în organism. Aceasta
înseamnă că sistemul de raţionalizare începe să funcţioneze cu apa
existentă în organism, determinând când, de ce şi în care parte din
organism trebuie să ajungă apa. În mod natural, zonele care, prin
comparaţie, devin uscate, nu mai pot funcţiona normal. Aceste
zone de funcţionare anormală regională sau locală produc adesea
dureri, ulterior, pot să conducă la boli degenerative.
O altă modalitate de a înţelege situaţia este să comparăm efectul
deshidratării organismului cu insuficienţa fluxului masei monetare
dintr-o comunitate de afaceri din nu contează ce societate. În cazul
unei crize economice, atunci când populaţia nu cheltuie bani, toate
sectoarele de afaceri suferă într-o anumită măsură, unele mai mult
ca altele. Oamenii nu pot trăi fără hrană, prin urmare producătorii
de hrană vor supravieţui, dar nu vor prospera. Sectorul imobiliar va
decădea, industria bancară va suferi în urma falimentelor, industria
constructoare de maşini va suferi pierderi imense, turismul se va
prăbuşi şi aşa mai departe.
Un alt motiv pentru care creierul are prioritate în ce priveşte
distribuţia apei este inabilitatea celulelor creierului de a da naştere
unor noi celule-fiice. Ele sunt unităţi cu care ne naştem. Dacă ele
mor, nu sunt înlocuite de alte celule. De la naştere la moarte, aceleaşi
celule sunt educate, beneficiază de cultură, şi devin din ce în ce
mai responsabile de controlul funcţiilor de rutină ale organismului.
Pentru a se asigura că celulele creierului nu vor avea de suferit, ele
primesc 20% din circulaţia generală, chiar dacă ele constituie doar 2%
din masa totală a organismului.

Deshidratarea mai afectează şi ficatul şi sistemele sale esenţiale
de producţie. Ficatul este centrul de fabricaţie şi export a multora
dintre cele mai vitale elemente ale trupului. El este de asemenea
şi centrul pentru detoxifierea substanţelor chimice derivate ale
organismului. Dacă ficatul ajunge să fie deshidratat, mai multe
funcţii pot deveni inactive, unele dintre ele pentru totdeauna. În
acelaşi mod, muşchii şi articulaţiile trupului – sistemul său locomotor
– pot avea urmări serioase de pe urma deshidratării.
Pentru mai multe informaţii referitoare la obezitate, vă
recomand să citiţi următoarea mea carte, acum în curs de
apariţie, Obesity, Cancer and Depression: The Deadly Diseases of
Dehydration („Obezitatea, cancerul şi depresia – bolile mortale ale
deshidratării”).
CAPITOLUL 10
Deshidratarea şi degradarea creierului
Bolile sistemului nervos sunt atât de devastatoare încât, dacă

nu aţi întâlnit oameni care suferă de una din aceste boli nu veţi
putea aprecia magnitudinea situaţiei. Nu trebuie să fii un geniu ca
să-ţi dai seama că boala Parkinson, boala Alzheimer, boala lui Lou
Gehrig, scleroza multiplă, hemiplegia, paraplegia, afazia, autismul,
sindromul deficitului de atenţie şi epilepsia, pentru a aminti doar
câteva, sunt boli cumplite.
Cred totuşi că unele dintre aceste boli sunt produse de
persistenţa deshidratării în organism. Pentru a înţelege cât de uşor
pot fi prevenite şi chiar tratate unele dintre bolile enumerate mai
sus – acelea care nu sunt rezultatul unui accident sau leziune, şi care
s-au instaurat gradat ca boli degenerative – trebuie să înţelegem
rolul apei în cadrul sistemului nervos. Un avantaj în plus în prevenirea
bolilor creierului prin menţinerea creierului la un nivel de hidratare
optimă este faptul că apa creşte eficienţa creierului în procesarea
informaţiei.
În medie, creierul uman cântăreşte 1,4 kilograme. S-a estimat
că creierul conţine 85% apă, în timp ce celelalte celule ale ţesuturilor
moi conţin aproximativ 75% apă. Creierul este extrem de sensibil la
pierderile de apă. Se spune că creierul nu poate tolera nici măcar
1% pierderi de apă. Dacă ar fi deshidratat la doar 84% apă pentru o
perioadă mai lungă de timp, creierul nu ar funcţiona corespunzător.
Aduceţi-vă aminte că celulele nervoase din creier sunt unităţi cu care
ne naştem. Ele nu dau naştere unor alte celule-fiice, aşa cum fac
alte celule din organism. Prin urmare, deshidratarea care afectează
o celulă nervoasă şi o deteriorează va lăsa o urmă permanentă.
Cu toate acestea, natura este mai înţeleaptă decât am crede.
Pentru a se asigura că creierul primeşte ceea ce are nevoie, inclusiv
întreaga cantitate de apă, creierul, care reprezintă aproximativ

a cincizecea parte din greutatea organismului, primeşte 20% din
apa în circulaţie. În plus, creierul este în permanenţă îmbăiat într-
un fluid cu o compoziţie specială, care este diferită de sânge şi ser.
Capilarele creierului sunt cele care produc acest fluid care este
super-specializat şi care are o compoziţie precisă. Marea majoritate
a acestor capilare se află în interiorul camerei mari din creier. Fluidul
pe care acestea îl produc special pentru creier se numeşte fluidul
cerebrospinal. El conţine mai multă sare şi mai puţin potasiu. Acest
fluid de îmbăiere conferă şi protecţia fizică a creierului absorbind
şocurile rezultate în urma lovirii craniului. De asemenea, atunci
când capul îşi schimbă brusc poziţia, fluidul ce înconjoară creierul îl
protejează să nu fie aruncat dintr-o parte în alta. Capilarele creierului
filtrează şi elimină de asemenea deşeurile toxice ce rezultă din
munca neîntreruptă a celulelor. Celulele creierului funcţionează
non-stop. Trupul doarme, dar creierul nu.
Bariera sânge-creier
Creierul este zona cea mai bine protejată de fluctuaţiile din

compoziţia sângelui. Spre deosebire de capilarele din alte zone,
pereţii capilarelor creierului nu prezintă perforaţii pentru difuziunea
liberă a elementelor. Pereţii capilarelor sunt perfect etanşeizaţi.
Tot ceea ce trebuie să ajungă la zona creierului şi care se află în
circulaţia sanguină, trebuie să fie transportat la mecanismele
super-specializate şi specifice din cadrul celulelor plasate în pereţii
capilarelor. Am putea spune că şi capilarele creierului sunt parte
a sistemului de filtrare ce reglează intrarea materialelor în spaţiul
ce găzduieşte creierul, şi în acest mod, creierul este protejat
întotdeauna de modificările bruşte din compoziţia sângelui.
Sistemul capilarelor creierului stabileşte în mod natural o barieră
pentru accesările neautorizate ale creierului. Acest sistem-barieră
este numit bariera sânge-creier.
Deshidratarea poate genera o breşă în bariera sânge-creier.
Orice breşă de acest gen poate compromite integritatea funcţiilor
normale ale creierului. Sunt ferm convins că deshidratarea ce
compromite scutul protector al barierei sânge-creier este cauza

primară a majorităţii bolilor sistemului nervos central. Atunci când
bariera este compromisă, reziduurile solide ale unor asemenea
sângerări microscopice este convertit în plăci care sunt semnul
distinctiv al majorităţilor problemelor neurologice, cum ar fi
scleroza multiplă, boala Parkinson şi boala Alzheimer. Cred că un
proces similar se petrece şi în cazul migrenelor şi al durerilor de cap.
Acelaşi mod de hidratare de urgenţă a unei zone sensibile din
organism poate avea loc şi în diferite organe şi ţesuturi. Atunci când
sistemul deversează sânge în partea superioară a intestinului, sau
dacă sângerează în țesutul muscular, 94% din volumul de sânge este
alcătuit din apă care este imediat repusă în circulaţie. Raţiunea din
spatele acestui tip de sângerare microscopică din cadrul rinichilor şi
al plămânilor este aceea că atât rinichii cât şi plămânii au nevoie de
multă apă proaspătă pentru a începe să funcţioneze optim. Această
ipoteză este singurul proces logic pentru care organismul deja
deshidratat şi fără acces la o sursă de apă proaspătă să facă ceva
pentru a continua să satisfacă nevoile acestor organe.
Acest proces de sângerare din plămâni şi rinichi, la o scală
microscopică, este identificat ca o afecţiune distinctă denumită
sindromul pulmonar-renal. Acelaşi proces este observat şi în cazul
lupusului, una dintre bolile autoimune. Dacă de asemenea apar
sângerări la nivelul tractului intestinal, la o scală mai mare şi mult mai
frecvent, afecţiunea va primi denumiri de genul gastrită, duodenită
sau colită ulcerativă. Atunci când procesul se petrece sub piele, în
special la copii, el este numit purpura.
În cazul ulcerelor însoţite de sângerare, o mare cantitate
de sânge este deversată în tractul intestinal. Apa din compoziţia
sângelui deversat este atunci reabsorbită pentru a preveni supra-
concentrarea sângelui şi complicaţiile catastrofice ce ar putea să
urmeze unei coagulări generalizate la nivelul creierului cât şi în
alte zone. Am recunoscut acest fenomen de sângerare din tractul
intestinal atunci când am tratat mai mult de trei mii de cazuri de
ulcer peptic doar cu apă. Unii dintre aceşti pacienţi aveau ulcer
însoţit de sângerare.
Am studiat procesul sângerării în tractul intestinal ceva mai
târziu şi am identificat mecanismul pe care vi l-am descris anterior.

La acea vreme, tratam pacienţii cu apă foarte bine îndulcită, cam 150
de ml la fiecare oră, până când sângerarea înceta. Motivul pentru
care am folosit zahărul în aceste cazuri era datorită ipotezei iniţiale
că creierul avea nevoie de un surplus de energie pentru a putea face
faţă; cel de-a doilea motiv a fost să schimb mecanismul fragmentării
ţesutului în funcţia fiziologică de formare a ţesuturilor sub
influenţa insulinei ce se secreta datorită zahărului. Şi a funcţionat!
Sângerarea s-a oprit foarte rapid. După oprirea sângerării am folosit
apă simplă. Acesta este un tratament pe care îl recomand în orice
formă de sângerare, de nu contează ce natură. Procesul sângerării
microscopice la nivelul ţesuturilor se numeşte vasculită.
Neurotransmiţătorii şi deshidratarea
Neurotransmiţătorii sunt substanţe chimice de la nivelul

creierului care sunt produse şi secretate într-una sau alta dintre
numeroasele reţele de nervi pentru a putea transmite informaţia
codificată. Sistemele nervoase ale organismului seamănă cu
cablurile ce leagă şi interconectează diferitele zone ale unei ţări. În
acelaşi mod în care diferitele coduri şi lungimi de undă diferenţiază
o staţie de televiziune de o alta, tot astfel, diferitele substanţe
chimice folosite în cadrul sistemului nervos diferenţiază acţiunile
unui centru nervos de la nivelul creierului de cele ale altuia. Este
interesant de observat că în urmă cu cincizeci de ani, oamenii de
ştiinţă nu ştiau cu exactitate mecanismul şi rolul mesagerilor chimici
ce determinau transferul informaţiei între un nerv şi altul sau chiar
şi între nervi şi fibrele musculare pe care le controlau şi comandau.
Acum se cunoaşte însă că mulţi aminoacizi – componente ale
proteinelor pe care le mâncăm – sunt degradaţi în celule de enzime
specifice, iar produsele lor secundare devin mesageri chimici.
Următoarele informaţii sunt importante. Prin urmare, vă rog să
acordaţi atenţie următoarelor paragrafe. În cele ce urmează vă voi
explica de ce anume sunteţi produsul a ceea ce mâncaţi şi beţi.
Ştim cu toţii că, datorită reţelei de cabluri din casele oamenilor,
firmele de telefonie şi distribuitorii de televiziune prin cablu sunt
capabili să-şi ofere serviciile prin intermediul cablurilor, cum ar fi

cele de internet şi alte sisteme de informaţie şi comunicare care
pot fi conectate la sistemele computerizate din casă. Ei se laudă cu
faptul că au reuşit să se extindă cu reţelele lor de cabluri în lung
şi-n lat. Acelaşi cablu poate fi folosit pentru a transfera diferite
informaţii codate în acelaşi timp. Tot ceea ce trebuie să facă este să
compacteze informaţia în pachete într-o anumită serie de lungimi
de undă de energie electromagnetică. Întrucât am dezvoltat deja
o tehnologie capabilă să aranjeze informaţia în pachete cu diferite
serii şi combinaţii de impulsuri electronice – lungimi de undă – care
pot fi transmise printr-un cablu, ne aflăm acum într-un stadiu avansat
al capacităţii noastre de comunicare. Eficienţa în comunicarea şi
transmisia de informaţii între o sursă generatoare şi utilizator,
determină rata progresului şi dezvoltării oricărei societăţi viitoare.
Aceasta va face posibilă previziunea evenimentelor şi adoptarea
unui răspuns posibil adecvat. Progresul tehnologiei care permite
diferitelor pachete de informaţii să fie transmise prin acelaşi cablu
şi în acelaşi timp conferă o fundaţie solidă pentru viitorul progres al
societăţii.
Corpul uman a folosit aceeaşi tehnologie pentru transferul
informaţiilor în cadrul sistemelor sale nervoase. El a miniaturizat
procesul şi foloseşte substanţe chimice cât şi impulsuri electrice.
Celulele nervoase produc diferite tipuri de substanţe chimice –
neurotransmiţători – şi le stochează în terminaţiile lor nervoase.
Impulsurile electrice trec apoi de-a lungul pereţilor nervilor până
la locul în care sunt stocate substanţele chimice, așteptând să fie
eliberate prin sistemul electric de declanşare. Impulsurile electrice
merg de-a lungul pereţilor nervilor fără a fi distribuite şi altor nervi
care sunt compactaţi în acelaşi fascicul. Pentru a păstra informaţia
confidenţială şi exclusivă destinaţiei sale, fiecare nerv are un strat
cilindric izolator exterior distinctiv care este alcătuit în special din
colesterol – unul dintre multele roluri vitale şi indispensabile ale
colesterolului. În majoritatea afecţiunilor neurologice, pierderea
izolării nervilor este un factor primar care contribuie la aceasta.
Deteriorarea stratului izolator este ceea ce cauzează o largă paletă
de simptome, care sunt grupate şi, în anumite circumstanţe,
etichetate prin „scleroză multiplă“.
O altă sofisticare a sistemului nervos al trupului este faptul că

informaţiile care ies sunt trecute printr-o reţea distinctă de nervi faţă
de informaţia ce vine de la restul organismului. Senzaţiile de durere,
căldură, rece, miros, umezeală, sunet, lumină şi radiaţiile situate
sub spectrul vizibil sunt informaţii care intră. Diferitele substanţe
chimice folosite în terminaţiile nervoase identifică principala linie
de funcţiune a staţiei centrale. Există mai multe sisteme nervoase
majore şi minore ce sunt manipulate chimic. Totuşi, există cinci
grupe majore de nervi care se disting prin caracteristica activităţii
lor. Acestea sunt:
1. Sistemul serotonergic – acest sistem foloseşte familia de
substanţe chimice ale serotoninei ca mesageri.
2. Sistemul histaminergic – acest sistem foloseşte histamina
ca mesager chimic.
3. Sistemul adrenergic – acest sistem foloseşte adrenalina,
noradrenalina şi dopamina ca mesagerii săi chimici distinctivi.
4. Sistemul colinergic – acest sistem foloseşte acetilcolina ca
mesager chimic.
5. Sistemul narcotic – acest sistem foloseşte endorfinele şi
encefalinele ca mesageri chimici şi este angrenat în reducerea
senzaţiei de durere din organism.
Acestea sunt cele mai mari şi mai specializate corporaţii de
comunicare din trupul uman. Există însă şi alte sisteme de comunicaţii
mai mici care sunt active, dar acestea funcţionează ca servere
secundare ale sistemelor centrale.
Aş vrea să menţionez două din aceste servere secundare. Ele
folosesc aspartatul şi glutamatul ca mesageri în cadrul creierului.
Şi menţionez aceste informaţii cu un anumit scop. În timp ce alţi
neurotransmiţători trebuie să fie produşi şi distribuiţi într-un mod
complicat la terminaţiile nervoase pentru a fi folosiţi, aspartatul şi
glutamatul nu au nevoie să treacă prin schimbări pentru a-şi face
simţită prezenţa. Ele acţionează direct asupra celulelor creierului
care reglează anumite aspecte ale sistemului reproductiv – posibil şi
creşterea. Aspartatul este un produs secundar direct al aspartamului
– cunoscutul îndulcitor artificial care este folosit pentru aproximativ
cinci mii de produse alimentare diferite.

Multe persoane care consumă în mod regulat îndulcitori
dezvoltă o falsă senzaţie de foame, şi în maxim nouăzeci de minute
de la consumul acestora, ele vor simţi nevoia să caute mâncare şi
să mănânce mai mult decât în mod normal. Drept rezultat, adesea
acestea se vor îngrăşa. Aspartamul poate de asemenea să cauzeze
o ruptură serioasă în sistemele de comunicare ale organismului
având efecte neplăcute. La anumite persoane suferind de diabet
– o problemă de deshidratare – aspartamul poate duce la diaree şi
sângerări interne.
Înainte să fie absorbit, aspartamul mai produce formaldehidă
şi alcool metilic la nivelul intestinelor. Cantitatea depinde de cât de
mult îndulcitor exista în băutura răcoritoare sau în mâncarea gătită.
Formaldehida şi alcoolul metilic sunt cunoscute ca afectând serios
nervii oculari – ducând până la orbire.
O altă complicaţie secundară a folosirii acestui îndulcitor este
formarea tumorilor pe creier. Dr. H. J. Roberts din West Palm Beach,
Florida, este un medic dăruit care a făcut multe cercetări supra
efectelor adverse ale aspartamului. El a identificat mai multe afecţiuni
pe care le-a denumit prin „bolile aspartamului“. În articolul său din
iunie 2002 din revista Journal of Townsend Letter for Doctors and
Patients, dr. Roberts enumera mai multe probleme neurologice induse
de aspartam. Din o mie două sute de pacienţi, 43% dintre pacienţi
sufereau de dureri de cap, 31 aveau ameţeli şi probleme de echilibru,
31% sufereau de confuzie şi pierderea memoriei, 13% sufereau de
somnolenţă şi o stare continuă de moleşeală, 11% avuseseră convulsii
epileptice serioase, 3% suferiseră atacuri epileptice minore şi „stări de
neatenţie“, 10% avuseseră serioase probleme de vorbire, 8% sufereau
de tremur, 6% sufereau de „hiperactivitate“ şi „picioare agitate“, 6%
sufereau de dureri atipice ale feţei. El a declarat că după ce a scos
îndulcitorul din regimul alimentar al acestor persoane, situaţia lor
s-a îmbunătăţit, unii dintre ei chiar nu au mai avut niciun simptom de
boală prezentat anterior. Aşa cum probabil ştiţi, distrugerile suferite
de celulele nervului optic şi celulele creierului datorită alcoolului
metilic şi formaldehidei sunt permanente.
Serotonina – coordonatorul tuturor

neurotransmiţătorilor
Atunci când triptofanul trece de bariera sânge-creier şi ajunge

în zona de diviziune a creierului, el este imediat colectat şi convertit
în mai mulţi neurotransmiţători. Cel mai studiat neurotransmiţător
produs din triptofan este serotonina, dirijorul orchestrei din toate
activităţile creierului realizate de către neurotransmiţătorii rezidenţi
şi controlorul-şef al funcţiilor organismului.
Un produs secundar al triptofanului, care a atras atenţia
publicului şi mass-mediei, deoarece se poate cumpăra fără
prescripţie şi este folosit ca somnifer, este melatonina. În trecut,
chiar triptofanul a fost folosit ca somnifer, înainte să fie scos de pe
piaţă, şi locul lui să fie pregătit şi luat de introducerea antidepresivului
numit Prozac.
În timp ce triptofanul produce mai multă serotonină şi la un
preţ mai mic, Prozacul este aclamat pentru stoparea neutralizării
rapide a serotoninei, imediat ce aceasta este secretată în fantele
sinaptice. De ce? Deoarece persoanele care suferă de depresie au
nivele scăzute de serotonină în creier.
Multe dintre problemele fiziologice şi cele datorate instaurării
stresului în organism sunt consecinţele unui transfer disproporţionat
de anumite materiale în creier. În anumite circumstanţe, anumiţi
aminoacizi care au ajuns la celulele din creier pentru a fi folosiţi
la fabricarea mesagerilor chimici, nu au mai ajuns la destinaţie
în cantităţi suficiente sau suficient de repede pentru a face faţă
cererilor. Cele două cauze majore ale eşuării în livrarea materialului
primar sunt deshidratarea şi folosirea excesivă a acelor aminoacizi
pentru alte scopuri. Deshidratarea cauzează probleme în procesul
de transportare dincolo de bariera sânge-creier.
Triptofanul are o importanţă vitală în organismul uman. El
este un aminoacid esenţial. Pornind de la triptofan se produc:
serotonina, triptamina, indolamina şi melatonina. Triptofanul
nu poate fi produs de către organism şi trebuie să fie importat
din hrana pe care o consumăm. Tocmai de aceea este numit
aminoacid esenţial. Pornind de la tirozină se produc: adrenalina,

noradrenalina şi dopamina. Dacă apare deshidratarea, sunt afectaţi
şase neurotransmiţători şi un hormon/transmiţător – melatonina –
până la punctul în care generează simptome precum durere şi astm.
Motivul pentru pierderea acestor elemente vitale este simplu.
Atunci când nu există suficientă apă pentru a detoxifia
organismul printr-o drenare adecvată a ţesuturilor şi ulterior
producerea urinei, ficatul foloseşte aceşti doi aminoacizi ca
antioxidanţi. Ce sunt antioxidanţii? Cea mai simplă explicaţie la
îndemână poate fi văzută prin analogie cu modul în care sunt
folosite toaletele mobile fără a folosi un sistem de instalaţii şi
canalizare. Bazinul septic al toaletei conţine nişte substanţe chimice
care dezodorizează, sterilizează şi igienizează urina şi materiile
fecale care pătrund în bazin, atunci când toaleta este folosită din
nou şi iarăşi, până când bazinul se umple şi trebuie să fie golit cu
ajutorul pompelor septice. Există o similaritate de funcţionare între
substanţele chimice din bazinul toaletei şi modul în care ficatul
foloseşte triptofanul şi tirozina ca antioxidanţi pentru a detoxifica
produsele secundare ale reacţiilor chimice, în absenţa cantităţii
de apă necesare pentru a drena elementele toxice, eliminându-le
din organism. Aceasta este cea mai directă modalitate de a arăta
modul în care deshidratarea poate să cauzeze probleme serioase
la nivelul creierului. Poate chiar să ducă la proasta funcţionare a
creierului, deoarece materialele primare de care creierul are nevoie
lipsesc. Pornind de la lipsa triptofanului, şi ficatul eliberează local
„oxigenul“ care este necesar pentru funcţionarea propriilor celule,
atunci când ficatul nu este suficient de bine aprovizionat!
Histamina – primul neurotransmiţător din trupul

nostru
Atunci când sperma fertilizează ovulul şi începe să se formeze

o nouă formă de viaţă, există capacitatea de a invoca acţiunea
histaminei. Trebuie făcut astfel datorită multiplelor responsabilităţi
de „doică“ ale histaminei – ea este doica celulelor în creştere.
Histamina va aduce noilor celule apă şi nutrienţi prin directa sa
influenţă de extindere a circulaţiei sângelui şi serului. Histamina va

„pompa şi hrăni“ ritmic noile celule cu potasiu. Acest program de
hrănire ajută la maturizarea celulei până când ea se divide din nou
şi iarăşi, până când începe să ia fiinţă o nouă viaţă, sub forma unui
fetus. Histamina este cel mai nobil element al organismului.
Histamina mai are de asemenea responsabilităţi în sistemele
de apărare antibacteriale, antivirale şi cele care luptă împotriva
agenţilor străini (substanţe chimice sau proteine) din organism. La
un nivel normal de apă în organism, aceste acţiuni sunt menţinute
la un nivel imperceptibil şi neexagerat. Atunci când corpul fizic
este deshidratat, atunci când se produce prea multă histamină,
o activare a sistemului imunitar va elibera un nivel mult mărit din
acest transmiţător din celulele producătoare de histamină.
Acest exces de histamină este stocat pentru programul său
de management al lipsei de apă, cu toate acestea stimularea
sistemului imunitar va genera o eliberare a agentului în cantităţi mai
mari decât ar fi necesare. Celulele producătoare de histamină vor
elibera rezervele lor de histamină şi vor începe imediat să se dividă
pentru a crea noi celule producătoare de histamină. Acum vor fi
mai multe celule producătoare de histamină şi se va produce şi mai
multă histamină pentru eliberarea ei imediată. Acest mecanism
este desemnat să facă faţă nevoilor urgente de apă sau activităţii
sistemului imunitar. Atunci când apa ajunge în acea zonă, ea aduce
cu ea şi toate celelalte substanţe necesare. Apa este factorul comun
după care sunt standardizate toate celelalte sisteme reglatoare.
S-a demonstrat că în soluţii mai apoase, celulele producătoare
de histamină îşi pierd granulele de histamină şi încetează fabricarea
lor pentru o vreme. Astfel, se pare că apa este cel mai eficient
antihistaminic natural. În afecțiuni precum astmul şi alergiile,
principala problemă este acţiunea excesivă a histaminei. Aceste
afecţiuni sunt înrudite şi ar trebui regularizate cu o creştere
semnificativă şi urgentă a consumului de apă.
Reacţiile naturale antialergice şi antiastmatice la excesul de
histamină sunt adrenalina sau substituenții săi chimici. Procedura
naturală şi preventivă pentru a evita atacurile reacţiilor alergice
sau astmatice este, fără nicio îndoială, o hidratare adecvată a
organismului pe o perioadă lungă de timp. Consumul adecvat de

apă va reduce supraproducţia de histamină în corp. Consumul a
unu sau două pahare de apă va duce la stimularea pentru cel puţin
nouăzeci de minute a sistemului nervos simpatic care secretă
adrenalina. Aceasta este principala modalitate prin care apa va
contracara imediat activitatea în exces a histaminei. O altă soluţie
ar fi exerciţiul fizic, pentru ca, tot aşa, să se suplimenteze activitatea
naturală a adrenalinei în corp. Adrenalina este antidotul natural
împotriva producerii în exces a histaminei.
Apa – energizantul creierului
Trebuie să se înţeleagă faptul că deşi partea exterioară a pielii

pare să fie uscată şi mai fermă, zonele interioare ale organismului
trebuie să fie pline cu apă. Toate celulele organismului trăiesc
ca şi cum s-ar afla într-un ocean cu apă sărată. Orice funcţie a
organismului trebuie să respecte legile maritime naturale. Toate
sistemele de transport şi comunicaţie din interiorul sau exteriorul
celulelor organismului sunt concepute în aşa fel încât să fie potrivite
unui mediu apos, asemănător cu habitatul peştilor din ocean.
Toate funcţiile organismului depind de relaţiile fundamentale
dintre sistemele sale de pompare şi apă. Imaginaţi-vă oamenii
care trăiesc în zonele rurale, în apropiere de un râu. Imaginaţi-
vă că tehnologia este atât de avansată încât fiecare casă are
propriul său mini-sistem de generare a energiei hidroelectrice şi
care este instalat pe râu. Curgerea apei în albia râului are puterea
şi capacitatea de a pune în mişcare roţile hidraulice ale turbinelor
ce produc electricitatea pentru casă. La momentul prezent,
turbinele fabricate în acest scop sunt instalate separat faţă de
roţile lor hidraulice. Turbinele trebuie ţinute într-o zonă uscată, iar
electricitatea generată este „transmisă prin cablu“ în interiorul casei
şi apoi distribuită. Pentru folosirea energiei hidroelectrice în cadrul
funcţiilor celulelor sale, organismul uman dispune de o tehnologie
extrem de avansată, ce depăşeşte imaginaţia umană – o realizare
demnă de invidiat. El este dotat cu turbine specializate, care au fost
instalate chiar în cadrul roţilor hidraulice, şi care sunt scufundate
adânc în canalul fluxului de apă.

