7.-8. Arh. St.

Ploieşti
9. 448 familii (Târg, Sf. Gheorghe şi Precista) x 2 lei=896 lei
10.12. Boncu M.C., Şcoala prahoveană, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc., 1976, p. 89.
13. Ibidem, p. 72
14. Leonăchescu, N., Op. cit. p. 276
15. Boncu M.C., Op. cit. p. 90
16. Andrei Nedelcu Gh., Monografia Şcolii generale Prăjani, 1981, în manuscris.
17. Boncu M.C., Op. cit. p. 143
18. Bercuşi I.C., Op. cit., p. 20
19. Arh. Liceului Slănic, Raportul directorului
20. Georgescu C., Op. cit. p. 17
22. Andrei Nedelcu Gh., Op. cit. p. 6
23. Georgescu C., Op. cit. p.18-22
24-29. Arhiva Liceului Slănic
30. Maria Corduleanu
31. Pr. Gheorghe Rădan, Istoricul Catedralei Slănic
32-34. Constantin Georgescu, op. cit.

Biserica Sf.Gheorghe-1732(din cimitir)

 CAP. 7
ORGANIZAREA SLĂNICULUI

7.1.SATUL SLĂNICEAN
După cum reiese din zapisele de vânzare-cumpărare din anii 1685-1694, Slănicul (fără Groşani şi
Prăjani) prin cele aproximativ 60 de gospodării pe care le avea era un sat de mărime medie dacă nu chiar
mare, pentru acea vreme.
La baza lui stăteau cele două aşezări, din cele două silişti, vetre diferite. Cea din jurul bisericii Sf.
Gheorghe (biserica veche din cimitirul central al oraşului) şi cea “de pe deal” cu hramul Maica Precista.
Moşnenii din Precista se pare, stăpâneau o suprafaţă mai mare de pământ, căci ei vând Spătarului întreaga
moşie de 654,5 ha, în timp ce moşnenii din Sf. Gheorghe vând numai suprafaţa de 293,5 ha.
Satul slănicean, ca orice sat din vechime, era un fenomen social complex ce cuprindea laolaltă
trei elemente distincte: o”populaţie”, o “vatră de sat” şi un “trup de moşie”.
Căutând să aflăm cum s-au constituit aceste vetre de sat ar trebui să ne ducem cu gândul la acele
vremuri când pe aici pădurea acoperea ca o pânză imensă aproape întreaga ţară.
Ea cobora de la munte spre stepa goală, în perdele groase de brazi, fagi şi stejari. Oamenii locului o
numeau “pădurea cumplită” sau “surdă”, “codru adânc”. Nomazii se îngrozeau foarte tare numind-o
“pădure merie”, adică nebună.
Totuşi aici găseau strămoşii noştri un loc de adăpost şi un trai. “Codrul frate cu românul“ nu e o
vorbă spusă în vânt, nici o simplă figură de stil, ci expresia unei realităţi istorice. În acelaşi timp pădurile
au fost cetăţile de apărare ale românilor. “Drept castele şi fortăreţe avem aceşti munţi şi păduri împotriva
cărora nici un duşman nu poate birui - spunea vornicul Preda Brâncoveanu. Dacă ar fi fost altfel şi dacă
am fi avut cetăţi pe teritoriul nostru, turcii de mult ne-ar fi scos din el”.
OBŞTEA GENEALOGICĂ DEVĂLMAŞĂ
Puţinătatea relativă a oamenilor faţă de întinsele păduri şi islazuri existente pe vremuri şi pe de
altă parte caracterul mutător al defrişărilor şi desţelenirilor periodice, pământul satului era socotit
“devalmaş” adică bun al întregii obşti a sătenilor, de la care fiecare obştean trăgea foloase, prin muncile
pe care le putea face, el şi cu familia lui, desţelenind şi lăzuind.
Prin aceasta obşteanul nu căpăta un drept de “proprietate privată” asupra pământului, ci doar pe
cel de a folosi netulburat pământul, atâta vreme cât îl exploata. De fapt, era stăpân doar pe munca pe care
o făcuse asupra pământului, asupra căruia avea o “proprietate de brazdă” sau după cum spun documentele
cele vechi, o simplă “stăpânire locurească”.
Totuşi, pe acele locuri în care se clădeau case sau se sădeau vii şi livezi de pomi, folosirea lor
fiind îndelungată, stăpânirea locurească temporară se prelungea, trecându-se dintr-un rând de oameni în
altul, pământul ajungând astfel a fi o “ocină” ereditară. Operaţiunile de vânzare-cumpărare a posesiunilor
locuitorilor din Precista din anii 1685-1690 demonstrează din plin această proprietate obştească şi
particulară. Ieromonahul Daniil Călugărul vinde, la 22 aprilie 1690, Spătarului Cantacuzino separat “un
loc de casă aicea în Slănic, care loc este împotriva bisericii în siliştea satului” după ce vânduse împreună
cu ceilalţi locuitori ai satului întreaga moşie din câmp. Acelaşi lucru face şi “Radul sin Stoicii ot Slănic”
cu “o casă cu locul ei ...din josul bisearicii ...” pentru 22 taleri.

CETELE DE NEAMURI
 Trupul acesta de moşie atât de stringent organizat economic, era aşadar o avere devălmaşă a
sătenilor. Aceşti săteni erau, ei înşişi, organizaţi într-un chip colectiv, care nu se aseamănă de fel cu cel
care există astăzi. În satele noastre de acum, sătenii sunt “locuitori” ai satului şi oricine, respectând anume
forme legale, are voie să-şi aleagă domiciliul în ele. Pe vremuri însă aşa ceva nu era cu putinţă, pentru că
toţi oamenii satului aparţineau unei singure familii, fiind legaţi între ei prin relaţii de rudenie, formând
adică ceea ce se numeşte un singur “neam” care era sau în tot cazul se credea urmaş al unui strămoş unic.
Numit “moş” sau “bătrân”, acest strămoş era presupus a fi fost întemeietorul atât al satului cât şi al
neamului. Toţi locuitorii socotindu-se descendenţii acestuia, pe diversele ramuri coborâtoare ale unor
“fraţi mari” fii ai moşului fondator al satului, care la rândul lor ar fi avut fii “fraţii mici” şi aşa mai
departe, dintr-un rând de oameni într-altul până în ziua de azi. Istoricul Nicolae Iorga a găsit, de aceea,
pentru a caracteriza aceste sate vechi, numele de sate genealogice. Ramurile curgând din “butucul”
moşului străvechi se ţineau minte cu sfinţenie de către toţi oamenii neamului şi erau deseori consemnate
şi în scris, în amănunţite spiţe de neam. Ca să faci parte din sat, trebuia deci să fii neam cu neamurile din
sat şi să ţi se găsească locul cuvenit în “spiţa” lor. Satul forma o singură ceată de neam, în care cu greu
putea pătrunde cineva.
În acelaşi timp, viaţa fiecărui locuitor era controlată de “sat”.
Oamenii se adunau în sfat, în zilele de sărbătoare, la ieşirea din biserică la “casa unuia mai de
sfat” sau ori de câte ori era nevoie, în orice zi şi în orice loc. În obşte se dezbăteau şi se puneau la cale
nevoile şi treburile comune ale satului. Oamenii ascultau părerile tuturor, ţinând seama mai ales de sfatul
“oamenilor buni şi bătrâni”, “oameni cu barbe albe”, hotărând apoi ce e de făcut.
Atribuţiile administrative ale acestor obşti erau deosebit de mari. Astfel, ele controlau dacă nu
cumva unii dintre gospodari nu abuzau de drepturile lor de folosinţă nelimitată a pământului. Căci regula
era că aveai dreptul să cuprinzi oricât teren puteai, cu condiţia ca totuşi să o faci doar în marginile
nevoilor gospodăriei tale, nu mai mult.
Obştea se amesteca şi în viaţa intimă a obştenilor. Ea judeca pricinile ivite între familii sau în
sânul familiilor; ea întărea actele de vânzare între oameni, împrumuturile şi zălogirile, testamentele
“lăsate cu limbă de moarte” având dreptul ca pe tulburători şi pe cei fără de cuvânt să-i poprească la
închisoare, să-i pună în “butuci”, ba să-i şi pedepsească cu bătaia.
Tot obştea numea pe acei câţiva oameni de care avea nevoie pentru ducerea la îndeplinire a
diferitelor treburi, cum de pildă pe cei aleşi ciobani, văcari şi alţi “mandatari” ai satului, numiţi temporar
şi revocabili oricând, după bunul plac al obştii. Tot astfel era numit şi birarul care strângea birul “crestând
pe răboj” încasările, răbojul fiind şi semnul puterii lui, doar cu acest “băţ” având el dreptul de a bate pe
recalcitranţi. Căci birurile se plăteau nu de fiecare om pe seama lui, ci solidar, de satul întreg, în “cislă”,
fiecare om fiind chezaş pentru toţi ceilalţi. Dacă cineva nu plătea sau “da bir cu fugiţii” restul oamenilor
din sat trebuiau să plătească pentru el. În astfel de situaţii s-au aflat slănicenii la sfârşitul secolului al
XVII-lea când mai mulţi moşneni fugiseră din sat, iar cei rămaşi erau nevoiţi să plătească întrega datorie a
satului. Noroc că s-a găsit un cumpărător gras care le-a cumpărat întreaga moşie şi “fugiţii” s-au putut
întoarce în sat unde şi-au refăcut gospodăriile. Pentru partea de avere a lui Oprea şi a lui Stanciul sin
Anghel, fugiţi din localitate la data vânzării, 25 mai 1693, sătenii luaseră 30 de taleri, iar pentru alţi şapte
fugiţi (Bachiş Dumitru, Frăţilă, Stoii, Cârnici, Iva, Neacşul şi Râga) au luat 160,5 taleri. Banii luaţi de la
Spătar “i-au dat de au împlinit dările”-zice zapisul din 21 iunie 1694.
O altă atribuţiune a obştei satului a fost şi aceea de a alege pe cei ce trebuiau să apere în judecată
drepturile satului. Într-o astfel de situaţie s-au aflat slănicenii noştri în 2 iulie 1702, când aleşii satului în
număr de 9 persoane (Stan Arbunescu, Stan Dragostin, Vlad Mustăţea, Dumitru Pârcălabu, Anghel
Pătraşcu, Dumitru Sperlea, Dumitru sin Vlad, Stoica Dănescu şi Crăciun Badea) s-au judecat la Ploieşti
cu Necula Logofătu pentru cei 75 de taleri trimişi de Spătaru Cantacuzino să-i dea moşnenilor slăniceni şi
nu ajunsese la ei nici după 8 ani de zile. Procesul s-a judecat în prezenţa celui de al doilea portar Radu şi a
lui Lefter Căpitanu din Ploieşti, precum şi a unui număr însemnat de preoţi şi negustori.
 Un asemănător proces a avut loc în 28 noiembrie 1710 când obştea slăniceană reprezentată de
Radu Mustăţea, Stan Arbunescu şi Dumitru Cârciumaru s-a judecat cu “Iane Pârcălabu ot Podeni” pentru
35 de taleri pe care îi dăduse Spătarul şi nu au ajuns încă la moşnenii slăniceni.

SLĂNICUL - PROPRIETATE FEUDALĂ

Cel mai spectaculos proces al slănicenilor a fost cel care a luat naştere după anul 1741 când au
fost impuşi la o clacă de 400 bolovani de sare pe an. În mai mulţi ani, ciocănaşii şi măglaşii având în
frunte pe Apostol Mustăţea au venit cu “jalbele în proţap” la Domnie. Mulţi domni nu i-au luat în seamă,
dar Nicolae Mavrogheni le-a făcut dreptate şi i-a făcut stăpâni pe moşie, scutindu-i de clacă.
Cam în aceeaşi situaţie erau şi clăcaşii din Prăjani impuşi la cele 12 zile de clacă pe an, pe moşia
Zănescu - Bagdad. Groşănenii rămaşi moşneni nu făceau clacă.
Prin introducerea Regulamentului Organic, în octombrie 1831, obligaţiile slănicenilor clăcaşi se
accentuează printr-o clacă anuală de 18 lei. Mai dădeau 21 lei pentru slugile cuvenite în slujba proprietăţii
plus dijma porumbului, a prunelor şi a fânului (“una din zece”), iar ziua de muncă socotită “po parale
şaizeci”.
Odată vândută moşia Precista şi Sf. Gheorghe, s-a schimbat şi organizarea satului. Stăpânul
moşiei Spătarul M. Cantacuzino, până în anul 1713 iar după aceea Eforia Spitalului Colţea împreună şi
mai ales cu arendaşii ocnei de sare au preluat conducerea aşezării. A luat fiinţă “Contracciul Ocnei” prin
care nici o autoritate dinafară nu-şi putea exercita puterea asupra locuitorilor slăniceni. Ori de câte ori
cineva din afară a nesocotit acest raport s-a terminat dureros. “Contracciul” exercita funcţiile
judecătoreşti, strângea birul pe care apoi îl plătea Vistieriei, într-un cuvânt el reunea toate puterile astfel
încât nici o intervenţie a vreunei autorităţi să nu poată cu nimic stânjeni munca exploataţiei. Când vătaful
plaiului Teleajen a încercat să-i impună pe ciocănaşi la plata “avaetului pentru clacă şi vornicie” a ieşit cu
“zurbalâcul” din 23 iulie 1824. Un asemănător “zurbalâc” a luat naştere şi la 24 februarie 1834 când
Logofătul P. Baligoiu a încercat să impună noile obligaţii ale clăcaşilor după Regulamentul Organic. Mai
grav a fost când Elefterios Kirilov, arendaşul moşiei Slănic a încercat să-i impună la arendă mare pe cei
18 băcani ai Slănicului, la 13 februarie 1835. Arendaşul a fost bătut, jefuit şi alungat.
Ca aşezare de margine a judeţului, Slănicul a avut şi sarcina de a da tineri pentru unităţile de
plăieşi, pentru paza graniţei de nord a Ţării Româneşti. Aceşti plăieşi se recrutau numai din cele două
aşezări de margine ale Slănicului (Prăjani cu 77 de familii şi Groşani numit şi “Mahalaua Ioan din Pajura”
cu 73 familii în anul 1846). Celelalte două cartiere, Precista şi Sfântu Gheorghe aveau obligaţii mari la
ocne. Multă vreme a durat această scutire extinzându-se şi asupra recrutării de dorobanţi.

