Bazele Metrologiei Standardizarii Si Masurarilor Electrice

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/341251810
"BAZELE METROLOGIEI, STANDARDIZĂRII ŞI MĂSURĂRILOR

ELECTRICE" ED.II
Book · January 2016
CITATIONS READS
0 1,188
1 author:
Codreanu Constantin
ADD Technology
86 PUBLICATIONS 6 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Development of a Green City Code for Design in Construction. View project
All content following this page was uploaded by Codreanu Constantin on 26 September 2020.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

CONSTANTIN CODREANU
BAZELE METROLOGIEI, STANDARDIZĂRII

ŞI MĂSURĂRILOR ELECTRICE
Ediţia II
EDITURA “TEHNICA-INFO”
CHIŞINĂU, 2015
CZU 006.91:621.31(075.8)
C 60
Recomandat de Consiliul Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova

nr.06/14-3822 din 25 mai 2010
Constantin CODREANU,
BAZELE METROLOGIEI, STANDARDIZĂRII ŞI MĂSURĂRILOR
ELECTRICE.
Chişinău. Editura „TEHNICA-INFO”, Ediţia II-a, 2010-2015* – 373 pag.
Manualul „Bazele metrologiei, standardizării şi măsurărilor electrice”

corespunde cu programa disciplinei „Metrologie, standardizare şi măsurări
electrice” predată studenţilor de la specialităţile electrotehnice şi electroenergetice
din instituţiile de învăţământ superior, dar poate fi util şi în practica inginerilor de
diverse specialităţi.
În manual sunt examinate bazele metrologiei, bazele teoriei măsurărilor
electrice, mijloacele şi metodele de măsurare a mărimilor electrice şi neelectrice.
Structura manualului corespunde scopurilor şi obiectivelor disciplinei.
Referenţi ştiinţifici: prof. univ., d. h. ş. t. Valentin Musteaţă, U.T.M.

prof. dr. ing. Mihai Creţu, Emil Vremeră, U.T. „Gh. Asachi”, Iaşi
prof. dr. ing. Radu Munteanu, Gheorghe Todoran, U.T. Cluj
Tehnoredactare computerizată: Constantin Codreanu

Redactor: Parascovia Onofrei
Coperta: Constantin Codreanu
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Codreanu Constantin
Bazele metrologiei, standardizării şi măsurărilor electrice:
Constantin Codreanu. – Ch.: Tehnica-Info, 2015 (Tipogr. PIM Iaşi),
373 pag., 300 ex. ediţia II, 2010-2015*
ISBN 978-9975-63-308-6
CZU 006.91:621.31(075.8)
C 60
ISBN 978-9975-63-308-6 © Constantin CODREANU

CUPRINS
Cuprins 3
Prefaţă 7
Introducere 8
1 Noţiuni generale de metrologie şi tehnica de măsurat 14

1.1 Obiectul metrologia. Noţiune de mărime fizică. Conceptul de 14
măsurare
1.2 Clasificarea mărimilor măsurabile 19
1.3 Unităţi de măsură. Unităţi fundamentale SI 21
2 Mijloace şi metode electrice de măsurare 26

2.1 Noţiune de proces de măsurare, obiect de măsurare, mijloc de 26
măsurare
2.2 Clasificarea mijloacelor de măsurare 26
2.3 Clasificarea metodelor de măsurare 30
2.4 Structuri caracteristice ale aparatelor de măsurat 39
2.5 Caracteristicile metrologice ale aparatelor de măsurat 40
3 Erori în măsurări 44
3.1 Definiţia erorilor 44
3.2 Clasificarea erorilor în măsurări 45
3.3 Calculul erorilor de justeţe (maximale) 51
3.4 Calculul erorilor de fidelitate (întâmplătoare) 53
3.4.1 Calculul erorilor de fidelitate cu modelul Gauss 53
3.4.2 Repartiţia normală Gauss a rezultatelor experimentale 55
4 Aspecte de standardizare 58
4.1 Noţiuni generale 58
4.2 Scopurile şi principiile standardizării 58
4.3 Organisme internaţionale de standardizare 73
4.3.1 Standardizarea internaţională. 73
Organizaţia internaţională de standardizare ISO.
4.3.2 Standardizarea europeană 76
4.4 Standardizarea în Republica Moldova 78
4.4.1 Strategii de dezvoltare şi principii de funcţionare 78
4.4.2 Structura şi misiunea Institutului Naţional de Metrologie 80
4.4.3 Structura şi misiunea Institutului Naţional de Standardizare 82
4.4.4 Colaborarea internaţională în domeniul metrologiei 84
4.4.5 Trasabilitatea şi incertitudinea – condiţii de recunoaştere a 91
rezultatelor măsurărilor efectuate în Republica Moldova
4.4.6 Evenimentele cele mai importante şi rezultatele obţinute de SSM în 94
domeniile standardizării şi metrologiei în perioada 1991-2007
4 Introducere
4.4.7 Principii de organizare a Sistemului Naţional de Standardizare 99

4.4.8 Fondul Naţional de documente normative de standardizare în 100
Republica Moldova
4.4.9 Elaborarea standardelor electrotehnice în Republica Moldova 101
4.4.10 Adoptarea standardelor române în standarde ale Republicii 103
Moldova
4.4.11 Elaborarea standardelor interstatale CSI 103
4.4.12 Adoptarea standardelor internaţionale în standarde ale Republicii 104
Moldova
5 Bazele asigurării metrologice 105

5.1 Generalităţi. Clasificări 105
5.2 Etaloane ale mărimilor fizice 105
5.2.1 Etalonul absolut de curent electric 108
5.2.2 Etaloane de tensiune 109
5.2.3 Etalonul de rezistenţă 111
5.2.4 Etalonul absolut de capacitate (A.M. Thomson) 113
5.2.5 Etaloane de inductivitate 114
5.3 Convertoare pentru măsurarea curentului şi a tensiunii 115
5.4 Transformatoare de măsurat la curent alternativ 116
5.4.1 Transformatoare de curent de joasă frecvenţă 117
5.4.2 Transformatoare de curent de tip cleşte 123
5.4.3 Transformatoare de tensiune 124
5.4.4 Tehnologii optice de măsurare a curentului şi tensiunii 128
5.4.5 Soluţii digitale în baza standardului IEC 61850 134
6 Dispozitivele electromecanice 137

6.1 Principiul de funcţionare a dispozitivelor electromecanice 137
6.2 Piesele componente şi elementele auxiliare ale dispozitivelor 138
electromecanice
6.3 Dispozitivul magnetoelectric 143
6.3.1 Ampermetre şi voltmetre magnetoelectrice 145
6.3.2 Ohmmetre magnetoelectrice 148
6.3.3 Galvanometre magnetoelectrice 153
6.3.4 Dispozitive magnetoelectrice cu redresoare de curent 155
6.3.5 Dispozitive magnetoelectrice cu termocuplu 160
6.4 Dispozitivul electromagnetic 162
6.4.1 Ampermetre şi voltmetre electromagnetice 165
6.4.2 Logometrul electromagnetic 167
6.4.3 Frecvenţmetrul electromagnetic 170
6.5 Dispozitivul electrodinamic 172
6.5.1 Ampermetre şi voltmetre electrodinamice 178
4
Introducere 5
6.5.2 Wattmetrul electrodinamic 181

6.5.3 Fazmetrul electrodinamic 185
6.6 Dispozitivul ferodinamic 189
6.7 Dispozitivul electrostatic 193
7 Măsurarea puterii şi energiei electrice 199

7.1 Parametrii tehnici ai mijloacelor de evidenţă a consumului de 199
energie electrică
7.2 Construcţia şi teoria mecanismului de inducţie 209
7.3 Contorul de inducţie monofazat 212
7.4 Măsurarea puterii şi energiei active în circuitele de curent trifazate 220
7.5 Măsurarea puterii şi energiei reactive în circuitele de curent trifazate 227
7.6 Contoarele de inducţie trifazate 231
7.7 Schemele de conectare a contoarelor în circuitele 0,4 kV 234
7.8 Schemele de conectare a contoarelor la 6-35 kV 236
8 Punţi de măsurare 239

8.1 Puntea simplă de curent continuu 240
8.2 Puntea simplă de curent alternativ 242
8.3 Punţi de măsurare a rezistenţelor la curent continuu 244
8.4 Punţi de măsurare a capacităţii şi unghiului de pierderi ale 247
condensatoarelor
8.5 Punţi de măsurare a inductanţei 251
8.6 Puntea dublă Thomson 254
8.7 Puntea Wheatstone 256
8.8 Măsurarea rezistenţei izolaţiei 259
8.9 Punţi neechilibrate 261
9 Aparate numerice şi convertoare 263

9.1 Date generale 263
9.2 Caracteristicile principale ale circuitelor de conversie a datelor 267
9.3 Circuite funcţionale pentru aparatele de măsurat numerice 270
9.4 Aparate de măsurat numerice clasice (AMN) 271
9.4.1 AMN cu convertirea nemijlocită în cod a intervalelor de timp 272
9.4.2 AMN cu convertirea nemijlocită în cod a frecvenţei 278
9.4.3 AMN cu convertirea nemijlocită în cod de tensiune de curent 280
continuu
9.4.4 AMN cu convertirea nemijlocită în cod a deplasării 282
9.4.5 AMN cu aproximaţie succesivă 283
9.4.6 Contoare digitale de energie electrică 288
10 Măsurarea mărimilor neelectrice 300
5
6 Introducere
10.1 Rolul şi locul traductoarelor în sistemele de măsurat a mărimilor 300

neelectrice
10.2 Traductoare de măsurat 307
10.2.1 Traductoare parametrice de măsurat 307
10.2.2 Traductoare generatoare de măsurare 323
10.3 Dispozitive de măsurat temperatura 330
10.4 Dispozitive de măsurat mărimile geometrice şi mecanice 340
10.5 Dispozitive de măsurat concentraţia mediului lichid şi gazos 344
11 Sisteme informaţionale de măsurare 347

11.1 Noţiuni generale 347
11.2 Sisteme de măsurări (SM) 350
11.3 Sisteme informaţionale de telemăsurări 353
11.4 Sistemul automatizat informaţional de măsurare şi evidenţă tehnică 357
a energiei electrice (SAIM ET EE)
11.5 Utilizarea standardelor la crearea staţiilor electrice moderne 361
11.6 Complexe de măsurări şi de calcul (CMC) 366
Anexe 367
Bibliografie 373
6
Introducere 7
Este consacrată memoriei mamei mele, Maria
PREFAŢĂ
Cartea de faţă „Bazele metrologiei, standardizării şi măsurărilor electrice”

este scrisă în corespundere cu programa disciplinei „Metrologie, standardizare şi
măsurări electrice”, predate studenţilor de la specialităţile electroenergetice şi
electrotehnice.
În manual sunt examinate bazele metrologiei şi teoriei măsurărilor electrice,
mijloacele şi metodele măsurărilor mărimilor electrice şi neelectrice. Structura şi
expunerea materialului în manual corespunde scopurilor şi problemelor disciplinei.
Nivelul materialului expus presupune cunoaşterea de către studenţi a matematicii
superioare, fizicii şi bazelor electrotehnicii în volumul programelor de învăţământ
din universităţile tehnice.
În manual se prezintă principalele metode şi aparate de măsurat utilizate în
electroenergetică şi se adresează, totodată, şi inginerilor, şi tehnicienilor care
lucrează în domeniul construcţiei, testării şi exploatării echipamentelor electrice şi
electronice profesionale sau de uz casnic, precum şi în domeniul instrumentaţiei
industriale.
Ca structură, cartea de faţă cuprinde 11 capitole: Noţiuni generale de
metrologie şi tehnica de măsurare, Mijloace şi metode electrice de măsurare,
Erori în măsurări, Aspecte de standardizare, Bazele asigurării metrologice,
Generalităţi despre dispozitivele electromecanice, Măsurarea puterii şi energiei
electrice, Punţi de măsurare, Aparate numerice şi convertoare, Sisteme
informaţionale de măsurare.
Ca metodă de tratare, se pleacă de la fenomenele care stau la baza
fenomenului, metodei sau aparatului care urmează a fi studiat, apoi se prezintă o
schemă de principiu tipică, se deduce ecuaţia de funcţionare şi se analizează
performanţele şi dezavantajele acestora.
Autorul speră că această carte se va bucura de interes din partea specialiştilor
şi a studenţilor electricieni şi electronişti şi va mulţumi celora care vor veni cu
observaţii critice asupra ediţiei de faţă.
Autorul aduce mulţumiri colegilor din România – prof. univ. Mihai Creţu,
Constantin Sarmaşanu, Emil Vremera de la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”,
Iaşi; prof. univ. Alin Dan Potorac de la Universitatea Tehnică „Ştefan cel Mare”,
Suceava, prof.univ. Radu Munteanu şi Gheorghe Todoran de la Universitatea
Tehnică, Cluj care s-au expus asupra conţinutului manualului, studiindu-l minuţios.
Chişinău, 8 februarie 2010 C. Codreanu

7
8 Introducere
INTRODUCERE
Măsurările au o importanţă mare în viaţa oamenilor. Cu măsurările omul se

întâlneşte la fiecare pas al activităţii sale, începând cu determinarea distanţelor la
ochi şi terminând cu verificarea şi dirijarea unor procese tehnologice compuse şi
cu efectuarea unor cercetări ştiinţifice.
Dezvoltarea ştiinţei este condiţionată de progresul în domeniul măsurărilor.
Măsurarea este una din mijloacele de cunoaştere. De aceea, cele mai multe
cercetări sunt însoţite de măsurări, care permit de a stabili rapoartele cantitative şi
legile fenomenelor cercetate. D. I. Mendeleev scria: „Ştiinţa începe de la acel
moment, când încep măsurările; ştiinţa exactă nu poate fi concepută fără de
măsurare”. Istoria ştiinţei cunoaşte exemple, care ne vorbesc despre aceea că
progresul în domeniul măsurărilor a contribuit la noi descoperiri. La rândul lor,
realizările ştiinţei au contribuit la perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de
măsurare. De exemplu, realizările în domeniul tehnicii cu laser au permis de a crea
noi dispozitive pentru măsurarea distanţelor cu precizie înaltă.
Există o legătură strânsă între realizările industriei şi posibilităţile tehnicii
măsurării. Orice domeniu de producţie modern este de neconceput fără controlul
precis şi obiectiv al procesului tehnologic, efectuat cu ajutorul mijloacelor de
măsurare. Îmbunătăţirea calităţii producţiei şi majorarea productivităţii, depind în
mare măsură, de aceea cât de bine este înzestrată şi pusă la punct secţia de
metrologie a întreprinderii respective. Automatizarea producerii, de asemenea, este
de neconceput fără de măsurări, deoarece nu se poate de dirijat cu obiectul,
neavând informaţie despre acest obiect. Din altă parte, realizările producerii în
domeniul obţinerii de noi materiale, de noi elemente cu proprietăţi funcţionale
avansate, a tehnologiei noi se reflectă asupra caracteristicilor mijloacelor de
măsurare, se creează noi posibilităţi pentru elaborarea mijloacelor de măsurare
principial noi. De menţionat răspândirea mijloacelor electrice de măsurare nu
numai a mărimilor electrice, dar şi a celor neelectrice, ceea ce se explică prin
avantajele mijloacelor electrice de măsurare.
Necesitatea măsurărilor a apărut în timpurile străvechi, deoarece omul, în
viaţa cotidiană, efectua măsurări ale diferitor mărimi: a distanţei, a ariei
sectoarelor de pământ, a dimensiunilor şi maselor obiectelor, a timpului ş.a. La
început, acestea prezentau măsurări primitive, care, deseori, se efectuau la ochi. În
aceste cazuri, omul compara obiectele observate, de exemplu cu dimensiunile
propriului corp, care îndeplinea rolul măsurilor, care reproduceau unităţi de
diverse mărimi. Astfel, în acele timpuri, măsurile şi unităţile de mărimi erau
arbitrare, ceea ce făcea dificil compararea rezultatelor. Cu trecerea timpului,
8
Introducere 9
oamenii au ajuns la conştientizarea destinaţiei măsurilor speciale destinate

măsurărilor. De exemplu, ceasornicul de apă se utiliza în calitate de măsură care
reproduce un anumit interval de timp. Mai apoi au început a utiliza în practică
măsuri luate din „natură” ca pământul, a cărui perioadă de rotaţie se utilizează
pentru reproducerea unităţii de timp.
Dezvoltarea în continuare a omenirii – dezvoltarea comerţului şi flotei
maritime, apariţia industriei, dezvoltarea ştiinţelor au contribuit la crearea
mijloacelor tehnice speciale – a mijloacelor de măsurare a diverselor mărimi.
În legătură cu studierea fenomenelor electricităţii, au început să fie create
dispozitive electrice de măsurare.
În anii 1733–1737, fizicianul francez Dufe a construit primul dispozitiv
pentru măsurarea electricităţii.
Primul în lume dispozitiv electric de măsurare a fost creat în 1745 de către
academicianul rus G. W. Richman – colegul lui M. V. Lomonosov. Acesta a fost
electrometrul – dispozitiv de studiere a diferenţei de potenţial, destinat pentru
cercetarea fenomenelor electricităţii atmosferice.
În 1747, americanul V. Franklin a creat teoria unitară a electricităţii.
În anii 1752-1753, М. V. Lomonosov şi G. V. Richman au cercetat
fenomenele electricităţii atmosferice, utilizând aşa-numitele „maşini de fulgere”.
În 1752, V. Franklin a demonstrat, că fulgerul este un fenomen electric. El a
inventat condensatorul plat şi paratrăsnetul.
În 1753, М. V. Lomonosov a prezentat lucrarea «Cercetarea fenomenelor
atmosferice provenite de la cele electrice». În Marea Britanie, a fost publicat
primul proiect despre telegraful electrostatic.
În 1759, fizicianul rus F. Epinus a publicat lucrarea «Experienţele teoriei
electricităţii şi magnetismului».
În 1767, chimistul englez Joseph Priestley a stabilit că există o anumită
interacţiune între două sarcini electrice.
În 1779, mecanicul rus I. P. Kulibin a construit felinarul cu reflector.
În 1785. fizicianul francez Charles Augustin de Coulomb, prin metodă
practică, cu ajutorul balanţelor elaborate de el, a stabilit dependenţa forţei de
interacţiune între sarcinile electrice în funcţie de valorile lor şi distanţa dintre ele.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, un grup de oameni de ştiinţă francezi au
iniţiat o abordare mai ştiinţifică şi sistematică ce a condus la elaborarea sistemului
metric de unităţi, predecesorul actualului Sistem Internaţional de Unităţi (SI).
Sistemul metric de unităţi a fost menit pentru toate tipurile şi toate popoarele
lumii.
În 1800, savantul italian Alessandro Volta a creat elementele galvanice.
9
10 Introducere
În 1820, André-Marie Ampère a prezentat primul galvanometru, care

reprezenta o săgeată magnetică, asupra căreia acţiona câmpul unui conductor
parcurs de curent.
În 1837, O de la Riv a inventat dispozitivul termic de măsurări electrice.
A doua jumătate a sec. al XIX-lea a fost caracterizată prin apariţia
electrotehnicii – domeniului ştiinţei şi tehnicii care utilizează fenomenele
electricităţii pentru necesităţi practice (pentru telecomunicaţii, energetică ş.a). De
aceea, atunci se elaborau intensiv diverse dispozitive pentru măsurări electrice.
În 1867, W. Thomson (lord Kelvin) a propus galvanometrul cu o bobină
mobilă şi un electromagnet fix.
În 1880-1881, Arsène d'Arsonval a perfecţionat galvanometrul, utilizând un
magnet permanent.
În 1881, Friedrich Uppenborn a inventat dispozitivul electromagnetic. Mult a
efectuat pentru dezvoltarea tehnicii măsurării electrotehnicianul rus M.O. Dolivo-
Dobrovolski. El a inventat wattmetrul de inducţie şi fazmetrul, wattmetrul
ferodinamic, a dat recomandări ştiinţifice referitor la proiectarea dispozitivelor
ferodinamice. El a propus metode noi de măsurare a mărimilor electrice şi
magnetice (de exemplu, metoda de măsurare a pierderilor în materialele
feromagnetice la supramagnetizarea lor).
În 1872, A. G. Stoletov, cercetând dependenţa permitivităţii magnetice a
fierului în funcţie de intensitatea câmpului magnetic, a elaborat metoda de
măsurare a inducţiei cu ajutorul galvanometrului balistic. Pentru înregistrarea
semnalelor electrice la sfârşitul sec. al XIX-lea a fost elaborat oscilograful, iar la
începutul sec. al XX-lea, pentru studierea semnalelor electrice a început să fie
utilizat cinescopul.
Deşi în sec. al XIX-lea deja se utilizau larg diverse mijloace de măsurare, dar
nu exista un sistem de unităţi de măsură şi, de aceea, era dificil de comparat
rezultatele măsurărilor efectuate cu ajutorul diverselor mijloace. Aceasta frâna
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. Unii savanţi efectuau încercări de a introduce
unităţile de măsură de uz general. De exemplu, în Rusia, începând cu sec. al XV-
lea se efectuau încercări îndreptate spre stabilirea integrităţii măsurilor şi unităţilor
de măsurare.
În sec. al XIX-lea o astfel de încercare a fost efectuată de academicianul rus
B. S. Jacobi, care a elaborat şi a transmis în diverse ţări măsura (etalonul) care
reproduce rezistenţa electrică de o anumită valoare.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, un grup de oameni de ştiinţă francezi au
iniţiat o abordare mai ştiinţifică şi sistematică, ce a condus la elaborarea sistemului
metric de unităţi, predecesorul actualului Sistem Internaţional de Unităţi (SI).
10
Introducere 11
În anul 1875, guvernele unui număr de 17 state au semnat un tratat

diplomatic internaţional, cunoscut sub denumirea de „Convenţia Metrului”, şi au
creat la Sevres, în Franţa, Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi (BIMG).
În 1881, Primul Congres privind Problemele Electricităţii a aprobat primul
sistem de unităţi de măsură.
Pentru reproducerea, păstrarea şi transmiterea dimensiunii unităţilor ale
diverselor mărimi fizice cu ajutorul măsurilor speciale – etaloane, în unele ţări au
fost create întreprinderi metrologice specializate.
În Rusia, o astfel de întreprindere a fost creată în 1842, care se numea
Depoul Modelelor de Măsură şi Balanţă. În 1892, D. I. Mendeleev a fost numit
şeful acestui Depou, care mai apoi, în 1893 a fost transformat în Palatul Principal
de Măsuri şi Balanţe (azi Institutul de cercetări ştiinţifice în domeniul metrologiei
„D.I. Mendeleev”). D. I. Mendeleev a făcut multe pentru dezvoltarea tehnicii
măsurării. Dumnealui, unul din primii, a înţeles importanţa metrologiei pentru
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. Din momentul întemeierii Palatului Principal de
Măsuri şi Balanţe, D. I. Mendeleev a determinat câteva direcţii de cercetări
ştiinţifice, care contribuie la soluţionarea principalelor probleme din domeniul
metrologiei. În 1899, el a obţinut hotărârea guvernului referitor la utilizarea
facultativă a sistemului metric în Rusia.
Din clipa organizării Palatului Principal de Măsuri şi Balanţe, anume
lucrările lui D. I. Mendeleev au stat la baza dezvoltării metrologiei în Rusia –
ştiinţei, a cărei problemă principală în acele timpuri, era crearea şi păstrarea
etaloanelor.
Cu toate că invenţiile şi lucrările ştiinţifice ale inginerilor din ex-U.R.S.S. şi
a savanţilor din Rusia de înainte de revoluţie, producerea dispozitivelor de
măsurări electrice, practic, lipsea.
După Revoluţia din Octombrie în ţară s-a început dezvoltarea ramurii
constructoare de aparate de măsurat. Începând cu sfârşitul anilor 20, în ex-
U.R.S.S. au fost date în exploatare uzine de fabricare a aparatelor de măsurat
electrice destinate măsurărilor mărimilor electrice şi neelectrice.
În 1930, a fost organizat Laboratorul de Măsurări, ai cărui colaboratori, mai
ales profesorul N. N. Ponomarev, au contribuit esenţial la dezvoltarea metodelor
de proiectare a aparatelor de măsurat electrice.
În prezent, fiecare ţară are o lege a metrologiei şi o instituţie naţională de
metrologie. În Republica Moldova, activitatea în domeniul metrologiei este
desfăşurată în conformitate cu „Legea metrologiei nr. 647-XIII” din 17 noiembrie
1995, promulgată prin Decretul Preşedintelui Republica Moldova la 12 februarie
1996. „Legea metrologiei” stabileşte bazele metrologiei legale şi este îndreptată
11
12 Introducere
spre asigurarea uniformităţii şi exactităţii măsurărilor în ţară şi protejarea

persoanelor fizice şi juridice împotriva efectelor negative ale măsurărilor incorecte
sau false.
Aplicarea metrologiei asigură calitatea proceselor de producţie şi a bunurilor
fabricate. Metrologia are un rol-cheie în implementarea progresului ştiinţific şi
tehnologic, în elaborarea şi producerea eficientă a produselor ce corespund
necesităţilor pieţii.
Metrologia este o parte esenţială a infrastucturii în dezvoltarea economiei,
inclusiv pentru asigurarea calităţii produselor. Mai mult ca atât, metrologia devine
o componentă importantă a funcţionării societăţii, parte a structurii unei naţiuni şi,
de asemenea, parte a unei reţele economice globale de dezvoltare rapidă. Este
necesar de menţionat că dezvoltarea relaţiilor internaţionale în comerţ, producerea
mărfurilor autohtone şi exportul lor pe piaţa internaţională, comercializarea pe
piaţa internă depind, în mare măsură de exactitatea, uniformitatea, corectitudinea
şi credibilitatea măsurărilor. Astfel, una dintre principalele condiţii de integrare a
Republicii Moldova în Uniunea Europeană este ridicarea competitivităţii
produselor autohtone, asigurarea inofensivităţii şi fiabilităţii lor, existenţa unui
sistem naţional de etaloane de performanţă, îndeplinirea cerinţelor Biroului
Internaţional de Măsuri şi Greutăţi (BIMG) cu prezentarea capabilităţilor de
măsurare ale republicii, existenţa unei baze normative naţionale în domeniul
metrologiei, armonizată cu documentele normative internaţionale corespunzătoare
şi implementarea Directivei Europene „Noua Abordare”.
Pentru a reuşi ca o piaţă internă, cum este cea a Uniunii Europene, să
funcţioneze real, trebuie înlăturate toate barierele posibile din calea comerţului,
inclusiv barierele tehnice, cauzate de îndoielile asupra sau de nerecunoaştere a
trasabilităţii, competenţei şi infrastructurii metrologice naţionale.
În prezent, cerinţele comerţului, industriei, autorităţilor şi ale societăţii
acoperă arii cu mult mai extinse şi necesită soluţii mai generale. Acordurile
comerciale sunt semnate sub regulile Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC),
care cere excluderea barierelor tehnice în calea comerţului. Acordurile comerciale
de tipul celor semnate între Uniunea Europeană (UE) şi alte ţări, fac referire la
acorduri şi, direct sau indirect, la acorduri metrologice. Importanţa acordurilor
metrologice a fost, în prezent, recunoscută în acordurile comerciale în UE.
Elementele instituţionale necesare ale sistemului de metrologie legală
cuprinde cadrul legislativ, etaloane fizice ale unităţilor fizice de măsură şi o
structură organizatorică cu experţi în domeniu pentru a le opera.
Domeniile de aplicare a metrologiei legale în orice stat depind de categoriile
de utilizatori, pe care Guvernul consideră necesar de a le proteja, deci metrologia
12
Introducere 13
legală apare în cazul în care este vorba de activitatea economică naţională şi

mondială, de comerţ liber, de calitate şi competitivitate a produselor, de protecţia
consumatorilor, de siguranţă, sănătate, mediu etc.
Altfel fie spus, metrologia oferă bazele relaţiilor comerciale echitabile atât
într-o economie naţională, cât şi în relaţiile economice internaţionale.
Măsurările exacte, aplicate corect, oferă securitate în comerţul liber.
Comerţul liber este necesar şi businessul mic, local, care prosperă atunci când este
stabilitate şi încredere, care permit de a face investiţii în producţie şi de a aduce
bunuri calitative şi competitive pe piaţă. Concurenţa loială, bazată pe controlul
metrologic legal, este importantă pentru acest sector. Metrologia legală aplicată în
cadrul comerţului nu este doar o necesitate economică, dar, de asemenea, are rolul
de a proteja şi de a sprijini structura socială a unei naţiuni. Aş afirma că măsurările
exacte sunt, într-un fel, un contact mai direct între producător şi consumator, chiar
dacă ei nu se întâlnesc unul cu altul la direct. Deoarece numai măsurările corecte şi
exacte pot oferi consumatorului produse de calitate şi conforme.
Dacă acest principiu ar fi aplicat universal, atunci el poate aduce mai multă
putere unei ţari.
În timpul actual, tehnica măsurărilor electrice are o dezvoltare intensivă în
următoarele direcţii:
a) se majorează precizia şi rapiditatea, se lărgeşte banda de frecvenţe, se
îmbunătăţesc construcţiile a diverse aparate de măsurat. În unele aparate, pe lângă
dispozitivele de citire şi înregistrare sunt prevăzute contacte pentru circuitele de
semnalizare pentru anumite valori ale mărimii măsurate şi dirijarea automată cu
procesele tehnologice;
b) au fost elaborate şi sunt perfecţionate aparatele digitale de măsurat, care
asigură o precizie foarte mare de înregistrare şi, în unele cazuri, o rapiditate înaltă;
c) au fost create sisteme informaţionale care sunt bazate pe utilizarea largă a
convertoarelor de măsurare a mărimilor electrice şi neelectrice cu un parametru
unificat de ieşire;
d) se dezvoltă şi se perfecţionează măsurările la distanţă, mai ales măsurările
radio, care permit de a verifica funcţionarea aparatelor şi agregatelor de pe navele
cosmice, de pe navele aeriene şi maritime;
e) au fost create multiple aparate de măsurat electrice şi dispozitive pentru
utilizare în domeniul medicinii, fizicii atomice, meteorologiei şi în alte domenii de
activitate.
13
14 1 Noţiuni generale de metrologie şi tehnică de măsurare
1 NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE ŞI TEHNICĂ DE

MĂSURARE
1.1 OBIECTUL METROLOGIA. NOŢIUNE DE MĂRIME FIZICĂ.

CONCEPTUL MĂSURARE
Măsurările fac parte din viaţa noastră economică de fiecare zi. O dată cu
dezvoltarea comerţului internaţional, rolul metrologiei a devenit o problemă
majoră.
Metrologia este ştiinţa măsurărilor şi include toate aspectele legale, practice
şi teoretice ale măsurărilor, oricare ar fi incertitudinea măsurării şi domeniul ei de
aplicare, şi este divizata în:
a) metrologia generală care cercetează aspecte generale ale metrologiei
privind teoria măsurării, structura normelor mărimilor fizice, unităţilor de măsură,
erorilor de măsurare;
b) metrologia aplicată, care cercetează aspecte teoretice şi practice (tehnica
măsurării) privind măsurările în diverse ramuri şi domenii (metrologie industrială,
metrologie medicală, metrologie în domeniul electrotehnicii etc.);
c) metrologia legală cercetează ansamblul prescripţiilor şi cerinţelor tehnice
şi juridice privind conservarea şi transmiterea unităţilor de măsură, în vederea
asigurării uniformităţii, preciziei şi legalităţii măsurărilor.
Prin măsurări se subînţelege metoda de cunoaştere cantitativă a
proprietăţilor obiectelor fizice. Există diferite obiecte fizice care posedă diverse
proprietăţi fizice, a căror cantitate este nelimitată. Omul, pentru a cunoaşte
obiectele fizice, separă o cantitate limitată de proprietăţi, comune în raport calitativ
pentru unele obiecte, dar individuale pentru fiecare dintre ele în raport cantitativ.
Astfel de proprietăţi au primit denumirea de mărimi fizice.
Mărimile fizice caracterizează proprietăţile fizice ale materiei sau stărilor
fizice (masă, volum, densitate, viscozitate), mişcarea materiei (viteză, acceleraţie,
deplasare etc).
Mărimile fizice se deosebesc în raport calitativ şi în raport cantitativ. Partea
calitativă determină „tipul” mărimii (de exemplu, rezistenţă electrică), iar partea
cantitativă – „mărimea” ei (de exemplu, rezistenţa unui rezistor la concret).
Conţinutul cantitativ al proprietăţii care corespunde noţiunii de „mărime fizică”
pentru obiectul dat se numeşte valoarea mărimii fizice.
În vocabularul internaţional de metrologie (VIM) SM SR Ghid ISO/CEI
99:2012 este dată noţiunea de „măsurare”: măsurarea este obţinerea experimentală
a unei sau mai multor valori care pot fi rezonabil atribuite unei cantităţi.
În această noţiune sunt reflectate următoarele particularităţi ale noţiunii
„măsurare”:
14
1.1 Obiectul metrologia. Noţiune de mărime fizică. Conceptul măsurare 15
a) se pot măsura proprietăţile obiectelor real existente, deci ale mărimilor

fizice;
b) măsurarea necesită efectuarea experimentelor, deoarece concluziile
teoretice sau calculele nu pot înlocui experimentul;
c) pentru efectuarea experimentelor sunt necesare mijloace tehnice speciale –
mijloace de măsurare, care sunt puse în interacţiune cu obiectul material cercetat;
d) rezultatul măsurării reprezintă o valoare a mărimii fizice.
Principala particularitate a măsurării constă în reflectarea valorii mărimii
fizice printr-o valoare.
Valoarea mărimii fizice reprezintă estimarea numerică cantitativă a mărimii
măsurate şi trebuie să fie nu pur şi simplu valoare numerică, dar valoare numerică
denumită, deci rezultatul măsurării trebuie exprimat în anumite unităţi de măsură
caracteristice pentru această mărime fizică. Numai în acest caz rezultatele
măsurărilor obţinute utilizând diverse mijloace de măsurare şi efectuate de diverşi
experimentatori vor fi comparabile.
Mărimile fizice pot fi prezentate astfel:
Valoarea mărimii fizice este exprimarea mărimii prin valoare numerică şi
unitate de măsură.
Valoarea numerica a mărimii fizice este elementul din mulţimea numerelor
reale care corespunde unui element din mulţimea de stări.
Unitatea de măsura este elementul din mulţimea de stări ale unei mărimi
fizice care corespunde valorii 1. Prin alegerea unei unităţi şi prin procedeul
experimental de măsurare, fiecărei mărimi fizice i se asociază o valoare numerică.
Rezultatul măsurării, practic, întotdeauna se deosebeşte de valoarea reală a
mărimii fizice – valoare, care exprimă mărimea fizică cu o exactitate absolută.
Valoarea reală a mărimii fizice nu poate fi determinată.
Abaterea rezultatului măsurării de la valoarea reală se explică prin
imperfecţiunea mijloacelor de măsurare, prin imperfecţiunea aplicării mijlocului
de măsurare, prin influenţa mediului asupra executării măsurării, prin participarea
omului cu aptitudinile sale limitate etc.
Abaterea rezultatului măsurării de la valoarea reală a mărimii măsurate se
numeşte eroare de măsurare. De exemplu eroare de măsurare Δx = x − x r , unde x
este valoarea măsurată, x r - valoarea reală.
Deoarece valoarea reală nu este cunoscută, practic, eroarea de măsurare este
estimată ţinând cont de proprietăţile mijlocului de măsurare, de condiţiile de
efectuare a experimentului şi de analiza rezultatelor obţinute. Rezultatul obţinut
diferă de valoarea reală, de aceea rezultatul măsurării are valoare numai în acel
caz, dacă este estimată eroarea rezultatului mărimii măsurate. Deseori, se
determină nu eroarea concretă a rezultatului măsurării, dar gradul de incertitudine
– limitele regiunii în care se află eroarea.
15
Deseori, se utilizează noţiunea de „precizie a măsurării”, având în vedere

calitatea măsurării, care reflectă apropierea rezultatului măsurării de valoarea reală
a mărimii măsurate. Precizia înaltă de măsurare corespunde unei erori mici.
Ansamblul de mărimi legate între ele prin anumite dependenţe formează
sistemul mărimilor fizice.
Există mărimi fizice fundamentale şi mărimi fizice derivate. În calitate de
mărimi fizice fundamentale pot fi alese oricare dintre ele, dar, practic, se aleg acele
mărimi, care pot fi reproduse şi măsurate cu cea mai mare precizie. În domeniul
electrotehnicii, mărimile fizice fundamentale sunt: lungimea, masa, timpul şi
intensitatea curentului electric.
Dependenţa fiecărei mărimi fizice derivate de mărimea fundamentală este
reflectată prin unitatea de mărime a ei.
Mărimile fizice pot fi absolute şi relative.
Mărimea este absolută dacă din mărimea sa face parte cel puţin una din
mărimile fundamentale, ridicată la puterea diferită de zero. Majoritatea mărimilor
fizice sunt mărimi absolute. Însă există şi mărimi relative, care reprezintă raportul
dintre valoarea acestei mărimi fizice şi o altă valoare a mărimii fizice de acelaşi
gen, utilizată în calitate de mărime de referinţă. Mărimi fizice relative sunt, de
exemplu, coeficientul de transformare, de amplitudine etc.
În dependenţă de mulţimea valorilor pe care le pot avea mărimile fizice la
variaţia lor într-un diapazon limitat, ele sunt divizate în mărimi fizice analogice
(continue) şi mărimi fizice digitale (discrete).
Mărimea fizică analogică poate avea pentru un anumit diapazon o mulţime
infinită de valori. Astfel sunt majoritatea mărimilor fizice (tensiunea, intensitatea
curentului, temperatura, lungimea, etc.).
Mărimea fizică digitală are într-un anumit diapazon numai o mulţime finită
de valori. Exemplu de astfel de mărime poate fi sarcina electrică, a cărei mărime
este determinată de numărul de sarcini ale electronilor care intră în componenţa ei.
Valoarea mărimii analogice este determinată prin măsurare cu o eroare
vădită. Mărimea digitală poate fi determinată prin calculul cuantelor ei, dacă ele
sunt constante.
Mărimile fizice pot fi constante şi variabile în timp. La măsurarea unei
mărimi constante în timp, este de ajuns de a determina una din valorile ei
momentane. Mărimile variabile în timp pot avea caracter predeterminat sau
caracter aleatoriu de variaţie.
Mărimea fizică predeterminată este mărimea pentru care este cunoscut tipul
dependenţei în funcţie de timp, dar nu este cunoscut parametrul măsurabil al
acestei dependenţe.
Mărimea fizică aleatorie este mărimea a cărei valoare variază în timp în
mod aleatoriu (având un caracter întâmplător). În calitate de mărimi variabile în
16
1.1 Obiectul metrologia. Noţiune de mărime fizică. Conceptul măsurare 17
timp pot fi evidenţiate mărimile discrete în timp, acele mărimi ale căror valori
sunt diferite de zero numai în anumite momente de timp.
Mărimile fizice pot fi divizate în mărimi fizice active şi mărimi fizice
pasive.
Mărimile fizice active (de exemplu forţa mecanică, forţa electromotoare)
sunt în stare, fără surse suplimentare de energie, de a crea semnale informaţionale.
Mărimile fizice pasive (de exemplu masa, rezistenţa, capacitatea etc) singure
nu pot crea semnale informaţionale de măsurare. Pentru aceasta, ele trebuie
activizate cu ajutorul surselor suplimentare de energie. De exemplu, pentru a
măsura valoarea rezistenţei unui rezistor, prin el trebuie să circule un curent.
În dependenţă de obiectele de cercetare, se poate vorbi despre mărimi fizice
electrice, magnetice sau mărimi neelectrice.
Mărimea fizică căreia, conform noţiunii, îi este atribuită valoarea numerică
egală cu unitatea se numeşte unitate a mărimii fizice. Valoarea unităţii mărimii
fizice poate fi oricare. Însă măsurările trebuie să fie efectuate în unităţile de
măsură acceptate în lumea întreagă. Unităţile de măsură sunt stabilite la nivel
internaţional, fiind coordonate de către statele membre. În Republica Moldova şi
în ţările CSI este în vigoare GOST 8.417-81 „Sistemul de stat de asigurare a
măsurărilor. Unităţi ale mărimilor fizice.”, în conformitate cu care în ţara noastră
este adoptat pentru utilizare obligatorie Sistemul Internaţional de Unităţi (SI).
La studierea obiectului cercetării, este necesar de a selecta pentru măsurări
mărimile fizice, de a ţine cont de scopul măsurărilor, care se reduce la studierea
sau estimarea unor proprietăţi ale obiectului. Deoarece obiectele reale posedă o
mulţime infinită de proprietăţi, pentru a obţine rezultatele măsurărilor adecvate
scopului măsurărilor, sunt selectate în calitate de mărimi pentru a fi măsurate
anumite proprietăţi ale obiectului, esenţiale pentru scopul propus, cu alte cuvinte,
este ales modelul obiectului.
În rezultatul alegerii modelului, sunt stabilite mărimile care vor fi măsurate,
în calitate de care sunt acceptaţi parametrii modelului sau funcţionalele lor.
Modelele se utilizează pe larg pentru descrierea obiectelor reale de cercetare. De
exemplu, pentru descrierea intensităţii curentului alternativ, în calitate de model al
obiectului este utilizată sinusoida: i = I m ⋅ sin( ω ⋅ t + ϕ ), unde I m , ω , ϕ sunt,
respectiv, amplitudinea, frecvenţa unghiulară şi defazajul, care reprezintă
parametrii modelului; t - timpul. Fiecare dintre parametrii modelului sau
funcţionala pot fi mărimi măsurabile, de exemplu, mărime măsurabilă poate fi
T
1 2
T ∫0
curentul, valoarea eficace I = i dt , unde T = 2π / ω .
Unuia şi aceluiaşi obiect cercetat i se poate atribui un model sau altul, luând
în considerare cerinţele de utilizare a obiectului şi a exactităţii necesare pentru
17
descrierea acestui obiect. De exemplu, rezistorul utilizat în circuitele de curent

continuu se caracterizează prin rezistenţă curentului continuu. La utilizarea
rezistorului, în circuitele de curent alternativ de înaltă frecvenţă este necesar de a
ţine cont de caracterul complex al rezistenţei rezistorului, deci rezistorul trebuie
descris utilizând un model mai compus, care ar ţine cont de efectul pelicular,
capacitatea şi inductanţa proprie. Dacă acelaşi rezistor este supus acţiunii
curentului, a cărui intensitate variază în limite mari, atunci el trebuie examinat ca
un rezistor neliniar, a cărui rezistenţa depinde de intensitatea curentului.
Idealizarea necesară pentru întocmirea modelului cauzează abatere şi
necorespundere dintre parametrii modelului şi proprietăţile reale ale obiectului
cercetării, ceea ce aduce la apariţia erorilor.
La măsurări este utilizată noţiunea de „informaţie”.
Informaţia este un volum de cunoştinţe cu privire la obiectul de cercetare.
Informaţia referitoare la valorile mărimilor fizice măsurate se numeşte informaţie
de măsurare.
Purtătorul material al informaţiei este semnalul. Semnalul este un proces
fizic care are loc în timp. Semnalul legat funcţional de mărimea fizică măsurată se
numeşte semnal de măsurare.
Semnalul de măsurare posedă un parametru informativ, funcţional de
valoarea mărimii măsurate. Parametrii semnalului care nu sunt legaţi funcţional de
mărimea măsurată se numesc parametri neinformativi.
Semnalul deseori este însoţit de zgomot – semnal, care nu conţine în sine
informaţie de măsurat. Zgomotul poate fi aleatoriu şi predeterminat.
În procesul de măsurare a oricărei mărimi fizice, are loc convertirea
semnalului, care duce în sine informaţia mărimii măsurabile. Astfel de convertiri
efectuate cu o eroare stabilită se numesc convertiri de măsurare. Măsurarea
urmăreşte scopul obţinerii rezultatului sub formă de valoare numerică denumită.
Figura 1.1 - Tipurile semnalelor de măsurat

18
1.2 Clasificarea mărimilor măsurabile 19
1.2 CLASIFICAREA MĂRIMILOR MĂSURABILE
Criteriile de clasificare a mărimilor măsurabile sunt diverse.

a) mărimile fizice pot fi: aditive, neaditive şi indirect aditive.
Pentru mărimile aditive este valabilă operaţia experimentală de acumulare a
sumei (aditivitate) şi reprezintă un singur etalon pentru întreaga scară.
De exemplu: lungimea, masa, intensitatea curentului, tensiunea etc.
Mărimi neaditive nu prezintă proprietatea de acumulare a sumei, dar are
sens fizic diferenţiala ΔX ; scara este stabilită prin fixarea unui anumit număr de
repere, între care se face interpolarea; trecerea de la o unitate de măsură la alta nu
se face prin simpla înmulţire cu un factor de conversie.
De exemplu: temperatura, pH, duritatea, sensibilitatea peliculelor foto, etc.
Ca exemplu de mărime neaditivă poate servi trecerea de la scara Fahrenheit
la scara Celsius şi de la scara Kelvin la scara Celsius pentru temperatură:
5
Tc = ⋅ ( F 0 − 32 ); Tc = K 0 − 273.
9
unde F este valoarea în grade Fahrenheit şi K 0 - valoarea în grade Kelvin.
0
Mărimi indirect aditive sunt mărimile care se pot exprima în funcţie de

mărimile aditive, convenţia de scară se stabileşte pe baza unor mărimi de referinţă
şi nu se utilizează un etalon.
De exemplu: rezistivitatea r, permitivitatea dielectrică er , factorul de calitate
a unei bobine Q etc.
b) Mărimile fizice în funcţie de variaţia mărimii în timp
Conform clasificărilor se determină metoda de măsurare, mijlocul de
măsurare, analiza rezultatelor măsurării şi timpul de măsurare. Timpul de
măsurare, Tm reprezintă intervalul de timp dintre momentul utilizării mărimii
măsurabile şi cel de obţinere a valorii măsurate.
Mărimile fizice constante sunt mărimile care nu variază în timpul efectuării
măsurării. Timpul de măsurare este determinat de eventualele perturbaţii tranzitorii
produse de conectarea aparatului asupra obiectului supus măsurării şi de timpul de
reacţie al dispozitivului şi poate fi ales independent de natura mărimii măsurabile.
Real, Tm este cuprins între 0,1 şi 3 s.
Mărimile fizice variabile în timp pot fi staţionare sau nestaţionare. Se
numesc staţionare acele mărimi fizice variabile a căror valoare efectivă, valoare de
vârf şi valoare medie sunt constante în timp.
c) În dependenţă de obiectul cercetării, mărimile fizice măsurate pot fi
electrice, magnetice sau neelectrice.
d) Conform gradului cu care acestea apar în legile electromagnetismului,
mărimile măsurabile se clasifică:
19
Figura 1.2 - Clasificarea mărimilor măsurabile în funcţie de timp
Mărimile de gradul 1 sunt mărimile care posedă polaritate (pot fi pozitive

şi negative) şi apar ca termeni de gradul întâi în legile fundamentale ale
electromagnetismului.
Mărimile de gradul I:
- pot fi măsurate prin simpla opoziţie;
- pot fi măsurate prin metodele de zero sau metode diferenţiale;
- se utilizează măsurări directe;
- se preia energie de la sistemul de măsurare.
Mărimile de gradul 2 sunt mărimile care caracterizează schimbul de energie.
Aceste mărimi se exprimă ca suma sau produsul elementelor ale mărimilor de
gradul 1.
Mărimea fizică căreia conform definiţiei i-a fost atribuită valoarea numerică
egală cu unitatea se numeşte unitate a mărimii fizice.
Proprietăţile mijloacelor de măsurare sunt estimate prin caracteristici, printre
care pot fi evidenţiate setul de caracteristice metrologice, care sunt necesare la
estimarea preciziei rezultatelor măsurării. Particularitatea principală a mijloacelor
de măsurare constă în caracterizarea lor prin caracteristici metrologice normative,
care oferă posibilitatea estimării preciziei rezultatelor obţinute.
Caracteristică generalizată a mijlocului de măsurare este clasa de exactitate,
determinată de limitele erorilor admise şi de alte proprietăţi ale mijlocului de
măsurare care influenţează precizie rezultatelor măsurărilor.
Mărimile de gradul 0 sunt mărimile care sunt raportate între mărimile de
gradul 1 şi 2. Majoritatea sunt mărimi pozitive, de aceea nu se pot folosi metode
diferenţiale sau zero. Sistemele lor de măsurare (etaloanele) sunt sisteme pasive
(fără surse de energie). Mărimile de gradul 0 pot fi clasificate în:
U I Ф
- mărimi dimensionale ( R = , Y = , L = );
I U I
P U I
- mărimi adimensionale (cos ϕ = , k u = 1 , k i = 1 ).
S U2 I2
20
1.3 Unităţi de măsurare. Unităţi fundamentale SI 21
1.3 UNITĂŢI DE MĂSURĂ. UNITĂŢI FUNDAMENTALE SI
Pentru efectuarea unei operaţii de măsurare este necesară şi o unitate de

măsură. Odată cu creşterea numărului mărimilor de măsurat, a apărut cerinţa
stabilirii unui grup de unităţi care să permită măsurarea tuturor mărimilor fizice
cunoscute. Un asemenea grup se numeşte sistem de unităţi.
În trecut, au fost elaborate şi folosite mai multe sisteme de unităţi: CGS
electrostatic, CGS electromagnetic şi MKSA. Acesta din urmă are la bază sistemul
metric (metru, kilogram, secundă), adoptat în Franţa încă în anul 1795 şi a fost
completat de către italianul Giorgi, în anul 1936, cu o a patra unitate - amperul.
Tot Giorgi a propus şi numele de MKSA (metru, kilogram, secundă, amper) pentru
acest sistem de unităţi.
În prezent, tinde să se generalizeze în întreaga lume Sistemul Internaţional
de Unităţi - SI. Acesta provine din MKSA raţionalizat, la care au fost adăugate pe
parcurs şi alte trei unităţi: gradul Kelvin (K) pentru temperatură, candela (cd)
pentru intensitate luminoasă şi molul (mol) pentru cantitatea de substanţă. Pe plan
internaţional, SI a fost adoptat în anul 1954, în România a fost legiferat în anul
1961, dată la care a devenit obligatoriu. Totuşi, alături de unităţile SI, atât la noi,
cât şi în alte ţări se mai utilizează şi unităţi din afara sistemului SI, denumite
unităţi tolerate (grad Celsius, Gauss etc.). În prezent, Sistemul Internaţional de
Unităţi se aplică în peste 150 de tari şi există perspectiva certă ca unităţile SI vor
deveni în curând “unităţi de măsură cu utilizare de toate popoarele şi în toate
timpurile” aşa cum au dorit-o creatorii Sistemului Metric.
Unităţi fundamentale SI
Cele şapte unităţi ale SI menţionate mai înainte se numesc unităţi

fundamentale pentru că sunt stabilite independent una de alta, iar celelalte unităţi
deduse din primele pe baza unor relaţii cunoscute se numesc unităţi derivate.
Unităţile fundamentale au următoarele definiţii [1]:
1. Metrul (m) reprezintă distanţa parcursă de lumină în vid timp de