Miniaturizarea turbinelor în acest fel aduce o altă realizare
remarcabilă în cadrul sistemului de generare a energiei din organism.
Ca rezultat al acestei realizări, a devenit posibilă instalarea unei
turbine oriunde este nevoie de energie hidroelectrică. Aceasta
face posibilă economisirea şi înlăturarea nevoii de a folosi cabluri
şi izolaţii electrice în cadrul sistemului de energizare a întregului
organism de la propria sa sursă hidroelectrică de energie. Bateria
generatoare de energie a turbinelor este instalată oriunde este
nevoie de energie pentru îndeplinirea unei funcţii. Aceste unităţi
generatoare de energie electrică, ce îndeplinesc şi alte funcţii, sunt
denumite pompe cationice.
Corpul omenesc mai are la activ încă o realizare demnă de
invidiat. În mod normal, în montajele industriale, energia este
generată într-un loc şi folosită într-un alt loc pentru a pune în
funcţiune motoare ce îndeplinesc anumite funcţii specifice. În
cadrul organismului, componentele generatoare de energie şi
componentele ce deservesc anumite scopuri, ambele dependente
de apă, sunt instalate în aceeaşi unitate.
Pentru a economisi şi mai mult, atunci când solicitările nu sunt
prea multe, iar rata de generare a energiei este mai mare decât
necesarul, energia suplimentară este stocată. Dacă rata de curgere
a apei este mai mult decât adecvată, surplusul de energie generată
este stocată în baterii, asemeni rezervelor de cocs şi cărbune din
apropierea centralelor electrice care produc şi distribuie energie.
Bateriile răspândite peste tot şi în care se stochează surplusul de
energie se numesc adenozintrifosfat (ATP) şi guanozintrifosfat
(GTP). O a treia zonă de stocare a energiei sunt depozitele de calciu
din celule. Aceste zone sunt cunoscute drept reticuli endoplasmatici.
Imaginaţi-vă un colector de apă sau o pompă de santină din
subsolul casei voastre sau dintr-o navă şi care se energizează direct
odată cu creşterea nivelului apei şi care este capabilă să-și genereze
propria energie din curgerea acestei ape prin propriul sistem.
Imaginaţi-vă acum că apa nu este limpede şi are unele substanţe
care plutesc prin ea. Faceţi acum încă un pas în tărâmul imaginaţiei.
Imaginaţi-vă că sunteţi un peşte care trăieşte într-o casă

sofisticată din mijlocul oceanului şi că toate bunurile voastre
sunt scufundate sub apă. Imaginaţi-vă că sunteţi o fiinţă foarte
organizată şi că vreţi să vă menţineţi casa curată şi să aveţi grijă să nu
apară dezordine datorită prea multor elemente nedorite. Aţi instala
un sistem automat de curăţare a casei – care ar fi, evident, pus în
funcţiune de energia hidroelectrică. Organismul uman a trecut prin
toate aceste etape în organizarea fiecărei dintre multele trilioane
de celule ale sale. El foloseşte un fel de „pompă de santină“, şi
anume pompa cationică.
Pompele cationice menţin echilibrul în interiorul celulelor
organismului. Ele folosesc energia hidroelectrică generată prin
curgerea apei prin ele pentru a prelua anumite elemente din
exteriorul celulelor şi a lua parte la transferul elementelor necesare
în celule. Ele energizează celulele producând mai multă energie
decât ar avea ele nevoie pentru propriile funcţii. Acest surplus de
energie este stocată pentru a fi folosită ulterior. Surplusul de energie
se produce doar atunci când există o cantitate de apă adecvată,
aflată la o presiune optimă. Toate funcţiile creierului depind în mare
măsură de această sursă de energie.
În viziunea mea, microtubulii din cadrul canalelor de trecere
a apei din toate celulele, inclusiv cele ale nervilor cu lungimi mari,
constau din pompe cationice care sunt plasate împreună. Înţelegeţi
acum de ce trecerea apei din exteriorul în interiorul microtubulilor
porneşte de asemenea şi toate pompele cationice dependente de
energie ce pregătesc microtubulul.
Pe lângă oxigen, apa este cel mai esenţial material necesar
pentru funcționarea eficientă a creierului. Apa este nutrientul
fundamental pentru toate funcţiile creierului de transmisie a
informaţiilor. Tocmai de aceea creierul are 85% apă şi este localizat
într-o „capsulă de apă“ foarte specială, care merge de-a lungul
măduvei spinării până în zona lombară. Folosirea pompelor
cationice nu este limitată doar la sistemul nervos. Ele sunt folosite
în toate celulele organismului, la nivelul membranei lor exterioare,
cât şi la nivelul membranelor din interiorul celulei.
În urmă cu câţiva ani, am primit o scrisoare de la o femeie, şi

consider că merită să menţionez aici şi cazul ei. Ea mi-a scris referitor
la o problemă pe care o avea cu o ureche, problemă care acum e
rezolvată. Povestea ei mi-a exemplificat explicaţiile mele cu privire
la deshidratarea cronică şi modul în care afectează ea nervii. Ea era
un spirit tânăr, un muzician profesionist în vârstă de şaptezeci şi unu
de ani care preda la universitatea din oraşul în care locuia. Ea avea
o foarte mare grijă de sănătatea ei, consuma mâncare sănătoasă
şi adecvată, dar obişnuia să bea ceai verde şi doar două căni de
apă pe zi, şi nu consuma deloc sare. Făcea exerciţii fizice. Într-o zi
a realizat că nu mai auzea bine cu urechea ei stângă şi că abilitatea
ei de a distinge sunete mai fine nu mai funcţiona. A fost la teste la
două clinici specializate. Ambele au ajuns la concluzia că ea suferea
de un fel de surditate dată de afectarea nervilor locali, dar care nu
era într-un stadiu atât de avansat încât să fie nevoită să poarte o
proteză auditivă. Ea s-a gândit atunci să urmeze un tratament cu
acupunctură, şi a avut şase şedinţe, „dar care nu au ajutat la nimic“.
Apoi m-a auzit vorbind într-un interviu la radio, în care explicam
faptul că deshidratarea cronică ducea la apariţia multor probleme de
sănătate. A cumpărat cartea mea Your Body’s Many Cries for Water
(„Nesfârşitele plânsete ale trupului tău după apă”) şi, după ce a
citit-o, a început să bea mai multă apă. Rezultatul: „După aproximativ
o lună, am observat că puteam auzi ticăitul ceasului cu urechea
mea stângă, şi această abilitate a rămas în continuare.“ Această
observaţie simplă asupra „recuperării nervului“ făcută de către o
persoană care era atentă la pierderea unei funcţii importante, este
un indicator al modului în care deshidratarea cronică poate duce
la efecte devastatoare, şi cum corectarea deshidratării realizată la
timp poate inversa o patologie potenţial permanentă.
Secţiune transversală
a unui nerv principal
Fibre nervoase
separate
Secţiune transversală a unei

fibre nervoase individuale Microtubuli Zone cu vâscozitate redusă
din jurul microtubulilor
Zone de drenare
a apei Vezicule
neurotransmiţătoare
Proteină transportoare Microtubul de tip „monoşină“ care

asanează apa din imediata sa vecinătate
Figura 10.1: O secţiune a unui axon ne arată microtubulii şi zonele de mai mare
fluiditate care se pare că permit existenţa unui sistem de transport prin „plutire“
de-a lungul traseului tubului.
Deshidratarea – cauza accidentelor vasculare

cerebrale
Vorbind despre patologia permanentă, daţi-mi voie să vă spun

povestea surorii mele Shahla. Suntem o familie apropiată şi între
mine şi sora mea există o legătură specială. Între noi sunt aproape
treisprezece ani diferenţă. Pe vremea când studiam amândoi în
Anglia, departe de casă şi de părinţi, eu aveam grijă de ea. Şi chiar
şi mai târziu, în viaţă, ori de câte ori avea nevoie să ia o decizie
importantă, ea mă consulta pe mine. Ca familie, am emigrat în

America atunci când viaţa în ţara noastră de baştină, Iran, a devenit
riscantă, după ce mullah-ii au preluat puterea, în 1979, iar în Iran s-a
instaurat dictatura teocratică. Majoritatea noastră ne-am îndreptat
către nordul Virginiei.
Shahla munceşte din greu şi este un executant pe care te poţi
baza, şi deşi a avut multe răsturnări de situaţie în viaţa ei în exil,
ea nu şi-a pierdut buna dispoziţie şi entuziasmul. În ciuda sfaturilor
mele, ea a început de curând să fumeze. A început să-i placă şi să
bea câte un pahar de vin ici şi colo. Ea a venit în Virginia pentru a
lucra împreună cu fratele meu mai mic, care era un mic contractor
în acea zonă.
În vara anului 1989, Shahla şi-a dorit să se relaxeze după o
perioadă mai lungă de frământări în viaţa ei emoţională. S-a hotărât
să-şi petreacă mai mult timp lângă piscina din complexul în care se
afla apartamentul ei. A căutat de asemenea să piardă în greutate. Şi
îşi petrecea majoritatea timpului ei liber şi a sfârşitului de săptămână
pe marginea piscinei, la soare. Obișnuia de asemenea să bea şi un
pahar de vin în timp ce se relaxa pe şezlongul ei de lângă piscină
– ceva ideal pentru mulţi oameni care îşi doresc să aibă o vacanţă
relaxantă, liniştită.
După un sfârşit de săptămână pe marginea piscinei, într-o
dimineaţă de luni, pe când se afla la birou, ea a observat nişte
furnicături prin braţul stâng. Gradat, partea ei stângă a devenit mai
grea şi mai puţin sensibilă. S-a speriat şi m-a sunat. A plecat de la
serviciu şi a mers acasă. Atunci când am ajuns la ea, braţul şi piciorul
ei stâng erau paralizate parţial. Abia putea să le mişte. Ea era acum
speriată de moarte. După o scurtă examinare şi un telefon dat unui
prieten doctor, am început să o forţez să bea apă. Am reuşit să o
fac să bea două carafe de apă şi o carafă de suc de portocale cu
puţină sare, în total cam şase litri de lichide. Starea ei de anxietate
a început să se diminueze. Atunci când doctorul a ajuns, slăbiciunea
la nivelul braţului se îmbunătăţise sensibil şi de asemenea putea să
contracte uşor muşchii piciorului.
Vă gândiţi că probabil ar fi trebui să chem ambulanţa şi să o
trimit la camera de urgenţă a unui spital. Nu am procedat astfel
pentru că, în afară de administrarea intravenoasă a unor fluide,

cred că ar fi avut de suferit alte probleme în timp ce ar fi aşteptat
să primească îngrijirea medicală cuvenită. Oricum, starea ei s-a
îmbunătăţit în continuu. Spre seară, ea se simţea deja bine şi aproape
că se refăcuse. Totuşi, trebuia să aflăm dacă exista vreo patologie
locală ascunsă la nivelul creierului, care să fi fost semnalată de
manifestarea slăbiciunii muşchilor într-o jumătate a trupului.
Am fixat o consultaţie la unul dintre neurologii din oraş, şi
am mers la el pentru o evaluare mai profundă a situaţiei. După
consultaţie, el a confirmat existenţa unei uşoare slăbiciuni
remanente pe partea stângă. Shahla a fost internată în spital. După
ce i s-au făcut toate analizele de sânge şi procedurile non-invazive
de genul tomografiei computerizate şi RMN, acestea nu au indicat
nicio neregulă, şi atunci s-a decis efectuarea unei angiograme
cerebrale pentru a se evidenţia existenţa vreunui posibil anevrism
în arterele creierului.
Procedura a fost realizată în ziua următoare. Dar arterele
creierului ei erau foarte curate. Niciun anevrism, nicio placă,
nicio obstrucţie, nimic care s-ar fi putut lua în considerare pentru
slăbiciune atemporară a părţii stângi a trupului ei. Pentru cele trei
nopţi petrecute în spital a trebuit să plătească o mie trei sute de
dolari. La acea vreme ea nu avea o asigurare care să acopere aceste
cheltuieli. Inutil să mai spun că relaxarea de pe marginea piscinei a
fost plătită cu sănătatea şi banii ei. De ce? Datorită unei înţelegeri
greşite a modului de funcţionare a organismului uman.
Ea îşi deshidratase serios creierul prin consumul de alcool,
căldura soarelui, regim alimentar fără consum de apă şi cercul
vicios al evenimentelor fiziologice care se pun în mişcare în cazul
apariţiei unei deshidratări serioase. Ceea ce creierul ei făcuse a fost
să deconecteze o mare parte a activităţii sale care ar fi putut să o
ducă la continuarea acţiunilor care-i făceau rău.
Chiar şi în situaţiile reale în care există un blocaj al arterelor
în regiunea creierului având ca rezultat „distrugerea“ ţesutului
creierului, o hidratare intravenoasă adecvată poate duce la
recuperări spectaculoase. În experimentele realizate pe animale,
dacă fluidul intravenos se injectează în maxim o oră de la blocarea
arterei principale ce duce la o anumită zonă a creierului ce ar

distruge permanent aproximativ 20% din zona privată de afluxul
sanguin, zona ce urmează să fie distrusă se reduce semnificativ.
Atât de mare este puterea apei, chiar şi în cazurile de revitalizare a
zonelor creierului ce au fost în mod intenţionat private de oxigen şi
afluxul de sânge.
Acesta este motivul pentru care am forţat-o pe Shahla să bea
apă, imediat ce am ajuns la ea. M-am gândit că chiar dacă ea ar fi avut
una dintre arterele creierului blocată, apa ar fi ajutat-o să deschidă
capilarele înconjurătoare şi să prevină expansiunea cheagului
dincolo de zona în care se formase. La fel, dacă manifestările
neurologice se datorau unui spasm vascular, atunci apa ar fi eliberat
constricţiile din artere – şi asta a şi făcut. Nu am avut prea mult timp
la dispoziţie pentru a aștepta şi a vedea, o decizie şi o acţiune erau
mult mai vitale în acel moment în care Shahla începuse să prezinte
acea slăbiciune musculară ce creştea. Astăzi, ea se simte bine. Nu
mai fumează şi bea vin doar la ocaziile festive, dar în schimb bea
foarte multă apă – suficient cât să îi dea multă energie vibrantă.
Edmund, soţul managerului meu de la birou, este foarte tânăr
şi a avut exact acelaşi gen de paralizie şi a fost dus la spital. Soţia
sa, Joy, a fost informată de criza devastatoare din familia lor.
Atunci când ea a primit informaţiile, eu mă aflam în apropiere. Am
întrebat-o dacă Edmund bea suficientă apă. Se pare că el bea când şi
când. Am rugat-o să-i dea să bea multă apă imediat, pentru a stopa
continuarea răului. Ea mi-a urmat sfatul şi el s-a refăcut complet.
Acest episod s-a petrecut acum nouă ani.
Morala acestor trei povestiri: Daţi-le celor susceptibili de
accident vascular cerebral cât mai multă apă – dacă este posibil,
înainte ca cheagurile să se formeze şi să apară apoi simptomele
neurologice.
Capitolul 11
Hormonii şi deshidratarea
Stresul din organismul uman se traduce imediat prin

deshidratare. Cu alte cuvinte, stres egal deshidratare, iar
deshidratarea egal stres. Ambele iniţiază aceeaşi serie de paşi
fiziologici pentru managementul crizei. Se fac imediat şi automat
nişte paşi pentru pregătirea organismului pentru „posturile de
luptă“. Rezervele de apă ale organismului cât şi hrana vor fi
distribuite în conformitate cu cererile posturilor de luptă. Cum
se realizează aceasta? Cinci regulatori principali din sistem devin
operativi. Aceşti regulatori deţin codurile lor individuale, care
sunt indicatorii unui mod sau altul de activitate prin cascada lor de
reacţii chimice, asemănătoare cu directivele date de un centru de
comandă, şi care sunt distribuite comandanţilor de pe câmpul de
luptă.
Vasopresina
Vasopresina indică o lipsă a apei şi o raţionalizare în distribuţia
apei în interiorul anumitor celule, în conformitate cu planul de
priorităţi. Ea deschide mici găuri în membrana celulei şi forţează
pătrunderea apei prin membrana celulară în aşa fel încât celulele
sensibile la vasopresină să beneficieze cât mai mult din rezerva
de apă existentă. Aceasta permite creierului, ficatului, rinichilor şi
altor organe să-şi menţină eficienţa în funcţionare, în special atunci
când sângele devine mai concentrat datorită epuizării muşchilor şi
grăsimilor. Vasopresina reglează furnizarea de apă în celule, până la
apariţia semnalului clar al prezenţei din abundenţă a apei necesare
pentru toate funcţiile organismului. Vasopresina este cea care
contractă sistemul arterial pentru a reduce volumul sângelui şi a
forţa serul să iasă din vasele sanguine. Aceasta permite conţinutului
de apă al serului să intre în celulele deshidratate prin găurile din

membrană.
De îndată ce începe secretarea vasopresinei, ea acţionează
ca un stimulator (modulator) închis/deschis pentru eliberarea
cortizonului. Ea este un factor foarte puternic de eliberare
a cortizonului. Această acţiune a vasopresinei este cea care
converteşte deshidratarea persistentă într-o problemă metabolică
ce poate cauza distrugeri serioase ale rezervelor de elemente
esenţiale ale organismului.
Factorul de eliberare a cortizonului

Factorul de eliberare a cortizonului susţine secreţia de hormoni
din glandele suprarenale, care sunt situate în partea superioară a
rinichilor. Cortizonul favorizează degradarea proteinelor, dintre
care unele vor fi convertite în zahăr pentru uzul creierului. Acest
proces va epuiza ulterior unii dintre aminoacizii esenţiali, cum ar
fi triptofanul şi tirozina, din rezervele acumulate ale organismului.
Drept rezultat, pot să apară multe probleme de sănătate care sunt
o consecinţă a deshidratării prelungite. Cortizonul reprimă în mod
direct sistemul imunitar al organismului. Acest mecanism duce la
reprimarea sistemului imunitar, atunci când corpul ajunge să fie
deshidratat şi rămâne deshidratat. Producerea interferonului şi
a interleukinei-2 – activatorii vitali ai sistemului imunitar – este
inhibată de cortizon.
Pierderea unor elemente esenţiale nu este uşor de înlocuit.
Organismul poate să nu mai dispună de unii dintre aminoacizii săi
esenţiali, necesari pentru sinteza proteinelor. Unele dintre aceste
pierderi pot să fie ireversibile. Chiar dacă ulterior se va aduce
materia primă necesară, este posibil să nu se mai poată atinge
aceeaşi stare fiziologică avută anterior. Astfel, pentru prevenirea
efectelor dăunătoare ale stresului este indispensabilă activitatea
musculară – prin urmare este nevoie să mergem pe jos, şi asta
cât mai mult. Consumul mărit de apă pentru prevenirea efectelor
fiziologice distructive ale stresului este chiar şi mai important.
Endorfinele
Acestea sunt narcoticele naturale ale organismului. Ele
aduc imediat alinarea durerii în timpul bătăliei, ele cresc eficienţa
organismului în timpul proceselor de luptă sau zbor. Atunci când
organismul este expus la răni sau la un stres mare, se eliberează
endorfinele. Sângerarea şi durerea crescută duc şi ele la eliberarea
endorfinelor. Endorfinele cresc pragul durerii, în aşa fel încât
organismul să fie capabil să îndure şi să continue să funcţioneze până
în ultimul moment, în ciuda traumelor fizice. Alergătorii de cursă lungă
devin dependenţi de eliberarea endorfinelor şi continuă până la finalul
cursei de maraton. Atunci când nu există răni sau traume, eliberarea
de endorfine se traduce printr-o stare de satisfacţie şi mulţumire.
Femeile sunt adesea foarte dependente de codurile endorfinelor
pentru alinarea durerii, în special pentru procesele traumatice din
punct de vedere fizic ale sarcinii şi naşterii. Generaţii după generaţii de
femei au transmis această puternică abilitate de exprimare a codului
endorfinelor şi odraslelor lor. El a devenit o parte puternică a codului
cromozomial al femelelor din toate speciile, şi în special la oameni.
Tocmai de aceea femeile au o capacitate mult mai mare de a suporta
durerea decât bărbaţii, şi este şi un motiv pentru care ele trăiesc mai
mult.
Alcoolul este un agent deshidratant. Mai mult decât atât, el inhibă
acţiunile complete şi larg răspândite ale vasopresinei, ducând la apariţia
deshidratării. La femei, alcoolul iniţiază eliberarea de endorfine. Cu
cât se consumă mai mult alcool, cu atât mai mult se va experimenta
prezenţa endorfinelor ce apar ca o consecinţă a deshidratării celulare.
Proprietatea alcoolului de creare a unei dependenţe este cel mai
probabil consecinţa eliberării de endorfine din procesul instaurării
deshidratării. Deşi procesul este similar la femei şi la bărbaţi, la femei el
este mult mai puternic şi creează mai uşor dependenţa decât în cazul
bărbaţilor. Motivul constă în capacitatea femeilor de a activa mult mai
repede sistemul de fabricare al endorfinelor şi cel al eliberării lor în
cazul stresului indus de alcool. Acesta este probabil şi motivul pentru
care femeile devin dependente de alcool în doi până la trei ani, în timp
ce bărbaţii devin dependenţi în aproximativ şapte ani.
STRESUL
DESHIDRATAREA EMOŢIONAL
ORICE RANĂ SUFERITĂ
DE ORGANISM
GLANDA PITUITARĂ PRODUCE:

