Povestea vorbei (Cuvinte din bătrâni)

La fiecare popor, orice vorbă are în spate o realitate de la care pleacă, o experiență
singulară sau colectivă cu care se identifică, la un moment dat, suficient de mulți oameni, astfel
încât respectiva experiență, rezumată în câteva cuvinte, să fie transmisă, de cele mai multe ori pe
cale orală, intrând în patrimoniul național de expresii/proverbe/zicători/zicale/vorbe de duh.
Multe dintre proverbe au o vechime de câteva sute de ani, astfel încât este posibil ca
sensul lor originar să se fi estompat, sau ca ele să fie folosite în alt fel de situații decât cea
originară, care i-a dat naștere. Rostul acestei rubrici este tocmai acela de a rememora cele mai
cunoscute asemenea vorbe din bătrâni, de a încerca să le deslușim înțelesul originar și de a vi-l
prezenta într-o formă cât mai atractivă.

Ai carte, ai parte

Nu cred că există cititor care să fi auzit de această expresie și care să n-o fi rostit măcar o
dată. Câți dintre noi am folosit-o, însă, în circumstanța corectă? Imensa majoritate apelează la
această vorbă atunci când, adresându-se cuiva, de regulă un copil sau un tânăr aflat pe băncile
școlii, îl îndeamnă la studiu, la aplecare spre învățătură, arătându-i că învățătura (cartea) îți
asigură succesul (partea) în viață. Și chiar dacă realitățile contemporane, așa cum le percepem
direct sau prin mass-media, arată că la fel de bine, dacă nu chiar și mai abitir, reușesc în viață și
cei fără prea multă carte, continuăm să folosim această vorbă ca un îndemn la studiu, la
învățătură. Acesta să fie, însă, adevăratul înțeles al acestei vorbe, aceasta să fi fost realitatea care
a dat naștere zicalei? Și dacă nu, atunci care este semnificația reală a expresiei?
În societatea contemporană, pe care o vedem cu toții, proprietatea imobiliară, pământul, a
dat și dă naștere la nenumărate conflicte pentru stăpânirea acestuia, conflicte în care, de multe
ori, se războiesc prin instanțe părinți și copii, frați, veri, soți etc. Asta în situația fericită în care
conflictul este mediat în instanță și nu se recurge la forma primitivă a corecției fizice, cu ajutorul
ciomagului, pumnului, coasei, toporului sau al oricărei alte arme.
Aceste conflicte nu sunt noi, de ele sunt pline documentele din evul mediu românesc. Tot
documentele medievale, pravilele, sau codurile de legi introduse de către domnii fanarioți în
Țările Române, arată și cum se rezolvau aceste situații. Fie că era vorba de o danie, de
hotărnicirea unui loc, de o moștenire, de un act de vânzare-cumpărare, de o adeverire
(confirmare) a unei proprietăți, actul se întocmea în prezența unor martori, care dacă nu știau a
scrie adevereau prin punerea degetului înmuiat în cerneală, emitentul actului fiind autoritatea
administrativă locală, laică sau ecleziastică (vatamanul sau vornicul satului, un dregător domnesc
din târgul apropiat sau din ținut, o înaltă față bisericească etc.).
Odată actul întocmit (în vechime, la noi, acestor acte li se spunea zapis, dires, sinet,
ispisoc), se mergea cu el, pentru a-i da o putere mai mare, în fața domnului. Prin dregătorii săi,
domnul cerceta pricina și elibera o carte domnească (carte gospod, în cancelaria slavonă
medievală, pentru că termenul slavonesc pentru domn este cel de gospod, din care derivă actualul
cuvânt gospodar), prin care confirma sau infirma înscrisul ce-i fusese adus. La această carte se
atârna și pecetea domnească, uneori de aur, iar cartea domnească se numea hrisov (din ngr.
Hrisóvuilon – bulă de aur). De cele mai multe ori, cartea domnească se încheia cu formula ”să-i
fie uric, cu tot venitul, în vecii vecilor și fiilor lui, nepoților, strănepoților și răstrănepoților lui”.
Aceste acte se numeau și urice, termenul medieval de uric însemnând atât posesia asupra
pământului, cât și actul doveditor al dobândirii acestuia.
Multe dintre aceste cărți domnești se încheiau și cu amenințări la adresa celor ce ar fi
nesocotit judecata și actul domnesc: ”și altul să nu să amestece înnainte aceștii cărți a Domnii
Meli”, sau ”altminteri să nu faceți”. Câteodată, amenințarea lua chiar forma blestemului: ”iar
cine altfel va face, acela să fie de trei ori blestemat și afurisit de 318 sfinți părinți care sunt la
Nicheia […] și să-l afle bubele lui Ghiezie, în veacul veacului amin”.
Așadar, ca să dovedești dreptul asupra unei proprietăți puteai folosi aceste cărți domnești
care îți ofereau temeiul juridic suprem. Aceste cărți erau respectate și de către domnii următori
celui care eliberase cartea. Pe baza acestor cărți s-au păstrat neatinse în Moldova vechi răzășii
țărănești, unele întemeiate prin uric încă de la Ștefan cel Mare.
Iată, deci, sensul originar al expresiei ”ai carte, ai parte”. Ai carte de proprietate, ai un
înscris care să-ți dovedească dreptul asupra unui bun, atunci ai parte de el. Un reflex al acestui
înțeles îl constituie și folosirea, astăzi, a termenului de carte funciară, în sensul de înscris oficial
în care este consemnat inclusiv dreptul de proprietate asupra unui imobil.

Prof. dr. Daniel Botezatu