1/299792458 s (aprox. 3,3 ns). Această definiţie (care presupune viteza luminii în
vid = 299792458 m/s şi nu 3•108 m/s) a fost adoptată în anul 1983 şi o înlocuieşte
pe cea bazată pe radiaţia atomului de kripton 86 (mai puţin precisă), adoptată în
anul 1960. Până atunci, metrul era definit pe baza prototipului de platină iradiată,
adoptat în anul 1889 de către Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi (CGPM)
şi păstrat la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi (BIPM) de la Sevres-Paris;
lungimea prototipului a fost stabilită ca fiind a zecea milioana parte din
sfertul meridianului terestru.
21
2. Kilogramul (kg) reprezintă masa "kilogramului internaţional" prototip din

platină iradiată adoptat în anul 1889 de către CGM şi păstrat la BIMG - Sevres.
3. Secunda (s) reprezintă durata a 9192631770 perioade ale radiaţiei
corespunzătoare tranziţiei dintre cele două nivele de energie hiperfine ale stării
fundamentale a atomului de cesiu 133. Această definiţie a fost adoptată în anul
1967 la cea de-a XIII-a CGMG. Până atunci s-a folosit secunda definită pe baza
anului tropic 1900.
4. Amperul reprezintă intensitatea unui curent electric constant care,
menţinut în două conductoare paralele, rectilinii, cu lungimea infinită, aşezate în
vid la o distanţă de l m unul de altul, ar produce între aceste conductoare o forţă de
2•10-7 N/m (0,2 μ N/m). Această definiţie a fost adoptată de către CGM în anul
1948. Până atunci s-a folosit amperul definit pe baza fenomenului de electroliză:
cantitatea de electricitate necesară depunerii a 0,118 mg de argint timp de o
secundă.
5. Kelvinul (K) sau gradul Kelvin este unitatea de temperatură
termodinamică şi reprezintă 1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului
triplu al apei. A fost adoptat în anul 1967. Până atunci, ca unitate de măsură a
temperaturii s-a folosit gradul Celsius (°C), unitate utilizată şi în prezent.
Între acestea două există relaţia: T(K) = 273,16 + temperatura în °C.
6. Candela (cd) reprezintă intensitatea luminoasă într-o direcţie dată, a unei
surse care emite o radiaţie monocromatică cu frecvenţa de 540 THz (lungimea de
undă 555 nm) şi a cărei intensitate energetică în această direcţie este IR=1/683
W/sr (1,46 mW/sr). Această definiţie (radiometrică) a fost adoptată în anul 1979.
Până atunci s-a folosit definiţia fotometrică (bazată pe corpul negru), mai dificilă
de materializat în practică decât prima.
7. Molul (mol) reprezintă cantitatea de substanţă a unui sistem care conţine
atâtea entităţi elementare (atomi, molecule, ioni etc.) câţi atomi există în 0,012 kg
de carbon 12 (6,02 ⋅10 23 atomi); de exemplu, într-un mol de apă există 6,02 ⋅10 23
molecule. Această unitate se utilizează în Chimie şi în Fizica moleculară.
Unităţi derivate
Unităţile SI derivate, mai frecvent utilizate în electronică, împreună cu
mărimile respective sunt prezentate în tabelul 1.1 cu următoarele definiţii:
Coulombul (C) este cantitatea de electricitate transportată de un curent de
l A într-o secundă.
Voltul (V) este diferenţa de potenţial ce se stabileşte între două puncte ale
unui fir parcurs de către un curent constant de l A, când puterea disipată dintre
aceste două puncte este egală cu l W.
Voltul pe metru (V/m) reprezintă gradientul de potenţial electric, care indică
că, în acel câmp electric uniform, între două puncte ale spaţiului respectiv, aflate la
l m distanţă unul de altul, există o diferenţă de potenţial de l V.
22
Ohmul ( Ω ) reprezintă rezistenţa electrică existentă între două puncte ale

unui fir conductor când o diferenţă de potenţial de l V, aplicată între aceste două
puncte, face să circule prin acel conductor un curent de l A, conductorul respectiv
nefiind sediul nici unei tensiuni electromotoare.
Tabelul 1.1 - Unităţi derivate SI
Mărime Unitate de măsură

Nr Denumire Simbol Ecuaţie Denumire Simbol Dimen-
crt de definiţie siune
1 Putere P P=UI Watt W VA
2 Cantitate de Q Q=It Coulomb C As
electricitate
3 Tensiune electrică U U = P/I Volt V V
4 Intensitate câmp electric E E = ∇U Volt/metru V/m V/m
5 Rezistentă R R = U/I Ohm Ω Ω
6 Capacitate C C = Q/U Farad F s/Ω
7 Tensiune - F = n⋅ I Amper A⋅ sp A
magnetomotoare (amper spiră)
8 Intensitate câmp H H = I / 2l amper/metru A/m A/m
magnetic
9 Flux magnetic Ф E = dФ / dt Weber Wb Vs
10 Inductivitate L L =Ф/ I Henry H Ωs
11 Inducţie B B =Ф / S Tesla T Vs/m2
magnetică
12 Frecvenţă f f=l/T Hertz Hz s-1
13 Flux luminos ϕ ϕ = I′ / ω Lumen lm cd-1
14 Iluminare E E =ϕ / A Lux lx Im/m2
15 Strălucire B B=I'/A candela /m2 cd/m2 cd/m2
(luminanţă)
16 Energie W W = P ⋅t Watt ora Wh VAs
17 Forţă F F = m ⋅a Newton N kg ⋅ m ⋅ s −2
Faradul (F) este capacitatea unui condensator electric între ale cărui
armături apare tensiunea de l V când este încărcat cu l C.
Amperspiru (A) este tensiunea magnetomotoare produsă de un curent de l A
la parcurgerea unei singure spire, într-un circuit magnetic închis.
Amperul/metru (A/m) reprezintă tensiunea magnetomotoare pe unitatea de
lungime într-un câmp magnetic uniform (l A/m = 4π ⋅10 −3 Oe).
23
Weberul (Wb) este fluxul de inducţie magnetică, care traversând o singură

spiră, induce în această spiră o t.e.m. de l V când fluxul respectiv descreşte
uniform la zero în timp de o secundă. Weberul/m2 = Tesla (T) este unitatea pentru
inducţie magnetică.
Henry-ul (H) este inductivitatea unui circuit electric închis în care la o
variaţie uniformă a curentului, cu viteza de l A/s se produce (în acea spiră) o t.e.m.
de l V.
Fluxul luminos ( ϕ ) reprezintă energia luminoasă radiată total de un izvor
luminos într-un unghi solid ω , cu vârful în izvorul respectiv ( ω = 4π steradiani).
Ecuaţia de definiţie: ϕ = I ′ / ω ; unitatea de măsură: lumen (lm).
Luminanţa (B) este raportul dintre intensitatea luminoasă a unei surse de
lumină şi o suprafaţă perpendiculară pe raza acestei surse. Unitatea: candela/m2
(cd/m2).
Observaţii:
1. În ultima coloană a tabelului 1.1 sunt trecute dimensiunile (relative) ale
unităţilor menţionate. Aceste dimensiuni sunt utile la verificarea rapidă a
corectitudinii relaţiilor de calcul în care intră astfel de mărimi. Exemplu: fie relaţia
f = 1 / 2π LC . În primul membru este o frecvenţă a cărei dimensiune este sec-1;
aceeaşi dimensiune trebuie să aibă şi al doilea membru. Analizând, obţinem:
( LC )−1 / 2 = ( Ω sec ⋅ sec/Ω) -1/2 = sec −1 .
În radiocomunicaţii se utilizează, uneori, lungimea de undă ( λ ), mărime
care este legată de frecvenţă prin relaţia cunoscută:
λ ( m ) = 3⋅108 / f ( Hz ) .
3. În literatura de limbă engleză se utilizează încă şi unele unităţi de măsură

din afara SI. Câteva dintre acestea sunt trecute în tabelul 1.2.
Cu privire la unităţile SI pot fi menţionate următoarele observaţii:
- kilogramul este o denumire de excepţie a unităţii fundamentale de masă,
deoarece este singurul caz în care o unitate este exprimată prin multiplul unei alte
unităţi (gramul); multiplii săi se exprimă în raport cu gramul.
Sistemul Internaţional de Unităţi este un sistem coerent, simplu şi raţional
structurat, cu aplicaţii în toate domeniile ştiinţei şi tehnicii. El defineşte un
ansamblu organizat sistematic de unităţi de măsură, de multiplii şi submultiplii
precum şi reguli de formare şi de scriere a acestora.
Pentru formarea şi scrierea unităţilor de măsură sunt prevăzute o serie de
reguli dintre care remarcam următoarele:
- denumirile se scriu cu litere mici (amper, metru, newton);
24
- simbolurile se scriu cu litere mici cu excepţia celor care derivă din numere
proprii (metri - m, kelvin - K);
- pluralul se formează conform regulilor gramaticale din limba româna
(secunda - secunde, volt - volţi, watt - waţi).
Tabelul 1.2 – Unităţi de măsură englezeşti
Mărimea Unitatea englezească Simbolul Echivalentul metric
Mila marină - 1852 m
Lungimea inch (ţol) in 25,4 mm
foot (picior) ft 30,48 cm
Masa Pound (livră) lb 0,4536 kg
Forţa poundal pdl 0,1832 N
Lucrul mecanic Foot-poundal ft.pdl 0,0421 J
Puterea Horse power hp 745,7 W
Heinrich Hertz Issac Newton Blaise Pascal James Joule James Watt
1857-1894 1642-1727 1623-1662 1818-1889 1736-1819
Charles de Coulomb Alessandro Volta Michael Faraday Georg Simon Ohm Wilhelm Weber
1736-1806 1745-1827 1791-1867 1789-1854 1816-1892
Nicola Tesla Joseph Henry Anders Celsius André-Marie Ampère William Kelvin
1857-1943 1797-1878 1701-1744 1701-1744 1824–1907
Figura 1.3 - Savanţi cu renume mondial
25
26 2 Mijloace şi metode electrice de măsurare
2 MIJLOACE ŞI METODE ELECTRICE DE MĂSURARE

2.1 NOŢIUNE DE PROCES DE MĂSURARE, OBIECT DE
MĂSURĂT, MIJLOC DE MĂSURARE
Procesul de măsurare reprezintă ansamblul de operaţii necesare privind

solicitarea, obţinerea, transmiterea, recepţia şi prelucrarea semnalului metrologic
pentru a se obţine valoarea mărimii măsurate.
În procesul măsurării participă următoarele elemente:
- obiectul de măsurat: mărimea măsurabilă;
- mijlocul de măsurare: totalitatea mijloacelor tehnice cu ajutorul cărora se
determină cantitativ mărimea măsurabilă.
Elementele procesului de măsurare:
1. măsurand (mărimea de măsurat);
2. metoda de măsurare;
3. mijlocul de măsurat;
4. etalonul.
Măsuranzii pot fi clasificaţi în măsurabili şi nemăsurabili.
- Metoda de măsurare: modul de comparare a mărimii măsurabile cu
unitatea de măsură;
Principiile de măsurare ale mijloacelor de măsurare depind de natura
fenomenelor fizice pe care se bazează funcţionarea acestora, deosebindu-se de la
un mijloc la altul.
Mijlocul de măsurare poate fi reprezentat ca o reţea de captare, transmitere şi
recepţie a informaţiei, reţea care poate fi denumită lanţ de măsurare. Mijlocul de
măsurare constituie un canal informaţional de-a lungul căruia vehiculează un
semnal energetic purtător al informaţiei de măsurare – semnal metrologic.
Structura mijloacelor de măsurare este în continuă modificare, în prezent,
folosindu-se şi elemente care au ca funcţie să efectueze operaţii aritmetice
(adunări, multiplicări etc), operaţii analitice (derivări, integrări etc), operaţii logice
(codificări, decodificări etc), iar introducerea microprocesoarelor conduce la
adăugarea de noi funcţii şi performanţe.
2.2 CLASIFICAREA MIJLOACELOR DE MĂSURARE

Măsurările sunt efectuate cu ajutorul mijloacelor de măsurat – mijloace
tehnice care posedă caracteristici metrologice normate.
Mijloacele de măsurare constituie totalitatea mijloacelor tehnice cu care se
obţin informaţiile de măsurare. Aceste mijloace trebuie să îndeplinească anumite
condiţii pentru a putea servi scopului propus, denumite generic caracteristici
26
metrologice normate şi stabilite prin acte normative (standarde, norme tehnice de

metrologie etc.)
Mijloacele de măsurare se împart, conform preciziei lor, în:
- mijloace de măsurare de lucru – care servesc la efectuarea măsurărilor
curente, necesare în practica;
- mijloace de măsurare model (de ex. utilizând metoda de măsurare prin
comparaţie), destinate etalonării sau verificării măsurilor şi aparatelor de măsurat
de lucru, fiind mai precise decât acestea, dar satisfăcând condiţii limitate de
precizie;
- mijloace de măsurare etalon, care reproduc sau stabilesc unitatea de
măsura cu o precizie maximă, o păstrează şi o transmit mijloacelor de măsurare de
precizie inferioară. Etaloanele sunt de mai multe categorii:
- naţionale – cele care alcătuiesc baza metrologică ă ţării respective;
- principale (primare) – cele care determina unitatea de măsură prin
compararea lor cu etaloanele naţionale;
- de verificare (de lucru) - cele care servesc la executarea lucrărilor de
metrologie curente.
În dependenţă de destinaţia funcţională, mijloacele de măsurare care sunt
divizate în următoarele grupe:
- măsuri;
- convertoare de măsurat;
- aparate de măsurat;
- sisteme informaţionale de măsurat;
- instalaţii de măsurat.
Sub măsură se subînţelege mijlocul de măsurare destinat pentru
reproducerea mărimii fizice de o anumită valoare. Măsurile pot fi cu valoare unică
- păstrează o singura valoare a măsurandului; şi cu valori multiple - conţin mai
multe valori distincte ale măsurandului. Măsurile au ca scop reproducerea şi
conservarea unităţii de măsură. De exemplu, în calitate de măsură poate fi un
rezistor, care reproduce rezistenţa de o anumită valoare cu o anumită precizie.
Convertorul de măsurat reprezintă un mijloc de măsurare destinat pentru
producerea semnalelor informaţionale de măsurare în formă comodă pentru
transmitere, convertire, prelucrare şi/sau păstrare, dar care nu pot fi recepţionate
nemijlocit de către utilizator. Convertorul de măsurat la care se aplică mărimea
măsurată se numeşte convertor de măsurare primar. Convertorul de măsurare
destinat pentru modificarea valorii măsurate de n ori se numeşte convertor de
măsurare de scară.
În dependenţă de tipul mărimii măsurate la intrare, convertoarele de măsurat
pentru măsurări electrice sunt divizate în convertoare ale mărimilor electrice şi
27
convertoare ale mărimilor neelectrice. Exemple de convertoare ale mărimilor

electrice în mărimi electrice sunt divizoarele de tensiune, amplificatoarele de
tensiune etc. Convertoarele mărimilor neelectrice în mărimi electrice sunt utilizate
la măsurările electrice ale mărimilor neelectrice. Termorezistoarele utilizate pentru
măsurarea temperaturii este exemplu de astfel de convertoare. Convertoarele de
măsurare în dependenţă de tipul (analogic, digital) semnalelor de intrare şi de
ieşire se referă la una din următoarele grupe:
a) convertoare de măsurare analogice, la care, la intrare şi la ieşire, sunt
semnale analogice;
b) convertoare de măsurare analogico-digitale, care au la intrare semnal
analogic, iar la ieşire semnal digital;
c) convertoare digital-analogice, la care, la intrare, este semnal digital, iar la
ieşire semnal analogic.
Convertoarele primare de măsurare, amplasate nemijlocit la obiectul
cercetării şi îndepărtate de locul de prelucrare, prezentare şi înregistrare a
informaţiei de măsurare se numesc captoare.
Aparat de măsurat se numeşte mijlocul de măsurare destinat pentru
producerea semnalului informaţional sub formă accesibilă pentru perceperea
nemijlocită de către utilizator, de exemplu, sub formă de reprezentare numerică pe
display-ul numeric de pe dispozitivul de citire a datelor.
Aparatele de măsurat cu un număr mic de conversii se numesc instrumente
de măsurat (de exemplu: termometrul de sticlă, miliampermetrul magnetoelectric).
Aparatele de măsurat servesc la compararea măsurandului cu unitatea de măsură;
ele servesc la conversia măsurandului într-o mărime adecvată indicării,
înregistrării sau vizualizării.
Aparatul de măsurat, indicaţiile căruia sunt o funcţie continuă a variaţiei
mărimii măsurate, se numeşte aparat de măsurat analogic. De exemplu, aparat de
măsurat electric cu dispozitiv de citire a datelor sub formă de ac-indicator şi scală
– aparat analogic.
Aparatul de măsurat care produce în regim automat semnale informaţionale
discrete (digitale) şi care oferă indicaţiile în formă numerică se numeşte aparat de
măsurat digital.
În dependenţă de aceea, admit sau nu aparatele de măsurat numai citirea
indicaţiilor sau admit şi citirea, şi înregistrarea sau numai înregistrarea indicaţiilor,
ele se referă ori la aparate de măsurat de indicaţie, ori la aparate de măsurat de
înregistrare.
Aparatele de măsurat care efectuează una sau câteva convertiri ale
semnalului informaţional de măsurare într-o direcţie în circuitul de convertire, se
numesc aparate de convertire directă. Aparatele de măsurat, care pe lângă
circuitul de convertire directă, mai are şi circuitul de convertire inversă a
28
semnalului informaţional se numesc aparate de comparaţie, deoarece în ele are loc

compararea mărimii măsurate cu mărimea cunoscută, de acelaşi gen cu cea
măsurată. În unele cazuri, se efectuează compararea efectelor, produse de mărimile
indicate.
În dependenţă de mijloacele utilizate, între aparatele analogice de măsurat
electrice de convertire directă, pot fi evidenţiate următoarele grupe de aparate:
- electromecanice;
- electromecanice cu convertoare;
- electronice.
La grupa aparatelor electromecanice se referă aparatele electrice în care
energia câmpului electromagnetic este convertită în energie mecanică de deplasare
a echipajului mobil al aparatului.
La grupa aparatelor electromecanice cu convertoare se referă aparatele
electromecanice cu convertoare preventive de convertire a semnalului de intrare în
scopul lărgirii posibilităţii de măsurare a diferitor mărimi.
La grupa aparatelor analogice electronice se referă aparatele care utilizează
elemente electronice de convertire a semnalului informaţional şi dispozitivul
electromecanic de măsurat.
După tipul mărimii măsurate, aparatele electrice de măsurat sunt divizate în
următoarele grupe:
- ampermetre pentru măsurarea curentului;
- voltmetre pentru măsurarea tensiunii;
- ohmmetre pentru măsurarea rezistenţei etc.
În dependenţă de gradul de mediere a mărimii măsurate se evidenţiază
următoarele; aparatele care oferă indicaţiile valorilor momentane ale mărimii
măsurate şi aparate de integrare, indicaţiile cărora sunt determinate de integrarea în
funcţie de timp sau după altă variabilă independentă de mărimea măsurată.
După caracterul de instalare la locul de utilizare: aparatele pot fi staţionare,
destinate pentru fixarea lor şi mobile, care pot fi transferate dintr-un loc în altul.
În dependenţă de gradul de protecţie contra acţiunilor climaterice şi
mecanice, aparatele sunt fabricate obişnuite şi protejate contra pătrunderii prafului,
apei, protejate contra jeturilor de apă, ermetice, protejate contra şocurilor şi
vibraţiilor.
Pentru încercarea obiectelor industriale mari, când este necesar de a măsura
un număr mare de mărimi fizice, de a efectua prelucrarea informaţiei de măsurare,
de a influenţa asupra obiectului cercetării în proces de încercare ş.a., sunt utilizate
sistemele informative de măsurări.
Sistemul informativ de măsurări reprezintă un ansamblu de mijloace
tehnice de măsurare, de calcul şi de alt gen interconectate funcţional pentru
obţinerea informaţiei de măsurare, convertirea şi prelucrarea ei în scopul
29
prezentării consumatorului sub forma necesară sau efectuarea în regim automat a

funcţiilor de verificare, diagnostică, identificare ş.a.
În ultimii ani, a găsit o largă utilizare complexele de măsurări şi de calcul,
care reprezintă mijloace automatizate de măsurări şi prelucrare a informaţiei.
Particularitatea lor constă în existenţa în aceste complexe a unui calculator
programabil, care este utilizat nu numai pentru prelucrarea rezultatelor
măsurărilor, dar şi pentru dirijarea asupra obiectului cercetării.
Pentru efectuarea măsurărilor tehnologice în masă sunt utilizate instalaţiile
de măsurări. Instalaţia de măsurări se numeşte ansamblul mijloacelor de
măsurări, interconectate funcţional şi constructiv, şi a instalaţiilor suplimentare
destinate pentru organizarea raţională a măsurărilor. Instalaţiile electrice de
măsurare sunt utilizate, de exemplu, pentru gradarea şi verificarea aparatelor
electrice de măsurat.
2.3 CLASIFICAREA METODELOR DE MĂSURARE
Interacţiunea mijloacelor de măsurare cu obiectul cercetării se bazează pe

fenomenele fizice, a căror mulţime alcătuieşte principiul măsurării, iar ansamblul
procedeelor de aplicare a principiului de măsurare şi a mijloacelor de măsurare se
numeşte metodă de măsurare.
Valoarea numerică a mărimii măsurate se obţine prin compararea ei cu
mărimea cunoscută, reprodusă de către măsură.
Clasificarea măsurărilor se efectuează conform următoarelor criterii:
a) după forma sub care aparatul de măsurat prezintă rezultatul măsurării:
1. metode de măsurare analogice, la care rezultatul poate lua orice valoare
din domeniul de măsurare, fiind deci o mărime continuă.
Mărimea se apreciază prin citirea indicaţiei date de elementul indicator care
se deplasează în dreptul unei scări gradate;
2. metode de măsurare digitale, la care rezultatul poate avea numai
anumite valori din domeniul de măsurare, fiind deci o mărime discontinuă. Prin
operaţia de cuantizare, domeniul este împărţit într-un număr de subdomenii egale
(cuante sau unităţi de cuantizare), iar procesul de măsurare constă în numărarea
cuantelor corespunzătoare măsurandului, în codificarea rezultatului într-un sistem
de numeraţie şi afişarea lui pe un dispozitiv specializat, sub forma unui număr.
Măsurarea digitala este preferabila celei analogice, deoarece:
- se elimină erorile subiective de citire;
- aparatele digitale au, un general, o precizie superioară celor analogice;
- există posibilitatea prelucrării, transmiterii la distanţă şi a înregistrării
informaţiilor rezultate în procesul de măsurare, prin mijloacele tehnicii de calcul;
30
b) după caracterul măsurării în timp:

1. metode de măsurare statice, care se efectuează asupra unor mărimi de
regim permanent, de valoare constantă în intervalul de timp în care se face
determinarea;
2. metode de măsurare dinamice, efectuate asupra unor mărimi variabile
rapid în timp si necesită aparate cu un timp de răspuns mic, care dispun de
elemente de memorare sub forma continua sau discretă a valorilor determinate;
3. metode de măsurare statistice, care se efectuează asupra unor mărimi cu
caracter aleatoriu, cu variaţie imprevizibilă în timp, neputând fi descrise de relaţii
matematice care să stabilească o lege de reproducere a anumitor valori, în anumite
condiţii experimentale;
c) după modul de obţinere a rezultatelor măsurării:
1. metodele de măsurare directe sunt metodele prin care valoarea unei
mărimi se obţine direct, fără efectuarea de calcule suplimentare şi sunt bazate pe
compararea directă cu unitatea de măsură sau cu ajutorul unui aparat gradat în
unităţile respective. În acest tip de măsurare se determină o singură mărime.
Exemple: măsurarea temperaturii cu termometrul; măsurarea presiunii cu
manometru etc.
2. metode de măsurare indirectă sunt metode prin care valoarea unei
mărimi se obţine prin măsurarea directă a altor mărimi, de care mărimea
măsurabilă este legată printr-o expresie cunoscută. Aceste măsurări sunt mai
compuse şi au o precizie mai redusă, dar în multe cazuri nu pot fi evitate.
Exemple: măsurarea rezistenţelor electrice prin metoda ampermetrului şi
voltmetrului, folosind legea lui Ohm R=U/I; măsurarea densităţii unui corp prin
măsurarea masei sale M şi a volumului V ρ = M / V p ;
3. metodele de măsurare combinate constau în determinarea valorilor unui
anumit număr de mărimi de măsurat pe baza rezultatelor măsurării directe sau
indirecte a diferitelor combinaţii ale acestor valori şi a rezolvării ecuaţiilor în care
sunt incluse rezultatele măsurării.
Exemple: măsurarea masei fiecărei greutăţi în parte, când masa uneia dintre
ele este cunoscută şi sunt cunoscute rezultatele comparării între ele a diferitelor
combinaţii de greutăţi.
În dependenţă de metoda de utilizare a măsurii mărimii cunoscute, se
evidenţiază două clase de metode de măsurare:
- metoda de estimare nemijlocită;
- metoda de comparare cu măsura.
În cazul metodei estimării nemijlocite, valoarea mărimii măsurate se
determină nemijlocit conform dispozitivului de afişare al aparatului de măsurat de
31
convertire directă, a cărui scală a fost prealabil gradată cu ajutorul măsurii

multifuncţionale, care reproduce valorile cunoscute ale mărimii măsurate. În
dispozitivele de convertire directă, în procesul măsurării, operatorul efectuează
compararea poziţiei acului indicator şi a scalei, după care se citeşte valoarea
mărimii măsurate. Măsurarea curentului cu ajutorul ampermetrului, figura 2.1 –
exemplu de măsurare conform metodei estimării nemijlocite.
a) b)
Figura 2.1 - Metoda estimării nemijlocite: măsurarea curentului (a) şi a tensiunii (b),
indicaţiile fiind citite de pe scala care îndeplineşte rolul măsurii mulfuncţionale
Metodele de comparare cu măsura include metodele pentru care se
efectuează compararea mărimii măsurate şi a mărimii reproduse de către măsură.
Compararea poate fi nemijlocită sau prin intermediul altor mărimi, nemijlocit
legate de primele. Particularitatea metodelor de comparare constă în utilizarea
nemijlocită în procesul măsurării a măsurii mărimii cunoscute, omogene cu cea
măsurată.
Grupa metodelor de comparare cu măsura include următoarele metode:
Metoda de zero (de compensare) – în această metodă se măsoară diferenţa
dintre mărimea măsurată şi cea cunoscută sau diferenţa efectelor produse de aceste
mărimi, care, în procesul măsurării, se reduc la zero, ceea ce este fixat de un
dispozitiv cu sensibilitate înaltă, numit indicator de nul. În acest caz, nu este
necesar ca indicatorul de nul să fie precis, ci să aibă sensibilitatea cât mai mare,
deoarece singura eroare ce apare este eroare de sensibilitate.
Schema funcţională a metodei este prezentată în figura 2.2.
X ΔX = X − x N
xN N
M
Figura 2.2 - Schema funcţională a metodei de zero:

X este mărimea măsurată; x N = Nxe - mărimea reprodusă de către
măsură; M- măsura reglabilă
32
Ecuaţia metodei de zero: ΔX = X − x N = 0 ; X = x N = Nxe .

Exemplu: la măsurarea t.e.m. continue Ex se realizează schema din figura 2.3
şi se reglează rezistenţa r până când indicatorul de nul IN va indica un curent egal
cu zero.
Rezultă:
r
E x = ⋅ E0 (2.1)
R
E0 k
r
Ex
IN
Figura 2.3 - Metoda de compensare:

E 0 - tensiunea electrică etalon; E x - tensiunea electrică de măsurat;
R - rezistenţa de precizie; r - rezistenţa reglabilă
Metoda diferenţei – în această metodă se măsoară diferenţa dintre mărimea

măsurată şi cea cunoscută, reprodusă de către măsură cu ajutorul aparatului de
măsurat. Valoarea mărimii necunoscute se determină conform valorii cunoscute şi
valoarea diferenţei măsurate. În acest caz, echilibrarea mărimii măsurate cu
mărimea cunoscută se efectuează incomplet şi prin aceasta metoda diferenţială
diferă de metoda de zero. Metoda diferenţială, de asemenea, poate asigura o
precizie înaltă de măsurare, dacă mărimea cunoscută este reprodusă cu o precizie
înaltă şi diferenţa dintre ea şi mărimea necunoscută este mică.
X ΔX = X − x N
DM
XN
M N
Figura 2.4 - Schema funcţională a metodei diferenţiale:

DM – dispozitiv de măsurare; X este mărimea măsurată; x N = Nxe -
mărime reprodusă de către măsură; M- măsura reglabilă
33
Diferenţa ΔX ≠ 0 se măsoară cu un dispozitiv adiţional. Rezultatul

măsurării se exprimă cu relaţia:
X = x N + ΔX . (2.2)
Eroarea rezultatului măsurării:
δ x = δ XN + δ D ( ΔX / X ), (2.3)
unde δ XN este eroarea măsurii; δ D - eroarea măsurării DM.
Exemplu: măsurarea tensiunii U x a curentului continuu cu ajutorul
divizorului discret R de tensiune U şi a voltmetrului V. Valoarea tensiunii
necunoscute U x = U 0 + ΔU x , unde U 0 este tensiunea cunoscută, ΔU x - diferenţa
de potenţial măsurată.
Metoda substituţiei – în această metodă se efectuează conectarea
consecutivă, la intrarea dispozitivului, a mărimii măsurate şi a mărimii cunoscute
şi după două indicaţii ale dispozitivului se estimează valoarea mărimii măsurate.
Eroarea minimă se obţine în cazul în care, în rezultatul alegerii valorii mărimii
cunoscute, dispozitivul va genera acelaşi semnal de ieşire ca şi în cazul mărimii
necunoscute. Cu această metodă, se poate obţine o precizie înaltă de măsurare în
cazul unei măsuri de înaltă precizie şi a unei sensibilităţi înalte a dispozitivului de
măsurat.
X
K
1
DM MEM
2
N
M x N = N ⋅ xe
Figura 2.5 - Schema funcţională a metodei substituţiei:
DM – dispozitiv de măsurat; MEM – dispozitiv de memorare; X - mărimea

măsurată; x N = Nxe - mărime reprodusă de către măsură; M- măsura
Exemplu: măsurarea precisă a tensiunii mici cu ajutorul unui galvanometru

de înaltă sensibilitate, la care, mai întâi, se conectează sursa de tensiune
necunoscută şi se determină devierea acului indicator, iar apoi, cu ajutorul sursei
reglabile de tensiune cunoscută, se încearcă de a obţine aceiaşi deviere a acului
indicator. În acest caz, tensiunea cunoscută va fi egală cu cea necunoscută.
34
Metoda coincidenţei – în această metodă se măsoară diferenţa dintre

mărimea măsurată şi mărimea reprodusă de către măsură, utilizând coincidenţa
diviziunilor de scară sau a semnalelor periodice.
Precizia citirii după şubler: C = Δx1 − Δx 2 . Distanţa AB de la zero a primei
măsuri până la punctul de coincidenţă, figura 2.6:
AB = N1 ⋅ Δx1 + N 2 ⋅ Δx1 = X + N 2 ⋅ Δx2 ,
de unde rezultă valoarea mărimii măsurate:
X = N 1 ⋅ Δx1 + N 2 ⋅ C .
Figura 2.6 - Metoda coincidenţei ( metoda şublerului)
Exemplu: măsurarea frecvenţei de rotaţie a rotorului unui motor cu ajutorul

lămpii stroboscopului. Examinând amplasarea semnului pe axul rotorului în clipele
aprinderii lămpii, cunoscând frecvenţa aprinderii lămpii şi deplasarea semnului, se
va determina frecvenţa rotaţiei rotorului.
Metoda suplinirii – în această metodă, valoarea mărimii măsurate se
suplineşte cu măsura aceleiaşi mărimi, astfel încât asupra dispozitivului de
comparaţie va acţiona suma lor egală cu valoarea dată din timp.
Expresia metodei de suplinire:
X + X s = xN ,
de unde rezultă: X = xN − X s .
35
DS DC
x X + X0 ΔX = 0
+ −
x0 xN
Figura 2.7 - Metoda suplinirii:

DS - dispozitiv de sumare; DC – dispozitiv de comparare; X – valoarea măsurată;
x N - valoarea precisă dată din timp; X s - valoarea suplinită.
Metoda opoziţiei – rezultatul măsurării este determinat conform unuia din

dispozitivele de comparaţie superioare dintre cele care au acţionat, fiind utilizată în
calitate de măsură una nereglabilă, multivaloare. Avantajul metodei constă în
rapiditatea ei.
Figura 2.8 - Metoda suplinirii
Metoda de rezonanţă – pentru această metodă este specifică utilizarea unui

circuit oscilant care se reglează pentru a se realiza rezonanţa şi, în acest moment,
valoarea măsurată a mărimii se determină printr-o relaţie de calcul care implică
valorile unor mărimi ce se măsoară şi valorile unor elemente conectate în schemă.
Exemplu: funcţionarea Q-metrului, aparat care măsoară factorul de calitate

( Q = ω0 L / R ) al unei bobine de rezistenta R şi inductivitate L (figura 2.9).
36
Se reglează condensatorul variabil C, până când se realizează rezonanţa

corespunzătoare la deviaţia maximă a voltmetrului PV2. Rezultă factorul de
calitate:
Q = U 2 / U1 . (2.4)
R L
C
U1 PV 1 PV 2
Figura 2.9 - Metoda de rezonanţa - măsurarea factorului de calitate

a bobinei: V1, V2 – voltmetre, R – rezistenţa bobinei, L – inductivitatea bobinei,
C – condensator reglabil
Metoda de punte – utilizează un patrulater cu 4 laturi formate din impedanţe,
cu diagonală de alimentare şi o diagonală de măsurare unde este conectat un
indicator de nul. Se echilibrează puntea, ceea ce corespunde situaţiei în care
indicatorul de nul indică un curent zero şi, în acest caz, se poate scrie o relaţie între
cele patru impedanţe. Puntea Wheatstone (puntea simplă - figura 2.10) prezintă
rezistenţele fixe R1, R2; rezistenţa reglabilă R şi rezistenţa necunoscută Rx,
alimentarea fiind în c.c. La echilibru se obţine:
R1
Rx = ⋅R (2.5)
R2
R1 Rx
a G c
R2 R
d
~ U1
Figura 2.10 - Metoda de punte Wheatstone
37
Puntea simplă se utilizează atât în curent continuu, cât si în curent alternativ.

Metoda de punte cu substituţie implica doua măsurători de punte succesive,
în care mărimea de măsurat ( R′ ) este înlocuita cu o mărime de aceeaşi natură
( R′′ ), de exactitate superioară, de valoare foarte apropiată de precedenta, astfel
încât efectele asupra elementelor punţii sunt aceleaşi. Pentru puntea Wheatstone se
obţine:
R R
Rx1 = 1 ⋅ R′ ; Rx 2 = 1 ⋅ R′′ , (2.6)
R2 R2
R′ − R′′
de unde rezulta: R x1 = R x 2 ( 1 + )
R′′ .
Metoda de compensare cu substituţie: În figura 2.11, t.e.m. Ex este înlocuită
cu o tensiune Ep, cunoscută cu exactitate ridicată, iar efectele asupra elementelor
schemei sunt aceleaşi. Se obţine:
r r
E x = x Eo ; E p = 0 E0 (2.7)
R R .
În final, obţinem:
r
Ex = x E p (2.8)
r0 .
E0 k
R
r
Ex Ep
IN
Figura 2.11 - Metoda de compensare cu substituţie:

E0 – t.e.m. etalon; Ep – t.e.m. de precizie; Ex – t.e.m. de măsurat; R – rezistenţa de
precizie; r – rezistenţa reglabilă.
Exactitatea cu care se efectuează măsurarea unei mărimi depinde de metoda
electrică de măsurare folosită. În acest context pot fi evidenţiate următoarele
concluzii [16]:
Metoda electrică de măsurare indirectă şi metoda de rezonanţă folosesc, cel
puţin doua aparate de măsurare de aceea exactitatea este mai redusă.
Metoda indirectă şi metoda directă cu substituţie sunt utilizate pentru
măsurări de exactitate medie cu aparatele analogice, obţinându-se incertitudini de
38
2.4 Structuri caracteristice ale aparatelor de măsurat 39
măsurare de 0,2 - 1%, iar cu aparatele digitale incertitudinea de măsurare se reduce

la 0,05- 0,5%.
Metoda de punte şi metoda de compensare sunt măsurări de exactitate
ridicată întâlnindu-se incertitudinea de măsurare de 0,02 - 0,5%.
Metoda de punte cu substituţie şi metoda de compensare cu substituţie nu
necesită decât indicatoare de nul fidele, iar incertitudinea de măsurare depinde
numai de exactitatea cu care este cunoscută mărimea etalon care se substituie
mărimii măsurabile. De aceea, aceste metode sunt indicate pentru măsurările de
foarte mare exactitate atingându-se, în condiţii de laborator, incertitudini de
măsurare de 0,001 - 0,005%.
2.4 STRUCTURI CARACTERISTICE ALE APARATELOR DE

MĂSURAT
Mijlocul electric de măsurare constituie un lanţ de măsurare şi de aceea

poate fi reprezentat printr-o schemă funcţională, ale cărei elemente principale pot
fi denumite convertoare de măsurat. Sub formă generala, mijloacele de măsurare
pot fi considerate ca fiind alcătuite din trei tipuri de convertoare de măsurare:
1. convertoare de intrare (traductoare) care transformă mărimea de măsurat
într-un semnal electric: curent, tensiune, număr de impulsuri etc;
2. convertoare de prelucrare (amplificatoare, circuite de mediere, circuite de
comparare, circuite de formare a impulsurilor etc) care transformă semnalul
electric, astfel încât acesta să poată acţiona convertorul de ieşire;
3. convertoare de ieşire, care dau posibilitate de a citi sau înregistra valoarea
măsurată. Schemele funcţionale pot fi clasificate după natura mărimii măsurabile:
activă sau pasivă şi după modul de obţinere a valorii măsurate: analogic sau
digital.
Schema funcţională a unui aparat analogic pentru măsurarea unei mărimi
active (figura 2.12) prezintă convertorul de intrare (traductorul) ce converteşte
mărimea de măsurat. Semnalul metrologic electric este prelucrat de către
convertorul de prelucrare, pentru a putea fi aplicat la intrarea convertorului de
ieşire care este un instrument electric de măsurat.
Figura 2.12 - Schema funcţională a unui aparat analogic pentru măsurarea

unei mărimi active
39
Pentru realizarea unui aparat electric digital, instrumentul magnetoelectric,

prezentat în figura 2.12, se înlocuieşte cu un voltmetru digital.
În cazul măsurării mărimilor pasive, acestea nu pot furniza energia formării
semnalului metrologic şi de aceea se face apel la o mărime exterioară fenomenului
supus măsurării (numită mărime de activare), care este modulată de către mărimea
de măsurat şi aceasta este aplicată la intrarea convertorului de intrare, care
converteşte mărimea de activare într-o mărime electrică şi lanţul de măsurare se
păstrează (figura 2.13). Pentru realizarea aparatului digital se procedează ca în
cazul mărimilor active înlocuindu-se, în schema prezentata în figura 2.13,
convertorul de ieşire – cu un voltmetru digital.
Figura 2.13 - Schema funcţională a unui aparat analogic pentru măsurarea

unei mărimi pasive
2.5 CARACTERISTICILE METROLOGICE ALE APARATELOR

DE MĂSURAT
Caracteristicile metrologice ale aparatelor de măsurat sunt caracteristicile

care se referă la comportarea aparatului de măsurat în raport cu obiectul măsurabil,
cu mediul ambiant şi cu operatorul uman.
Intervalul de măsurare (Xmin, Xmax) este intervalul dintre valoarea minimă
Xmin şi valoarea maximă Xmax măsurabile; poate fi împărţită în game de măsurare.
Nu întotdeauna intervalul coincide cu indicaţia scalei - în exemplul prezentat în
figura 2.14 avem intervalul de măsurare 50-200A.
Rezoluţia este o caracteristică de ieşire a aparatului şi reprezintă cea mai
mică valoare a măsurandului care poate fi citită pe indicator.
Rezoluţia se exprima în:
- unităţi de măsură a măsurandului (mV, mW etc.);
- unităţi relative.
Sensibilitatea este o caracteristică de transfer a aparatului şi reprezintă
variaţia mărimii de ieşire în funcţie de mărimea de intrare:
dy
S= (2.9)
dx ,
40
unde: S - sensibilitatea, y - mărimea de ieşire, x - mărimea de intrare a

mijlocului electric de măsurare.
Figura 2.14- Scala neuniformă a unui ampermetru şi a unui voltmetru

electromagnetic
La aparatele analogice, mărimea de ieşire se exprimă în unităţi de deplasare

a dispozitivului mobil (de exemplu mm/mV). Sensibilitatea de-a lungul scării
gradate depinde de principiul de funcţionare şi scara gradată poate fi uniformă sau
neuniformă. Daca mărimea de ieşire se exprimă în diviziuni, de exemplu
diviziuni/mV, atunci sensibilitatea este constantă pe intervalul de măsurare,
indiferent de aspectul scării gradate.
S = y/ x. (2.10)
Inversul sensibilităţii se numeşte constanta aparatului:
1 x
C= = (2.11)
S y
şi se exprimă, de exemplu în amperi/diviziune, ohmi/diviziune. Pentru orice mijloc
de măsurare sau convertor sensibilitatea reprezintă raportul dintre intervalul
mărimii de ieşire şi intervalul mărimii de intrare. De exemplu, un termometru
electric care măsoară temperaturi între -40°C şi +120°C şi are o scară gradată cu
80 diviziuni prezintă o sensibilitate de 0,5 diviziuni/°C şi o constantă de
2°C/diviziune.
Pragul de sensibilitate este o caracteristică de intrare şi reprezintă cea mai
mică variaţie a măsurandului, care poate fi pusă în evidenţă;
- determină precizia şi valoarea Xmin;
- este determinat de rezoluţia aparatului, de nivelul de zgomot (propriu şi
exterior) şi de sensibilitatea indicatorului de nul;
- se poate mări prin măsurarea la temperaturi joase sau prin creşterea duratei
măsurării.
Precizia instrumentală (exactitatea) este calitatea aparatului de a da
rezultate cât mai apropiate de valoarea adevărată a măsurandului.
41
La efectuarea unei măsurări, se obţine valoarea măsurată a mărimii

măsurabile. Dar datorită aparatului de măsurat şi celorlalţi factori implicaţi în
procesul de măsurare, valoarea măsurată obţinută este diferită de valoarea
adevărată a mărimii măsurabile, deci măsurarea este caracterizată de o anumită
incertitudine. Pentru a estima incertitudinea de măsurare, trebuie evidenţiate toate
erorile ce afectează măsurarea.
Indicele de clasă (clasa de exactitate) este standardizat şi reflectă un
ansamblu de caracteristici metrologice. La aparatele la care se normează eroarea
relativă sau eroarea raportată, clasa de exactitate este numeric egală cu eroarea
relativă sau raportată maximă admisă.
Pentru aparatele cu ac indicator, indicele de clasă poate avea una din valorile
prezentate în tabelul 2.1, unde indicii 2 şi 3 din paranteze nu sunt standardizaţi,
însă mai pot fi întâlniţi la unele voltmetre electronice cu ac indicator.
La aparatele de măsurat de înaltă precizie (etaloane, voltmetre şi
frecvenţmetre numerice) se întâlnesc şi indicii de clasă: 0,0001; 0,001; 0,002;
0,005; 0,01; 0,02; 0,05; 0,1.
Tabelul 2.1 – Indicii de clasă standardizaţi
c 0,1 0,2 0,5 1 1,5 (2) 2,5 (3) 5
ε t (%) ± 0 ,1 ± 0 ,2 ± 0 ,5 ±1 ± 1,5 ±2 ± 2 ,5 ±3 ±5
Alegerea indicelui de clasă se face pe baza inegalităţilor obligatorii:

ε b% ≤ c ; ε b ≥ ε s ,
unde ε b este eroarea de bază.
Eroarea de bază ε b reprezintă eroarea totală, determinată în condiţii de
referinţă (standard), în situaţia în care factorii de influenţă au valori cunoscute,
precizându-se şi toleranţele în jurul acestor valori (de exemplu, temperatura
20°C±1°C, factorul de formă 1,11% ± 1%, câmpul electromagnetic 10 μ V/m,
etc.). În interiorul acestor intervale, variaţia mărimilor de influenţă respective au
efecte neglijabile asupra AM. Eroarea de bază se mai numeşte şi eroare
fundamentală.
Eroarea suplimentară ε s sau variaţia reprezintă eroarea suplimentară care
apare la variaţia unui singur factor de influenţă, ceilalţi fiind menţinuţi la valorile
de referinţă. Limitele de variaţie sunt precizate de standardele respective. Astfel,
standardul prevede, că la un AM eroarea suplimentară poate fi cel mult egală cu
eroarea de bază: ε s ≤ ε b . Ambele tipuri de erori conţin atât componente de justeţe
cât şi de fidelitate. Astfel, pentru AM de precizie medie (clasa 0,5-2,5) predomină
eroarea de justeţe şi ε b şi ε s se determină ca erori maximale, în timp ce pentru
42
aparatele de înaltă precizie (mai mare de 0,05%) predomină erorile de fidelitate şi

respectiv ε b şi ε s trebuie estimate conform metodelor statistice.
Determinarea erorii de bază ε b se efectuează cu expresia:
( ΔX )max
εb = ⋅100% , (2.12)
Xn
în care X n reprezintă limita superioară de măsură a aparatului de măsurat
necunoscut X. Relaţia este valabilă numai în cazul aparatului de măsurat cu scară
uniformă. În cazul aparatelor cu scară neuniformă (de ex. ohmmetre), ε b se
calculează cu expresia:
( Δα )max
εb = ⋅100% , (2.13)
αn
în care ( Δα )max = ( α − α 0 )max reprezintă eroarea absolută maximă, iar α n -
unghiul total al scării gradate.
Având valoarea numerică a lui ε b se alege din seria standardizată (tabelul
2.1) valoarea superioară cea mai apropiată.
Rapiditatea (timpul de măsurare) reprezintă numărul de măsurări efectuate
în unitate de timp sau banda de frecvenţă a măsurandului pentru care aparatul nu
iese din limitele de precizie normală. De exemplu, pentru aparatele analogice
timpul de măsurare este de maxim 4s, iar pentru aparatele digitale viteza de
măsurare ajunge sau depăşeşte 50 măsurări pe secundă.
Prin puterea consumată se înţelege puterea preluată de aparat din circuitul
în care el este utilizat, pentru formarea semnalului metrologic şi pentru obţinerea
valorii măsurate. Valoarea puterii consumate depinde de tipul convertorului de
intrare (de exemplu masa şi dimensiunile traductorului) precum şi de tipul
convertorului de ieşire (de exemplu instrumentele analogice consumă puteri între
câţiva miliwaţi şi waţi, iar cele digitale - puteri foarte mici).
Fiabilitate metrologică este caracteristica aparatului de a funcţiona fără
defecte.
Stabilitatea reprezintă calitatea unui aparat digital de a-şi păstra timp
îndelungat caracteristicile, prin conservarea zeroului şi instabilitatea la variaţiile de
temperatură, umiditate şi paraziţi electromagnetici (de exemplu ±0,01% pe an).
Compatibilitatea cu un sistem automatizat de măsurare. Aparatul digital
este compatibil cu un sistem automatizat de măsurare, dacă este prevăzut cu o
interfaţă de intrări-ieşiri cu ajutorul căreia se poate conecta la liniile magistralei
sistemului, pentru a primi comenzi şi a furniza date.
Pot fi enumerate şi alte caracteristici ale aparatelor de măsurat: protecţie faţă
de acţiunea mediului, gabarit, masă, preţ.
43
44 3 Erori în măsurări
3 ERORI ÎN MĂSURĂRI
3.1 DEFINIREA ERORILOR
În practică, valoarea numerică adevărată X a a unei mărimi fizice măsurate

este diferită de valoarea Xm indicată de aparatul de măsurat. Această eroare, care
apare în procesul de măsurare, se numeşte eroare de măsurare şi se notează, de
regulă, prin ΔX :
ΔX = X m − X a . (3.1)
Eroarea de măsurare se mai numeşte şi incertitudine (uncertainty).
Denumirea se bazează pe constatarea că valoarea adevărată X a , de regulă, e
necunoscută, ceea ce ar conduce la concluzia că nici eroarea ΔX nu poate fi
cunoscută şi deci calculată.
Imposibilitatea determinării valorii adevărate se explică prin aceea că orice
măsurare este afectată, mai mult sau mai puţin, de erori, cauzate de imperfecţiunea
mijloacelor de măsurare, condiţiilor de mediu, unor perturbaţii exterioare,
operatorului etc. În practică, în lipsa lui X a se accepta o valoare determinată cu o
incertitudine suficient de mică, denumită valoare convenţional adevărată. De aici
rezultă importanţa cunoaşterii, pentru o măsurare, efectuată în anumite condiţii şi
cu anumite mijloace de măsurare, a erorii maxime care poate fi comisă.
Figura 3.1- Referitor la eroarea de măsurare
Prin toleranţă (sau eroare tolerată) se înţeleg limitele între care se poate afla
valoarea măsurată. Rezistoarele au înscrise (cu cifre sau în codul culorilor)
valoarea nominală (de exemplu, 10Ω ) şi toleranţa (de exemplu, ± 1% , figura 3.1).
Toleranţa va indica intervalul în care se estimează, cu o anumita probabilitate, că
se află valoarea adevărată a măsurandului - rezistenţei. Dar deoarece aceasta din
urmă este afectată de o eroare de măsură ε , rezultă că rezistorul măsurat poate fi
acceptat ca bun numai dacă intervalul de incertitudine (de încredere) ± ε al valorii
măsurate cade în interiorul ferestrei de incertitudine a grupului din care face parte
rezistorul măsurat. În caz contrar, se refuză la el. Precizarea erorii tolerate face
44
utilizabil sau nu rezultatul măsurării. În lipsa acestor precizări, rezultatul poate să

nu prezinte interes practic în utilizare. Astfel, aparatul de măsurat ales pentru astfel
de măsurări trebuie să asigure o eroare de măsurare mult mai mică decât intervalul
de toleranţă al obiectului de măsurat.
Figura 3.2 - Relaţia dintre toleranţă şi eroarea de măsurare