VASOPRESINA
ENDORFINELE FEMEI
PROLACTINA NAŞTERE
CORTIZONUL R-F
RENIN-ANGIOTENSINA (indirect)
Figura 11.1
Renin-angiotensina (RA)
Sistemul RA codează ingerarea apei, retenţia şi distribuirea
ei în cadrul organismului prin forţarea apariţiei apetitului pentru
sare şi colectarea sării în zonele apoase din afara celulelor. El este
responsabil de închiderea unor vase de sânge periferice în aşa fel încât
să se poată realiza devierea circulaţiei către alte zone vitale, conform
cu planul de priorităţi. El este de asemenea răspunzător pentru
scăderea producţiei de urină. RA este produsă de rinichi, care joacă
un rol important în conservarea apei în organism. Sistemul RA este
vizat deja de industria farmaceutică pentru terapia antihipertensiune.
În loc să se ofere sistemului mai multă apă care să treacă prin rinichi,
produsele chimice sunt date în încercarea de a bloca tendinţa
organismului de a reţine sarea prin intermediul sistemului RA.
Prolactina
Prolactina codează stimularea celulelor glandelor mamare şi
apariția lactaţiei. Ea coordonează împreună cu alţi agenţi hormonali
menţinerea într-o formă optimă de funcţionare a organelor de
reproducere. Ţesutul răspunzător de producerea lactaţiei este o
glandă ce secretă apă, iar capacitatea ei de a secreta lapte apos
trebuie să fie menţinută. Celulele glandei trebuie să fie activate şi
trebuie să li se confere proprietăţile secretoare. Dacă asemenea
celule sunt deja formate şi sunt funcţionale, activitatea lor
trebuie menţinută. În perioadele de stres, atunci când sistemul de
raţionalizare a apei devine operaţional, funcţionarea sânilor trebuie
menţinută pentru a hrăni nou-născuţii speciilor. În stările foarte
severe de stres, funcţia secretoare a prolactinei poate să nu fie
suficientă, iar secreţia de lapte se poate opri. Aici este implicat un
mecanism de echilibrare.
În cazul deshidratării cronice sau a unui stres continuu dar
de joasă intensitate, este posibil să existe un efect constant şi
neîntrerupt asupra țesutului mamar generat de cantităţile în
creştere de prolactină produsă în urma stresului.
Sânii sunt izvorul de apă al naturii

pentru copilul nou-născut
Secreţia de prolactină din organism

creşte datorită deshidratării, stresului
şi a consumului în exces de aspartam
(din băuturile dietetice).
S-a arătat că la şoareci, excesul de prolactină

duce la apariţia tumorilor mamare.
Figura 11.2
Dacă sânii sunt deja pe deplin dezvoltaţi şi au avut experienţa

secreţiei lactate în trecut, rezultatul ar putea fi creşterea în mărime
a ţesutului glandular. Dacă ţesutul mamar nu a trecut prin această
experienţă, sau dacă a trecut foarte mult timp între perioada
de secreţie iniţială de lapte şi apariţia stresului, rezultatul unei
producţii crescute de prolactină poate fi formarea unui adenom
cistic. De-a lungul unei perioade mai mari de timp, rezultatul final al
creşterii producţiei de prolactină datorită stresului sau deshidratării
poate fi transformarea ţesutului adenomului în ţesut canceros. La
acest moment, datorită altor efecte dăunătoare ale deshidratării şi
pierderii unor proteine, multe alte sisteme de control şi de apărare
împotriva cancerului sunt deja scoase din funcţiune. Sistemul
imunitar este reprimat, iar producţia de interferon scade ca rezultat
al eliberării unei cantităţi prea mari de cortizon. Consider că în cazul
majorității femeilor, cancerul de sân este o consecinţă a deshidratării
cronice, asociată cu stresul.
Depresia şi sindromul oboselii cronice
Aşa cum am mai menţionat deja, creierul foloseşte foarte

multă energie electrică ce este produsă de către acţiunea apei prin
pompele generatoare de energie. În perioadele de deshidratare,
nivelul energiei generate în creier scade. Rezerva de energie ATP
se goleşte treptat, mai repede în unele zone de activitate decât
în altele. Multe funcţii silenţioase ale creierului ce depind de
energia hidroelectrică devin ineficiente. Noi recunoaştem această
funcţionare neadecvată şi o numim depresie.
Pentru organismul uman, cafeina este foarte asemănătoare cu
un sistem de acceleraţie dintr-un motor. La fel cum un sistem de
acceleraţie arde combustibilul la o rată mai mare, dar ineficientă,
pentru a pune în mişcare o maşină sau un avion la o viteză mult
mai mare, în acelaşi fel, cafeina forţează o creştere a consumului
de ATP. Cafeina din cafea, ceai şi alte băuturi forţează o cheltuire în
exces a energiei ATP-ului de către creier. Creierul păstrează mereu
o anumită rezervă de energie pentru cazuri de urgenţă – asemeni
ultimului val de energie venit pe ultimii kilometri ai unui atlet de
maraton. De asemeni, cafeina deshidratează organismul. O cană

de cafea sau de ceai, sau un pahar de băutură alcoolică, produce
mai multă urină decât volumul de lichid al acestor băuturi ingerate.
În plus, dacă vom căuta să scădem temperatura trupului pentru
ne adapta pentru un ceai sau o cafea fierbinte, şi mai multă apă se
pierde sub forma transpiraţiei. Persoanele care beau mult ceai sunt
mereu însetate, şi totuşi, ele continuă să bea ceai.
În mod normal, nivelele scăzute de ATP emit un semnal
prelungit şi constant de scădere a nivelului energetic. Semnalul
de baterie descărcată ne pune sistemul în gardă şi nu ne permite
folosirea în exces a rezervei de energie ATP în cadrul celulei. Astfel,
fiecare celulă va avea un semnal de oboseală individual. Va fi nevoie
de mult mai mulţi stimuli decât înainte pentru a activa aceste celule.
Mintea conştientă este privată de posibilitatea accesării rezervei
de energie ATP a celulelor şi va funcţiona pe un nivel de eficienţă
mult mai scăzut. Chiar şi dorinţa de a realiza o anumită funcţie
este pierdută. Trebuie să ţinem minte că există un decalaj de timp
între cheltuirea energiei din rezerva de ATP şi producerea din nou a
energiei folosite, astfel încât creierul va opera pentru ceva vreme la
o eficienţă mai mică decât cea normală, sau pe un nivel redus.
Se pare că atât cafeina cât şi alţi stimulenţi chimici alterează
nivelul la care ATP-ul consumat înregistrează semnalele sale de
citire a descărcării bateriei. Ulterior, aceşti stimulenţi nu vor fi
capabili să treacă peste influenţa inhibitoare a pierderii de ATP.
Se poate ajunge astfel la un punct în care aproape tot ATP-ul din
rezerve este consumat, astfel încât nu va mai exista energie pentru
funcţiile interne. Şi atunci, tot ce va putea să facă o celulă pentru a
supravieţui, va fi să-şi oprească aproape toate funcţiile. Din ce în ce
mai mult, organismul îşi va pierde capacitatea sa de a folosi energia
creierului pentru a realiza munca mentală sau fizică, iar persoana
devine pasivă, într-o stare vegetativă din punctul de vedere al
comportamentului social. De îndată ce adăugăm problemele
deshidratării cronice oboselii mentale, se naşte un conglomerat
de diferite stări ce produc anumite simptome etichetate la modul
general drept „sindromul oboselii cronice“ (SOC).
SOC este o etichetă fabricată pentru a descrie o serie de
simptome şi semne disparate. În diferite zone ale lumii, aceeaşi serie

de afecţiuni sunt denumite prin „sindromul oboselii postvirale“,
„neuromiastenie“, „neuroencefalomielită mialgică“ – cuvinte greu
de rostit şi sofisticate, dar care nu înseamnă prea mult. S-a crezut
multă vreme că SOC era cauzat de virusul Epstein-Barr, dar asta
până când s-a dovedit că ipoteza nu era reală.
Există o relaţie evidentă între stresul asociat şi stilurile de
viaţă ce duc la o răsturnare a echilibrului metabolic şi fiziologic al
organismului şi afecţiunea numită SOC. Pentru acele persoane care
înclină să creadă cu tărie că SOC este o boală virală, le recomand
să citească secţiunea despre lupus din cartea mea, ABC of Asthma,
Allergies and Lupus („ABC-ul în cazurile de astm, alergii şi lupus”).
Acolo am descris cum anume deshidratarea iniţială este responsabilă
de fragmentarea ADN-ului din anumite celule în particule mici care
au fost clasificate drept viruşi (a se vedea figura 7.4).
Nu trebuie să uităm că organismul este un conglomerat de
sisteme chimice. El este capabil să creeze noi ţesuturi sau să distrugă
structuri deja formate, cu scopul de a recicla materia brută. În afară
de creier, nicio altă parte a organismului nu este sacrosantă – chiar şi
ţesutul muscular poate fi degradat pentru a se ajunge la rezerva sa
de aminoacizi stocaţi. Şi exact asta se petrece dacă suntem într-un
continuu stres, indiferent dacă stresul este cauzat de o experienţă
emoţională sau de lupta cu o infecţie virală. Deshidratarea, stresul
şi regimul alimentar pentru scopuri estetice, fără a realiza exerciţii
fizice, după părerea mea, trebuie să fie considerate ca fiind cauzele
rădăcină ale SOC, în special dacă obişnuim să consumăm lichide de
genul cafelei sau alcoolului, ca substitute pentru nevoile de apă ale
organismului.
Una dintre nevoile majore ale organismului este sarea. În
cazul deshidratării sau a regimului hiposodic, sarea din organism
este epuizată. Sarea este esenţială pentru activitatea musculară
şi nervoasă. În climatele calde, atunci când transpiraţia în exces
duce la deficienţa de sare, unul dintre simptomele întâlnite adesea
este lipsa de energie pentru angrenarea în nu contează ce formă
de activitate. Un alt simptom este durerea musculară şi crampele.
Persoanele suferind de SOC ar trebui să testeze dacă o uşoară
creştere a cantităţii de sare consumată, în acelaşi timp cu creşterea

volumului de apă consumat nu cumva le face bine – evident, cu
excluderea totală a tonicelor ce conţin cafeină. Ei trebuie să acorde
ceva timp pentru refacerea rezervelor lor de ATP şi pentru refacerea
completă a sistemelor de distribuţie din fibrele nervoase.
Uscăciunea şi fierbinţeala ochilor
Secreţia lacrimară este absolut esenţială pentru funcţionarea

normală a ochiului. Pentru unii oameni, această funcţie este
deficitară, iar ochii resimt o senzaţie de arsură. Este posibil să
clipim mai des pentru a stimula circulaţia în glandele lacrimare.
Dacă aceasta se dovedeşte a fi ineficientă, ochii vor fi forţaţi să se
închidă pentru a preveni pierderea de apă prin evaporare. Pentru
unele persoane care suferă de paralizia lui Bell (o obstrucţionare a
nervului facial ce duce la paralizia muşchilor pe acea parte a feţei),
formarea lacrimilor la un ochi devine problematică. Ochiul de pe
partea paraliziei va fi mai uscat decât celălalt, chiar şi atunci când
muşchii şi-au revenit parţial. Din proprie experienţă pot să vă spun
că dacă frecarea ochiului nu stimulează formarea lacrimilor sau
umezirea ochiului, două pahare de apă vor alina problema destul
de prompt. Senzaţia de arsură şi durerea vor dispărea în câteva
minute. Lacrimile artificiale sau spălarea frecventă a feţei lăsând
apa să intre în ochi, poate de asemenea să ajute.
Nivelul ridicat de colesterol în sânge
Cu toţii suntem conştienţi acum că un nivel ridicat de colesterol

este un marker pentru potențiale afecţiuni ale inimii şi creierului
– consecinţe ale arterelor colmatate. În anul 1987, la o întâlnire
internaţională a oamenilor de ştiinţă cercetători în domeniul
cancerului, întâlnire ce a avut loc în Grecia, am prezentat motivele
ştiinţifice referitoare la producerea ridicată de colesterol din
organism ca o consecinţă directă a deshidratării cronice.
Trebuie să înţelegem că structura genetică a fiecărei celule îi dă
dreptul acesteia să acţioneze independent, dacă condiţiile de mediu

nu sunt în avantajul ei. Celulele din organismul uman cu aceeaşi
capacitate de adaptare la mediu asemeni bacteriei, modificându-
şi structura membranei. În mod similar, celulele corpului uman
modifică conţinutul de colesterol al membranei proprii pentru a
preveni scurgerile necontrolate de apă înspre sau dinspre domeniile
lor interioare. În mod normal, apa ar trebui să curgă înspre celulă, la
o rată redusă dar precisă.
Celulele mai deţin de asemenea un mecanism de a elimina
excesul de apă. Totuşi, dacă apa din celulă trebuie să rămână
înăuntru deoarece mediul înconjurător devine relativ uscat, celula
membranei trebuie să se etanşeizeze. Depozitele de colesterol din
cadrul structurii membranei realizează acest proces etanşeizând
membrana – aceiaşi pori care permit apei să se răspândească, sunt
acum izolaţi.
În mod normal, atunci când hrana este consumată, apa şi
enzimele trebuie să fie deversate în stomac şi intestine. Enzimele
degradează particulele de hrană în blocuri de dimensiuni mai mici,
inserând o moleculă de apă la fiecare din multele puncte ale legăturii
ce formează structura şi masa proteinelor. Apa liberă este folosită
pentru a permite acestei acţiuni să se petreacă. Rezultatul este că
organismul are mai puţină apă şi mai multă materie solidă solubilă
care trebuie transportată în sistemul circulator al sângelui şi limfei
care este acum semnificativ mai sărăcit în apă.
Rezultatul acestui proces digestiv este un sânge concentrat
care părăseşte intestinele şi trece prin ficat. La nivelul ficatului, o
parte din această încărcătură de hrană este preluată din sânge, iar
restul este trimis la nivelul inimii, în partea dreaptă a ei. La intrarea
din partea dreaptă a inimii, limfa din intestin intră şi ea în sânge.
Primul loc pe care acest sânge concentrat în circulaţie îl vizitează
este ţesutul pulmonar. Aici, şi mai multă apă este pierdută din
sângele în circulaţie prin intermediul vaporilor de apă ce se pierd în
timpul procesului de respiraţie.
Acum, acest sânge concentrat este adus în partea stângă
a inimii şi pompat în afară. El trece prin arterele care hrănesc
inima, apoi prin arterele creierului, iar apoi prin artera principală
a organismului, numită aortă. Atunci când acest sânge concentrat

ajunge la centrii din creier care se ocupă de reglarea osmotică a
organismului, el semnalează minţii conştiente că organismul suferă
de lipsă de apă. Apare atunci alarma pentru senzaţia de sete, iar
persoana va simţi nevoia de a bea apă.
Există un decalaj destul de mare între expunerea celulelor
ficatului şi celulelor pereţilor arterelor la un sânge concentrat
şi momentul în care apa este ingerată în organism. Decalajul de
timp dintre ingerarea apei după masă şi influenţa deshidratantă
a sângelui concentrat, este suficient de mare pentru a genera o
activitate de producere şi colectare a colesterolului în acele celule
care vin în contact cu sângele concentrat – cum sunt cele din ficat şi
cele de pe pereţii arterelor. În timp, apare un tipar fiziologic pentru
producerea şi depozitarea colesterolului în peretele arterelor de
sânge. Singura modalitate prin care celulele care nu pot forma
colesterol ar putea să se protejeze este să preia colesterol din
circulaţie şi să-l depoziteze în membranele lor.
Nivelul crescut de colesterol este un semn că celulele
organismului au dezvoltat un mecanism de apărare împotriva
forţelor osmotice mult mai puternice din sânge. În mod normal,
sângele concentrat ar continua să extragă apă prin membranele
celulare. Colesterolul este un fel de argilă impermeabilă care,
atunci când este lipită peste găurile din membrana celulară, ajută
la menţinerea intactă a arhitecturii membranei şi previne pierderea
surplusului de apă. În cazul deshidratării cronice, cantităţile
suplimentare de colesterol vor continua să fie produse de către
celulele ficatului şi să fie puse în circulaţie pentru uzul comun al
tuturor celulelor care nu au capacitatea de a-l produce singure.
Colesterolul adiţional va face de asemenea ca peretele celular să fie
impermeabil la trecerea apei, proces care se petrece în mod natural
într-o celulă normală şi bine hidratată.
Pentru a preveni depozitele excesive de colesterol realizate
de celulele din peretele arterelor şi din ficat, trebuie să bem cu
regularitate o cantitate considerabilă de apă cu jumătate de oră
înainte de a mânca. Prin această acţiune, celulele organismului vor
deveni bine hidratate înainte de confruntarea cu sângele concentrat
de după ingerarea hranei. Va fi de asemenea suficientă apă şi pentru

procesul digestiei şi al respiraţiei, fără a mai fi nevoie să se facă apel
la apa conţinută în interiorul celulelor din pereţii vaselor de sânge.
După o perioadă în care am băut cu regularitate apă astfel încât,
gradat, celulele să fie hidratate pe deplin, sistemul de apărare cu
colesterol va fi mai puţin solicitat, iar producerea sa va scădea. În
lumina acestor informaţii, rata normală a colesterolului din sânge se
va dovedi a fi cu mult mai mică decât valoarea care este considerată
în prezent. Se înţelege acum că prin reducerea efectivă a nivelului de
colesterol din sânge, se obţine şi eliminarea depozitelor deja formate.
Am dat, la un moment dat, acest sfat unui bărbat ce avea în jur
de patruzeci de ani şi a cărui angiogramă revelase un blocaj parţial
al arterelor coronariene. Blocajul era atât de mare încât ajunsese să
aibă dureri în piept. L-am sfătuit să nu-şi facă intervenţia chirurgicală
de bypass coronarian fără să încerce mai întâi un tratament mai
amplu al bolii sale. El a acceptat să-şi mărească cantitatea de apă
zilnică şi să înceapă să consume două pahare de apă cu exact o
jumătate de oră înainte de fiecare masă. L-am sfătuit să meargă pe
jos o oră dimineaţa şi o oră seara (să înceapă cu douăzeci-treizeci de
minute şi să crească gradat până la o oră).
I-am explicat că cercetările au arătat că enzimele hormonal-
sensibile care digeră grăsimile se activează după o oră de mers pe
jos şi rămân active vreme de douăsprezece ore. Motivul pentru care
era necesar să se meargă pe jos de două ori pe zi era această nevoie
de activare a enzimelor pentru arderea grăsimilor în continuu, cât
şi pentru acţiunea lor cumulativă recunoscută. Trei luni mai târziu,
bărbatul a mers la unul dintre centrele renumite din Houston pentru
o consultaţie finală şi pentru stabilirea datei operaţiei de bypass
coronarian. Dar noua sa angiogramă nu a arătat niciun semn al
blocajului anterior. El nu mai avea nevoie de intervenţia chirurgicală.
Boala coronariană
Principiile fundamentale ale acestei afecţiuni au fost explicate

anterior, în secţiunea referitoare la formarea colesterolului şi
depozitarea lui pe arterele coronariene. Prin urmare, nu mai este

mult de spus pe acest subiect. Dar dacă luăm în consideraţie că
o altă cauză fundamentală a bolilor de inimă este hipertensiunea
arterială continuă şi forţa de frecare a sângelui concentrat care
circulă prin artere, atunci aplicarea aceloraşi informaţii vor explica
apoi cauza rădăcină a bolilor coronariene, a afecţiunilor creierului şi
a accidentelor vasculare cerebrale.
Trebuie să ne aducem aminte că aceste informaţii se aplică
tuturor celulelor din fiecare organ. Atunci când există deshidratare,
toate celulele din toate organele sesizează problema, cu excepţia
faptului că unele resimt aceasta mai mult ca altele, până când un
sistem de infuzare de urgenţă a apei începe să hidrateze celulele
mai importante. Inima nu face excepţie de la problemele asociate
deshidratării. Ea devine curând incapabilă să funcţioneze normal şi
începe să prezinte simptome de slăbiciune. Adesea acest proces
începe cu spasme, iar apoi cu obstrucţia permanentă a unei artere
minore. Spasmele iniţiale produc durere. Dacă la un moment dat
se ingerează apă, spasmele vor înceta, şi este posibil să se evite
obstrucţionarea permanentă a arterei secundare. În orice caz,
apa este mult mai urgent necesară pentru pacient decât orice
medicament. Cel puțin va reduce dimensiunea răului produs. Un
sânge cu un nivel crescut de colesterol poate de asemenea să indice
o pierdere a densităţii oaselor. Pentru mai multe informaţii, citiţi
secţiunile referitoare la nivelul crescut de colesterol în sânge şi la
osteoporoză.
Bufeurile
Aşa cum am explicat, senzorii nervoşi ai feţei primesc aceeaşi

atenţie în ce priveşte circulaţia ca şi celulele creierului, deoarece ei
sunt direct implicaţi în colectarea de informaţii. În zona din creier
ce le corespunde, ei sunt conectaţi la sistemul nervos reglat de
serotonină şi care, în acelaşi timp, are un rol reglator în echilibrul
hormonal al organismului. Nivelul activităţii triptofanului şi
serotoninei din organism este direct influenţat de rolul regulator
al apei.
Datorită pierderii senzaţiei de sete odată cu vârsta şi

instaurarea unei deshidratări persistente, echilibrul hormonal al
organismului va fi automat afectat de aceeaşi deshidratare. În
cazul femeilor, acest dezechilibru hormonal va duce, ulterior, la
simptomele de apariţie a menopauzei şi la semnul ei distinctiv,
bufeurile. În istoria medicinei se cunosc cazuri de femei care au
adus pe lume copii chiar şi la vârsta de şaptezeci de ani. Se poate
prin urmare presupune că nu există o regulă bătută în cuie în ce
priveşte vârsta la care se instalează menopauza. Având un stil de
viaţă echilibrat şi o alimentaţie echilibrată, este posibil să întârziem
apariţia menopauzei şi să-i alinăm simptomele.
Pentru tratarea bufeurilor, este necesar să vă hidrataţi foarte
bine organismul. Trebuie să urmaţi un regim alimentar echilibrat
în aminoacizi, care să intensifice activitatea serotoninei din creier.
Trebuie de asemenea să luaţi vitamina B6 ca supliment alimentar.
Vitamina B6 este direct implicată în conversia aminoacizilor:
triptofanul în serotonină, melatonină şi indolamină; tirozina în
dopa, dopamină, noradrenalină şi adrenalină; histidina în histamină.
Aceşti neurotransmiţători sunt vitali pentru echilibrarea funcţiilor
hormonale ale organismului, aşa cum este şi consumul regulat de
apă. Oamenii deshidrataţi au cu toţii deficienţe de vitamina B6 şi de
zinc. Adăugarea a 100 de miligrame de vitamina B6 în alimentaţia
zilnică va preveni bufeurile şi va alina sindromul premenstrual.
Aceste măsuri de precauţie vor corecta de asemenea o serie de alte
probleme, care depăşesc însă spaţiul acordat aici.
Guta
Atunci când organismul începe să colecteze acid uric, şi

când această substanţă este observată în unele articulaţii ale
organismului, existând în acelaşi timp o durere la nivelul articulaţiilor,
această afecţiune este denumită gută. Acidul uric este un produs al
metabolismului incomplet al proteinelor. El pare să fie asociat cu
complicaţiile avansate ale deshidratării. Experienţa mea clinică mi-a
arătat că creşterea consumului de apă până într-acolo încât urina
va fi mereu decolorată, va preveni atacurile dureroase de gută.
Consider că cristalele de acid uric şi depozitele lor formate la nivelul

articulaţiilor sunt un rezultat direct al deshidratării cronice.
Pietrele la rinichi
Consumul neadecvat de apă şi urina concentrată sunt

considerate a fi responsabile pentru formarea depozitelor de acid
uric şi calciu din ţesutul renal. De îndată ce s-a format un cristal primar
al acestor elemente, apar noi depozite şi bucăţi din ce în ce mai
mari, până când ajung suficient de mari pentru a cauza o obstrucţie.
Infecţia urinară este precursoarea formării pietrelor. Dacă pietrele
la rinichi se formează, trebuie să înţelegeţi că suferiţii de un efect de
lungă durată al deshidratării. Urina nu trebuie să ajungă niciodată să
fie atât de concentrată încât să formeze seminţe iniţiale de cristale,
care să crească apoi în pietre mai mari în interiorul rinichilor.
Pielea şi deshidratarea
Atunci când organismul este deshidratat, primul loc în care

se instaurează programul de conservare a apei este pielea. Pielea
are capacitatea de a transpira pentru a răci şi a regla temperatura
trupului. Dacă apare deshidratarea, rezervele de apă din piele pot să
fie folosite fără a fi înlocuite la aceeaşi rată la care au fost pierdute.
Astfel încât, deshidratarea este factorul primar al apariţiei pielii
uscate şi lipsite de strălucire. Mai întâi, pielea îşi pierde umezeala
şi devine uscată, cu aspectul unei poame uscate. Apoi, va apărea o
circulaţie capilară redusă pentru zona pielii, ceea ce în mod normal
îi conferă culoarea sănătoasă normală. Pentru a avea o piele mai
sănătoasă, este esenţial să bem o cantitate suficientă de apă.
Pielea umană este ţesutul care găzduieşte funcţiile interne
ale organismului. Celulele ei au nevoie în permanenţă de apă.
Ele sunt expuse mediului înconjurător şi pierd apă prin suprafaţa
de evaporare, transpiraţie – la rate diferite de pierdere a apei la
suprafaţa pielii. Dacă apa nu ajunge la piele din circulaţia de bază,
rata de refacere a pielii va scădea, iar celulele deshidratate vor
acoperi tot trupul.