7.2.SLĂNICUL, AL VI-lea ORAŞ AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI

Prima lucrare care încadrează Slănicul în categoria oraşelor Ţării Româneşti este “Istoria generală
a Daciei” scrisă de Dionisie Fotino în anii 1818-1819: “Mai este, zice el, un oraş numit Slănicul unde este
ocna de sare, scaunul cămăraşilor” (1). În anul 1835 trei documente îi menţionează calitatea de târg: Jalba
lui Kirilov, Tacrirul lui Chiriţă Băcanu şi Raportul ocârmuitorului judeţului Saac.
În realitate însă Slănicul a avut rol de târg încă din momentul deschiderii ocnelor de sare de
către Spătarul Cantacuzino. De fapt ce este un târg ? “Târg a însemnat în limba română, spune Dinu
Giurescu - locul unde se cumpără şi se vinde, cât şi operaţia de vânzare-cumpărare, ulterior a desemnat
aşezarea stabilă unde avea loc negoţul, adică oraşul propriu zis.” (2) Ţinând seama de intensa activitate de
vânzare şi cumpărare care a avut loc la Slănic de la sfârşitul secolului al XVII-lea, dar mai ales după anul
1700 când sute de care trase de boi şi cai veneau şi încărcau sare pentru a le transporta în ţară şi curând şi
la Schelele Dunării pentru a aproviziona populaţia din sudul Peninsulei Balcanice pe bună dreptate se
poate vorbi de un oraş nu dintre cele mai mici, ci de unul dintre primele din ţară. După Bucureşti, Ploieşti,
Craiova, Brăila şi Caracal urma Slănicul cu 739 curţi. Deci pe locul şase în Ţara Românească şi locul unu
în judeţul din care făcea parte, Saac (Săcuieni), căci Vălenii de Munte avea numai 418 curţi, Mizilul 161,
Urlaţii 105, iar Bucovul reşedinţa judeţului numai 51 de curţi .(3) Datele aparţin anului 1835.
Dinu Giurescu chiar precizează: “... în deosebit după 1700 se ridică târguri noi, între care, în Ţara
Românească: Vălenii de Munte, Slănic, Ploieşti, Câmpina ...”. Nu avem motive să nu-i dăm crezare
pentru că din anul 1748 ocnele slănicene produceau cam 5.000.000 ocale de sare şi deci cam 5.000 de
care pline cu “drobi” de sare plecau anual, dar şi veneau de cele mai multe ori încărcate cu diferite
produse pentru hrană şi alte nevoi ale populaţiei. Deci aveau loc intense schimburi de produse.
Curând s-a constituit un cartier aparte în Slănic, probabil la întâlnirea celor două “mahalale” (Sf.
Gheorghe şi Maica Precista) numit “Târgul Slănic”. Documentele anului 1833 menţionează că el era
aşezat pe moşia proprietarului Vasilache, a spitalului mănăstirii Colţea şi pe proprietăţile mai multor
moşneni.(4) În anul 1846 populaţia “târgului” devenise mai numeroasă decât a celor două mahalale pe care
s-a constituit: “Târg Slănic (211 familii), Mahalaua Sf. Gheorghe (195), Maica Precista (129), Mahalaua
Ion din Pajura (73), satul Prăjani (77)”.(5)
Urmărind şi structura populaţiei din deceniul al 4-lea al secolului trecut găsim trăsăturile
caracteristice ale târgului. În anul 1830 Slănicul avea o populaţie de 727 familii, iar după 5 ani a crescut la
739 de curţi. Catagrafia din anul 1832 defalcă populaţia pe: “42 patentari (18 băcani, 16 cismari, 4
cojocari, 1 croitor, 2 săpunari, 1 mămular), 138 slugi ce lucrau pe la diferiţi locuitori (băcani, fierari,
măglaşi etc.) şi 634 plugari şi muncitori “platnici de capitaţie”, în total 814 (6). Credem că acest număr
cuprindea şi pe cei 77 de “slujbaşi la ocna Slănicului, din 13 sate ale plaiului Teleajen” (7) (Vezi
Documente slănicene nr. 55)
În ceea ce priveşte organizarea administrativă a oraşului, Regulamentul Organic aducea
însemnate schimbări. Ca în toate oraşele ţării şi la Slănic s-a creat Sfatul orăşenesc compus din cinci
membri aleşi de staroştii tuturor corporaţiilor. Preşedintele Sfatului era desemnat de Adunarea obştească,
iar guvernul ţării a numit Comisarul oraşului pentru a apăra interesele statului. Sfatul orăşenesc avea
atribuţii de ordin administrativ şi economic. El a întocmit planul de dezvoltare al oraşului, i-a delimitat
hotarul. S-a îngrijit de alinierea şi pavarea străzilor, de curăţenia, salubritatea şi iluminatul oraşului. A
organizat un serviciu de pompieri şi unul pentru alimentarea oraşului cu apă. Pentru securitatea şi ordinea
publică s-a organizat un serviciu de poliţie. S-au preocupat pentru organizarea unui serviciu medical şi
farmaceutic. Tot sfatul administrează veniturile oraşului care se compuneau din accize asupra băuturilor
alcoolice şi asupra păcurei, dintr-un impozit asupra birjelor, căruţelor şi cărţilor de joc, dintr-o zecime
care s-a adăugat la capitaţia plătită de orăşeni. Cum se vede, era un început de autonomie urbană, însă
totul sub controlul Comisarului guvernamental.
Cum s-o fi trecut şi mai ales când s-a trecut practic la această autonomie nu ştim, dar din unele
documente locale datate din 1844 şi 30 iulie 1848, reiese că tot cămăraşul ocnei de sare Anghelescu avea
rolul principal în oraşul Slănic. Acesta “porunceşte” preotului parohiei “să cerceteze o pricină de un zapis
de moşie” dintre “Safta soţia răposatului Ion Anghel din târgul Slănicului” cu “un Simion Arnăutul”. Era
o chestiune legată de îndatoririle Sfatului orăşenesc, nu de cele ale ocnei de sare, şi totuşi cămăraşul dă
poruncă de cercetare.
Începând cu anul 1858 zapisele slănicene pe care le deţinem noi menţionează şi numele
Comisarului Sfatului Orăşenesc Slănic. Este Ivan Băcanu care semnează în numele Comisiei toate actele;
nu putem preciza de când şi până când. Deţinem trei zapise semnate Băcanu din: 19 noiembrie 1858, 18
februarie 1862 şi 12 februarie 1863 ceea ce ne face să socotim că cel puţin între anii 1858 şi 1863 Ivan
Băcanu a fost Comisarul Sfatului Orăşenesc Slănic.
Tradiţia locală a reţinut că în timpul când Ivan Băcanu a fost Comisarul(Pimarul) oraşului l-ar fi
primit în vizită chiar pe marele Alexandru Ioan Cuza. Probabil domnitorul a ţinut să viziteze ocnele de
sare slănicene care aduceau venituri foarte mari, dar nu îndestul de mari pentru a satisface mulţimea de
nevoi pe care le avea ţara. Credem că vizita a avut loc în anul 1860 când se deschidea ocna sistematică şi
se trecea la exploatarea sării în regie proprie, ceea ce se va întâmpla de la 1 ianuarie 1861. De la această
dată Ocna slăniceană este subordonată direct Ministerului Finanţelor, Serviciul Special al Salinelor
Statului.
Concomitent cu înfiinţarea Sfatului Târgului Slănic, probabil a luat fiinţă şi în Groşani un sfat
sătesc format din “aleşi şi juraţi” având chiar sigiliu propriu. Existenţa acestui sigiliu “Din târgul Slănic
Jud. Prahova 1862 Mahalaua Groşani” aplicat pe actele oficiale este o primă dovadă. Al doilea argument
îl constituie existenţa de Registre de stare civilă, separat de cele ale târgului, între anii 1833 şi 1865. Iată
rezultatul faptului că groşenenii erau moşneni, nu clăcaşi.
Printre documentele noastre, două menţionează şi membrii consiliului din Groşani. Cel din 24
octombrie 1863 îi menţionează pe: Ghiţă Stanciu, Vuţă Drăghici, N. Cojocaru şi Frijan Arvunescu iar cel
din 8 februarie 1864 pe: Vasile Arvunescu, Dumitru Chiriţă şi Apostu Dumitru. Pecetea (sigiliul) este cel
menţionat mai sus (“Din târgul Slănicu jud. Prahova 1862, Mahalaoa Groşani”). În acelaşi an Sigiliul
târgului Slănic era: “Târgul Slănic, plaiul Teleajen, Jud. Prahova”, folosit tot de Comisarul Ivan Băcanu la
data de 18 februarie 1862, ambele în chirilică, cu semnătura originală a comisarului. (8)
Prin introducerea Codului Civil la 1/13 decembrie 1865, organul de conducere al oraşului a luat
numele de Primărie, Sfatul Orăşenesc a devenit Consiliul Comunal, iar Comisarul se numeşte Primar şi
este numit de Domnitor la recomandarea Ministrului de Interne.
Primul primar al oraşului Slănic este Deciu Mustăţea, iar Sigiliul mare are următoarea inscripţie:
“Primăria comunei târg Slănicu Jud. Prahova, 1865”, având în câmp imaginea caprei negre, împrumutată
din cea a judeţului. Alte sigilii, mai vechi de anul 1845 au ţinut seama de arondarea la judeţul Saac, sau
altele dintre cele două războaie mondiale aveau în fundal imaginea “Muntelui de Sare”.
Cum se poate vedea din capitolul Venituri, Ocnele slănicene au dat ţării sume enorme în decursul
celor 300 de ani de existenţă, de la 50.000 lei (taleri), la mijlocul secolului al XVIII-lea 120.000 lei pe an
prin 1820, 400.000 lei anual prin anii 1826-28, apoi aproape 2.000.000 lei prin 1832-34 (când ziua de
lucru a ţăranului se plătea cu un leu şi jumătate - “po parale 60” iar ocaua de porumb 6 parale şi vadra de
rachiu 7 lei). Mai marii ţării n-au simţit că şi locuitorii oraşului trebuie să fie bogaţi, nu numai ţara. Pe
tărâm edilitar-gospodăresc şi social-cultural, foarte puţin s-a făcut. Mai întâi că întreprinderile beneficiau
de scutire de impozite prin legile de încurajare a industriei. De aceea bugetele oraşului se încheiau mai
mereu cu deficite, uneori chiar datorii cât două bugete, ca în anul 1894, când oraşul datora 50.000 lei la
un buget de încasări de 25.000 lei.
O înviorare simţitoare a avut loc după anul 1900. Au crescut veniturile locale ale oraşului şi s-au
făcut câteva construcţii de mare interes local, cum ar fi localul primăriei, al judecătoriei, şcoli, parcul
oraşului, halele centrale, abator comunal, bancă populară şi de comerţ. Au fost posibile ca urmare a
dezvoltării economiei locale şi a turismului din care se încasau impozite. Astfel, pentru veniturile salinei
din anul 1931 de 200.000.000 lei, primăria Slănic a perceput un impozit de 4.000.000 lei, iar în anul 1943,
50.000.000 lei. Pentru gipsul extras de la Piatra Verde de Societatea Kugler et. comp. Braşov, s-a plătit
40.000 lei, iar Societatea anonimă Steaua Română, pentru bentonita din “perimetrul de exploatare
Prăjani”, 200.000 lei.
Şi totuşi, în anul 1934, Primăria oraşului cerea fonduri “suplimentare deoarece cele existente nu
puteau crea condiţii normale de viaţă locuitorilor oraşului” neavând la acea dată spital propriu pentru cei
6.000 locuitori, n-avea apă potabilă, iluminat electric propriu, nu erau şosele şi trotuare corespunzătoare.
Era ruşinos pentru un astfel de oraş care mai era şi balneo-climateric să nu existe o baie populară cât de
rudimentară, nici măcar pentru cei 600 de lucrători ai salinei. După cutremurul din 1940 şcolile lucrau “pe
jumătăţi de zile, în localuri incomode, amenajate în grabă cu săli de clasă fără lumină şi aer”.
7.3.GALERIA PRIMARILOR.
 1. Ivan Băcanu (1858-1865), 2. Deciu Mustăţea (1865-1866), 3.Costache Moldoveanu, 4. Voicu
Simion (1868), 5. Moise Theoharescu, 6. Drăghici Ciucu (1878), 7. Lambru Chirulescu, 8. Deciu
Mustăţea, 9. Costache Popescu, 10. Maior Niţă Nedelcovici (1903-1911), 11. Iancu Nicolau, 12. Ghiţă
Pandelescu, 13. Iancu Moldoveanu, 14. Alexandru Popescu, 15. Manole Bonciu, 16. Petre Dumitrescu,
17. Iulian Slăniceanu (1926), 18. Aurel Theoharescu (1933),19. Gheorghe Mustăţea (1934), 20. Jean
Bonciu, 21. Athanasie Bordescu, 22. Ion Gaftoi, 23. Iosif Lucian, 24. Florea Mărăcineanu, 25. Ştefan
Niculescu, 26. Gheorghe Bratu (1950-1958), 27. Mircea Pătraşcu, 28. Gheorghe Bizineche (1964-1968),
29. Gheorghe Mihai, 30. Gheorghe Micloiu, 31. Stelian Mânzicu, 32. Constantin Meşteru (1978-1989),
33. Maria Pană, 34. Dumitru Bărbieru (1990-1996), 35. Meşteru Constantin (1996- ) (Vezi Doc.
slănicene)
Cu multă recunoştinţă vorbesc localnicii despre primarul Niţă Nedelcovici care în cei 8 ani de zile
a făcut pentru oraşul Slănic mai mult decât mulţi alţi primari la un loc. În semn de omagiu i-au ridicat o
frumoasă statuie chiar în faţa primăriei oraşului. Venind comuniştii la putere şi statuia a fost detronată.
Cineva însă şi-a dat seama că este nedrept şi n-a mutilat-o, ci a pus-o la păstrare într-o magazie. În anul
1970 un primar mai cultivat a instalat-o la locul ei, după ce a apelat la documentele de istorie locală ale
liceului slănicean.
Înfiinţarea Liceului de Cultură Generală în anul 1953, primul din raionul Teleajen, a fost un mare
succes şi o mare recunoştinţă pentru munca de secole a ciocănaşilor. Au urmat multe realizări în domeniul
edilitar gospodăresc şi social cultural, ca asfaltarea străzilor principale, blocuri de locuinţe, şcoli,
complexe balneo-climaterice sau comerciale, chiar fabrică de pâine.
O altă mare realizare a fost în domeniul sănătăţii. Înfiinţarea Spitalului Orăşenesc în fosta şcoală
pomicolă a reprezentat un mare pas spre îmbunătăţirea condiţiilor sanitare, nu numai în Slănic, ci în
întreaga zonă, Valea Vărbilăului, de la Cosmina, Goruna şi Plopeni înspre Nord.
Grija pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a locuitorilor oraşului s-a văzut mai ales în
deceniul al nouălea când prin grija primarului Constantin Meşteru s-au construit în Slănic nu mai puţin de
12 poduri din beton şi podeţe pe cablu. Nici cultura şi arta n-au fost uitate. Iniţiativa amenajării Ocnei
Unirea a plecat de la primarul Stelian Mânzicu şi continuată de Meşteru Constantin, cu aportul
sculptorului Năstase Justin şi a slăniceanului Onea Brezeanu.
HARTA JUDETULUI SACUIENI
 SIGILII