În fig.3.2 se prezintă rezultatul măsurării a 5 rezistoare având toleranţe de
± 5% , cu un ohmmetru având precizia de măsurare ± 1% . Se observă că numai
rezistoarele 3 şi 4 sunt acceptabile, iar restul nu, deoarece intervalele de încredere
ale acestora depăşesc limita ferestrei de toleranţe. Dacă s-ar face măsurarea cu un
ohmmetru cu precizia de măsurare ± 0 ,5% , s-ar putea accepta şi rezistorul 5.
La etalonarea sau verificarea unui aparat de măsurat, aparatul etalon trebuie
să aibă precizia de cel puţin 3-5 ori mai bună decât a celui de verificat. Exemplu:
cu un aparat de măsurat de clasa 0,5 se pot verifica numai aparatele de măsurat de
clasa 1,5 şi 2,5 şi mai slabe.
3.2 CLASIFICAREA ERORILOR ÎN MĂSURĂRI

Procedura măsurării constă din următoarele etape: alegerea modelului
obiectului sau fenomenului cercetat, alegerea metodei şi a mijloacelor de
măsurare, efectuarea experimentului pentru obţinerea valorii numerice.
Neajunsurile caracteristice acestor etape, afectează rezultatul măsurării, deaceea
trebuie să se ţină seama ca:
măsurarea se efectuează într-un mediu ambiant;
mijlocul electric de măsurare măsoară o mărime implicată în fenomenul
supus măsurării împreuna cu alte mărimi;
rezultatul măsurării este obţinut de către un operator.
În figura 3.2 sunt prezentate principalele elemente care sunt prezente în
procesul de măsurare. Erorile care pot fi clasificate după provenienţa lor în erori a:
fenomenului măsurabil;
interacţiunii dintre mijloc de măsurare şi fenomenul măsurabil;
interacţiunii mijloc de măsurare-operator uman.
45
În figura 3.3, x este mărimea măsurabilă, pk1...kn şi pl1...ln , sunt mărimile de

influenţă prezente la interacţiunea dintre obiectul măsurabil şi mărimea măsurabilă
şi respectiv, dintre mediul ambiant şi mijlocul de măsurare, iar y este valoarea
măsurată, obţinută de la mijlocul de măsurare de către operator.
Figura 3.3 - Principalele surse de erori în măsurări
Erorile de model sunt cauzate de studierea insuficientă a obiectului supus

măsurării şi provin din cauza modelului neadecvat stabilit, de elaborarea
insuficientă a teoriei fenomenelor fizice care stau la baza măsurării, de utilizarea
unor dependenţe mai simple, dar cu o precizie mai redusă, etc.
Erorile de influenţă reprezintă erorile introduse de factorii de mediu care
pot influenţa mărimea măsurabilă. Exemplu: influenţa temperaturii asupra
rezistenţei bobinei, influenţa câmpurilor magnetice exterioare, etc.
Erorile instrumentale reprezintă erorile mijloacelor electrice de măsurare,
cauzate de imperfecţiunea mijloacelor de măsurare, fiind cuprinse între limitele
cunoscute indicate în documentaţia tehnică.
Erorile de interacţiune între mijlocul electric de măsurare şi fenomenul
măsurabil sunt cauzate de modificarea regimului circuitului în care se efectuează
măsurarea în urma interacţiunii mijlocului de măsurare cu fenomenul supus
măsurării şi invers.
Erorile de interacţiune dintre operator şi mijlocul electric de măsurare
sunt cauzate de proprietăţile fiziologice ale operatorului, de viteza de reacţie sau
aptitudini greşite.
După modul cum sunt exprimate, erorile pot fi: absolute, relative şi
raportate:
1. eroarea absolută ΔX reprezintă diferenţa dintre valoarea măsurată X şi
valoarea adevărată a mărimii măsurate X a :
ΔX = X − X a . (3.2)
Eroarea absolută se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură ca şi X;

2. eroarea relativă ε reprezintă raportul dintre eroarea absolută ΔX şi
valoarea adevărată X a :
46
ΔX X − X a
ε= = ; (3.3)
Xa Xa
3. eroarea raportată este raportul dintre eroarea absolută şi domeniul de
măsurare.
ΔX X − Xa
εr = = , (3.4)
X max − X min X max − X min
unde: X max şi X min sunt respectiv limita superioară de măsurare şi limita

inferioară de măsurare.
Eroarea relativă şi cea raportată sunt mărimi adimensionale şi se exprimă în
procente sau în părţi pe milion (de exemplu 0,02% sau 200 ppM).
Pe baza valorii erorii relative, se stabileşte precizia măsurării respective: cu
cât eroarea este mai mică, cu atât precizia este mai bună.
Valoarea măsurată se prezintă împreuna cu eroarea de măsurare exprimată în
aceleaşi unităţi sau sub forma de eroare relativă, pentru a se putea aprecia precizia
măsurării. De exemplu, pentru exprimarea valorii curentului măsurat se acceptă
următoarele expresii:
I x ( A ) ± ΔI x şi I x ( A ) ± ε x (%) . (3.5)
Conform regimului mărimii măsurabile erorile pot fi statice sau dinamice:

1. eroarea statică reprezintă eroarea de măsurare care apare în cazul unui
regim staţionar constant al mărimii măsurabile, când mărimea supusă măsurării şi
semnalul de ieşire sunt constante în timp.
2. eroarea dinamică este eroarea de măsurare care apare în cazul unui regim
variabil al mărimii măsurabile, când semnalul de ieşire a mijlocului de măsurare
nu dovedeşte să reacţioneze corect la variaţiile rapide ale semnalului de intrare.
Ele depind de natura variaţiilor mărimii măsurabile şi de caracteristicile AM.
După caracterul apariţiei în măsurările repetate, erorile de măsurare se
clasifică în trei tipuri de erori: erori sistematice (de justeţe), erori întâmplătoare (de
fidelitate) şi erori singulare (grosolane).
1. Erori sistematice (de justeţe). Caracteristica acestor erori o constituie
apariţia (repetabilitatea) lor în condiţii identice. De exemplu, un rezistor îşi
modifică rezistenţa ori de câte ori se modifică temperatura acestuia. Erorile
sistematice sunt erorile care nu variază la repetarea măsurării în aceleaşi condiţii
sau variază în mod determinabil odată cu modificarea condiţiilor de măsurare.
Printre cauzele apariţiei acestor erori de menţionat: imperfecţiunea reglajului la
zero al aparatului de măsurat, imperfecţiunea metodelor de măsură, consumul
propriu al aparatului de măsurat şi variaţia factorilor de influenţă (temperatură,
umiditate, frecvenţă etc.). Ca mărime, erorile sistematice (absolute) pot fi
47
constante sau pot varia după o lege bine cunoscută şi pot fi eliminate prin
aplicarea unor corecţii, fiind cunoscute ca mărime şi semn.
Figura 3.4 - Tipuri de erori după caracterul apariţiei în măsurările repetate
Se numeşte corecţie eroarea sistematică absolută luată cu semn invers,

adică:
C = − ΔX . (3.6)
Erorile sistematice pot fi, la rândul lor, obiective şi subiective:
a) erori sistematice obiective:
erori de aparat (instrumentale), datorate unor caracteristici constructive
ale aparatelor, etalonări incorecte, uzurii. Limitele lor de variaţie sunt cunoscute
din specificaţiile tehnice date de furnizorul aparatului şi sunt, prin urmare, cel mai
uşor de evaluat de către operator.
Exemplu: măsurarea unei tensiuni cu un voltmetru fără a ţine seama că
poziţia acului indicator este sub reperul zero al scării gradate (figura 3.5, a), ca
rezultat valoarea măsurată U va fi sistematic mai mică decât valoarea adevărată
U a , cu valoarea ΔU ;
ΔU
Ua I
ΔU 2 3 Un r
0
1 4 A
V V U
R =U / I
a) b)
Figura 3.5 - Eroare sistematică instrumentală (a) şi eroarea sistematică
de metodă
48
erori de metodă, datorate imperfecţiunilor metodelor de măsură utilizate:

ca urmare a principiilor pe care se bazează metoda de măsurare, introducerii unor
expresii simplificate sau utilizării unor relaţii empirice. Sunt întâlnite mai frecvent
la metodele indirecte de măsurare.
Exemplu: măsurarea unei rezistenţe R prin metoda amonte (figura 3.5,b),
fără a ţine seama de rezistenţa ampermetrului r, din care cauză valoarea măsurată
R + r = U / I este sistematic mai mare decât valoarea adevărată R;
erori ce variază conform unei legi bine cunoscute. Exemplu: măsurarea
tensiunii cu un voltmetru la frecvenţe ce depăşesc limita superioară a benzii
acestuia f 2 , din care cauză valoarea măsurată X m va fi sistematic mai mică decât
valoarea adevărată X a . Deoarece legea de variaţie a lui X, la creşterea frecvenţei,
este cunoscută (caracteristica de transfer al voltmetrului) rezultă că, şi ΔX poate fi
cunoscut şi deci eliminat prin corecţii.
În baza erorilor de justeţe, se stabileşte justeţea unui aparat sau lanţ de
măsură.
Justeţea (accuracy, justesse) constituie una din cele două laturi ale preciziei,
cealaltă fiind fidelitatea;
erori produse de factori externi (erori de influenţă), deosebit de greu de
evaluat prin calcule, deoarece nu întotdeauna pot fi cunoscute cauzele şi legile de
variaţie în timp a condiţiilor de mediu (temperatura, presiunea, umiditatea,
câmpuri magnetice, radiaţii etc.). Pentru eliminarea lor, se impune asigurarea
condiţiilor de mediu cerute de producător pentru instalaţia de măsurat;
erori sistematice subiective (introduse de operator), provenind din
modul subiectiv în care operatorul apreciază anumite efecte (coincidenţe de repere
la citirea rezultatelor, intensităţi luminoase etc.) şi care ţin de gradul său de
oboseală, de starea sa psihică sau de anumite deficiente ale organelor de percepţie.
2. Erori aleatorii. Caracteristica principală a erorilor aleatorii o constituie
faptul că, în condiţii identice, ele pot să apară sau pot să nu apară. Din această
cauză, ele nu pot fi cunoscute ca mărime şi semn, ci numai ca limită superioară, cu
ajutorul statisticii matematice, pe baza unui număr mare de măsurări efectuate
pentru o singură valoare a măsurandului. Ele nu sunt controlabile şi îşi au originea
în fluctuaţiile accidentale ale condiţiilor de mediu (temperatură, tensiune de
alimentare, câmpurile magnetic şi electromagnetic, umiditate, vibraţii etc.), în
caracterul aleatoriu al unor parametri funcţionali (frecarea în lagăre, perturbaţii
electronice, etc).
Pe baza erorilor de fidelitate se apreciază fidelitatea unui aparat de măsurat,
parametru ce indică gradul de abatere a aparatului respectiv faţă de el însuşi.
Fidelitatea (précision, fidélité) reprezintă a doua componentă a preciziei,
prima fiind justeţea.
49
3. Erori singulare sau greşeli – se datorează operatorului şi provin din

greşeli nerepetate ale acestuia cum ar fi, de exemplu, citirea indicaţiei unui
multimetru pe altă scară decât cea selectată prin comutatorul de game. Ele constau
în abateri mari, cu probabilitate mică de apariţie şi care produc denaturări
puternice ale rezultatelor măsurătorilor. Aceste erori sunt introduse prin alegerea
greşită a metodei sau a mijloacelor de măsurare, neatenţiei în timpul măsurării,
calculelor eronate etc. Depistarea unei asemenea erori se face prin simpla
comparare a rezultatului eronat cu rezultatele citite anterior sau pe baza abaterii
standard σ , conform regulii 3σ : eroarea maximă a unei măsurări individuale
dintr-un şir de măsurări ale aceleiaşi valori a lui X nu depăşeşte valoarea triplă a
abaterii standard.
Alte categorii de erori ale instrumentelor de măsurat:
eroarea maximală, numită şi eroare limită, este eroarea maximă cu care
este cunoscută valoarea indicată de un mijloc de măsurare. Ea conţine o
componentă sistematică şi una aleatorie şi la care din motive tehnice componenta
sistematică nu poate fi separată şi eliminată prin corecţie. Din cauza componentei
aleatoare, aceste erori globale nu pot fi determinate ca mărime şi semn, ci pot fi
evaluate numai ca o limită superioară în condiţiile de referinţă existente. Exemple
de erori maximale: eroarea totală ce apare la măsurarea curentului cu un
ampermetru electrodinamic în prezenţa unui câmp magnetic perturbator, în cazul
în care poziţia aparatului faţă de câmpul perturbator poate fi oarecare, însă inducţia
câmpului respectiv este menţinută la un nivel de referinţă, de ex. 1 mT;
eroarea globală este definită de nivelul erorii de justeţe şi a celei de
fidelitate, deci de precizia aparatului de măsură utilizat, de calitatea operatorului şi
de condiţiile mediului. Cu cât această eroare este mai mică, cu atât precizia este
mai bună. Corelaţia dintre justeţe, precizie şi fidelitate poate fi prezentată şi prin
exemplele din figura 3.6.
eroarea de citire a indicatorului (la instrumentele analogice) constă în
aprecierea greşită a poziţiei indicatorului;
eroarea grosolană conduce la obtinerea unor rezultate aberante în
procesul de măsurare şi are, de regulă, cauze subiective legate de utilizarea greşită
a mijloacelor de masurare sau a metodelor de măsurare.
eroarea de zero – definirea incorectă a poziţiei iniţiale dintre indicator şi
originea scării pe care se face citirea rezultatului măsurării, în absenţa mărimii
măsurabile, ceea ce va conduce la un decalaj permanent între valoarea indicată şi
cea adevărată;
eroarea de histerezis constă în producerea de indicaţii diferite ale
instrumentului în funcţie de modul de variaţie a mărimii: valori crescătoare sau
descrescătoare, cu variaţie rapidă sau lentă;
eroarea de justeţe – este diferenţa dintre valoarea mediei aritmetice X0 a
unui şir de măsurători şi valoarea sa adevărata Xa;
50
3.3 Calculul erorilor de justeţe 51
eroarea de fidelitate – caracterizează exactitatea cu care se obţin o serie

de indicaţii concordante, măsurând aceeaşi mărime, repetat, la anumite intervale
de timp;
εj εj
εj
a) b) c)
Figura 3.6 - Corelaţia dintre precizie, justeţe şi fidelitate:

a) precizie redusă: ε f - mic, ε j mare; b) precizie redusă: ε f - mare, ε j mare;
c) precizie înaltă: ε f - mic ε j mic.
În figura 3.6,a împrăştiere mică – fidelitate bună, dar justeţe redusă; în

figura 3.6,b – împrăştiere mare – fidelitate redusă şi justeţe bună; în fig.3.6,c –
împrăştiere mică – fidelitate şi justeţe bună.
3.3 CALCULUL ERORILOR DE JUSTEŢE (MAXIMALE)
Calculul erorilor de justeţe prezintă importanţă la măsurări efectuate cu o

precizie medie de l-3%. Pentru calculul erorilor de justeţe care pot fi sistematice
(când pot fi determinate ca mărime şi semn) sau maximale (când pot fi determinate
numai ca limită superioară) este necesară o singură măsurare.
Calculul erorilor de justeţe diferă în dependenţă de faptul dacă AM
funcţionează în regim static sau dinamic. La AM statice, indicaţia nu depinde de
timp sau variază foarte lent cu timpul, astfel că, în momentul citirii indicaţiei,
echipajul mobil al AM se află în echilibru static. AM statice pot fi: AM analogice
(şi numerice) de c.c. şi AM analogice de c.a.; ultimele devin statice prin integrarea
inerţială a mărimilor alternative de măsurat (voltmetre de valoare efectivă, de
valoare medie etc.). Erorile acestor AM le vom numi erori statice.
Aparatele de măsurat pot fi analogice (cu ac indicator) sau numerice. În
ambele cazuri, ele pot fi simple instrumente sau aparate de tip multimetru. Vom
examina calculele care se referă la instrumentele de măsurat.
51
Eroarea ε , ce apare la măsurarea unei mărimi cu un AM analogic, se

calculează cu expresia:
ε = εa +εc , (3.7)
unde ε a este eroarea cauzată de AM, ε c - eroarea de citire. Eroarea de citire

reprezintă o eroare de interpolare şi depinde de operator (acuitate vizuală) şi de
calitatea scării (fineţea diviziunilor) şi este importantă mai ales pentru AM de
înaltă precizie. La AM obişnuite (clasa 0,5-2,5), în condiţii de referinţă, ε c este
mai mică în comparaţie cu ε a , şi poate fi neglijată, de unde rezultă că ε = ε a . La
AM numerice ε c = 0 , ceea ce denotă avantajul acestora faţă de cele analogice.
Calculul erorii instrumentale (de aparat). Pentru AM cu scară uniformă,
ε a se calculează cu expresia:
Xn
ε a = ±c ⋅ , (%) , (3.8)
X
unde c este indicele de clasă (notat pe cadranul AM), X- valoarea citită pe
scara gradată şi X n - limita superioară de măsură (valoarea maximă scrisă la
sfârşitul scării).
Pentru AM cu scara neuniformă, eroarea de aparat se determină cu expresia:
αn
ε a = ±c ⋅ ,% , (3.9)
α
unde α şi α n reprezintă unghiul care corespunde valorii citite pe scară X şi
respectiv unghiul total al scării gradate, figura 3.7.
α
X
0 Xn
1 2 3 4
α
αn εa / c
α / αn → U
a) b)
Figura 3.7 - Calculul erorii instrumentale (de aparat)

a) determinarea ε a (a) şi variaţia erorii de aparat (b)
52
3.4 Calculul erorilor de fidelitate 53
Ultima relaţie se poate prezenta şi sub forma:

εa 1 α
= ; η= , (3.10)
c η αn
din care rezultă că eroarea la măsurarea cu un AM analogic este minimă atunci,
când acul indicator se află la sfârşitul scării ( α = α n ), şi, în acest caz, ea devine
egală numeric cu indicele de clasă şi la micşorarea unghiului de rotaţie α ,
ε a creşte şi tinde spre infinit, când α tinde spre zero.
AM trebuie de ales astfel, încât, la măsurare, acul să se situeze cât mai
aproape de sfârşitul scării gradate, când η = 1 . Se consideră că AM este ales
corect, dacă acul nimereşte în ultima treime a scării gradate.
Dacă ΔX este eroarea de justeţe absolută şi ε = ΔX / X este eroarea de
justeţe relativă, iar X m - valoarea măsurată a mărimii X, atunci valoarea
necunoscutei X se va scrie:
X = X m ± ΔX sau X m = ±ε % . (3.11)
3.4 CALCULUL ERORILOR DE FIDELITATE (ÎNTÂMPLĂTOARE)

În cazul calculului erorilor de fidelitate, se efectuează un număr mare de
măsurări repetate, minimum 5-10, pentru aceeaşi valoare a mărimii măsurabile şi
în condiţii absolut identice. Erorile de fidelitate (întâmplătoare) se calculează pe
calea statisticii matematice. Pentru aceasta, este necesar de a alege un model
probabilistic de repartiţie a erorilor întâmplătoare.
Calculul acestor erori sunt importante în cazul măsurărilor de înaltă precizie
0,1-0,01%, ca de exemplu etalonarea şi verificarea frecvenţmetrelor şi voltmetrelor
digitale etc. Sunt importante şi la măsurări curente de precizie redusă, când
valoarea măsurandului are deviaţii importante, cum ar fi rezistenţele de contact,
rezistenţele de izolaţie a izolatoarelor electrice ş.a.
3.4.1 Calculul erorilor de fidelitate cu modelul Gauss

Pentru prelucrarea statistică a măsurătorilor efectuate, se folosesc nişte valori
tipice de selecţie, numite indicatori statistici. Cei mai importanţi sunt:
- media aritmetică: efectuând un şir de n măsurători asupra aceleiaşi valori
a mărimi fizice X, în condiţii experimentale absolut identice, se obţin valorile Xm1,
Xm2, …,Xmn,
Media aritmetica se determina cu expresia:
X m1 + X m 2 + ... + X mn 1 n
M= = ⋅ ∑ X mi . (3.12)
n n i =1
53
Este importantă la estimarea preciziei măsurătorilor, deoarece, prin

proprietatea sa, reprezintă valoarea cea mai apropiată de valoarea adevărată X a ,
pentru n → ∞ , M → X a . Datorită acestei proprietăţi, M poate fi luată ca
mărime de referinţă la calculul erorilor individuale ale celor m măsurări:
δX 1 = X m1 − M , δX 2 = X m 2 − M ,... δX n = X mn − M , (3.13)
- media geometrică:
n
G = n X m1 ⋅ X m 2 ⋅ ... ⋅ X mn = n ∏X
i =1
mi ; (3.14)
- media pătratică (abaterea standard):
( δX 1 )2 + ( δX 2 )2 + ... + ( δX n )2
σ= . (3.15)
n
Eroarea medie pătratică constituie principalul parametru de calcul al erorilor
de fidelitate. Abaterea standard descrie gradul de împrăştiere a rezultatelor X i : cu
cât δ este mai mic cu atât împrăştierea este mai redusă.
- dispersia de selecţie sau varianţa reprezintă suma pătratelor acestor erori δ 2 :
n
( X − M ) 2
+ ( X − M ) 2
+ ... + ( X − M ) ∑ ( X mi − M )2
σ2 = m1 m2 mn
= i =1 ; (3.16)
n −1 n −1
- media armonică:
1 1
H= = n ; (3.17)
1 1 1 1
X mn ∑
+ + ... +
X m1 X m 2 i =1 X mi
- mediana Me este definită ca valoarea variabilei care împarte şirul

rezultatelor în două părţi egale, aranjate în ordine crescătoare. Pentru un şir cu un
număr impar de termeni, mediana va fi valoarea de ordin (n+1)/2. Dacă şirul este
par, mediana va fi egală cu media aritmetică a valorilor din mijloc.
- moda sau dominanta M0 este definită ca o valoare căreia оi corespunde
frecvenţa maximă de măsurători într-un şir de valori. Dacă şirul de măsurători are
două valori maxime, repartiţia se numeşte bimodală, iar dacă sunt mai multe,
plurimodală.
Între media aritmetică, mediana şi modă există următoarele relaţii:
M0 + 2 ⋅ M 3M e − M 0
Me = ; M0 = 3⋅ Me − 2 ⋅ M ; M= ; (3.18)
3 2
54
- amplitudinea de dispersie, care indică domeniul de variaţie a mărimii

studiate:
a = X m max − X m min ; (3.19)
- abaterea:
d i = X mi − M . (3.20)
3.4.2 Repartiţia normală (Gauss) a rezultatelor experimentale
Prin numeroasele aplicaţii practice, aceasta repartiţie are o deosebită

importanţă în metrologie. Cu ajutorul ei se pot analiza:
un şir de măsurători, strict în aceleaşi condiţii experimentale, efectuate
asupra aceleiaşi mărimi X;
rezultatele unor măsurători asupra unei colectivităţi de obiecte
caracterizate printr-o anumită proprietate, pentru determinarea unei caracteristici a
acesteia.
Considerând eroarea unei măsurări individuale δX i ca variabilă aleatorie
continuă δX , probabilitatea P ca această eroare să nu depăşească limitele date:
δ 1 < δX < δ 2 se defineşte cu expresia următoare:
δ2
P ( δ 1 < δx < δ 2 ) = ∫ p( δx )d ( δx ) ,
δ1
(3.21)
care se numeşte funcţie de repartiţie.

La repartiţia Gauss, numită şi repartiţie normală, densitatea de repartiţie sau
densitatea de probabilitate a erorilor întâmplătoare este descrisă cu relaţia:
( Xm −M )
1 −
p( δx ) = ⋅e 2σ 2
(3.22)
S ⋅ 2π
pentru:
− ∞ < X m − M < +∞ , (3.23)
unde M este media aritmetică a măsurătorilor; S- abaterea medie pătratică.
În figura 3.8 este prezentată acest grafic, care are forma de clopot. Înălţimea
1
acestui clopot este f ( X m ) = , ceea ce înseamnă că, cu cât clopotul este
σ 2π
mai ascuţit, cu atât împrăştierea rezultatelor este mai mică, şi respectiv, fidelitatea
măsurării este mai bună.
Prezenţa celor două variabile dependente una de alta, X m şi σ fac expresia
3.23 incomodă în aplicaţii şi de aceea se recurge la normarea ei.
55
Repartiţia Gauss normată. Substituind pe (3.23) în (3.21), probabilitatea ca

δX să nu depăşească limitele date ± δ devine:
δ δX 2
1 −
P ( −δ < δX < +δ ) = ∫ e 2⋅σ d ( δX ) ,
2
(3.24)
−δ σ 2π
de unde, făcând schimbarea variabilei δx = zσ , se obţine relaţia:

q z2
1 −
P ( −q < z < + q ) = ∫ e 2 dz = 2 ⋅ Ф( z ) , (3.25)
− q σ 2π
z2
1 −
în care: Ф( z ) = e 2 dz (3.26)
2 2π
reprezintă funcţia integrală a lui Laplace.
δX X − M
Variabila: z= = (3.27)
σ σ
este numită variabila normată Gauss.
Derivând (3.26), obţinem o expresie mai simplă pentru densitatea de
probabilitate:
z2
1 −2
p( z ) = e , (3.28)
2π
al cărei grafic este prezentat în figura 3.8.
Nivelul de încredere. Se numeşte nivel de încredere probabilitatea că
variabila z nu depăşeşte limitele indicate z ≤ ± q , (figura 3.8), înmulţită cu 100 şi
exprimată în %:
N = P ( −q ≤ z ≤ +q ) ⋅100 = 2 ⋅ Ф( z ) ⋅100% (3.29)
Iar Riscul este: R = 100 − N % (3.30)

Proprietăţi ale curbei Gauss:
- de simetrie (erorile pozitive sunt frecvente ca şi cele negative);
- de concentrare (erorile mici sunt mai frecvente decât cele mari);
- de limitare (practic z ≤ 3 . Regula este utilizată la eliminarea citirilor greşite
din şirul de măsurări efectuate;
- aria delimitată de curba şi de axa absciselor este 1 pentru toate valorile X şi σ ;
- forma curbei este condiţionată de dispersia rezultatelor măsurătorilor;
56
P ( −q < z < + q )
0 ,4
0 ,3
p( z )
0 ,2
0 ,1
δx
− 3δ − 2δ −δ 0 δ 2δ 3δ
Figura 3.8 - Curba de repartiţie Gauss a densităţii de probabilitate

de distribuţie a rezultatelor măsurătorilor
Pe lângă repartiţia normală (Gauss), se mai utilizează – pentru prezentarea

valorilor mărimilor măsurate şi analiză şi alte repartiţii: repartiţia normală Laplase;
repartiţia t (Student), (figura 3.9); repartiţia χ2 (hipătrat); repartiţia Weibull,
repartiţia rectangulara s.a.
Cele mai răspândite metode grafice sunt metoda histogramei şi metoda
frecvenţei cumulate. Metoda histogramei este mai intuitivă. Dacă presupunem că
într-un şir de n măsurători s-au obţinut valorile limite X m max şi X m min , lungimea
intervalului de grupare l se calculează cu expresia Sturges:
X m max − X m min
l= . (3.31)
1 + 3,22 ⋅ log( n )
Gauss
0,4
0,3
Student
0,2
0,1
t
− 3 − 2 −1 0 1 2 3z
Figura 3.9 - Curbele de repartiţie Gauss şi Student
57
58 4 Aspecte de standardizare
4 ASPECTE DE STANDARDIZARE
4.1 NOŢIUNI GENERALE
Standardizarea este activitatea specifică prin care sunt stabilite, pentru
probleme reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate,
urmărind obţinerea unui grad optim de ordine într-un anumit context.[27]
Această activitate constă în particular în elaborarea, difuzarea şi punerea în
aplicare a standardelor, standardul fiind produsul final al acestei activităţi,
document stabilit prin consens şi aprobat de un organism de standardizare şi care
este pus la dispoziţia publicului.
Standardizarea oferă avantaje importante, în special prin obţinerea unei mai
bune adaptări a produselor, proceselor şi serviciilor la scopurile cărora le sunt
destinate, prin prevenirea barierelor din calea comerţului şi prin uşurarea
cooperării tehnologice internaţionale.
Standardul este documentul stabilit prin consens şi aprobat de un organism
recunoscut, care stabileşte, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, prescripţii
sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad
optim de ordine într-un anumit context [27].
Standardele trebuie să promoveze dezvoltarea şi umanizarea tehnicii.
Datorită faptului ca progresul tehnic poate avea şi efecte negative, standardele au
devenit sursa de încredere pentru utilizarea tehnicii.
4.2 OBIECTIVELE ŞI PRINCIPIILE STANDARDIZĂRII
Obiectivele şi sarcinile specifice ale standardizării derivă din conţinutul

activităţii, din etapa dezvoltării economiei naţionale şi din legile care
reglementează organizarea şi desfăşurarea activităţii într-un stat (inclusiv în ţara
noastră), fiind totodată definite şi de organizaţiile internaţionale de standardizare.
Activitatea de standardizare împreună cu cea de tipizare şi normare tehnică
este considerată ca un factor important în folosirea cu maximum de randament a
capacităţilor de producţie, valorificarea superioară a resurselor materiale şi
energetice, reducerea consumurilor şi a costurilor de fabricaţie, în organizarea mai
bună a producţiei, creşterea productivităţii muncii, ridicarea calităţii produselor şi
a gradului lor de competitivitate, în promovarea progresului tehnico-ştiinţific şi
sporirea eficienţei întregii activităţi economice.
Standardizarea la nivel internaţional îşi lărgeşte sfera de cuprindere nu numai
teritorial (corespunde intereselor mai multor state) ci şi ca problematică având ca
obiective majore sprijinirea economiei mondiale, a pieţei globalizate, dezvoltarea
standardizării în ţările în curs de dezvoltare etc.
Dintre obiectivele majore (strategice) ale standardizării se evidenţiază:
58
4.2 Obiectivele şi principiile standardizării 59
1. Sprijinirea economiilor naţionale şi realizarea unei economii de ansamblu

optime.
2. Creşterea eficienţei întreprinderilor industriale şi a societăţilor comerciale.
3. Evaluarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prescrise în
standarde.
4. Stabilirea condiţiilor de compatibilitate a sistemelor complexe.
5. Recunoaşterea internaţională a produselor care îndeplinesc condiţiile
prevăzute în standardele unanim acceptate.
6. Sprijinirea schimbului de activităţi, mărfuri, servicii, cooperări etc. interne
şi internaţionale; înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului.
7. Asigurarea securităţii bunurilor şi persoanelor, protejarea şi îmbunătăţirea
sănătăţii şi a calităţii vieţii oamenilor.
8. Apărarea intereselor şi protecţia consumatorilor.
9. Protecţia mediului înconjurător.
10. Colaborarea internaţională şi dezvoltarea standardizării într-un număr cât
mai mare de ţări în curs de dezvoltare.
11. Informarea factorilor interesaţi asupra lucrărilor curente în domeniul
standardizării.
12. Pregătirea specialiştilor standardizatori şi perfecţionarea bazei tehnico-
ştiinţifice a standardizării.
Unele dintre obiectivele strategice ale standardizării sunt în acelaşi timp
obiective ale altor activităţi. În aceste cazuri, delimitarea contribuţiei standardizării
la îndeplinirea unuia sau altuia dintre obiective este mai dificilă şi se estimează
prin evidenţierea acţiunilor specifice ale acesteia.
1. Sprijinirea economiilor naţionale este un fapt unanim recunoscut, o cotă
parte din venitul naţional fiind considerată ca rezultând din activitatea de
standardizare. Pornind de la această constatare, specialiştii standardizatori trebuie
consideraţi coparticipanţi la crearea venitului naţional.
Aportul concret al standardizării la îmbunătăţirea activităţii economice a fost
recunoscut de unele state (Germania, Japonia, SUA, Rusia etc.), care acordă o
atenţie sporită elaborării şi aplicării standardelor. Rezultatele acestei abordări se
pot observa în nivelul indicatorilor ce caracterizează economiile ţărilor respective.
În urma aplicării documentelor de standardizare se pot obţine efecte
economice atât la producătorul cât şi/sau la utilizatorul unui produs. Prin
modificarea acestor documente, avantajele pot fi mărite sau micşorate în diferite
sectoare. Neputându-se ajunge la acelaşi nivel al avantajelor economice pentru toţi
factorii interesaţi, se pune problema asigurării unui avantaj economic de ansamblu,
care poate fi optimizat. În orice caz, obţinerea de avantaje economice de ansamblu
prin standardizare nu poate fi rezultatul unui compromis. Acest obiectiv nu se
atinge decât atunci când fiecare dintre elementele componente, luate individual, îşi
ating optimul.
59
2. Creşterea eficienţei întreprinderilor industriale şi a societăţilor

comerciale
Efectele benefice ale standardizării se pot constata şi la nivel
microeconomic, în întreprinderi şi societăţi comerciale în care activităţile de
proiectare, aprovizionare, fabricaţie, desfacere etc. se realizează pe baza
prevederilor standardelor.
Aplicarea standardelor contribuie la obţinerea unor economii de materiale,
energie şi efort uman. Aceste avantaje sunt şi mai evidente atunci când anumite
întreprinderi folosesc standarde în exclusivitate (standarde de întreprinderi ţinute
în secret) sau când devansează alte întreprinderi în aplicarea standardelor. În acest
fel se explică tendinţa unor întreprinderi de a se situa în poziţie de antemergător în
standardizare. Sunt cunoscute cazuri în care unii producători au cucerit pieţele prin
impunerea standardelor proprii.
Pentru a-şi asigura o poziţie de lider într-o ramură industrială, o
întreprindere trebuie să-şi asigure, pe lângă o multitudine de condiţii de
management, şi un grad mare de standardizare a tuturor materialelor, proceselor,
pieselor componente, semifabricatelor şi produselor finite înaintea tuturor
concurenţilor.
3. Evaluarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor/serviciilor prescrise în
standarde
În domeniul calităţii, standardizarea şi-a propus să selecteze cele mai
importante caracteristici ale produselor/ serviciilor, care să reflecte cât mai exact
calitatea acestora, să stabilească limitele acestora, să stabilească limitele indicilor
care să permită separarea reală a nivelurilor (claselor) de calitate, să precizeze
metodele de analize şi încercări pentru verificarea calităţii, să fixeze condiţiile
pentru menţinerea nivelului calităţii, să uniformizeze pe plan mondial condiţiile de
asigurare a calităţii totale etc.
În procesul de prescriere a calităţii, standardizarea ţine cont de caracterul
dinamic al acestuia şi în consecinţă determină direcţiile care conduc la o
îmbunătăţire reală a produselor şi stabileşte condiţiile de calitate spre îndeplinirea
cărora să fie canalizate eforturile producătorilor.
În momentul în care producătorii, prin mijloace specifice, îndeplinesc
condiţiile de calitate prescrise, standardul se revizuieşte, pentru a include noile
condiţii care să stimuleze în continuare pe producători pentru îmbunătăţirea
continuă a calităţii.
Orientarea spre problemele calităţii este susţinută de organismele
internaţionale, care au elaborat în acest scop standarde speciale (Standardele ISO
seria 9000).
4. Stabilirea condiţiilor de compatibilitate a sistemelor complexe
Părţile componente ale sistemelor complexe trebuie să prezinte parametri
care să asigure interconectarea şi funcţionarea corectă în ansamblu. Realizarea
acestor componente de către companii şi societăţi amplasate în diferite ţări sau
60
chiar continente ale globului necesită o coordonare strictă a eforturilor de înnoire

sau perfecţionare a pieselor sau subansamblelor care să asigure înlocuirea uşoară
în caz de reparare a subansamblelor defectate sau, în cazurile când se doreşte o
creştere a performanţelor, noile componente ale complexului să se poată monta şi
funcţiona cât mai bine.
Singurele organisme care se pot implica în acest fel de lucrări sunt
organismele profesionale, iar singurele documente în care se prevăd condiţiile de
compatibilitate sunt standardele, în special cele internaţionale. Sarcina îndeplinirii
acestui obiectiv a fost preluată iniţial de Comisia Electrotehnică Internaţională
(CEI), dar principiul asigurării interschimbabilităţii dimensionale şi funcţionale
este în atenţia tuturor standardizatorilor.
5. Recunoaşterea internaţională a produselor care îndeplinesc condiţiile
prevăzuteîin standardele unanim acceptate
La prima vedere, sarcina promovării produselor/ serviciilor aparţine
furnizorului, care este direct interesat în recunoaşterea internaţională a acestora,
pentru a pătrunde sau a-şi menţine pieţele (internă sau internaţională). Un mijloc
eficient de promovare este certificarea, prin care se garantează că unele produse
corespund standardelor unanim recunoscute pe plan internaţional. Dacă în această
operaţie standardele servesc doar drept etalon de comparaţie, cu totul altfel se
apreciază poziţia standardizării atunci când recunoaşterea internaţională a
produselor devine un obiectiv major al acesteia. În acest caz este vorba de calitatea
şi veridicitatea documentelor normative elaborate de diferitele organisme de
standardizare. Îndeplinirea acestui obiectiv situează standardizarea pe o poziţie
superioară, factorii interesaţi acordând de fapt un vot de încredere activităţii
respective. Departe, insă, ca prin acest obiectiv, să se urmărească numai crearea
unei imagini favorabile pentru activitatea de standardizare. Rolul standardizării
este acela de a scoate în evidenţă valorile reale, standardizabile, din mulţimea de
produse de calitate îndoielnică sau chiar dăunătoare.
6. Sprijinirea schimbului de activităţi, mărfuri, servicii etc. interne şi
internaţionale; înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului
În realizarea schimbului de mărfuri/servicii apar, uneori, dificultăţi la
stabilirea condiţiilor tehnice de calitate, a metodelor de verificare, ambalare,
transport etc. În unele cazuri chiar terminologia folosită de parteneri, prin
intermediul translatorilor, poate provoca o interpretare diferită a tranzacţiei sau a
contractului care se încheie în astfel de ocazii. Pentru unele noţiuni sau valori care
creează neînţelegeri, uneori chiar suspiciuni, se poartă discuţii îndelungate, se
apelează la consultanţi neutri, se solicită acceptul forurilor competente, toate
acestea cauzând întârzieri sau renunţări la tranzacţie.
Într-un mod cu totul diferit se rezolvă aceste probleme atunci când pentru
produsul sau activitatea respectivă există standarde unanim acceptate. În astfel de
cazuri simpla trimitere la standardul care conţine condiţiile respective sau definesc
termenii care creează interpretări diferite este suficientă. De regulă, în locul
61
prezentării condiţiilor, în contract se înscrie numai conformitatea cu standardul

(naţional, internaţional).
Creşterea considerabilă a volumului de schimburi internaţionale a provocat o
creştere mărită a cererii de standarde, care să se bucure de un statut de
recunoaştere internaţională. Alături de standardele internaţionale, de
recomandările sau directivele unor organisme internaţionale, standardele naţionale
contribuie şi ele la facilitarea schimburilor de produse/servicii.
În acest fel, odată cu mărirea gradului de acoperire cu standarde a unor
domenii se constată o facilitare a circulaţiei internaţionale a produselor/serviciilor,
cu efecte benefice asupra economiilor naţionale.
De multe ori neînţelegerile provocate de lipsa standardelor au fost denumite
"bariere tehnice", standardele fiind utilizate pentru înlăturarea acestora. În realitate
barierele tehnice sunt create din cauza practicării în diferite state a unor condiţii
tehnice de importanţă locală, impuse de anumite obiceiuri neesenţiale pentru
utilitatea produselor. Eliminarea acestora de către standardele internaţionale
permite evidenţierea condiţiilor esenţiale, aprecierea mai exactă a utilităţii
produselor, mondializarea utilizării celor mai performante produse.
Dacă în mod obişnuit acest aspect apare ca un efect al standardizării,
urmărirea conştientă a acestuia îl transformă intr-un obiectiv strategic de
importanţă considerabilă.
Acest fapt este solicitat în mod deosebit de fenomenul globalizării pieţei,
sprijinită în mod eficient de standardizare.
Unul dintre aspectele esenţiale care apare în procesul de comunicare,
colaborare şi schimburi de activităţi interne şi internaţionale, este limbajul, în
special cel tehnic. În acest caz standardizarea intervine în mod hotărâtor prin
definirea terminologiei şi prin stabilirea unor semne convenţionale (simboluri,
coduri), înţelese în mod identic de către toţi specialiştii, indiferent de ţara în care
activează, oferindu-le garanţia asupra corectitudinii informaţiei şi înlăturând
dubiile asupra calităţii produselor. Pană în prezent s-au definit peste 10.000
termeni şi s-au unificat nenumărate simboluri grafice convenţionale pentru desene
tehnice şi pentru scheme (în special în domeniul electrotehnicii şi electronicii).
De asemenea, impunerea unui singur sistem de unităţi de măsură (SI)
facilitează stabilirea calităţii şi cantităţii de produse, elemente obligatorii în
conţinutul tuturor contractelor economice.
7. Asigurarea securităţii bunurilor şi persoanelor, protejarea şi
îmbunătăţirea sănătăţii şi a calităţii vieţii oamenilor
În mod obişnuit, atunci când se discută despre securitate, protecţie etc., cu
referiri fie la bunuri, fie la persoane, se au în vedere anumite organisme sau
instituţii de pază, protecţie, îngrijire sau anumiţi specialişti pregătiţi şi abilitaţi în
acest scop. Este normal ca societatea să ia măsurile cele mai adecvate pe linie
guvernamentală (de stat) sau privată, inclusiv de realizare a inspecţiilor preventive
62
pentru verificarea existenţei condiţiilor de pază şi protecţie şi de sancţionare a

celor vinovaţi de nerespectarea acestor condiţii, în cazul unor accidente.
Condiţiile care trebuiesc respectate pentru asigurarea securităţii bunurilor şi
persoanelor nu pot fi stabilite la întâmplare. Ele trebuiesc să fie prescrise în
documente cu largă circulaţie, cele mai adecvate fiind standardele.
În standarde pot fi prescrise, de exemplu, condiţiile privind funcţionarea în
regim de siguranţă a maşinilor, utilajelor, construcţiilor şi instalaţiilor, precum şi a
prescripţiilor care limitează sau înlătură noxele, accidentele, incendiile sau alte
degradări provocate de acestea. Chiar şi circulaţia rutieră, feroviară, navală şi
aeriană este reglementată prin standarde, respectarea cărora asigură securitatea
vehiculelor, a mărfurilor transportate şi, mai presus de toate, a vieţii şi integrităţii
călătorilor.
Pentru protecţia şi îmbunătăţirea stării de sănătate a oamenilor există
standarde de medicamente, aparatură, reguli de igienă, de protecţie etc. Prevederile
pe care le conţin aceste standarde vizează nu numai menţinerea la nivelul existent
a sănătăţii, ci şi îmbunătăţirea acesteia şi prelungirea speranţei de viaţă a
populaţiei.
Pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, standardele conţin prevederi,
îndeplinirea cărora contribuie la micşorarea efortului uman pentru asigurarea
condiţiilor de primă necesitate, vizând pentru perspectivă toate necesităţile umane.
Este de menţionat că obiectivul standardizării de protejare a sănătăţii şi vieţii
oamenilor este prioritar şi se urmăreşte cu rigurozitate îndeplinirea lui, chiar cu
riscul diminuării efectelor economice ale întreprinderilor. Pentru standardizare,
omul este cel mai preţios capital.
8. Apărarea intereselor şi protecţia consumatorilor
La luarea deciziei de cumpărare a unui produs, consumatorul obişnuit nu
cunoaşte toate caracteristicile de calitate şi performanţele acestuia. El poate fi
indus în eroare de o reclamă incorectă sau de un comerciant care nu respectă legile
morale elementare ale comerţului. Din această cauză se impune necesitatea
protejării consumatorului prin asociaţii şi instituţii care să-l reprezinte şi care să
militeze pentru apărarea intereselor sale.
Una dintre posibilităţile de apărare a intereselor consumatorilor ar putea fi
activitatea de standardizare, care garantează calitatea produselor standardizate,
prin nivelul caracteristicilor înscrise în standarde. Deoarece consumatorii nu au
calificarea tehnică necesară şi nu sunt organizaţi pentru a avea un punct de vedere
comun, care să poată fi susţinut la elaborarea standardelor, apărarea intereselor
consumatorilor, obiectiv important al standardizării, se realizează prin prevederea
în standarde a unor caracteristici care se verifică în timpul utilizării produsului
(durabilitate, fiabilitate, mentenabilitate etc.), neîndeplinirea cărora ar putea
permite consumatorului să emită pretenţii la despăgubiri. La aceasta se mai adaugă
obligativitatea aplicării standardelor acceptate, care constituie o garanţie că
63
mărfurile standardizate vor corespunde cerinţelor înscrise în standarde, reflectând

nevoile raţionale ale consumatorilor.
În ţările în care standardele au caracter de recomandare, putând fi aplicate în
mod facultativ, odată ce standardele au fost adoptate de producători, iar mărfurile
poartă marca de conformitate cu standardele corespunzătoare, există obligaţia
respectării întocmai a prescripţiilor acestora, prescripţii care ţin seama de
interesele consumatorilor. Produsele care poartă marca de conformitate prezintă o
garanţie în plus că putându-se face cu deplină încredere.
Unul dintre interesele principale ale consumatorilor este asigurarea unui
nivel ridicat al calităţii şi menţinerea acesteia pană la consumarea (uzarea
completă) a produselor. În acest scop standardele îşi propun nu numai stabilirea
unor condiţii de calitate, ci şi prescrierea condiţiilor de ambalare, păstrare,
depozitare, transport, acestea devenind obligaţii ferme pentru toţi furnizorii, în
vederea menţinerii calităţii mărfurilor pe întreg circuitul tehnic de la producător la
consumator.
Un mijloc important de protecţie a consumatorilor este acţiunea de
certificare a mărfurilor, coordonată de organismele de standardizare, prin care
apare obligativitatea ca produsele să fie însoţite de certificate de calitate (sau alte
documente de certificare: declaraţii, mărci etc.) prin care producătorii, pe propria
răspundere sau prin garantarea de către organisme neutre declară că produsele lor
corespund condiţiilor de calitate prevăzute în standarde sau în alte documente
normative. Această certificare se constituie ca o garanţie pentru consumatori că
produsele cumpărate şi consumate vor fi de calitate corespunzătoare şi le va întări
încrederea în comerţul cu produse standardizate.
9. Protecţia mediului înconjurător
Lupta împotriva poluării mediului înconjurător necesită concentrarea
eforturilor tuturor membrilor societăţii şi în mod special responsabilitatea
întreprinderilor şi a societăţilor comerciale. Deversările substanţelor toxice din
neştiinţă, din neglijenţă sau din culpă constituie o crimă împotriva mediului
ambiant, cu efecte dăunătoare asupra vegetaţiei, regnului animal şi chiar asupra
stării de sănătate a oamenilor.
În ultima perioadă au fost întreprinse numeroase acţiuni pe linie
guvernamentală şi neguvernamentală pentru depistarea surselor de poluare, a
materialelor şi substanţelor poluante, s-au stabilit metode de control pentru
depistarea poluanţilor şi determinarea concentraţiei acestora în mediile de
dispersare (sol, apă, aer).
În această acţiune de păstrare a curăţeniei solului, apelor şi aerului,
standardizarea intervine prin stabilirea unor condiţii ecologice riguroase, prin
alegerea unor metode sensibile şi precise de control, prin refuzul de a standardiza
şi certifica produsele sau activităţile care dăunează mediului.
10. Colaborarea internaţională şi dezvoltarea standardizării intr-un
număr cât mai mare de ţări în curs de dezvoltare
64
Colaborarea internaţională în domeniul standardizării este o componentă a