Acesta este unul dintre motivele pentru care vedeţi adesea
tineri cu o piele care este mult îmbătrânită pentru vârsta lor, tocmai
de aceea vedeţi femei de vârstă mijlocie cu faţa brăzdată de riduri.
Faţa este expusă mereu vântului şi razelor solare, elemente care
sporesc pierderea de apă de la suprafaţa pielii. Pielea bărbaţilor
este mai groasă decât a femeilor, tocmai de aceea pielea bărbaţilor
nu va prezenta efectele negative ale deshidratării aşa de repede
precum pielea femeilor. Bărbaţii mai au şi un alt avantaj. Pentru a
face să crească părul facial, hormonii masculini aduc mai mult sânge
în circulaţie în zona feţei. Totuşi, persistenţa deshidratării are drept
rezultat şi în cazul bărbaţilor o piele aspră şi ridată.
Ultimul stadiu al problemelor de piele produse de deshidratare
este sclerodermia – când pielea devine atrofiată şi subţire,
sau solzoasă asemeni pielii unui aligator. În fazele primare ale
sclerodermiei, pielea seamănă cu cea a unui aligator. Zonele de
piele care sunt expuse – braţele, genunchii, gleznele, mâinile şi
picioarele – sunt primele care arată semnele bolii. Pielea din aceste
zone devine fibroasă, groasă şi solzoasă. În stadiile avansate, pielea
ajunge să fie foarte subţire, astfel încât componentele anatomice
pe care le „înveleşte“ se pot vedea. Atunci când boala afectează
faţa, poate desfigura nasul, gura şi ochii, ca şi cum persoana ar
purta o mască subţire şi palidă. Afecţiunea este de asemenea şi
foarte dureroasă.
Vestea bună este că în fazele ei primare, sclerodermia poate
fi tratată prin creşterea consumului de apă. Am putut observa
retragerea bolii şi revenirea la o piele normală în cazul unei tinere
care a fost astfel în culmea fericirii. Anterior, ea fusese îngrozită să
constate progresul bolii desfigurante care părea să fie incurabilă.
Ceea ce mă uimeşte este numărul mare de modalităţi prin care
organismul uman poate manifesta deshidratarea – şi faptul că noi,
în medicină, nu am înţeles niciodată rolul apei sau implicaţiile lipsei
acesteia în afecţiunile pe care le denumim boli.
Cel mai comun iritant al pielii este reziduul de pe rufele spălate
care nu sunt bine clătite. Detergentul se poate dizolva în transpiraţie
şi poate duce la apariţia dermatitelor de contact şi chiar a urticariei.
Indiferent ce anume spălaţi, clătiţi întotdeauna de două ori.
Osteoporoza
Osteoporoza este în mod obişnuit remarcată în cea de-a şasea

decadă a vieţii, deşi începe adesea cu cincisprezece-douăzeci de ani
mai devreme. Ea apare la ambele sexe şi în cadrul tuturor grupurilor
sociale. Masa totală a oaselor scade. Se pare că rata resorbţiei osului
depăşeşte rata formării osului. În consecinţă, consistenţa osului şi
volumul său încep să scadă. Nimeni nu ştie de ce osteoporoza apare
pe măsură ce înaintăm în vârstă. Ceea ce voi expune în continuare
reprezintă strict opinia mea. Este o ipoteză nouă şi nu este încă
susținută de alţi cercetători din domeniul ştiinţific.
Făcând legătura între osteoporoză şi deshidratarea cronică,
şi creşterea gradată a nivelului de colesterol din organism, sunt
sigur că voi atrage mânia multor colegi care privesc această
afecţiune prin prisma rezultatelor materiale obţinute în urma
studiilor de cercetare. Chiar şi în aceste condiţii, ceea ce voi expune
în continuare este crezul meu ştiinţific şi consider că merită să fie
expus. Dacă viziunea mea este într-adevăr corectă, atunci soluția
pentru osteoporoză va deveni foarte simplă. Ea se va baza în
special pe prevenire. Pentru a prezenta relaţia dintre osteoporoză
şi deshidratare, trebuie să înţelegem modul de formare a măduvei
oaselor în organismul uman.
Spre exemplu, în funcţie de materia primă disponibilă într-un
şantier de construcţii, folosirea betonului armat pentru construirea
structurii clădirii este cel mai practic, durabil şi economic mod. Dacă
nisipul, pietrişul şi cimentul sunt produse local, apa este singurul
element extern necesar care mai trebuie amestecat cu aceste
componente care se pun apoi pe armătura împletită de fier, care
ţine locul grinzilor interioare pentru ciment, pentru a-l menţine
compact, asigurând şi rigiditatea necesară pentru orice clădire
construită. Acelaşi principiu este folosit şi în formarea oaselor
scheletului.
Arhitectura acestor oase dense implică un miriad de fibre de
colagen întreţesute. Fibrele individuale sunt ancorate împreună

şi împletite într-o bandă în trei straturi. Benzile întreţesute sunt
aşezate unele lângă altele şi ancorate împreună. Se pare că aceste
structuri groase asemănătoare frânghiilor sunt apoi întreţesute în
aşa fel încât să se creeze „zone goale“ sau găuri, pentru depozitarea
mai multor cristale de calciu şi sodiu. În timp ce fibrele elastice de
colagen formează scheletul interior pentru calciu, calciul în schimb
conferă rigiditatea osului necesară pentru a susţine greutatea.
De asemenea, mare parte din cele 24% de depozite de sodiu din
organism – împreună cu alte minerale, cum ar fi magneziul, care nu
sunt dizolvate în fluidul extracelular – sunt stocate sub formă de
cristale în oase. Astfel, formarea oaselor depinde de calciu, sodiu şi,
într-o măsură mai mică, şi de alte depozite de minerale.
Şi acum, dacă tot vorbim despre sodiu, haideţi să recunoaştem
un fapt important. Sodiul şi „ataşatul său“, clorura sau bicarbonatul,
constituie 90% din toate materiile solide dizolvate în fluidul ce
înconjoară celulele corpului. Astfel, sodiul este cel mai important
ingredient pentru menţinerea volumului fluidului extracelular. 24%
din cantitatea totală de sodiu din organism se pare că se află sub
formă solidă sau cristalină, stocat în principal la nivelul oaselor.
Sodiul stocat în oase se presupune că ar reprezenta rezervele de
sodiu ale organismului, aşa cum este folosit şi pentru cristalizarea
osului şi întărirea lui. Astfel, sodiul de unul singur are o funcţie
importantă în procesul formării oaselor. Lipsa de sodiu în organism,
acum că am înţeles rolul lui în formarea oaselor, ar putea fi un
factor care să contribuie la instaurarea osteoporozei. Regimul
hiposodic sau care exclude complet sarea din alimentaţie, folosirea
îndelungată a diureticelor, ar putea fi factori care să contribuie la
instaurarea osteoporozei.
Fibrele de colagen sunt fabricate din aminoacizi care sunt
legaţi liniar. Rezerva de aminoacizi a organismului pare să regleze
fabricarea acestor fibre. Dacă aceste şuviţe fibroase sunt bine
încastrate de depunerile de calciu, ele sunt protejate de degradarea
enzimatică. De îndată ce calciul este înlăturat din jurul fibrelor,
devine posibil ca fibrele să fie supuse degradării enzimatice, iar
aminoacizii care le compun să reintre în rezerva de aminoacizi a
organismului. Tocmai de aceea trebuie să existe un echilibru între
procesul de formare a oaselor în organism şi cel de degradare

a lor. Chiar şi un mic dezechilibru în nu contează care direcţie, va
determina fie ca oasele să devină mai dense şi mai solide, fie mai
fragile şi mai uşoare din punctul de vedere al construcţiei lor.
Cum se realizează resorbţia oaselor? Şi ce legătura are ea cu
deshidratarea?
Există mulţi factori diferiţi implicaţi în resorbţia oaselor care
leagă acest proces de formarea osteoporozei. Nu voi detalia pe
marginea diversităţii condiţiilor care au drept consecinţă resorbţia
oaselor. Mă voi concentra doar asupra posibilei relaţii directe dintre
deshidratare şi osteoporoză. Să ne aducem aminte că, în mod
normal, există un decalaj între descoperirea bolii şi factorii care ce
au iniţiat procesul bolii. În cazul instaurării unei deshidratări cronice
şi a consecinţelor care duc la osteoporoză, părerea mea este ar
putea să existe un decalaj de douăzeci şi chiar treizeci de ani.
Conform ipotezei mele, pierderea gradată a senzaţiei de sete
– cauza primară pentru instaurarea deshidratării cronice – începe
după vârsta de treizeci de ani, în timp ce instaurarea osteoporozei
se face în special după vârsta de şaizeci de ani. Astfel, balanţa
este înclinată în favoarea gradatei şi incipientei resorbţii a oaselor
de-a lungul a mai multor ani. Inactivitatea şi nefolosirea structurii
osoase accentuează rata osteoporozei, în timp ce activitatea fizică
şi folosirea integrală a oaselor favorizează stocarea depozitelor de
calciu, întărind osatura.
Unul dintre factorii principali în instaurarea osteoporozei este
procesul de degradare a oaselor – osteoliza – care este realizată de
prostagladina E (PGE). Aşa cum ştim, PGE este un subordonat care
devine¬¬¬ în mod obişnuit activ la comanda neurotransmiţătorului
histamină. Măduva oaselor are o abundenţă de mastocite care
produc histamină.
Consecinţa unei activări prelungite a PGE de către histamină
este accesarea rezervelor de calciu prin procesul de degradare a
oaselor (osteoliză) şi înlăturarea calciului din depozitele de calciu.
Înlăturarea calciului expune fibrele de colagen la degradarea
elementară. Astfel, deshidratarea care pune în funcţiune histamina,
va avea drept consecinţă osteoporoza din structura osoasă a
organismului. Osteoporoza este rezultatul negativ dintre rata de

formare a oaselor şi osteoliză.
Singura modalitate de a scoate din funcţiune histamina şi
de a preveni resorbţia oaselor ce este asociată deshidratării este
creşterea adecvată a consumului zilnic de apă până la 2 litri de
apă pe zi. Va trebui de asemenea să realizaţi suficient de multe
exerciţii fizice pentru a înclina balanţa în favoarea procesului de
formare a oaselor. Exerciţiile fizice au, bineînţeles, multe alte efecte
benefice. Nu duce nu numai la fortificarea oaselor, a articulaţiilor
şi a ligamentelor, dar duce şi la o mai bună circulaţie – deschide şi
creează o reţea capilară mult mai extinsă, ducând la formarea unei
rezerve mult mai mare de sânge pentru ca organismul să poată
extrage apa şi materialele primare, atunci când are nevoie. Tocmai
de aceea persoanele care realizează constant exerciţii fizice sunt
mai capabile să suporte greutăţile şi stresul, suferind mult mai puţine
efecte secundare. Un regim alimentar echilibrat în proteine este de
asemenea esenţial pentru menţinerea rezervei de aminoacizi care
determină în final rata de producere a diferitelor fibre de colagen.
Apariţia cancerului
În septembrie 1987, am fost invitat să fac o expunere la

o conferinţă specială despre cancer, urmată de un workshop,
datorită faptului că introdusesem un nou concept referitor la
această problemă de sănătate majoră din societatea noastră. Am
explicat din punct de vedere ştiinţific de ce deshidratarea cronică
neintenţionată este, în opinia mea, cauza primară a durerilor şi a
bolilor organismului uman, aici incluzând şi cancerul. Am explicat
că deshidratarea produce o perturbare drastică a sistemului în ce
priveşte fiziologia organismului, generând patru mari rupturi, care
în final şi împreună vor permite formarea cancerului şi creşterea
invazivă de ţesut nou. Expunerea mea a fost publicată în numărul
din septembrie-octombrie 1987 al revistei Journal of Anticancer
Research. Puteţi găsi acest articol pe website-ul meu www.
watercure.com. Alte informaţii ştiinţifice le puteţi găsi în articolul
meu „Neurotransmiţătorul histamina – un punct de vedere
alternativ“, care a fost prezentat în cadrul Third Interscience World

Conference on Inflammation, din anul 1989. În septembrie 2002, am
fost invitat pentru a doua oară pentru a-mi prezenta viziunea asupra
deshidratării şi formării cancerului în organism, în cadrul Thirty-first
Annual Cancer Control Society Conference, în Los Angeles.
Explicaţiile detaliate sunt mult prea complicate pentru scopul
acestei cărţi, dar principalele elemente au fost următoarele:
Deshidratarea persistentă duce la apariţia unei disfuncţiuni în
mai multe sisteme din cadrul fiziologiei organismului, aici incluzând:
1. Degradarea AND-ului din nucleul celulelor;
2. Ineficienţa reparării ADN-ului din interiorul celulelor şi,
ulterior, pierderea acestuia;
3. Anomalii ale receptorilor celulelor şi pierderea proceselor
de echilibrare din sistemele de control hormonal;
4. Reprimarea generală a sistemului imunitar, chiar până
la nivelul măduvei oaselor, generând pierderea capacităţii de
recunoaştere a celulelor anormale, incapacitatea de a le distruge şi
pierderea sistemului de filtrare pentru înlăturarea genelor anormale
şi primitive din cadrul sofisticatei şi rafinatei rezerve de gene din
organism.
Pe scurt, deshidratarea va conduce gradat organismul
la pierderea capacităţii sale de reacţie împotriva cascadei
distrugătoare de combinaţii chimice, care sunt în fapt nişte procese
paliative, până când organismul revine la tiparele sale chimice
normale. Vedeţi, organismul uman este asemeni unei rafinării. El
este produsul unui tipar extrem de sofisticat de reacţii chimice care
depind de prezenţa adecvată a apei şi, evident, a altor ingrediente
ce provin din alimentaţie. Dacă nu acordăm atenţie apei, în condiţiile
în care organismul trebuie să continue miriadele de formule chimice
care au loc în fiecare secundă a fiecărui minut din viaţă, atunci vom
genera crearea unor noi protocoale chimice care vor cauza durere,
boală şi moarte prematură. Formarea cancerului este rezultatul
unei serii de astfel de formule chimice şi protocoale ce conduc la
moarte prematură. Patru dintre aceste protocoale primare sunt
cele menţionate anterior.
Relaţia dintre deshidratare şi degradarea ADN-ului este uşor

de înţeles. Fiecare celulă are tendinţa să producă anumiţi produşi
derivaţi extrem de acizi, ce provin din reacţiile ei chimice. Apa
are rolul de a spăla aceste elemente acide scoţându-le din celulă
şi ducându-le la ficat sau rinichi spre a fi procesate. Atunci când
nu există suficientă apă pentru a circula în aceste celule, acidul
produs de celule va eroda gradat tiparele delicate şi detaliate de
transcripţie din repertorul ADN, care sunt stocate în nucleul celulei.
În timp, eroziunea poate deveni permanentă şi nocivă, dând putere
celulelor anormale să se reproducă. Aceste tipuri de celule sunt mai
primitive şi sunt prinse în tipare de reproducere incontrolabile.
Mă adresez acum celor care doresc să cunoască şi partea
ştiinţifică a acestor informaţii. În aceste celule, protein-kinaza
C din celulele normale este convertită la protein-kinaza M, care
este o enzimă mai mică, autonomă şi de neoprit, care continuă să
stimuleze reproducerea celulelor fără a mai ţinea seama de nicio
limită. Tocmai de aceea cancerul dezvoltă mase voluminoase care
invadează ţesuturile adiacente şi interferează cu funcţionarea
normală a ţesuturilor.
Sistemul de reparare a ADN-ului este un sistem complex, în
care sunt implicate multe şi variate mecanisme. Unul dintre acestea
implică o enzimă foarte mică despre care s-a descoperit că taie
şi lipeşte ADN-ul replicat incorect, corectând greşelile. Această
enzimă este compusă din lizină-triptofan-lizină şi a fost descoperită
de Claude Helene, care şi-a publicat descoperirile în anul 1985. Aşa
cum am mai explicat, deshidratarea goleşte drastic rezervele de
triptofan ale organismului. Pe lângă faptul că organismul ajunge
să fie în criză de triptofan, distribuirea aminoacizilor în zonele
microscopice deshidratate poate fi un factor care să contribuie şi
poate afecta mecanismele de control al calităţii din procesul de
replicare a ADN-ului.
Enzimele din familia protein-kinazelor sunt implicate în procesul
de sintetizare de noi proteine în interiorul celulelor. Proteazele
sunt o clasă de proteine care descompun enzimatic proteine deja
sintetizate în cadrul procesului lor de reciclare. Acest proces cu rol
compensator are loc în toate celulele organismului şi în permanenţă.
Dacă faceţi exerciţii fizice, vă activaţi enzimele care construiesc

noi muşchi. Dacă nu faceţi exerciţii fizice, activaţi enzimele care
descompun muşchii deja formaţi. Oricare ar fi situaţia, apa şi
materialele pe care ea le transportă joacă un rol major şi pozitiv –
sau dacă apa şi unele materiale nu sunt în cantităţi adecvate, un rol
negativ – în acest proces de echilibrare.
Deshidratarea are un alt impact asupra acestor enzime.
Activitatea proteazelor şi degradarea proteinelor din interiorul
celulelor devine dominantă în cazul deshidratării persistente.
Celulele produc din ce în ce mai puţini receptori ai membranei
celulare care să menţină comunicarea cu comenzile fiziologice
provenite de la diferiţii hormoni ai organismului. Procesul este numit
reglarea receptorilor. La un anumit nivel al activităţii proteazei,
începe să fie produsă o nouă clasă de enzime sintetizatoare de
proteine cunoscute drept protein-kinaze M, care se potriveşte mai
mult funcţiilor primitive ale celulelor. Această enzimă este cea care
conduce celulele către o continuă reproducere. Dacă doriţi să aflaţi
mai multe informaţii referitoare la acest subiect, puteţi citi articolul
meu „Reglarea receptorilor“, de pe site-ul www.watercure.com.
Din păcate, experţii medicali în domeniul cercetării cancerului
nu au înţeles modul în care deshidratarea persistentă duce la
reprimarea sistemului imunitar. Încă nu s-a înţeles faptul că
histamina poate reprima sistemul imunitar atât direct cât şi indirect.
Atunci când histamina este implicată în programele de management
al lipsei de apă din organism, ea reprimă propria ei influenţă directă
asupra sistemului imunitar, chiar şi la nivelul măduvei oaselor.
Procesul este esenţial, altminteri rolul histaminei în managementul
lipsei de apă ar solicita mereu sistemul imunitar. Pe măsură ce
aceasta se petrece, protecţia poate deveni ineficientă şi poate să
ducă la apariţia unor afecţiuni numite limfom, mielom şi leucemie.
Modul în care activitatea în exces a histaminei în cazul
deshidratării persistente poate inhiba sistemul imunitar este
simplu. Toate celulele albe din organism posedă receptori de
histamină. Există două grupuri mari de celule albe care sunt
implicate în mecanismele de control ale sistemului imunitar. Aceste
limfocite sunt cunoscute ca celule ajutătoare şi celule supresoare.
La nivelul măduvei oaselor, celulele supresoare sunt de două ori

mai multe decât celulele ajutătoare. După cum indică şi numele
lor, rolul celulelor supresoare este acela de a inhiba orice proces
de producere a măduvei oaselor. Acesta este modul în care apare
inhibarea rolului activităţii normale a măduvei oaselor din cadrul
nevoilor sistemului imunitar al organismului, atunci când corpul fizic
este deshidratat.
Un alt efect inhibitor major al deshidratării asupra sistemului
imunitar este rolul vasopresinei ca factor puternic de eliberare de
cortizon. Atunci când activitatea cortizonului creşte, au loc două
procese. Mai întâi se produce mai multă interleukina-1, o substanţă
chimică produsă de unele celule albe. În al doilea rând, această
substanţă chimică accentuează degradarea ţesuturilor pentru
eliberarea de materie primă din rezerva de proteine a organismului.
Aceasta accentuează de asemenea acţiunea cortizonului în inhibarea
sintezei de interleukina-2 şi interferon. Aceste două elemente sunt
vitale pentru eficienţa funcţiilor defensive ale sistemului imunitar.
Ele pregătesc celulele care se află în linia întâi a frontului în lupta
împotriva infecţiilor, agenţilor străini şi a celulelor anormale care
nu sunt în acord cu ţesuturile normale ale organismului – cum ar fi
celulele canceroase.
Funcţia interferonului este crucială pentru sistemul imunitar. El
generează o eliberare locală de peroxid de hidrogen şi ozon, care
distruge bacteriile şi celulele canceroase.
Oamenii de știință au încercat ani de zile să sintetizeze
interferon pentru tratamentul medicamentos al cancerului. Dar
ceea ce s-a produs artificial şi s-a comercializat nu a funcţionat cu
aceeaşi eficienţă ca şi cel în forma naturală. Evident că ei nu au
realizat că ar fi trebuit să ia în considerare atât deshidratarea, cât şi
alte impacturi asupra sistemului imunitar.
Sunt convins că, după aceste explicaţii despre impactul
deshidratării asupra transformării ţesutului şi a producerii cancerului
în organism, apa este acum cel mai bun medicament natural pentru
prevenirea şi tratarea cancerului din lume. Dacă mai aveţi îndoieli în
această privinţă, puteţi să studiaţi în detaliu articolele mele ştiinţifice
publicate şi care sunt postate pe website-ul www.watercure.com.
Atunci când dorim să folosim apa în tratarea cancerului,

trebuie de asemenea să oferim organismului şi ingredientele
adecvate pentru corectarea complicaţiilor metabolice care folosesc
rezervele de materii prime pentru a produce o anumită substanţă
lipsă. Trebuie de asemenea să ne asigurăm că chimia organismului
este direcţionată către o stare mai alcalină. Celulele canceroase
sunt produse atunci când organismul devine din ce în ce mai acidic.
Celulele canceroase sunt oarecum anaerobe, ele nu agreează
oxigenul. În fapt, se spune că oxigenul ucide celulele canceroase.
Atunci când apa este disponibilă şi aduce cu ea toţi agenţii care
apără organismul şi toate ingredientele necesare, ea aduce şi
oxigen la celulele canceroase. Acesta este un alt motiv pentru care
apa este un tratament bun pentru cancer.
Pentru mai multe informaţii, urmăriţi DVD-ul sau filmul meu
cu titlul „Miracolele tămăduitoare ale apei şi sării“. S-ar putea să
vă folosească şi caseta video a expunerii pe care am fost invitat
să o susţin în cadrul Cancer Control Society Conference, intitulată
„Deshidratarea şi cancerul“.
Capitolul 12
Vindecarea cu ajutorul apei – cât de multă apă şi
cât de des?
Daţi-mi voie să vă ofer cea mai eficientă reţetă pentru bună-

dispoziţie, sănătate debordantă, prevenirea bolilor, posibila
inversare a procesului bolilor degenerative – şi, în sfârşit, cel mai
bun calmant din întreaga lume. Nu aveţi nevoie de reţetă prescrisă
de vreun medic. Îl găsiţi peste tot. Nu costă nimic. Nu are efecte
secundare periculoase. Este medicamentul după care strigă
organismul nostru atunci când este stresat. Este vorba de buna
noastră apă naturală şi simplă – adevărată mină de aur, bani lichizi
pentru sistemele industriale ale organismului.
La fiecare douăzeci şi patru de ore, organismul reciclează
echivalentul a patruzeci de mii de pahare de apă pentru a-şi menţine
funcţiile sale fiziologice normale. Face aceasta în fiecare zi a vieţii
sale. În decursul acestui tipar al metabolismului apei şi a proceselor
sale de reciclare, şi în funcţie de condiţiile de mediu, organismul are
o deficienţă de şase până la zece pahare de apă în fiecare zi. Acest
deficit trebuie să fie suplinit organismului în fiecare zi.
Dacă credeţi că sunteţi diferit şi că organismul vostru nu
are nevoie de această cantitate de apă, faceţi o greşeală uriaşă.
Organismul foloseşte echivalentul a 6 până la 10 pahare din
cantitatea sa totală de apă pentru funcţiile sale esenţiale. El are
nevoie în general de până la jumătate din greutatea sa – dar un
minim de 8 până la 10 pahare pe zi. Apa ar trebui consumată în
raţii 1-2 pahare, cu pauză între ele. În acelaşi fel în care nu ne lăsăm
maşina să-şi golească rezervorul complet şi abia apoi să facem o
nouă alimentare, tot aşa nici organismul nu ar trebui să ajungă să fie
deshidratat şi abia atunci să consumăm apă.
- Apa ar trebui consumată înainte de mese. Cel mai bun
moment este cu treizeci de minute înainte de masă. Aceasta va

pregăti tractul digestiv, în special pentru persoanele suferind
de gastrită, duodenită, arsuri la stomac, ulcer peptic, colită sau
indigestii şi balonări.
- Apa ar trebui băută oricând simţim că ne este sete – chiar şi
în timpul meselor.
- Apa ar trebui băută la două ore şi jumătate după masă,
pentru a finaliza procesul digestiei şi a corecta deshidratarea
produsă de descompunerea hranei.
- Apa ar trebui să fie primul aliment pe care îl consumăm
dimineaţa, pentru a corecta deshidratarea produsă în timpul unui
somn de lungă durată.
- Apa ar trebui consumată înainte de a realiza exerciţii fizice,
pentru a avea apă disponibilă pentru producerea transpiraţiei.
- Apa ar trebui consumată de persoanele care suferă de
constipaţie şi care nu mănâncă suficiente fructe şi legume. Două
sau trei pahare de apă băute pe stomacul gol dimineaţa acţionează
asemeni unui laxativ extrem de eficient.
Apă sau lichide?
În mod normal, ne întrebăm de ce trebuie să bem apă şi nu