MEMBRI CONSILIULUI COMUNAL-1909

 E.D.
PRIMĂRIA ORAŞULUI Primar CONSTANTIN MEŞTERU

Tot sculptorului J.Năstase şi primarului Meşteru Cconstantin li se datorează şi statuia Spătarului

Mihai Cantacuzino din faţa Liceului Slănic. A fost un act de mare curaj. Monumentul închinat eroilor
Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă din Piaţa Cuza Vodă se datoreşte tot primarului, în anul 1988. S-a
dorit un monument închinat tuturor eroilor celui de-al doilea război mondial, dar nu s-a putut Acum este
momentul s-o facă noii aleşi ai oraşului. Aş mai menţiona betonarea drumului spre Teişani prin Piatra
Verde, încă neterminat. Rămân de rezolvat amenajările celor două rezervaţii de la Piatra Verde: Tuful
Dacitic şi Lilium Martagon (Crin de pădure). Cred că dacă s-ar realiza şi aceste obiective, s-ar ridica
gradul de interes al turiştilor pentru Slănic
În aceşti ultimi ani s-au început două lucrări de mare interes local. Betonarea drumului spre
Homorâciu prin Schiuleşti şi introducerea gazului metan.
La 23 august 1999 Guvernul României a aprobat atestarea oraşului Slănic-Prahova ca
STAŢIUNE TURISTICĂ DE INTERES NAŢIONAL.

7.4.SLĂNICUL REŞEDINŢĂ DE PLAI - PLASĂ

Din punct de vedere administrativ, Slănicul a făcut parte integrantă din judeţul Saac (Săcuieni)
care era unul din cele 18 judeţe ale statului feudal Ţara Românească, cu reşedinţa alternativ, la Bucov şi
Vălenii de Munte.
O catagrafie, făcută în anul 1831, preciza împărţirea judeţului Saac în cinci subunităţi: 3 plăşi
(Tohani, reşedinţa la Plavia, Câmpului, reşedinţa la Mizil, Podgoria, reşedinţa la Podenii Vechi, mai întâi,
apoi la Bălţeşti) şi 2 plaiuri(Despre Buzău, reşedinţa la Sibiciu şi Teleajenul, reşedinţa la Vălenii de
Munte). Acesta era şi plaiul de care aparţinea Slănicul.
Judeţul Saac, care avea ca emblemă (marcă) o coardă de viţă de vie, s-a desfiinţat la 1 ianuarie
1845, împărţindu-se în două. O mică parte, de est, a trecut la Judeţul Buzău, iar cea mai mare parte la
Prahova. Plaiul Teleajen a trecut în întregime la judeţul Prahova. Cum acesta avea ca marcă un ţap, prin
unire cu cea mai mare parte a jud. Saac, s-au unit şi cele două mărci devenind un ţap mâncând dintr-o viţă
de vie.(9)
 Până la Regulamentul Organic, judeţul era condus de câte doi ispravnici care exercitau atât
funcţiile administrative, cât şi pe cele judecătoreşti şi fiscale. Plăşile şi plaiurile aveau în frunte un vătaf
cu atribuţii administrative, fiscale şi judecătoreşti.
După anul 1831 a început să funcţioneze ca instituţie administrativă la judeţe Ocârmuirea, iar la
plaiuri (plăşi) Subocârmuirea. Între anii 1850-1856 instituţia administrativă a judeţului se numeşte
Cârmuire, iar apoi până în anul 1864, Administraţia districtului Prahova; la plaiuri (plăşi)
Subadministraţia. Legea comunală din 1864 schimbă denumirile administrative judeţene în Prefectură, la
plaiuri (plăşi) Subprefectură, iar din anul 1925 Pretură. Aceeaşi lege împărţea Prefectura Prahova în 8
subprefecturi: 3 subprefecturi ale plaiurilor Prahova, Teleajen şi Slănic (situate la munte şi deal) şi 5
subprefecturi ale plăşilor situate la câmpie (Câmpu, Târgşor, Podgoria, Filipeşti şi Cricov).
Deci din anul 1864 ar trebui să socotim că la Slănic s-a înfiinţat subprefectura plaiului Slănic, dar
nu suntem siguri că s-a înfăptiut imediat. Probabil s-a profitat de schimbarea domnului amânându-se.
Legea pentru organizarea autorităţilor administrative exterioare din 1/13 noiembrie 1892 împarte
judeţul Prahova în 10 circumscripţii (6 plăşi şi 4 plaiuri) plasa Câmpu, reş. Mizil, plasa Cricov, plasa
Crivina, plasa Filipeşti, plasa Podgoria, plasa Târgşor, plaiul Prahova, plaiul Teleajen, reş. Vălenii de
Munte, Plaiul Peleş, plaiul Vărbilău, reşedinţa la Slănic cu 12 comune. Prin această lege se fixează şi
componenţa plaiului Vărbilău din următoarele comune: Bertea, Cocorăştii Misli (formată din cele două
sate Cocorăştii Misli şi Goruna), Cosminele (formată din Cosminele de Sus, Cosminele de Jos, Poiana
Trestiei şi Poiana Ursului), Poiana (cu Coţofeneşti şi Dumbrăveşti), Mălăieşti (cu Mălăieştii de Sus şi de
Jos, Plopeni şi Tipăreşti), Livadea, Ştefeşti cu Scurteşti, Strâmbeni cu Aluniş şi Trestioara, Vâlcăneşti cu
Cârjari, Vărbilău şi Slănic cu Groşani şi Prăjani.Vezi sigiliul:PRIMĂRIA COM:URBANE SLĂNIC
PLAIUL VĂRBILOV JUDETUL PRAHOVA
Nici această împărţire administrativă nu are viaţă prea lungă, numai 4 ani. Avem totuşi câteva
documente care confirmă funcţionalitatea plaiului Vărbilău cu reşedinţa la Slănic: Sentinţa civilă nr.206 a
Tribunalului Judeţean Prahova din 2 iunie 1895, Chestionarul revizorului şcolar al jud. Prahova către
directorul şcolii Slănic din 16 martie 1894, precum şi răspunsul la chestionar dat de învăţătorul Alexandru
Slăniceanu, care precizează despre plai “acum înfiinţat” (10) (Vezi Documente slănicene nr. 131)
La reşedinţa plaiului Vărbilău, pe lângă subprefect mai activau 2 funcţionari: un ajutor de
subprefect care era şi şeful cancelariei şi un arhivar-registrator-copist.
În anul 1904 se face o nouă organizare administrativ teritorială, judeţul Prahova împărţindu-se în
20 de plăşi printre care şi plasa Vărbilău cu reşedinţa tot în târgul Slănic. Practic nici de data asta nu s-a
realizat.
Legea administrativă din 1908 vorbeşte de asemenea despre plasa Vărbilău cu reşedinţa la Slănic
precizând şi comunele: Bertea, Cosminele, Livadea, Mălăieşti, Plopeni, Poiana Vărbilău, Ştefeşti,
Strâmbeni, Vărbilou, Vâlcăneşti şi desigur Slănic. Deci cam aceeaşi ca cea din anul 1892 fără Cocorăşti.
A funcţionat de data aceasta mai mult, până în anul 1930. După această dată şi până în anul 1934
majoritatea comunelor plăşii Vărbilău în frunte cu Slănicul au fost iarăşi înglobate Teleajenului.
Între anii 1934-1942 s-a reînfiinţat plasa Vărbilău, reşedinţa la Slănic cu aceleaşi sate,
adăugându-se satul Schiuleşti. În anul 1942 plasa Vărbilău şi-a schimbat numele în plasa Slănic,
funcţionând până în anul 1950 când s-au înfiinţat raioanele şi regiunile. Raionul Teleajen depinzând de
regiunea Ploieşti, devine raionul slănicenilor.

7.5.JUDECĂTORIA SLĂNIC
 Conform Regulamentului Organic, care a legalizat principiul separării puterilor, justiţia este
despărţită de administraţie primind o organizare aparte. Funcţionau în fiecare judeţ tribunale de primă
instanţă, divanuri judecătoreşti de apel la Bucureşti, Craiova şi Iaşi şi o supremă instanţă, Înaltul Divan.
Coform acestei prime constituţii româneşti, ia fiinţă şi în judeţul nostru, Saac, prima instituţie
judecătorească cu o organizare de sine stătătoare, la 15 august 1831, în oraşul Bucov, capitala judeţului. În
competenţa materială a judecătoriei intrau “toate pricinile de judecată, adică ,politiceşti, de bani, mici şi
mari şi comerciale”. Îşi exercitau atribuţiile asupra plăşilor Câmpului, Tohanilor şi Podgoriei şi asupra
plaiurilor Despre Buzău şi Teleajen; din acesta făcea parte şi oraşul Slănic; 224 de sate compuneau
judeţul.
La această judecătorie a judeţului Saac s-a judecat vestitul proces dintre “Sfânta Monastire
Colţea” şi “moşnenii Pleşeşti, proprietarii moşiei Groşani”. A început în 27 octombrie 1836 şi s-a
finalizat, după desfiinţarea acestui judeţ, la 1 ian. 1845, de către Prezidentul judecătoriei judeţului
Prahova, în anul 1857, după 20 de ani.
O altă problemă care a reţinut atenţia locuitorilor oraşului Slănic a fost procesul cămăraşului
ocnei de sare, Stan Popescu, în vara anului 1878 pentru învinuirea de înstrăinare a unei cantităţi de sare.
O realizare de seamă a slănicenilor legalizată de Tribunalul Prahova a avut loc la 1 aprilie 1900
când la cererea făcută de Dr. Paulian şi Al. Slăniceanu în calitate de delegaţi ai membrilor fondatori ai
Societăţii “Comoara” prin petiţia înregistrată la Nr. 11, 339990, să acorde autorizaţiunea legală a băncii de
credit şi economie.
Judecătoria populară mixtă Slănic ia fiinţă în anul 1908 ca judecătorie de ocol. Totuşi cred că nu
aceasta este prima judecătorie din localitate. S-a înfiinţat încă din anul 1892 odată cu înfiinţarea plaiului
Vărbilou, pe baza legii din anul 1868 care prevăzuse să se înfiinţeze judecătorii în reşedinţele de plasă
care aveau în cuprinsul lor vreun târg sau port. Lipsa fondurilor a făcut ca să nu se menţină după anul
1896, când se desfiinţase şi plasa Vărbilou.
Personalul judecătoriei se compunea dintr-un judecător, un ajutor şi doi copişti. Prin legile din
1908 şi 1912, personalul creşte la doi judecători din care unul este preşedinte, un judecător, doi grefieri,
un arhivar şi 1-2 copişti, după necesitate.
Judecătoriile de ocoale judecau în primă instanţă şi cu drept de apel, având în componenţa lor
toate pricinile civile şi comerciale până la o anumită sumă, tutelele deschise în circumscripţiile lor, când
valoarea succesiunii nu depăşea 10.000 lei, cererile de despăgubiri pentru delicte sau contravenţii, actele
de notariat şi pricinile penale ca delicte şi contravenţii.
Din 13 aprilie 1925 judecătoria de ocol Slănic devine judecătorie mixtă, iar din 1938 judecătorie
de pace mixtă. O schimbare radicală în modul de organizare a acestei instituţii se produce între anii 1947-
1948, când primeşte denumirea de judecătorie populară mixtă. Cu această ocazie s-au introdus asesorii
care secondau pe judecători în şedinţele de judecată. Legea din 19 iunie 1952 transformă judecătoriile
populare mixte în tribunale raionale şi Slănicul nefiind reşedinţă de raion, judecătoria slăniceană se
desfiinţează, lucru care a nemulţumit profund populaţia din întreaga zonă. Sperăm ca, în noile condiţii, să
ni se aducă judecătoria înapoi, căci edilii oraşului se pregătesc.
În sfera de activitate a judecătoriei slănicene intrau comunele: Strâmbeni, Ştefeşti, Bertea,
Vâlcăneşti, Cosminele, Trestioara, Poiana Vărbilău, Livadea şi Slănic, în majoritate comune rurale, toate
cu probleme de relaţii agrare. Una din problemele rezolvate de această instituţie a fost legalizarea
constituirii Obştei de arendare “Frăţia”, constituită din 82 de membri pentru exploatarea moşiei Eforiei
Spitalelor Civile din Slănic.
Un proces care a făcut mare vâlvă la timpul lui şi care s-a judecat la Slănic, în anii 1929-30 a avut
loc între locuitorii cartierului Prăjani şi moşierul Bogdan Gheorghe Schina, pentru declaraţii false la
exproprierea din anul 1921. Proprietarul declarase 235 ha., iar locuitorii, care munceau moşia spuneau că
ar fi 420 ha. S-a expertizat dovedindu-se că ar fi 400 ha.
Menţionăm că printre magistraţii care au lucrat la judecătoria slăniceană s-a numărat şi marele
epigramist Cincinat Pavelescu. Din arhiva judecătoriei Slănic aflăm de existenţa unor cooperative: în anul
1922 “Valea Vărbilăului”, iar în anul 1925 “Minerul”, probabil a Salinei şi “Fântâna Rece” ambele de
consum.(11)
Printre avocaţii care au pledat mulţi ani de zile în localitate s-au remarcat Lazăr şi Lucian, iar în
ultimii ani Popescu şi Livezeanu.