colaborării economice internaţionale, a creşterii schimbului internaţional de
mărfuri şi activităţi, a globalizării pieţelor, însă derivă şi din solidaritatea
internaţională, din umanismul standardizatorilor, care doresc să transmită
experienţa lor, acumulată de-a lungul anilor, ţărilor, organismelor şi specialiştilor
care sunt la începutul activităţii de standardizare din ţările lor.
Un rol important în organizarea cooperării internaţionale revine
organismelor internaţionale, mondiale sau regionale, care îşi trimit cei mai buni
specialişti, în calitate de lectori, la simpozioane, instructaje sau schimburi de
experienţă pe teme de standardizare.
De o importanţă deosebită în activitatea internaţională sunt colaborările
bilaterale în care se compară experienţele şi se stabilesc măsurile de soluţionare
optimă a problemelor comune de standardizare.
Nevoia de colaborare internaţională este resimţită în special de ţările cu
organisme de standardizare puternice, care militează pentru lărgirea problematicii
şi accelerarea ritmului de soluţionare a temelor cuprinse în planurile de colaborare.
Colaborarea internaţională conduce la soluţionarea unitară a unor aspecte ale
standardizării, cu efecte benefice asupra producţiei şi consumului de mărfuri.
11. Informarea factorilor interesaţi asupra lucrărilor curente în domeniul
standardizării
Lucrările de standardizare, fiind de interes larg, trebuie executate într-o
transparenţă totală. Eventualele lucrări cu caracter secret ar putea apare numai
pentru subiecte în legătură directă sau indirectă cu brevetele de invenţii, care sunt
protejate pe o anumită perioadă de timp sau subiecte declarate secrete de serviciu
sau de stat.
Restul lucrărilor sunt realizate cu participarea şi în interesul tuturor
factorilor interesaţi, din care cauză aceştia trebuie să fie informaţi, fie direct prin
corespondenţă sau prin discuţii colective, fie prin presa de specialitate sau lucrări
mai ample tipărite şi difuzate prin edituri.
Este de menţionat faptul că informarea factorilor interesaţi se face şi cu
lucrări/proiecte în diferite faze de elaborare, informarea avand în aceste cazuri un
caracter provizoriu.
12. Pregătirea specialiştilor standardizatori şi perfecţionarea bazei
tehnico-ştiinţifice a standardizării
În categoria specialiştilor standardizatori se încadrează o mulţime de
salariaţi care au sarcini de elaborare sau de aplicare a standardelor, funcţionari
superiori care conduc activitatea de standardizare internă şi internaţională, precum
şi teoreticieni care studiază fenomenele legate de standardizare. Aceştia pot activa
numai în domeniul standardizării sau pot participa temporar sau parţial la diverse
lucrări de standardizare.
Cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor de standardizare pot fi
dobândite prin practică, prin cursuri de specializare sau prin alte metode care să
65
garanteze formarea concepţiilor specifice acestei activităţi şi însuşirea metodelor

corespunzătoare îndeplinirii sarcinilor ce le revin.
Acumularea de cunoştinţe necesare unei activităţi creatoare în domeniul
standardizării se realizează în mod continuu, din care cauză pregătirea
specialiştilor trebuie să aibă un caracter de continuitate la nivelul unor cursuri
postuniversitare sau superioare, în care caz să se pună accentul pe aspectele de
perfecţionare, modernizare şi actualizare a cunoştinţelor.
Faptul că în ultima perioadă se face uz de standarde în cercuri din ce în ce
mai largi de specialişti din diverse domenii, impune necesitatea organizării unor
cursuri de informare pentru ca aceştia să poată înţelege, utiliza şi fructifica
avantajele standardizării.
În această situaţie, ţinând cont că numărul de standardizatori este în prezent
de ordinul miilor, înfiinţarea unui centru naţional de informare şi perfecţionare în
domeniul standardizării este pe deplin justificată.
Scopul activităţii de standardizare constă, în principal, în:
a) îmbunătăţirea calităţii vieţii;
b) obţinerea unei economii globale de materiale, energie şi efort uman;
c) protecţia vieţii, sănătăţii şi securitatea persoanelor fizice, a mediului
înconjurător şi apărarea intereselor consumatorilor;
d) protecţia consumatorilor, printr-un nivel de calitate al produselor şi
serviciilor adaptat necesităţilor şi verificat corespunzător;
e) recunoaşterea internaţională a produselor moldoveneşti;
f) promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând
seama de gradul de dezvoltare al economiei;
g) stabilirea unui sistem unitar de cerinţe pentru certificarea conformităţii;
h) înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional;
i) reprezentarea intereselor economiei naţionale în activităţile de
standardizare internaţionale şi europene.
Se constată cu uşurinţă că legislaţia privind standardizarea din Republica
Moldova este pe deplin armonizată cu obiectivele generale ale standardizării şi că,
în acest domeniu, suntem pregătiţi să facem parte din comunitatea statelor
europene, deci pe plan regional, şi chiar pe plan mondial.
2.2 Obiectivele tactice
Pentru realizarea obiectivelor strategice, standardizarea acţionează prin
mijloacele sale specifice, care pot fi considerate obiective tactice.
Acestea pot fi specifice numai activităţii de standardizare sau pot fi comune
cu ale altor activităţi.
Aspectele concrete ale acestora sunt:
1. Definirea
2. Armonizarea
66
3. Specificarea
4. Simplificarea
5. Tipizarea
6. Modularea
7. Simbolizarea (inclusiv cea grafică)
8. Codificarea
9. Certificarea
10. Crearea etaloanelor de comparaţie etc.
1. Definirea este acţiunea de explicitare a înţelesului unei noţiuni, unui
termen, unei unităţi de măsură etc., prin folosirea unor atribute, prin comparare cu
noţiuni similare, prin evidenţierea aspectelor specifice, prin utilizarea unor formule
sau prin alte metode adecvate.
Definiţia adoptată de standardizare trebuie să fie raţională şi prezentată în
cât mai puţine cuvinte, suficiente însă pentru a elimina neclarităţile, confuziile,
înţelegerea greşită etc.
O noţiune bine definită trebuie să fie înţeleasă univoc.
Standardizarea apelează la definire nu pentru a se substitui dicţionarelor
explicative, ci pentru a asigura o înţelegere unică a termenilor utilizaţi la
specificarea produselor şi la facilitarea dialogului între producătorii şi beneficiarii
aceluiaşi tip de marfă.
Definiţiile standardizate, fiind elaborate de specialişti în diferite domenii
tehnice, în colaborare cu lingvişti, oameni de ştiinţă şi cu toţi factorii interesaţi vor
constitui baza unor vocabulare unice, fundamentate ştiinţific, care vor contribui la
înţelegerea cu mai multă uşurinţă a documentaţiei tehnice întocmite în timpul
tranzacţiilor comerciale.
2. Armonizarea. În înţelesul folosit de standardizare, a armoniza înseamnă a
face să se potrivească, a pune în armonie părţile, calităţile unui lucru, a pune de
acord conţinutul şi forma unor standarde care se referă la acelaşi subiect.
Standarde armonizate sunt considerate acele standarde care avand acelaşi
subiect, asigură interschimbabilitatea produselor, proceselor şi serviciilor sau
înţelegerea mutuală a rezultatelor, încercărilor sau a informaţiilor furnizate, deşi
sunt aprobate de diferite organisme de standardizare.
În funcţie de gradul de echivalenţă, standardele armonizate pot fi:
- echivalente (EQV);
- neechivalente (NEQ);
- identice (IDT) în ceea ce priveşte fondul şi forma de prezentare;
- unificate (identice ca fond dar nu şi ca formă).
În funcţie de documentul normativ cu care se realizează armonizarea,
standardele armonizate pot fi:
- armonizate la nivel internaţional;
- armonizate la nivel regional;
67
- armonizate multilateral (armonizarea se realizează cu standardele aprobate

de cel puţin trei organisme diferite cu activităţi de standardizare);
- armonizate bilateral;
- aliniate unilateral (standarde aliniate la un alt standard, astfel incat
produsele, încercările şi informaţiile furnizate de ele să fie în conformitate cu
condiţiile din standardul cu care se face alinierea, fără ca să fie valabilă situaţia
inversă);
- standarde comparabile: sunt standarde referitoare la aceleaşi produse,
aprobate de diferite organisme cu activitate de standardizare şi ale căror diverse
condiţii sunt bazate pe aceleaşi caracteristici şi evaluate prin aceleaşi metode, ceea
ce permite compararea fără echivoc a diferenţelor dintre condiţiile respective din
aceste standarde.
În mod practic, standardele aliniate unilateral şi cele comparabile nu
corespund definiţiei standardelor armonizate sau echivalente.
Abordarea armonizării standardelor se face pe baza unor metodologii
speciale care includ armonizarea conceptelor (a sistemelor de concepte), a
definiţiilor şi a termenilor (a sistemelor de termeni).
Armonizarea conceptului este o activitate de reducere sau de eliminare a
deosebirilor minore dintre două sau mai multe concepte care sunt deja strâns
apropiate unul de celălalt. Armonizarea conceptului este o parte integrantă a
standardizării.
Armonizarea termenului este activitatea care conduce la desemnarea unui
concept în limbi diferite prin termeni care reflectă aceleaşi caracteristici sau unele
similare care au aceleaşi forme sau forme puţin diferite.
Procesul de armonizare începe printr-un studiu de fezabilitate care include
analiza domeniului de studiu pentru a evidenţia similitudinile sau diferenţele dintre
concepte şi numai în caz de similitudine (există şanse pentru armonizare) se trece
la analiza preliminară a sistemelor de concepte, pentru a stabili dacă armonizarea
este posibilă.
După studiul de fezabilitate se trece la procedeele de armonizare care includ
compararea sistemelor de concepte şi a conceptelor individuale, pe baza unor
tipuri identice de caracteristici, ajungându-se în final la compararea definiţiilor
conceptelor.
La încheierea procedeelor de armonizare, dacă se constată identitate între
concepte sau dacă apar diferenţieri minore, conceptul trebuie definit într-un mod
consecvent, stabilindu-i-se poziţia în cadrul sistemului armonizat de concepte.
Dacă apar diferenţe semnificative este vorba de concepte diferite, fiecare
concept urmând a fi definit şi poziţionat în cadrul sistemului armonizat de
concepte.
Dacă ulterior definirii conceptelor armonizate, o organizaţie care nu a
participat la procesul de armonizare îşi manifestă dorinţa de a-şi armoniza
68
conceptele, se procedează la compararea conceptelor şi se iau hotărâri în funcţie de

rezultatele obţinute.
Dacă s-a ajuns la identitate în conceptele fundamentale, se poate realiza şi
armonizarea termenilor, bazată pe corespondenţa de formă sau de semnificaţie.
Documentele armonizate asigură înţelegerea identică a textelor, indiferent de
limba în care sunt redactate.
3. Specificarea (prescrierea) este acţiunea de prevedere în standarde a unor
caracteristici de calitate pe care produsul trebuie să le posede la cumpărare, dar şi
caracteristici ce se verifică în timpul utilizării.
Specificarea înseamnă totodată înscrierea unor prescripţii privind siguranţa
oamenilor şi bunurilor.
Specificarea este o garanţie pentru cumpărător (intern, extern) sau
consumator, că produsele corespund condiţiilor de calitate.
La aceasta se mai adaugă condiţia acceptării voluntare a aplicării
standardelor, care constituie o garanţie în plus că mărfurile respective corespund
cerinţelor consumatorilor.
De asemenea, în cazurile în care mărfurile poartă marca de conformitate cu
standardele naţionale, acestea îndeplinesc specificaţiile din standarde, specificaţii
care ţin seama de interesele consumatorilor.
Unul dintre interesele principale ale consumatorilor este asigurarea unui
nivel ridicat al calităţii produselor. Standardele îşi propun acest obiectiv nu numai
prin stabilirea unor condiţii de calitate ci şi prin prescrierea condiţiilor de
transport, păstrare şi depozitare, acestea devenind obligaţii ferme pentru toţi
factorii, în vederea menţinerii calităţii mărfurilor pe întreg circuitul tehnic de la
producător la consumator.
Totodată, prin specificare se limitează pretenţiile nejustificate ale unor
consumatori care exagerează cerinţele de calitate îndoielnică.
Prin specificaţiile înscrise în standarde se stimulează concurenţa sănătoasă,
întreprinderile fiind forţate să îndeplinească condiţiile prescrise, pentru a putea
rezista pe piaţă, şi elimină concurenţa neloială.
Pentru a servi aceste scopuri, în standarde sunt prescrise caracteristicile
esenţiale ale mărfurilor, la nivelul optim, pentru ca pe piaţă să circule produse de
calitate superioară.
4. Simplificarea
Standardizarea este considerată, printre altele, ca un procedeu de
simplificare, ce contribuie la limitarea efectelor negative ale tendinţei de
complicare crescândă a tuturor laturilor activităţii umane. Se consideră că în
domeniul bunurilor materiale, ideile referitoare la produse se dublează anual, în
multe cazuri numai prin sublinierea anumitor proprietăţi, uneori neesenţiale, sau
prin adaptarea la specificul local.
69
În acest fel se poate ajunge să se creeze o mulţime de variante ale aceluiaşi

produs sau proces, ceea ce complică activitatea umană, provocând dificultăţi atât
în sectorul productiv cât şi în cel al schimbului de mărfuri sau al utilizării.
Prin simplificare se ajunge la produse caracterizate prin proprietăţi esenţiale,
eliminându-se elementele care complică, îngreunează şi scumpesc producţia şi
utilizarea acestora.
Trebuie făcută precizarea că acţiunea de simplificare se aplică cu
discernământ şi în nici-un caz nu se extinde asupra unor articole de modă, de
ornamentaţie sau care servesc la individualizarea personalităţii umane. În aceste
domenii creativitatea nu trebuie îngrădită ci, din contră, trebuie să i se asigure
spaţii largi de manifestare.
5. Tipizarea este acţiunea de stabilire a unei game raţionale, economice de
tipuri şi mărimi ale unor produse, capabile să acopere nevoile existente într-o
anumită perioadă de timp sau pe cele previzible intr-un viitor apropiat.
Deşi este considerată ca o acţiune de sine stătătoare, tipizarea este frecvent
utilizată în standardizare datorită avantajelor pe care le prezintă utilizarea gamelor
tipo-dimensionale stabilite pe baze ştiinţifice în întocmirea programelor de
producţie şi în circulaţia mărfurilor.
Tipizarea permite promovarea interschimbabilităţii, adică dă posibilitatea
producătorilor să fabrice loturi de piese suficient de compatibile sub aspectul
dimensiunilor, formelor şi al proprietăţilor pentru ca acestea să poată fi înlocuite
unele cu altele.
Două piese neputând fi niciodată identice, rolul standardizării va fi acela de
a fixa toleranţele admise, promovându-se astfel montarea şi funcţionarea corectă a
ansamblelor, chiar în cazurile de schimbare a unor piese componente.
Interschimbabilitatea poate fi dimensională şi funcţională.
Interschimbabilitatea dimensională este posibilă atunci când dimensiunile
produselor finite (de acelaşi tip) sunt suficient de apropiate pentru a putea asigura
înlocuirea unora cu altele. De obicei, în aceste cazuri se păstrează nemodificată
forma pieselor.
Un exemplu de interschimbabilitate dimensională este cel referitor la
şuruburi şi piuliţe.
Acestea sunt în prezent pe plan naţional şi internaţional atât de perfect
tipizate prin standardizare încât, cu toată enorma cantitate de şuruburi produsă în
toată lumea, orice model care are anumite dimensiuni (diametru, lungime, pas)
este perfect înlocuit de şuruburi similare, indiferent de provenienţa acestora.
Interschimbabilitatea funcţională este asigurată atunci când anumite
caracteristici ale produsului finit, de care depinde funcţionarea sa, sunt
standardizate la un grad de precizie necesar, astfel încât piesa componentă sau
subansamblul de care depinde caracteristica respectivă să poată fi înlocuită cu o
altă piesă (subansamblu) cu aceeaşi caracteristică funcţională, indiferent de
dimensiunile acesteia.
70
În mod obişnuit, această interschimbabilitate este exprimată prin

compatibilitate.
6. Modularea este o metodă de corelare dimensională bazată pe alegerea
unui modul. Folosind multipli sau submultipli modulului se pot stabili
dimensiunile unor produse, astfel incat să se asigure o mai bună funcţionalitate şi
uşurinţă în exploatarea bunurilor respective.
7. Simbolizarea (inclusiv cea grafică)
8. Codificarea sunt procedee de reprezentare cifrică, figurativă sau prin alte
mijloace a unor produse, fără a le mai descrie, în vederea creşterii preciziei
documentaţiei şi facilitării comunicării între partenerii de afaceri. Una dintre
aplicaţiile simbolizării este realizarea schemelor şi desenelor în electrotehnică,
electronică şi telecomunicaţii, care a ajuns la un nivel de standardizare aşa de
perfect încat orice specialist, din orice parte a globului, poate studia şi folosi
schemele oricărei instalaţii, indiferent de complexitatea acesteia.
Simbolizarea şi codificarea comercială reduc la minim timpul de întocmire a
facturilor, a bonurilor de casă, a inventarelor etc., asigurând totodată precizia
necesară a documentelor şi diminuând riscurile apariţiei unor greşeli
neintenţionate sau intenţionate.
9. Certificarea
Un mijloc important prin care acţionează standardizarea a apărut ca urmare a
hotărârilor guvernamentale prin care organismele de standardizare sunt însărcinate
să coordoneze sistemele lor naţionale de certificare a calităţii şi să emită certificate
de conformitate pentru produsele reglementate prin standarde. Certificarea s-a
realizat, în primul rând, pentru acele produse care ar putea afecta viaţa şi sănătatea
oamenilor, precum şi calitatea mediului înconjurător. Această certificare reprezintă
încă o garanţie pentru consumatori că produsele cumpărate şi consumate nu sunt
dăunătoare şi le va întări încrederea în comerţul cu produse standardizate.
10. Crearea standardelor de comparaţie este acţiunea de stabilire a unor
game (scări) de prototipuri pentru a servi la evaluarea tipului sau calităţii unui
produs sau pentru a determina, prin comparaţie, nivelul unei caracteristici (de
exemplu, scări de gri sau de albastru, pentru determinarea stabilităţii culorilor la
acţiunea unor factori externi, etaloane pentru aprecierea nuanţelor coloristice etc.).
Pentru atingerea obiectivelor sale strategice, standardizarea poate apela şi la
alte mijloace tactice, utilizate de regulă în cercetare, producţie, informatică etc., cu
condiţia verificării eficienţei lor practice.
Principiile standardizării
Activitatea de standardizare are la bază o serie de principii care, dacă sunt
aplicate, vor permite să se respecte mai bine regulile standardizării europene şi
internaţionale. Aceste principii se referă la următoarele:
1. Standardizarea, fiind o activitate socială şi economică, promovarea ei
trebuie să fie rodul colaborării tuturor celor interesaţi, cărora trebuie să li se
71
asigure accesul liber la elaborarea şi aprobarea standardelor, realizându-se în acest

fel consensul general sau cel puţin consensul părţilor interesate.
2. În activitatea de standardizare trebuie să se ţină cont şi să fie reprezentate
interesele publice.
3. Participarea la activitatea de standardizare are caracter voluntar, respectiv
nu se poate aplica nici-un fel de constrângere administrativă pentru a obliga o
persoană fizică sau juridică să execute sau să aplice o lucrare de standardizare.
4. Dezvoltarea standardizării naţionale trebuie realizată în corelare cu
evoluţia legislaţiei în vigoare, respectând regulile standardizării europene şi
internaţionale.
5. Standardul este considerat prin excelenţă un act de simplificare şi
reglementare, ce rezultă din efortul conştient al societăţii.
6. Necesitatea elaborării standardelor trebuie examinată deliberat, în funcţie
de natura lor, de nivelul de industrializare, de legile şi condiţiile în cadrul cărora
ele vor fi aplicate.
7. Pentru un domeniu dat, standardizarea trebuie să fie totală, complexă şi de
avangardă, respectiv să ţină cont de perspectiva dezvoltării economice.
8. Elaborarea standardelor presupune alegerea celei mai corespunzătoare
soluţii, în urma unei vaste documentări, astfel încât soluţia aleasă să fie
corespunzătoare pe timp îndelungat.
9. Pentru ca standardele să corespundă nivelului de dezvoltare economică,
ştiinţifică şi tehnică a societăţii, acestea trebuie să fie reexaminate la intervale
regulate de timp şi revizuite ori de cate ori este necesar.
10. Atunci când condiţiile de utilizare sau condiţiile de calitate ale
mărfurilor sunt precizate, acestea trebuie să fie însoţite de metode de determinare
în vederea verificării conformităţii cu specificaţia.
11. Orice prevedere înscrisă într-un document normativ trebuie pusă de
acord cu toate celelalte documente care se referă la aceeaşi problematică, ea
determinând schimbări în conţinutul standardelor conexe.
12. Standardul are valoare economică în momentul aplicării, iar acest lucru
este posibil prin caracterul de lege pe care îl pot avea anumite standarde sau prin
acceptarea benevolă (voluntară), din considerente economice, a standardelor
elaborate, aprobate şi publicate.
13. În toate lucrările de standardizare trebuie asigurate:
- transparenţa, coerenţa şi disponibilitatea publică;
- independenţa faţă de orice posibil interes specific predominant;
- caracterul fără scop lucrativ.
Principiile menţionate sunt moderne, generoase şi servesc o activitate –
standardizarea – utilă întregii umanităţi. Se constată că s-a renunţat definitiv la
protecţionism şi teritorialitate, principii care orientau activitatea de standardizare
din epocile de început şi care asigurau avantaje unora, în detrimentul masei de
producători şi consumatori.
72
4.3 ORGANISME INTERNAŢIONALE DE STANDARDIZARE
Realitatea economică a impus standardizarea internaţională care, în

anumite cazuri, urma să posede un caracter antemergător, precedând lucrările
naţionale de standardizare. Primii care au înţeles importanţa standardizării
internaţionale au fost specialiştii din domeniul electrotehnicii, care au creat
prima structură organizatorică internaţională cu preocupări pentru
standardizare: Comisia Electrotehnică Internaţională – CEI, care a luat fiinţă în
1906.
4.3.1 Standardizarea internaţională.
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO)
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare - ISO (International

Organization for Standardization) şi Comisia Internaţională de Electrotehnică -
IEC (International Electrotechnical Commission) formează sistemul internaţional
de standardizare (fig.4.1).
ISO şi IEC sunt organizaţii neguvernamentale, de nivel mondial, cu sediul la
Geneva. Orice ţară poate fi membru al acestei asociaţii prin institutul său naţional
de standardizare. La votare fiecare ţară deţine câte un vot. Asociaţia IEC a fost
fondată în 1906 şi este o organizaţie, ce are ca menire elaborarea şi publicarea
standardelor internaţionale în domeniile electrotehnic, electronic şi în alte domenii
înrudite, precum şi asigurarea conformităţii standardelor. IEC întruneşte peste 600
Comitete de Studii, Subcomitete şi Grupe de lucru.
Figura 4.1 - Piramida standardelor

Organizaţia Internaţională de Standardizare,
abreviat – ISO, al cărei denumire provine din
limba greacă ισιος = egal (în engleză:
International Organization for Standardization),
este o confederaţie internaţională de stabilire a
73
normelor în toate domeniile, cu excepţia electricităţii şi a electronicii, care sunt

reprezentate de IEC (în: engleză, International Electrotechnical Commission),
pentru telecomunicaţii ITU (în engleză, International Telecommunication Union).
Aceste trei organizaţii sunt unite în WSC (în engleză, World Standards
Cooperation).
De la 14 până la 26 octombrie 1946, la Londra a avut loc întrunirea de
organizaţii naţionale de norme din 25 de ţări. Acolo s-a hotărât organizarea unei
noi organizaţii, în care ISA (în engleză International Federation of the National
Standardizing Associations), înfiinţată în 1926, dar care şi-a oprit activitatea în
anul 1942 şi UNSCC (în engleză United Nations Standards Coordinating
Committee). Această nouă organizaţie, numindu-se ISO, şi-a preluat activitatea la
data de 23 februarie 1947.
ISO este reprezentată de peste 150 de ţări, fiecare ţară având câte un
reprezentant. Limbile oficiale sunt engleza şi franceza.
Deşi ISO se autodefineşte ca organizaţie nonguvernamentală, capacitatea sa
de a elabora standarde care pot deveni referinţe de legi – prin acorduri şi tratate –
face ca această organizaţie să fie mult mai puternică decât multe alte ONG-uri.
Participanţii au în compunere un organism de standardizare pentru fiecare ţară
membru, la care pot participa şi principalele corporaţii.
ISO cooperează strâns cu Comisia Electrotehnică Internaţională (IEC), care
este responsabilă pentru standardizarea echipamentelor electrice şi electronice.
ISO este sigla pentru „International Organization for Standardization”. Deşi
acest cuvânt este un acronim, el derivă şi de la termenul grecesc „ισιος”, care
înseamnă egal, izotonic, izomorf, izobar, izotop etc. Dacă ar fi fost doar un simplu
acronim atunci ar fi fost: OIS în română, IOS în engleză, OIN în franceză,
fondatorii însă au ales ISO ca abreviere universală.
Standardele ISO sunt numerotate, şi au un format de tipul: "ISO 99999:
yyyy: Titlul", unde "99999" este numărul standardului, "yyyy" este anul publicării,
şi "Titlul" descrie obiectul.
Standardele internaţionale ISO sunt elaborate de către cele 3511 organisme
tehnice, printre care 238 comitete tehnice (TC), 2592 grupuri de lucru (WG), 521
de subcomitete (SC) şi 160 grupuri ad-hoc (AHSG).
Portofoliul ISO în 2014 constituia 20493 standarde, inclusiv 1468 standarde
internaţionale şi standarde tip document publicate în 2014.
Orice ţară poate participa la lucrările ISO prin intermediul Comitetului
Tehnic Naţional, care ar trebui să fie unicul în ţara respectivă. În prezent, 165 de
ţări sunt membre ale organizaţiei ISO şi sunt divizaţi în trei categorii:
member bodies (119 de ţări) – este un membru reprezentativ al fiecărei
ţări, care participă şi exercită drepturi depline de vot la orice comitet tehnic;
74
¾ correspondent members (42 de ţări, printre care şi Republica Moldova) –

este un membru corespondent, o organizaţie a ţării respective, activitatea căreia
este desfăşurată în scopul elaborării standardelor naţionale, acest membru al ISO
nu este un participant activ în activitate tehnică şi politică al acestei organizaţii,
însă este informată cu toate activităţile ei;
¾ subscriber membership (4 de ţări) – acest statut de membru subscris este
acordat ţărilor cu o economie slab dezvoltată, pentru care sunt stabilite taxe de
membru reduse, fiindu-se informat cu standardele internaţionale.
În figura 4.2 este prezentată diagrama de standarde ISO elaborate pe
domenii şi ramuri.
Figura 4.2 – Diagrama elaborării standardelor ISO pe domenii şi ramuri
Republica Moldova este reprezentată la ISO de către Institutul Naţional de

Standardizare din Republica Moldova şi face parte din correspondent members.
Standardele Internaţionale conţin recomandări pentru standardele naţionale
echivalente, dar pot fi utilizate şi direct, ca, de exemplu, în cazul întreprinderilor
multinaţionale sau a ţărilor în curs de dezvoltare care n-au instituţii de
standardizare suficient dezvoltate.
Membrii deplini ai CEI au drepturi depline de a participa în activitatea
comitetelor tehnice şi ale diferitor subcomitete în calitate de:
membru participant (Participating member: P-member include 30 de
Comitete) cu obligaţii de vot, participare la adunări sau membru observator
(Observer member: O-member include 53 de Comitete) care are un statut de
observator însă cu drepturi de a lua cunoştinţă cu documentele comitetelor şi de a
comenta /participa la dezbateri, precum şi de a participa la adunări.
75
4.3.2 Standardizarea europeană
Circulaţia şi schimbul de mărfuri dintre ţările unor regiuni geografice nu se

pot realiza în condiţii optime dacă documentele normative nu sunt armonizate,
echivalente sau chiar identice.
Folosirea în acest scop numai a standardelor internaţionale nu rezolvă în
condiţii optime necesităţile regionale întrucât acestea abordează o problematică de
importanţă universală, nu reflectă specificul local şi nu sunt elaborate în
momentele favorabile ale pieţelor mai dinamice, aşa cum sunt cele ale ţărilor
apropiate teritorial şi economic. Din această cauză unele ţări europene, americane,
asiatice, arabe au promovat acţiuni de standardizare la nivel regional şi şi-au creat
organisme de standardizare corespunzătoare.
Astfel, ţările din Uniunea Europeană au întreprins lucrări sistematice pentru
rezolvarea unor probleme de standardizare internaţională, în scopul promovării
unui comerţ internaţional eficient.
În cadrul Uniunii Europene au fost iniţiate lucrări pentru întărirea şi
dezvoltarea cooperării în domeniul standardizării. Au fost organizate reuniuni ale
funcţionarilor guvernamentali însărcinaţi cu politica de standardizare din ţările lor,
în care s-au analizat posibilităţile de eliminare a obstacolelor de natură tehnică care
îngreunează comerţul internaţional şi s-au stabilit domeniile şi produsele prioritare
pentru standardizarea internaţională.
Principiile, regulile şi metodele stabilite iniţial pentru standardizarea la nivel
european nu au favorizat elaborarea documentelor normative în ritmul alert
solicitat de realităţile economice. Astfel, luarea deciziilor numai cu unanimitate de
voturi întârzia adoptarea documentelor normative.
Metoda armonizării detaliate crea dificultăţi la specificarea produselor pană
la cele mai neînsemnate amănunte.
Principiul armonizării opţionale, care admitea existenţa simultană a
reglementărilor europene şi a variantelor naţionale, menţinea diferenţele
conceptuale în tratarea unor produse, ceea ce crea în continuare dificultăţi în
schimburile internaţionale de mărfuri.
Cartea verde adoptată de Consiliul Comunităţii Europene stabileşte noi
obiective şi principii ale standardizării europene, dând, prin noua abordare, un
impuls substanţial activităţii de elaborare a documentelor normative. Printre
aspectele noi stabilite prin Cartea verde referitoare la dezvoltarea standardizării se
pot exemplifica:
- antrenarea cu prioritate în activitatea de standardizare a profesioniştilor,
consumatorilor şi a experţilor industriilor europene;
- implicarea mai activă a statelor în susţinerea activităţii de standardizare
europeană;
- susţinerea activităţii de standardizare prin finanţarea unui program
multinaţional în acest domeniu;
76
4.3.2 Standardizarea europeană 77
- perfecţionarea structurii organizatorice prin înfiinţarea de organisme

europene sectoriale de standardizare.
Totodată sunt evidenţiate principiile care stau la baza activităţii de
standardizare europeană şi anume:
- selectarea domeniilor prioritare care necesită standarde şi a prescripţiilor
incluse în conţinutul acestora;
- cooperarea mai intensă a părţilor interesate în procesul de elaborare a
standardelor;
- simplificarea specificaţiilor referitoare la produse, procese, servicii etc.,
pentru a diminua efectele negative ale tendinţei de complexare;
- implementarea reală a standardelor în activitatea umană şi, dacă este
nevoie, aplicarea acestora pe cale legală, ţinând cont de natura standardului, de
nivelul industrializării, de legislaţia existentă şi de condiţiile specifice din ţara
respectivă;
- verificarea conformităţii dintre performanţele unui produs şi prevederile
standardului corespunzător;
- examinarea periodică şi dacă este cazul revizuirea standardelor care au
devenit necorespunzătoare.
Activitatea de standardizare europeană este condusă cu responsabilitate,
coordonat, urmărindu-se în permanenţă obţinerea unei eficienţe economice optime.
În acest scop trebuie optat pentru armonizarea totală a documentelor normative,
ceea ce presupune transpunerea standardelor europene în standardele naţionale sau
folosirea directă a acestora, elaborarea standardelor pe bază sectorială, riguros
coordonată, pentru a se evita irosirea resurselor umane şi financiare prin efectuarea
în paralel a aceloraşi lucrări şi instituirea unui sistem european de standardizare,
capabil să organizeze activitatea şi să gestioneze rezultatele acestuia.
Organismele europene de standardizare create în acest scop sunt:
- Comitetul European de Standardizare (CEN) – asociaţie internaţională
înfiinţată pentru a conduce cooperarea dintre organismele naţionale de
standardizare din ţările Europei, cu obiectivul de a adopta, prin consens şi
transparenţă – standardele europene (EN).
Comitetul se preocupă de programarea, finanţarea, organizarea, promovarea
şi perfecţionarea activităţii de standardizare europeană.
CEN se ocupă de standardizarea tuturor domeniilor, cu excepţia domeniului
electrotehnic şi cel al telecomunicaţiilor.
- Comitetul european de standardizare pentru electrotehnică
(CENELEC) – organizaţie internaţională care are ca obiectiv elaborarea
standardelor europene în domeniul electrotehnic şi electronic şi adoptarea
77
standardelor CEI (Comisia Electrotehnică Internaţională) ca standarde europene,

cu scopul de a defini condiţiile de acces pe piaţa europeană a produselor şi
serviciilor electrotehnice şi electronice. CENELEC realizează totodată
coordonarea programelor de certificare şi de încercări în electrotehnică.
- Institutul European de Standardizare în Telecomunicaţii (European
Telecommunications Standards Institute, ETSI) reuneşte eforturile
organizaţiilor europene care activează în telecomunicaţii, informatică, radio şi
televiziune pentru elaborarea de standarde ES şi ETS (de telecomunicaţii) preluând
activitatea de standardizare în telecomunicaţii de la Conferinţa Administraţiilor
Europene de Poştă şi Telecomunicaţii (CEPT).
ETSI are o structură diferită de celelalte organisme europene de
standardizare întrucât membrii săi nu sunt organismele naţionale de standardizare
(are însă acorduri cu acestea), ci regii naţionale care se ocupă de telecomunicaţii,
operatori ai reţelelor publice, firme care acţionează pe piaţa de echipamente şi
utilizatori ai serviciilor de telecomunicaţii, precum şi institute de cercetări şi firme
de consultanţă în domeniu.
Procesul de standardizare european se realizează prin Comitete Tehnice la
lucrările cărora participă delegaţi sau mandataţi ai organismelor naţionale.
Deciziile consiliilor comitetelor tehnice se trimit sub formă de proiecte de
standarde (ENV) sau de documente de referinţă (PQ, pentru probleme
procedurale), în anchetă la toţi membrii săi, care comunică poziţia lor faţă de
proiecte în maximum 6 luni. În baza observaţiilor primite se întocmeşte proiectul
final care este supus votului formal şi devine EN, ES, ETS sau document final. În
baza acestora se întocmesc standardele naţionale.
4.4 STANDARDIZAREA ÎN REPUBLICA MOLDOVA

4.4.1 Strategii de dezvoltare şi principii de funcţionare
În perioada anilor 1991-1992, în cadrul Guvernului RSSM, activau două

Departamente separate – Departamentul de Stat pentru Standardizare şi Metrologie
şi Departamentul de Stat pentru Supraveghere Tehnică. În septembrie 1992, în
urma comasării acestor două Departamente a fost fondat Departamentul de Stat
pentru Standardizare, Metrologie şi Supraveghere Tehnică (DSSMST) cu funcţii
de bază ale Organismelor Naţionale de Standardizare, Metrologie, Certificare şi cu
funcţii de supraveghere şi control.
În urma modificărilor care au avut loc în perioada 1992-2006 în structura
Guvernului, a fost modificată şi denumirea DSSMST, dar funcţiile de bază au
rămas aceleaşi. Ultima modificare a avut loc în 2005, când Departamentul a fost
reorganizat în Serviciul Standardizare şi Metrologie (SSM), în cadrul căruia au
activat două Inspectorate Principale de Stat – în Standardizare, Metrologie şi
78
Protecţia Consumatorilor şi pentru Supraveghere Tehnică a Obiectelor Industriale

Periculoase.
Conform Hotărârii Guvernului nr.996 din 27.12.12 au fost create începând
cu ianuarie 2014 Institutul Naţional de Metrologie (I.N.M.), Institutul Naţional de
Standardizare (I.N.S.) şi Întreprinderea de Stat „Centrul de Metrologie Aplicată şi
Certificare” (CMAC).
Misiunea principală a Institutului Naţional de Standardizare este dezvoltarea
standardizării naţionale şi participarea la standardizarea europeană, regională şi
internaţională. Institutul Naţional de Standardizare are următoarele funcţii de
bază:
- asigurarea existenţei standardelor naţionale ca documente de referinţă
pentru evaluarea conformităţii produselor şi serviciilor cu destinaţia lor;
- protecţia intereselor consumatorilor şi ale statului prin asigurarea calităţii
produselor şi serviciilor, a caracterului inofensiv al acestora pentru viaţa,
sănătatea, ereditatea şi securitatea oamenilor, pentru bunurile materiale, regnul
animal şi cel vegetal, pentru mediul ambiant;
- înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului;
- asigurarea interschimbabilităţii, compatibilităţii tehnice şi informaţionale a
produselor;
- organizarea instruirilor şi perfecţionarea continuă a nivelului profesional în
domeniul infrastructurii calităţii;
- menţinerea şi îmbunătăţirea continuă a sistemului naţional de
standardizare;
Baza legislativă a activităţii Institutului Naţional de Standardizare, precum şi
a standardizării în Republica Moldova o reprezintă legile:
Legea Republicii Moldova cu privire la standardizare (nr. 590-XIII din 22
septembrie 1995). Prezenta lege stabileşte bazele juridice, sociale, economice şi
organizatorice ale activităţii de standardizare în Republica Moldova.
Standardizarea, ca factor important ce influenţează asupra întregii economii
naţionale, ocrotirii vieţii şi sănătăţii oamenilor, protecţiei mediului înconjurător şi
are menirea să înlăture barierele tehnice în calea integrării ţării în comerţul
internaţional, constituie prerogativa statului.
Legea metrologiei (nr. 647-XVIII din 17 noiembrie 1995). Prezenta lege
stabileşte bazele metrologiei legale şi are ca obiectiv asigurarea uniformităţii şi
exactităţii măsurilor, protejarea persoanelor fizice şi juridice, indiferent de tipul de
proprietate şi forma de organizare juridică, împotriva efectelor nocive ale
măsurilor incorecte sau false.
Legea Republicii Moldova privind activitatea de reglementare tehnică (nr.
420-XVI din 22 decembrie 2006). Prezenta lege stabileşte cerinţele generale faţă
de conţinutul şi modul de elaborare, publicare şi aplicare a reglementărilor tehnice
79
pentru a asigura transparenţa procesului de reglementare şi circulaţia liberă a

produselor şi serviciilor, stabileşte drepturile şi obligaţiile autorităţilor de
reglementare, precum şi cerinţele faţă de supravegherea pieţei în scopul protecţiei
pieţei interne de produsele periculoase, falsificate şi neconforme cerinţelor
prescrise şi/sau declarate.
Legea Republicii Moldova "Cu privire la evaluarea conformităţii
produselor" (nr. 186-XV din 24 aprilie 2003). Prezenta lege stabileşte cadrul legal
pentru evaluarea conformităţii produselor, utilajelor, proceselor, tehnologiilor,
sistemelor de producţie şi lucrărilor potenţial periculoase, software, sistemelor
calităţii şi serviciilor (denumite în continuare produse), precum şi pentru
supravegherea produselor plasate pe piaţă şi/sau utilizate în Republica Moldova în
scopul asigurării securităţii naţionale, evitării fraudelor, apărării drepturilor,
protecţiei vieţii, eredităţii, sănătăţii şi bunurilor consumatorilor, protecţiei
mediului. Domeniul legii cuprinde toate produsele plasate pe piaţă şi/sau utilizate
în Republica Moldova.
Legea privind protecţia consumatorilor (nr. 105-XV din 13 martie 2003).
Prezenta lege stabileşte bazele juridice pentru protejarea de către stat a persoanelor
în calitatea lor de consumatori ş.a.
4.4.2 Structura şi misiunea Institutului Naţional de Metrologie
Misiunea Institutului Naţional de Metrologie

Institutul Naţional de Metrologie (I.N.M.) are misiunea de a asigura
trasabilitatea şi respectiv, credibilitatea la nivel regional şi internaţional a
măsurărilor efectuate oficial în Republica Moldova.
În acest scop, cu suportul Guvernului Republicii Moldova şi asistenţa
Proiectului de Ameliorare a Competitivităţii a Băncii Mondiale, laboratoarele
I.N.M. au fost dotate cu echipamente de măsurare moderne, iar specialiştii
metrologi, au beneficiat de instruiri specializate şi transfer de experienţă cu
instituţii de metrologie, competenţa cărora este recunoscută la nivel internaţional.
Actualmente, I.N.M. prezintă o structură complexă, figura 4.3, compusă din
7 laboratoare ce constituie capacitatea de bază a instituţiei, de rând cu celelalte
departamente necesare pentru organizarea şi realizarea programelor de cercetare,
menţinere şi dezvoltare a bazei naţionale de etaloane.
Obiectivele Institutului Naţional de Metrologie

Acţionând în scopul realizării misiunii sale, echipa I.N.M. realizează un
spectru larg de activităţi pentru care utilizează echipamente moderne,
implementează tehnologii noi, aplică tehnici de măsurare şi cercetare şi se află
într-un proces de educaţie continuu.
80
În cadrul COOMET, organizaţie regională de metrologie recunoscută la

nivel internaţional, I.N.M. efectuează măsurări şi schimb de experienţă cu colegii
din Germania, România, Slovacia, Rusia, Georgia, Ucraina şi alte state. Prin
implementarea la nivel naţional a celor mai noi tehnici de măsurare, I.N.M.
urmăreşte obiectivul de asigurare a dreptului consumatorilor de a achita strict
volumul produselor consumate, de a asigura calitatea şi inofensivitatea produselor
alimentare ori siguranţa produselor farmaceutice, etc.
Actualmente nu există procese de producere care să nu implice măsurări. În
cazul produselor alimentare, diverse tipuri de măsurări asigură dozarea exactă a
componentelor din care este compus produsul, iar în cazul produselor preambalate,
mijloacele de măsurare asigură volumul exact al produsului indicat pe ambalaj. În
domeniul materialelor de construcţie există alte tipuri de măsurări, care asigură
dozarea corectă a componentelor betoanelor şi de calitatea cărora depinde direct
fiabilitatea construcţiilor. Acelaşi lucru îl constatăm şi în cazul producerii
medicamentelor, în industria constructoare de maşini, în cazul industriei petroliere
sau oricare altă producere.
Director general Consiliu

Tehnico-ştiinţific de metrologie
Manager SMC Consilier

Director ştiinţific
Director metrologie legală Director metrologie generală Director administrativ
Direcţia metrologie legală Direcţia metrologie aplicată Direcţia administrativă

Secţia documente normative Grup recepţie
Secţia evidenţă contabilă
Laborator mase şi derivatele şi economie
Secţia comunicare şi lor
planificare activităţi Secţia juridică, resurse umane
metrologice dezvoltare Laborator mărimi şi cancelarie
proiecte, cercetări, programe electromagnetice, frecvenţă
didactice şi formare personal şi timp
Secţia marketing, relaţii
Laborator mărimi termice internaţionale şi comunicare
Secţia aprobări de model şi umiditate
a mijloacelor de măsurare Laborator mărimi Secţia aprovizionare
dimensionale şi logistică
Laborator debite şi volume Centrul informaţional
Laborator mărimi Centrul de formare continuă

fizico-chimice
Laborator radiaţii ionizante
Figura 4.3 - Structura organizatorică a Institutului Naţional de Metrologie

81
Metrologia legală este o parte a metrologiei care asigura exactitatea si

uniformitatea măsurărilor efectuate în domenii de interes public.
Misiunea direcţiei:
- asigurarea uniformităţii şi exactităţii măsurărilor, efectuate în R.M.;
- protejarea persoanelor fizice şi juridice, independent de tipul de proprietate
şi forma organizatorică juridică, împotriva efectelor nocive ale măsurărilor
incorecte sau false.
Utilităţi:
- efectuarea lucrărilor tehnice în domeniul metrologiei legale: aprobări de
model a mijloacelor de măsurare, elaborare a proiectelor de documente normative
în domeniul metrologiei armonizate cu practica internaţională şi cea regională.,
expertize metrologice ale proiectelor de documente normative, elaborate pentru
domeniile de măsurări.
- realizarea acordurilor încheiate cu alte ţări privind recunoaşterea reciprocă
a rezultatelor aprobării de model, a rezultatelor verificărilor metrologice,
etalonărilor, a competenţei tehnice a laboratoarelor de verificări, de încercări şi
etalonări ale mijloacelor de măsurare şi ale materialelor de referinţă.
- consultarea autorităţilor administraţiei publice şi a persoanelor juridice şi
fizice în domeniul metrologiei legale.
- înregistrarea persoanelor juridice şi fizice care repară, vând, importă, pun în
funcţiune, montează şi închiriază mijloace de măsurare, precum şi a celor care
efectuează preambalarea produselor.
- gestionarea registrelor de stat ale mijloacelor de măsurare şi ale entităţilor
înregistrate în Sistemul naţional de metrologie.
- suportul metodologic la elaborarea de către părţile interesate a normelor de
metrologie legală şi a procedurilor de măsurare legale.
- gestionarea fondului naţional de documente normative în domeniul
metrologiei.
4.4.3 Structura şi misiunea Institutului Naţional de Standardizare
Institutul Naţional de Standardizare (INS). Misiunea INS

Organizarea şi funcţionarea I.N.S. sunt reglementate prin Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Standardizare, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 996 din 27 decembrie 2012 privind unele măsuri de
reformare a sistemului infrastructurii calităţii.
I.N.S. este o instituţie publică, în subordinea Ministerului Economiei şi are
drept scop realizarea politicii de stat în domeniul standardizării, în conformitate cu
prevederile Legii nr. 590-XIII din 22 septembrie 1995 cu privire la standardizare.
Pe lingă I.N.S. este creat Consiliul de standardizare, care este un organism
consultativ în probleme de strategie şi dezvoltare în domeniul standardizării, care
82
activează în baza Regulamentului aprobat prin ordinul Ministrului economiei nr.