băuturile cu gust plăcut care fac acum parte din articolele de bază din
comerţul societăţii noastre moderne. La urma urmei, ele au la bază apa
şi-şi fac treaba de a ne potoli setea – sau cel puţin aşa credem noi. În
fapt, mare parte din problematica unei sănătăţi deficitare se bazează
pe această concepţie eronată. Cel puţin din perspectiva chimiei
organismului uman, apa şi lichidele sunt două lucruri diferite. Aşa cum
se petrece de obicei, cunoscutele băuturi răcoritoare conţin anumite
substanţe chimice care modifică chimia organismului la nivelul centrilor
de control din cadrul sistemului nervos central. Nici măcar laptele nu
este la fel cu apa. Laptele este un aliment şi ar trebui tratat ca atare.
Organismul are nevoie de apă – nimic nu poate substitui apa.
Cafeaua, ceaiul, băuturile carbogazoase, alcoolul şi nici chiar laptele şi
sucurile, niciuna dintre acestea nu este la fel cu apa.
Cafeina în băuturi
- O ceaşcă de cafea conţine aproximativ 80 de miligrame de

cafeină, iar o ceaşcă de ceai sau de băutură carbogazoasă conţine în
jur de 50 de miligrame.
- Ciocolata conţine şi ea cafeină şi teobromină, o substanţă
ce acţionează asemănător cafeinei.
- Ulterior, cafeina deshidratează organismul – veţi urina un
volum mai mare decât cel al apei conţinută în acea băutură.
- Cafeina blochează producerea melatoninei în creier.
Dr. Kenneth Wright Jr. a descoperit efectul inhibitor al cafeinei
asupra melatoninei în anul 1994. Efectul inhibitor al cafeinei asupra
producerii melatoninei de către glanda pineală a creierului pare să
dureze între şase până la nouă ore. Melatonina reglează funcţiile
organismului în timpul somnului şi induce somnul. Astfel, inhibarea
melatoninei este unul dintre motivele pentru care cafeina induce o
stare de trezire.
- Consumul regulat de cafeină de către femeile însărcinate
poate creşte riscul de a da naştere unor bebeluşi cu greutate sub
cea normală. Poate chiar să ducă la avort spontan sau malformaţii
ale fetusului.
- Cafeina inhibă enzimele folosite în formarea memoriei,
ulterior ducând la pierderea memoriei. S-a demonstrat de asemenea
că ea inhibă şi enzima numită fosfodiesterază, implicată în procesul
învăţării şi al dezvoltării memoriei.
- Cafeina poate să fie toxică pentru celulele nervoase. Unele
plante folosesc cafeina pentru a se apăra împotriva atacatorilor
lor. În cazul acestor atacatori, toxicitatea cafeinei se manifestă prin
scăderea vigilenţei naturale şi a capacităţii de a supravieţui în faţa
propriilor lor prădători. Ei uită cum să se camufleze şi devin o pradă
propriilor lor prădători. Aceasta este modul în care planta de cafea
scapă de proprii ei dăunători.
- Persoanele în vârstă şi copiii nu trebuie să consume cafeină.
Ea le poate afecta funcţiile normale ale creierului, iar capacitatea lor
de supravieţuire poate deveni mult mai puţin vie.
- Persoanele care beau între cinci şi şase ceşti de cafea pe zi

sunt de două ori mai predispuse la atac de cord.
- Cafeina poate deteriora ADN-ul şi să ducă la formarea de
ADN anormal, prin inhibarea mecanismului reparator al ADN-ului.
- S-a demonstrat apariţia unor anomalii genetice în cazul
animalelor şi plantelor cărora li s-a administrat cafeină.
- Cafeina atacă rezervele de energie ale celulelor creierului şi
le scade pragul de control, astfel încât celulele cheltuiesc excesiv de
mult din propria lor rezervă. Ea porneşte fără discernământ multe
funcţii consumatoare de energie până la punctul în care frizează
epuizarea. Atunci când celulele creierului care au fost influenţate
de cafeină se confruntă cu noua situaţie care cere deplina lor
cooperare, ele suferă o cădere de energie. Aceasta generează o
întârziere în răspunsul creierului – de unde şi epuizarea şi iritarea
ce apare după consumul în exces al cafeinei. Cafeina poate cauza
sindromul deficitului de atenţie în cazul tinerilor care beau prea
multe băuturi răcoritoare ce conţin cafeină.
- Apa generează prin ea însăşi energie hidroelectrică. Cafeina
din aceeaşi apă stimulează rinichii şi face ca şi mai multă apă decât
cea aflată în băutură să iasă din organism. Aceasta epuizează
rezervele de energie ale creierului.
Băuturile răcoritoare ce conţin cafeină şi îndulcitori artificiali
sunt şi mai periculoase decât cele care conţin zahăr. Îndulcitorii
artificiali sunt agenţi chimici puternici care păcălesc celulele
creierului sub masca zahărului. În mod normal, gustul dulce
este semnalat organismului chiar de la intrarea sa în corp. Prin
intermediul papilelor gustative, îndulcitorii programează creierul să
acţioneze ca şi cum o mare cantitate de zahăr pentru consum ar
fi intrat în corp şi va ajunge cât de curând în circulaţie. Deoarece
există un control strict al nivelului de zahăr în circulaţia sanguină,
creierul calculează efectele zahărului şi instruieşte şi programează
ficatul să nu mai sintetizeze zahăr din materia primă disponibilă, şi
să înceapă să stocheze zahăr. Atunci când se descoperă că zahărul
promis prin intermediul papilelor gustative nu este de găsit,
creierul şi ficatul emit imediat o senzaţie de foame pentru a găsi
hrană şi a acoperi deficitul de energie. Rezultatul este o stare de
anxietate în ce priveşte hrana. S-a demonstrat că persoanele care

consumă îndulcitori artificiali caută mâncare şi mănâncă mai mult
decât normal, în următoarele nouăzeci de minute după ingerarea
îndulcitorului. Acesta este motivul pentru care mai mult de 37% din
populaţie suferă de obezitate.
Prin urmare, băuturile răcoritoare ce conţin cafeină constituie
un fel de dublu risc pentru organism, deoarece cafeina cauzează
multe complicaţii, în vreme ce îndulcitorii artificiali au propriile lor
efecte chimice dăunătoare. Băuturile carbogazoase decafeinizate
şi fără zahăr pot fi foarte dăunătoare în cadrul regimurilor pentru
slăbit, în special când îndulcitorul artificial folosit este aspartamul.
Aspartamul a fost implicat în creşterea incidenţei tumorilor pe
creier şi a atacurilor de apoplexie.
Alcoolul în băuturi
- Alcoolul din băuturi cauzează deshidratarea – rinichii

elimină apa.
- Alcoolul blochează acţiunea sistemului de livrare de urgenţă
a apei către creier. El inhibă acțiunea vasopresinei şi face ca celulele
creierului să se deshidrateze. Mahmureala ce se instalează după ce
aţi consumat ceva mai mult alcool semnalează în fapt deshidratarea
creierului.
- Alcoolul poate crea dependenţă şi depresie funcţională.
- Alcoolul poate duce la impotenţă.
- Alcoolul poate afecta serios ficatul.
- Alcoolul poate reprima sistemul imunitar.
- Consumul de alcoolul poate creşte şansele de apariţie a
cancerului.
- Alcoolul produce radicali liberi (substanţe acide) care,
evident că atacă şi distrug unele ţesuturi delicate, dacă li se permite
să circule libere. Printre altele, melatonina este folosită pentru a
elimina aceşti radicali liberi. Rezultatul este o scădere a nivelului
melatoninei în organism.
- Dependenţa de alcool poate fi cauzată în parte de

deshidratarea membranei celulare, în special în celulele nervoase.
- Deshidratarea susţine secreţia endorfinelor naturale în
organism – factorul de dependenţă.
Acum că am menţionat alcoolul, daţi-mi voie să vă spun că şi
cei mai mari consumatori de alcool, de fapt caută apa. Apa are un
impact natural de saţietate prin intermediul hormonilor motilină,
serotonină şi adrenalină, şi care culminează prin stimularea
acţiunii endorfinelor în organism. Alcoolicii învaţă că, pe lângă
acţiunea stresantă de deshidratare a creierului, alcoolul va duce
şi la eliberarea de endorfine. Acesta este modul prin care ei devin
dependenţi de alcool. Dacă alcoolicii ar începe să-şi mărească
aportul zilnic de apă, sau să bea un pahar cu apă în locul unui pahar
cu bere sau cu băutura alcoolică preferată, dorinţa lor nestăvilită
pentru alcool ar începe să scadă şi ei ar fi capabili să renunţe la acest
obicei nesănătos incredibil de uşor.
Acţiunea naturală a alcoolului în creier este o inhibare de la
început până la sfârşit a tuturor funcţiilor sale, inclusiv cea a centrilor
de detectare a durerii. Centrii inhibitori din creier sunt primii care
ajung să intre în depresie. Acesta este modul în care unele persoane
simt o uşurare la nivel emoţional atunci când beau în prezenţa
altora. Dacă aceste persoane ar fi singure, probabil că alcoolul le-
ar face să doarmă. Pe scurt, alcoolul este un depresiv. Persoanele
depresive nu ar trebui să consume alcool. Pe de altă parte, apa nu
duce la depresia creierului, conferind o stare de bună dispoziţie
mult mai satisfăcătoare şi durabilă, aducând multă energie pentru
toate activităţile dorite.
Sucurile şi laptele în locul apei
Înlocuirea apei necesară în organism cu sucuri şi lapte duce

la apariţia a multiple probleme. Prea mult suc de portocale creşte
producţia de histamină şi poate duce la apariţia astmului la copii
şi adulţi. Chiar şi zahărul natural din sucuri va programa ficatul pe
programul de stocare a grăsimilor – o reţetă pentru a deveni gras.
Laptele ar trebui considerat un aliment. Sugarii care sunt

hrăniţi cu lapte praf în locul laptelui matern, ar trebui să îl primească
într-o formă mult mai diluată decât cea care este folosită în prezent.
Bebeluşii care nu sunt alăptaţi la sân ar trebui să primească apă în
cadrul regimului lor alimentar. În cadrul unor autopsii, s-a arătat că
bebeluşii care nu mai erau hrăniţi cu lapte matern, aveau artere ale
inimii ce prezentau semne de colesterol. Este adevărat că laptele
este o sursă lichidă bună de calciu şi proteine pentru menţinerea
sănătăţii, totuşi, laptele nu ar trebui considerat un substitut integral
al apei de care are nevoie organismul. Ar trebui să ne aducem aminte
că laptele de vacă este în mod natural formulat pentru viţelul care
începe să meargă la câteva ore de la naştere. Administrarea de
lapte de vacă nediluat bebeluşilor şi copiilor care încă nu se mişcă
prea mult ar putea aduce multe probleme în viitor.
Este evident că organismul uman are multe moduri distincte de a
indica nevoile sale generale sau locale de apă, incluzând producerea
multor complicaţii localizate cum ar fi astmul şi alergiile. Alte semne
drastice ale nevoilor de apă ale organismului sunt durerile cronice
localizate cum ar fi arsurile la stomac, dispepsia, durerea articulară
reumatoidă, durerea de spate, migrenele, durerile de picioare
în timpul mersului, durerile abdominale şi, cel mai avansat dintre
indicii, angina pectorală. Complicaţiile, cum ar fi hipertensiunea,
boala Alzheimer, scleroza multiplă, distrofia musculară, ocluziile
arterelor datorită depunerilor de colesterol (care duc la atac de
cord şi accidente vasculare cerebrale) şi diabetul, pot de asemenea
să fie legate de deshidratare. Şi nu în ultimul rând, consider că şi
cancerul poate fi o problemă de sănătate majoră care are legătură
cu lipsa persistentă a apei din organismul uman.
Deshidratarea cronică produce multe simptome, semne şi, în
final, boli degenerative. Efectul fiziologic al tipului de deshidratare
care produce oricare dintre aceste probleme menţionare anterior în
carte, este mereu aproape acelaşi. Diferitele organisme manifestă
simptomele timpurii ale lipsei de apă în moduri diferite, dar în cazul
deshidratării persistente care a fost camuflată de medicamentele
prescrise, unul câte unul, celelalte simptome îşi vor face apariţia, şi,
în cele din urmă, acea persoană va suferi de multiple „boli“.
În cadrul medicinei, noi am etichetat aceste afecţiuni ca fiind

indiscutabil „boli“, sau le-am grupat ca fiind diferite „sindromuri“.
În ultimii ani, am grupat unele dintre aceste sindromuri – pe baza
unor teste de sânge specifice – şi le-am denumit boli autoimune,
cum ar fi lupus, scleroza multiplă, distrofia musculară, diabetul
insulino-dependent şi aşa mai departe.
Până în prezent, cercetările medicale au fost realizate plecând
de la ipoteza că multe afecţiuni – pe care eu personal le consider a fi
stadii ale deshidratării sau complicaţii ale deshidratării – sunt boli de
o etiologie necunoscută. Din prisma perspectivelor actuale asupra
problemelor de sănătate umane, noi nu ne este permis să folosim
cuvântul a vindeca. Noi putem cel mult să „tratăm“ o afecţiune şi să
sperăm că ea nu „va recidiva“.
Din propria mea perspectivă, cele mai dureroase boli
degenerative sunt stări de deshidratare avansată localizată – având
diferite tipare. În mod natural, atunci când deshidratarea este
corectată, problema va fi tratată, asta dacă efectele nocive ale
deshidratării nu au fost prea extinse. Cred de asemenea că, pentru
a evalua problemele datorată deficienţelor – deficienţa apei fiind
doar una dintre ele – noi nu trebuie să urmăm aceleaşi protocoale de
cercetare care sunt aplicate în studiul produselor chimice. Tot ceea
ce trebuie să facem este identificarea deficienţelor şi corectarea lor.
Este acum limpede că tratamentul tuturor afecţiunilor produse
de deshidratare este acelaşi – un singur protocol de tratament
pentru un număr enorm de afecţiuni. Nu-i aşa că e minunat? Un
program care rezolvă multe probleme şi evită interferenţele
costisitoare şi nenecesare cu organismul.
Primul pas în cadrul acestui program de tratament implică o
ajustare clară şi hotărâtă a consumului zilnic de apă. Deshidratarea
persistentă poate de asemenea cauza pierderea disproporţionată
a anumitor elemente care ar trebui să fie disponibile în cantităţi
adecvate în rezervele organismului. În mod natural, protocolul
ideal de tratament va implica corectarea adecvată a perturbării
metabolice asociate. Pe scurt, tratamentul bolilor produse de
deshidratare implică de asemenea corectarea deficienţelor
secundare pe care deficienţa apei le-a cauzat în anumite ţesuturi
din organism. Acest fenomen de deficienţă multiplă cauzată de

deshidratare este rădăcina multor boli degenerative.
O transformare a modului de viaţă devine vital pentru corectarea
oricărei boli produse de deshidratare. Temelia terapiei de vindecare
cu ajutorul apei constă pe scurt în: un consum de apă şi sare în
cantitate suficientă, realizarea cu regularitate a exerciţiilor fizice, un
regim alimentar echilibrat, bogat în minerale, care să includă multe
fructe şi legume şi acizii graşi esenţiali necesari pentru sinteza
membranelor celulelor, a hormonilor şi a izolării nervilor, eliminarea
cafeinei şi a alcoolului din alimentaţie şi practica meditaţiei, pentru
purificarea şi armonizarea mentală. Evitarea îndulcitorilor artificiali
din regimul alimentar este o condiţie absolută pentru o sănătate
debordantă.
Trebuie de asemenea să ne aducem aminte că genul de
deshidratare care se manifestă sub forma astmului, lasă şi alte
cicatrici în interiorul anumitor părţi din organismul uman. Tocmai
de aceea astmul manifestat în copilărie este o afecţiune extrem de
devastatoare întrucât lasă urme în organismul copiilor şi ulterior,
în viaţă, îi poate expune la diferite probleme de sănătate. Viziunea
pe care am căpătat-o asupra efectelor extrem de dăunătoare ale
deshidratării din timpul copilăriei este motivul pentru care mi-am
concentrat atât de mult eforturile în eradicarea astmului la copii.
Primul nutrient de care are nevoie organismul este apa. Apa
este un nutrient. Ea generează energie. Apa dizolvă mineralele,
proteinele, amidonul şi alte componente solubile în apă şi, asemeni
sângelui, le transportă în organism pentru distribuire. Imaginaţi-vă
că sângele este asemeni apei de mare care poartă cu ea mai multe
specii de peşti – celule roşii, celule albe, trombocite, proteine şi
enzime care înoată către destinaţie. Serul sângelui are aproape
aceeaşi compoziţie şi proporţie minerală ca şi apa de mare.
Organismul uman se află într-o constantă nevoie de apă. El
pierde apă prin plămâni atunci când expirăm. El pierde apă prin
transpiraţie, prin producerea de urină şi în cadrul peristaltismului
intestinal. O persoană bine hidratată produce o urină fără culoare –
fără a lua în considerare culoarea vitaminelor şi a coloranţilor naturali
din mâncare. Prin comparaţie, o persoană deshidratată produce
o urină de culoare galbenă. O persoană cu adevărat deshidratată

produce o urină de culoare portocalie. O excepţie sunt persoanele
care urmează tratamente cu diuretice şi care scot apă din trupurile
lor deja deshidratate, şi cu toate acestea urina lor nu are culoare.
Organismul are nevoie de nu mai puţin de doi litri de apă şi de
o jumătate de linguriţă de sare pe zi pentru a compensa pierderile
sale naturale prin urină, respiraţie şi transpiraţie. O cantitate mai
mică decât cea menţionată va adăuga o greutate în plus rinichilor.
Ei vor trebui să muncească şi mai mult pentru a concentra urina
şi a excreta cât mai multe substanţe chimice toxice în cât mai
puţină apă posibilă. Acest proces este extrem de costisitor pentru
celulele rinichilor. O metodă empirică de estimare pentru cei care
sunt mai îndesaţi, este să bea aproximativ 28-30 grame la fiecare
kilogram-corp. O persoană cu greutatea 90 de kg va avea nevoie
să bea aproximativ 2,8 litri. Apa ar trebui băută oricând simţim că
ne este sete, chiar şi în timpul mesei. Consumul de apă în timpul
mesei nu ne afectează drastic procesul digestiei, dar deshidratarea
în timpul consumului de hrană ne afectează. Trebuie de asemenea
să beţi două pahare de apă dimineaţa, la trezire, pentru a corecta
pierderea de apă din timpul celor opt ore de somn.
Capitolul 13
Mineralele sunt vitale
Anumite minerale au nevoie să treacă de mediul acid al

stomacului înainte să ajungă să fie absorbite prin mucoasa
intestinală. Acestea sunt zincul, magneziul, manganul, seleniul, fierul,
cuprul, cromul şi molibdenul. Această listă este prezentată, conform
viziunii mele, în ordinea importanţei lor în organismul uman.
Elementele minerale de care organismul are nevoie în cantităţi mari
sunt natriul, potasiul, calciul şi magneziul.
Natriul va îndeplini nevoile osmotice şi va echilibra fluidul
din mediul exterior şi din jurul celulelor organismului, lucru de o
importanţă vitală pentru funcţionarea creierului. Dacă cineva se
supra-hidratează şi va forţa sarea să iasă din organism fără a o
înlocui, celulele creierului se vor umfla gradat. Acea persoană ar
putea să sufere leziuni la nivelul creierului şi să moară. Aceasta se
petrece din când în când la persoanele care practică exerciţii fizice
cu regularitate, transpiră abundent şi pierd sare, iar apoi continuă
să bea doar apă fără a mai înlocui sarea pierdută. Aşa cum am mai
spus în repetate rânduri, sarea nu este dăunătoare pentru noi. Ea
nu creşte presiunea sanguină. Ceea ce duce la creşterea presiunii
sanguine este în fapt insuficienţa altor minerale care se ataşează şi
menţin apa în interiorul celulelor. Dacă este administrată împreună
cu alte minerale, în fapt, sarea va scădea presiunea sanguină la
nivele normale.
Potasiul, calciul, magneziul şi zincul sunt principalele minerale
care reglează nivelele de apă din interiorul celulelor. Aceste elemente
sunt necesare pentru a menţine interiorul celulelor organismului în
echilibru osmotic şi în bună stare de funcţionare. Aceste elemente
lucrează împreună cu natriul pentru a menţine presiunea sanguină la
nivelul ei normal.
Suplimentele de vitamine care se găsesc acum pe piaţă sunt

alcătuite în aşa fel încât să furnizeze necesarul zilnic de minerale
esenţiale – în afară de natriu, calciu şi potasiu. Restul mineralelor
vitale sunt disponibile din plin în varietatea de alimente pe care o
consumăm. Prin urmare, suplimentele de vitamine şi minerale sunt
recomandate ca o măsură de precauţie, în cazul în care regimul
nostru alimentar zilnic nu este de cea mai bună calitate şi nu conţine
suficiente fructe şi legume.
Elementele minerale toxice sunt mercurul, plumbul, aluminiul,
arsenicul, cadmiul şi, în cantităţi mari, şi fierul. Aceste minerale
trebuie evitate – ele se absorb mai repede de către organism dacă
stomacul este mai puţin acidic decât în mod normal.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, unii dintre noi producem
din ce în ce mai puţin acid la nivelul stomacului. Această afecţiune
este denumită aclorhidrie. Persoanele suferind de aclorhidrie pot
să ajungă să sufere deficienţe de minerale în organism. Ele au de
asemenea probleme în digestia cărnii.
În culturile străvechi, consumul de murături împreună cu
mâncarea era o măsură de precauţie pentru a preveni această
problemă. Folosirea oţetului în salatele consumate împreună cu
mâncarea are acelaşi efect, dacă sosul pentru salată are gustul
acru. Dacă mâncarea conţine multă carne, în mod normal stomacul
secretă suficient acid pentru a degrada carnea în particule mici,
digerabile. La nivelul intestinelor, aceste particule mici sunt apoi
reduse la dimensiunea componentelor sale de aminoacizi şi apoi
sunt absorbite. Persoanele care au probleme cu digestia hranei ar
trebui să-şi facă un obicei din a adăuga nişte lămâie şi murături în
alimentaţia lor.
Murăturile adecvate pentru acest scop ar fi următoarele:
conopida, gogonelele, morcovii, ţelina, ceapa, ciupercile, vinetele şi
varza, amestecate cu sare şi piper. Ingredientele trebuie puse într-un
borcan, acoperite cu un oţet de calitate şi lăsate timp de câteva zile
să se pătrundă. Atunci când se consumă, particulele mici înmuiate
în oţet se vor amesteca împreună cu hrana din stomac şi vor acidifia
imediata lor vecinătate pentru ca enzimele să devină active pentru
digestie. Pieţele cu alimente din zona Orientului Mijlociu au acest

gen de murături gata preparate.
Sarea – eternul remediu
Sarea este o substanţă vitală pentru supravieţuirea tuturor

vieţuitoarelor, în special a oamenilor, şi în special a oamenilor
suferind de astm, alergii şi boli autoimune.
Sarea este „remediul“ care a fost folosit de către vindecători
de-a lungul timpului. În anumite culturi, sarea valorează
echivalentul greutăţii ei în aur şi chiar aşa se şi comercializează. În
ţările deşertice, oamenii ştiu că consumul de sare este asigurarea
lor pentru supravieţuire. Pentru aceşti oameni, minele de sare sunt
echivalentul minelor de aur.
După ani de zile în care sarea a fost blamată de specialiştii în
medicină (care totuşi erau ignoranţi) şi de către papagalii lor din
mass-media, importanţa sării ca supliment alimentar a început din
nou să fie cunoscută şi recunoscută. Am făcut parte dintre primele
voci care au înfăptuit această transformare.
Apa, sarea şi potasiul, împreună, reglează conţinutul de
apă din organism. Apa reglează conţinutul de apă din interiorul
celulei strecurându-se în toate celulele la care ajunge. Ea trebuie
să pătrundă pentru a curăţa şi extrage reziduurile toxice ale
metabolismului celulei. De îndată ce apa ajunge în celule, conţinutul
de potasiu al celulelor o prinde şi o ţine acolo – atâta vreme cât
potasiul se găseşte în interiorul celulelor. Chiar şi în regnul vegetal,
ceea ce conferă fermitate fructelor este potasiul care ţine apa în
interiorul fructului. Hrana noastră zilnică are cantităţi considerabile
de potasiu provenind de la sursele sale naturale de fructe şi legume,
dar nu şi sare din sursă naturală. Tocmai de aceea avem nevoie să
adăugăm sare în regimul nostru alimentar zilnic. Notă: nu luaţi
prea mult potasiu ca supliment alimentar, întrucât poate cauza
probleme!
Sarea forţează o anumită cantitate de apă să-i ţină companie
în afara celulelor (retenţia osmotică a apei de către sare). Aceasta
echilibrează cantitatea de apă ce este reţinută în interiorul celulelor.