Judecător CINCINAT PAVELESCU

7.6.POPULAŢIA SLĂNICULUI

La sfârşitul anului 1994 populaţia Slănicului era de 7506 locuitori, ceea ce îl plasa pe locul al 13-
lea între oraşele judeţului Prahova.
Urmărind evoluţia demografică de când a luat fiinţă ocna de sare a Spătarului Mihai Cantacuzino
şi până astăzi remarcăm creşteri vertiginoase dar şi descreşteri dureroase.
Plecând de la populaţia de circa 300 de locuitori, în anul 1694 cele patru aşezări componente ale
Slănicului (Groşani, Sfântu Gheorghe, Precista şi Prăjani) s-a ajuns, în anul 1832, la 814 curţi (12), circa
4100 locuitori. Deci în 138 de ani populaţia a crescut cu 3800 locuitori, cam 28 pe an. Creşterea aceasta,
destul de mare pentru secolul al XVIII-lea, mai ales prin sporul natural, dar şi prin migraţie din satele
vecine, se datorează condiţiilor foarte avantajoase de a lucra la ocna de sare. Pentru munca lor primeau
plată în bani şi sare, dar foloseau în continuare şi pământurile pe care le vânduseră.
Cu această populaţie Slănicul se plasa pe locul 1 între localităţile judeţului din care făcea parte
Saac (Săcuieni), iar în ţară pe locul şase după Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Brăila şi Caracal.
După anul 1832 şi poate chiar mai devreme, 1830 sau 1824, credem noi, începe să descrească
populaţia cu 18 locuitori pe an. Cauzele le găsim în creşterea lăcomiei arendaşilor ocnelor care nu mai
plătesc bine munca lucrătorilor, nu mai dau merticele de sare, înşală la socoteli. Arendaşii moşiei măresc
obligaţiile clăcaşilor (12 zile clacă pe an, 14 zile muncă la conac, plus dijmă din produse). Nu întâmplător
în această perioadă au loc cele mai mari răzvrătiri.

Descreşterea populaţiei ia sfârşit odată cu desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea prin legile lui
Alexandru Ioan Cuza din anul 1864.
Noile condiţii de viaţă, mai omeneşti, create lucrătorilor de la ocne i-a stimulat să lucreze mai
bine, iar sporul natural al populaţiei este evident. După 30 de ani populaţia a ajuns la 4488
locuitori, cu o creştere de 30 pe an, iar în următorii 18 ani creşterea să fie de 56 pe an. Urmează o creştere
mai mică de numai 44 pe an până în anul 1930, probabil sub influenţa anilor primului război mondial
pentru ca după aceea, până în anul 1948 creşterea să fie de numai 10 locuitori; şi aici descreşterea a fost
legată de cel de-al doilea război mondial. Noul spor natural ajunge la 57 de locuitori până în anul 1972 şi
datorită decretelor aberante comuniste, iar până în anul 1981 creşterea să fie de numai 26 locuitori, ca
apoi populaţia să descrească, de la 8274 la 7597 în 1994.
Comparativ cu celelalte oraşe ale judeţului Prahova care au avut o creştere mult mai mare după al
doilea război mondial, Slănicul, din fruntaş a ajuns codaş. Cauzele le găsim în faptul că aici nu s-a mai
pus bază pe dezvoltarea industrială, ci pe cea turistică. S-au creat puţine locuri de muncă, iar după 1989 s-
au pierdut multe şi din cele care mai erau.

EVOLUŢIA NUMĂRULUI ŞI DENSITATEA POPULAŢIEI

ORAŞULUI SLĂNIC

Anii 1832 1865 1894 1912 1930 1948 1972 1988 1994 2002

Populaþia 4100 3597 4488 5512 6306 6500 7887 8084 7597 7111
Densitate 105% 92% 116% 141% 161% 166% 202% 207% 192% 173%

REPARTIZAREA FORŢEI DE MUNCĂ, ÎN ANUL 1988, ÎN SLĂNIC(11)

1. AGRICULTURA 55
2. INDUSTRIE, CONSTRUCŢII, TRANSPORTURI
total locuri de muncă 1103
total activi ai oraşului 3189
din care:
cu locuri de muncă în oraş 753
 cu locuri de muncă în afara oraşului (la Plopeni) 2436
veniţi din afara oraşului 350
3. SERVICII
total locuri de muncă 846
total activi ai oraşului 745
din care:
cu locuri de muncă în oraş 745
veniţi din afara oraşului 101
TOTAL populaţie ocupată 3989
Repartizarea forţei de muncă pe ramuri ale
economiei naţionale în anul 1988
Ramuri ale Total % din total Total % din total
economiei naţionale populaţie femei femei
Industrie 3006 75,6 814 27.5
Construcţii 128 3,2 20 15,6
Agricultură 55 1,3 25 45,4
Silvicultură 8 0,2 2 25,0
Transporturi 55 1,3 10 18,1
Telecomunicaţii (poştă) 18 0,4 12 66,0
Comerţ 107 2,7 82 69,0
Prestări servicii 89 2,2 48 55,0
Gospodărie comunală
şi de locuinţe 117 3,0 30 25,6
Învăţământ, cultură, artă 100 2,5 70 70,0
Ocrotirea sănătăţii 84 2,1 60 72,5
Turism, odihnă,
tratament balnear 154 3,9 100 65,0
Administraţie 57 1,4 22 38,6
Alte ramuri 11 0,2 6 54,5
Activi din Slănic
ocupaţi total 3989 100 1301 32,6

Se observă că în totalul populaţiei ocupate din oraşul Slănic ponderea o deţin forţa de muncă
ocupată în industrie atât totală cât şi, mai ales, cei care se deplasează pentru muncă în alte localităţi
(Plopeni, Ploieşti, Brazi, etc.)
Analiza pe sectoare mari ale economiei naţionale reflectă gradul de dezvoltare al sectorului
productiv şi a celui neproductiv (servicii) la nivelul oraşului Slănic.

STRUCTURA POPULAŢIEI PE GRUPE DE ACTIVITĂŢI

ÎN ANUL 1988
 1. Activi din Slănic care lucrează în localitate 816
2. Activi din Slănic ce lucrează în alte localităţi 2436
3. Activi din alte localităţi ce lucrează în Slănic 352
4. Total ce lucrează în Slănic 1168
5. Total activi din Slănic 3252

STRUCTURA POPULAŢIEI PE SEXE ÎN DINAMICA EI (11)

Populaţia 1894 % 1966 % 1977 % 1984 %

pe sexe
Total 4488 100 7282 100 7722 100 8102 100
Bărbaţi 2310 51,4 3406 46,8 3730 48,3 3879 47,8
Femei 2178 48,6 3876 53,2 3992 51,7 4233 52,2
OBS. Cum se ştie, creşterea demografică a localităţilor este dată de mişcarea naturală şi
migratorie puternic influenţată de dezvoltarea intreprinderilor industriale, de construcţiile de locuinţe şi
celelalte condiţii economice oferite de localitate. Până în anul 1981 populaţia slăniceană a fost mereu în
creştere datorită dezvoltării câtorva obiective industriale (salină, at. energo-utilaj), liceului, spitalului,
complexului balnear cât şi construirii unui număr însemnat de blocuri de locuinţe cu magazine comerciale
şi meşteşugăreşti. Stagnarea lor a dus şi la scăderea populaţiei. Începând cu anul 1982 s-au înregistrat mai
multe decese decât naşteri. Sporul natural atinsese valoarea maximă în anul 1970, ca urmare a decretelor
aberante, după aceea scade vertiginos atingând valori minime de 9,8/1000 locuitori. Sporul migrator
accentuează şi mai mult scăderea populaţiei. Navetiştii s-au mutat în blocurile intreprinderilor (mai ales la
Plopeni).
Pentru cunoaşterea mai exactă a situaţiei demografice existente, să urmărim componentele
sporului natural la mia de locuitori (11), respectiv natalitatea (născuţi vii) şi mortalitatea pentru câţiva ani:
1966 1977 1982 1992 1993 1994
Total populaţie 7282 7722 8246 7635 7616 7585
Indice natalitate -- -- 7,7 8,5 9,9 7,3
Indice mortalitate -- -- 9,7 13,6 12,3 11,9
Spor natural / 1000 7 5,5 -1,9 -5,1 -2,4 -4,6
7.7ASISTENŢA MEDICALĂ
Creşterea cererii de sare la export în prima jumătate a secolului al XIX-lea a dus la mărirea
numărului de muncitori, dar şi a accidentelor şi bolilor. Cel mai apropiat medic se afla la 40 Km, în
Ploieşti iar ajutorul medical, în aceste condiţii, costa foarte mult şi uneori, când se acorda, era prea târziu.
PRIMUL MEDIC DE MINĂ DIN ŢARA NOASTRĂ
A fost nevoie de mintea clară şi profund umană a ing. Carol Caracioni-Crăciun ca s-o rezolve. La
data de 30 iulie 1859 spunea: “Afară de umanitate care ne face datoria a păstra pe minerii schilodiţi şi
îmbolnăviţi în serviciul Statului, înfiinţarea acestuia (a medicului), produce şi o însemnată economie a
statului căci boala sau rana la începutul lor se vindecă lesne; după ce însă se înrădăcinează toate ajutoarele
sunt nefolositoare. Aceasta se dovedeşte dintr-o parte din arestaţii noştri liberalişti de multă vreme zac
bolnavi”. Deci două argumente de natură medicală şi economică. Rămânea să găsească şi sursa
financiară. Renunţându-se la unele servicii de prisos, mai ales unele posturi ocupate de străini, bine
plătite, economiile se ridicau la suma de 1710 lei pe lună, în timp ce salariul unui medic nu se ridica la
mai mult de 400 lei(13). Pledoaria inginerului a convins Comitetul Sanitar al Ţării Româneşti care se
grăbeşte să caute “chirurgul” disponibil pentru ocna de sare. Propunerile se opresc asupra medicului
FRANTZ PETERSBURG, “patronul chirurg” bucureştean din mahalaua Dealu Spirii. Primind şi
confirmarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 8 august 1859, primul medic al unei mine româneşti se
prezintă la Slănic.
Medicul s-a angajat să locuiască în localitate. Pentru aprovizionarea cu medicamente trebuia să
ceară aprobare minsterului.
În anii următori cabinetul medical este din ce în ce mai bine dotat cu mobilierul necesar mai ales
datorită ajutorului dat de “şcolarii” salinei.