116 din 02.07.2013.
Structura Institutului Naţional de Standardizare include 7 subdiviziuni
interne. Efectivul-limită al Institutului Naţional de Standardizare este constituit din
41 de unităţi.
Organigrama I.N.S. este prezentată în figura 4.4. Misiunea I.N.S. constă în
facilitarea ameliorării competitivităţii economiei naţionale, asigurarea creşterii
durabile şi a bunăstării populaţiei, precum şi a utilizării sustenabile a resurselor, prin
punerea la dispoziţie a standardelor moldovene corespunzătoare cerinţelor de piaţă şi
armonizate cu standardele Europene şi internaţionale.
Figura 4.4 - Structura organizatorică a Institutului Naţional de Standardizare
În vederea realizării misiunii sale, I.N.S. are următoarele atribuţii principale:

1) stabilirea principiilor şi metodologiei standardizării naţionale, în
conformitate cu prevederile Legii cu privire la standardizare şi cu regulile
standardizării europene şi internaţionale, prin intermediul codurilor de bună
practică în domeniul standardizării;
2) colaborarea în domeniul standardizării cu organisme similare din alte ţări;
3) înregistrarea şi coordonarea activităţii comitetelor tehnice de
standardizare;
4) elaborarea programului de standardizare naţională în baza solicitărilor
părţilor interesate;
5) aprobarea, adoptarea, înregistrarea standardelor şi prestandardelor
naţionale, a codurilor de bună practică în domeniul standardizării, precum şi
confirmarea, modificarea şi anularea acestora în procesul examinării periodice;
6) publicarea şi difuzarea standardelor şi prestandardelor naţionale, a
codurilor de bună practică în domeniul standardizării;
83
7) editarea şi difuzarea publicaţiei sale oficiale în Buletinul de Standardizare

şi a altor publicaţii din domeniul standardizării naţionale;
8) publicarea în Buletinul de Standardizare, cu scopul de a asigura
informarea publicului, a informaţiilor referitoare la programul de standardizare
naţională, comitetele tehnice de standardizare, data adoptării, publicării, anulării,
modificării, după caz, a standardelor şi prestandardelor naţionale, a codurilor de
bună practică în domeniul standardizării, alte informaţii relevante privind
standardizarea naţională;
9) asigurarea participării organismului naţional de standardizare la
activitatea organizaţiilor internaţionale şi regionale de standardizare
neguvernamentale;
10) formarea şi gestionarea Fondului naţional de standarde;
11) instituirea şi gestionarea registrelor sistemului naţional de standardizare;
12) realizarea colaborării internaţionale în domeniul standardizării prin
reprezentarea Republicii Moldova în organizaţiile internaţionale şi regionale de
standardizare neguvernamentale;
13) formarea profesională în domeniul standardizării prin organizarea unor
cursuri de specialitate sau a altor forme de pregătire profesională, precum şi prin
coordonarea programelor didactice de specialitate în învăţământul public şi cel
privat;
14) pregătirea şi atestarea experţilor în domeniul standardizării;
15) avizarea proiectelor de liste ale standardelor conexe la reglementările
tehnice elaborate sau în curs de elaborare şi conlucrarea, la solicitare, cu
autorităţile de reglementare în cadrul examinării periodice a listelor de standarde
conexe aprobate;
16) asigurarea lucrărilor de secretariat ale Consiliului de standardizare.
Obiectivele strategice ale I.N.S. pe perioada 2014-2016 sunt:
1) armonizarea standardelor naţionale cu standardele europene şi internaţionale;
2) promovarea beneficiilor standardelor;
3) intensificarea participării Republicii Moldova la standardizarea regională şi
internaţională;
4) consolidarea cadrului instituţional în domeniul standardizării;
Serviciile I.N.S. sunt:
- publicarea şi difuzarea documentelor normative în domeniul standardizării
(standarde şi prestandarde naţionale, coduri de bună practică);
- actualizarea documentelor normative în domeniul standardizării;
- consultarea documentelor normative în domeniul standardizării;
- editarea şi difuzarea buletinului de standardizare.
4.4.4 Colaborarea internaţională şi regională în domeniul metrologiei
Organismul Naţional de Metrologie este abilitat de către Guvernul Republici

Moldova cu dreptul de a reprezenta Republica Moldova în organizaţiile
84
internaţionale, interstatale şi regionale din domeniul metrologiei de a încheia

acorduri de colaborare în domeniul respectiv cu organizaţiile de profil din alte ţări.
I.N.M. din Republica Moldova colaborează cu instituţii similare din statele
membre ale C.S.I., România, S.U.A., Germania, Turcia, Bulgaria, Ţările Baltice,
Polonia, etc.
Principalele direcţii de colaborare fiind:
- acreditarea;
- asistenţa tehnică;
- încercările de certificare a produselor;
- schimbul de documente normative;
- verificările metrologice;
- schimbul de experienţă;
- stagierea specialiştilor;
- recunoaşterea reciprocă a certificatelor de conformitate;
În prezent, în domeniul metrologiei, Republica Moldova participă la:
Organizaţia Internaţionala de Standardizare (ISO), ca membru
corespondent;
Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi a Organizaţiei Internaţionale
de Metrologie "Convenţia Metrului", ca membru asociat din 2005;
Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală (OIML), ca membru
corespondent din 1995;
Organizaţia Instituţiilor Metrologice de Stat a ţărilor din Europa Centrală
şi de Est (COOMET) ca membru cu drepturi depline din 1997;
Consiliul Eurasiatic de Standardizare, Metrologie şi Certificare în cadrul
CSI (EASC), din 1992;
Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală (OIML)
În baza Hotărârii Parlamentului Republicii Moldova nr. 441-XIII din 27
aprilie 1995 pentru aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Internaţională de
Metrologie Legală (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27/306 din 18 mai
1995) Republica Moldova este membru corespondent la OIML.
Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală (OIML) este o organizaţie
interguvernamentală, creată în 1955 de către Convenţia Internaţională de
Metrologie Legală la Paris. OIML are următoarele scopuri:
de a determina principiile generale ale metrologiei legale;
de a studia scopul unificării problemelor cu caracter legislativ şi
reglementările metrologice legale care au soluţii cu caracter internaţional;
de a stabili un proiect de legi şi de reglementări tehnice asupra
mijloacelor de măsurare legale şi utilizarea lor;
85
a elabora un proiect de organizare materială a unui serviciu tip de

verificări şi control al mijloacelor de măsurare;
de a fixa caracteristicile şi calităţile necesare şi suficiente care trebuie să
le prezinte mijloacele de măsurare aprobate de statele membre şi pentru care
aplicarea poate fi recomandată pe plan internaţional.
Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală cuprinde: Conferinţa
Internaţională de Metrologie Legală, Comitetul Internaţional de Metrologie Legală
(CIML), Biroul Internaţional de Metrologie Legală (BIML).
Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală este compusă din state
membre, state care participă activ la lucrările tehnice şi din state corespondente,
ţări ce au aderat la OIML şi sunt în drept de a utiliza baza normativă a OIML.
Organul suprem al OIML este Conferinţa Internaţională de Metrologie
Legală (CIML) care se întruneşte o dată în 6 ani cu participarea reprezentanţilor
oficiali a ţărilor membre, pentru a defini politica generală şi orientarea bugetară a
Organizaţiei şi pentru a promova punerea în aplicare la nivel naţional a directivelor
de metrologie a OIML. Conferinţa Internaţională de Metrologie Legală este
compusă din delegaţii statelor membre ale OIML şi observatorii ce îi reprezintă pe
membrii corespondenţi şi instituţiile internaţionale şi regionale.
Comitetul Internaţional de Metrologie Legală reprezintă comitetul de
conducere a OIML. CIML se reuneşte în fiecare an pentru a continua progresul
tehnic ale Organizaţiei şi funcţionarea ei administrativă. Comitetul este compus
din reprezentanţi desemnaţi de statele membre ale OIML. Ceilalţi membri ai
CIML sunt numiţi de membrii onoraţi în momentul alegerii funcţiei lor, în nume
de mulţumire a contribuţiei lor excepţionale în lucrul Organizaţiei.
Organul executiv al OIML este Biroul Internaţional de Metrologie Legală
(BIML). BIML execută funcţiile secretariatului OIML şi coordonează activităţile
secretariatului constituit din specialişti ai statelor membre, care au în funcţie
elaborarea reglementărilor OIML. BIML are funcţia de a informa membrii CIML
şi de a coordona lucrul tehnic întreprins de comitetele tehnice ale OIML (18 la
număr), de a organiza reuniunile Conferinţei şi a Comitetului OIML şi de a
gestiona bugetul Organizaţiei.
Colaborarea Organismului Naţional de Metrologie cu OIML a contribuit la
elaborarea bazei legislative (Legii metrologiei) şi a bazei normative (standarde,
regulamente), armonizate cu cerinţele expuse în Legea metrologiei internaţională
D-1 E:2004 şi documentele OIML. Aderând la OIML, Republica Moldova a
primit dreptul de utilizare a tuturor categoriilor de documente (D, R, P, B, V)
elaborate în cadrul OIML. În activitatea de legalizare a utilizării mijloacelor de
măsurare pe teritoriul Republicii Moldova se folosesc la direct documente şi
recomandări elaborate în cadrul OIML.
86
Fiind membru corespondent la OIML, Republica Moldova obţine o serie de

beneficii: primeşte publicaţiile, recomandările internaţionale, buletinele şi deciziile
şedinţelor Conferinţei Generale de Metrologie Legală. Pentru participare la
asigurarea uniformităţii internaţionale a măsurărilor şi crearea Sistemului global de
măsurări, documentele sunt de interes major pentru Republica Moldova. Astfel,
Republica Moldova beneficiază pe deplin de avantajele statutului de membru
corespondent la OIML, achitând regulat cotizaţiile anuale.
În cazul în care Republica Moldova îşi va retrage calitatea de membru sau
va fi exclusă din OIML din cauza neonorării obligaţiilor sale, Republica Moldova
nu va putea asigura implementarea şi armonizarea documentelor normative
naţionale din domeniul metrologiei cu recomandările şi directivele europene.
Informaţii suplimentare despre organizaţia în cauză pot fi accesate pe situl:
www.oiml.org.
Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi a Organizaţiei Internaţionale
de Metrologie "Convenţia Metrului"
În baza Legii nr.327-XVI din 15 decembrie 2005 privind aderarea Republicii
Moldova la Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi a Organizaţiei
Internaţionale de Metrologie "Convenţia Metrului" (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.1-4/12 din 6 ianuarie 2006), Republica Moldova aderă la
Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi a Organizaţiei Internaţional de
Metrologie "Convenţia Metrului" în calitate de membru asociat.
"Convenţia Metrului" fondată la 20 mai 1875, prin semnarea documentului
diplomatic "Convenţia Metrului", iniţial semnat de 17 state ale lumii, printre care
Rusia, România, Japonia, SUA, Anglia etc., iar în prezent este semnat de 111 state.
Semnarea documentului diplomatic menţionat a pus începutul colaborării
internaţionale în domeniul metrologiei. "Convenţia Metrului" a avut şi are
influenţă asupra progresului tehnic şi ştiinţific în toate statele lumii, deoarece
graţie ei, a fost introdus Sistemul Metric de Măsuri, în baza căruia a fost creat
Sistemul Internaţional de Unităţi (SI), care contribuie la asigurarea uniformităţii
internaţionale a măsurărilor, la dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice,
tehnice şi ştiinţifice.
Organizaţia Internaţională de Metrologie "Convenţia Metrului" are
următoarea structură:
Organul legislativ:
Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi;
Organe executive:
Comitetul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi cu subcomitete pe domenii
de măsurări;
Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi.
87
Scopul colaborării Republicii Moldova cu Organizaţia Internaţională de

Metrologie "Convenţia Metrului" este de a rezolva, în contextul internaţional,
următoarele probleme:
de asigurare a uniformităţii măsurărilor la nivel naţional, regional şi
internaţional - premisă de integrare în Uniunea Europeană, de excludere a
barierelor tehnice în calea comerţului mondial;
de semnare a Aranjamentului de recunoaştere mutuală a etaloanelor
naţionale, de referinţă şi a certificatelor de etalonări şi măsurări eliberate de
institutele naţionale de metrologie (Aranjamentul CIMP - MRA);
de armonizare a Sistemului Naţional de Metrologie cu cerinţele
directivelor europene „Noua Abordare” în domeniul metrologiei;
de stabilire a gradului de echivalenţă a etaloanelor de referinţă ale
Republicii Moldova şi de obţinere a încrederii măsurărilor efectuate în Republica
Moldova;
de promovare a produselor autohtone pe piaţa mondială prin testări
unice;
Republica Moldova, fiind membră la Conferinţa Generală de Măsuri şi
Greutăţi a Organizaţiei Internaţionale de Metrologie "Convenţia Metrului" nu va
atrage:
modificarea cadrului legislativ şi normativ existent;
crearea organelor interstatale;
arenda suprafeţelor suplimentare pentru îndeplinirea obligaţiilor;
procurarea şi crearea sistemului informaţional, deoarece, pentru
conlucrarea cu BIMG, se va utiliza poşta electronică şi serviciile internet-ului;
sancţiuni economice în cazul neexecutării condiţiilor de membru asociat.
COOMET - colaborarea eurasiatică a Instituţiilor Naţionale de Metrologie
Colaborarea eurasiatică a Instituţiilor Naţionale de Metrologie – COOMET a

fost fondată în iunie 1991. Actualmente membrii COOMET sunt organismele de
metrologie ale Republicii Moldova, Rusiei, Ucrainei, României, Lituaniei,
Slovaciei, Cubei şi ale altor ţări.
Activitatea COOMET se bazează pe cooperarea în următoarele domenii:
standardele mărimilor fizice, metrologia legală, acreditarea şi sistemele de
management al calităţii, informaţiile şi învăţământul.
Principiile cooperării în interiorul COOMET sunt egale cu principiile
stabilite de organizaţiile Europei Occidentale. Memorandumul cooperării
COOMET exprimă aceleaşi intenţii, ca Memorandumul EUROMET, dar regulile
procedurilor sunt aceleaşi. El presupune că asemănările principiilor şi asemănarea
formelor servesc la simplificarea operaţiilor de combinare posibile, la unirea a
două regiuni ale Europei şi contribuie la integrarea globală aşteptată. Diferenţa
88
formală este că ramurile de activitate a COOMET sunt mult mai largi şi cuprind
anumite probleme hotărâte în Europa Occidentală de organizaţiile WELMEC şi
EA.
Scopurile COOMET sunt:
asistenţă în luarea deciziilor efective în problema uniformităţii
măsurărilor, a unităţilor de măsură şi exactităţii rezultatelor de măsurare;
asistenţă în dezvoltarea cooperării economice naţionale şi eliminarea
barierelor tehnice în calea comerţului mondial;
crearea colaborărilor serviciilor metrologice ale statelor eurasiatice cu
colaborarea serviciilor analogice a altor regiuni şi, în particular, cooperarea
măsurărilor de interes comun între organizaţiile EUROMET, EA, WELMEC,
APMP şi APLMF.
În baza Memorandumului de colaborare la COOMET, Republica Moldova
este membră cu drepturi depline la aceasta din 1997. Direcţiile de bază ale
cooperării cu COOMET le reprezintă etaloanele fizice de măsură, metrologia
legală, acreditarea şi sistemele de management al calităţii, informaţie şi
Învăţămînt, şi pe domenii tematice de cooperare (începând cu domeniul masei
până la materialele de referinţă).
Activitatea COOMET se realizează în corespundere cu Programul de
dezvoltare şi cu Programul de lucru al COOMET, formulate din temele
(proiectele) comune realizate de statele membre ale COOMET.
Organismul Naţional de Metrologie (Serviciul Standardizare şi Metrologie)
împreună cu Institutul Naţional de Metrologie al Republicii Moldova (INSM)
participă la lucrările următoarelor comitete tehnice:
CT 1 Comitetul Unit pe etaloane cu 12 subcomitete pe domenii de măsurări
CT 1, CT 12;
CT 2 Comitetul Tehnic pe Metrologia Legală cu subcomitete pe evaluarea
competenţelor tehnice ale laboratoarelor de verificări, de încercări ale mijloacelor
de măsurare, pe armonizarea legilor şi normelor de metrologie, în corespundere cu
OIML;
CT 3 Forumul Calităţii COOMET (QF);
CT 4 Comitetul Tehnic pe informaţie şi studii.
Colaborarea în domeniul etaloanelor unităţilor fizice de măsură se efectuează
prin intermediul CT 1. În programul lui de lucru intră temele pe analiza situaţiei
bazei de etaloane în diverse domenii de măsurări, în rezultatul căruia s-au
determinat tendinţele de perfecţionare a etaloanelor actuale şi a creării noilor
parteneri în acest domeniu.
EASC- consiliului Interstatal de Standardizare, Metrologie şi Certificare
În cadrul organizaţiei EASC, Republica Moldova lucrează în baza Acordului
cu privire la promovarea unei politici coordonate în domeniul standardizării,
89
metrologiei şi certificării, semnat la Moscova la 13 martie 1992 (EASC) şi care a

fost ratificat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1356-XIII din 22
octombrie 1997.
Consiliul interstatal de standardizare, metrologie şi certificare - EASC al
Comunităţii Statelor Independente (CSI) este organ interguvernamental al CSI de
elaborare şi organizare a coordonării politicii în domeniul standardizării,
metrologiei şi certificării. Consiliul interstatal de standardizare, metrologie şi
certificare este format în conformitate cu Acordul de promovare a politicii
coordonate în domeniul standardizării, metrologiei şi certificării din 13 martie
1992 pentru coordonarea lucrărilor în domeniul standardizării, metrologiei şi
certificării, determinarea direcţiilor iniţiale interstatale de standardizare, certificare
şi acreditare în domeniile de activitate indicate.
Organul superior al Consiliului naţional de standardizare, metrologie şi
certificare este şedinţa Consiliului naţional de standardizare, metrologie şi
certificare, care se organizează de două pe an în diferite ţări membre ale EASC. În
perioada dintre şedinţe, conducerea lucrărilor Consiliului o efectuează
preşedintele. Funcţia de preşedinte a Consiliului naţional de standardizare,
metrologie şi certificare o execută periodic conducătorii organelor naţionale de
metrologie, standardizare şi certificare. Organul de lucru al Consiliul naţional de
standardizare, metrologie şi certificare este Biroul de standarde în componenţa
unui grup de experţi şi a Centrului informaţional regional. Pe lângă Consiliul
naţional de standardizare, metrologie şi certificare sunt formate mai mult de 230
de comitete tehnice interstatale de standardizare.
Consiliul naţional de standardizare, metrologie şi certificare este considerat
de către Organul Internaţional de Standardizare (ISO) "Organ regional de
standardizare ca Consiliul Eurasiatic de Standardizare, Metrologie şi Certificare
(EASC). Activitatea EASC se execută în conformitate cu Hotărârea despre
Consiliul interstatal de standardizare, metrologie şi certificare. Executarea şi
îndeplinirea lucrărilor de standardizare interstatală se execută în conformitate cu
procedurile organului interstatal de standardizare, metrologie şi certificare.
În cadrul EASC problemele ce ţin de domeniul metrologiei se rezolvă de
Comisia Tehnico-ştiinţifică şi grupurile de lucru pe problemele de incertitudine a
măsurărilor şi a controlului nedistructiv. Graţie activităţilor de metrologie, în
cadrul ei s-a aprobat şi lucrează cu succes Acordul de recunoaştere mutuală a
rezultatelor încercărilor de aprobare de model, atestărilor metrologice, verificărilor
şi etalonărilor mijloacelor de măsurare, ceea ce face posibil ca mijloacele de
măsurare autohtone să se plaseze pe pieţele statelor semnatare fără testări
suplimentare.
Se merită de menţionat că, datorită colaborării Republicii Moldova cu
organizaţiile regionale de metrologie, se asigură trasabilitatea măsurărilor în
90
Republica Moldova în măsura posibilităţilor tehnice ale Bazei naţionale de

etaloane, specialiştii desfăşoară stagiuni, se armonizează baza normativă în
domeniul metrologiei.
Informaţii suplimentare despre organizaţia în cauză pot fi accesate pe site-ul:
www.easc.org.
4.4.5 Trasabilitatea şi incertitudinea – condiţii de recunoaştere

a rezultatelor măsurărilor efectuate în Republica Moldova
Încrederea în calitatea produselor şi serviciilor este, în foarte mare măsură,

determinată de încrederea în calitatea proceselor de măsurare, altfel spus, în
calitatea rezultatelor măsurărilor, implicate în realizarea produselor respective.
Acest lucru este integral valabil atât pentru serviciile realizate de către
laboratoarele de încercări ale produselor, cât şi pentru cele prestate de către
laboratoarele de etalonări metrologice. În domeniul metrologiei, „calitatea”
rezultatelor măsurărilor este evaluată prin intermediul caracteristicii definite drept
„incertitudine de măsurare”. Incertitudinea rezultatului unei măsurări reflectă
imposibilitatea cunoaşterii exacte a valorii măsurandului. Rezultatul unei măsurări
după corectarea pentru efectele sistematice identificate rămâne, încă, numai o
estimaţie a valorii măsurandului, din cauza incertitudinii care provine din efectele
aleatorii şi corectarea imperfectă a rezultatului pentru efectele sistematice.
Asigurarea trasabilităţii măsurărilor constituie o premisă pentru o estimare corectă
a incertitudinii de măsurare.
Definiţia trasabilităţii sună în modul următor: „Proprietate a rezultatului
unei măsurări sau a valorii unui etalon de a putea fi raportate la referinţe
stabilite, de regulă, etaloane naţionale sau internaţionale, prin intermediul unui
lanţ neîntrerupt de comparări, toate intercomparările efectuându-se cu
incertitudini determinate.”
Una dintre cerinţele globalizării măsurărilor este trasabilitatea etaloanelor
naţionale de referinţă ale statelor lumii la baza internaţională de etaloane a
Biroului Internaţional de Măsuri şi Greutăţi al Organizaţiei Internaţionale de
Metrologie „Convenţia Metrului”.
Trasabilitatea constituie cheia obţinerii unor rezultate adecvate, în particular
în ceea ce priveşte: exactitatea, comparările interlaboratoare şi consistenţa, toate
raportate la o anumită perioada de timp. Mai mult ca atât, barierile în calea
comerţului mondial se reduc esenţial pe măsură ce trasabilitatea măsurărilor creşte.
Trasabilitatea implică următoarele elemente esenţiale:
un lanţ neîntrerupt de comparaţii, care urcă până la o referinţa
acceptata de către toate părţile, de regulă un etalon naţional sau un etalon
internaţional;
91
incertitudinea de măsurare: trebuie cunoscută pentru toate treptele

lanţului de intercomparări, prin intermediul unor metode de calcul sau evaluare
agreate;
documentarea: fiecare treaptă a lanţului de comparaţii trebuie realizată
în baza unor proceduri documentate şi acceptate, iar rezultatele trebuie
înregistrate;
referinţa la unităţile SI: lanţul de intercomparări, daca este posibil,
trebuie sa aibă în vârf, un etalon primar care reproduce unitatea de măsură
corespunzătoare din SI.
perioada de etalonare: referinţele implicate în asigurarea trasabilităţii
trebuie etalonate, la intervale de timp adecvate; mărimea acestor intervale depinde
de o serie de caracteristici tehnico-economice, ca de exemplu: valoarea informaţiei
de măsurare, incertitudinea de măsurare cerută, intensitatea şi duritatea regimului
de exploatare a echipamentului de măsurare, performanţele de fiabilitate
metrologica a echipamentului, recomandările fabricantului privind stabilitatea etc.
Calitatea proceselor serviciilor produselor este în dependenţă directă de
faptul că mijloacele de măsurare utilizate sunt trasabile la nivel naţional, regional
sau internaţional.
De aceea, laboratoarele metrologice şi laboratoarele de încercări ale
produselor, trebuie să demonstreze că toate mijloacele de măsurare, utilizate în
cadrul activităţilor, sunt verificate metrologic, astfel încât rezultatele măsurărilor
generate de către acestea, sa fie «trasabile» la Sistemul Internaţional de Unităţi
(SI) cu o incertitudine bine stabilită.
Îndeplinirea acestor două condiţii – asigurarea trasabilităţii măsurărilor cu o
incertitudine concretă stau la baza recunoaşterii mutuale a rezultatelor măsurărilor.
Pornind de la acest principiu, la cea de-a 21-a Conferinţă Generală de
Măsuri şi Greutăţi, care a avut loc în octombrie 1999, Comitetul Internaţional de
Măsuri şi Greutăţi a prezentat spre aprobare la Conferinţa Generală de Măsuri şi
Greutăţi „Aranjamentul de recunoaştere mutuală a etaloanelor naţionale, de
referinţă şi a certificatelor de etalonări şi măsurări eliberate de Institutele Naţionale
de Metrologie semnatare ale „Convenţiei Metrului” (“Aranjamentul MRA”), care
a fost semnat de 37 de Institute Naţionale de Metrologie (INM) a ţărilor membre
ale „Convenţiei Metrului”.
„Aranjamentul MRA” reprezintă un acord tehnic, dar nu diplomatic, ce va
asigura baza tehnică pentru alte acorduri în cadrul comerţului mondial.
„Aranjamentul MRA” este garantul testărilor unice şi dă posibilitate de a
determina gradul de echivalenţă cu etaloanele de referinţă a ţărilor membre ale
Organizaţiei Internaţionale de Metrologie „Convenţia Metrului”, de a recunoaşte
corespunzător certificatele de etalonare a mijloacelor de măsurare eliberate de ţara
respectivă, acordând credibilitate măsurărilor efectuate, şi respectiv, calităţii
92
produselor. Prin urmare, datorită acestui aranjament, produsele vor fi supuse unor
testări unice, înlăturând orice barieră tehnică în calea comerţului. Devizul acestui
aranjament este „O singură măsurare, testare – un singur certificat”.
Obiectivele Aranjamentului MRA sunt:
stabilirea gradului de echivalenţă a etaloanelor naţionale şi de referinţă,
întreţinute de INM;
oferirea recunoaşterii mutuale a certificatelor de etalonare şi măsurare
emise de INM;
în aşa fel, de a asigura guvernele şi alte părţi cu fondaţii tehnice sigure
pentru acorduri mai large legate de comerţul mondial;
Altfel fie spus, “Aranjamentul MRA” este garantul testărilor unice.
Produsele autohtone vor fi plasate pe pieţele externe în baza testărilor unice numai
cu condiţia că măsurările efectuate în Republica Moldova vor fi recunoscute la
nivel regional sau internaţional. Deci semnarea „Aranjamentului MRA” este una
din premisele de simplificare a procedurilor la exportul produselor autohtone şi,
respectiv, de economisire considerabilă de resurse financiare şi materiale.
Recunoaşterea rezultatelor măsurărilor efectuate în statele membre la
„Convenţia Metrului” poate fi atinsă prin obţinerea încrederii reciproce, care, la
rândul său, poate fi realizată prin:
deţinerea unei Baze Naţionale de Etaloane de performanţă, modernizată
în conformitate cu cerinţele europene şi necesităţile economiei naţionale;
participarea la intercomparări cu baza de etaloane la nivel regional sau
internaţional, demonstrând trasabilitatea la etaloanele internaţionale ale Biroului
Internaţional de Măsuri şi Greutăţi:
crearea şi deţinerea sistemului de management al calităţii în domeniul
metrologiei, documentat, funcţional, eficient şi recunoscut, cel puţin, la nivel
regional;
semnarea diverselor aranjamente, acorduri de recunoaştere mutuală.
Ce se face în ţară pentru a atinge aceste obiective ?

1) Organismul Naţional de Metrologie a elaborat proiectul de lege privind
aderarea Republicii Moldova la Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi a
Organizaţiei Internaţionale de Metrologie „Convenţia Metrului” în calitate de
membru asociat. Organul suprem legislativ – Parlamentul Republicii Moldova a
aprobat Legea nr. 327-XVI din 15 decembrie 2005 privind aderarea Republicii
Moldova la Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi a Organizaţiei
Internaţionale de Metrologie „Convenţia Metrului” în calitate de membru asociat;
2) în cadrul Organizaţiei regionale de Metrologie COOMET, s-au prezentat
posibilităţile de măsurare a Republicii Moldova (tabelele CMC - Capacity
Measurement Calibration) în domeniul electricitate şi magnetism, temperatură etc.,
93
în scopul coordonării lor cu transmiterea ulterioară la Organizaţia Regională de

Metrologie „EUROMET” şi la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi;
3) Sistemul de Management al Calităţii
Pe parcursul timpului, Sistemul de Management al Calităţii al INSM a tins
către o dezvoltare continuă, astfel în:
- 2001 – în laboratoarele Centrului Naţional de Standardizare, Metrologie şi
Certificare este elaborat sistemul calităţii conform prevederilor standardelor ISO
9001 versiunea 1994 şi ISO 17025;
- 2003 – este revizuit sistemul calităţii al CNSMC în legătură cu crearea
INSM şi luând în consideraţie cerinţele standardului internaţional ISO 9001
versiunea 2000;
- decembrie 2003 – este elaborat manualul calităţii al Serviciului Metrologie
conform cerinţelor ISO 17025.
- 10 iunie 2004 – este prezentat sistemul de management al calităţii al
serviciului metrologie la şedinţa a IV-a a Forumului calităţii COOMET cu
obţinerea „Certificatului de încredere QSF-C13 pentru managementul calităţii în
conformitate cu ISO 17025”;
Pe viitor, conform cerinţelor stabilite de Biroul Internaţional de Măsuri şi
Greutăţi, Sistemul de Management al Сalităţii al Institutului Naţional de
Metrologie este necesar să obţină recunoaşterea, prin evaluare, a ceea ce este
preconizat de efectuat în anul curent;
4) Sistemul Naţional de Etaloane. În scopul îndeplinirii Hotărârii
Guvernului nr. 1169 din 29 septembrie 2003 cu privire la aprobarea Programului
de dezvoltare a Sistemului Naţional de Etaloane pe anii 2003-2008 şi după
posibilităţile financiare, Baza Naţională de Etaloane se modernizează prin:
a) dotarea cu utilaj performant în careva domenii de măsurări:
b) menţinerea Bazei Naţionale de Etaloane în scopul asigurării necesităţilor
economiei naţionale.
4.4.6 Evenimentele cele mai importante şi rezultatele obţinute de I.N.S.

şi I.N.M. în domeniile standardizării şi metrologiei în perioada 1991–2007
Evenimentele şi rezultatele importante obţinute de I.N.S. şi I.N.M. ale
Republicii Moldova în perioada 1991-2007 sunt următoarele:
- în domeniul standardizării:
anul 1992. 13 martie 1992, Moscova. Semnarea Acordului cu privire la
promovarea unei politici coordonate în domeniul standardizării, metrologiei şi
certificării (Hotărârea Parlamentului nr. 1356-XIII din 22 octombrie 1997 pentru
ratificarea Acordului cu privire la promovarea unei politici coordonate în domeniul
standardizării, metrologiei şi certificării, semnat la Moscova la 13 martie 1992).
94
Republica Moldova este membru al Consiliului Eurasiatic de Standardizare din

1992.
aprobarea Hotărârii Departamentului de Stat pentru Standarde şi Metrologie
al Republicii Moldova nr. 9-ST din 3 martie1992, conform căreia:
toate standardele interstatale GOST, aprobate până în 1992, au fost
declarate ca standarde naţionale pe teritoriul Republicii Moldova;
au fost prelungite termenele de valabilitate a standardelor naţionale
GOST până la elaborarea documentelor normative similare ale Republicii
Moldova;
a fost aprobată necesitatea armonizării standardelor naţionale ale
Republicii Moldovei cu standardele internaţionale.
27 martie 1992, Bucureşti. Semnarea Acordului de colaborare între Institutul
Român de Standardizare şi Departamentul de Stat pentru Standarde şi Metrologie
al Republicii Moldova. Conform acordului menţionat au fost convenite aplicarea
standardelor naţionale ale părţilor şi efectuarea schimbului reciproc de documente
normative de standardizare.
Decembrie 1992. În scopul stabilirii terminologiei în limba de stat, a fost
aprobat, în calitate de standard moldovean al Republicii Moldova, primul standard
român STAS 10000/1 „Principiile şi metodologia standardizării. Terminologia
standardizării şi activităţilor conexe”, aprobat prin Hotărârea Organismului
Naţional de Standardizare (ONS) al Republicii Moldova nr. 20-ST din 25
decembrie 1992.
Anul 1993. Martie 1993. A fost constituit primul comitet tehnic de
standardizare CT 0 „Principiile şi metodologia standardizării” (Hotărârea ONS
nr.23-ST din 30 martie 1993).
Aprilie 1993. Aprobarea siglei standardului moldovean „SM” (Hotărârea
ONS nr. 26-ST din 30 aprilie 1993). Aprobarea primelor standarde fundamentale
ale Sistemului Naţional de Standardizare SM 1-0 „Principiile şi metodologia
standardizării. Principii generale privind sistemul naţional de standardizare” şi SM
1-1 „Principiile şi metodologia standardizării. Structura şi modul de organizare a
comitetelor tehnice”, elaborate de CT 0. (Hotărârea ONS nr. 23-ST din 30 martie
1993). Standardele au fost aprobate în scopul asigurării cadrului metodologic
necesar pentru reglementarea activităţii de standardizare în Republica Moldova.
19-21 octombrie 1993, or. Chişinău. Sub preşedinţia DSSMST, a avut loc
şedinţa a IV-a a Consiliului interstatal de standardizare, metrologie şi certificare.
În cadrul şedinţei, au fost examinate un şir de probleme actuale şi adoptate
hotărârile respective în domeniile standardizării, metrologiei şi certificării.
Mai 1993, Chişinău. Semnarea Acordului dintre Guvernul Republicii
Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse privind colaborarea în domeniul
standardizării, metrologiei şi certificării. În domeniul standardizării, conform
95
acordului menţionat, au fost convenite aplicarea standardelor naţionale ale părţilor

şi efectuarea schimbului reciproc de documente normative de standardizare.
Anul 1995. Adoptarea Legii nr.590-XIII din 22 septembrie 1995 cu privire
la standardizare (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.11-12/116 din
22.02.1996), care stabileşte bazele juridice, sociale, economice şi organizatorice
ale activităţii de standardizare în Republica Moldova.
Iulie,1995, Kiev. Semnarea Acordului dintre Departamentul Standardizare,
Metrologie şi Supraveghere Tehnică al Republicii Moldova şi Comitetul de Stat al
Ucrainei pentru standardizare, metrologie şi certificare privind colaborarea în
domeniile standardizării, metrologiei şi certificării. În domeniul standardizării,
conform acordului menţionat, au fost convenite aplicarea standardelor naţionale
ale părţilor şi efectuarea schimbului reciproc de documente normative de
standardizare.
Octombrie,1995. Aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Internaţională
de standardizare în calitate de membru corespondent (Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr. 596-XIII din 3 octombrie 1995 privind aderarea Republicii
Moldova la Organizaţia Internaţională de Standardizare).
Anul 1998. Mai, 1998, Chişinău. Sub preşedinţia Departamentului
Standarde, Metrologie şi Supraveghere Tehnică a avut loc şedinţa a XIII-a a
Consiliului interstatal de standardizare, metrologiei şi certificare. În cadrul şedinţei
au fost examinate un şir de probleme actuale şi adoptate hotărârile respective în
domeniile standardizării, metrologie şi certificării.
Anul 2000. Adoptarea Legii nr.866-XIV din 10 martie 2000 privind
barierele tehnice în calea comerţului, care stabileşte bazele juridice pentru
eliminarea barierelor tehnice în calea comerţului în procesul de elaborare, adoptare
şi aplicare a reglementărilor tehnice, a standardelor şi procedurilor de evaluare a
conformităţii.
Anul 2001. 22 Februarie 2001, Chişinău. Semnarea Acordului dintre
Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Belarusi cu privire la
cooperarea în domeniul standardizării, acreditării şi certificării. În domeniul
standardizării, conform acordului menţionat, au fost convenite recunoaşterea
sistemelor naţionale de standardizare şi aplicarea documentelor normative de
standardizare ale celelalte părţi.
Anul 2002. 1 ianuarie 2002. Aprobarea anulării şi excluderii din Registrul
de Stat al Sistemului Naţional de Standardizare a standardelor republicane (RST)
aprobate până în anul 1991 de către Comitetul de Stat pentru Planificare al RSSM,
prescripţiilor tehnice (TU, TU RSSM, TU MSSR, TU Moldova, TU Mold)
elaborate şi aprobate până în anul 1991 de fostele structuri unionale şi republicane
(Hotărârea Organismului Naţional de Standardizare al Republicii Moldova
96
nr. 1051-ST din 27 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr. 9-10, 2002).
Aprilie, 2002. Crearea Consiliului tehnic în domeniul standardizării,
evaluării conformităţii şi supravegherii de stat, organ consultativ al directorului
general al SSM RM, în scopul soluţionării problemelor apărute în cadrul
elaborării, aprobării şi înregistrării documentelor normative de standardizare,
elaborării actelor legislative şi normative, preluării standardelor internaţionale şi
europene şi ale altor ţări industrial dezvoltate, elaborării documentelor
metodologice de reglementare a activităţii de supraveghere de stat asupra
respectării cerinţelor legislaţiei în vigoare, documentelor normative de
standardizare (Ordinul Departamentului Standardizare şi Metrologie al Republicii
Moldova nr. 31 din 22 aprilie 2002).
Aprobarea Hotărârii Guvernului nr.702 din 4 iulie 2002 privind trecerea la
standardizare voluntară, conform căruia au fost aprobate:
lista organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice abilitate
cu dreptul de a stabili condiţii obligatorii pentru produse, procese, servicii,
responsabile de elaborarea şi adoptarea reglementărilor tehnice (autorităţile de
reglementare) în domeniul respectiv;
componenţa nominală a Comisiei interguvernamentale de supraveghere a
procesului de conversiune a standardelor obligatorii în reglementări tehnice şi
standarde voluntare;
SSM RM, ca organ responsabil de coordonarea activităţii autorităţilor de
reglementare privind elaborarea şi adoptarea reglementărilor tehnice şi substituirea
consecutivă a standardelor obligatorii prin standarde voluntare şi reglementări
tehnice. Aprobarea prin Hotărârea Organismului Naţional de Standardizare al
Republicii Moldova nr. 1101-ST din 24 aprilie 2002 a deciziei privind acceptarea
de către Organismul Naţional de Standardizare a Codului de bună practică pentru
elaborarea şi aplicarea standardelor, anexat la Acordul privind barierele tehnice în
calea comerţului WTO/TBT.
Anul 2004. Aprilie, 2004, Bucureşti. Semnarea Acordului dintre Asociaţia
de Standardizare din România (ASRO) şi Departamentul Standardizare şi
Metrologie al Republicii Moldova. Obiectul căruia au fost condiţiile şi limitele de
adoptare ca standarde moldovene (SM) a standardelor române, precum şi orice
modalităţi concrete de cooperare între cele două organisme de standardizare.
Aprobarea Programului naţional de elaborare a reglementărilor tehnice prin
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 873 din 30 iulie 2004.
S-a început editarea „ Buletinului de Standardizare “ – publicaţie oficială
periodică a SSM RM şi Catalogul Documentelor Normative în vigoare.
Anul 2005. 20-22 iunie 2005, or. Chişinău. Sub preşedinţia Serviciului
Standardizare şi Metrologie a fost petrecuta şedinţa a XXVII-a a Consiliului
97
Eurasiatic de Standardizare (EASC). La şedinţă au fost prezenţi conducătorii şi

reprezentanţii organismelor naţionale de standardizare din ţările CSI (membrii
EASC), Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO), Cehiei, Lituaniei,
Poloniei, Slovaciei, Turciei etc.
23-24 iunie 2005, or. Chişinău. Sub preşedinţia Serviciului Standardizare şi
Metrologie a fost desfăşurată şedinţa a XIV-a a Asambleei Generale a Asociaţiei
Interregionale de Standardizare (IRSA). La şedinţă au fost prezenţi conducătorii şi
reprezentanţii organismelor naţionale de standardizare din Republica Mongolia,
Republica Kazahstan, Republica Uzbekistan, Republica Tadjikistan, Republica
Azerbaidjan, Republica Georgia, Republica Kârgîză, Republica Turcia etc.
Anul 2006. Aprobarea, prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.
442 din 26 aprilie 2006, a proiectului de Lege privind aderarea Republicii
Moldova la Comitetul European de Standardizare în calitate de membru.
Aprobarea Concepţiei Infrastructurii calităţii în Republica Moldova prin
Hotărârea Guvernului nr. 859 din 31 iulie 2006 şi a Planului de acţiuni pentru
implementarea Concepţiei infrastructurii calităţii pe anii 2006-2010 şi 2011-2015.
Adoptarea Legii nr. 420-XVI din 22 decembrie 2006 privind activitatea de
reglementare tehnică şi a Legii nr. 421-XVI din 22 decembrie 2006 privind
modificarea şi completarea Legii nr. 590-XIII din 22 septembrie 1995 cu privire la
standardizare. Prezenta legi stabilesc bazele juridice ale activităţii de reglementare
tehnică şi au menirea să înlăture barierele tehnice în calea comerţului.
Anul 2007. 1 ianuarie 2007 – aplicarea standardelor naţionale devine
voluntară (în conformitate cu Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.
590-XIII din 22 septembrie 1995 cu privire la standardizare şi a Legii nr. 866-XIV
din 10 martie 2000 privind barierele tehnice în calea comerţului).
- în domeniul metrologiei:
Anul 1995. Noiembrie, 1995 a fost aprobată Legea metrologiei nr. 647-XIII
din 17 noiembrie 1995, care stabileşte bazele metrologiei legale.
În 1995, Republica Moldova a aderat în calitate de membru corespondent la
Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală (Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr.441-XIII din 27 aprilie 1995 pentru aderarea Republicii
Moldova la Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală).
Anul 1997. În 1997, Republica Moldova a aderat, în calitate de membru cu
drepturi depline, la Organizaţia Regională de Metrologie „Colaborarea eurasiatică
a Instituţiilor Naţionale de Metrologie – COOMET”.
Un suport esenţial pentru micul business şi nu numai a fost şi rectificarea de
către Parlamentul Republicii Moldova, prin Hotărârea nr.601-XIII din 3 octombrie
1995 a Acordului cu privire la scutirea de taxe vamale, impozite şi la eliberarea
permiselor speciale de transportare a documentelor normative, etaloanelor,
98
mijloacelor de măsurare, mostrelor etalon în scopul verificării şi atestării

metrologice, ca rezultat al activităţii „Moldova - Standard” în calitate de Organism
Naţional de Metrologie.
Anul 2000. Omagierea pentru prima dată a Zilei Mondiale a Metrologiei la
20 mai, stabilită de UNESCO.
Anul 2002. A fost aprobat primul etalon naţional – etalonul rezistenţei în
curent continuu (etalonul Ohmului).
Anul 2006. Prin Legea Parlamentului Republicii Moldova nr. 327-XVI din 4
ianuarie 2006, Republica Moldova a aderat la Conferinţa Generală de Măsuri şi
Greutăţi a Organizaţiei Internaţionale de Metrologie „Convenţia Metrului”.
Anul 2007. Crearea Etalonului unităţii de măsură a temperaturii. În urma
colaborării regionale şi internaţionale în domeniul metrologiei, Republica
Moldova obţine următoarele facilităţi:
armonizarea continuă a bazei legislative şi normative în domeniul
metrologiei cu prevederile europene şi internaţionale prin intermediul OIML.
asigurarea trasabilităţii măsurărilor prin preluarea unităţilor de măsură a
Sistemului Internaţional de Unităţi (SI) de la etaloanele de referinţă a statelor
membre la COOMET şi EASC.
obţinerea încrederii în măsurările efectuate în ţară în cadrul statelor
membre la COOMET.
Recunoaşterea mutuală a rezultatelor aprobării de model a verificărilor
metrologice a mijloacelor de măsurare şi a rezultatelor competenţei tehnice a
serviciilor de metrologie în cadrul EASC. Datorită acestui fapt, mijloacele de
măsurare autohtone sunt plasate pe pieţele Comunităţii Statelor Independente fără
testări repetate.
Organismul Naţional de Metrologie deţine Baza Naţională de Etaloane care
constituie 68 de etaloane de referinţă şi un singur etalon naţional. Baza Naţională
de Etaloane este dezvoltată, menţinută, cercetată în scopul asigurării necesităţilor
economiei naţionale în măsurări legale, corecte şi exacte.
4.4.7 Principii de organizare a Sistemului Naţional de Standardizare
Coordonarea şi administrarea activităţii de standardizare, conlucrarea cu

ministerele şi departamentele, asociaţiile obşteşti, comitetele tehnice de
standardizare şi agenţii economici, participarea la activitatea de standardizare
internaţională şi regională sunt exercitate de către Direcţia Supraveghere de Stat şi
protecţia consumatorilor şi Direcţia supraveghere tehnică şi Securitatea
Industrială.
Comitetele Tehnice de Standardizare sunt organisme create în diverse
domenii de activitate, cu acordul I.N.S., de către întreprinderi, organizaţii şi
99
persoane juridice interesate pentru efectuarea activităţii de standardizare naţională,

internaţională şi regională. În prezent, în Moldova sunt constituite 29 CT, inclusiv
un singur comitet care activează în domeniul Energetică şi Electrotehnică -
Electronică – comitetul CT 12 "Radioelectronică" creat de Institutul de Cercetări
Ştiinţifice în domeniul construcţiei aparatelor electrice “ELIRI” la 03.04.1995.
Documentele normative de standardizare în domeniul electrotehnic care sunt
în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova sunt:
· standardele de firmă (SF);
· prescripţiile tehnice (PT MD);
· standardele naţionale române STAS sau SR, aplicate în modul stabilit;
· standardele naţionale (SM);
· standarde regionale (interstatale) GOST;
· standardele internaţionale.
4.4.8 Fondul naţional de documente normative de standardizare
În prezent, Colecţia standardelor în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova

(situaţia la 01.01.2007) cuprinde:
78 de standarde internaţionale ISO/CEI aplicate în limba engleză;
636 de standarde române adoptate ca standarde moldovene SM (dintre
care 246 identice cu standardele internaţionale ISO/CEI şi 144 identice cu
standardele europene EN);
320 de standarde moldovene, dintre care 20 de standarde moldoveneşti
fundamentale;
2749 de standarde interstatale, aplicate ca standarde naţionale, dintre
care 767 de standarde armonizate cu standardele internaţionale ISO/CEI şi 34
identice cu standardele europene EN;
302 de standarde naţionale ale Federaţiei Ruse (GOST R), adoptate ca
standarde moldovene SM, dintre care 91 standarde armonizate cu standardele
ISO/CEI şi 3 identice cu standardele europene EN;
2732 standarde interstatale GOST (din care 760 - identice cu cele
internaţionale ISO/CEI, 34 identice standardelor europene EN) aprobate în cadrul
Consiliului Eurasiatic de Standardizare (EASC) în perioada anilor 1993-2004 şi
adoptate ca naţionale pe teritoriul Republicii Moldova;
19000 de standarde interstatale GOST, aprobate de fostul „Gosstandart”
al ex-URSS până în anul 1992, care se revizuiesc pentru determinarea posibilităţii
aplicării lor în relaţiile agenţilor economici ai Republicii Moldova, precum şi în
relaţiile interstatale;
654 de standarde române, adoptate ca standarde moldovene, dintre care
255 standarde armonizate cu standardele ISO/CEI şi 152 identice cu standardele
europene EN;
100
19 standarde ale Republicii Belorus, adoptate ca standarde moldovene,

dintre care 9 standarde armonizate cu standardele ISO/CEI şi 2 identice cu
standardele europene EN;
13 standarde ale Ucrainei, adoptate ca standarde moldovene;
au fost constituite şi înregistrate 24 de comitete tehnice de
standardizare naţionale.
În total, la 1 ianuarie 2007 pe teritoriul RM au fost puse în aplicare de
1183 standarde identice cu ISO/CEI şi 183 de standarde identice cu EN.
4.4.9 Elaborarea standardelor electrotehnice în Republica Moldova

Comitetul Electrotehnic Moldovean (CEM)
În vederea depăşirii barierelor în calea comerţului internaţional pentru
produsele electrice, Institutul Naţional de Standardizare şi Metrologie, în calitate
de Organism Naţional de Standardizare, a creat Comitetul Electrotehnic
Moldovean (CEM). Scopul principal al CEM este oferirea posibilităţii de a selecta
şi, prin urmare, a propune Organismului Naţional de Standardizare pentru
adoptare, standarde internaţionale în domeniul electrotehnic.
Ca urmare a constituirii CEM, Republica Moldova a obţinut posibilitatea de
a adera la IEC (Comisia Electrotehnică Internaţională). Astfel, la 27 ianuarie 2012,
Comitetul Electrotehnic Moldovean a fost acceptat în calitate de membru asociat
al IEC . Acest fapt oferă accesibilitate la standardele internaţionale din domeniul
electrotehnic şi posibilitatea participării la lucrările de elaborare a standardelor
internaţionale în domeniul respectiv.
Activitatea CEM asigură respectarea interesului naţional în domeniul
standardizării electrotehnice, se bazează pe un ansamblu de opinii de autoritate şi
este orientată în mod prioritar spre elaborarea standardelor naţionale conexe cu
reglementările tehnice naţionale, precum şi spre adoptarea standardelor
internaţionale şi, în perspectivă, europene.
Ca urmare a acceptării Republicii Moldova în calitate de membru asociat al
IEC, CEM a devenit P-membru (Membru participant) în cadrul a 3 comitete
tehnice, şi anume:
TC 13 - Măsurarea energiei electrice, tarife şi controlul sarcinii
TC 34 – Lămpi şi echipamentul asociat
TC 88 - Turbine eoliene
P-membru - este un Comitet Naţional care participă activ în activitatea
Comitetului Tehnic;
O-membru - este un Comitet Naţional observator al activităţii IEC.
Comitetele Naţionale cu statut de membru deplin au dreptul de a participa la
activităţile comitetelor şi subcomitetelor tehnice ca membri - P sau membri - O.
101
Toate Comitetele Naţionale cu statut de membru asociat au dreptul de a

accesa documentele comitetelor şi subcomitetelor tehnice şi să transmită
comentarii.
La solicitarea Secretarului General, membrii asociaţi pot participa ca
membri -P, în conformitate cu ISO/IEC Directive - partea 1,
(http://www.iec.ch/members_experts/refdocs/iec/isoiecdir-%7Bed9.0%7Den.pdf),
în activitatea a maxim 4 comitete şi/sau subcomitete tehnice pre-notificate şi deja
stabilite. Orice solicitare de modificare a alegerii comitetului şi/sau subcomitetului
tehnic trebuie transmisă Secretarului General pentru aprobare de către Comitetul
Executiv.
Standardul SM 1-3:1997, stabileşte modul de elaborare, coordonare,
aprobare, înregistrare de stat, editare, examinare, revizuire, modificare şi anulare a
standardelor moldovene.
Procesul de elaborare a standardelor moldovene constă din următoarele