La modul fundamental, există două oceane de apă în organism:
unul este menţinut în interiorul celulelor organismului, iar altul este
menţinut în exterior. O sănătate debordantă depinde de acest
echilibru fin dintre volumele acestor două oceane. Acest echilibru
este atins atunci prin intermediul consumului regulat de apă,
de fructe şi legume bogate în potasiu şi care conţin şi vitaminele
necesare organismului, şi sare. Sarea de mare nerafinată, care
conţine şi alte minerale de care organismul are nevoie, este cea
mai bună. Sarea de mare poate să nu conţină suficient iod pentru
a menţine glanda tiroidă într-o stare bună de funcţionare, şi
aceasta ar putea să ducă la formarea guşei. Consumul regulat de
multivitamine ce conţin şi iod este esenţial. O altă sursă de iod sunt
capsulele, disponibile în farmacie sau plafar.
Atunci când apa nu este suficientă pentru a intra liberă în
celule, ea este filtrată din oceanul sărat din exterior şi apoi injectată
în celulele care sunt suprasolicitate, în ciuda lipsei de apă. Această
muncă secundară şi urgentă de a furniza celulelor importante apă
injectată este motivul pentru care, în cazul deshidratării severe,
organismul reţine sare şi dezvoltă edeme – pentru a avea şi mai
multă apă disponibilă pentru a o filtra şi injecta apoi în celule.
Modul în care au fost concepute organismele noastre face ca
volumul apei din oceanul exterior să se extindă pentru a avea apă
suplimentară în rezerve pentru filtrarea şi injectarea de urgenţă
în celulele vitale. Pentru a ajunge la aceasta, creierul comandă
rinichilor reţinerea unei cantităţi mai mari de sare şi apă. Această
directivă a creierului este motivul pentru care se formează edeme
atunci când nu bem suficientă apă.
Atunci când lipsa de apă din organism atinge nivele mai critice,
iar furnizarea de apă prin injectarea celulelor devine principala
modalitate de aprovizionare a din ce în ce mai multe celule, apare
necesitatea unei creşteri asociate a presiunii de injectare. Creşterea
semnificativă a presiunii necesare pentru injectarea apei în celule
devine măsurabilă şi este etichetată drept „hipertensiune“, sau
presiune mărită a sângelui.
La început, procesul filtrării şi furnizării apei în celule este
mult mai eficient noaptea, atunci când corpul fizic este în poziţie
orizontală. În această poziţie, apa colectată, care în timpul zilei se
aşează în special la nivelul picioarelor, nu trebuie să lupte cu forţa
gravităţii pentru a intra în circuitul sanguin. Dacă acest proces de
hidratare de urgenţă a anumitor celule se prelungeşte prea mult,
plămânii vor începe să fie supraîncărcaţi cu apă în timpul nopţii,
iar respiraţia devine greoaie. Persoana în cauză are nevoie de mai
multe perne pentru a avea o poziţie mai aproape de verticală în
timpul somnului. Această afecţiune este denumită astm cardiac, şi
este o consecinţă a deshidratării. Totuşi, în cazul acestei afecţiuni,
la început nu trebuie să vă supraîncărcaţi sistemul bând prea multă
apă. Consumul de apă trebuie crescut gradat şi eşalonat – până când
producţia de urină începe să crească în acelaşi ritm cu creşterea
consumului de apă.
Atunci când bem suficient de multă apă pentru ca urina să fie
limpede, vom elimina şi o mare cantitate de sare care a fost reţinută.
Acesta este modul în care putem elimina edemul din organism. Nu
prin diuretice, ci bând mai multă apă! Apa este cel mai bun diuretic
din câte există.
La o persoană care suferă de edem extins, şi a cărei inimă bate
uneori neregulat sau rapid la cel mai mic efort, creşterea consumului
de apă trebuie să se facă neapărat gradat şi eşalonat, dar nu trebuie
să ne abţinem de la apă. Consumul de sare va trebui să fie limitat
pentru două-trei zile, deoarece organismul încă se află într-un
program epuizant de reţinere a sării. De îndată ce edemul a fost
eliminat, sarea trebuie să fie din nou adăugată regimului alimentar.
Dacă apar bătăi neregulate ale inimii, sau dacă pulsul este rapid şi
agitat deşi nu există niciun edem, atunci creşterea consumului de
apă, sare şi alte minerale cum ar fi magneziul, calciul şi puţin potasiu
va alina problema.
Sarea – unele dintre miracolele ei ascunse
Pe lângă reglarea volumului de apă din organism, sarea mai are

multe alte funcţii importante:
- Sarea este un antihistaminic natural şi puternic. Ea poate fi
folosită pentru a alina accesele de astm. Puneţi puţină sare pe limbă

după ce aţi băut un pahar sau două de apă. Este la fel de eficientă ca
un inhalator, dar este lipsită de toxicitate. Trebuie să beţi unul sau
două pahare de apă înainte de a pune sarea pe limbă. Acest mod de
folosire a sării este numai pentru situaţii de urgenţă. În mod normal,
ar trebui să o adăugaţi în hrană sau în apă înainte să o beţi.
- Sarea este un element antistres puternic în organism.
- Sarea este vitală pentru extragerea excesului de aciditate
din interiorul celulelor, în special din celulele creierului. Dacă nu
vreţi să ajungeţi să suferiţi de boala Alzheimer, nu urmaţi regimuri
fără sare şi nu urmaţi o medicaţie cu diuretice pentru o perioadă
prea lungă de timp!
- Sarea este vitală pentru rinichi, pentru a curăţa excesul de
aciditate şi pentru a trece acea aciditate în urină. Fără o cantitate
suficientă de sare în organism, corpul va deveni din ce în ce mai
acidic.
- Sarea este esenţială în tratamentul tulburărilor emoţionale
şi afective. Litiul este un substitut al sării folosit în tratamentul
depresiei.
- Sarea este esenţială pentru păstrarea nivelelor de
serotonină şi melatonină din creier. Atunci când apa şi sarea
îşi îndeplinesc sarcinile lor naturale de antioxidanţi, curăţând
reziduurile toxice din organism, aminoacizii esenţiali, cum ar
fi triptofanul şi tirozina, nu vor mai fi sacrificaţi ca antioxidanţi
chimici. Într-un organism foarte bine hidratat, triptofanul este pus
deoparte şi apoi transportat la nivelul ţesutului creierului unde
este folosit pentru sinteza serotoninei, melatoninei şi triptaminei –
neurotransmiţători antidepresivi esenţiali.
- În opinia mea, sarea este vitală pentru prevenirea şi
tratarea cancerului. Celulele canceroase sunt ucise de oxigen, ele
sunt organisme anaerobe. Ele trebuie să trăiască într-un mediu cu
nivel scăzut de oxigen. Atunci când organismul este bine hidratat
iar sarea expansionează volumul circulaţiei sanguine pentru a
ajunge la anumite zone din organism, oxigenul şi celulele sistemului
imunitar (care sunt acum activate şi motivate) din sânge ajung la
nivelul ţesutului canceros şi îl distrug. Aşa cum am mai explicat,
deshidratarea – lipsa apei şi a sării – reprimă sistemul imunitar şi

activitatea celulelor sale care luptă împotriva bolilor din organism.
- Sarea este vitală pentru menţinerea tonusului şi a vigorii
muşchilor. Lipsa de control a vezicii urinare şi scăparea involuntară
a urinei pot fi şi ele consecinţa unui consum insuficient de sare.
Scrisoarea care urmează este de la Dottlee Reid, care, la vârsta de
şaizeci de ani relatează aspecte semnificative.
Am ales să tipăresc această scrisoare pentru a împărtăşi
milioanelor de cetăţeni mai în vârstă din America (care s-ar putea
să urmeze o medicaţie pe bază de diuretice) vestea cea bună, şi
anume că un consum adecvat de sare i-ar putea salva de la jena de
a avea permanent scutece.
Dragă dr. Batmanghelidj,

În 25 iunie 1999, am fost nevoită să merg acasă de la serviciu
deoarece durerea de la genunchi devenise insuportabilă. (Aceasta era
o rană mai veche, făcută cu ani în urmă de către un chiropractician,
şi care fusese lovită din nou.) Am stat foarte mult în pat, întrucât era
foarte dificil să merg.
Am primit cartea şi casetele tale (Your Body’s Many Cries for
Water / „Nesfârşitele plânsete ale trupului tău după apă”). Prin 3 iulie
1999 m-am hotărât să încerc să merg puţin prin jurul blocului. Am
reuşit, iar pe 4 iulie am mai mers încă şase blocuri până la biserică. Pe 5
iulie 1999, am mers cu maşina vreme de şapte ore, cu doar două opriri
pentru toaletă. Am o vezică urinară foarte slabă şi chiar îmi luasem
haine de rezervă, întrucât eram sigură că o să am nevoie de ele. Am
ajuns la destinaţie fără nicio picătură pe hainele mele, şi pentru prima
oară în viaţă nu eram obosită, şi chiar am făcut încă o plimbare înainte
de culcare.
Eram foarte slabă şi regimul meu alimentar era foarte limitat.
Brusc am descoperit că începeam să mănânc alimente pe care nu le
mai mâncasem de ani de zile – piersici, cantalup, pepene, tomate,
ananas şi chiar dulciuri – şi m-am bucurat de ele fără a avea vreun
efect secundar.
Nu am băut nimic altceva decât apă, şi asta de ani de zile, dar
în schimb scosesem complet sarea din alimentaţie. O greşeală cât se

poate de gravă! Muşchii mei strigau de-adevăratelea, la fel ca multe
alte părţi din fiinţa mea. Încă mai am probleme ce trebuie vindecate,
dar învăţ cum să-l ascult şi sper să apuc ziua în care să nu mai am
probleme cu aerofagia, digestia, circulaţia şi alergiile. Trebuie să spun
cu toată credinţa că în majoritatea zilelor chiar mă simt mai bine, şi
am o experienţă de mulţi ani, dar nu vă pot mulţumi îndeajuns pentru
ajutorul dumneavoastră.
- Sarea poate fi eficientă în stabilizarea unui ritm cardiac

neregulat şi, contrar părerii greşite că ea generează presiune
mărită a sângelui, ea este în fapt esenţială pentru reglarea
presiunii sanguine – conjugată cu apa şi alte minerale pe care le-am
menţionat anterior. Bineînţeles că proporţiile sunt critice. Un regim
hiposodic combinat cu un consum ridicat de apă ar putea să ducă, la
unele persoane, la creşterea tensiunii sanguine. Logica este simplă.
Dacă beţi apă dar nu consumaţi sare, apa nu va rămâne în circulaţia
sanguină într-un mod adecvat, pentru a umple complet vasele de
sânge. La unele persoane, aceasta se poate solda cu senzaţia de
ameţeală, la altele va duce la constricţia arterelor până în punctul în
care se va înregistra o creştere a presiunii sanguine. Unul sau două
pahare de apă şi nişte sare – puţină sare pusă pe limbă – va linişti
rapid şi eficient o inimă agitată şi „săltăreaţă“ şi, pe termen lung,
va reduce presiunea sanguină. Pentru a stabili echilibrul adecvat de
apă şi sare în regimul vostru alimentar, consultaţi-vă doctorul.
- Sarea ajută la reglarea regimului somnului. Este un hipnotic
natural. Dacă beţi un pahar plin cu apă, şi apoi puneţi câteva granule
de sare pe limbă şi le lăsaţi să stea acolo, veţi intra într-un somn
profund, natural. Nu folosiţi sarea pe limbă decât dacă aţi băut şi
apă. Folosirea repetată doar a sării poate să ducă la sângerarea
nasului. Obiceiul de a bea apă şi de a adăuga o cantitate mică de sare
în regimul alimentar vă va ajuta să vă reglaţi somnul.
- Sarea este un element vital necesar pentru diabetici. Ea
ajută la echilibrarea nivelelor de zahăr din sânge şi reduce nevoia de
insulină în cazul celor dependenţi de insulină pentru a-şi normaliza
nivelul de zahăr din sânge. Apa şi sarea pot reduce magnitudinea
problemelor secundare de la nivelul ochilor şi al vaselor de sânge

asociate diabetului.
- Sarea este vitală pentru generarea energiei hidroelectrice
în toate celulele organismului. Este utilizată pentru generarea locală
de energie în locaţiile în care celulele au nevoie de energie.
- Sarea este vitală pentru transmiterea şi procesarea
informaţiilor celulelor nervoase pe întreaga durată de timp în care
celulele creierului funcţionează: din momentul concepţiei şi până la
moarte.
- Sarea este vitală pentru absorbţia particulelor de hrană prin
intermediul tractului intestinal.
- Sarea este vitală pentru curăţarea plămânilor de dopurile
de mucus şi de flegma lipicioasă, în special în cazurile de astm
bronşic, emfizem pulmonar şi fibroză cistică.
- Câteva granule de sare aşezate pe limbă ne pot ajuta să
stopăm o tuse seacă persistentă.
- Sarea este vitală pentru curăţarea catarului nazal şi în
congestia sinusurilor.
- Sarea poate ajuta în prevenirea gutei şi a artritei gutoase.
- Sarea este esenţială pentru prevenirea crampelor
musculare.
- Sarea este vitală în prevenirea salivării excesive, chiar şi în
cazurile în care producţia este atât de abundentă încât se prelinge
afară din gură în timpul somnului. Nevoia de a curăţa constant
excesul de salivă indică o lipsă de sare în organism.
- Osteoporoza poate fi rezultatul unei deficienţe de sare şi
apă în organism.
- Sarea este absolut vitală pentru a face ca structura osoasă
să fie solidă.
- Sarea poate ajuta la menţinerea încrederii în sine şi a unei
imagini pozitive despre propria persoană – aceasta fiind rezultatul
controlului personalităţii realizat de serotonină şi melatonină.
- Sarea ajută la menţinerea libidoului.
- Sarea poate ajuta la reducerea bărbiei duble. Atunci când
organismul nu are suficientă sare, înseamnă că organismul cu

siguranţă nu are nici suficientă apă. Glandele salivare simt lipsa de
sare şi sunt obligate să producă mai multă salivă pentru a lubrifia
în timpul masticaţiei şi înghiţirii hranei, şi de asemenea să ajute
stomacul cu apa necesară pentru descompunerea hranei. Circulaţia
sanguină prin glandele salivare creşte, iar vasele de sânge devin mai
„permeabile“ pentru a aproviziona glandele cu şi mai multă apă
pentru a produce saliva. Această „permeabilitate“ se răsfrânge şi în
zone situate dincolo de glandele propriu-zise, cauzând apariţia unei
umflături sub pielea bărbiei, obrajilor şi până la nivelul gâtului.
- Sarea poate ajuta în prevenirea venelor varicoase şi a
vinişoarelor de pe picioare şi şolduri.
- Sarea de mare conţine până la optzeci de minerale de care
organismul are nevoie. Unele dintre aceste minerale sunt necesare
în cantităţi foarte mici. Sarea de mare nerafinată este cea mai bună
alegere dintre toate formele de sare existente pe piaţă. Sarea de
masă obişnuită care se poate cumpăra din supermarketuri este
lipsită de elementele însoţitoare şi poate să conţină aditivi cum ar
fi silicatul de aluminiu, pentru a o menţine poroasă şi sub formă de
praf. Aluminiul este un element extrem de toxic pentru sistemul
nostru nervos. El este considerat a fi una din cauzele primare ale
apariţiei bolii Alzheimer. Sarea de mare însă nu este bogată în iod, şi
tocmai de aceea acesta trebuie luat cu supliment alimentar.
Pe cât de folositoare este sarea din organism în cazul astmului
bronşic, pe atât de dăunător este excesul de potasiu. Prea mult suc
de portocale, prea multe banane şi orice băutură răcoritoare pentru
sportivi care conţine prea mult potasiu, poate să încurajeze apariţia
unei crize de astm, în special dacă înainte de începerea exerciţiilor
fizice se consumă prea multe banane sau prea multe băuturi de
genul celor menţionate mai sus. Acestea pot duce la apariţia unei
crize de astm indusă de exerciţiile fizice. Pentru a preveni asemenea
crize, consumarea unei cantităţi mici de sare înainte de exerciţiile
fizice va creşte capacitatea plămânilor pentru schimbul de aer. Ea
va reduce de asemenea transpiraţia în exces.
Adăugarea de puţină sare în sucul de portocale poate fi un obicei
bun pentru a echilibra acţiunile sodiului şi potasiului în menţinerea
volumului necesar de apă în interiorul şi exteriorul celulelor. În

unele culturi, sarea se adaugă pe pepeni şi pe alte fructe pentru a le
accentua gustul dulce. În fapt, aceste fructe conţin preponderent
potasiu. Adăugând puţină sare pe ele înainte să le mâncăm, vom
avea un echilibru între sodiul şi potasiul consumat. Acelaşi lucru ar
trebui făcut şi în cazul sucurilor.
Într-una din zile am primit un telefon de la unul dintre cititorii
mei pentru a-mi relata cum a putut să-i facă rău, fără să vrea,
propriului său fiu. Ştiind că sucul de portocale conţinea multă
vitamina C, el şi-a forţat fiul să bea mai multe pahare de suc pe zi.
Băiatul a început să aibă probleme de respiraţie şi a avut mai multe
crize de astm până când a ajuns la facultate şi a ieşit de sub sfera
de influență a tatălui său. Atunci astmul a dispărut, iar respiraţia sa
a redevenit normală. Acest părinte mi-a spus că a trebuit să-şi sune
fiul şi să-şi ceară iertare pentru faptul că i-a produs atâtea neplăceri
în copilărie. Cu cât fiul se răzvrătea mai mult împotriva sucului de
portocale, cu atât mai mult insista tatăl ca el să-l bea, convingându-l
că o cantitate mare era sănătoasă pentru el.
Calculând empiric, aveţi nevoie de 3-4 grame de sare pe zi,
pentru fiecare zece pahare de apă pe care le beţi. Trei grame de
sare sunt aproximativ o jumătate de linguriţă. Un calcul şi mai
simplu este un sfert de linguriţă de sare pentru un litru de apă (ştiu
pe cineva care ia mai mult de o linguriţă de sare pe zi pentru a-şi
controla astmul bronşic). Sarea trebuie consumată de-a lungul
întregii zile. Dacă faceţi exerciţii fizice şi transpiraţi, aveţi nevoie
de mai multă sare. În climatele calde, atunci când pierdeţi apă prin
porii pielii fără să vă daţi seama, aveţi nevoie de şi mai multă sare. În
aceste climate, sarea poate să ne ajute să supravieţuim şi să avem
o sănătate înfloritoare, lipsa ei putând să ducă la epuizare datorită
căldurii şi chiar moarte.
Atenţie! În acelaşi timp, nu trebuie să abuzaţi de sare. Trebuie

să fiţi atenţi la cantităţile de apă şi sare necesare organismului.
Asiguraţi-vă mereu că beţi suficientă apă pentru a elimina excesul
de sare din organism. Dacă greutatea voastră a crescut brusc
într-o zi în care nu aţi consumat prea multă mâncare, atunci sigur
aţi consumat prea multă sare. În acest caz, abţineţi-vă de la sare

pentru o zi şi beţi multă apă pentru a creşte producţia de urină şi a
scăpa de inflamaţii. Pentru a vă determina echilibrul adecvat de apă
şi sare din regimul vostru alimentar este util să vă consultaţi medicul
curant.
Dacă începeţi să beţi apă conform protocolului meu, vă va face
bine să luaţi şi suplimente de vitamine în fiecare zi, în special dacă
nu realizaţi prea multe exerciții fizice şi nu consumaţi din belşug
legume şi fructe. Proteinele din carne şi peşte sunt surse bune de
seleniu şi zinc. Dacă sunteţi într-o perioadă stresantă, sau cel puţin
până se termină, v-ar prinde bine să adăugaţi regimului alimentar
nişte vitamina B6 şi zinc, pe lângă ceea ce luaţi prin tabletele de
vitamine şi alimentaţie.
Dacă suferiţi de herpes facial (virusul herpes simplex - pe buze
sau chiar pe ochi) sau de herpes genital, asiguraţi-vă că adăugaţi
zinc şi vitamina B6 în regimul alimentar zilnic. Inflamaţiile virale ar
putea să se datoreze unei deficienţe de zinc şi complicaţiilor sale
asociate.
Capitolul 14
Alte elemente esenţiale pentru sănătate şi
vindecare
În timp ce apa, sarea şi mineralele sunt vitale pentru o stare

optimă de sănătate, nutrienţii pe care îi primim prin intermediul
hranei consumate sunt de asemenea importanţi, aşa cum este şi
nevoia de a practica exerciţii fizice cu regularitate. În acest capitol,
că voi oferi o scurtă trecere în revistă a altor elemente esenţiale –
proteinele, grăsimile, fructele, legumele, lumina solară şi exerciţiile
fizice – necesare pentru sănătate şi vindecare.
Proteinele
Mulţi experţi sunt de părere că organismul are nevoie zilnic

de un minim de 1,1-1,4 grame de proteine de calitate pentru
fiecare kilogram-corp. O persoană având o greutate de 90 de kg
are astfel nevoie de aproximativ 120 de grame de proteine pe zi
pentru a-şi menţine masa musculară. La acest nivel de consum de
proteine organismul îşi va păstra compoziţia normală de rezerve de
proteine şi nu le va accesa pentru a epuiza unele dintre rezervele de
aminoacizi.
Copiii au nevoie de un minim de bază de 2 grame de proteine
pentru fiecare kilogram-corp.
Trebuie să ţineţi minte că proporţia de proteine din alimentele
cu multe proteine variază de la o sursă la alta. Spre exemplu: un
ou cântăreşte aproximativ 50 de grame, dar are abia 6 grame de
proteină pură; 100 grame de carne conţine aproximativ 25 grame
de proteină pură; 100 grame de brânza sărată conţine aproximativ
25 grame de proteină pură; 100 grame de brânza dulce conţine
aproximativ 11 grame de proteină pură; 100 grame de tofu conţine
în jur de 18 grame de proteină pură. Cu alte cuvinte, nu întreaga

masă a alimentelor ce conţin proteine este alcătuită din proteină
pură.
În societăţile avansate care solicită mult creşterea
productivităţii forţei lor de muncă şi care nu suferă de lipsa hranei,
consumul recomandat de proteine pare să fie totuşi mult prea mare.
Cu cât sunteţi mai activ fizic, cu atât organismul vostru are nevoie
de mai multă hrană care conţine proteine. Proteinele în exces
sunt necesare pentru repararea ţesuturilor şi sinteza enzimelor şi
neurotransmiţătorilor. Regimurile cu un nivel crescut de proteine
sunt acum la modă în programele de reducere a greutăţii.
Stresul şi aminoacizii
Ceea ce voi prezenta în continuare reprezintă opinia mea oficială

că o continuă şi docilă supunere la stres epuizează organismul de
anumiţi aminoacizi absolut esenţiali – în special triptofan, tirozină,
cisteină şi metionină. Aceşti aminoacizi trebuie să fie prezenţi în
proporţiile corecte pentru ca funcţiile principale ale organismului
să se desfăşoare într-un mod coordonat. Aceasta este o parte a
ceea ce eu denumesc reglarea organismului ca sistem integrat.
Haideţi să vedem anumite aspecte a ceea ce fac aceşti aminoacizi în
organism. Atunci putem să înţelegem impactul stresului şi stării de
alertă pentru principalele lor semnale în organism.
Înainte să începem să discutăm fiecare aminoacid în particular,
daţi-mi voie să vă ofer unele informaţii de bază. Există douăzeci
de aminoacizi diferiţi care contribuie la sinteza proteinelor.
Amestecând selectiv aminoacizii, unii în proporţii mai mari decât alţii,
se sintetizează diferite proteine. Proteinele sintetizate au diferite
forme şi mărimi, ele sunt structuri tridimensionale care se răsucesc
şi se rotesc tot timpul. Pe parcursul acestor răsuciri şi rotaţii, ele
prezintă diferite faţete care devin atractive pentru partenerii lor
chimici predeterminaţi, şi răspunsul aşteptat se generează atunci
când ei se unesc sau au efect unii asupra altora. Viaţa şi acţiunile
tuturor vieţuitoarelor apar din suma totală a tuturor acestor
răspunsuri.
Hrana pe care o consumăm ne furnizează nu numai o parte din