PRIMELE CONCEDII MEDICALE PLĂTITE

Tot Caracioni este omul care a militat pentru plata zilelor când minerii atât cei liberi cât şi cei
arestaţi sunt nevoiţi să stea acasă pentru refacerea sănătăţii. “Lefile lor în zilele de patimă nu poci să
retrag, căci atunci ar rămânea necăutaţi sau ar reîncepe urmările lor de mai nainte pentru care au fost
arestaţi”, spunea inginerul la data de 24 ianuarie 1861.Pentru dulgherul Radu Cârciumaru din
Dragomireşti - Ilfov; Caracioni cerea Ministerului Finanţelor aprobare ca să fie plătit ca supraveghetor cu
3 lei/zi atunci când nu putea lucra, iar când este apt pentru muncă să i se dea 6 lei/zi ca şi până atunci.
“Când am venit în această ţară l-am găsit în lucrarea salinelor de la Ocnele Mari şi după împlinirea
termenului de osândă, nevrând să părăsească serviciul, de la 1852 necontenit a fost în toate lucrările mele:
la oprirea apelor ... precum şi la sondajul de la Slănic” fiind “cel dântâi dintre lucrători şi cel mai bătrân
dintre toţi”
Uneori Caracioni recurge la gratificaţii speciale de boală. Alteori propune chiar eliberarea
definitivă a unor arestaţi pe caz de boală cum a fost situaţia cu Mihai B. Horhoianu şi Voicu Andrei, în
anul 1860, Tudor Pavel şi Matei Logofătu în 1861 şi Dumitru Soare şi Constantin Dinu Mazilu în
1864(14). Pentru inginer toţi condamnaţii erau oameni-mineri ca toţi ceilalţi şi de aceea îi proteja la fel.
BĂI TERMALE
De binefacerile apei sărate au profitat slănicenii din cele mai vechi vremuri, poate chiar din
antichitate, atât pe valea Slănicului cât şi pe cea a Prajei.
Pentru că ne-am obişnuit cu “atestări documentare” am găsit şi primul document care vorbeşte
despre astfel de băi, în lacuri. Ea datează din ziua de 14 august 1838 când, în timp ce lucra în Ocnele din
Deal şi Vale a avut loc o inundaţie din lacurile vecine care “să numesc băi” (15)
Dacă au apărut “băile” şi ele sunt foarte căutate, au apărut şi primele analize care să ateste dacă
sunt vindecătoare sau nu, le-a făcut în 23 august 1845 K. Stocokler împreună cu Dr. Mayer. Această
confirmare i-a dat curaj “conductorului” Mihail Sibirceanu să deschidă, probabil băi. Unde ? Probabil la
Baia Verde, nu la Baia Baciului, pentru că acestea erau atestate încă din 1838.
Vindecarea acelui ofiţer bolnav de reumatism, în 1885, va mări interesul pentru staţiunea Slănic,
iar înfiinţarea unui Penitenciar ca “un pension” ne aduce în localitate şi alţi medici permanenţi. Poate este
Dr. Borcescu, atestat de actele locale la 1 ianuarie 1897 iar de la 1 aprilie 1897 Dr. Victor Crăsescu
(Ştefan Basarabeanu) medic comunal până la 29 noiembrie 1917 când moare de tifos, confirmat de Dr.
Cramer. Aproximativ 12 ani Dr. V. Crăsescu a colaborat cu Dr. G. Paulian, iar ultimii 5 ani cu Dr. Evian.
Medicii răspundeau de sănătatea locuitorilor slăniceni ca şi de a celorlalţi din plasa Vărbilău. Mai mult
chiar Victor Crăsescu a înfiinţat o infirmerie rurală - prima din ţară - în satul Teişani, şi tot pentru sate
Societatea Crucea Roşie Rurală.
Pentru câţiva ani şi-a legat activitatea profesională de medic la Slănic şi Sergiu Victor Cujbă,
prin anii 1913-1914.
Probleme mari au avut medicii şi edilii oraşului cu apa. Vara cam lipseşte iar în unele zone este
sărată. S-au luat măsuri ca fântânile cu apă bună să fie bine îngrijite, cu ghizduri de piatră sau lemn şi mai
ales cu găleţi şi fără băltoace care să se scurgă în fântână, ca fântânile să aibă jgheaburi din care să bea
apă animalele, nu din găleţi.
Între cele două războaie mondiale serviciul sanitar s-a reorganizat funcţionând 4 dispensare
umane:
1. Dispensarul oraşului Slănic
2. Dispensarul Circumscripţiei Slănic
3. Dispensarul Salinei
4. Dispensarul Casei Asigurărilor Sociale.
Condiţiile de lucru ale medicilor sunt ceva mai bune pentru că s-a construit o clădire nouă pentru
Dispensarul Uman cu mai multe cabinete şi chiar baie comunală. Nu era însă apa necesară. Planuri erau
dar măsurile practice întârziau.
De primele două dispensare a răspuns timp de aproape 20 de ani Dr. I. Parpală, iar de celelalte două Dr.
Ion Vâlcescu cu sediul în clădirea fostei temniţe.
În aceşti ani Slănicul a beneficiat şi de farmacie destul de bine aprovizionată. Ea a funcţionat în
diverse clădiri particulare, mai ales după dărâmarea clădirii temniţei.
Din anul 1943 de sănătatea oraşului şi a plăşii Slănic se ocupa Dr. Gavat, ajutat de un sanitar şi o
moaşă, M. Tufcea. Se întreprind dese vizite în şcoli, grădiniţe, dar şi în localurile de consum alimentar şi
de băuturi. Dispensarul a fost înzestrat cu câteva aparate pentru formolizare şi pulverizatoare. A luat fiinţă
la dispensar şi o secţie de deparazitare şi de etuvă. Dintr-o statistică făcută de medicul oraşului pe o
perioadă de 10 ani (1937 - 1946) reiese că cele mai multe victime a făcut tuberculoza, 104 cazuri, urma
gripa, 43, rujeola 27, pelagra 7, cancer 7.
De celelalte două dispensare răspundea, din anul 1943, Dr. Gh. Enăchescu, fiu al oraşului, care
îşi va dărui întreaga putere de muncă şi pricepere pentru sănătatea locuitorilor oraşului şi satelor din
împrejurimi.
După a doua conflagraţie mondială, în plasa Slănic existau doar 4 medici (1 la Aluniş, 1 la
Cosmina şi doi în Slănic - Gh. Enăchescu la Salină şi Dr. Grigoropol Fedon la Dispensarul uman). Mai
funcţiona o casă de naşteri cu câteva paturi şi două staţionare, unul în oraş şi al doilea la Salină şi încă 10
cadre medii sanitare, pentru circa 30.000 de persoane câte erau în zonă, de la Goruna, Cosmina, Plopeni şi
până la Slănic. Mijloacele de combatere a bolilor epidemiologice erau insuficiente şi limitate. Internările
bolnavilor se făceau la Spitalul Văleni, Câmpina ori Ploieşti. Transportul se efectua cu mijloace proprii
care se rezumau la căruţe, sănii, tren.
SPITALUL SLĂNIC
La 30 decembrie 1953 a luat fiinţă Spitalul Slănic prin transferarea Casei de naşteri şi a
Staţionarelor la fosta Şcoală pomicolă, unde cei doi medici slăniceni acopereau cele 70 de paturi câte au
fost prevăzute iniţial. Mai ajutau 4 surori medicale (Geantă Ana, Borcea Eugenia, Drăgoi Sanda şi Rotaru
Păunica), 1 mecanic şi 1 paznic. Treptat Spitalul s-a mărit. La secţia de boli interne au venit medicii:
Epuraru Ortansa şi Totolici, la chirurgie Victor Popescu, laboratorul era condus de Gaftoi Ecaterina,
iar farmacia de Dragu Vasile. Cu aceste cadre de nădejde spitalul s-a impus ca o instituţie de mare
importanţă pentru întreaga zonă.

V.P.
SPITAL ŞI DR.ENĂCHESCU

V.P. V.P.
RENEL GOSCOM

Între timp mulţi din cei ce au pus umărul cu străjnicie la îmbunătăţirea sănătăţii din regiune, au
plecat, s-au pensionat. Totuşi alţii le-au luat locul. Cineva acolo sus nu ne mai iubeşte, căci numărul
medicilor a scăzut, unele secţii nu au medici, iar numărul paturilor de spital a scăzut de la 120, la numai
60.
În anul 2000 Spitalul Slănic a funcţionat cu numai 4 medici: Dr Sofia Mihăilescu - medic
specialist pediatru,directorul spitalului, Staicu Viorel - medic primar interne, D.Bălteanu- medic chirurg,
Marilena Şarmaşi, medic specialist ginecolog. La secţia radiologie,vine odată pe săptămână,sâmbăta ,un
medic de la Vălenii de Munte. În restul săptămânii tot cu tehnicianul asistent Popescu Valeriu ne facem
razele.
Spitalul mai este dotat cu 4 maşini dar destul de uzate cu 4 şoferi şi 3 asistenţi medicali.
În vara anului 2000 s-au primit însemnate fonduri pentru reparaţii capitale ,în special pentru încălzire
centrală
Dispensarul medical Slănic are 6 medici: Petraru Nora, medic pediatru coordonator al
dispensarului, Roxana Saulea, medic pediatru, Daniela Toma şi Marilena Ene, medicină generală,
Maria Popescu şi Petre Vâlceanu, medici stomatologi, , 3 tehnicieni stomatologi, 5 asistente medicale şi
1 asistent de igienă, Sperlea Aurel, care se ocupă, în special cu determinarea clorului rezidual din apa de
băut. Zilnic ia probe de apă şi le trimite Laboratorului de poliţie sanitară şi medicină preventivă Văleni; şi
totuşi foarte des avem apă tulbure la robinet, de obicei după ploaie.
Iodarea sării la Salina Slănic.Deşi iodarea sării de bucătărie a fost recunoscută ca fiind necesară
încă din 1947 şi legiferată din 1956 în România, încă se mai comercializează cantităţi enorme de sare
neiodată, în special de producţie autohtonă.
Dat fiind faptul că solul românesc este relativ sărac în iod, absorbţia acestui element nu poate fi
făcută prin vegetale, carne sau pâine (mezelurile şi pâinea folosind doar sare neiodată).
Prejudecăţile populaţiei din zonele rurale sunt însă prea întipărite pentru a putea fi şterse: ba că animalele
nu trebuie să consume iod, ba că iodul - consumat regulat - este toxic, ba că sarea iodată nu ţine
murăturile şi altele asemenea.
Aceste prejudecăţi, dar şi pasivitatea guvernanţilor au condus la proliferarea bolilor şi
accidentelor legate de carenţa de iod: guşă, apatie, avorturi, copii născuţi morţi, diformi, pitici sau
retardaţi.
La această oră, în lume există 1,6 miliarde de oameni în pericol de a suferi afecţiuni legate de
carenţa de iod, iar anual se nasc peste 100.000 de copii cretini, după cum a atras atenţia UNICEF la
Seminarul de la Bucureşti, 1998.
Dispensar balnear
A treia instituţie medicală a oraşului Slănic este Dispensarul balnear unde sunt 2 medici (Ionescu
Rodica, medic specialist balneo-fizio-terapie şi Brebeanu Niculina, medic primar balneo-fizio-terapie) şi
21 de cadre medii şi auxiliare.
În total Slănicul dispune în prezent de 136 de salariaţi în domeniul sanitar, ceea ce n-ar trebui să
ne îngrijoreze, ci să ne bucure. Cu toate astea numărul deceselor depăşeşte pe cel al naşterilor (în anul
1994 numai 56 născuţi şi 91 morţi).
Dispensarul veterinar. Din anul 1952 în Slănic funcţionează şi un Dispensar veterinar pentru
întreaga zonă a fostei plase Slănic. Primul medic veterinar a fost Dr. Ilie Popescu, iar din anul 1985 Dr. I.
Băbăruş şi 3 asistenţi veterinari.

7.8.POŞTĂ, TELEGRAF, TELEFON.

Încă din perioada de început a umanităţii, oamenii au simţit nevoia să-şi comunice gândurile. Mai
întâi direct, apoi prin scris. Pentru aceasta s-au folosit diverse procedee şi mijloace printre care focul
-”şfară în ţară” -, apoi porumbeii, caii şi diligenţele.
Când distanţele erau mai mari sau anevoioase s-au folosit şi “staţii” intermediare instalate la
distanţe variabile, de obicei din 20 în 20 de Km; de-acolo şi vorba “cale de-o poştă”. Cu timpul, acestea
au căpătat stabilitate şi deservire cu oameni plătiţi. Aşa a apărut noţiunea de “poştă” derivată de la
cuvântul latin “ponere” care însemna releurile aşezate din distanţă în distanţă pe drumurile pe care treceau
curierii statului.(16)
Pe teritoriul patriei noastre prima poştă au înfiinţat-o romanii. Una dintre acestea trecea măcar
uneori prin Slănic. Este poşta romană (VIA SALARIA), care traversa Dunărea pe la Giurgiu, apoi prin
Bucureşti, castrul roman de la Târgşor; castrul roman de la Mălăieşti (17), urma probabil “calea sării”
slănicene, pe lângă Fântâna Rece, iar în continuare spre Drajna de Sus (Ramidava). De aici trecea Carpaţii
(Cumidava), prin pasul Bratocea spre Apulum şi Napoca etc.
Cu această poştă se aduceau atât veşti, cât şi soldele (“salarium”) militarilor romani.
Părăsirea Daciei de către romani şi apoi jafurile popoarelor migratoare au întrerupt vremelnic
legăturile românilor.
Formarea statului feudal independent Ţara Românească a dus şi la reînfiinţarea poştei româneşti.
La început pe liniile principale care legau Ţara Românească cu statele vecine, dar în acelaşi timp, trebuia
să treacă prin sau în apropierea principalelor centre economice. Unul dintre aceste centre era şi Slănicul.
Astfel linia de poştă ce lega capitala de Transilvania s-a făcut pe Valea Prahovei ca să fie cât mai aproape
de cele două ocne de sare de la Telega şi Slănic. După anul 1850 poşta este dotată şi cu diligenţe, iar din
anul 1860, când ocnele de sare trec sub exploatarea directă a statului, se intensifică legăturile dintre
capitală şi Slănic. Corespondenţa venea cu diligenţa sau cariola până la Ploieşti, iar de aici o trăsură trasă
de 4 cai o lua şi o aducea în localitate. Încă din anul 1856 domnitorul Barbu Ştirbei ceruse contelui
austriac Coronini pe inginerul Franz Drimmer elaborarea unui plan de construire a unei căi de
legătură între Giurgiu Bucureşti Ploieşti Braşov cât mai aproape de Slănic şi Telega.După
şase ani o societate naţională cu un capital de 150.000 galbeni,în frunte cu logofătul Ioan
Oteteleşanu şi principele George Ştirbei cerea guvernului acordarea concesionării liniei de la
Giurgiu la ocnele Slănic şi Telega prin Bucureşti şi Ploieşti care să facă şi serviciul
poştal,mijlocind o subvenţie de 10% mai mică decât se plătea atunci de guvern. În acelaşi timp
societatea se mai angaja să facă şi transportul trupelor şi a materialelor militare şi al
funcţionarilor trimişi în misiuni oficiale gratuit.Totuşi nu s-a realizat acest plan atât de repede.Va
trebui să mai treacă aproape 30 de ani ca să se realizeze această cale ferată.Poşta şi telefoanele s-
au dezvoltat mai repede. În anul 1865 ia fiinţă Staţia telegrafică Vălenii de Munte,iar în anul
1869 şi Poştă la Văleni.Imediat Salina şi-a trimis impegatul ,Grigore Stănescu,cu respectiva
acreditare.Acelaşi lucru va face şi Primăria Oraşului Slănic ,iar notarul(secretarul) răspundea de
primirea şi distribuirea corespondenţei în localitate.Din ianuarie 1873 apar şi factorii poştali
numiţi „trimişi comunali şi rurali”;ei aveau dreptul să încaseze de la destinatari câte 2 bani de
scrisoare.
Ştampilele poştale n-au apărut de la început;s-au folosit ştampilele primăriei,în alfabetul
chirilic, până în anul 1875.Prima ştampilă poştală slăniceană ar fi apărut la data de 2o iunie 1875,
spune Mihai Cezar Săvulescu şi avea dimensiunile 25/15 mm.cu data pe trei rânduri şi înscrisul
următor: JUD:PRAHOVA-URB SLĂNICU. Este prima ştampilă slăniceană care foloseşte
terminologia de urban.
 E.D.