6 etape:
a) anteproiect. Este elaborat de Comitetul Tehnic sau de orice persoană
fizică sau juridică interesată. Odată cu elaborarea anteproiectului trebuie să se
întocmească şi nota de fundamentare, care sunt transmise organizaţiilor interesate,
inclusiv: instituţiilor de cercetare, întreprinderilor producătoare, beneficiarului şi
organelor supravegherii de stat. După expirarea termenului (de o lună) de studiere
şi expediere a observaţiilor asupra proiectului, CT împreuna cu elaboratorul
întocmeşte o analiză a observaţiilor primite şi o redacţie nouă a proiectului de
standard, ţinând cont de observaţiile şi propunerile primite;
b) proiect pentru comitet. După examinarea anteproiectului, de către
membrii CT, şi transmiterea observaţiilor (dacă sunt) se stabileşte necesitatea unei
noi redacţii sau pregătirea proiectului pentru comitet ca proiect pentru ancheta
publică. Ciclul se repetă până când se adoptă hotărârea de consens;
c) proiect pentru anchetă. Proiectul este publicat pentru ca orice persoană
fizică sau juridică să poată lua cunoştinţă de textul proiectului şi să poată prezenta
observaţiile şi propunerile sale referitoare la proiect. Sinteza observaţiilor primite
este transmisă membrilor CT şi organizaţiilor ce coordonează proiectul - pentru
discuţia observaţiilor (60 zile).
d) proiect de standard. Proiectul de standard în baza observaţiilor făcute în
cadrul anchetei publice şi în cazul discuţiilor în CT este considerat proiect de
standard şi transmis către ONS;
e) aprobarea şi înregistrarea de stat a standardelor. Organismul Naţional
de Standardizare examinează şi ia decizia, în urma efectuării expertizei proiectului
de standard, referitor la aprobarea standardului. Înregistrarea de stat a standardului
este efectuată de către ONS;
102
f) editarea standardului. Organismul Naţional de Standardizare publică

informează referitor la standardele aprobate. Dreptul de editate, reeditare şi
difuzare a standardelor naţionale aparţine în exclusivitate ONS.
4.4.10 Adoptarea standardelor române în standarde RM
Standardul moldovean SM 1-2: 2000 ”Adoptarea standardelor române în

standarde moldovene” stabileşte modul de adoptare a standardelor române,
inclusiv a standardelor identice cu cele internaţionale şi europene. Metodele se
reglementează în baza acordurilor de colaborare încheiate între ASRO - Asociaţia
de Standardizare din România şi ONS.
Cu acceptul din partea organizaţiilor ISO/CEN de preluare pe teritoriul
Republicii Moldova a standardelor române în baza limbii, istoriei şi culturii
comune, după anul 1992, sistemul naţional de standardizare a desfăşurat lucrul de
selectare şi adoptare a standardelor române în standarde moldovene. În cest scop,
se utilizează metoda paginii de copertă şi metoda declaraţiei de ratificare, ele
fiind cele mai rapide şi cele mai puţin costisitoare.
4.4.11 Elaborarea standardelor interstatale (în cadrul CSI)
Standardul SM 1-10:1996 stabileşte modul de elaborare a standardelor

interstatale (Comunitatea Statelor Independente - CSI) reflectat prin regulile de
organizare şi executare a lucrărilor în domeniul standardizării interstatale:
elaborare, prezentare şi expertiză a standardelor interstatale pentru aprobare,
aplicarea standardelor, multiplicarea standardelor, formarea, păstrarea şi gestiunea
fondului de standarde interstatale.
Organizarea şi coordonarea lucrărilor de standardizare interstatală se
realizează nemijlocit de către Departamentul “Moldova-Standard”.
Aplicarea standardelor interstatale, pe teritoriul republicii, prevede două
cazuri:
1) când nu există un standard moldovean analog;
2) când există un Standard moldovean analog în vigoare.
În ultimul caz, prin aceeaşi hotărâre, standardul moldovean se anulează din
momentul punerii în aplicare a standardului interstatal.
În Republica Moldova se efectuează următoarele lucrări în domeniul
standardizării interstatale:
· colaborarea tehnico-ştiinţifică la lucrările de standardizare interstatală cu
toate statele participante la Convenţie;
· elaborarea proiectelor GOST în conformitate cu Programul de standardizare
interstatală şi celor de iniţiativă;
· examinarea propunerilor referitoare la proiectele programelor de
standardizare interstatală ale statelor participante la Convenţie;
103
· avizarea proiectelor de standardizare interstatale în redacţie finală,

elaborate de alte state participante la Convenţie;
· aplicarea standardelor interstatale (GOST);
· expertiza tehnico-ştiinţifică a proiectelor de documente normative
interstatale;
· formarea propunerilor referitoare la proiectul programelor anuale de
standardizare interstatală şi la programele de perspectivă;
· formarea, păstrarea şi gestionarea fondului de standarde interstatale.
4.4.12 Adoptarea standardelor internaţionale în standarde RM
Modalitatea adoptării a standardelor internaţionale (ISO) elaborate de câtre

Organizaţia Internaţională de Standardizare, de către Comisia Electrotehnică
Internaţională (CEI), de către organismele europene de standardizare
CEN/CENELEC, a documentelor şi recomandărilor internaţionale elaborate de
Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală (OIML) şi de către alte instituţii
şi organisme internaţionale de standardizare în standarde moldovene este stabilit
de standardul SM 1-12:1997.
Fazele de obţinere a versiunii moldovene sunt:
a) întocmirea programului de adoptări a standardelor
internaţionale/europene ca standarde moldovene;
b) traducerea textului uneia din versiunile oficiale ale standardului
internaţional/european;
c) verificarea şi corectarea versiunii moldovene;
d) difuzarea versiunii moldovene către membrii Comitetului Tehnic (CT)
de profil;
e) definitivarea textului versiunii moldovene pe baza eventualelor
observaţii ale membrilor CT naţional de standardizare;
f) aprobarea versiunii moldovene şi adoptarea standardului
internaţional/european ca standard moldovenesc;
g) publicarea standardului.
La adoptarea standardului internaţional, indicativul standardului moldovean
este format din sigla standardului moldovean (SM) şi indicativul standardului
internaţional, cum ar fi: SM ISO 54171, SM CEI 77-1.
Versiunea moldoveană trebuie realizată respectându-se terminologia utilizată
în standardele din domeniu sau din standardele generale de terminologie şi regulile
metodologice de redactare şi tehnoredactare stabilite de ONS.
104
5 BAZELE ASIGURĂRII METROLOGICE
5.1 GENERALITĂŢI. CLASIFICĂRI
Prin asigurare metrologică se subînţelege stabilirea şi aplicarea unor baze

legislative ştiinţifice şi organizaţionale de reguli şi norme necesare pentru
asigurarea caracterului unic şi preciziei necesare a măsurărilor.
Baza ştiinţifică a asigurării metrologice este metrologia – ştiinţa despre
măsurări, metode şi mijloace de asigurare a unicităţii lor şi metodelor de obţinere a
preciziei necesare a măsurărilor.
Baza organizaţională de asigurare metrologică o reprezintă serviciul
metrologic de stat al ţării.
Baza tehnică a asigurării metrologice o constituie:
- sistemul etaloanelor de stat ale unităţilor mărimilor fizice;
- sistemul de transmitere a unităţilor mărimilor fizice de la etaloane tuturor
mijloacelor de măsurări prin intermediul mijloacelor de măsurare şi mijloacelor de
verificare;
- sistemul încercărilor de stat ale mijloacelor de măsurare, care asigură
omogenitatea mijloacelor de măsurare la elaborarea lor şi punerea în exploatare;
- sistemul de verificare obligatorie sau a atestării metrologice a mijloacelor
de măsurări;
- sistemul modelelor standarde ale componentelor şi proprietăţilor
substanţelor şi materialelor;
- sistemul datelor informaţionale referitoare la constantele fizice şi
proprietăţile substanţelor şi materialelor.
Baza ştiinţifică a asigurării metrologice o constituie Sistemul de stat de
asigurare a caracterului unic al măsurărilor, care reprezintă un complex de
documente normativ-tehnice, care stabilesc nomenclatura unică de reguli şi
instrucţiuni, de cerinţe şi norme, care se referă la organizarea şi metodele de
estimare şi de asigurare a preciziei măsurărilor.
5.2 ETALOANE ALE MĂRIMILOR FIZICE
Etaloanele unităţilor mărimilor fizice reprezintă mijloace de măsurări care

asigură reproducerea şi/sau păstrarea unităţilor mărimilor fizice în scopul
transmiterii mărimilor lor mijloacelor de măsură de lucru. Transmiterea mărimilor
unităţilor fizice se efectuează cu ajutorul unor scheme de verificare.
Măsurile etalon sunt masurile care servesc la reproducerea şi păstrarea
unităţilor de măsură, precum şi la verificarea şi gradarea diferitelor măsuri şi
instrumente de măsură. Etaloane se împart în două clase:
105
106 5 Bazele asigurării metrologice
a) etalonul propriu-zis, care este o măsură destinată păstrării şi reproducerii

unei unităţi, cu precizie maximă, permisă de tehnica măsurării într-un anumit
stadiu al tehnicii. Ele sunt de următoarele categorii:
1. etaloane de bază, care formează baza legala şi ştiinţifică în tehnica
măsurării într-o anumită ţară, independent de unităţile stabilite.
2. etaloane derivate, care reprezintă reproducerea concretă a unităţilor
derivate.
3. etaloane de lucru, folosite la lucrările curente de metrologie.
Etaloanele se mai pot clasifica:
1) după destinaţie:
etaloane absolute - sunt dispozitive care servesc la definirea unităţilor de
măsură fundamentale: metrul, kilogramul, secunda, amperul;
etaloane de conservare - sunt dispozitive precise şi stabile în timp care
furnizează unitatea de măsură corespunzătoare şi necesită calibrare în raport cu
etaloane absolute;
etaloane de transfer - sunt dispozitive care permit transferul unităţilor de
măsură între domenii sau regimuri de funcţionare.
2) după precizie:
etaloane internaţionale - sunt păstrate în Biroul Internaţional de Măsuri
şi Greutăţi (BIMG) de la Sèvres, Franţa ;
etaloane primare (naţionale) - sunt păstrate la Biroul Naţional de
Metrologie Legală (BNML) a ţării şi servesc la verificarea etaloanelor secundare,
se consideră ca fiind cele mai precise din ţară respectivă şi se verifică periodic cu
etaloanele internaţionale;
etaloane secundare - servesc la verificarea etaloanelor de lucru şi sunt
păstrate la filialele regionale ale BNML;
etaloane terţiare (de lucru) - sunt păstrate în laboratoarele metrologice
uzinale şi sunt utilizate la verificarea aparatelor de măsură de precizie.
B) masurile model, cu precizie normată, care sunt de trei categorii:
1. Masuri etalon şi instrumente de categoria I-i, care se verifică după
etaloane.
2. Masuri etalon şi instrumente de categoria II-a, care se verifică cu masurile
de categoria I-i.
3. Masuri etalon şi instrumente de categoria III-a, care se verifică cu masurile
de categoria II-a.
În Sistemul Internaţional de Unităţi, unitatea de măsură pentru masă este
kilogramul. El este definit ca fiind "masa Kilogramului Prototip Internaţional" şi a
fost adoptat ca unitate de măsură a masei de către Conferinţa Generală de Măsuri
şi Greutăţi (CGPM) în anul 1889.
106
Kilogramul Prototip Internaţional este păstrat în Biroul Internaţional de

Măsuri şi Greutăţi (BIPM), la Sèvres, lângă Paris, Franţa şi este confecţionat dintr-
un aliaj de platină (90%) şi iridiu(10%), având o densitate de aproximativ 21500
kg/m 3; are forma unui cilindru, a cărui înălţime şi diametru sunt egale cu 39 mm.
Etalonul primar de stat al unităţii de masă – kilogramul este alcătuit din
prototipul naţional al kilogramului, figura 5.1, a (halteră din aliaj de platină şi
iridiu) şi a balanţei etalon, destinate pentru transmiterea mărimii unităţii de masă
etaloanelor secundare. Abaterea medie pătratică a erorii relative de reproducere de
către etalonul unităţii de masă este de 7 ⋅10 −9 .
Figura 5.1- Kilogramul Prototip Internaţional (a) şi comparatorul de masă (b)
Comparatorul de masă de 1 kg.

Pentru a compara etaloanele de referinţă de 1 kg cu Kilogramul Prototip
Naţional este utilizat un comparator de masă cu funcţionare automată de 1 kg, cu
rezoluţia de 1 mg şi repetabilitatea mai mică de 2 mg, figura 5.1,b.
Comparatorul este conectat la o instalaţie de monitorizare a presiunii,
temperaturii şi umidităţii aerului, care permite calcularea densităţii aerului cu o
înaltă exactitate, în vederea efectuării corecţiilor datorate forţei ascensionale a
aerului.
Etalonul primar de stat al unităţii de lungime – metrul, reprezintă un
ansamblu de mijloace care reproduc metrul sub forma 1650763,73 lungimi de
undă de iradiere în vid, care corespunde tranziţiei dintre anumite niveluri ale
atomului Kripton-86. Etalonul asigură reproducerea metrului cu eroarea relativă
medie pătratică care nu depăşeşte 5 ⋅10 −9 .
Etalonul primar de stat al unităţii de timp – secunda reprezintă un ansamblu
de mijloace care reproduc secunda sub forma de 192 631 770 perioade de oscilaţii
107
a radiaţiei electromagnetice, care corespunde trecerii dintre două nivele extrem de

fine ale stării de bază a atomului de ceziu-133. Acest etalon reprezintă, de
asemenea, etalonul unităţii de frecvenţă – Herţ. Etalonul asigură reproducerea
secundei cu eroarea relativă medie pătratică care nu depăşeşte 1 ⋅10 −13 .
Etalonul primar de stat al unităţii intensităţii curentului electric continuu –
Amper reprezintă un complex de mijloace în componenţa cărora intră balanţa de
curent.
5.2.1 ETALONUL ABSOLUT DE CURENT ELECTRIC
Curentul este o mărime electrică a cărui unitate de măsură Amperul, A,

aparţine unităţilor de măsură fundamentale din Sistemul Internaţional.
Pentru curentul electric pot fi prezentate un etalon de definiţie şi un etalon de
conservare:
a) etalonul de definiţie pentru determinarea absolută a amperului reprezintă
un dispozitiv electrodinamic, numit balanţă de curent. Această balanţă are două
braţe: un braţ alcătuit dintr-o bobină mobilă, care se poate mişca sub acţiunea unei
forţe electrodinamice cauzate curentului I, care circulă prin sistemul de bobine fixe
şi mobile, şi un alt braţ pe care se pune o masă etalon pentru echilibrarea balanţei
(figura 5.1).
Forţa electrodinamică care acţionează asupra bobinei mobile 1, ce se poate
deplasa în interiorul sistemului de bobine fixe 2, este echilibrată de greutatea
corespunzătoare a unei mase etalon:
k⋅ I2 = m⋅ g ; (5.1)
unde k este o constantă ce depinde de geometria sistemului de bobine, iar I

este valoare curentului electric care circulă prin sistemul de bobine. În expresia
forţei gravitaţionale, m este masa etalon, iar g este acceleraţia gravitaţională.
Valoarea intensităţii curentului electric, determinată la poziţia de echilibru a
balanţei, rezultă din egalitatea forţei electrodinamice cu cea gravitaţională:
m⋅ g
I= ; [ A] . (5.2)
k
La efectuarea măsurătorilor se respectă următoarele condiţii: se verifică
exactitatea balanţei, se stabileşte vid în mediul înconjurător, se menţine
temperatura uniformă şi constantă, astfel că se poate realiza o precizie de măsurare
până la 0,001 %.
Balanţa de curent se bazează pe metoda de zero sau pe metoda de nul;
108
Figura 5.2 - Etalon de curent: a) balanţa de curent; b) etalon de conservare
b) etalonul de conservare este prezentat în figura 5.2, b. Determinarea

amperului se face prin intermediul căderii de tensiune U pe o rezistenţă etalon R0 ,
măsurată cu ajutorul unui voltmetru numeric de mare precizie VN, cu expresia:
U
I= (5.3)
R
Incertitudinea de măsurare este de 10 −6 . Datorită exactităţii bune şi a
uşurinţei obţinerii lui în orice laborator, el este utilizat ca etalon primar, secundar
şi de lucru.
5.2.2 ETALOANE DE TENSIUNE
Etaloanele de tensiune, de obicei, sunt etaloane de conservare realizate pe

baza:
- elementului Weston;
- diodei de referinţă Zener;
- efectului Josephson.
a) Etaloane Weston
La aceste etaloane tensiunea electromotoare (t.e.m.) este generată foarte
precis în baza componenţilor chimici:
- elemente Weston saturate;
- elemente Weston nesaturate.
Etalonul Weston saturat este prezentat în figura 5.3. Ele au la bază câteva
componente chimice care se află într-un tub de sticlă sub forma literei H.
109
Figuar 5.3 - Etaloane de tensiune: a) element Weston; b) etalon cu diode Zener
Anodul, care reprezintă coloana din stânga, conţine de jos în sus: mercur
Hg ; pastă de sulfat mercuros HgSO4 ; cristale de sulfat de cadmiu CdSO4 şi
soluţie de sulfat de cadmiu, prin intermediul căreia comunică cu coloana catodului
din dreapta.
Catodul conţine: amalgam de cadmiu CdHg ; cristale de sulfat de cadmiu
CdSO4 şi soluţie de sulfat de cadmiu.
Incertitudinea etaloanelor Weston este de 0 ,001 ÷ 0 ,005% .
Etaloanele Weston nesaturate, spre deosebire de cele saturate, nu conţin
cristale de sulfat de cadmiu, iar incertitudinea lor este mai mare cu un ordin de
mărime, adică de 0 ,01 ÷ 0 ,05% .
Dezavantajele elementelor Weston se explică prin fragilitatea lor, de faptul
că generează tensiune fracţionară (t.e.m. fiind în intervalul 1,0185V-1,0187V) şi
că nu pot debita curenţi mai mari de 1-10 μA .
b) Etaloane cu diode Zener

Aceste etaloane se bazează pe caracteristica curent-tensiune a diodelor
Zener. În figura 5.3, b este prezentat un astfel de etalon, fiind alimentat la
tensiunea reţelei.
El este alcătuit dintr-un transformator coborâtor 220V/24V, un redresor cu
filtru care generează o tensiune continuă de circa 20V, şi din etalonul propriu-zis,
compus din mai multe etaje: un etaj cu două diode Zener în serie şi un etaj cu o
diodă Zener termocompensată (coeficient termic mai mic de 0,001%/Co); un
divizor de tensiune rezistiv, care poate genera o tensiune de valoare egală cu cea a
unui element Weston.
110
Etalonul cu diode Zener este robust, generează tensiuni de diverse valori

(1,019V şi 8V) şi pot debita curenţi de ordinul mA. Însă aceste etaloane sunt
afectate de zgomote, exactitatea lor este mai redusă, având incertitudini de
0,005%-0,01%.
c) Etaloane de tensiune bazate pe efectul Josephson
Efectul Josephson alternativ, descoperit în 1962, este bazat pe construcţia

dintr-o joncţiune formată din două supraconductoare subţiri separate printr-un strat
izolator foarte subţire. Când joncţiunea este supusă unei tensiuni continue, U,
apare un curent alternativ care traversează bariera izolată prin efect de tunel.
Frecvenţa acestei oscilaţii, γ , are valoarea:
2⋅e
γ = ⋅U , (5.4)
h
unde e este valoarea absolută a sarcinii electronului, iar h este constanta lui
Plank.
Pentru obţinerea unui etalon de tensiune, joncţiunea este alimentată la curent
continuu şi este iradiată de un câmp electromagnetic exterior de frecvenţă f,
superioară frecvenţei de rezonanţă proprie f 0 .
Tensiunea de pe treapta n, UN, asociate frecvenţei Josephson, γ N este un
multiplu întreg al frecvenţei de iradiere, f:
2⋅e
γN = ⋅U N = N ⋅ f , (5.5)
h
de unde rezultă valoarea tensiunii de pe treapta N:
h
UN = N ⋅ ⋅f , (5.6)
2⋅e
5.2.3 ETALON DE REZISTENŢĂ
Rezistoarele etalon pot exista în două variante:

- varianta cu patru borne, care permite neglijarea rezistenţelor conexiunilor,
destinată pentru valori mici şi mijlocii ale rezistenţei electrice (până la zeci de
kΩ );
- varianta cu trei borne, care permite evitarea efectului de şuntare a
rezistenţei de către suportul electroizolant, destinată pentru valorile mari de
rezistenţă (peste câţiva MΩ ).
111
Figura 5.4 - Etaloane rezistive: a) cu patru borne; b) cu trei borne
În figura 5.4 este prezentată rezistenţa etalon cu 4 borne; două borne de

curent bI 1 şi bI 2 şi două borne de tensiune bU 1 şi bU 2 . Observăm că rezistenţele
de contact la bornele de curent, RI 1 şi RI 2 sunt în afara circuitului de măsurare şi,
respectiv, nu influenţează la măsurarea tensiunii U.
Rezistenţele de contact la bornele de tensiune RU 1 şi RU 2 , deşi sunt
înseriate în circuitul de măsurare a tensiunii U, ele nu au nici un efect asupra
acestei măsurări, întrucât rezistenţa de intrare a voltmetrului numeric RVN este
mult mai mare decât a lor şi decât rezistenţa etalon R0 , iar curentul care trece pe
la bornele de tensiune şi, respectiv, prin voltmetrul numeric este egal cu zero, de
unde rezultă expresia:
U = R0 ⋅ I .
Materialele utilizate la realizarea rezistenţelor etalon reprezintă aliaje de

mare rezistivitate, cu dependenţă mică de variaţia temperaturii, cu tensiuni
termoelectromotoare mici în comparaţie cu cuprul. Incertitudinea rezistenţelor
etalon este de 0,001-0,005%. Se fabrică şi cutii de rezistoare construite pe
principiul decadelor comutabile, pentru obţinerea unor game largi de rezistenţe
calibrate. Incertitudinea cutiilor de rezistenţe este de 0,01-0,05%.
112
5.2.4 ETALONUL ABSOLUT DE CAPACITATE THOMPSON [16]
Etalonul se bazează pe teorema demonstrata de către A. M. Thomson şi D.G.

Lampard în 1956. Teorema demonstrează că dacă patru conductoare metalice,
cilindrice şi rectilinii, sunt situate paralel cu axele care trec prin vârfurile unui
pătrat şi când doua conductoare diagonal-opuse sunt conectate între ele şi legate la
pământ, atunci între celelalte două conductoare rămase va exista o capacitate a
cărei valoare depinde de lungimea conductoarelor.
A.M. Thomson şi D.G. Lampard au propus un nou tip de etalon de capacitate
bazat pe proprietăţile electrostatice ale sistemelor cilindrice.
Savanţii au examinat o suprafaţă cilindrică divizată de patru segmente izolate
(figura 5.5). Capacităţile liniare obţinute între doi electrozi opuşi corespund
traiectoriilor interne ale liniilor de forţă. În cazul în care cele patru segmente sunt
identice: C = C13 = C24 se va obţine relaţia:
π
C
ε0
2⋅e = 1, (5.7)
de unde rezultă capacitatea:
ln 2 107
C = ε0 = ⋅ ln 2 = 1,953509 [ pF / m ] . (5.8)
π 4π 2 ⋅ c0
2
unde ε 0 = 1 /( μ 0 ⋅ c0 ) este permitivitatea în funcţie de viteza luminii

2
c0=2,9979254Ч106 m/s în vid şi permeabilitatea magnetică μ 0 = 4π ⋅ 10 −7 H/m,

ln2=0,693147, π =3,141592.
În figura 5.6 este reprezentat etalonul absolut propus de A. M. Thompson.
Capacitatea C are expresia identică:
ln 2
C = ε0 ⋅ ⋅l . (5.9)
π
Această expresie permite realizarea celui mai simplu etalon absolut de
capacitate, bazat doar pe măsurarea precisă a unei lungimi. Raportând capacitatea
la unitatea de lungime, rezultă capacitatea specifica Cs=1,953509 pF/m.
C ln 2
Cs = = ⋅ε0 . (5.10)
l π
Pentru dimensionarea condensatorului etalon la o valoare de 10 pF, ar fi
necesare conductoare de lungime l=5,11883 m.
Precizia acestui etalon va depinde de precizia cu care poate fi măsurată
lungimea barelor. Prin procedee optice interferometrice, lungimea l poate fi
113
măsurată cu precizii de ordinul 10-8 sau 1/100 ppm, iar pentru ε 0 pot fi asigurate
precizii de ordinul 10-7 (1/10 ppm) sau 10-5%. Precizia etalonului de capacitate nu
poate depăşi, în aceste condiţii, 10-6 (10-4 %) sau 1 ppm (unitatea relativă anglo-
saxonă parts million=1/1010 sau 10-6 %). În cazul în care ε 0 este cunoscut cu
aproximativ 10-8 după Naval Research Laboratory NRL (SUA), atunci precizia este
aproximativ de 0,1ppm.
d
l ln 2
C = ε0
π
d
Figura 5.5 – Cuplarea electrozilor Figura 5.6 – Etalonul absolut al
propusă de Lampard şi V.Pauw capacităţii propus de A.M.Thomson
5.2.5 ETALOANE DE INDUCTIVITATE
a) Etaloane de inductivitate proprie L - se realizează sub formă de bobine

plate din conductor de cupru pe carcase electroizolante din ceramică sau
sticlotextolit. Pentru stabilizarea magnetică, în scopul micşorării influenţei
vecinătăţilor feromagnetice, bobinele etalon se ecranează.
Parametrii tehnici: valori nominale 0,1mH-10 mH, clasa de precizie 0,01-
0,5%; frecvenţa maximă de lucru - 100 kHz.
b) Etaloane de inductanţă mutuală (M) - se construiesc asemănător cu
etaloanele de inductivitate proprie, cu deosebirea că pe carcasă se efectuează două
înfăşurări distincte ( L1 , L2 ), cuplate magnetic şi bine izolate electric. Se fabrică
pentru valori egale cu 1 mH-1 H cu precizii de 0,1-1%.
c) Cutii de inductanţe - se construiesc cu bobine în decade comutabile prin
manete. Valori nominale 0,1-1 H, precizii 0,2-1%.
Pentru reglajul fin al lui L, adesea, în cutie se încorporează şi un variometru.
Acesta poate fi deconectat de la cutie şi folosit independent atât ca L variabil căt şi
ca M variabil.
Etalonarea şi verificarea dispozitivelor etalon L şi M se face pe baza
etalonului primar de capacitate, cu ajutorul unor punţi de înaltă precizie.
114
5.3. Convertoare pentru măsurarea curentului şi a tensiunii 115
5.3 CONVERTOARE PENTRU MĂSURAREA CURENTULUI

ŞI TENSIUNII
În practică se întâlneşte necesitatea măsurării mărimilor electrice în limite

foarte mari. Astfel, de exemplu, limitele de măsurare a curentului continuu este de
la 10-11 până la 10 5A. O situaţie analogică este şi în cazul măsurării altor mărimi.
Este oportună tendinţa de utilizare a unor şi aceleaşi mecanisme de măsurat pentru
măsurarea valorilor în limite cât mai mari. Această problemă, în mare măsură, se
rezolvă prin convertirea curentului sau tensiunii în valori proporţionale acestor
mărimi cu ajutorul convertoarelor de tipul şunturilor, rezistoarelor adiţionale,
divizorilor de tensiune, transformatoarelor şi amplificatoarelor de măsurare.
Şunturi. Pentru micşorarea curentului de n ori se utilizează şunturi. Şuntul

reprezintă un rezistor, conectat în paralel la dispozitivul de măsurare.
R
Dacă rezistenţa şuntului Rs = , unde R este rezistenţa dispozitivului de
n −1
I
măsurat; n = 1 - coeficientul de şuntare, atunci curentul I 2 este de n ori mai mic
I2
decât curentul I1 . Şunturile sunt fabricate din manganin. În ampermetre, pentru
măsurarea curenţilor până la 30A, şunturile se amplasează în corpurile
dispozitivelor de măsurare, pentru măsurarea curenţilor mari, până la 7500 A, se
utilizează şunturi exterioare. Şunturile pot fi fabricate pentru mai multe
diapazoane, care constau din câteva rezistoare sau care au câteva derivaţii, ceea ce
permite de a modifica coeficientul de şuntare. Clasele de precizie a şunturilor sunt
de la 0,02 până la 0,5. Şunturile se utilizează cu diverse mijloace de măsurare, însă
deseori ele sunt utilizate în circuitele de curent continuu în dispozitivele
magnetoelectrice. Şunturi cu alte mecanisme de măsurare nu sunt utilizate din
cauza sensibilităţii mici a acestor mecanisme, ceea ce contribuie la majorarea
esenţială a dimensiunilor şunturilor şi a consumului de putere de către ele. În afară
de aceasta, la utilizarea şunturilor la curent alternativ, apare eroare suplimentară de
la variaţia frecvenţei, deoarece, odată cu variaţia frecvenţei, rezistenţa şuntului şi a
mecanismului de măsurare variază diferit.
Divizori de tensiune. Pentru micşorarea tensiunii de n ori se utilizează
divizori de tensiune, care, în dependenţă de tipul tensiunii, pot fi executaţi pe
elemente care au rezistenţă pur activă, capacitivă sau inductivă. Sunt produşi în
serie divizori de tensiune, destinaţi lărgirii limitelor de măsurare a compensatorilor
de curent continuu. Astfel de divizori sunt executaţi din rezistenţe cu utilizarea
manganinului. Ei au coeficienţi de divizare şi clase de precizie de la 0,0005 până la
0,01.
115
Pentru lărgirea limitei de sus de măsurare a dispozitivului, de exemplu, a

limitei de măsurare a voltmetrului cu rezistenţa internă RV , se utilizează rezistoare
suplimentare, care se conectează în serie cu voltmetrul. În acest caz, rezistorul
suplimentar şi voltmetrul formează divizor de tensiune. Rezistenţa rezistorului
suplimentar se determină cu expresia:
Rs = RV ⋅ [( U x / UV ) − 1 ] ,
unde U x este tensiunea măsurată; U v - căderea de tensiune pe voltmetru;

RV - rezistenţa internă a voltmetrului. Rezistoarele suplimentare se fabrică din fir
de manganin şi sunt utilizate în circuitele de curenţi continuu şi alternativ (până la
20 kHz). Ele pot fi încastrate în interiorul dispozitivului şi exterioare. Sunt produse
în serie rezistoare suplimentare calibrate, utilizate cu orice tip de dispozitiv, care
are curentul nominal indicat. Clasele de precizie a rezistoarelor suplimentare
calibrate sunt de la 0,01 până la 1. Rezistoarele suplimentare sunt utilizate pentru
convertirea tensiunii de până la 30 kV. Curentul nominal al rezistoarelor
suplimentare este de la 0,5 până la 30 mA.
5.4 TRANSFORMATOARE DE MĂSURAT LA CURENT

ALTERNATIV
Transformatoarele de măsurat de curent şi de tensiune sunt utilizate ca
convertoare ale curenţilor şi tensiunilor de valori mari în curenţi şi tensiuni de
valori relativ mici, admise pentru efectuarea măsurărilor cu utilizarea
dispozitivelor cu valori nu mari, standarde de măsurare (de exemplu, 5A, 100V).
Prin utilizarea transformatoarelor de măsurat în circuitele de tensiune înaltă se
creează siguranţa pentru personalul ce deserveşte dispozitivele, deoarece aparatele
de măsură sunt conectate în circuitul de joasă tensiune, care la rândul său, se leagă
la pământ.
Transformatoarele de măsurat constau din două înfăşurări izolate una de alta:
primară cu un număr de spire ω1 şi secundară - ω2 , amplasate pe un miez
feromagnetic.
În transformatoarele de curent, de regulă, curentul primar I1 este mai mare
decât cel secundar I 2 , de aceea la ele ω1 < ω2 . La transformatoarele de curent cu
I1n > 500 A înfăşurarea primară poate consta dintr-o singură înfăşurare sub formă
de bară, care trece prin fereastra miezului.
În transformatoarele de tensiune, tensiunea primară U1 este mai mare decât
tensiunea secundară U 2 , de aceea la ele ω1 > ω2 . Tensiunea secundară nominală
116
U 2 n a transformatoarelor de tensiune este de 100 sau 100 / 3 V pentru diverse

valori ale tensiunii primare U1n .
Conform schemelor de conectare în circuitul de măsurare şi în funcţie de
regimul de funcţionare, transformatoarele de curent şi de tensiune se deosebesc
unul de altul. Înfăşurarea primară a transformatorului de curent este conectată în
circuitul de măsurare consecutiv, iar a transformatoarelor de tensiune conectată în
paralel. Aparatele de măsură se conectează în înfăşurarea secundară a
transformatoarelor.
Conform indicaţiilor dispozitivelor, se poate determina valoarea mărimii
măsurate. Pentru aceasta, este necesar ca indicaţiile dispozitivelor să fie înmulţite
la coeficienţii K I şi K U . Pentru transformatoarele de curent K I = I1 / I 2 , iar
pentru transformatoarele de tensiune K U = U1 / U 2 . Coeficienţii K I şi K U se
numesc coeficienţi reali de transformare.
5.4.1 Transformatoare de curent de joasă frecvenţă
Aceste transformatoare sunt utilizate atât pentru reducerea curentului într-un

anumit raport, cât şi la izolarea galvanică a ampermetrului (1A sau 5A) faţă de
conductorul care transportă curentul primar. Deoarece ampermetrul care se
conectează la TC are impedanţă foarte mică, sub 0,1-0,5 Ω , rezultă că TC
lucrează, practic, la scurtcircuit.
Diverse tipuri de transformatoare de curent de joasă frecvenţă sunt
prezentate în figura 5.7.
Cum va fi demonstrat mai jos, I 2 şi U 2 se modifică nu proporţional I1 şi
U1 , deci K I şi K U nu sunt constanţi. Ei depind de valorile curenţilor şi
tensiunilor, de caracterul şi valoarea sarcinii înfăşurării secundare, de frecvenţa
curentului, precum şi de construcţia transformatorului, materialului miezului şi de
obicei nu sunt cunoscute. De aceea indicaţiile dispozitivelor se înmulţesc nu la
valorile reale, dar la coeficienţii nominali de transformare:
K I ,n = I1n / I 2 n ; K Un = U1n / U 2 n . (5.11)
Determinarea valorilor măsurate după coeficienţii nominali de transformare

contribuie la erori. Eroarea relativă (în procente), din cauza inegaltăţii
coeficientului real şi a celui nominal de transformare pentru transformatorul de
curent:
f I = 100 ⋅ ( I1′ − I1 ) / I1 = 100 ⋅ ( K In − K I ) / K I , (5.12)
unde I1′ = K In ⋅ I 2 şi I1 = K I ⋅ I 2 , iar pentru transformatorul de tensiune:
117
fU = 100 ⋅ ( U1′ − U1 ) / U1 = 100 ⋅ ( K Un − K U ) / K U , (5.13)
unde U1′ = K Un ⋅ U 2 şi U1 = K U ⋅ U 2 .
Eroarea f I se numeşte eroarea de curent, iar fU - eroarea de tensiune. La

transformatoarele de măsurat mai există şi aşa numita eroare unghiulară din cauza
incorectitudinii transmiterii fazei de către mărimea primară mărimii secundare.
Eroarea unghiulară a transformatoarelor de măsurat influenţează asupra indicaţiilor
dispozitivelor, înclinarea echipajului mobil al cărora depinde de defazajul dintre
curenţi în circuitele acestor dispozitive. La ele se referă wattmetrele, contoarele de
energie electrică, fazmetrele. După cum se cunoaşte din teoria transformatoarelor,
în caz ideal, defazajul dintre vectorul curentului secundar I 2 al transformatorului
de curent şi vectorul curentului primar I1 este de 180 0 . Acelaşi defazaj trebuie să
fie între vectorii tensiunii secundare U 2 şi tensiunii primare U1 în transformatorul
de tensiune. În transformatoarele reale, unghiul dintre vectorul valorii secundare
( − I 2 sau − U 2 ), întors la 1800 şi vectorul corespunzător al mărimii primare ( I1
sau U1 ) nu este egal cu zero, dar formează unghiul δ , care se numeşte eroare
unghiulară a transformatorului. Eroarea este considerată pozitivă, dacă vectorul
mărimii secundare întors cu 1800 este înaintea vectorului mărimii primare.
Impedanţa sumară Z = R + jX a dispozitivelor şi conductoarelor de
conexiune reprezintă sarcina transformatorului de curent.
În figura 5.8 este prezentată diagrama vectorială a transformatorului de
curent, a cărei construcţie se începe cu vectorul I 2 w 2 - forţei magnetomotoare
(FMM) a înfăşurării secundare. Vectorul tensiunii U 2 este obţinut ca suma
vectorilor căderilor de tensiune I 2 R şi I 2 X pe elementele activ - R şi reactiv
X ale sarcinii pentru curentul I 2 în circuitul secundar al transformatorului.
Vectorul forţei electromotoare E 2 , indus în înfăşurarea secundară de către
fluxul Ф0 al miezului, este obţinut în rezultatul adunării vectorului U 2 cu vectorii
I 2 R2 şi I 2 X 2 ale căderii de tensiune pe componentele activă - R2 şi reactivă
X 2 ale înfăşurării secundare.
Defazajul dintre vectorul FMM I 2 w 2 şi vectorul FMM I1w1 alcătuieşte
aproape 1800, deci FMM I 2 w 2 oferă o influenţă de demagnetizare. Din cauza
aceasta, fluxul magnetic Ф0 în miez este creat de rezultanta FMM I 0 w1 .
118
TШЛ - 0,66 ТШЛ – 20 ТПЛ -20
ТЗЛ-1-0,5.1 ТШЛП-10-2 ТОЛК-10
ТФЗМ-110Б ТФЗМ-35 ТЗЛМ-110 ТВГ-24
ТОП-0,66
Figura 5.7 - Transformatoare de curent de diverse tipuri
119
FMM I 0 w1 este alcătuită din componenta reactivă I μ w1 , care creează

nemijlocit fluxul Ф0 şi care coincide cu el în fază, şi din componenta activă I a w1 ,
care este în avans de Ф0 cu 900, determinată de pierderile datorate histerezisului şi
de către curenţii turbionari în miezul magnetic. Vectorul FMM I1w1 este obţinut
prin adunarea vectorului FMM I 0 w1 cu vectorul FMM - I 2 w 2 întors la 1800, deci:
I1w1 = I 0 w1 + ( − I 2 w 2 ) sau I 0 w1 = I1w1 + I 2 w 2 .
B
ϕ 0 −ψ 2 I 0 w1 C
− I 2 w2
A
δI
I1w1
ϕ 0 −ψ 2 I o w1
ϕ 0 I a w1 Ф0
I μ w1
ϕ2
ψ2
I2R
I2 X I2Z = U 2
I 2 R2
I 2 w2 I2 X 2 E2
Figura 5.8 - Diagrama vectorială a transformatorului de curent
120
La un regim nominal de funcţionare a transformatorului de curent FMM

I 0 w1 , de obicei, alcătuieşte nu mai mult de 1% de la FMM I1w1 sau I 2 w 2 .
Pentru o putere satisfăcătoare a sursei curentului primar, deschiderea circuitului
secundar al transformatorului de curent va contribui la o majorare substanţială a
valorii Ф0 , deoarece, în acest caz, I 0 w1 = I1w1 .
Deschiderea acestui circuit reprezintă o situaţie de avarie, deoarece
majorarea fluxului în miez contribuie la o majorare a FEM (până la câteva sute de
volţi), ceea ce este periculos pentru personalul de deservire şi poate cauza
spargerea izolaţiei înfăşurării secundare. În afară de aceasta, majorarea fluxului se
însoţeşte de creşterea pierderilor cauzate de magnetizare şi curenţii turbionari, de
majorarea temperaturii miezului şi, respectiv, a înfăşurărilor şi poate fi cauza
descompunerii termice a izolaţiei lor.
Vom determina expresia pentru erorile de curent f I şi unghiulare δ I . Din
triunghiul OBC şi ABC (figura 5.8) avem:
I1w1 = OB / cos δ I = [ I 2 w 2 + I 0 w1 cos( ϕ 0 − ϕ 2 )] / cos δ I , (5.14)
unde ϕ 0 este unghiul dintre vectorii I 0 w1 şi I a w1 ; ϕ 2 - unghiul dintre
vectorii I 2 w 2 şi FEM E 2 . Deoarece unghiul δ I este mic ( nu mai mare de 10 ,
atunci putem considera cos δ I ≈ 1 .
Atunci,
I1 = [ I 2 w 2 + I 0 w1 cos( ϕ 0 − ϕ 2 )] / w1 . (5.15)
Coeficientul real de transformare

K I = I1 / I 2 = w 2 / w1 + [ I 0 ⋅ cos( ϕ 0 − ϕ 2 )] / I 2 . (5.16)
Eroarea de curent (în procente):

f I = 100( K In − K I ) / K I ≈ ( 1 − K I / K In ) ⋅100. (5.17)
deoarece la numărător se poate de înlocuit K I cu K In , din cauză că ei puţin

diferă unul de altul.
Substituind în expresia (5.17) valoarea din (5.16), obţinem în procente:
w2 I ⋅ cos( ϕ 0 − ϕ 2 )
f I = [1 − − 0 ] ⋅100. (5.18)
w1 ⋅ K In K In ⋅ I 2
Din diagrama fazorială (figura 5.8):

BC I 0 w1 sin( ϕ 0 − ϕ 2 )
tgδ I = = . (5.19)
OB I 2 w 2 + I 0 w1 cos( ϕ 0 − ϕ 2 )
121
Deoarece I 0 << I 2 , w1 < w 2 şi cos( ϕ 0 − ϕ 2 ) < 1 , a doua componentă din

numărătorul expresiei (5.19) poate fi ignorată. În afară de aceasta, din cauza
unghiului mic δ I , se poate considera tgδ I ≈ δ I . Atunci eroarea unghiulară (în
radiani):
δ I = [ I 0 w1 sin( ϕ0 − ϕ 2 )] /( I 2 w 2 ). (5.20)
Din diagrama vectorială şi expresiile erorilor rezultă că majorarea sarcinii,

deci conectarea unui număr mare de dispozitive, aduce la majorarea FEM E 2 ,
care, la rândul său, este cauzată de majorarea curentului I 0 şi a erorilor.
La creşterea componentei inductive a sarcinii, unghiul ϕ 2 se majorează, ceea
ce contribuie la majorarea erorii de curent f I şi la micşorarea erorii unghiulare
δ I , deoarece cos( ϕ 0 − ϕ 2 ) în acest caz creşte, iar sin( ϕ 0 − ϕ 2 ) descreşte.
f I ,% +δI
+ 2,0 1,8 Ω
+ 1,5
0,6 Ω cos ϕ 2 = 1,0
+ 1,0 1,8 Ω
+ 0,5 0,6 Ω cos ϕ 2 = 0 ,6
I2 , A
0 1 2 3 4 5A
cos ϕ 2 = 1,0
− 0,5 0,6 Ω
1,8 Ω
cos ϕ 2 = 0 ,6
0,6 Ω cos ϕ 2 = 0 ,6
− 1,0
f I ,% cos ϕ 2 = 1,0
1,8 Ω
− 1,5 cos ϕ 2 = 0 ,6
+δI cos ϕ 2 = 1,0
− 2,0
Figura 5.9 - Erorile transformatorului de curent în funcţie de valoarea

şi caracterul sarcinii
Pentru transformatoarele de curent mobile cu multe game de măsurat sunt

stabilite următoarele clase de precizie: de la 0,01 până la 0,2. Ele sunt fabricate
pentru frecvenţa nominală sau banda de frecvenţe de la 25 Hz până la 10 kHz.
Transformatoarele de curent se fabrică pentru valori ale curenţilor nominali de la
0,1 A până la 30 kA şi pentru valoarea nominală a curentului secundar de 5 A.
122
Pentru frecvenţa de 50 Hz se admite fabricarea transformatoarelor de curent pentru

curenţii nominali secundari de 1 şi 2A.
Transformatoarele staţionare de curent pentru frecvenţa de 50 Hz se fabrică
pentru curenţi nominali primari de la 1 A până la 40 kA şi curenţii nominali
secundari de 1, 2, 2,5 şi 5 A. Clasele de precizie a acestor transformatoare de
curent sunt de la 0,2 până la 10. Clasele de precizie a transformatoarelor de curent
staţionare determină valorile limite ale erorilor de curent şi erorilor unghiulare. În
special, pentru transformatoarele cu clasa de precizie de la 0,2 până la 1, valoarea
admisă a erorii de curent, care corespunde clasei de precizie, are loc pentru
valoarea curentului primar de la 100-120% de la valoarea nominală, iar pentru
transformatoarele cu clase de precizie mai joasă – pentru valoarea curentului
primar de 50-120%. Pentru alte valori ale curentului primar, eroarea admisă de
curent se majorează.
Transformatoarele de curent se fabrică pentru o anumită sarcină nominală, ca
de exemplu, pentru transformatoarele staţionare de la 2,5 până la 100VA.
În fig.5.9 sunt prezentate curbele erorilor de curent f I şi erorile unghiulare
δ I în funcţie de curentul I 2 pentru diverse valori ale sarcinii z în circuitul
secundar şi pentru divers caracter al ei, ca de exemplu, pentru cos ϕ 2 = 1,0 şi
cos ϕ 2 = 0 ,6 .
5.4.2 TC de tip cleşte
La acestea, miezul magnetic, din tole M, formează fălcile unui cleşte (figura
5.10 a, b), ceea ce permite măsurarea curenţilor din circuitele de forţă, fără
întreruperea circuitului respectiv – deci de a efectua măsurare fără contact.
Avantajele TC de tip cleşte: curenţi nominali 1-600A, clasa de precizie 2-5.
Ix M
Ф
I2 r
VD1 VD 2
α = F( Ix )
A
VD3 VD 4
a) b)
Figura 5.10 - Cleşte de curent (a) şi schema cleştilor de curent (b)
123
Construcţia transformatoarelor de curent diferă în dependenţă de destinaţie,

de tensiune, de clasă de precizie şi de valoarea curentului nominal primar.
Condiţiile tehnice pentru transformatoarele de curent sunt specificate de
GOST-7746:2003, GOST 23624:2003, SM SR EN 60044-1:2013 şi SM EN
60044-8:2014 iar metodele de verificare sunt prescrise de GOST 8.217:2005.
5.4.3 Transformatoarele de tensiune
Transformatoarele de tensiune (figura 5.11) funcţionează într-un regim
apropiat de regimul de mers în gol, deoarece în înfăşurarea secundară se
conectează dispozitive cu impedanţă mare.
ЗНОЛ.06 ЗНОЛ-35 НОЛ-6 НОЛ-35
НАМИ-10 НТМ-10 НДЕ-750

Figura 5.11 - Transformatoare de tensiune de diverse tipuri
În figura 5.12 este prezentată diagrama vectorială a transformatorului de

tensiune. Pentru o simplificare vom considera că w1 = w 2 , în realitate w1 > w 2 .
Aceasta va permite de a înlocui vectorii FMM cu curenţii respectivi.
124
Consecutivitatea construirii diagramei vectoriale a transformatorului de

tensiune, începând cu curentul I 2 până la I1 inclusiv, este analogică ca şi pentru
transformatoarele de curent. Vectorii de tensiune U 2 , la înfăşurarea secundară a
transformatorului (dispozitivelor) şi FEM, E 2 vom determina-o în baza
următoarelor expresii:
U 2 = I 2 ( R + jX ); E 2 = U 2 + I 2 ( R2 + jX 2 ), (5.21)
unde R şi X sunt echivalentele activă şi inductivă ale sarcinii în circuitul

secundar; R2 şi X 2 - rezistenţele activă şi inductivă ale înfăşurării secundare.
Vectorul tensiunii primare U1 = − E 2 + I1 ( R1 + jX 1 ) , unde R1 şi X 1 sunt
componentele respectiv activă şi inductivă ale înfăşurării primare ale
transformatorului.
Ţinând cont de expresia (5.21) şi valoarea I1 = I 0 − I 2 , obţinem:
U1 = −U 2 + I 0 R1 + j ⋅ I 0 X 1 − I 2 ( R1 + R2 ) − j ⋅ I 2 ( X 1 + X 2 ) . (5.22)
Din această expresie rezultă, că vectorul tensiunii primare U1 nu este egal cu

vectorul tensiunii secundare U 2 , deşi a fost considerat w1 = w 2 . Deci există
eroarea de tensiune fU şi eroarea unghiulară δ U , care depind de curenţii I 2 şi
I 0 şi de impedanţele înfăşurărilor transformatorului şi sarcinii. Cea mai mare
influenţă asupra erorilor o are sarcina din circuitul secundar al transformatorului.
De aceea, în circuitul secundar trebuie de conectat atâtea dispozitive, ca puterea
consumată să nu depăşească puterea nominală a transformatorului de tensiune.
Transformatoarele staţionare de tensiune se fabrică pentru valori nominale
ale tensiunii de la 220V şi până la 35 kV pentru tensiuni secundare egale cu 150,
100 şi 100 / 3 V pentru sarcină nominală de la 5 până la 25VA cu
cos ϕ = 0 ,8 − 1,0. Transformatoarele de tensiune de laborator, de regulă, sunt
produse de tip mobile pentru câteva benzi de măsurare. Pentru circuitele trifazate
sunt produse transformatoare de tensiune trifazate.
După cum rezultă din diagrama vectorială, majorarea sarcinii în circuitul
secundar, majorarea numărului de aparate conectate va aduce la majorarea
curentului I 2 , de la care depind erorile. Schimbarea caracterului sarcinii, de
asemenea influenţează erorile, deoarece în acest caz, se va modifica unghiul ϕ 2 .
În figura 5.12 a şi b sunt prezentate curbele tipice ale erorilor transformatoarelor
de tensiune în funcţie de valoarea sarcinii în circuitul secundar, exprimată în
procente de la valoarea nominală.
125
U1 I1 X 1
I1 R1
− U2
I0
− E1 = − E 2
I1
− I2
I0 Ф0
ϕ2
I2
U2
E2
Figura 5.12 - Diagrama vectorială a transformatoarelor de tensiune
Astfel, începând cu o careva valoare a sarcinii în circuitul secundar, erorile
se măresc neîncetat şi în circuitul secundar este necesar de a conecta atâtea
aparate, ca puterea consumată de ele să nu depăşească puterea nominală a
transformatorului, indicată pe el. Variaţia tensiunii primare la o sarcină constantă
în circuitul secundar, de asemenea, influenţează eroarea, deoarece aceasta
contribuie la modificarea tensiunii U 2 . Însă, deoarece tensiunea primară variază în
limite neînsemnate, eroarea cauzată de aceasta este mică.
În afară de sarcină şi tensiune, asupra erorii transformatorului influenţează şi
datele lui constructive. În primul rând, erorile depind de rezistenţa înfăşurărilor,
majorându-se la mărirea lor. Pentru micşorarea rezistenţelor r1 şi r2 , în
transformatoarele de tensiune (în comparaţie cu transformatoarele de putere) se
126
creează o densitate cu mult mai mică a curentului în înfăşurări (0,1-0,3 A/mm2).