energia necesară organismului pentru a funcţiona, ci şi unii dintre
aminoacizii de bază, ca materie primă pentru sinteza proteinelor.
În soluţiile mai diluate, proteinele şi enzimele organismului
dezvoltă o mai mare libertate de mişcare şi rotaţie şi devin mult mai
eficiente în găsirea şi cuplarea cu partenerii lor chimici. Astfel încât,
deshidratarea poate genera o încetinire a acestor mişcări naturale,
şi poate fi responsabilă pentru încetinirea reacţiilor organismului şi
pierderea unor anumite senzaţii pe măsură ce înaintăm în vârstă şi
devenim din ce în ce mai deshidrataţi.
Organismul uman poate sintetiza din materie primă doar
doisprezece din cei douăzeci de aminoacizi, şi trebuie să-i importe
în sistem pe ceilalţi opt, pentru a fi capabil să sintetizeze seria
completă de proteine şi neurotransmiţători necesari. Aceste
elemente „importate“ sunt denumite aminoacizi esenţiali. Fără ei
sau fără ai avea într-o cantitate care să fie suficientă, organismul
nu va funcţiona. Am folosit expresia cantitate care să fie suficientă
pentru a indica faptul că mai mult nu înseamnă neapărat mai bine.
Doar pentru că aceşti aminoacizi sunt esenţiali nu înseamnă că
trebuie să ne încărcăm organismul cu ei. Această atitudine este
periculoasă. Rata asimilării unui aminoacid depinde de prezenţa
celorlalţi în proporţii echilibrate. Excesul prezenţei unuia poate
avea un efect de blocare a altuia şi dereglarea ratei metabolismului
altora. Prin urmare, nu cumpăraţi aminoacizi care sunt produşi şi
vânduţi la sticlă.
Aminoacizii esenţiali sunt: izoleucina, leucina, lizina, metionina,
fenilalanina, treonina, triptofanul şi valina. Întrucât tirozina se
sintetizează din fenilalanină, iar cisteina se sintetizează din
metionină, tirozina şi cisteina ar trebui să fie şi ei consideraţi
aminoacizi esenţiali. Există anumite limite în sinteza argininei şi
histidinei la copii şi bătrâni, prin urmare, şi aceşti aminoacizi ar trebui
consideraţi esenţiali. În fapt, există doisprezece aminoacizi esenţiali
de care organismul are nevoie să-i importe în diferite stadii ale
dezvoltării sale pentru asigurarea activităţii funcţiilor sale normale.
Mă voi referi doar la unii dintre ei pentru a explica unele aspecte
ale perturbărilor de metabolism în cazul deshidratării cronice şi a
stresului.
Triptofanul este un aminoacid esenţial care este foarte

sensibil la căldură. El se roteşte la viteze mult mai mari atunci când
temperatura corpului creşte fie chiar şi cu câteva grade. Se pare că
el răspunde la activarea prin căldură produsă de apă. El îndeplineşte
mult mai eficient anumite funcţii atunci când există mai multă apă
în organism, în special datorită faptului că apa este esenţială pentru
activarea unităţilor pompelor hidroelectrice din membrana celulară
şi generează energie şi căldură. Mecanismul implicat în trecerea
triptofanului prin pereţii vaselor de sânge ale creierului este foarte
complicat. Totuşi, consistenţa scăzută a sângelui, cu alte cuvinte
cu cât este mai diluat, ajută enorm la trecerea triptofanului în
creier şi în centrii săi de activitate. Triptofanul dă naştere agentului
neurotransmiţător serotonina, şi reprezentanţilor ei: triptamina şi
melatonina.
Triptofanul are de asemenea un rol natural în recunoaşterea
şi repararea structurilor de ADN care sunt deteriorate, nenaturale
şi inexacte. ADN-ul este materialul aflat în centrul re-creării vieţii
dintr-o substanţă vie într-alta. Secretul re-creării este înmagazinat în
ADN-ul din organism. Corecta sa reprezentare este esenţială pentru
a da naştere următoarei generaţii, fie că este vorba de celulele-fiice
ale unui organ sau viitoarea generaţie de urmaşi. În opinia mea,
celulele canceroase sunt celule-fiice care s-au transformat în celule-
noi defectuoase întrucât sistemul de reparare al ADN-ului a devenit
neadecvat datorită întreruperii procesului reglator al triptofanului.
Dr. Jawed Iqbal, un cercetător de renume mondial în domeniul
cancerului şi care trăieşte în Anglia, a studiat explicaţiile științifice
ale afirmaţiei de mai sus. După o cercetare atentă şi îndelungată, el
a acceptat validitatea conceptului şi a scris mai multe articole care
pot fi citite în secţiunea dedicată ştiinţei de pe website-ul www.
watercure.com.
Este acum recunoscut faptul că triptofanul formează o
structură de trepied împreună cu alte două unităţi de lizină, un
alt aminoacid, şi formează o enzimă ce acţionează ca şi controlor
de calitate pe linia de asamblare a ADN-ului. Se pare că proiecţia
triptofanului din cadrul enzimei este responsabilă pentru tăierea şi
repararea zonelor defectuoase din ansamblul ADN-ului.
În ceea ce priveşte activitatea creierului, de îndată ce

triptofanul ajunge la locul din creier prin intermediul circulaţiei
sanguine, el este convertit în diferiţi neurotransmiţători. Cercetările
au indicat faptul că aproape toate problemele din organismul
uman se instaurează atunci când este afectată într-un mod negativ
rata intrării triptofanului în centrii din creier ce folosesc drept
neurotransmiţători derivaţii triptofanului.
Cercetările mele mi-au indicat o relaţie directă între nivelul
de apă din organism şi rata transferului de triptofan dincolo de
bariera sânge-creier. În cazul deshidratării, cantitatea de triptofan
care trece de această barieră este din ce în ce mai mică. Nivelul de
triptofan care pătrunde în creier determină intensitatea senzaţiei
de durere. Atunci când nivelul de triptofan este scăzut, senzaţiile de
durere sunt înregistrate cu o intensitate mult mai mare. Atunci când
nivelul de triptofan ce pătrunde în creier este mai mare, senzaţiile
de durere scad până când dispar. Relaţia dintre semnalul senzaţiei
de sete din organism şi senzaţia de durere asociată cu setea pare
să indice o scădere a cantităţii de triptofan ce pătrunde în creier.
În acest fel, modul în care durerea asociată cu un anumit nivel al
deshidratării, dincolo de pragul de raţionalizare a apei disponibile şi
adaptării la deshidratarea cronică, ajunge să explice modul în care
durerea este înregistrată acolo unde există deshidratare.
În cazul deshidratării cauzate de stres, şi mai mult triptofan
în formă liberă este eliberat din rezervele organismului. Ficatul
dispune de un sistem de măsurare a triptofanului liber. Atunci când
acesta atinge un anumit nivel, ficatul începe să-l recicleze şi să-l
distrugă, iar în final va elimina produsele sale secundare. Acesta
este un mod foarte drastic de a scăpa de un aminoacid esenţial.
Totuşi, această acţiune trebuie făcută, deoarece în forma sa liberă,
triptofanul este folosit în alte moduri, cum ar fi în procesul substitut
de curăţare atunci când apa nu este disponibilă pentru a spăla şi
înlătura reziduurile toxice.
Atunci când este folosit în acest mod, degradarea triptofanului
iniţiată de stres poate epuiza rezervele din organism ale acestui
aminoacid extrem de esenţial. Pentru a preveni acest lucru,
indiferent de forma de stres la care sunteţi supuşi, trebuie să
începeţi imediat să beţi cantităţi mari de apă. Tocmai de aceea

deshidratarea cauzează stres – iar stresul precipită apariţia atât de
multor afecţiuni în organism. Triptofanul este implicat în formarea
culorii irisului ochiului. El acţionează ca un filtru pentru lumina
intensă şi pentru razele ultraviolete care ar putea deteriora retina.
Un alt efect important al triptofanului în cadrul unui metabolism
corect este mişcarea muşchilor. Muşchii mari din organism dau
dovada unui metabolism avid pentru aminoacizii valină, leucină
şi izoleucină, trei dintre cei douăzeci de aminoacizi din organism.
Pe parcursul exerciţiilor fizice şi a mişcării maselor mari de muşchi,
aceşti trei aminoacizi sunt folosiţi datorită conţinutului lor de
energie. Ei concurează cu triptofanul pentru trecerea dincolo de
bariera sânge-creier şi pătrunderea în creier. Până când triptofanul
nu va pătrunde în creier, nu se va putea instaura o stare de pace
şi calm lăuntric. Importanţa exerciţiilor fizice – mersul pe jos cel
puţin o oră pe zi – este greu de evidențiat, deşi ea există. Arderea
competitorilor triptofanului realizată de către ţesutul muscular are
capacitatea de a restabili o fiziologie bine echilibrată în organism.
Tirozina este un alt aminoacid extrem de important şi
responsabil în organismul uman. El este materialul de bază
pentru sinteza adrenalinei şi noradrenalinei – neurotransmiţătorii
care coordonează funcţiile orientate către acţiune ale
organismului. Tirozina este de asemenea esenţială pentru sinteza
neurotransmiţătorului dopamină, a hormonilor tiroidieni şi a
pigmentului pielii numit melanină, pigmentul care dă culoarea pielii
şi ne face să ne bronzăm. Acest aminoacid este de asemenea critic
pentru compoziţia unor proteine esenţiale, inclusiv a receptorului
insulină.
În perioadele de stres, enzima care degradează tirozina devine
excesiv de activată. Dacă acestei enzime i se permite să continue
să folosească rezerva de tirozină a organismului, în aşa fel încât să
depăşească rata lui de sintetizare, anumite funcţii esenţiale vor fi
foarte serios afectate. Tirozina şi triptofanul sunt distruse în exces
atunci când organismul este supus la stres/deshidratare.
Surse de proteine de calitate

Proteinele de calitate pot fi găsite în ouă, lapte şi leguminoase.
Leguminoasele, cum ar fi lintea, fasolea mung, fasolea lată şi
boabele de soia conţin 24% proteine de bună calitate. Legumele
conţin şi ele proteine de calitate (spanacul conţine cam 13%
proteine). La fel este şi în cazul cărnii proaspete de curcan, pui, viţel,
vită, porc şi peşte. Am folosit cuvântul proaspete deoarece carnea
animalelor conţine diferite enzime care degradează foarte repede
unii aminoacizi esenţiali din proteinele sale. Expunerea prelungită la
oxigen distruge şi ea unii dintre aminoacizii esenţiali din proteinele
cărnii. Asta va face ca grăsimile din carne să râncezească şi carnea
va fi nefolositoare organismului.
Nu luaţi suplimente individuale de aminoacizi în locul unui regim
alimentar echilibrat ce conţine proteine. La anumite concentraţii,
unii au efecte adverse asupra echilibrului de minerale şi vitamine din
corp. Aminoacizii din organism funcţionează mult mai eficient dacă
sunt reprezentaţi proporțional în corp.
Ouăle reprezintă un aliment complet. Un ou mediu cântăreşte
în jur de 50 de grame şi are valoarea energetică de opt calorii.
Albuşul oului are aproximativ 33 de grame, iar gălbenuşul cam 17
grame. Oul conţine aproximativ 6 grame de proteine de o excelentă
calitate, nu conţine carbohidraţi şi nu conţine fibre alimentare.
Proteinele conţinute în ou sunt compuse dintr-o serie echilibrată
de aminoacizi. Ouăle sunt bogate în vitamine, cum ar fi biotina, şi
în minerale cum ar fi: mangan, seleniu, fosfor şi cupru. Gălbenuşul
este bogat în sulf, un antioxidant natural care este recunoscut acum
ca fiind vital pentru sănătate şi bună dispoziţie.
Aproximativ 10 procente din ou constituie lipide sau conţinutul
de grăsimi. Compoziţia de lipide a gălbenuşului este unică. Este
bogat atât în lecitină, care este precursorul neurotransmiţătorilor
acetilcolina şi DHA sau acidul docosahexaenoic. DHA este o
grăsime esenţială pentru menţinerea funcţionării creierului. El
este necesar pentru continua reparare a membranelor celulelor
creierului şi a punctelor lor de contact dintre celule – sinaptozomii.
Structura nervilor de la nivelul ochilor foloseşte mult DHA pentru
interpretarea culorilor şi pentru calitatea şi agerimea privirii. DHA se
găseşte în ouă, dar şi în peştii din apele reci şi în alge.

S-a constatat tot mai des că nivelul colesterolului din sângele
aflat în circulaţie nu este afectat de un regim alimentar ce include
multe ouă. Este un fapt medical oficial cazul unui bărbat în vârstă
care a consumat timp de mulţi ani în jur de 24 de ouă pe săptămână,
fără ca nivelul său de colesterol din sânge să fi înregistrat vreo
creştere semnificativă.
Data viitoare când sunteţi lângă o persoană care vorbeşte
despre „colesterolul rău“ ca fiind cauza bolilor de inimă, întrebaţi-o:
„Este adevărat că noi măsurăm nivelul de colesterol din organism
din sângele pe care îl luăm dintr-o venă?“ dacă este adevărat că
nivelul de colesterol este cauza formării plăcilor şi a obstrucţionării
vaselor de sânge, atunci o rată redusă a curgerii sângelui ar încuraja
depunerile de colesterol şi atunci am observa şi mai multe blocaje
ale venelor din organism. De vreme ce nu există nici măcar un
singur studiu ştiinţific care să arate că obstrucţionarea venelor este
cauzată de depunerile de colesterol, ipoteza că acel colesterol este
„rău“ şi este cauza bolilor de inimă este eronată şi neştiinţifică.
Daţi-mi voie să vă explic din nou de ce ajungem să avem depuneri
de colesterol pe arterele inimii sau ale creierului sau chiar pe pereţii
interiori ai arterelor majore ale organismului. Aduceţi-vă aminte că
termenul deshidratare se referă cu adevărat la sângele concentrat,
acidic. Sângele acidic, care este în acelaşi timp şi concentrat, trage
apa afară din celulele de pe peretele arterial. În acelaşi timp,
trecerea rapidă a sângelui pe celulele delicate ale pereţilor interni ai
arterelor, care sunt acum şi slăbite datorită pierderii apei şi afectate
de toxicitatea constantă a sângelui concentrat, produce abraziuni
microscopice.
O altă funcţie a colesterolului, printre multe altele, este
aceea de a fi folosit ca un fel de pansament impermeabil pentru
a acoperi zonele afectate din cadrul membranelor arteriale, până
când acestea sunt reparate. Colesterolul acţionează ca un fel de
înveliş impermeabil – un fel de „plasă de grăsime“ – care protejează
peretele interior al arterei de rupturi sau exfoliere. Atunci când priviţi
colesterolul din această perspectivă, veţi realiza ce binecuvântare
este el cu adevărat. Această acţiune specifică a colesterolului este
în fapt desemnată să salveze vieţile oamenilor ale căror organisme

sunt sever afectate în urma deshidratării.
În opinia mea, toate statisticile referitoare la nivelul
colesterolului din sânge şi la numărul de oameni care mor de boli de
inimă reflectă magnitudinea deshidratării ucigătoare care a cauzat
de asemenea creşterea nivelului de colesterol din sânge.
Un alt rol extrem de important al colesterolului în organism va
fi abordat ceva mai târziu în cadrul acestui capitol. Bazându-mă pe
această nouă înţelegere a colesterolului, nu ezit să recomand ouăle
ca fiind o sursă foarte bună de elemente necesare organismului
uman.
Produsele lactate
Pentru persoanele care pot digera produsele lactate, iaurtul
natural şi neîndulcit este o sursă bună de proteine de bună calitate.
El conţine de asemenea şi multe vitamine cât şi bacterii necesare.
Bacteriile bune din iaurt menţin tractul intestinal sănătos şi ajută
în prevenirea creşterii bacteriilor toxice şi a drojdiilor toxice cum ar
fi Candida. Bineînţeles, persoanele care sunt alergice la produsele
lactate nu ar trebui să consume iaurt.
Brânzeturile sunt o altă sursă bună de proteine. Brânzeturile
proaspăt preparate sunt mai uşor de digerat şi, în opinia mea, sunt
mult mai complete decât brânzeturile maturate. Unele persoane
nu pot digera cu uşurinţă laptele de vacă. Laptele de soia este un
bun substitut. Dacă nu vă place gustul laptelui de soia, puteţi să-l
combinaţi cu suc de morcovi şi să vă bucuraţi în plus de un aport
suplimentar de vitamine şi nutrienţi. Combinaţia este sănătoasă şi
gustoasă.
Grăsimile esenţiale
Grăsimile sunt o necesitate esenţială a regimului alimentar. Unii

acizi graşi vitali ce intră în compoziţia anumitor grăsimi şi uleiuri sunt
folosiţi ca materii prime în formarea membranelor celulare. Ei sunt
de asemenea şi ingredientele primare din care sunt sintetizaţi mulţi
hormoni ai organismului. Sinteza hormonilor sexuali depinde de

prezenţa unor grăsimi esenţiale în corp, aici incluzând şi mult-hulitul
colesterol. Celulele nervoase au nevoie de grăsimi „bune“ pentru
refacerea terminaţiilor nervoase pe care le folosesc în permanenţă.
Componentele grăsimilor esenţiale sunt: un acid gras
polinesaturat cunoscut şi sub numele de acid linoleic (omega-6) şi
un acid gras super-nesaturat cunoscut şi sub numele de acid alfa-
linoleic (omega-3). Aceşti acizi graşi se găsesc sub formă de uleiuri.
Organismele noastre nu pot sintetiza aceşti acizi graşi esenţiali şi
este nevoit să-i importe sub forma uleiurilor din alimentaţie.
Nevoia zilnică a corpului nostru este de 6 până la 9 grame de
acid linoleic (omega-6) şi de 2 până la 9 grame de acid alfa-linoleic
(omega-3), cel mai important dintre toţi acizii graşi. Aceşti acizi
graşi sunt necesari în special pentru celulele creierului şi nervii
lor lungi pentru construirea membranelor izolatoare care trebuie
să fie impermeabile şi să prevină interferenţa cu rata şi fluxul
neurotransmisiilor. Terminaţiile nervoase din cadrul retinei şi care
sunt implicate în recunoaşterea obiectelor şi claritatea vederii au
o rată ridicată de circulaţie a acestor acizi graşi esenţiali, în special
a DHA-ului. DHA este compus din acidul gras omega-3 şi este vital
pentru compoziţia celulelor creierului. S-a demonstrat că persoanele
care suferă de probleme neurologice au un nivel scăzut de DHA.
Aşa cum s-a menţionat, ouăle, peştii din apele reci şi algele sunt
surse bune de DHA. O altă sursă excelentă de acizii graşi omega-3
şi omega-6, în rata ideală de 3:1, este uleiul de in (cunoscut şi ca ulei
de semințe de in) care este presat la rece şi îmbuteliat în recipiente
închise la culoare ce au fost protejate de lumină. Un ulei similar
este uleiul din seminţe de struguri. Lumina distruge aceste uleiuri
esenţiale, tocmai de aceea ele sunt încapsulate în capsule de culoare
închisă. Uleiul de susan are mult dorita proprietate de a fi foarte
nesaturat. Este uleiul folosit în alimentaţia multor culturi. Uleiul de
şofran este şi el o sursă bună pentru unii acizi graşi esenţiali. Motivul
pentru care uleiurile sunt mai bune decât grăsimile solide este acela
că chiar şi la temperatura normală a corpului, uleiurile rămân tot
uleiuri şi nu se transformă în untură lipicioasă.
Pentru mai multe informaţii despre acizii graşi esenţiali şi cele
mai bune surse ale lor, vă recomand cartea Fats That Heal, Fats
That Kill („Grăsimi care vindecă, grăsimi care ucid”) scrisă de dr.
Udo Erasmus. O altă carte bună şi uşor de citit din acelaşi domeniu
este Smart Fats („Grăsimile inteligente”), scrisă de dr. Michael A.
Schmidt. Vă mai recomand de asemenea o carte despre vitamine şi
minerale, care este uşor de citit şi are foarte multe informaţii utile.
Este vorba despre The Complete Illustrated Guide to Vitamins and
Minerals („Ghidul complet şi ilustrat al vitaminelor şi mineralelor”)
de Denise Mortimer.
Untul este o sursă bogată de vitamine liposolubile, cum ar
fi vitamina K, vitamina A, vitamina E, lecitină, acid folic şi multe
altele. Untul este de asemenea şi o sursă bogată de calciu şi fosfor.
Organismul are nevoie de grăsimi în cadrul regimului alimentar
zilnic. Nu poţi să renunţi complet la grăsimi şi să te aştepţi să trăieşti
prea mult. Organismul nu este capabil să sintetizeze anumite
componente lipidice care sunt necesare pentru construcţia
membranelor sale izolatoare. Dacă nu veţi oferi organismului ceea
ce are el nevoie, el va încerca să-şi sintetizeze elementele necesare
din conţinutul de carbohidraţi ai alimentaţiei sale zilnice. Totuşi,
întrucât organismul nu este în stare să ducă la bun sfârşit procesul
sintetizării grăsimilor esenţiale, el trece la stocarea produsului
nefinalizat. Acesta este modul în care unele persoane ajung să fie
disproporţionat de grase. Dacă vreţi să slăbiţi în greutate, regimul
vostru alimentar trebuie să conţină şi unele grăsimi. Fiecare gram
de grăsime îi oferă organismului nouă calorii de energie. Studii
recente au confirmat importanţa unei cantităţi adecvate de grăsime
în regimurile destinate curelor de slăbire.
Fructe, legume şi lumină solară
Zilnic, organismul mai are nevoie şi de fructe şi legume verzi.

Ele sunt sursele ideale de vitamine naturale şi minerale esenţiale de
care avem nevoie. Legumele verzi conţin de asemenea mult beta-
caroten şi chiar cantităţi de acid gras DHA necesar pentru creier.
Fructele şi legumele sunt importante pentru menţinerea echilibrului
pH-ului din organism. Clorofila conţine o cantitate foarte mare de
magneziu. Magneziul este pentru clorofilă ceea ce este fierul pentru

hemoglobina din sânge – transportorul de oxigen.
Pentru astmatici, oameni suferind de osteoporoză şi chiar şi
pentru cei suferind de cancer, lumina soarelui este un medicament.
Lumina soarelui acţionează asupra depozitelor de colesterol
din piele şi le converteşte în vitamina D. Vitamina D promovează
formarea oaselor şi prinderea calciului în oase, care ajută la creşterea
copiilor. Vitamina D mai stimulează de asemenea absorbţia calciului
în tractul intestinal. Calciul are un efect direct de neutralizare a
acidului şi este eficientă în echilibrarea pH-ului celulelor – un rezultat
ce ajută la alinarea complicaţiilor astmului.
Dacă veţi bea zilnic cantităţi adecvate de apă, veţi consuma
cantitatea necesară de sare şi veţi face multe exerciţii fizice – de
preferat în aer liber şi în lumină – corpul vostru va începe să-şi
ajusteze propria raţie de proteine şi carbohidraţi, cât şi necesarul
de grăsimi folosit pentru energie. Nevoia voastră de proteine va
creşte. Nevoia voastră de carbohidraţi va scădea, iar enzimele
care ard grăsimile vor consuma şi mai multă grăsime decât cea
care se află în regimul alimentar mediu. Contrar credinţei că odată
depozitat, colesterolul nu mai poate fi metabolizat, chiar şi acesta
va fi curăţat. Este posibil să fie nevoie de ceva mai mult timp decât
v-aţi dori pentru ca depunerile de colesterol din artere să dispară,
dar organismul are toate cunoştinţele chimice necesare pentru a
curăţa plăcile de colesterol.
Colesterolul şi osteoporoza
Aduceţi-vă aminte că, aşa cum spuneam, colesterolul este
vital pentru fiziologia organismului. Trebuie să descoperim de ce
organismul produce mai mult colesterol decât normal. Următoarea
explicaţie este una din multele pe care le-am găsit pe această temă.
Atunci când apare o lipsă a apei în organism, se generează mai
puţină energie hidroelectrică pentru energizarea tuturor funcţiilor
dependente – asemeni cursului de apă dintr-un râu ce alimentează un
baraj hidroenergetic. După o vreme, barajul nu va mai avea suficientă
apă pentru a face să funcţioneze toate generatoarele. În situaţiile
din viaţa reală, atunci când energia ieftină provenită din barajele
hidroelectrice este insuficientă, generatoarele de putere încep să

ardă ulei sau cărbune – combustibil „murdar“ – pentru a genera
electricitate.
În cadrul organismului, sursa alternativă de energie sunt
depozitele de calciu din oase sau din interiorul celulelor. Se foloseşte
atunci energia înmagazinată în uniunea a două molecule de calciu,
atunci când ele sunt fuzionate. Atunci când doi atomi de calciu sunt
legaţi împreună, acolo se află închisă şi o unitate energetică de ATP.
Celulele din organism au mulţi atomi de calciu legaţi care sunt prinşi
şi stocaţi în diferite locuri de depozitare, care se deschid şi a căror
energie este atunci folosită. Dar la un moment dat, acest proces
duce la folosirea unei cantităţi prea mari de molecule de calciu –
asemănătoare cenuşii combustibilului folosit. Din fericire, cenuşa
calciului (ca să spunem aşa) este uşor de reciclat şi, dacă există energie
disponibilă, moleculele de calciu se leagă din nou şi sunt stocate sub
formă de energie depozitată pentru uzul ulterior – asemeni încărcării
unei baterii descărcate.
Lumina solară – energia – converteşte colesterolul din piele
în vitamina D. Vitamina D este responsabilă pentru facilitarea re-
prinderii calciului şi re-intrării lui în celule şi în oase, pentru a fi din nou
legat şi stocat. Vitamina D se lipeşte de receptorii ei din membrana
celulară. Simultan, o unitate de calciu se ataşează la coada vitaminei
D care se află în procesul de intrare în celulă prin membrana celulară.
Această uniune a calciului cu vitamina D şi receptorii ei din membrană
acţionează ca un fel de baghetă magnetică, şi o întreagă pleiadă de
alte elemente esenţiale şi aminoacizi se lipesc de unitatea de calciu şi
sunt trase în interiorul celulei.
În acest fel energia solară, prin intermediul conversiei
colesterolului la vitamina D, are un impact direct, fiziologic asupra
mecanismelor de hrănire a celulelor organismului. Atunci când calciul
reintră în celulă, el ia cu el alte elemente esenţiale. În acest fel, celula
primeşte materie primă pentru reparaţii şi metabolismul energiei.
În acelaşi timp, surplusul de energie care intră în celulă este folosit
pentru fuzionarea din nou a moleculelor de calciu şi stocarea lor din
nou în legăturile de calciu, pentru o folosire ulterioară.
De îndată ce înţelegeţi logica din spatele acestei cascade de
evenimente chimice din organism, veţi înţelege importanţa vitală a