POŞTA NOUĂ -1965

V.P.
CIRCUMSCRIPŢIA FISCALĂ OFICIUL TELEGRAFO-POŞTAL SLĂNIC

La 10 decembrie 1883 se dă în exploatare calea ferată Buda-Slănic,iar serviciul poştal al

comunei urbane Slănic s-a diversificat funcţionând concomitent atât serviciul de poştă rurală de
la primărie,cât şi serviciul poştal de „poste-restante”şi telegrame al găriiSlănic.Pe peronul gării
se înfiinţează o cutie de scrisori ,iar şeful staţiei păstra cheia cutiei de scrisori şi tot el aplica
ştampila poştală prima zi. Cu 3-4 ore înainte de plecarea trenului ridica scrisorile din cutie, le
punea în diferite plicuri după destinaţie şi le preda conductorului poştal.Printre primii şefi de
gară slăniceană menţionăm numele lui Zossima,în anul 1891.Peste alţi 2 ani şeful s-a schimbat;a
venit Bolintineanu .
Prin înfiinţarea Plaiului Vărbilou,în anul 1893 ,cu reşedinţa la Slănic s-a înfiinţat Agenţia
poştală specială Slănic alături de serviciul poştal din gară .Sediul agenţiei ,crede domnul Mihai
Niculescu,ar fi fost în casa lui Nache Cristescu,vecină cu casa lui Alecu Boiangiu,situată lângă
zidul penitenciarului.Acum pe acest teren se află Gupul Şcolar Slănic.
La 3 iulie 1894 se înfiinţează Oficiul telegrafo-poştal în casa lui Costică Dumitrescu(zis
Pisoi),azi pe strada 23 August nr.9,în faţa B.C.R Slănic,iar primul diriginte a fost George
Orăşanu.După al doilea război mondial Oficiul PTTR a funcţionat în casa Aritinei Stănescu
care se află tot pe actuala stradă 23 August ,dar la nr.29.În anul 1965 ia fiinţă în localitate Palatul
TELECOM cu centrală automată,iar din 1996 chiar centrală digitală Goldstar.Doi ani mai târziu
la Slănic s-a instalat şi releul Telemobil încât putem vorbi că oraşul este racordat la circuitul
internaţional al informaţiei ţinând seama că avem şi releu al televiziunii şi televiziune prin cablu.
Numai că puţine persoane se pot folosi de aceste facilităţi!!

7.9.ALTE SOCIETĂŢI COMERCIALE.

CENTRU ELECTRICA - RENEL
Curentul electric a fost instalat în Slănic destul de devreme. La 7 Martie 1883, Ocna Carol de la
Slănic a fost prima ocnă din ţară iluminată electric. O locomobilă de 8 c.p. acţiona un electrodinam care
furniza curent electric celor 12 lămpi cu cărbune din salină.
După 2 ani locomobila a fost înlocuită cu o maşină cu aburi de 18 c.p.
Din anul 1912, pe lângă salină, funcţionau două uzine electrice acţionate de motoare Diesel cu 2
cilindri şi cu o forţă de 145 c.p. Erau amplasate în interiorul actualei Case de Cultură iar birourile alături,
în clădirea actualului Centru Renel. Treptat treptat, curentul electric s-a extins şi în casele slănicenilor.
După al doilea Război Mondial, prin creşterea producţiei electrice şi racordarea la sistemul
energetic naţional, s-a renunţat la uzinele electrice. În anul 1965 s-a construit o staţie de transformare de
20/0,6 Kw, iar în oraş, încă 17 posturi de transformare în cabine de zidărie, metalice sau pe stâlpi de tip
rural, de 6/0,4 Kw. Puterea lor variază între 100 KVA şi 630 KVA. În ultimii ani, aproape toţi stâlpii de
lemn au fost înlocuiţi cu stâlpi din beton.
Centrul Renel Slănic deserveşte şi satele vecine ca: Vărbilău, Aluniş, Bertea, Ştefeşti, până la
Poiana şi Coţofeneşti, Vâlcăneşti, Cosmina. În ultimii ani electrificarea în zonă s-a extins şi în satul Lutul
Roşu, singura localitate neelectrificată. Are 30 de salariaţi şi o bună dotare în mijloace de transport încât
orice avarie se poate repara în timp scurt. Şeful centrului: Corvin Constantinescu.
ENERGOUTILAJ, a luat fiinţă în anul 1975 la insistenţele inginerului Gh. Cocoş, pe atunci
ministru adjunct la Ministerul Energiei Electrice.
Până în anul 1996 a avut 80 de salariaţi. Director, Dan Torcătoru.
GOSCOM, societate comercială de gospodărire comunală. Are 73 de salariaţi. Director, Marin
Teodor Florin.
FABRICA DE PÂINE a luat fiinţă în anul 1955 cu o capacitate de 7 tone în 24 de ore. Actuala
denumire EXTRAPAN are un număr de 25 salariaţi . Administrator, C. Popescu.
PECO. Din anul 1980 beneficiem de serviciile unui bun centru în Groşani.
 7.10.COMERŢUL
Descoperirea mai multor monede foarte vechi macedonene greceşti , dinari republicani imperiali
romani, precum şi o mulţime de monede habsburgice, poloneze, turceşti devedeşte o activitate comercială
intensă în această parte a ţării.
Tratatele comerciale din anul 1431 al lui Dan al II-lea şi mai ales al lui Vlad Ţepeş din 1476 cu
braşovenii au consfinţit libertăţile comerciale pe care le au de-acum înainte toţi negustorii. De aceste
privilegii au profitat şi slănicenii şi tot mai des vor fi prezente produsele noastre în târgul Braşovului şi în
alte colţuri ale ţării. Faptul că încă de la începutul secolului al XVI-lea slănicenii sunt menţionaţi şi în
Registrele vigesimale ale Braşovului este o astfel de dovadă.
Deschiderea ocnei de sare, în 1691, va mări schimburile comerciale şi va crea chiar o categorie
socială care se ocupă cu aprovizionarea lucrătorilor cu alimente şi produse meşteşugăreşti.
Regulamentul Organic a încurajat înmulţirea bâlciurilor, garantând proprietarilor toate avantajele
trase de pe urma lor. El a prevăzut de asemenea pentru înlesnirea schimbului dintre oraş şi sat, înfiinţarea
târgurilor săptămânale în fiecare oraş, în unele sate, şi porturile dunărene.
Ca urmare a multor libertăţi comerciale, negustorii şi meşteşugarii s-au organizat în corporaţii.
Starostele târgului Slănic, întocmind în anul 1835 “Statistica patentarilor”, găseşte un număr de 42 (1
croitor, 4 cojocari groşi, 16 cizmari, 2 săpunari, 1 mămular şi 18 băcani). Numele câtorva băcani le
cunoaştem din “jalba” arendaşului Elefterie Kirilov către Cinstita Ocârmuire a judeţului Saac. Din 18
băcani patentari unul locuia în Văleni, Teodosie Dascălu, adus de arendaş împotriva celor locali. Aceşti
negustori aflând de lăcomia noului arendaş, care le pretindea o taxă prea mare, 800 lei de fiecare, au aţâţat
ciocănaşii împotriva arendaşului. Trei din ei au fost arestaţi şi predaţi Marii Dvornicii. Este o dovadă că
tot arendaşii tăiau şi spânzurau atunci în Slănic, iar urmările Regulamentului Organic nu se văd.
După desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea lui Cuza din 1865, se poate vorbi şi de o înviorare a
comerţului, când chiar unul din băcanii acuzaţi de arendaş ca instigator, Ivan Băcanu ajunge chiar
Comisar (primar) al oraşului Slănic. Negustorimea înstărită a dobândit un fel de rol hotărâtor în organele
de conducere ale oraşului. Totuşi marea majoritate a negustorilor şi meseriaşilor plăteau patenta de stare a
treia, ceea ce dovedeşte că negustorimea pământeană era în general redusă la comerţul de amănunt. În
Slănic nu erau patentari nici de starea a II-a.
O mare piedică în dezvoltarea comerţului o constituia haosul monetar. Pe piaţă circulau zeci de
monede: galbenul (32 lei) şi sfanţul (2 lei şi 10 parale) ale Austriei; icosarul (12 lei şi 10 parale) şi lira (62
lei) ale Turciei; napoleonul (54 lei) francez şi rubla (10 lei) rusă. Pentru a înlătura această frână, la 22
aprilie / 4 mai 1867, Statul Român adoptă sistemul bimetalist al Uniunii monetare latine, Leul de aur şi
cel de argint. Deşi moneda naţională era totuşi insuficientă, emiterea ei a contribuit la înlăturarea speculei
cu schimbul de bani şi la dezvoltarea producţiei capitaliste. Era nevoie de bănci de credit şi economice.
Promotorii mişcării cooperatiste de credit au fost învăţătorii şi preoţii care urmăreau să sprijine
gospodăriile micilor producători prin asigurarea inventarului agricol, arendarea terenurilor, dezvoltarea
meşteşugurilor, crearea de unităţi de prelucrare a produselor agricole şi aprovizionarea gospodăriilor cu
cele necesare. Iniţiativa din 1870 a lui P.S. Aurelian de a crea la Bucureşti Asociaţia de credit popular -
“Economia”, a fost urmată şi de alţi promotori ai mişcării cooperatiste. Printre primii în ţară au fost şi
aşezările din partea de nord a Văii Vărbilăului care în anul 1900, la 1 aprilie, legalizau Societatea
cooperativă de credit şi economie “COMOARA”. În fruntea Consiliului de Administraţie: Preşedinte
(Căpitan N. NEDELCOVICI), 2 vicepreşedinţi (Ing. P. LUCACI, directorul salinei şi St. Drăghici),
Casier Dr. Paulian, medicul plăşii, Secretar (M. Stănescu), secretar de şedinţă (N.Cristescu, directorul
şcolii din localitate). Printre membri mai găsim pe Iancu Moldoveanu, Anghel Mustăţea, Constantin
Pătraşcu, Toma Niculescu, Preotul Ath. Petrescu, Nică Niculescu din Prăjani, Iorgu Pătraşcu din Ştefeşti,
Preotul Ghiţă Istrătescu din Bertea, iar la cenzori Cristu Athanasiu din Vărbilău.
 BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ

V.V. E.D.
CEC ORIZONT
 Scopul societăţii era capitalizarea şi fructificarea economiilor băneşti prin împrumuturi. Se
acordau împrumuturi societarilor cu o dobândă de 8% pe an când se împrumuta din fondul lor propriu; cu
10% pe an, când împrumutul se făcea pe garanţia altor societari şi cu 12% pe an particularilor.
Societatea COMOARA a fost la început numai casă de credit, iar din anul 1908, bancă populară.
Capitalul subscris în ziua constituirii a fost de 2468 lei, şi a ajuns în anul 1941 la un capital de 5192687
lei şi un număr de 665 societari.
O bancă asemănătoare a luat fiinţă în anul 1909 şi în Prăjani din iniţiativa lui Athanasie Petrescu.
Ajunsese în anul 1941 la 249 societari şi 1.648.576 lei capital vărsat.
În strânsă legătură cu băncile populare au stat şi cele două obşti de arendare
“IZBÂNDA”, în Prăjani şi “FRĂŢIA” în Slănic, încă din anul 1912. În obştea Frăţia erau 82 de membri.
Amploarea pe care a luat-o activitatea băncilor populare a făcut necesară crearea, în anul 1921, a
unui organ central al cooperativelor de credit, pe judeţul Prahova, cunoscut sub denumirea de
“Confederaţia Băncilor Populare din Prahova”, care avea în fruntea comitetului ca preşedinte pe
I.G.Obrocea, ca director, pe Andrei Niculescu - Păcureţi, iar ca membri, 2 slăniceni ( ALEXANDRU
POPESCU şi ION GRIGORESCU).
Urmărind cu insistenţă mobilizarea şi valorificarea resurselor financiare dispersate ale populaţiei
în dezvoltarea agriculturii şi meşteşugurilor, producţiei şi comerţului slănicean, au trecut la forme noi de
organizare, cum a fost înfiinţarea, în anul 1922 a Cooperativei “Valea Vărbilăului”, iar în anul 1925 alte
două cooperative de consum “Minerul” şi “Fântâna Rece”. În acelaşi timp, numărul magazinelor a crescut
simţitor. Înfiinţarea unei filiale a băncii “Comerţului din Vălenii de Munte” în anul 1928, creată din
iniţiativa marelui savant N. Iorga, stimulează dezvoltarea comerţului slănicean. Astfel, în anul 1938
existau în localitate 46 magazine, târgul săptămânal de sâmbătă se ţinea regulat, iar bâlciuri se ţin de 2-4
ori pe an în satele vecine (Aluniş, Cosminele, Ştefeşti, Bertea).În anul 2000 târgul săptămânal se ţine
duminica,dar se mai ţin două târguri lunar, în zilele când se primeşte plata la salină.
O altă etapă începe după al doilea Război Mondial, când în România a fost impus un regim
comunist de tip sovietic. Noul regim, prin înlăturarea relaţiilor de piaţă şi a iniţiativei particulare, a
marginalizat mişcarea cooperatistă, care ulterior a fost folosită în interesul statului dictatorial. În baza
Legii din 15 august 1947 pentru înfăptuirea reformei băneşti, toate depunerile au fost blocate fără
dobândă, iar în baza decretului nr. 197/1948 de naţionalizare a întreprinderilor industriale, comerciale şi
bancare, băncile şi comerţul slănicean şi-au încetat activitatea.
Implicaţiile golului lăsat de băncile populare au determinat până şi statul comunist să accepte
reînfiinţarea cooperativei de credit care la începutul anilor 1950 a fost chiar spontană. Slănicenii, din
proprie iniţiativă, au înfiinţat, pe vechea tradiţie, cooperative de credit. An de an puterea economică a
comerţului socialist a crescut.
După 1989 comerţul s-a adaptat economiei de piaţă.Conducerea Cooperativei de Consum Slănic,
luând în considerare priorităţile necesare adaptării rapide şi eficiente la cerinţele economiei de piaţă, a
hotărât concentrarea reţelei de desfacere numai în spaţiile ce aparţin legal cooperativei.
La această dată Cooperativa de consum Slănic, condusă cu competenţă de Mariana Plăiaşu,
desfăşoară activitatea conform statutului printr-o reţea comercială compusă din:
6 magazine cu profil alimentar
6 magazine cu profil nealimentar
1 supermagazin cu 6 raioane specializate
4 unităţi de alimentaţie publică
 2 unităţi prestări servicii
1 secţie de întreţinere
1 hotel cu 25 spaţii de cazare, cu un nivel.
Capitalul social era în anul 1994 de 65.826.036 lei.
Mijloace fixe în valoare de 65.534.000 lei
Obiecte de inventar 2.505.000 lei
Numărul membrilor asociaţiei este de 2619, dar urmăreşte atingerea în continuare, conform
prevederilor legale, a tuturor cetăţenilor oraşului.
Părţile sociale depuse de asociaţi totalizau în anul 1994, 636.000 lei, iar ale membrilor asociaţi-
salariaţi ai cooperativei 1.100.000 lei
Cooperaţia este concurată puternic de buticurile care s-au deschis, mai ales în cele două pieţe ale
Slănicului.După zece ani de activitate unele n-au putut rezista concurenţei.Câteva însă s-au dezvoltat
simţitor.Cea mai de seamă este S.C.Valdor care controlează întregul comerţ şi turism slănicean.Familia
Morcovescu stăpâneşte: Complexul balnear de la Sistematica,cu băi calde,250 locuri,Vila Salina,3o
locuri,Restaurantul Orizont cu hotel,20 locuri,Baia Baciului,Baia Roşie şi magazinul alimentat Valdor de
pe stada V.Alecsandri
Piata mică, amplasatâ în centrul orasului, funcţioneazâ zilnic cu 4-5 buticuri, dar si mici
producători. Piata mare de pe str.Cuza Vodă funcţioneazâ si ea zilnic prin cîteva magazine de fierărie,
alimente, carne. Aici se ţine Tîrgul duminical de cereale, zarzavaturui şi Tîrgul bilunar de produse
industriale.