Curentul I0, care depinde de construcţia miezului şi calitatea materialelor, de
valoarea inducţiei magnetice influenţează neînsemnat asupra erorilor
transformatorului de tensiune, deoarece erorile sunt cauzate de rezistenţele
înfăşurărilor r1 şi r2 .
Transformatoarele de tensiune staţionare se divizează în clase de precizie:
0,5; 1; şi 3.
Condiţiile tehnice pentru transformatoarele de tensiune sunt specificate de
GOST-1983:2001, GOST 23625:2001, SM SR EN 60044-2:2013 şi SM EN
60044-7:2014 iar metodele de verificare sunt prescrise de SM GOST 8.216:2013.
fU ,%
+ 0,6
+ 0,4
+ 0,2
60 100 S 2 ,%
0
20 40 80
− 0,2
− 0,4
− 0,4
a)
fU , min
+4
+3
+2
+1 S 2 ,%
40 100
0
20 60 80
−1
−2
−3
−4
−5
−6
b)
Figura 5.12 - Caracterul de variaţie a erorilor transformatoarelor de tensiune
în funcţie de sarcină: a) eroarea de tensiune; b) eroarea unghiulară
127
5.4.4 Tehnologii optice de măsurare a curentului şi tensiunii

În sistemele electroenergetice cu succes se utilizează două mărimi fizice
fundamentale: curentul şi tensiunea. Dacă aceste două mărimi fizice sunt măsurate
incorect, toate operaţiunile consecutive ale ciclului tehnologic care se bazează pe
informaţia potenţial incorectă, pot avea urmări tehnice, de exploatare şi economice
pentru acei care generează, transportă, distribuie şi procură energia electrică.
Elementele cheie, ale schemelor tradiţionale de întocmire a complexelor de
măsurat informative sunt dispozitivele de măsurat primare – senzorii,
convertoarele, transformatoarele de curent şi transformatoarele de tensiune.
Informaţia citită de pe ele este utilizată în continuare de către aparatele de
evidenţă, de către terminalele protecţiei prin relee şi alt utilaj al automatizării de la
staţie.
Aceste aparate sunt utilizate de mult timp în energetică, au suportat o
mulţime de modificări constructive, dar din păcate, nu s-au debarasat de
neajunsuri, care rezultă din esenţa naturii fizice ale transformatoarelor
electromagnetice. La aceste neajunsuri se referă fenomenele de rezonanţă,
histerezis, saturaţie şi magnetizare reziduală. Particularităţile constructive ale
acestor aparate contribuie la aceea, că însuşi ele pot fi sursa unor avarii la obiectele
energetice. Lipsa îmbunătăţirilor considerabile în ultimii douăzeci de ani,
presupune, că transformatoarele de măsurat tradiţionale au atins limitele
posibilităţilor tehnologice. Aceasta a determinat producătorii de a precauta noi
abordări la construcţia transformatoarelor de măsurat, care au fost bazate pe alte
principii de funcţionare. Cea mai perspectivă şi rezultativă în această căutare s-a
adeverit direcţia ce ţine de utilizarea efectelor magnetooptice şi electrooptice.
Aceasta este premiza de bază care a contribuit la producerea industrială a
senzorilor optici, în primul rând din cauza caracteristicilor de funcţionare
exclusive în comparaţie cu transformatoarele electromagnetice tradiţionale.
Cel mai mare succes în crearea transformatoarelor optice a obţinut compania
NxtPhase T&D, care a îmbinat într-o direcţie astfel de preocupări ca măsurările
fibro-optice, prelucrarea digitală a semnalelor şi elaborarea softului, ceea ce a
contribuit la crearea produselor, care redefinesc din nou noţiunile de precizie şi
fiabilitate în industria electroenergetică.
Măsurarea curentului
Tehnologia de măsurare a curentului este bazată pe efectul magneto-optic
Faraday, care constă în aceea, că la răspândirea luminii linear polarizate printr-o
substanţă care se află în câmp magnetic se obţine rotirea suprafeţei de polarizare a
luminii.
Rotirea planului de polarizare a undei luminoase, polarizată linear, ce se
propagă pe direcţia câmpului magnetic, se datorează interacţiunii dintre acesta
128
şi electronii optici ai atomilor şi moleculelor mediului. Valoarea unghiului de

rotire este direct proporţională cu lungimea drumului străbătut de raza
luminoasă în substanţă şi cu inducţia câmpului magnetic. Efectul a fost
descoperit de Michael Faraday în anul 1846 şi a reprezentat prima
dovadă experimentală a existenţei interacţiunii dintre lumină şi câmpul
electromagnetic. Fizicianul francez Marcel Émile Verdet în 1854 stabileşte, pe
cale empirică, legea care îi poartă numele şi care stabileşte relaţia dintre
măsura polarizării induse şi intensitatea câmpului magnetic aplicat, lungimea
parcursului luminii, respectiv natura substanţei.
Dezvoltarea în continuare a tehnologiei optice de măsurare a câmpului
magnetic a fost obţinută în cadrul programului companiei Honeywell la elaborarea
giroscopului cu fibră optică. Aceste realizări au permis companiei NxtPhase de a
crea senzorul optic de curent cu cele mai înalte caracteristice de precizie şi
diapazon dinamic, cu o bandă largă de transmisie şi de a exclude influenţa
temperaturii şi a vibraţiilor asupra caracteristicilor de precizie ale dispozitivului.
Figura 5.13 – Schema de măsurare optică a curentului
Schema electronică şi optică a senzorului de curent conţine o sursă de

radiaţie şi un receptor de radiaţie optică, conectaţi la fibra optică prin intermediul
divizorului. Semnalele transmise şi recepţionate se propagă printr-o singură fibră
optică, şi de aceea, există numai o singură cale optică de la dispozitivul electronic
până la senzor. Pentru majorarea nivelului semnalului util, unda de lumină trece
prin fibra optică câteva rotaţii împrejurul conductorului cu curent şi se reflectă de
oglindă, instalată la sfârşitul căii. Modulatorul de fază optic patentat reprezintă
fundamentul tehnologiei senzorului de curent, şi acesta la fel ca şi electronica
modernă, asigură măsurarea curentului electric cu o precizie cea mai mare.
129
Tehnologia de măsurare a curentului NxtPhase este bazată pe efectul

Faraday. Câmpul magnetic, creat de către curentul care parcurge conductorul,
influenţează asupra polarizaţiei semnalului optic în timpul trecerii acestuia
împrejurul conductorului. Tehnologia unică NxtPhase permite de a obţine o
precizie exclusivă în diapazonul dinamic, indiferent de temperatură şi vibraţii.
Senzorul măsoară diferenţa dintre efectul pe două tipuri de polarizare, precum şi
efectul absolut pe fiecare semnal în parte.
Construcţia coloanei optice a transformatorului de curent
1 – Tehnologia specializată NxtPhase

convertează semnalele de la dioda luminiscentă
în două semnale linear polarizate, transmise prin
fibra optică care păstrează polarizarea către
senzorul de curent.
2 – Pe vârful coloanei se află polarizor circular,
care converteşte două semnale linear polarizate
în semnale cu polarizare de stânga şi de
polarizare de dreapta.
3 – Semnalele de lumină parcurg împrejurul
conductorului de câteva ori. Câmpul magnetic,
creat de către curentul ce parcurge conductorul,
încetineşte un semnal şi accelerează alt semnal.
4 – Cum numai semnalele polarizate finalizează
drumul său împrejurul conductorului, ele sunt
reflectate în oglindă şi pleacă înapoi prin fibră,
precum polarizarea este direcţionată în direcţie
inversă. Pe drumul de întoarcere efectul se
dublează.
5 – Ambele semnale ajung până la polarizatorul
circular, care din nou le convertează în fluxuri
de lumină linear-polarizate. În lipsa curentului
care parcurge conductorul, aceste două semnale
luminoase se propagă în faze identice. Când
curentul parcurge conductorul, câmpul magnetic
deplasează semnalele luminoase în direcţiile
opuse – astfel, este creat defazajul.
6 – Măsurarea de înaltă precizie a curentului este
asigurată reieşind din aceea, că ambele semnale
parcurg o cale identică, vibraţia şi temperatura
acţionează asupra lor la fel, şi influenţa lor se
compensează reciproc.
Figura 5.14 - Construcţia coloanei optice a transformatorului de curent
130
Figura 5.15 – Schema de creare a semnalului optic la măsurarea curentului

Măsurarea tensiunii
Tehnologia de măsurare a tensiunii este bazată pe efectul electrooptic
Pockels, care constă în apariţia birefringenţei în mediile optice la suprapunerea
unui câmp electric variabil sau constant. Efectul se află în dependenţă direct-
proporţională de valoarea câmpului electric depus.
Figura 5.16 – Schema de măsurare optică a tensiunii

Tensiunea se determină în baza măsurării cu senzorii de intensitate a
câmpului electric în câteva puncte ale coloanei. Aceşti senzori optici unici de
131
tensiune – sunt obiectul unor patente importante, deţinătorul cărora este compania
NxtPhase.
Construcţia coloanei optice a transformatorului de înaltă tensiune
1 – Tensiunea în linie creează câmp

electric între fază şi pământ.
2 – Optoelectronica specializată
NxtPhase transmite semnal luminos
de la dioda luminiscentă prin fibra
optică.
3 – Semnalul luminos se ridică prin
coloană.
4 5 4 – Semnalul intră în cristalele
1 electrooptice (celulele Pockels)
situate în trei puncte special
determinate în interiorul coloanei
3 izolatoare de înaltă tensiune.
5 – Când semnalul luminos trece
prin cristal, câmpul electric modifică
polarizarea acestuia pe una eliptică.
La modificarea „elipticităţii”
(raportul valorilor de ieşire în raport
cu fiecare axă) se obţin indicatori de
precizie la măsurarea câmpului
electric.
6 – Măsurarea de înaltă precizie a
tensiunii este bazată pe sumarea
echilibrată a datelor de la trei senzori
amplasaţi în anumite puncte ale
coloanei. Rezultatele măsurărilor nu
sunt influenţate de factorii externi,
ca existenţa altor construcţii de
6
înaltă tensiune sau poluarea
2 suprafeţei.
Figura 5.17 – Construcţia coloanei optice a transformatorului de înaltă tensiune

Avantajele transformatoarelor (convertoarelor) optice de curent
132
Avantajele principale ale transformatoarelor optice (convertoarelor) de

curent în comparaţie cu prototipurile lor electromagnetice constau în următoarele:
- posibilitatea de convertire şi măsurare atât a curentului alternativ (până la
100 kА), cât şi a curentului continuu sau de impuls (până la 600 kА) la diverse
trepte de tensiune (până la 800 kV);
- convertirea optico-electronică de inerţie redusă a semnalelor de lumină şi
lipsa fenomenului de histerezis, de saturaţie magnetică, de magnetizare reziduală,
caracteristice pentru prototipurile electromagnetice care limitează intervalul lor
dinamic şi precizia măsurărilor;
- un larg interval dinamic (0,1–200% I1nom) şi precizie înaltă (0,1–0,2%)
pentru măsurarea şi protecţia circuitelor de curent, realizate prin utilizarea
semnalelor de lumină şi prelucrarea lor digitală; precum unul şi acelaşi produs spre
deosebire de prototipurile electromagnetice poate fi utilizat la curenţi nominali
primari care diferă de 10 ori în baza resetării electronice a coeficienţilor de
transformare;
- bandă largă de transmisie a semnalelor (nu mai puţin de 6 kHz), care
permite de a efectua analiza completă nu numai a cantităţii dar şi a calităţii
energiei electrice în ceea ce ţine de armonici (până la 100 de armonici) şi a
proceselor tranzitorii (pentru protecţii);
- posibilitatea integrării în sistemele de măsurat şi informaţionale cu
utilizarea diferitor interfeţe – analogice, discrete şi digitale şi excluderea influenţei
sarcinii din secundar asupra proceselor de măsurare;
- securitatea ecologică, incendiară, explozibilă şi contra şocurilor electrice
din contul lipsei substanţelor nocive şi a materialelor conductoare de curent în
componenţa transformatoarelor optice de curent de înaltă tensiune, precum şi din
cauza utilizării semnalelor de lumină de mică putere, care exclude posibilitatea
apariţiei scânteierii şi aprinderii în situaţii extreme;
- imunitate mare la interferenţele electromagnetice, care permite de a monta
produsele într-o situaţie electromagnetică compusă, fără analiza şi corecţia ei
preventivă;
- durabilitate, stabilitate pe termen lung şi repetabilitatea înaltă a
parametrilor metrologice a aparatelor;
- susceptibilitatea joasă la vibraţii şi variaţia temperaturii;
- parametri de dimensiune şi masă neînsemnaţi, care facilitează instalarea şi
montarea produselor într-un spaţiu restrâns, în orice poziţie, cu instalare pe suport
sau prin suspendare la bara rigidă;
- simplitatea şi fiabilitatea construcţiei transformatorului de curent de înaltă
tensiune, fiabilitatea înaltă şi autodiagnostica blocurilor optico-electronice
minimizează cerinţele către deservirea tehnică şi verificarea aparatelor.
Toate aceste avantaje sunt rezultatul utilizării în aparatele examinate a
semnalelor polarizate de lumină de mică putere, care se propagă în transformatorul
de curent, amplasat în câmpul magnetic al curentului măsurat, acţiunii câmpului
133
asupra acestor semnale sub forma efectului Faraday şi a prelucrării

electronice digitale a rezultatelor măsurărilor rotaţiei suprafeţei de polarizare.
5.4.5 Soluţii digitale în baza standardului IEC 61850
În ultimele decenii perfecţionarea tehnologiilor şi îmbunătăţirea senzorilor

optici au contribuit la apariţia în piaţă a transformatoarelor optice de curent şi de
tensiune. Însă ele n-au fost pe larg acceptate de către instituţiile de proiectare,
organizaţiile de construcţie şi de montaj, deoarece bornele lor secundare nu
asigurau puterea necesară pentru releele de protecţie cu intrări analogice şi erau
puţine contoare electrice sau terminale ale protecţiei prin relee cu interfeţe digitale
din cauza lipsei protocolului standard în comunicaţiile digitale.
Adoptarea în anul 2004 a standardului IEC 61850 «Reţele şi sisteme de
comunicaţii ale staţiilor electrice» a deschis noi posibilităţi pentru utilizarea noilor
tehnologii informaţionale pentru automatizarea staţiilor electrice.
Scopul de bază al standardului constă în determinarea cerinţelor către
modelul bazelor de date şi asigurarea în limitele unei staţii electrice a
compatibilităţii funcţionale depline a dispozitivelor electronice intelectuale a
diverşilor producători şi a sistemelor de automatizare a diverselor nivele de
comandă.
Realizarea standardului în mare măsură este concentrată pe subiectele de
realizare a barei de staţie IEC 61850-8-1, care modelează şi perfecţionează
abordările tradiţionale SCADA şi care înlocuieşte schimbul de semnale dintre
dispozitivele de protecţie şi comandă ale staţiei prin schimbul de mesaje GOOSE.
Cu toate acestea, bara de staţie este numai o parte din direcţia de dezvoltare a
soluţiilor propuse de către standardul IEC 61850.
Deoarece tehnologia se dezvoltă în direcţia utilizării convertoarelor de
tensiune şi de curent de noua generaţie, apare necesitatea de a converti în formă
numerică valorile principale ale parametrilor de pe senzori, instalaţi la primarul
utilajului sistemului electroenergetic şi de a transmite valorile obţinute ale
eşantioanelor staţiei electrice. O parte a standardului IEC 61850-9-2 descrie
metodele de interacţiune cu transformatoarele de măsură electronice, care
funcţionează în baza tehnologiilor netradiţionale, ca de exemplu, tehnologiilor
optice, în care sunt eliminate restricţiile caracteristice transformatoarelor de
măsurare de curent şi de tensiune electromagnetice.
Arhitectura în trei nivele a unei staţii electrice moderne în corespundere cu
concepţia standardului IEC 61850, a permis de a separa funcţiile de bază utilizate
în sistemele electroenergetice ale aplicaţiilor de funcţiile de schimb a datelor şi
funcţiile de reţea de bază.
134
5.4.5 Soluţii digitale în baza standardului IEC 61850 135
Figura 5.18 – Arhitectura în trei nivele a unei staţii electrice moderne
Ea este divizată în trei nivele separate:

- nivelul staţiei de transformare;
- nivelul celulei;
- nivelul barei tehnologice.
Arhitectura staţiei digitale
În arhitectură sunt prezentate trei tipuri de mijloace de telecomunicaţii în

incinta staţiei de transformare:
La nivelul barei staţiei de transformare:
Conexiunea „Client-Server” în mod principal asigură interacţiunea HMI sau
a altor funcţii ale staţiei de transformare cu dispozitivele electronice intelectuale
(DEI);
La nivelul barei tehnologice:
Conexiunea „Punct-Punct” bazate pe mesaje GOOSE (Evenimente obiect-
orientate ale staţiei), comunicările între DEI, care asigură obţinerea datelor
referitoare la starea obiectului şi transmiterea comenzilor de control al utilajului;
Conexiunea „Transformatoarele de măsurare (optice) – DEI”, bazate pe
transmiterea valorilor selectate, formate de către module separate sau încorporate
în utilaj.
La nivel de „bară tehnologică” datele măsurate, precum şi datele referitoare
la starea obiectului sunt acumulate prin intermediul reţelei de fibră optică dublă
Ethernet (100Mb/s) de la transformatoarele de tensiune şi curent
optice/electronice. Punctele de colectare a datelor sunt comutatoarele duble
135
optice/electronice. Punctele de colectare a datelor sunt comutatoarele duble

Ethernet, care suportă prioritatea Ethernet şi cele virtuale Ethernet (VLAN).
Reţeaua virtuală Ethernet permite comutatoarelor Ethernet de a transmite seturile
de date numai la acele porturi ale comutatoarelor/DEI, căror le sunt necesare
aceste date. IEC 61850 descrie acumularea acestor date cu utilizarea a două
protocoale diferite şi anume: compartimentul 9.1 descrie canalul unidirecţional
multipunct (de tip punct-punct) pentru transmiterea datelor fixe, iar
compartimentul 9.2 identifică setul „configurat” de date, care pot fi transmise în
multe adrese de la o sursă (editor) la câţiva abonaţi.
Apariţia în piaţă a transformatoarelor optice cu interfeţe digitale IEC 61850-
9-2 a deschis căile la crearea sistemului de protecţie şi de măsurare complet
digital. Blocul electronic-optic al transformatoarelor în care se efectuează toată
prelucrarea semnalelor, la momentul actual este înzestrat cu interfeţe analogice de
nivel superior şi de nivel inferior, precum şi de interfaţă digitală.
Figura 5.19 – Bloc electronic-optic NXVCT cu interfaţă digitală IEC 61850-9-2
Pe panoul din spate al blocului electronic-optic sunt expuse conexiunile

optice pentru conectarea la bara tehnologică IEC 61850-9-2 şi bara semnalelor de
sincronizare 1PPS. Pentru aplicaţiile protecţiilor interfaţa digitală transmite 80 de
seturi cu rapoartele valorilor discrete de perioadă a reţelei de alimentare. În acest
set de date intră datele parametrilor tensiunii trifazate, tensiunea barei, tensiunea
neutrului, curenţilor trifazaţi pentru protecţie şi măsurări. Pentru aplicaţiile de
evidenţă, controlul calităţii energiei electrice şi oscilografiei într-un cadru Ethernet
sunt transmise 8 seturi de date cu frecvenţa de 256 de rapoarte pe perioada reţelei.
Cercetările de laborator efectuate şi proiectele-pilot au demonstrat
posibilităţile tehnice ale noilor tehnologii şi au majorat încrederea către
„măsurarea şi protecţia în baza barei tehnologice IEC 61850-9-2”. Utilizarea
acestui utilaj tehnologic de înaltă performanţă la realizarea proiectelor pentru
obiectele în construcţii noi, reconstrucţie şi extinderea obiectelor existente oferă
noi posibilităţi în crearea sistemelor total digitale, automatizate, moderne, a
staţiilor de transformare.
136
6 Dispozitive electromecanice 137
6 DISPOZITIVELE ELECTROMECANICE
6.1 PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE A DISPOZITIVELOR

ELECTROMECANICE
Dispozitivul de estimare nemijlocită este constituit din două părţi: circuitul

de măsurare şi mecanismul de măsurare.
Circuitul de măsurare este destinat pentru convertirea mărimii măsurate în
alta, care acţionează nemijlocit asupra mecanismului de măsurat. În caz general,
această convertire poate avea loc atât în aspect cantitativ, cât şi în aspect calitativ.
Convertirea cantitativă a mărimii măsurate are loc în cazul lărgirii limitelor de
măsurare, precum şi în cazul utilizării unor scheme speciale de compensare a
temperaturii, frecvenţei şi a altor erori. Necesitatea în convertirea mărimii
măsurate este determinată de principiul de funcţionare a mecanismului de măsurat.
De exemplu, dacă principiul de măsurare al dispozitivului este bazat pe
proprietăţile curentului, cum este în dispozitivele magnetoelectrice şi unele altele
dispozitive, iar mărimea măsurată reprezintă frecvenţa curentului alternativ, atunci
în circuitul de măsurare este necesar de a obţine curentul care este dependent de
frecvenţă.
În mecanismul de măsurat, energia electrică se transformă în energie
mecanică de deplasare a echipajului mobil. De obicei, este utilizată deplasarea
unghiulară, de aceea mai departe vom examina nu forţele care acţionează în
dispozitiv dar cuplurile.
Cuplul care este creat în dispozitiv sub acţiunea mărimii măsurate şi care
roteşte echipajul mobil în direcţia creşterii indicaţiilor se numeşte cuplu de rotaţie
Mr .
El este determinat univoc de valoarea mărimii măsurate X şi, în caz general,
poate depinde de unghiul de rotaţie al echipajului mobil α :
M = F1 ( X ,α ). (6.1)
Pentru dispozitivele electromecanice poate fi scrisă expresia generală a

cuplului de rotaţie, care reprezintă una din ecuaţiile dinamicii sistemului:
dWe
Mr = , (6.2)
dα
unde We este energia electrocinetică.
În cele ce urmează, la examinarea dispozitivelor de diverse construcţii,
această ecuaţia va fi concretizată pentru fiecare caz în parte.
137
138 6 Dispozitivele electromecanice
Dacă rotaţiei echipajului mobil nimic nu i-ar împiedică, atunci el, pentru
orice valoare a mărimii măsurate, diferite de zero, se va roti până la maximum.
Pentru ca unghiul de rotaţie α să depindă de mărimea măsurată, în dispozitiv la
rotaţia echipajului mobil, este creat cuplul antagonist M f , orientat în direcţie
opusă cuplului de rotaţie dependent de unghiul de rotaţie α .
După metoda de creare a cuplului antagonist, dispozitivele electromecanice
se divizează în două grupe:
a) cu cuplu mecanic antagonist (realizat cu resorturi spirale, benzi sau fire de
torsiune, mai rar greutatea proprie);
b) cu cuplu electric antagonist – logometre.
În prima grupă, M f este creat cu ajutorul unor elemente elastice enumerate

mai sus, care la rotaţia echipajului mobil, se răsucesc. În acest caz, cuplul
antagonist (de frânare) se va descrie cu expresia:
M f = ws ⋅α , (6.3)
unde w s este cuplul rezistent specific al elementului elastic.

Cunoscând expresiile analitice pentru ambele cupluri, din ultima ecuaţie
poate fi determinată expresia pentru unghiul de rotaţie al echipajului mobil, în
funcţie de mărimea valorii măsurate şi parametrii dispozitivului, care, în caz
general, poate fi prezentată:
α = F( X , A ), (6.4)
unde A sunt parametrii dispozitivului.
6.2 PIESELE COMPONENTE ŞI ELEMENTELE AUXILIARE

ALE DISPOZITIVELOR ELECTROMECANICE
Deşi dispozitivele de diverse construcţii diferă esenţial, există o serie de

piese şi elemente generale pentru toate dispozitivele electromecanice.
Corpul dispozitivului protejează mecanismul de măsurat contra acţiunilor
exterioare, contra pătrunderii în el a colbului, iar în unele cazuri – a apei şi a
gazelor. Corpurile deseori sunt fabricate din masă plastică. Dimensiunile şi forma
corpurilor pot fi foarte diverse.
Pe fiecare dispozitiv se produc următoarele inscripţii:
a) se indică unitatea mărimii măsurate pentru dispozitivele a căror scară este
gradată în unităţi absolute; pe scala dispozitivelor cu multe diapazoane de
138
6.2 Piese componente şi elemente ale dispozitivelor electromecanice 139
măsurare poate fi scrisă denumirea completă a dispozitivului (de exemplu –

Ampermetru);
b) notarea clasei de exactitate a dispozitivului;
c) simbolul convenţional al tipului constructiv al dispozitivului; aceste
simboluri sunt date în tabelul 1.1.
d) notarea convenţională a poziţiei de funcţionare a dispozitivului, dacă
această poziţie are însemnătate, atunci ea este indicată cu semnele ce urmează:
┌─┐ pentru poziţie orizontală; ┴ pentru poziţie verticală; ∠α 0 pentru instalare
sub un unghi α 0 ;
e) notarea convenţională a gradului de protecţie contra acţiunilor câmpurilor
magnetice sau electrice exterioare;
notarea convenţională a tensiunii de încercare a izolaţiei circuitului de
măsurare referitor la corpul dispozitivului sub formă de stea cu cinci colţuri, în
interiorul căreia este indicată tensiunea de încercare în kilovolţi;
f) anul de producţie şi numărul de serie;
g) numărul standardului stabilit pentru această grupă de aparate;
h) notarea convenţională a tipului curentului şi a numărului de faze;
j) simbolul grafic al uzinei producătoare.
Pentru determinarea valorii numerice a mărimii măsurate, aparatele au
elemente de citire, care sunt alcătuite din scală şi indicator.
Scala aparatului reprezintă o plăcuţă cu o suprafaţă vopsită în alb, pe care
sunt desenate diviziuni negre, care corespund anumitor valori ale mărimii
măsurate.
Indicatorul reprezintă o săgeată care se deplasează de-a lungul scalei
gradate, fixat la echipajul mobil. Se utilizează, de asemenea, şi indicator cu rază de
lumină. Acesta din urmă permite de a majora substanţial sensibilitatea
dispozitivului, în primul rând, din cauză că unghiul de rotaţie al razei reflectate
este de două ori mai mare decât unghiul de rotaţie a oglinjoarei, în al doilea caz –
că lungimea razei poate fi destul de mare. În afară de acestea, se micşorează
greutatea şi mai ales cuplul de inerţie al echipajului mobil. Aceasta permite de a
lărgi limitele de măsurare în direcţia valorilor mici şi îmbunătăţeşte condiţiile de
amortizare a echipajului mobil.
a) Elemente care asigură suspensia sistemului mobil
Metoda de suspensie a echipajului mobil este determinată de alegerea
elementelor care creează cuplul antagonist. Se utilizează următoarele tipuri de
suspensii:
cu lagăre (figura 6.1), utilizată la aparate cu clasa c ≥ 0,2 , constă din
pietre dure 4 (rubin, agat, sticlă specială, oţel sau bronz), prevăzute cu mici cratere
şlefuite sub un unghi de 800, care se termină cu o rotunjire cu raza de 0,05-0,5 mm,
în care se pot roti pivoţii 1 (din oţel) cu vârfuri rotunjite; pivoţii reprezintă nişte
139
fragmente de sârmă cu lungimea de 5-7 mm şi diametrul de 0,5-0,75 mm, ascuţite

dintr-o parte sub un unghi de 450-600 şi cu raza de rotunjire de 0,01-0,15 mm.
Şurubul permite de a stabili distanţa necesară dintre piatra dură 4 şi pivotul 1.
Lagărele reprezintă un element constructiv important al dispozitivului şi determină
în mare măsură calitatea lui. Pentru micşorarea erorii cauzate de frecare, suprafaţa
de contact dintre pivot şi piatră trebuie să fie foarte mică. Aceasta aduce la aceea,
că, deşi masa echipajului mobil nu depăşeşte câteva grame, tensiunea în cuplul
„piatra dură – pivot” atinge valori mari (până la 500 kg/mm2).
cu benzi tensionate (figura 6.2), utilizată la instrumentele cu o
sensibilitate ridicată (ca şi suspensia pe fir de torsiune) cu clasa de exactitate
c ≤ 0,5 – elimină frecările din lagăre;
cu fir de torsiune, benzile tensionate sau firul de tensiune produc cuplul
antagonist şi conduc curentul (în unele dispozitive) la bobina mobilă.
Construcţia detaliată a dispozitivului cu suspensia echipajului mobil pe
lagăre este prezentată în figura 6.3. Axul 1 cu extremităţi sub formă de pivoţi se
menţine în pietrele dure 2. La ax sunt fixate cu una din extremităţile sale
resorturile spirale 3 şi 4, care sunt destinate pentru crearea cuplului antagonist.
Resorturile deseori sunt utilizate şi în calitate de conductoare la bobina mobilă.
Resorturile sunt fabricate din cositor zincat şi alte sorturi de bronz. Resortul 3 cu
un alt capăt, se fixează la corpul dispozitivului, iar resortul 4 – la corectorul 5.
Corectorul este destinat pentru stabilirea acului indicator la zero înainte de
măsurări în caz de necesitate, prin rotirea şurubului 6 de pe partea frontală a
dispozitivului. Axa 7 a corectorului este situată excentric. De aceea, rotirea
şurubului 6 va deplasa furculiţa 8, ceea ce va conduce la modificarea unghiului de
răsucire a resortului 4 şi la deplasarea acului indicator 9 de-a lungul scalei 10.
Contragreutăţile 11 sunt destinate pentru echilibrarea echipajului mobil, deci
pentru compensarea acţiunii cuplurilor forţelor de greutate asupra poziţiei
echipajului mobil.
Neajunsurile instalării echipajului mobil pe benzi tensionate sunt: existenţa
erorilor cauzate de frecare, fiabilitatea redusă în cazul şocurilor şi vibraţiilor,
consumul propriu de putere majorat şi, respectiv, sensibilitatea redusă.
Aceste neajunsuri, în mare măsură, sunt înlăturate în cazul fixării echipajului
mobil pe benzi tensionate, figura 6.3.
Benzile tensionate reprezintă nişte benzi flexibile, fixate la o extremitate la
echipajul mobil, iar cu alta – la elementele fixe ale construcţiei. Dacă în astfel de
benzi de creat tensiune, atunci ele vor menţine echipajul mobil, înlocuind lagărele.
Benzile sunt utilizate atât pentru fixare orizontală, cât şi la fixare verticală a
axului. În caz de necesitate, benzile tensionate pot fi utilizate şi pentru conducerea
curentului în bobina mobilă. Benzile sunt fabricate din materiale speciale de
140
6.2 Piese componente şi elemente ale dispozitivelor electromecanice 141
bronz, precum şi a aliaje din platină şi argint, având grosimea de câteva sutimi de
milimetri şi lăţimea de câteva zecimi de milimetri, lungimea nu depăşeşte 20 mm.
Figura 6.1 - Suspensie pe lagăre: Figura 6.2 - Suspensie pe benzi tensionate:

1- pivot; 2 – bucşă; 3 - echipaj 1 – ac indicator; 2 – scară de măsură;
mobil; 4 - piatră; 5 - şurub; 3 – corector de zero; 4 –arc de întindere;
6- partea fixă a dispozitivului 5 – benzi tensiometrice
b bi bil
b) Elemente de producere a cuplului antagonist, dependent de unghiul de
rotaţie α al echipajului mobil. Poate fi realizat pe cale:
mecanică (resorturi spirale, benzi sau fire de torsiune, mai rar greutatea
proprie);
pe acelaşi principiu ca şi cuplul activ (la logometre).
c) Corectorul de zero - reglează exact poziţia de zero a dispozitivului de

citire al aparatului de măsurat. Este un buton sau şurub care poate roti punctul de
fixare al unuia din resorturile spirale sau un capăt al benzii (firului) de torsiune.
d) Dispozitivul de amortizare – produce un cuplu de forţe proporţional cu
viteza unghiulară dx/dt a sistemului mobil, reducând astfel numărul şi
amplitudinea oscilaţiilor.
Figura 6.3 - Piesele dispozitivului pe suspensii

1 – axul; 2 – pietre dure; 3 – resort spiral; 4 - resort spiral; 5 - corector; 6-şurub;
7- axul corectorului; 8 - furculiţă; 9 - ac indicator; 10 – scala; 11- contragreutăţi.
141
Pot fi:
pneumatice, cu camera de aer şi piston sau paletă (figura 6.4);
electromagnetice, cu o paleta de Al sau cadru care se mişcă în câmpul
magnetic al unui magnet permanent (figura 6.5).
f) Elemente de echilibrare (contragreutăţi) etc.
Figura 6.4 - Dispozitiv de amorsare pneumatic cu paletă:

1 – paleta; 2 – camera; 3 – resortul spiral; 4 – axul; 5 – corector de zero
4
2 3
Figura 6.5 - Dispozitiv de amorsare electromagnetic:

1– piesă din aluminiu; 2 – construcţie feromagnetică;
3 – ac indicator; 4 – bobină fixă
142
6.3 Dispozitivul magnetoelectric 143
6.3 DISPOZITIVUL MAGNETOELECTRIC
În dispozitivul magnetoelectric, cuplul de rotaţie se creează în rezultatul

interacţiunii câmpului magnetic al conductorului parcurs de curent, executat sub
formă de cadru-bobină. Sunt utilizate atât dispozitive cu magnet mobil cât şi
dispozitive cu magnet permanent.
În circuitul de măsurare la curent continuu, bobina mobilă este parcursă de
curentul I şi, sub acţiunea cuplului activ, se va deplasa cu un unghi elementar
dα , astfel încât energia localizată în câmpul magnetic al dispozitivului mobil
( Wm = I ⋅ψ ) va suferi o deviere:
dWm = I ⋅ dψ . (6.5)
Notând cu dS suprafaţa elementară din intrefier, parcursă de cele două laturi

active ale bobinei la rotirea ei cu dα , fluxul magnetic va varia cu:
dψ = n ⋅ B ⋅ dS , (6.6)
în care dS = B ⋅ l ⋅ dα = S ⋅ dα .
unde: N este numărul de spire ale bobinei; B – inducţia din intrefier; l –
lungimea laturii active a bobinei; b – lăţimea bobinei; S – suprafaţa bobinei.
Obţinem ecuaţia cuplului activ, produs de interacţiunea dintre câmpul
magnetic din intrefier şi curentul ce parcurge bobina mobilă:
dWm
Mr = =ψ 0 ⋅ I = B ⋅ S ⋅ n ⋅ I . (6.7)
dα
Există două tipuri constructive de instrumente magnetoelectrice: cu magnet
permanent exterior şi cu magnet permanent interior.
Principiul de funcţionare a dispozitivului magnetoelectric este prezentat în
figura 6.6, a şi b, unde este reprezentat cadrul mobil al mecanismului de măsurat,
care se află într-un câmp magnetic radial şi uniform. La trecerea curentului prin
înfăşurarea bobinei, apar forţe care tind să rotească cadrul bobinei astfel ca
suprafaţa ei să devină perpendiculară pe direcţia 01 - 02. În cazul în care cuplul de
rotaţie devine egal cu cel de frânare, echipajul mobil se opreşte. Unghiul de
înclinare a cadrului mobil, la parcurgerea unui curent I prin înfăşurarea ei, va fi
egal:
B ⋅S ⋅n⋅I
α = , (6.8)
W
unde W este cuplul rezistent specific.

143
Figura 6.6, a - Construcţia dispozitivului magnetoelectric

cu magnet mobil:
1- magnet permanent magnetizat pe diametru, 2- cilindru feromagnetic,
3 – bobină mobilă, 4 - piesă polară, 5- axa mobilă, 6- ac indicator.
Figura 6.6, b - Construcţia dispozitivului magnetoelectric cu magnet

permanent:
1- magnet permanent, 2-construcţie feromagnetică, 3 - piese polare,
4 - cilindru feromagnetic, 5 - cadru mobil, 6 - axa mobilă, 7 - ac indicator.
Dispozitivul magnetoelectric se caracterizează cu o precizie înaltă, nu este

influenţat de câmpurile magnetice exterioare, au sensibilitate înaltă, o scară
uniformă şi un consum propriu redus de putere. Însă se caracterizează cu o
construcţie compusă şi scumpă, o posibilitate de suprasarcină redusă şi
posibilitatea de a măsura numai curenţi şi tensiuni continue.
144
6.3.1 AMPERMETRE ŞI VOLTMETRE MAGNETOELECTRICE
Dispozitivele de măsurat ale ampermetrelor şi voltmetrelor magnetoelectrice

nu au deosebiri principiale între ele. În dependenţă de destinaţia dispozitivului
(pentru măsurarea curentului sau tensiunii), se modifică şi circuitul de măsurare a
acestor mărimi. În ampermetre, dispozitivul de măsurare este conectat în circuit
nemijlocit sau prin intermediul şuntului. În voltmetre, consecutiv cu dispozitivul
de măsurare, se conectează un rezistor adiţional şi dispozitivul este conectat la
acele borne ale schemei, între care este necesar de a măsura tensiunea. Astfel de
scheme sunt prezentate în figura 6.7.
Ampermetrul fără şunt se utilizează numai în acel caz, dacă tot curentul ce
se măsoară poate fi transmis prin resorturile conductoare de curent şi înfăşurarea
cadrului dispozitivului de măsurat. De obicei, această valoare nu depăşeşte 20-
30mA, deci o astfel de schemă corespunde micro şi miliampermetrelor.
Rs Ra Ix Rm
Is
Ix Rm Ix
+ −
Rm U
a) b) c)
Figura 6.7- Schemele ampermetrelor şi voltmetrelor magnetoelectrice:
a) miliampermetru fără şunt; b) ampermetru cu şunt; c) voltmetru
Caracterul circuitului de măsurare în mare măsură este determinat de eroare
de temperatură admisă şi de limita de măsurare a dispozitivului.
Modificarea temperaturii dispozitivului se răsfrânge asupra funcţionării lui
în felul următor:
1. la majorarea temperaturii, resorturile care creează cuplul antagonist tind
să se dezrăsuciască. Pentru compensarea acestui fenomen, se asamblează două
resorturi cu diverse direcţii de înfăşurare a spirelor. Una dintre ele, la rotaţia
echipajului mobil, lucrează la răsucire, a doua – la dezrăsucire.
2. resorturile slăbesc cu circa 0,2-0,4% la fiecare 10 0 C majorarea a
temperaturii. Indicaţiile aparatului pentru valoarea măsurată constantă ar trebui să
se majoreze respectiv;
3. fluxul magnetic al magnetului permanent se micşorează aproximativ cu
0,2% la fiecare 100 C de majorare a temperaturii. Indicaţiile ar trebui să se
micşoreze.
Deoarece slăbirea resorturilor şi micşorarea fluxului magnetic contribuie la
apariţia erorii de temperatură, aproximativ egală după valoare, dar diferită după
semn, atunci aceste două fenomene, practic se compensează reciproc unul pe altul;
145
4. se modifică rezistenţa înfăşurărilor cadrului şi resorturilor. Dacă

înfăşurarea cadrului este executată din conductor de cupru, atunci la majorarea
temperaturii cu 100 , rezistenţa se va majora cu 4%. Aceasta reprezintă sursa
principală a erorii de temperatură a aparatelor magnetoelectrice.
Să examinăm schemele prezentate în figura 6.8 din punctul de vedere al
erorilor cauzate de temperatură. Pentru ampermetrul fără şunt (schema a),
indicaţiile nu depind de temperatură.
Rs
Is
Ix I1 R1
Rs
Is R2 I2
I
Ra Rm R3
Ix I
I3
Rm
a) Rs
Is b)
Ix R1
Rm
I
TC
c)
Figura 6.8 - Schemele de compensare a erorii de temperatură:
a) cu rezistor adiţional; b) paralel-consecutivă; c) cu compensator termic
În majoritatea cazurilor, eroarea de temperatură este neînsemnată şi pentru
voltmetru (schema c). Aceasta se explică prin aceea că coeficientul de rezistenţă
termică a circuitului voltmetrului este determinat nu numai de componenta de
„cupru” a înfăşurării mecanismului de măsurare, dar şi de rezistorul adiţional,
executat din material cu un coeficient de rezistenţă termică foarte mic (manganin).
Cu cât este mai mare raportul rezistenţei manganinului la rezistenţa cuprului,
deci cu cât este mai mare limita de măsurare a aparatului, cu atât mai mică este
eroarea cauzată de temperatură. Pentru voltmetrele cu limitele mai mari de 3-5V,
eroarea de temperatură poate fi micşorată din contul rezistorului adiţional din
manganin până la valori care corespund clasei de precizie 0,2.
Cea mai dificilă variantă în ceea ce priveşte influenţa temperaturii reprezintă
ampermetrul cu şunt (schema b). La majorarea temperaturii şi pentru valori
constante ale curentului măsurat şi a rezistenţei şuntului rs (şuntul, cum a fost
menţionat anterior, este executat din manganin), curentul I , care parcurge prin
dispozitivul de măsurat şi indicaţiile dispozitivului se micşorează.
146
Pentru compensarea erorii de temperatură, deseori, se utilizează scheme

speciale. Cel mai larg sunt utilizate scheme cu compensarea erorii de temperatură,
prezentate în figura 6.7. Cea mai simplă metodă de micşorare a erorii de
temperatură este conectarea consecutivă, cu înfăşurarea cadrului, a unui rezistor
adiţional ra din manganin (schema a). Neajunsul acestei scheme constă în aceea că
pe cadru nimereşte numai o parte de tensiune obţinută de pe şunt. Pentru clasa de
precizie 0,2 această cotă corespunde la numai 5%. Deci, în acest caz, sau nu are
loc o micşorare esenţială a erorii de temperatură sau are loc o majorare a
consumului de energie de către dispozitiv. De obicei, această metodă se utilizează
numai pentru dispozitivele cu clasa de precizie nu mai înaltă de 1,0.
Schema paralel-consecutivă (schema b) se utilizează larg în dispozitivele cu
înalte clase de precizie (0,5; 0,2; 0,1). În această schemă, consecutiv cu rezistorul
din cupru al cadrului, este conectat un rezistor din manganin r3 . Acest circuit se
şuntează cu rezistorul r1 din material cu un coeficient mare de rezistenţă termică
(cupru sau nichel) şi prin rezistenţa r2 din manganin, conectată consecutiv, este
conectată la şuntul rs . La majorarea temperaturii, cresc valorile r şi r1 . Dar
deoarece, consecutiv cu cadrul este conectat rezistorul r3 , care are, practic, un
coeficient de rezistenţă termică egal cu zero, atunci în comparaţie cu circuitul
( r + r3 ) , majorarea rezistenţei în circuitul cu r1 va fi mai mare. De aceea, se va
modifica distribuţia curenţilor I1 şi I 3 , astfel încât, în înfăşurarea cadrului, se va
ramifica o parte mai mare din curentul total decât anterior. Dar deoarece rezistenţa
dintre bornele a şi b se va majora, atunci pentru o tensiune constantă U ab ,
valoarea curentului I 2 se va micşora. Dar deoarece rezistenţa rezistorului r2 cu
majorarea temperaturii nu se modifică, căderea tensiunii pe el se va micşora, iar
între bornele c şi d se va majora. Selectând valorile rezistenţelor, se poate de
obţinut aceea, ca la schimbarea temperaturii curentul în înfăşurarea cadrului să se
modifice în limitele determinate de valoarea admisă a erorii de temperatură. Mai
frecvent se utilizează schemele cu rezistenţe termice de semiconductoare (schema
c). Rezistenţa termică RT posedă o valoare considerabilă negativă a coeficientului
termic de ordinea 25-35% la fiecare 10 0 .
147
6.3.2 OHMMETRE MAGNETOELECTRICE
Ohmmetrele cu ieşire pe instrument magnetoelectric servesc la măsurarea

rezistenţelor într-o gamă largă ( Ω − MΩ ), precum şi la controlul continuităţii
circuitelor. Deşi au precizie redusă (eroarea minimă de măsurare = 4 х indicele de
clasă al instrumentului), sunt de mare utilitate în electronică, atât la montaj, cât şi
la depănări. Se construiesc, de regulă, ca secţiuni încorporate în multimetre şi mai
rar, ca ohmmetre independente. E
În baza mecanismului magnetoelectric, sunt produse ohmmetrele
magnetoelectrice de următoarele tipuri:
- cu conectarea în serie a mecanismului şi a obiectului cercetat (pentru
rezistenţe mari);
- cu conectarea în paralel a mecanismului şi a obiectului cercetat (pentru
rezistenţe foarte mici);
- ohmmetre cu dispozitiv logometric de măsurare.
a) Ohmmetre serie
Schema tipică a acestuia este prezentată în figura 6.9, a unde R1 este o

rezistenţă balast, calculată astfel încât la Rx = 0 curentul prin microampermetru
să fie în jurul valorii nominale I μn , iar R - o rezistenţă reglabilă, cu buton pe
panoul aparatului, necesară stabilirii exacte a curentului la valoarea nominală (la 0
Ohmi) înainte de efectuarea oricărei măsurări.
R
R1
Ix
Iμ r
U Rx
RE
a)
Rxs / R0
← Rx / R0
∞ 50 10 5 2 1 0,5 0,1 0
b)
Figura 6.9 - Schema de principiu a unui ohmmetru serie (a) şi scala lui (b)
148
Ecuaţia de funcţionare. În momentul reglajului menţionat ( Rx = 0 ),

considerând că I μ = I x şi neglijând rezistenţa interioară ( RE ) a bateriei, din
schemă rezultă relaţia:
S ⋅U S ⋅U
αn = = , (6.9)
r + R1 R0
în care S reprezintă sensibilitatea microampermetrului ( μA ), U- t.e.m. a
bateriei, iar R0 - rezistenţa interioară a ohmmetrului. După conectarea lui Rx ,
ecuaţia de funcţionare devine:
S ⋅U
αn = . (6.10)
R0 + Rx
de unde, prin împărţire cu prima, se obţine ecuaţia de funcţionare în mărimi

raportate:
1 α
η= ; η= , (6.11)
1+
Rx α n
R0
din care rezultă că scara are distribuţie hiperbolică (figura 6.9, b) şi că

rezistenţa înscrisă la mijlocul scării este egală cu rezistenţa interioară R0 .
Limita superioară de măsură ( Rxs ). Deoarece la α = 0 , Rx = ∞ , la
ohmmetre se defineşte drept limită superioară de măsură ( Rxs ) valoarea rezistenţei
înscrise pe scară la distanţa (0,02-0,05) α n faţă de reperul ∞ , adică faţă de α = 0 .
Conform acestei definiţii, din (6.11) rezultă Rxs / R0 = 19 − 49 , sau rotunjit:
Rxs = ( 20 − 50 )R0 . (6.12)
Deoarece R0 ≈ U / I μn , rezultă că Rxs poate fi crescută fie crescând pe U,

fie mai ales micşorând pe I μn , adică alegând un microampermetru cât mai
sensibil.
Erori. Logaritmând şi diferenţiind pe (6.11) transcrisă în prealabil în forma:
1 −η
Rx = R0 ⋅ , (6.13)
η
se obţine relaţia ( dη = dα / α n ):
149
dRx dR0 dα 1
= − ⋅ , (6.14)
Rx R0 α n η ( 1 − η
din care, trecând la erori şi ţinând cont că Δα / α n reprezintă eroarea de

bază a microampermetrului, legată de indicele de clasă (c) prin inegalitatea
cunoscută ( Δα / α n ⋅100 ≤ c ), se obţine relaţia:
ΔRx ΔR0 c c
= + ≅ , (6.15)
Rx R0 100 ⋅η ( 1 − η ) 100 ⋅η ( 1 − η )
care, fiind înmulţită cu 100, devine egală:
ΔRx c
,% ≅ . (6.16)
Rx η(1 −η )
Etalonarea ohmmetrelor se face cu ajutorul unei cutii de rezistenţe calibrate.
b) Ohmmetre cu conectarea în paralel a mecanismului şi a obiectului
cercetat.
Spre deosebire de ohmmetrul serie, care lucrează pe principiul sursei de
tensiune constantă U, cel de derivaţie lucrează pe principiul sursei de curent
constant I şi se utilizează numai la măsurarea rezistenţelor mici şi foarte mici
(fracţiuni de Ω ).
Schema de principiu a unui ohmmetru derivaţie este prezentată în figura 6.10 a;
se observă că pentru deconectarea bateriei U este necesar un întrerupător (la Ω
serie această deconectare se face automat, la deconectarea lui Rx ), ceea ce
constituie un dezavantaj.
R1 K
IM Ix
I
U r Rx
RE
a)
Rx / R0 → Rxs / R0
0 0,1 0,5 1 2 5 10 50 ∞
b)
Figura 6.10- Schema de principiu a unui ohmmetru derivaţie (a) şi scala lui (b)
Se mai observă că instrumentul este un miliampermetru (mA), acesta fiind

ales de curent mare (100 mA), pentru a avea o rezistenţă interioară cât mai mică
150
( r = 0,5 − 1Ω ), spre a putea satisface condiţia r << R1 , impusă de principiul sursei

de curent constant.
Funcţionare. Se închide K şi se reglează rezistenţa balast ( R1 ) până când
acul atinge capătul de scară ( α = α n ), situaţie din care rezultă relaţia
α n ≈ S ⋅ U / R1 . După aceea, se conectează Rx , obţinându-se deviaţia:
S ⋅ U ⋅ Rx
α= (6.17)
R1 ( r + Rx )
de unde, prin împărţire cu prima, se obţine ecuaţia de funcţionare în mărimi
raportate:
Rx / r
η= (6.18)
1 + Rx / r
În figura 6.10, b este prezentată forma scării gradate după (4.20). Se

observă că are o distribuţie asemănătoare ca şi ohmmetrul serie, cu deosebirea că
reperul ∞ este în dreapta; de asemenea, se observă că rezistenţa înscrisă la mijlocul
scării este egală cu r . Ca şi la primul, limita superioară de măsură este
Rxs ≈ ( 20 − 50 )r .
c) Megohmmetrele cu dispozitiv logometric magnetoelectric
În figura 6.11,a este prezentat megohmmetrul magnetoelectric M4100
destinat pentru măsurarea rezistenţei izolaţiei circuitelor electrice în lipsa tensiunii.
Astfel de aparate se utilizează pe larg pentru măsurarea rezistenţei izolaţiei
maşinilor electrice, transformatoarelor, cablurilor de putere şi a altor instalaţii.
R x (MΩ)
" MΩ"
R x (kΩ) " kΩ"
a) b)
Figura 6.11 – Megohmmetrul magnetoelectric M4100 (a) şi schema lui (b)
151
Megohmmetrele M4100 sunt fabricate de 5 tipuri în dependenţă de valoarea

tensiunii de ieşire: 100, 250, 500, 1000 şi 2500V. Eroarea de bază a dispozitivului
în regiunea de lucru nu depăşeşte ± 1% . Alimentarea aparatului se efectuează de
la un generator încorporat, prin rotirea mânerului. Schema aparatului, figura 6.11,
b este alcătuită din generatorul de curent alternativ G, un redresor în baza diodelor
VD1 şi VD2, a mecanismului de măsurat şi de rezistenţe adiţionale R1-R4.
Echipajul mobil nu conţine resorturi de creare a cuplului de frânare, de aceea
acul indicator al aparatului în stare normală se poate afla în poziţie arbitrară.
Curentul la cadru este adus prin intermediul conductoarelor ce nu creează cuplu.
Bobina 2 care creează cuplul antagonist este conectată în serie cu rezistenţele R2 şi
R3 şi contactele 2 şi 4 ale redresorului. Curentul I 2 din bobina 2 nu depinde de
rezistenţa măsurată şi este egal cu:
U
I2 = ,
R2 + R3 + Rb .2
unde U este tensiunea la bornele de ieşire ale redresorului (contactele 2 şi 4);

R b 2 - rezistenţa bobinei de creare a cuplului de frânare 2.
La contactele 2 şi 4 ale redresorului este conectată bobina 1 în serie cu
rezistenţele R4, R1 şi rezistorul măsurat Rx. Curentul în bobina 1 este determinat
de valoarea rezistorului măsurat Rx. Valoarea curentului I1 se determină cu
expresia:
U
I1 = ,
R4 + R1 + Rb .1 + Rx
unde R b1 este rezistenţa bobinei 1.