colesterolului în cadrul metabolismului celulei şi al menţinerii sănătăţii
celulelor organismului. Ar trebui să vă folosiţi la maxim nivelele
ridicate de colesterol din organism producând cât mai multă vitamina
D şi susţinând astfel funcţionarea îmbunătăţită şi energizarea deplină
a celulelor din organism. Folosiţi lumina solară în propriul vostru
avantaj pentru a scădea nivelul de colesterol din sânge şi pentru a
susţine formarea unor oase mai dense. Unii dintre voi vor reacţiona
imediat negativ la această afirmaţie şi-şi vor exprima teama de
melanom. Aceasta este ipoteza mea, la care m-am gândit îndelung, şi
anume că cea care este răspunzătoare pentru apariţia cancerului este
deshidratarea, şi apoi inactivitatea şi o alegere proastă a alimentelor
şi băuturilor. Vreme de mai bine de douăzeci de ani, am jucat tenis
vreme de trei ore pe zi, şase zile pe săptămână, în căldura soarelui
de după-amiază din Teheran. Nu am dezvoltat nicio formă de cancer.
Nu puteţi să rămâneţi aşezaţi la birou, într-un birou iluminat
artificial şi să vă aşteptaţi să aveţi un nivel normal de colesterol şi o
densitate normală a oaselor în organism. Iar în această situaţie, veţi
avea probabil un specialist în domeniul sănătăţii – adică o persoană
care nu înţelege mecanismele şi relaţiile conversiei energiei solare
– care să eticheteze acest rezultat natural al unui lanţ incomplet
de procese metabolice ca fiind „o boală“. Iar un element vital,
colesterolul, va fi şi el etichetat ca fiind ceva „rău“.
Lumina solară a fost folosită pentru prima oară cu succes în
tratarea copiilor cu oase deformate (rahitici). Aceştia au fost expuşi
la lumina soarelui, care le-a corectat diformitatea. Aceasta a fost
denumită apoi helioterapie. Am interpretat creşterea gradată a
nivelului de colesterol ce apare o dată cu înaintarea în vârstă prin
prisma înţelegerii mele ştiinţifice a multiplelor roluri îndeplinite de
colesterol, şi am asociat producţia sa crescută de la nivelul ficatului
cu scăderea gradată a densităţii oaselor.
Cred că creşterea colesterolului de mică densitate este un
indicator semnificativ a începutului osteoporozei. Pentru a preveni
osteoporoza, expunerea gradată la lumina soarelui de dimineaţă ar
putea fi modalitatea naturală pentru creşterea absorbţiei calciului în
organism şi în oase.
Exerciţiile fizice
Cel mai important factor pentru supravieţuire, după aer, apă,

sare şi hrană, sunt exerciţiile fizice. Exerciţiile fizice sunt mult mai
importante pentru sănătatea individului decât activitatea sexuală,
distracţiile sau orice altceva ce ar putea produce plăcere. Iată de
ce eu consider că exerciţiile fizice sunt cruciale pentru o sănătate
debordantă şi o viaţă lungă, lipsită de dureri:
• Exerciţiile fizice expansionează sistemul vascular din cadrul
țesutului muscular şi ajută la prevenirea hipertensiunii.
• Ele deschid capilarele din ţesutul muscular şi, prin reducerea
rezistenţei la curgerea sângelui prin sistemul arterial, fac ca
presiunea sângelui şi nivelul de zahăr din sânge să revină la
normal.
• Exerciţiile fizice formează masa musculară – balanţa pozitivă
de azot – şi previn degradarea muşchilor pentru a fi folosiţi ca
şi combustibil.
• Exerciţiile fizice stimulează activitatea enzimelor care ard
grăsimile pentru producerea constantă a energiei necesară
în activitatea musculară. Atunci când vă antrenaţi, în fapt
schimbaţi sursa de energie pentru activitatea musculară. Atunci
convertiţi sursa de energie din zahărul care este în circulaţia
sanguină la grăsimea care este stocată chiar în muşchi, şi
oriunde altundeva în organism.
• Exerciţiile fizice fac ca muşchii să ardă sub forma combustibilului
adiţional unii dintre aminoacizii care, altfel, ar atinge nivele
toxice în organism. Atunci când nivelele lor din sânge sunt mai
mari decât cele normale – nivele care sunt de obicei atinse
la fiinţele sedentare – anumiţi aminoacizi duc la degradarea
drastică şi la epuizarea altor aminoacizi vitali. Unii dintre aceşti
aminoacizi consumaţi fac parte dintre aminoacizii esenţiali
de care creierul are nevoie în permanenţă pentru sinteza
neurotransmiţătorilor săi. Doi dintre aceşti aminoacizi sunt
triptofanul şi tirozina. Creierul foloseşte triptofanul pentru
sinteza serotoninei, melatoninei, triptaminei şi indolaminei,

care toţi sunt antidepresivi şi reglează nivelul de zahăr din
sânge cât şi presiunea sanguină. Tirozina este folosită pentru
sinteza adrenalinei, noradrenalinei şi dopaminei – vitale pentru
coordonarea fiziologiei organismului oricând acesta trebuie
să realizeze o acţiune fizică, cum ar fi alergare, luptă, sporturi
şi aşa mai departe. Epuizarea tirozinei este de asemenea un
factor primar în apariţia bolii Parkinson.
• Muşchii neantrenaţi se distrug gradat. Ca rezultat al excreţiei
părţilor de muşchi din organism, se pierd unele din rezervele
de zinc şi vitamina B6. La un anumit stadiu al acestei epuizări
constante de vitamina B6 şi zinc, pot să apară anumite
complicaţii ale unor tulburări mentale şi neurologice. În fapt,
acelaşi lucru se petrece şi în cazul bolilor autoimune, aici
incluzând şi lupusul şi distrofia musculară.
• Exerciţiile fizice fac ca muşchii să reţină mai multă apă în
rezervele lor şi să prevină creşterea concentraţiei sângelui,
care altfel ar dăuna căptuşelii pereţilor vaselor de sânge.
• Exerciţiile fizice scad nivelul zahărului din sânge în cazul
diabeticilor şi reduce nevoia lor de insulină sau de tratament
medicamentos.
• Exerciţiile fizice constrâng ficatul să fabrice zahăr din grăsimea
ce este stocată sau care se află în circulaţie în sânge.
• Exerciţiile fizice cresc mobilitatea încheieturilor din organism
şi creează un vacuum intermitent în interiorul cavităţii
încheieturilor. Forţa vacuumului duce la sucţiunea apei în
cavităţi. Apa din aceste cavităţi ale încheieturilor aduce nutrienţi
dizolvaţi celulelor din interiorul cartilajului. Conţinutul crescut
de apă din cartilaj ajută la lubrifierea şi atenuarea alunecării os
pe os din cadrul încheieturii.
• Muşchii gambei acţionează ca nişte „inimi“ secundare. Prin
contracţia şi relaxarea lor atunci când suntem în picioare şi ne
mişcăm, muşchii picioarelor reuşesc să învingă forţa gravitaţiei.
Ei pompează în sistemul venos sângele care a fost trimis în

picioare. Datorită valvelor unidirecţionale şi a ruptorului de
presiune din vene, sângele din venele picioarelor este împins
înspre în sus împotriva gravităţii, prin contracţia frecventă
a muşchilor picioarelor. Acesta este modul în care muşchii
picioarelor acţionează asemeni unei inimi a sistemului venos
al organismului. Tocmai de aceea exerciţiile fizice sunt atât
de importante, importanţă pe care nu foarte mulţi oameni
o apreciază la adevărata valoare. Muşchii picioarelor sunt
responsabili de asemenea şi de o curgere eficientă în cadrul
sistemului limfatic şi fac ca edemul de la nivelul picioarelor să
dispară.
• Exerciţiile fizice întăresc oasele trupului şi ajută la prevenirea
osteoporozei.
• Exerciţiile fizice cresc sinteza tuturor hormonilor vitali, crescând
libidoul şi îmbunătăţind activitatea sexuală.
• O oră de mers pe jos va activa enzimele care ard grăsimile, şi
care vor rămâne active vreme de douăsprezece ore. Mersul pe
jos realizat atât dimineaţa cât şi seara va menţine aceste enzime
active în permanență şi va curăţa depunerile de colesterol de
pe sistemul arterial, cât şi grăsimile din depozitele de grăsime
din organism.
• Exerciţiile fizice îmbunătăţesc activitatea sistemului nervos
simpatic care este activat de adrenalină. Adrenalina va reduce
de asemenea secreţia în exces a histaminei şi, drept rezultat, va
preveni crizele de astm şi reacţiile alergice – dar asta doar dacă
organismul este pe deplin hidratat.
• Exerciţiile fizice vor creşte sinteza endorfinelor şi encefalinelor,
narcoticele naturale ale organismului. Ele vor produce aceleaşi
nivele ca şi cele pe care persoanele dependente de droguri
caută să le atingă prin consumul lor abuziv de diferite substanţe.
Care sunt cele mai bune exerciții fizice?

Exerciţiile fizice de rezistenţă sunt mai bune decât exerciţiile
fizice de viteză sau cele pentru formarea în exces a masei musculare.
Atunci când selectaţi o formă de exerciţii fizice, ar trebui să luaţi în
considerare şi valoarea lor de-a lungul vieţii. Un alergător de cursă
lungă se va bucura de valoarea acestui exerciţiu chiar şi la vârste
înaintate. Un sprinter nu va mai fi capabil să sprinteze şi în stadiile
târzii ale vieţii.
Cel mai bun exerciţiu fizic pe care îl veţi putea realiza chiar
şi la o vârstă extrem de înaintată, fără a vă dăuna încheieturilor,
este mersul pe jos. Alte exerciţii care vă vor creşte rezistenţa sunt
înotul, golful, schiul, patinajul, căţăratul, tenisul, mersul cu bicicleta,
dansul, tai chi şi yoga. Atunci când optaţi pentru o anumită formă
de exerciţii, evaluaţi capacitatea sa de a menţine enzimele care ard
grăsimi active pe perioade cât mai lungi de timp. Exerciţiile fizice
care se realizează în natură sunt mult mai benefice pentru organism
decât cele care se realizează în casă. Atunci, organismul ajunge să
fie mult mai mult în comuniune cu natura.
Concluzie
Patru paşi simpli pentru o sănătate debordantă
Cei patru paşi extrem de vitali pentru îmbunătăţirea

sănătăţii sunt echilibrarea conţinutului de apă şi sare din
organism, antrenamentul fizic al masei musculare a corpului
pentru îmbunătăţirea eficienţei funcţionării creierului, evitarea
băuturilor care deshidratează şi care fac corpul să acumuleze
toxine şi urmarea unui regim alimentar zilnic echilibrat format
din proteine şi vegetale într-o proporţie de 20% proteine şi 80%
legume, leguminoase şi fructe, consumând amidon şi zahăr cât
mai puţin posibil. Ceea ce face ca o persoană să fie grasă este
conţinutul de amidon şi zahăr din hrană. Conţinutul ridicat de
proteine şi grăsimi din hrană nu vă îngraşă!
Dacă veţi urma aceste recomandări, sunt convins că nu vă veţi
îmbolnăvi prea des şi că veţi trăi o viaţă lungă şi înfloritoare.
Mai sper de asemenea că veţi împărtăşi informaţiile din această
carte şi cu alte persoane care s-ar putea să aibă nevoie de ele.
NOUTĂȚI
INVESTIGAȚII
REVELATOARE
ASUPRA
CÂMPULUI
CONȘTIINȚEI
David Wilcock
ISBN 978-973-9466-47-9
608 pagini in format 13x20 cm
Pret 40.00 RON
Citind această carte vom descoperi misterele tot mai adânci

ale spațiului, timpului, energiei, conștiinței. Vom explora subiecte
fascinante cum ar fi antigravitația, dematerializarea, teleportarea,
realitatea paralelă în care timpul este tridimensional, punctele naturale
de vortex ale Pământului unde dispar navele și avioanele, exemple din
lumea reală ale călătoriei în timp, calendarul Maya ca instrument de
calcul al momentului când aceste porți se vor deschide și o analiză a
modului cum galaxia noastră conduce toate ciclurile diferite prin care
trecem în evoluția noastră fizică, biologică și spirituală. Câmpul - Sursă
este cheia care poate deschide toate aceste mistere și tot prin el ne
putem răspunde, în cele din urmă, la marile întrebări: cine suntem? de
unde am venit? cum am ajuns aici? Nu mai trebuie să ignorăm structura,
identitatea și scopul Conștiinței. Ea nu este doar un fenomen biologic,
ci este scrisă în energia Universului.
Comenzi trimise prin posta - pret colet 9 lei.

La comenzi mai mari de 200 lei, transportul este gratuit.
Editura DECENEU
DARURI CEREȘTI
Jakob Lorber
ISBN 978-973-9466-23-3
Pret 15.50 RON
Marcu 12.30: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima

ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta. Aceasta
este cea dintâi poruncă. Dar dacă mai întâi Mă iubiți așa cum copiii își
iubesc părinții înainte să poată vorbi, sau așa cum mireasa își iubește
mirele înainte de cunoașterea mai apropiată, atunci veți fi inundați de
lumină! De aceea, trebuie mai întâi să iubiți! Atunci, credința voastră
va primi viață. Altfel, mintea voastră se va umple de amestecături, ca
stomacul unei vaci, iar inima voastră va rămâne goală. Față de copiii
voștri, să vă îndreptați greșeala, iar apoi să deveniți asemenea lor. „Din
toată inima ta” – aici, prin inimă se înțelege spiritul vital, adică iubirea
voastră pentru Mine. Apoi, „Din tot sufletul tău” – sufletul este aici
corpul eteric al spiritului, care trebuie să fie pătruns de iubirea originară,
ca să poată fi viu pe deplin. „Din toată puterea ta” – aici, puterile sunt
pornirile voastre naturale, care trebuie să fie ținute în frâu de iubirea
voastră pentru Mine, pentru ca sufletul, ca înveliș al spiritului, să se
stabilească pe deplin și să primească picioare ca să meargă, mâini ca să
apuce, ochi ca să vadă, urechi ca să audă, nas ca să simtă mirosul și o
gură pentru ospețe și pentru vorbele vieții de la Mine. Iar toate acestea
sunt „toate puterile”, care trebuie să fie și pline de iubire!
NOUTĂȚI
BAZE
SUBTERANE
SECRETE
Richard Sauder
ISBN 978-973-9466-45-5
Pret 18.00 RON
Se știe la ora actuală, că armata americană are baze subterane, mai

mult sau mai puțin oficiale, la care mai trebuie să adăugăm și vastele
baze anexe. În această carte sunt prezentate un număr însemnat de
documente, de brevete, de planuri și de contracte guvernamentale
legate de aceste baze subterane secrete. Tehnologiile utilizate pentru
construirea acestor baze subterane sunt diverse. Este vorba de sisteme
tehnice care merg de la utilaje de săpat tuneluri și de la dispozitive
convenționale de foraj, la tehnici mai exotice, de ”dezintegrare a
pământului” cu ajutorul microundelor, al ultrasunetelor, al plasmei, al
fasciculelor de unde și al tehnologiei laser. Localizarea celor mai celebre
baze subterane: imensul complex al Băncii Rezervei Federale sub
Muntele Pony, aproape de Culpepper; baza de la Mount Wheather din
Virginia, construită în anii ‘50 ca adăpost antinuclear se află în prezent
sub controlul Administrației Federale Pentru Gestionarea Situațiilor
de Urgență; Standard Oil are un centru subteran aproape de Hudson
în New Jersey; Northroy deține un complex aproape de Tehochop
Mountains, în nord-vestul Californiei; McDonnel Douglas își desfășoară
activitatea în baze care sunt amplasate tot în California, la Hellandale și
la Llona. Scopul inițial al construcției acestor baze subterane secrete a
fost acela de a oferi capilor din industrie și finanțe un adăpost pentru a
putea supraviețui unui atac nuclear. Însă unii cercetători consideră că
aceste scopuri s-au schimbat în ultimii ani.
Editura DECENEU
EVOLUȚIONISMUL
Teoria darwinismului
demontată de știința
modernă. Povestea
unei mari înșelătorii.
Harun Yahya (Adnan Oktar)
ISBN 978-973-9466-42-4
Pret 17.50 RON
Pentru unii, teoria evolutiei sau darwinismul are doar conotatii

stiintifice, fara a parea sa aiba vreo implicatie directa asupra vietilor noastre
de zi cu zi. Aceasta, bineînteles, este o parere gresita larg raspândita.
Departe de a fi doar un subiect din cadrul stiintelor biologiei, teoria evolutiei
constituie temelia unei filozofii mincinoase, care a pus stapânire pe un
numar mare de oameni: materialismul.
Filozofia materialista, care accepta doar existenta materiala si crede
ca omul este „o masa de materie”, sustine ca acesta nu este nimic mai mult
decât un animal, „conflictul” fiind legea fundamentala a existentei sale. Desi
a fost propagata sub forma unei filozofii bazate pe stiinta, materialismul
este, de fapt, o dogma straveche ce nu are nicio baza stiintifica.
Autorul, Adnan Oktar, care scrie sub pseudonimul literar Harun
Yahya, s-a nascut la Ankara, în 1956. A studiat artele la Universitatea Mimar
Sinan din Istanbul si filozofia la Universitatea din Istanbul. Înca din anii
‘80, autorul a publicat multe carti ce tratau diferite subiecte, de la politica
si credinta religioasa pâna la probleme stiintifice. Operele sale au fost
apreciate în întreaga lume, fiind niste instrumente eficiente, ajutându-i pe
multi sa-si regaseasca credinta în Dumnezeu, iar pe altii sa-si aprofundeze
aceasta credinta. Cartea lui Harun Yahya se adreseaza unei game largi de
cititori, indiferent de vârsta, rasa ori nationalitatea lor, întrucât se axeaza
asupra unui singur obiectiv: sa-i ofere cititorului o perspectiva mai vasta,
încurajându-l sa mediteze asupra mai multor probleme esentiale, cum ar
fi existenta lui Dumnezeu, unitatea lui Dumnezeu sau a trai în armonie cu
legile divine.
NOUTĂȚI
SECRETELE
PROSPERITĂȚII
Joseph Murphy
ISBN 978-973-9466-19-6
Pret 20.00 RON
Orice lucru sau aspect catre care va indreptati atentia va creste,

se va amplifica si se va multiplica in experienta voastra. Mentineti-va
atentia concentrata doar asupra lucrurilor bune si frumoase. Radiati
catre ceilalti abundenta, bunavointa si belsug. Ei vor prelua acestea
subconstient si veti atrage oameni minunati in viata voastra. Si ei, si
voi, veti prospera.
Constientizati ca bunastarea lui Dumnezeu se afla pretutindeni
in jurul vostru. Traiti mereu in bucuria asteptarii a tot ce e mai bun
si astfel, prin legea atractiei, veti atrage bogatiile din depozitele
infinite ale subconstientului. Ganditi-va constant la prosperitate,
abundenta, siguranta si sporirea tuturor lucrurilor bune.
Cel bogat se va imbogati si mai tare, deoarece constiinta
bunastarii si faptul ca asteapta din ce in ce mai multe bogatii de la
Dumnezeu, care este omniprezent, atrag catre el din ce in ce mai
multa bunastare, sanatate si oportunitati.
Editura DECENEU
PIONI IN JOC
William Guy Carr
ISBN 978-973-9466-38-7
Pret 30.00 RON
Aceasta este povestea ADEVARATA a unei intrigi internationale in

care aventura, coruptia, mita, alaturi de asasinatul politic sunt impletite
si prezentate asa cum nu a mai fost facut pana acum. Este povestea
in care ni se spune cum diferite grupuri de oameni ateist-materialiste
au jucat in toate “partidele de sah” internationale, pentru a decide
care grup anume va detine, in cele din urma, controlul deplin asupra
bogatiilor, resurselor naturale si a fortei de munca din lumea intreaga.
Se explica, de asemenea, modul in care aceasta “partida” a ajuns la
etapa ei finala. Internationala Comunista si Internationala Capitalista
(amandoua avand ambitii totalitariste) si-au dat temporar mana
pentru a lichida Crestinatatea. Desi lucrurile sunt deja la modul serios
decise, totusi situatia nu este fara iesire, fara speranta. Solutia este
sa punem capat jocului pe care Internationala Conspiratorilor il joaca
in acest moment, inainte ca un grup sau altul cu gandire totalitarista
sa isi impuna ideile asupra restului umanitatii. “Iluminatii” au ajuns in
zilele noastre sa obtina controlul presei si al tuturor agentiilor care
distribuie informatii publicului. Ştirile si informatiile sunt denaturate in
asa fel incat omenirea sa ajunga sa creada ca Guvernul Mondial este
unica solutie la toate problemele noastre. Povestea este senzationala
si socanta in acelasi timp, dar este si educationala, intrucat prezinta
ADEVARUL. Autorul ofera de asemenea si solutii practice la problemele
pe care atat de multi oameni le considera de nerezolvat.

Apa Si Sarea Vindecatorii Din Interior

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Apa Si Sarea Vindecatorii Din Interior

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

APA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Copyright © 2013 Editura Deceneu.

Dedicată de asemenea şi tuturor celor care au avut de

„Cel mai mare păcat împotriva semenilor noştri nu este

Atât altruismul cât şi egoismul sunt caracteristici şi

Această carte este destinată să servească societăţii

Unde anume a greşit medicina modernă? ....................................................... 15

Apa – cea bizară şi simplă ....................................................................................... 26

Bazele noii medicini pentru următoarele milenii ........................................... 39

Regimul apei în cazul unui fetus sau bebeluş .................................................. 46

Ce este deshidratarea cronică? ............................................................................. 58

Noile percepţii recunoscute ale stării de sete .................................................. 61

Deshidratarea primară şi programele de management al resurselor ..... 68

Strigătele de criză ale trupului după apă ....................................................... 110

Deshidratarea şi boala .......................................................................................... 135

Deshidratarea şi degradarea creierului ........................................................... 144

Hormonii şi deshidratarea ................................................................................... 162

Mineralele sunt vitale ............................................................................................ 197

Alte elemente esenţiale pentru sănătate şi vindecare .............................. 209

CONCLUZIE – patru paşi simpli pentru o sănătate debordantă .......... 227

Doar dacă începi să suferi de o anumită problemă de sănătate

The Washington Post – 13 aprilie 1998

The Washington Post – 21 noiembrie 2003

The Independent – luni, 8 decembrie 2003

Los Angeles Times – duminică, 7 decembrie 2003

cu impulsul imediat necesar al societăţii, în special pentru cei

În opinia mea, marea tragedie din istoria medicală este

În fapt, gura uscată nu este un semn pe care să ne bazăm.

3. Cea de-a treia eroare majoră din medicină este premiza că

Informaţiile conţinute în această carte se referă la una dintre

milioane de oameni din societatea noastră să trebuiască să urmeze

otalgia neinfecţioasă la bebeluşi. Deshidratarea, atunci când se

cadrul disciplinei fiziologiei, abordarea farmaceutică a problemelor

Noul nivel de gândire din medicină

Ce este o paradigmă şi cum anume poate fi ea schimbată în

lucra la Institutul Wright-Fleming din cadrul St. Mary’s Hospital

Naşterea unui nou adevăr ştiinţific în medicină

Istoria ne spune că, foarte des, prin intermediul descoperirilor

ce mă confruntam cu posibilitatea execuţiei, am descoperit că

executat, ci am fost condamnat la trei ani de închisoare. Viaţa

Paşi pentru modelarea medicinei din zilele

Explicaţiile următoare se bazează pe observaţiile clinice făcute

Aceste observaţii au dat naştere unei noi viziuni referitoare la apariţia

în cazul infecţiilor. Persoanele suferind de hipertensiune care încep

Apa – cea bizară şi simplă

Organismul uman este format din aproximativ 75% apă şi 25%

şi diseminată forţat – şi este bună doar pentru vânzarea

Suntem totuşi dependenţi de apă

Rolul apei în cadrul organismelor tuturor speciilor, inclusiv a

Ideea că consumul de ceai, cafea, alcool sau băuturi din comerţ

În funcţie de tipul de cerere, organul sau organele de pe linia de foc

dependenţi de ochelari. Ne pierdem apetitul sexual. Se pierde

Neîntrerupta mea luptă cu instituţia medicală

Suntem în zorii secolului XXI şi, cu toate acestea, simt că practica

au descoperit că performanțele şcolare ale copiilor se îmbunătăţesc

A aştepta până când ţi se face sete înseamnă să

Heinz Valtin, M.D., un profesor emerit de la Dartmouth Medical

de American Journal of Physiology, în numărul din august 2002, este

putut părea plauzibilă acum douăzeci şi cinci de ani. Astăzi denotă

asupra eficienţei funcţionării lor. Dacă am lua în considerare fie şi

producerii senzaţiei de sete nu este acţionat de către sistemele

introducerea recunoscută a schimbării de paradigmă în ştiinţa