NOTE cap. 7

1. Fotino, Dionisie, op. cit. p. 153

2. Giurescu Dinu, op. cit. p. 204

3. Giurescu C.C., op. cit. p. 70

4. Cojocaru, I., op. cit. p. 482

5. Boncu M.C., op. cit. p. 82

6. Cojocaru I. op. cit p. 609

7. Îndrumător în arhivele statului, jud. Prahova, ed. II, Buc. 1972, p. 29

8. Vezi Documente slănicene nr. 93, 95, 97, 98, 100

9. Ionescu Teologul, Monografia jud. Prahova, 1927, p. 3

10. Vezi Documente slănicene nr. 131, 133

11. Arhiva Primăriei Slănic

12. Arh. Statului Ploieşti

13. Leonăchescu, N., op. cit. p. 252

14. Cojocaru, I., op. cit. p. 705

15. Mănescu C., Istoria poştelor române, Buc., 1916 p.5

16. Suciu Gh., Poşta şi telecomunicaţiile din România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Buc., 1984, p.15

17. Bocioacă, I., Popescu Paul, Vălenii de Munte, Ed. Sport Turism, Buc. 1988, p.64

19. Arhiva Liceului Slănic, Vezi documentele slănicene

20.Săvulescu,C.Cezar,Funcţionarea şi evoluţia serviciului poştal din Slănic-Prahova,în perioada

1865-1921,Filatelia,5/2000.

21. Mănescu, C., Istoricul căilor ferate din România, Edit. At. Socec, Buc., 1896, p.31

22. Nedelcu Gh., op. cit. p. 8

COMPLEXUL BALNEAR

E.D.
VILA SALINA
 V.P.
ENERGO -UTILAJ

V.P.
PECO
 CAP. 8
OAMENI DE SEAMĂ

8.1.SPĂTARUL MIHAI CANTACUZINO

1650 - 1715

Se trage dintr-o vestită familie grecească din Istambul. Străbunicul său, tot Mihai Cantacuzino se
numea, era atât de bogat şi strălucitor, încât rivaliza cu dregătorii turci. Când invidia a muşcat şi sufletul
sultanului Murat al III-lea (1574 - 1595), acesta, l-a acuzat că s-a amestecat în luptele pentru tronul
Ţărilor Române, poruncind să fie ucis, iar averea i-a fost confiscată. La fel s-a întâmplat şi cu fiul său
Andronic.
Speriaţi, fiii şi nepoţii au pribegit în ţări îndepărtate, cei mai mulţi în Ţările Române. Constantin,
tatăl Spătarului, a trecut în Ţara Românească unde domnitorul Matei Basarab (1632 - 1654) l-a boierit cu
dregătoria de Mare Postelnic.
Pe la anul 1643, Postelnicul s-a căsătorit cu Elina, fiica domnitorului Radu Şerban (1601-1611).
În felul acesta se înrudeşte cu familia domnitoare a Basarabilor. Cantacuzinii se împământenesc mai apoi
şi prin căsătoria copiilor cu vlăstare din cele mai vechi şi mai bogate familii ale principatului.
Nefiind de acord cu politica domnitorilor şi mai ales cu noile biruri aruncate asupra ţării,
Cantacuzinii intră în conflict cu domnia, care porunceşte ca postelnicul să fie asasinat la Snagov, iar fiii
lui să fie închişi. Primul prins a fost Constantin Stolnicul. Pe Şerban, viitorul domnitor (1678 - 1688) l-au
găsit în biserica satului din Drăgăneşti - Prahova. Ceata plecată la Mărgineni după Mihai Spătaru şi
Iordache nu a avut nici un fel de izbândă. Mihai este prins de aprozi, este legat şi aruncat într-un car.
Apoi, flămânzi şi obosiţi de drum, trimişii se repeziră să dea iama prin bucatele şi mai ales băuturile
pregătite din belşug pentru ospăţ, lăsându-l singur pe arestat.
 “Atunci, povesteşte logofătul Ludescu, Mihai Spătarul, luându-şi inima în dinţi se pogorî din
căruţă şi aşa încetişor trecu prin mijlocul lor până ieşi din curte afară şi intră într-o casă”. Doar un lefegiu
sârb îl văzu şi se făcu a nu-l lua în seamă. Ba când porniră ceilalţi cetaşi să-l caute şi intrară în casa unde
era ascuns, el îi întoarse din drum zicându-le că nu se ascunsese acolo, că-l căutase chiar el.
După plecarea ostaşilor, Mihai ieşi din ascunzătoare şi, la fel ca Matei, porni spre Braşov. În
schimb este arestată bătrâna postelniceasă care este mustrată şi batjocorită.
Curând, mânia domnului se transformă în frică. Văzuse cu ochii lui câte puteau face Cantacuzinii
când ajungeau cu pungile de galbeni pe la rudele şi prietenii lor din Constantinopol. I-a eliberat pe cei doi
prinşi. Din 1678 când turcii porniră război contra ruşilor, domnitorul Gheorghe Duca îl lasă chiar
ispravnic pe Şerban. În acelaşi timp la poarta otomană, protectorul cantacuzinilor, Kara Mustafa ajunge
vizir. Acesta îl căftăneşte pe Şerban cu tronul Ţării Româneşti.
Intrat în scaunul ţării, Şerban Vodă şi-a înălţat fraţii şi nepoţii în cele mai mari dregătorii. Mihai
ajunge mare spătar. În această calitate participă chiar la asediul Vienei,1683, sprijinindu-i pe imperiali
deşi se afla în tabăra turcească. Tunurile româneşti erau umplute cu paie, iar prin fumul gros ce-l scoteau
acestea, curierii îmbrăcaţi româneşte treceau dintr-o parte în alta a frontului.
Totuşi pasiunea lui Mihai n-a fost armata, ci geografia şi arhitectura. Era un mare iubitor de
oameni şi locuri străine. A călătorit mult la tinereţe în multe ţări, minunându-se de ceea ce au putut face
meşterii de acolo cu penelul, dalta şi mistria.
Mihai Spătarul nu a fost doar o fire contemplativă. El a înţeles, ca şi tatăl său de altfel, că nu
politica era izvorul puterii şi al măreţiei într-o ţară care gemea sub tirania musulmană, ci averea. Puterea
banului era adevărata putere. Cu bani puteai să dobândeşti de la Poartă orice, chiar şi domnia. Cu bani
puteai să înalţi spre slava ta şi a numelui familiei tale palate şi biserici mai făloase chiar decât ale
voievodului. Şi astfel se născu în spătar acea sete nestăvilită , care nu se mai ostenea de a înghiţi moşiile
megieşilor, fie săteni, fie boieri.
Legenda spune că Mihai Cantacuzino, reuşind în decembrie 1672 să fugă de sub paza trimişilor
lui Gheorghe Duca, a apucat din Filipeşti tot drumul codrului, rătăcind flămând şi obosit până ce a ajuns
la poalele muntelui Furnica (atunci Molomoţ) la bătrânul schit costruit de Nicolae Grozea haiducul.
Călugării l-au ospătat şi l-au găzduit peste noapte, putând astfel să-şi continue a doua zi drumul şi să
ajungă cu bine la Braşov. În amintirea acestei izbânzi, după aproape cincizeci de ani, spătarul zideşte pe
locul vechiului schit de lemn, unul nou, din piatră, cu chilii şi ziduri groase împrejur ca de cetate.
Acest “schitişor” a fost dăruit, atât de ctitor, cât şi de voievozi cu moşii şi munţi, chiar cu 100 lei
pe an de la Ocna Slănic.
Biserica are o formă ciudată şi unică în Ţara Românească. În exterior, cele trei abside ale navei nu
au formă rotundă, ci dreptunghiulară, alcătuind astfel în plan nu o treflă, după modelul tradiţional, ci o
cruce latină. În interior, colţurile sunt rotunde şi cele trei extremităţi capătă iarăşi forme de abside, foarte
puţin adânci, ceea ce dă naosului aproape o formă circulară.
Atât biserica cât şi paraclisul, au fost îmbrăcate pe dinăuntru şi pe dinafară cu minunate zugrăveli
de Pârvu Mutu Zugravu.
Cea mai frumoasă şi armonioasă ctitorie a Spătarului a fost biserica de la Fundenii Doamnei din
Bucureşti. Se remarcă prin bogăţia şi frumuseţea sculpturilor în piatră şi-n lemn, prin bogăţia şi
frumuseţea zugrăvelilor şi stucaturilor ce împodobeau pereţii.
A treia ctitorie este mănăstirea Colţea. Şi ea este un unicat prin faptul că anunţă cu patruzeci de
ani mai devreme un tip de biserică ce va fi foarte răspândit în Ţara Românească şi anume tipul bisericii cu
clopotniţă pe pronaos.
Folosindu-se şi de veniturile ocnei de sare de la Slănic, incinta Mănăstirii Colţea a fost
transformată de Spătar într-un ansamblu de construcţii de sănătate şi cultură. Astfel, la 14 decembrie 1704
ia fiinţă aici primul spital laic din Ţara Românească cu 24 de paturi. Hrisovul lui Constantin Brâncoveanu
din 1713 confirmă existenţa spitalului, precizând şi dijma de la Ocna slăniceană “pentru cheltuieli cu
căutarea bolnavilor ce se vor odihni în spital, săraci, boieri scăpătaţi, negustori sărăciţi şi orice străin
cinstit”.
Alături de spital a luat fiinţă şi “o spiţărie, la care să fie un dohtor împreună cu ajutorul său, care
va fi dator să aibă la îndemână gata felurite leacuri şi feluri de buruieni tămăduitoare...”
Călăuzit de maxima formulată de hrisovul domnitorului “pe lângă spitalul trupesc, bine este să fie
şi spitalul sufletesc, adică şcoala”, Spătarul a înfiinţat în anul 1707, ŞCOALA DE LA COLŢEA. Era
slavo-românească paralelă cu una de muzică (cântec) bisericească. În anul 1836 avea 300 de elevi. (1)
Suferind mai multe sticăciuni, şcoala îşi închide porţile mutându-se, în anul 1867, la Slănic Prahova. (2)
Unele documente afirmă că Spătarul ar fi construit o biserică şi în Slănic. (3) Este posibil, dar dacă
s-a întâmplat acest lucru, a fost o construcţie deosebită, aşa cum au fost toate celelalte ridicate de el. Unde
a fost acest locaş bisericesc, nu ştim. Nu există urme.
Cea mai mare construcţie făcută de Mihai Cantacuzino pentru noi rămâne tot ocna de sare. Este
drept că suma primită de slăniceni pentru pământul vândut pare mică, dar dacă ţinem seama că ei au
rămas să-l folosească în continuare fără să dea nici un fel de dări,dar cu obligaţia să muncească la ocnă,
este un câştig. Dovadă creşterea populaţiei localităţii la nivelul celei mai numeroase din judeţul Saac.
Aceste argumente l-au determinat şi pe primarul oraşului nostru, Constantin Meşteru să ridice o
statuie în faţa Liceului, unuia dintre cei mai mari boieri renascentişti şi patrioţi ai ţării.Să nu uităm că a
murit ca un patriot, înjunghiat în piaţa Istambulului la 8 iunie 1715 împreună cu alţi şase boieri munteni,
iar trupurile lor au fost apoi aruncate să plutească pe apele albastre ale Bosforului.
Statuia a fost lucrată de Justin Năstase şi inaugurată cu câteva zile înaintea morţii sculptorului (30
aprilie1986).
8.2.CAROL S. CARACIONI - CRĂCIUN (1809 - 1871)

S-a născut la 30 octombrie 1809 în Odorhei, fiu al profesorului de istorie, fizică şi mineralogie la
Colegiul din Odorhei, Samuel S. Caracioni, român din Banat. Ca toţi tinerii români din Transilvania care
doreau să înveţe la o şcoală superioară şi apoi să devină salariat al statului şi tânărul Carol a fost nevoit
să-şi schimbe numele din Crăciun în Caracioni. Primele 4 clase le face la Colegiul Reformat din Odorhei,
gimnaziul la Colegiul Reformat din Aiud, cel mai bun colegiu reformat din Transilvania.
 Între anii 1831 - 1835 Carol urmează cursurile Academiei de Mine din Schemnitz situându-se
printre cei mai buni studenţi ai şcolii. După absolvire este repartizat ca inginer la mina de sare Ocna
Mureş, unde lucrează cinci ani de zile. Apoi doi ani la Ocna Cojocna şi alţi 10 ani la Ocna Dej.
Cât a lucrat la Ocna Mureş a avut ocazia să-l cunoască pe Bolyai Farcaş, profesor de matematică
la Şcoala Superioară Reformată din Târgu Mureş, tatăl cunoscutului creator al geometriei neeuclidiene,
Janoş Bolyai.
Tot aici, la Ocna Mureş, Carol a pregătit mulţi români, cadre tehnice de specialitate ca Simion
Degan, ajuns vătaf al ciocănaşilor de la Ocnele Mari sau Slănic, Ion Ciungan, Ignat Sofion, Carol Topler.
(4)

Încă din anul 1845, Gheorghe Bibescu, domnitorul Ţării Româneşti, cere guvernului austriac un
specialist pentru organizarea pe baze moderne a exploatării minelor de sare din principat şi pentru
deschiderea unor saline sistematice la Ocnele Mari şi Slănic. Răspunzând afirmativ cererii, guvernul
austriac organizează un concurs. În final au fost acceptaţi patru ingineri clasificaţi în ordinea următoare:
Carol S. Caracioni-Crăciun, Carol Foith, Joseph Posch şi Bartholomeus Hoffinger. Toţi vorbeau limba
română. Carol Foith era necăsătorit şi a venit în ţară dar n-a dat satisfacţie.
Domnitorul Barbu Ştirbei a solicitat direct împăratului Franz Ioseph I un alt specialist. De data
asta este trimis Carol S. Caracioni-Crăciun, care de la început declară că este bucuros să servească
interesele naţionale ale “unicei ţări române independente”.
Contractul încheiat de statul român cu cel austriac prevedea un salariu de 600 florini argint anual,
plus un galben împărătesc pe zi pentru deplasări; de asemeni, pe timp de boală să primească leafă
normală. Dacă dă satisfacţie se poate prelungi ceea ce s-a şi întâmplat pentru 20 de ani.
L-a preocupat ideea introducerii progresului tehnic şi tehnologic în primul rând în domeniul
mineritului. Dorea ca “România să nu fie mai puţin favorizată de steaua ei”.
1. Pentru că ţinea ca executarea tuturor lucrărilor să se facă în condiţii avantajoase numai de către
tehnicieni români a căutat să înfiinţeze şcoli profesionale şi tehnice. Convinge autorităţile române să
înfiinţeze o secţie de conductori de mine pe lângă Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, iar practica s-
o facă la Slănic. În anul 1854 absolvă prima promoţie de conductori mineri formaţi la noi în ţară
(Budeanu Gh., Stamatescu Şt. şi Zotu Gh.)
2. Înfiinţează cursuri speciale de alfabetizare şi de pregătire profesională pentru mineri şi
meseriaşii salinei.
3. Asistenţă medicală gratuită pentru mineri. Este angajat medicul bucureştean Franz Petersberg
cu un salariu de 400 lei pe lună.
4. A introdus ventilaţia mecanică în ocnele de sare în locul celei naturale.
5. Instalează o basculă pentru cântărirea sării.
6. Construieşte linie ferată îngustă pentru transportul sării.
7. Construieşte casa dirigintelui, penitenciarul şi cazarma pentru militarii ce asigurau
ordinea oraşului.
8. Înfiinţează o bibliotecă de specialitate şi o dotează chiar cu o colecţie mineralogică.
La începutul activităţii în Slănic, Caracioni nu şi-a adus şi familia. Curând însă s-a
obişnuit şi chiar s-a îndrăgostit de această privelişte aducându-şi întreaga familie. Fiul său, Iosif Caracioni
chiar a lucrat aici ca “maistru lemnar” (5) iar o nepoată, Maria s-a căsătorit cu localnicul Ilie Deliu. “Dacă
voi muri, declara Caracioni unui reporter al ziarului “Reforma” din 30 mai 1863, mor cu cugetul curat şi
cu fruntea senină, ducând cu mine în mormânt amoarea pentru România şi pentru copii mei mineri...
Drept recompensă nu doresc alt decât a muri şi a fi îngropat în dealul din faţa ocnei de la Slănic, ca să mai
văd încă o dată creaţiunea sufletului meu, opera vieţii mele. Las însă aceasta cu jurământ, ca să pot muri
cu sufletul împăcat şi liniştit... Tot ce ştiu este că sunt sărac şi cu o familie numeroasă şi că am lucrat
pentru România cu tot focul unui suflet entuziast şi coprins de o adevărată iubire şi devotament”. Totuşi
nu cred să fi fost înmormântat aici.
Personalitatea sa a suscitat multe discuţii în localitate. S-a cerut la un moment dat să fie declarat
membru de onoare al oraşului şi chiar să fie împroprietărit cu o mică suprafaţă de pământ. S-au găsit însă
şi unii care l-au contestat mai ales după ce s-a aflat că ocna de la Sistematica nu a dat rezultatele scontate.
Totuşi o stradă slăniceană i-a purtat numele până în anul 1960.

8.3.ALEXANDRU SLĂNICEANU (1846-1912)

A fost primul institutor al primei şcoli mixte de stat din Slănic. Era absolvent al Seminarului
Central din Bucureşti şi a funcţionat ca director al şcolii slănicene timp de 30 de ani, pregătind un număr
însemnat de şcolari pentru nevoile economice locale şi naţionale. A iniţiat şi organizat mai multe acţiuni
culturale pentru ridicarea nivelului de cunoştinţe a locuitorilor urbei Slănic. La 19 iulie 1892 alături de alţi
intelectuali slăniceni a organizat una din primele secţii a Ligii culturale (“Liga pentru Unitatea Culturală a
Tuturor Românilor”) din Prahova. Ea îşi propunea să desfăşoare o bogată activitate culturală şi politică de
sprijinire a luptei poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor pentru unitatea sa politică. Secţia
slăniceană a Ligii avea în frunte, ca preşedinte, pe ing. J.Vineş, vicepreşedinţi Al. Slăniceanu şi L.
Chirculescu, iar secretar Th. C. Balotescu. La acea dată în judeţul Prahova nu existau decât patru astfel de
secţiuni: Ploieşti, Câmpina, Predeal şi Slănic.
A avut şi preocupări poetice. Una dintre cele mai reuşite poezii a fost:
Săracul
Vine iarna, vine gerul
Vântul suflă a pierzare
De-nspăimântă chiar şi cerul;
Iar săracu-n disperare
Plânge, strigă, cere milă...
Dar bogatului i-e silă ...
 N-are pâine, nici căldură
Şi din zori plângând mereu,
De el nimeni nu se-ndură
L-a uitat chiar Dumnezeu ...
Etc.
Slănic-Prahova, 1883

Chestionarul întocmit în anul 1894 de Alexandru Slăniceanu a fost de mare folos autorilor
Dicţionarului geografic al judeţului Prahova, cât şi nouă la întocmirea acestei monografii.
În anul 1900, împreună cu mai mulţi intelectuali şi oameni de afaceri au pus bazele primei bănci
populare din Slănic, banca COMOARA.
Pe proprietatea sa s-a săpat şi amenajat Baia Roşie. Drept recunoştinţă pentru tot ce a făcut pentru
localitate, administraţia oraşului a botezat o stradă cu numele lui. Este actuala stradă Tudor Vladimirescu.
(6)

8.4.MAIOR NIŢĂ NEDELCOVICI (născut în anul 1851 în comuna Spanţov-Ilfov)

V.V.
Participant la Războiul de Independenţă (1877-78) pentru care este decorat cu Steaua României,
în anul 1903. Prin anii 1897-98 era comandantul Companiei a 2-a a Regimentului 7 Dorobanţi cu
reşedinţa la Slănic, cazarma de la Sistematica. În anul 1880 se căsătoreşte cu învăţătoarea Eliza
Tănăsescu, directoarea Şcolii de fete din Slănic ceea ce ne face să credem că venise în localitate mai
înainte.
În anul 1900 pune bazele primei bănci populare în Slănic, Banca Comoara, împreună cu medicul
Paulian, Al. Slăniceanu şi alţi intelectuali de seamă.
Între anii 1903-1911 a fost primarul oraşului, calitate în care s-a remarcat în mod deosebit.
Dovedind dragoste faţă de şcoală, a iniţiat şi realizat construcţia a două şcoli, cea de fete şi cea de băieţi,
care au rezistat până la cutremurul din 1977. Ambele şcoli aveau câte 4 săli de clasă, săli de laborator,
cancelarie, arhivă, infirmerie şi chiar locuinţă pentru directori. Tot în această vreme a luat fiinţă parcul
oraşului, localul primăriei, judecătoriei, băncii Comoara.
În timpul răscoalei din 1907, când muncitorii Salinei s-au solidarizat cu ţăranii demonstrând în
faţa administraţiei, primarul a fost alături de ei.
Pentru toate acestea precum şi pentru multe altele locuitorii oraşului au colectat bani şi i-au
ridicat în chiar curtea primăriei un bust ca semn de preţuire şi de neuitare. (7)

8.5.DR. VICTOR CRĂSESCU (pseudonim literar Ştefan Basarabeanu) 1855-1917

S-a născut în anul 1855 într-o familie de răzeşi basarabeni. A urmat seminarul din Chişinău, iar
după terminarea lui s-a înscris la Universitatea din Odesa unde vine în contact cu cercurile revoluţionare.
Urmărit de poliţia ţaristă, pleacă în Elveţia, la Zurich unde erau mai mulţi studenţi ruşi constituiţi
într-un cerc revoluţionar. Ajunge şi în America. Curând se reîntoarce în Rusia, dar nu poate rămâne mult
din cauza represiunii ţariste.
În anul 1885 vine în România unde îşi dă doctoratul în medicină după care este numit medic de
plasă în Delta Dunării, la Sf. Gheorghe (Cateles). Fiind sub influenţa socialismului utopic încearcă în
Dobrogea să creeze un fel de obşte de tip falansterian.
A mai funcţionat ca medic de plasă la Fierbinţi-Ilfov, la Buftea, iar din 1 aprilie 1897 numit medic
al oraşului Slănic şi al plăşii Vărbilău ce se întindea de la Cocorăştii Mislii şi Goruna, Vâlcăneşti,
Cosminele până la Bertea, Aluniş şi Ştefeşti.
A locuit, mai întâi, în nişte odăiţe din curtea Salinei Vechi. Curând s-a mutat peste pârâul Slănic
într-o casă “La Năstase după deal”.
Căsătorindu-se cu Eugenia Sterie Ghiţescu s-a mutat în casa acesteia aşezată în faţa “şipoţelului”
din capul podului Salinei Vechi, str. Odobescu. Curând îşi construieşte o casă proprie în spatele celei
vechi, dar cu faţa pe str. 23 August. Astăzi aici locuieşte familia I.Rădan.
 Dornic să vadă toată lumea sănătoasă şi-a întins aria activităţii medicale şi în satele dinspre NE-ul
Slănicului. În Teişani a înfiinţat o infirmerie rurală - prima din ţară - şi se preocupa să înfiinţeze un spital
sătesc în casele donate de fraţii Dumitrescu - Delateişani. Împreună cu alţi medici socialişti înfiinţează, în
anul 1903 societatea Crucea Roşie Rurală.
„Doctorul fără arginţi”, cum mai era numit, şi-a valorificat şi talentul literar scriind mai multe
schiţe, nuvele şi chiar romane. Colaborează la mai multe reviste cum ar fi Contemporanul, Lumea nouă,
Lumea Nouă Literară şi Ştiinţifică, Adevărul Literar, Povestea Vorbii, iar împreună cu Zamfir C. Arbore a
scos Amicul Copiilor care apărea sub patronajul lui Haşdeu.
A avut strânse legături cu un alt medic şi scriitor Sergiu Victor Cujbă, care ar fi fost chiar în
Slănic medic prin anii 1913-14. Prof. Bălănoiu Valeriu îl socoteşte chiar fiu al medicului Victor Crăsescu,
alţii, numai prieten şi colaborator.(10)

8.6.Dr. FEDON GRIGOROPOL (1909 - 1994)

S-a născut în Galaţi la 18 octombrie 1909. După terminarea liceului comunităţii elene din Galaţi,
a urmat Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1939. Între 1938-1942 este intern,
prin concurs, la Spitalul Ministerului Sănătăţii de boli mintale.
Între anii 1942-1944 este concentrat, chiar prizonier.
Din anul 1943 funcţionează ca medic în Comuna Şoimari-Prahova, iar în 1952 se transferă la
Dispensarul Salinei Slănic unde activează până la pensionare, în anul 1973, dar la puţină vreme se
angajează la Complexul Balnear Slănic.
Întreaga activitate dusă la Slănic şi-a închinat-o balneologiei prahovene. A fost printre primii
balneologi ai staţiunii Slănic. Dintre cei 39 ani de activitate, din care 35 în judeţul Prahova, dr. Fedon
Grigoropol participă la numeroase manifestări ştiinţifice, unele chiar peste hotare: Congresul Internaţional
de Medicina Muncii, Viena 1960, Conferinţele Uniunii Medicale Balcanice, Bucureşti, 1977 şi Paris
1983. Tot în acest an, împreună cu alţii publică lucrarea “Slănic, mic îndreptar turistic”. Trimite lucrări la
Simpozionul Internaţional de Educaţie şi Sănătate Publică, Geneva 1973 şi la Conferinţa Internaţională de
Educaţie Sanitară, Canada 1973. În majoritatea lucrărilor sale sunt abordate probleme legate de Salină şi
Băile Slănic.
În anul 1972 la Mina Unirea s-a organizat un cabinet pentru consultaţii medicale, o sală de
electroterapie şi paturi pentru tratamentul bolnavilor respiratori, iar din 1976 când ia fiinţă noul Complex
Balnear cu 252 locuri, dr. Grigoropol va fi primul medic al lui.
Este autorul a 26 de lucrări ştiinţifice, din care 12 în colaborare:
 1. O metodă de educaţie sanitară în masă a salariaţilor din întreprinderi, 25 aprilie 1973.
2. Factorii naturali de cură ai staţiunii balneare Slănic-Prahova. Aspecte medicale şi
economice, mai 1978
3. Tratamentul astmului bronhic în salina din Slănic, judeţul Prahova, octombrie 1986.
4. Contribuţiuni la studiul acţiunii patogene a prafului de clorură de sodiu. Prezentat la
Congresul Internaţional de Medicina Muncii, Viena 1966.
5. Tratamentul astmului în saline şi grote ,Paris, 1983.
“Aici, la Băile Slănic, mi-am lăsat cei mai frumoşi ani ai mei, pentru tratamentul bolnavilor. Mi-
am lăsat întreaga mea muncă profesională de-o viaţă”, spune medicul Fedon unui reporter al revistei
Pasiuni, a Liceului slănicean.

8.7.CONSTANTIN-SĂVULESCU-EFIAP