Unghiul de rotaţie al echipajului mobil al logometrului depinde de raportul
curenţilor I1 / I 2 şi este determinat de valoarea rezistenţei măsurate. El nu depinde
de valoarea tensiunii la ieşirea redresorului, deoarece la variaţia ei, curenţii din
ambele bobine se modifică identic şi raportul lor rămâne acelaşi. De aceea scala
aparatului este gradată în unităţi de rezistenţă, iar gradarea scalei nu depinde de
variaţia tensiunii de alimentare.
Sunt fabricate ohmmetre şi megohmmetre cu diferite game de măsurare a
rezistenţelor. Astfel, ohmmetrul M371 are 4 game: 10-100 Ohm, 100-1000 Ohm;
1000-10000 Ohm, 100 kOhm- 10 MOhm; clasa de precizie fiind de 1,5.
Megohmmetru M4100/5 are două game de măsurare: 0-2 MOhm şi de 0-1000
MOhm; clasa de precizie 1.0
152
6.3.3 Galvanometre magnetoelectrice 153
6.3.3 GALVANOMETRE MAGNETOELECTRICE
Galvanometrul (de la numele savantului Luigi Galvani şi cuvântului grecesc

μετρέω – „măsor”, termen din 1836) este dispozitiv cu scara negradată, care
posedă o sensibilitate înaltă la curent sau tensiune. Galvanometrele se utilizează
larg în calitate de indicatori de zero, precum şi pentru măsurarea curenţilor şi
tensiunilor mici şi a cantităţii de electricitate. În ultimul caz, aceste galvanometre
se numesc balistice.
Sensibilitatea înaltă a galvanometrelor se datorează reducerii cuplului
antagonist şi utilizării unui spot luminos cu o lungime mare a undei de lumină.
Sensibilitatea galvanometrelor este exprimată cu raportul de deplasare a
indicatorului în funcţie de curentul (tensiunea) care a creat această deplasare.
Galvanometrele sunt fabricate de două tipuri: aparate staţionare şi aparate de
laborator.
La galvanometrele staţionare scala este dispusă la careva distanţă de
dispozitiv.
Sensibilitatea galvanometrului staţionar depinde de distanţa dintre oglinjoară
şi scală.
Este acceptat de a exprima sensibilitatea şi constanta galvanometrului
staţionar la distanţă egală cu 1 m, ca de exemplu, C I = 1,2 ⋅10 −6 A ⋅ m / mm .
Pentru galvanometrele de laborator se indică constanta galvanometrului sau
unitatea de diviziune, de exemplu, 1 diviziune = 0 ,5 ⋅10 −6 A .
Standardul pentru galvanometre admite abaterea constantei reale de la cea
indicată cu ± 10% . Construcţia unui galvanometru este prezentată în figura 6.12.
Figura 6.12 - Construcţia unui galvanometru magnetoelectric:

1- bobină mobilă; 2- fir de torsiune; 3- oglindă; 4- bandă tensionată de metal.
153
Alte tipuri de galvanometre

a) Galvanometrul optic (cu oglindă) – în care în calitate de indicator este
utilizată o mică oglindă. Este caracterizat cu o precizie înaltă de măsurare şi cu o
viteză mare de reacţie. Rolul acului indicator îl are o rază de lumină reflectată de
oglindă. Galvanometrul optic a fost inventat în 1826 de către Johann Christian
Poggendorff. La ziua de azi, galvanometrele optice de mare viteză sunt utilizate în
show-rile laser, pentru a mişca fascicolele de lumină şi a crea figuri colorate în
fum în jurul publicului. Unele tipuri din această grupă de galvanometre sunt
utilizate pentru etichetarea cu laser a diferitor obiecte: de la instrumente manuale
până la cristale semiconductoare. În figura 6.13, a este prezentat galvanometrul
optic.
a) b) c)
Figura 6.13 – Tipuri de galvanometre:
a - optic; b – astatic; c- tangenţial
b) galvanometrul astatic – a fost prezentat la 13 mai 1825 la şedinţa
Modena Academy de către Leopoldo Nobili. Aparatul prezintă combinaţia
„dispozitivului astatic” a lui Amper cu suspensie pe fir. Acest dispozitiv pe o
perioadă îndelungată de timp rămânea cel mai sensibil din mulţimea de
galvanometre.
c) galvanometrul tangenţial – unul din primele galvanometre utilizat pentru
compararea câmpului magnetic creat de un curent necunoscut cu câmpul magnetic
al pământului. Denumirea sa dispozitivul a primit-o de la legea tangenţială a
magnetismului, care declară că tangenta unghiului de înclinare a săgeţii magnetice
este proporţională raportului forţelor a două câmpuri magnetice perpendiculare.
Prima dată aceasta a fost descris de către Claude Servais Mathias Pouillet în 1837.
Galvanometrul tangenţial este alcătuit dintr-o bobină din conductor de
cupru, bobinată pe un cadru nemagnetic situat vertical. Cadrul poate să se rotească
în jurul axei verticale care trece prin centrul acestuia.
154
6.3.4 DISPOZITIVE MAGNETOELECTRICE CU REDRESOARE

DE CURENT
Sensibilitatea înaltă, precizia şi consumul redus de energie sunt
caracteristice dispozitivelor magnetoelectrice, în comparaţie cu alte dispozitive
electromecanice. Din aceste considerente, este oportună utilizarea dispozitivelor
magnetoelectrice pentru măsurarea în circuitele de curent alternativ. Aceasta se
efectuează prin redresarea curentului alternativ în curent continuu, cu măsurarea
lui ulterioară cu aceste tipuri de dispozitive. În calitate de redresoare a curentului
alternativ în curent continuu se utilizează redresoare în baza elementelor
semiconductoare şi convertoarele termoelectrice.
Redresoarele de curent alternativ reprezintă un dispozitiv magnetoelectric
asociat cu un redresor de curent alternativ. În componenţa redresoarelor se
utilizează diode semiconductoare (de Germaniu sau Siliciu). Dezavantajul diodelor
semiconductoare ca elemente de redresare a curentului alternativ în curent
continuu este caracteristica VA neliniară, instabilitatea acestei caracteristici în
timp şi dependenţa ei de temperatură şi frecvenţă.
În redresoare se utilizează schemele de redresare cu o semiperioadă şi cu
două semiperioade de redresare a curentului. La utilizarea schemei de redresare cu
o semiperioadă (figura 6.14, a), prin mecanismul de măsurare va trece numai o
singură semiperioadă de curent alternativ, iar cea inversă va circula prin dioda
VD2 şi rezistorul R. Circuitul din dioda VD2 şi rezistorului R = Rm se utilizează
pentru aplatizarea ambelor semiperioade de curent în circuitul comun, precum şi
pentru protecţia contra străpungerii diodei VD1 în cazul trecerii semiperioadei
inverse de tensiune.
La utilizarea schemei de redresare cu două semiperioade, curentul redresat
va circula prin mecanismul de măsurat în decursul ambelor semiperioade şi,
respectiv, sensibilitatea acestor scheme va fi mai mare în comparaţie cu cele cu o
semiperioadă. În figura 6.14, b este prezentată cea mai răspândită schemă –
schema de redresare cu două semiperioade.
Proprietăţile de redresare ale diodelor se caracterizează prin coeficientul de
redresare: k r = I dir / I inv = Rinv / Rdir , unde I dir şi I inv sunt curenţii care circulă
prin diodă în direcţie directă şi inversă; Rdir şi Rinv sunt respectiv rezistenţele
diodei în direcţie directă şi inversă. Valoarea k r depinde de tensiunea aplicată
diodei, de frecvenţa curentului şi de temperatura mediului.
Dacă se măsoară curentul alternativ i = I m sin ωt , atunci cuplul de rotaţie,
valoarea momentană la trecerea prin bobină a curentului redresat pulsator va fi:
M t = B ⋅ s ⋅ω ⋅ i . (6.20)
155
VD1 VD 2
VD1 Rm Rm
VD3 VD 4
VD 2 R
a) b)
Figura 6.14 - Schemele de conectare a mecanismului de măsurare şi a
diodelor pentru redresarea: cu o semiperioadă (a) şi două semiperioade (b)
La utilizarea dispozitivului redresor în circuitul de curent alternativ de

frecvenţă industrială sau mai mare, înclinarea echipajului mobil al mecanismului
de măsurat, la redresarea de o semiperioadă, se determină de cuplul valoare medie:
T T/2
1 1 1
M = ∫ M t dt = B ⋅ s ⋅ w ⋅ ⋅ ∫ idt = 2 ⋅ B ⋅ s ⋅ w ⋅ I med , (6.21)
T 0 T 0
iar în cazul celei cu două semiperioade de redresare:

T T/2
1 2
M = ∫ M t dt = B ⋅ s ⋅ w ⋅ ⋅ ∫ idt = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I med , (6.22)
T 0 T 0
unde T este perioada; I med - valoarea medie a curentului măsurat.

Unghiul de rotaţie al echipajului mobil al mecanismului de măsurat pentru
redresarea cu o semiperioadă şi pentru redresarea cu două semiperioade este:
α1 = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I med / 2 ⋅W s ; (6.23)
α 2 = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I med / W s . (6.24)
Din expresiile obţinute rezultă că la dispozitivele cu redresoare, înclinarea

echipajului mobil este proporţională cu valoarea medie a curentului măsurat.
La măsurarea în circuitele de curent alternativ, de obicei, este necesar de a
cunoaşte curentul (tensiunea) valorii eficace. Ţinând cont că valoarea eficace a
curentului este în corelaţie cu expresia I med = I / k f , unde k f este coeficientul de
formă al curbei de curent,
156
α1 = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I /( 2 ⋅ k f ⋅W s ); (6.25)
α 2 = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I /( k f ⋅W s ) . (6.26)
Astfel, dispozitivul redresor poate fi gradat în unităţi eficace ale curentului
(tensiunii) numai pentru curba dată a curentului (tensiunii) (pentru sinusoidă
k f = 1,11 ). Dacă forma curbei curentului (tensiunii) măsurat este diferită de cea
dată, în indicaţiile dispozitivului va apărea eroare.
Dacă coeficientul de formă k f este cunoscut, atunci curentul, valoarea
eficace de formă nesinusoidală, măsurat cu dispozitivul gradat pentru curentul
sinusoidal, poate fi determinat conform expresiei:
I = I ind ⋅ k f / 1,11 , (6.27)
unde I ind sunt indicaţiile dispozitivului.

Dependenţa coeficientului de redresare a diodei funcţie de temperatură,
funcţie de tensiune şi frecvenţa curentului, precum şi influenţa formei curbei de
curent măsurat va conduce la erori considerabile. Micşorarea erorilor, de obicei, se
efectuează prin conectarea elementelor suplimentare în circuitele acestor
dispozitive.
Ansamblul dispozitivului magnetoelectric, al schemei de redresare, al
şuntului sau al rezistenţei suplimentare formează ampermetrul cu redresor sau
voltmetrul cu redresor.
Dacă prin re de notat rezistenţa echivalentă a dispozitivului de redresare,
raportul căderii de tensiune pe dispozitivul de redresare către curentul în el, atunci
valoarea curentului în circuitul voltmetrului va fi egală:
U
I= , (6.28)
re + rs
unde U este tensiunea alternativă măsurată; rs − rezistenţa suplimentară.
Variaţia considerabilă a rezistenţei echivalente a redresorului în funcţie de
tensiune influenţează esenţial valoarea curentului, mai ales pentru valori mici ale
lui rs .
Schemele voltmetrelor cu redresoare sunt prezentate în figura 6.15 a, b.
Pentru micşorarea erorii de temperatură, în voltmetrele cu limite mici de
măsurare a tensiunii, o parte din rezistenţa suplimentară este fabricată din cupru,
care posedă un coeficient termic pozitiv (figura 6.15, a). În schema prezentată,
micşorarea rezistenţei echivalente a redresorului, cauzată de majorarea
temperaturii este compensată de majorarea valorii rezistenţei suplimentare, deci
157
are loc compensarea erorii de temperatură.
RMn RCu
VD1
VD 2
L VD1 VD 2
Rm
RCu VD3 VD 4 Rm
RMn
RMn C VD3 VD 4
~U ~U
a) b)
Figura 6.15 - Schemele voltmetrelor cu redresoare:
a) pentru tensiuni mici; b) pentru tensiuni mari
De menţionat că compensarea este incompletă, deoarece, la variaţia
temperaturii, se modifică şi coeficientul de redresare a diodelor. Aceasta are o
mare importanţă pentru voltmetrele cu redresoare pentru măsurarea tensiunilor
mari, în care rezistenţa suplimentară rs este mare în comparaţie cu cea echivalentă
re . În astfel de voltmetre, micşorarea coeficientului de redresare, cauzat de
majorarea temperaturii, trebuie să contribuie la micşorarea indicaţiilor
dispozitivului de măsurat. Pentru înlăturarea acestei erori, dispozitivul de redresare
este şuntat de o rezistenţă alcătuită din manganin şi cupru (figura 6.15, b). Pentru
această schemă, odată cu majorarea temperaturii, rezistenţa şuntului se majorează
şi, respectiv, se măreşte cota curentului care trece în circuitul redresorului.
Pentru compensarea erorii de frecvenţă, în schema figura 6.15, a este
prevăzut un condensator C, iar în schema din figura 6.15, b – inductanţa L.
Odată cu majorarea frecvenţei, acţiunea de şuntare a capacităţii redresorului
creşte şi indicaţiile dispozitivului se micşorează. Datorită condensatorului C, în
schema din figura 6.15, a, la majorarea frecvenţei, curentul voltmetrului creşte,
ceea ce compensează micşorarea curentului redresat. În schema din figura 6.15, b,
la majorarea frecvenţei, se micşorează cota curentului care se ramifică în şunt cu
inductanţa L, ceea ce de asemenea, contribuie la compensarea erorii de frecvenţă.
Miliampermetrele cu redresoare pentru limite mici de măsurare se pot
fabrica pentru conectarea nemijlocită în circuit fără şunt. Ampermetrele, de fapt,
au şunturi, deoarece majorarea considerabilă a densităţii curentului în redresoare
este inadmisibil. Şunturile sunt necesare, de asemenea, pentru compensarea
158
erorilor de frecvenţă şi de temperatură şi pentru crearea ampermetrelor cu multe

benzi de măsurare a curentului. Schemele ampermetrelor cu redresoare sunt
prezentate în figura 6.16, a şi b. Compensarea erorilor de temperatură şi de
frecvenţă a ampermetrelor cu redresoare se efectuează după acelaşi principiu, ca şi
la voltmetre.
VD1 VD 2 VD1 VD 2
Rm Rm
RCu RCu
VD3 VD 4 VD3 VD 4
RCu RMn L C RMn
a) b)
Figura 6.16 - Schemele ampermetrelor cu redresoare:
a) pentru curenţi mici; b) pentru curenţi mari
Dispozitivele cu redresoare se produc în majoritatea cazurilor mixte, deci
concepute cu un comutator pentru a măsura cu acelaşi dispozitiv curenţii şi atât
tensiunile continue, cât şi cele alternative.
Dispozitivele cu redresoare pot fi utilizate, practic, numai pentru măsurarea
curenţilor şi tensiunilor sinusoidale din cauza influenţei formei curbei acestor
mărimi.
În majoritatea cazurilor, dispozitivele cu redresoare se execută pentru multe
domenii de măsurări, precum şi mixte. Cu astfel de dispozitive, prin comutarea
elementelor cu ajutorul comutatoarelor, pot fi măsurate atât curenţi şi tensiuni
alternative, cât şi continue, precum şi măsurarea rezistenţelor conform schemei
ohmmetrului. Limita de sus de măsurare pentru dispozitivele cu redresoare
fabricate sunt: pentru curent – de la 3 mA până la 10 A, pentru tensiune – de la
75mV până la 600V (limita 75mV – numai pentru tensiuni continue), a
rezistenţelor – de la 0,5 kOhm până la 5 MOm.
Din cauza caracteristicilor neliniare VA ale diodelor pentru valori mici ale
curenţilor (tensiunilor), scara la începutul ei (0-15%) este neuniformă.
Avantajele dispozitivelor cu redresoare sunt: sensibilitatea înaltă, consumul
redus de putere din circuitul de măsurare, posibilitatea funcţionării la frecvenţe
înalte. Dispozitivele cu redresoare fără circuitul de compensare a erorilor cauzate
de frecvenţă pot fi utilizate la măsurarea curenţilor şi tensiunilor de până la 5000-
10000 Hz, în dispozitive cu astfel de circuite – banda de frecvenţă se lărgeşte până
la 50 kHz. Precizia dispozitivelor cu redresoare este relativ joasă – clasele de
precizie sunt 1,5; 2,5.
159
6.3.5 DISPOZITIVE MAGNETOELECTRICE CU TERMOCUPLU
Dispozitivul termoelectric reprezintă un convertor termoelectric asociat la

mecanismul magnetoelectric.
În figura 6.17 este prezentată schema convertorului termoelectric, alcătuit
din termocuplu 1 şi fir încălzitor 2. În calitate de încălzitor se utilizează un fir care
admite o încălzire îndelungată. La parcurgerea curentului I x prin firul încălzitor,
el se încălzeşte şi la extremităţile libere ale termocuplului apare forţă
termoelectromotoare, care creează curent prin mecanismul de măsurat.
Im
Ix 1
2
Figura 6.17 - Construcţia dispozitivului termoelectric
Forţă termoelectromotoare creată de către termocuplu este proporţională cu

cantitatea de căldură care se degajă în încălzitor. Cantitatea de căldură, la rândul
său, este proporţională cu pătratul valorii eficace a curentului măsurat I x .
Curentul în circuitul dispozitivului de măsurat este I = E / Rm , unde E este forţă
termoelectromotoare; Rm − rezistenţa circuitului bobinei dispozitivului de măsurat.
Astfel, indicaţiile dispozitivului termoelectric trebuie să fie proporţionale cu
pătratul valorii eficace a curentului măsurat.
Însă scara are un caracter pătratic numai la începutul ei, iar la majorarea
pierderilor termice în încălzitor din cauza creşterii curentului el dispare.
Căldura degajată de curent în încălzitor, în limite foarte mari, nu este
influenţată de frecvenţă, de aceea dispozitivele termoelectrice pot fi utilizate atât
la curent continuu, cât şi la curent alternativ, inclusiv la frecvenţe înalte.
Pentru valori mici ale curentului măsurat (150-300 mA) sunt utilizate
convertoare termoelectrice cu vid. În ele încălzitorul şi termocuplul sunt amplasate
într-un balon de sticlă, în care se creează vid. În acest caz, se obţine micşorarea
pierderilor de disipare în mediul înconjurător şi, respectiv, pentru încălzirea
extremităţii termocuplului se necesită o putere mai mică.
Lărgirea diapazonului de măsurări, în cazul ampermetrelor termoelectrice la
curenţi de până la 1A, se efectuează prin conectarea mecanismului de măsurat cu
termocupluri separate pentru fiecare limită de măsurare. La măsurarea curenţilor
mai mari de 1A pentru lărgirea diapazonului de măsurări se utilizează
transformatoare de curent de înaltă frecvenţă. La voltmetrele termoelectrice
160
6.3.5 Dispozitive magnetoelectrice cu termocuplu 161
lărgirea diapazonului de măsurări se efectuează cu ajutorul rezistoarelor

suplimentare, conectate consecutiv cu încălzitorul.
În microampermetrele termoelectrice se utilizează convertoare termice cu
vid şi cu amplificatoare de curent continuu.
Avantajul principal al dispozitivelor termoelectrice este precizia destul de
înaltă de măsurare într-un diapazon larg de frecvenţe şi la o curbă deformantă a
curentului măsurat sau a tensiunii. Convertoarele termice moderne sunt utilizate
atât la curent continuu, precum şi la curent alternativ, la frecvenţe de până la
100MHz. Însă la frecvenţe de aproximativ 5-10 MHz eroarea de frecvenţă a
dispozitivului termoelectric poate atinge 5-10%. Se explică aceasta prin aceea că,
odată cu majorarea frecvenţei din cauza efectului pelicular, are loc majorarea
rezistenţei încălzitorului. În afară de aceasta, la frecvenţe foarte înalte, o parte din
curentul măsurat se ramifică prin capacităţile proprii, ocolind încălzitorul.
Eroarea de frecvenţă a voltmetrelor termoelectrice este, de obicei, mai înaltă decât
la ampermetre din cauza influenţei modificării rezistenţei rezistorului suplimentar,
care nu poate fi executat complet curat activ.
La neajunsurile dispozitivelor termoelectrice se referă capacitatea joasă de
suprasarcină şi durata de viaţă scăzută a termocuplurilor, dependenţa indicaţiilor
dispozitivelor în funcţie de temperatura mediului înconjurător şi consumul propriu
majorat (pentru ampermetrele la 5 A aproximativ 1 VA, curentul care corespunde
înclinării maxime a echipajului mobil al voltmetrelor este de la 10 până la 50 mA).
Industria produce dispozitive termoelectrice mobile cu multiple domenii de
măsurare a curenţilor continui şi alternativi de la 100 mkA până la 100A, a
tensiunilor de la 150 mV până la 600 V. Dispozitivele sunt concepute pentru o
bandă de frecvenţe de la 0 până la 50 MHz, cu clasa de precizie 1,0 şi 1,5.
Milivoltmetrul cu termocuplu magnetoelectric. Acest tip de mV are o
construcţie specifică: sensibilitate foarte mare (6-10 mV) şi rezistenţă interioară
mică (50-100 Ω) pentru a se putea adapta la termocuplul respectiv. Astfel de
proprietăţi se obţin prin creşterea inducţiei în întrefier cu ajutorul unui magnet
permanent puternic. De aceea milivoltmetrul pentru termocuplu este mai
voluminos şi mai scump decât celelalte mV magnetoelectrice.
Ampermetrul cu termocuplu se construiesc pentru curenţii nominali: 10-
1000 mA. Prin TT limitele de măsură ale acestora pot fi extinse până la 100-300A.
Precizia nu este mai bună de 1-2.,5% şi este limitată de eroarea de bază a
termocuplului 0,2-1% şi cea a milivoltmetrului 0,5-1,5%. Erorile specifice care pot
apărea sunt: eroarea datorată cuplajelor capacitive parazite şi eroarea de capete
reci.
Voltmetre cu termocuplu se realizează prin înserierea unui mA cu
termocuplul I n = 1 − 5 mA cu o rezistenţă adiţională Ra. Precizia 1,5-2,5%. Se
utilizează pentru măsurarea tensiunilor în regim nesinusoidal.
161
6.4 DISPOZITIVUL ELECTROMAGNETIC

Dispozitivele electromagnetice se utilizează în calitate de ampermetre,
voltmetre, iar la executarea pe principiu de logometre – ca frecvenţmetre,
fazmetre, faradometre pentru măsurarea în circuitele de curent continuu şi
alternativ.
În aceste dispozitive, cuplul de rotaţie este creat în rezultatul interacţiunii
câmpului magnetic al bobinei parcurse de curent cu una sau mai multe piese
feromagnetice mobile.
Expresia cuplului activ care acţionează asupra sistemului mobil poate fi
obţinută exprimată astfel:
dWem 1 dL 2
Mr = = ⋅ ⋅I , (6.29)
dα 2 dα
unde Wem este energia câmpului magnetic al bobinei.
Dacă curentul este sinusoidal, atunci cuplul de rotaţie, valoare momentană
va fi egal:
1 dL 2
Mt = ⋅ ⋅ I m ⋅ ( 1 − cos( 2 ⋅ ω ⋅ t ). (6.30)
4 dα
Rotaţia echipajului mobil la funcţionarea lui în circuitele de curent alternativ
este determinată de componenta constantă a cuplului de rotaţie, care poate fi
prezentată cu următoarea expresie:
T T
1 1 dL 1 1 dL 2
M= ⋅ ∫ M t dt = ⋅ ⋅ ⋅ ∫ I 2 m ⋅ sin 2 ( ω ⋅ t )dt = ⋅ ⋅I . (6.31)
T 0 2 dα T 0 2 dα
În figura 6.18, a este prezentat mecanismul de măsurat cu bobină plană 1, în

al căreia ecartament poate intra miezul feromagnetic 2, fixat excentric pe axa 3. La
parcurgerea curentului prin bobină, miezul feromagnetic se magnetizează şi se
atrage în ecartamentul bobinei.
În figura 6.18, b este prezentat mecanismul de măsurare cu bobină cilindrică
cu miez feromagnetic fix 1 şi miez feromagnetic mobil 2, care sunt amplasaţi în
interiorul bobinei 3. La parcurgerea curentului prin bobină, ambele miezuri
feromagnetice se magnetizează cu acelaşi semn şi tind să se îndepărteze unul de
altul, în rezultat, miezul feromagnetic mobil împreună cu axa şi acul indicator se
vor roti sub un unghi anumit, rotind resorturile pentru crearea cuplului de frânare.
Unghiul de înclinare a echipajului mobil se determină cu expresia:
1 dL
α = ⋅ ⋅I2, (6.32)
2W d α
unde L este inductanţa bobinei.
162
6.4 Dispozitivul electromagnetic 163
4
7 1
8
2
5 4
Figura 6.18 - Dispozitiv electromagnetic cu bobină plană (a);

dispozitiv cu bobină cilindrică (b):
1– axa de rotaţie; 2 – acul indicator; 3 – bobina fixă; 4 – piesă feromagnetică

mobilă; 5- resort spiral; 6 – amortizor pneumatic; 7- contragreutăţi;
8 - scala gradată
163
Din expresia unghiului de rotaţie rezultă:

1. Semnul unghiului de înclinare al echipajului mobil nu depinde de direcţia
curentului în înfăşurare. Aceasta înseamnă că dispozitivele electromagnetice pot fi
utilizate pentru măsurări în circuitele de curent continuu şi curent alternativ.
În circuitele de curent alternativ ele vor măsura valoarea eficace a curentului
sau tensiunii.
2. Scara dispozitivului electromagnetic este neuniformă, deci între mărimea
măsurată (curent) şi unghiul de înclinare nu există o proporţionalitate directă.
dL
Caracterul scării depinde de componenta , deci de legea de variaţie a
dα
inductanţei în funcţie de unghiul de rotaţie sau de poziţia piesei mobile şi de
pătratul curentului care parcurge prin bobină. Modificând forma piesei mobile şi
amplasarea ei în interiorul bobinei, se poate de obţinut o scară, practic, uniformă,
începând cu 20-25% de la limita de sus a mărimii măsurate.
Funcţionarea acestor instrumente este influenţată de existenţa pieselor
electromagnetice, prezenţa câmpurilor magnetice exterioare, variaţiile de
temperatură şi de frecvenţă.
Avantajele dispozitivului electromagnetic:

- construcţie simplă şi ieftină, fiabilitate în funcţionare;
- rezistenţă la suprasarcini;
- posibilitatea utilizării atât în circuitele de c.c., cât şi în circuitele de c.a.
Dezavantajele dispozitivului electromagnetic (comparativ cu dispozitivul

magnetoelectric):
- consum propriu mare (0,5-7,5W), energia se consumă pentru producerea
câmpului magnetic al bobinei;
- sensibilitate mai mică,
- necesitatea unor ecranări pentru reducerea influenţei unor câmpuri
magnetice exterioare;
- precizia aparatului este influenţată de pierderile prin curenţi turbionari în
piesele feromagnetice, pierderile prin histerezis şi curenţi turbionari la măsurarea
în c.a. sunt mai mari decât în c.c., rezultând reducerea indicaţiilor. Se impune
reducerea la minimum a pieselor feromagnetice.
- clasa de precizie redusă, de ordinul 1-2,5. Numai în construcţii speciale
poate ajunge la 0,5 sau 0,2 (folosind pentru piesele feromagnetice aliaje slab
magnetice).
164
6.4.1 Ampermetre şi voltmetre electromagnetice 165
6.4.1 AMPERMETRE ŞI VOLTMETRE ELECTROMAGNETICE
Ampermetre electromagnetice. În ampermetrele electromagnetice bobina

mecanismului este conectată în serie în circuitul de măsurare a curentului,
figura 6.19. Pentru funcţionarea dispozitivului este necesar de a asigura o anumită
valoare a câmpului magnetic în ecartamentul bobinei sau, cu alte cuvinte, un
anumit număr de amper-spire. De aceea, cu cât mai mare este curentul măsurat, cu
atâtea mai puţine spire din conductor de cupru cu o secţiune mai mare sunt
necesare. La curenţi de circa 200-250A, înfăşurarea reprezintă o singură spiră
dintr-o baretă de cupru. Pentru curenţi mari ampermetre de conectare nemijlocită
nu se fabrică din cauza influenţei mari, asupra indicaţiilor dispozitivului câmpului
magnetic creat de conductoare şi din cauza încălzirii mari a baretei.
I I I
4I 2I 2I
Figura 6.19 - Schemele circuitelor de măsurare ale ampermetrelor

electromagnetice
Cuplul de rotaţie a ampermetrelor electromagnetice:
I 2 dL
α= ⋅ . (6.33)
2W s dα
Ampermetrele de panou, figura 6.20 se produc pentru un diapazon de

măsurare, iar cele mobile – în unele cazuri pentru câteva diapazoane, dar nu mai
mult de 3-4. Schimbarea limitei de măsurare se efectuează prin secţionarea
înfăşurării bobinei şi prin conectarea secţiilor în serie sau în paralel.
Şunturi pentru lărgirea limitelor de măsurare în ampermetrele
electromagnetice nu se utilizează. Aceasta se explică prin aceea că consumul
propriu de putere la dispozitivele electromagnetice este considerabil mai mare
decât la cele magnetoelectrice. De aceea, căderea de tensiune pe şunt, egală cu
suma căderilor de tensiune pe mecanismul de măsurat şi rezistorul suplimentar de
manganin, conectat pentru compensarea erorii de temperatură ar fi foarte mare.
Şunturile vor fi de gabarite mari, şi respectiv, costisitoare. Lărgirea diapazonului
de măsurare a curentului alternativ se poate efectua cu ajutorul transformatoarelor
de curent.
165
Figura 6.20 - Ampermetre şi voltmetre electromagnetice
Printre erorile suplimentare caracteristice ampermetrelor electromagnetice se

vor menţiona erorile de temperatură, de frecvenţă şi de histerezis. Eroarea de
temperatură este cauzată de dependenţa rigidităţii resorturilor spirale în funcţie de
temperatură. Această eroare este semnificativă pentru aparatele cu clasa de
precizie 0,2 şi mai înaltă. Ea poate fi micşorată prin utilizarea resorturilor din
materiale cu un coeficient de temperatură redus al rigidităţii. Eroarea de frecvenţă
apare din cauza curenţilor turbionari în miezul magnetic şi în alte elemente
metalice ale mecanismului de măsurat, străpuns de fluxul magnetic. Pentru
micşorarea acestei erori, piesele din metal se înlocuiesc cu piese ceramice, iar
miezul se execută din materiale cu o valoare specifică mare a rezistenţei. Eroarea
de histerezis apare numai la măsurările în circuitele de c.c. Ea poate fi redusă prin
utilizarea în calitate de miez a materialelor de tip permaloi.
Voltmetrele electromagnetice. În voltmetrele electromagnetice, figura 6.21,
bobina şi rezistorul suplimentar sunt conectate în serie. Pentru compensarea erorii
de temperatură, raportul dintre valoarea rezistenţei adiţionale din manganin şi
rezistenţa bobinei din cupru nu trebuie să fie mai mică decât valoarea determinată
de eroarea admisă de temperatură (clasa de precizie a voltmetrului). De aceea, în
voltmetrele pentru măsurarea tensiunilor mici are loc micşorarea rezistenţei
bobinei prin micşorarea numărului ei de spire. Aceasta contribuie la majorarea
curentului nominal al dispozitivului. La voltmetrele mobile, modificarea limitelor
de măsurare a tensiunii în partea valorilor mici se efectuează nu din contul
modificării rezistorului suplimentar, dar prin secţionarea înfăşurării bobinei şi
comutării secţiilor de la schema de conectare în serie la cea de conectare în paralel.
Pentru măsurarea tensiunilor mai înalte de 600V se utilizează transformatoare de
tensiune.
Eroarea de frecvenţă la voltmetrele electromagnetice este mai mare decât la
ampermetre. Aceasta are loc din cauză că asupra indicaţiilor voltmetrului
166
influenţează dependenţa reactanţelor bobinei şi a rezistorului în funcţie de

frecvenţă.
Rt
U rm R1 U rm R1
Rs
U rm R1 R1 R1
U1 U2 U3
Figura 6.21- Schemele circuitelor de măsurare ale voltmetrelor
electromagnetice
Sunt produse ampermetre mobile cu clasa de exactitate 0,5 cu limita

superioară de măsurare de la 5 mA până la 10A la frecvenţe de până la 1500 Hz;
ampermetre de panou cu un diapazon de măsurare, cu clasele de precizie 1,0; 1,5
şi 2,5 pentru curenţi de până la 300A cu transformatoare de curent interne şi de
până la 15 kA cu transformatoare de curent externe; voltmetre mobile cu clasa de
precizie 0,5 şi limitele superioare de măsurare de la 1,5 până la 600V la frecvenţe
de 45-100 Hz şi clasele de precizie 1 şi 2,5 la frecvenţe de până la 10 kHz;
voltmetre de panou cu clasa de precizie de 1,0; 1,5; 2,5 cu limitele superioare de la
0,5 până la 600V de conectare directă şi până la 450 kV de conectare prin
transformatoare de tensiune la frecvenţe de la 45 până la 1000 Hz.
6.4.2 LOGOMETRUL ELECTROMAGNETIC
Construcţia mecanismului de măsurat al logometrului electromagnetic cu

două cupluri este alcătuit din bobinele plane A şi B şi este prezentat în figura 6.22.
Piesele feromagnetice sunt fixate pe axă astfel, încât, la rotirea echipajului mobil
sub un anumit unghi, inductanţa unei bobine se măreşte, iar a alteia se micşorează,
în rezultatul cărui fapt cuplurile de rotaţie sunt îndreptate în direcţii opuse. În cazul
stării de echilibru, se poate scrie:
1 2 dL1 1 2 dL2
M1 = M 2 sau ⋅ I1 ⋅ = ⋅ I2 ⋅ . (6.34)
2 dα 2 dα
I1 I
Soluţionând această expresie în raport cu , obţinem: 1 = f ( α ),
I2 I2
167
dL2 / dα 1 / 2
unde f (α ) = ( ) depinde de construcţia dispozitivului de
dL1 / dα
măsurat şi unghiul de rotaţie al echipajului mobil.
Din expresia unghiului de rotaţie, se observă că unghiul α de rotaţie al
echipajului mobil al logometrului electromagnetic cu două cupluri depinde de
raportul curenţilor din bobine şi de parametrii constructivi ai mecanismului.
Logometrul examinat, în dependenţă de schema de măsurare, poate fi utilizat
în calitate de faradometru sau frecvenţmetru.
Figura 6.22 - Logometru electromagnetic:

1- bobine fixe (2); 2 - piese feromagnetice mobile; 3 - ac indicator; 4 - scala;
5 - axul; 6 - contragreutăţi.
~U
Cx
C
Figura 6.23 - Schema faradometrului cu logometru electromagnetic
În figura 6.23 este prezentată schema faradometrului. Cuplul creat de

curentul I1 în circuitul C x îl vom considera de rotaţie, iar cuplul creat de curentul
I 2 în circuitul C 0 - cuplu antagonist. În cazul C x = 0 , echipajul mobil, sub
acţiunea cuplului antagonist se stabileşte în poziţia iniţială, poziţia de zero.
168
Pentru valoarea C x ≠ 0 , sub influenţa cuplului de rotaţie, echipajul mobil se

va deplasa de la poziţia iniţială, miezul bobinei II va ieşi din ea şi cuplul antagonist
care va apărea va egala cuplul de rotaţie.
I1
600
U13
U10
ϕ
I3
30 0
I2
Figura 6.24 - Logometru electromagnetic cu 3 cupluri şi diagrama fazorială
În afară de logometre cu două cupluri, se mai utilizează şi logometrele cu

trei cupluri, în baza cărora sunt create fazmetrele trifazate. Construcţia unui astfel
de logometru este prezentată în figura 6.24. Echipajul mobil al logometrului
reprezintă un miez de oţel de tip Z, alcătuit din două petale 1, conectate printr-o
bucşă de oţel 2. Miezul poate să se rotească pe axa pe care este fixat acul indicator
şi se află în câmpul magnetic a trei bobine fixe: A1, A2, amplasate sub un unghi de
600 şi o bobină cilindrică A3, care cuprinde cilindrul miezului.
Pentru utilizarea acestui logometru în calitate de fazmetru trifazat, el se
conectează în schemă astfel, cum este indicat în figura 6.24.
Fluxurile bobinelor A1 şi A2 sunt create de curenţii deplasaţi în timp şi în
spaţiu sub 600. În aceste condiţii, apare câmpul magnetic de rotaţie, perpendicular
pe axa echipajului mobil. Bobina de tensiune A3 creează câmp pulsatoriu care se
închide prin petalele miezului.
În rezultatul suprapunerii câmpurilor de rotaţie şi pulsatoriu, se formează
câmp elipsoidal în direcţia axei mari, pe care se află miezul.
Dacă în circuit se va modifica unghiul ϕ , atunci inducţia maximă a
câmpului de pulsaţie va regăsi vectorul câmpului de rotaţie în alt loc al spaţiului,
deci axa mare a elipsei оşi va modifica poziţia sa, în corespundere cu care se va
stabili o nouă indicaţie a dispozitivului.
169
6.4.3 FRECVENŢMETRU ELECTROMAGNETIC
Schema dispozitivului frecvenţmetrului electromagnetic, schema

conexiunilor şi diagrama curenţilor frecvenţmetrului electromagnetic logometric
sunt prezentate în figurile 6.25 a, b şi c.
La variaţia frecvenţei, curenţii I1 şi I 2 se modifică diferit, deoarece
caracterul rezistenţelor acestor circuite este, de asemenea, divers. Raportul acestor
curenţi şi, respectiv, al indicaţiilor dispozitivului depinde de frecvenţă.
Frecvenţmetrele de acest tip se produc pentru o bandă îngustă a frecvenţei
măsurate, de exemplu: 45-55, 450-550 Hz; clasele de precizie fiind de 1,5 şi 2,5.
U, f
D1 D2
A2 A1
L1 C
I1
L2
R I2
a) b)
I
I1
I2
fn fb fr
c)
Figura 6.25 - Frecvenţmetrul logometric electromagnetic:
a) construcţia dispozitivului; b) schema conexiunilor; c) curbele curenţilor
Frecvenţmetru de rezonanţă
Se utilizează două tipuri de construcţii ale frecvenţmetrului: cu excitaţie

directă, figura 6.26, a şi cu excitaţie indirectă, figura 6.26, b.
170
6.4.3 Frecvenţmetru electromagnetic 171
Pentru măsurarea frecvenţei curentului alternativ, înfăşurarea

electromagnetului 1 se conectează la reţea la fel ca la voltmetru. În câmpul
electromagnetului sunt situate plăcuţele de oţel 2, la care o extremitate este fixată,
iar a doua poate oscila. Ultima este puţin îndoită şi vopsită în culoare deschisă,
pentru a putea urmări mişcarea ei din partea scalei. Plăcuţele sunt alese astfel,
încât fiecare dintre ele posedă frecvenţe proprii diverse de oscilaţii. Sub acţiunea
câmpului magnetic alternativ, plăcuţele vor fi atrase de două ori în decursul unei
perioade şi, respectiv, de două ori vor fi respinse (la trecerea curentului prin zero)
şi, sub acţiunea forţelor de elasticitate, vor reveni la poziţia iniţială. Cu o
amplitudine mai mare va oscila acea plăcuţă, a cărei frecvenţă proprie de oscilaţie
este egală cu dubla valoare a frecvenţei curentului. Din partea scalei, aceasta se va
prezenta în modul, în care e demonstrat în figura 6,26, c.
La frecvenţmetrul cu excitaţie indirectă, figura 6.26, b, electromagnetul 1
acţionează asupra miezului 2, fixat de plăcuţa 3, care este amplasată pe două
suporturi rigide 4. Sub acţiunea câmpului electromagnetului, vibrează miezul şi
toate plăcuţele fixate de placa 3. Acea plăcuţă, a cărei frecvenţă de oscilaţii proprii
şi impuse coincid, va avea amplitudinea maximă de oscilaţii.
2 1 1 48 50
2
2 3
Hz
4
a) b) c)
Figura 6.26 - Frecvenţmetru de rezonanţă:
a) cu excitaţie directă; b) cu excitaţie indirectă; c) tipul scalei frecvenţmetrului
de rezonanţă
Frecvenţmetrele de rezonanţă sunt produse pentru limite înguste de măsurare

a frecvenţei: de la 45 până la 55 Hz sau de la 450 până la 550 Hz. Eroarea de
măsurare, în majoritatea cazurilor, fiind de la ± 1,5% până la ± 2 ,5%.
Dezavantajul acestor dispozitive constă în faptul că ele nu pot fi utilizate în
instalaţiile mobile în legătură cu posibilitatea apariţiei rezonanţei mecanice a
plăcuţelor.
171
6.5 DISPOZITIVUL ELECTRODINAMIC
Dispozitivele electrodinamice se utilizează pentru măsurarea următoarelor

mărimi fizice:
- curenţilor şi tensiunilor continue şi alternative;
- puterilor în circuitele de curent continuu şi alternativ;
- defazajului dintre curent şi tensiune în circuitele de curent alternative;
- frecvenţei în circuitele de curent alternativ;
- capacităţii (faradometre).
Aceste dispozitive sunt cele mai exacte dintre dispozitivele electromecanice
destinate pentru măsurări în circuitele de curent alternativ.
În aceste dispozitive cuplul de rotaţie apare în rezultatul interacţiunii
câmpurilor magnetice bobinelor mobile şi bobinelor fixe parcurse de curenţii I1 şi
I2, respectiv (figura 6.27).
Energia câmpului electromagnetic, creat la parcurgerea de către curenţii I1 şi
I2 a bobinelor fixe şi mobilă, respectiv:
1 2 1 2
Wel = ⋅ L1 ⋅ I1 + ⋅ L2 ⋅ I 2 + M12 ⋅ I1 ⋅ I 2 . (6.35)
2 2
Dintre toate mărimile de care depinde Wel numai inductivitatea mutuală M12
variază cu deviaţia α , deci expresia cuplului activ al dispozitivului electrodinamic
este:
dWem dM12
Mr = = I1 ⋅ I 2 ⋅ . (6.36)
dα dα
Bobina fixă 1 este compusă din două părţi identice, separate printr-un
ecartament aerian. De distanţa dintre bobine depinde în careva măsură configuraţia
câmpului magnetic, ce influenţează asupra caracterului scării. Bobina mobilă 2 se
execută, de obicei, fără carcasă. Curentul în bobina mobilă este indus prin
intermediul resortului care creează şi cuplul de frânare. Axa echipajului mobil
poate fi întreagă sau alcătuită din două semiaxe, fixate pe bobină în părţi diametral
opuse. Pentru conectarea bobinei mobile în circuitul de măsurare a curentului, se
utilizează resorturi sau benzi tensionate. Pentru protecţia contra influenţei
câmpurilor magnetice exterioare, se utilizează ecranarea şi astatarea. Gradul
necesar de amortizare este produs de către amortizorul pneumatic, alcătuit dintr-o
paletă de aluminiu 3 şi din camera 4.
Unghiul de rotaţie a echipajului mobil de la poziţia iniţială la parcurgerea
prin bobina mobilă a curentului continuu I 2 , iar prin bobina fixă a curentului
continuu I1 va fi:
172
1 dM 12
α = ⋅ ⋅ I1 ⋅ I 2 , (6.37)
W dα
unde M12 este inductanţa mutuală a bobinelor parcurse de curenţii I1 şi I 2 .
9
5 2
6
8
Figura 6.27 - Construcţia dispozitivului electrodinamic:
1- bobine fixe; 2 - bobină mobilă; 3 - axul; 4 - resort de spirală; 5 - ac indicator;

6 - paleta; 7- amortizorul cu aer; 8 - corector de zero; 9 - scala
Din expresia unghiului de rotaţie al echipajului mobil rezultă:
1. La variaţia simultană a direcţiei curenţilor I1 şi I 2 semnul unghiului de

înclinare nu se modifică. De aceea, aceste dispozitive pot fi utilizate atât în
circuitele de curent continuu, cât şi în circuitele de curent alternativ.
2. Caracterul scalei dispozitivului depinde de produsul curenţilor şi de legea
de variaţie a inductanţei mutuale dintre bobinele fixe şi cea mobilă, deci de forma
dM1,2
bobinelor şi de amplasarea lor reciprocă. Modificând , se poate puţin de
dα
îmbunătăţit scala, însă complet uniformă pentru ampermetrele şi voltmetrele
electrodinamice nu se va putea obţine.
173
Expresia unghiului de rotaţie este comună pentru diverse tipuri de construcţii

ale mecanismelor electrodinamice. Concretizăm în baza celui mai frecvent întâlnit
în practică – mecanismului cu bobine cilindrice, a cărui bobină mobilă se
deplasează în câmpul uniform al bobinelor fixe.
Vom introduce următoarele notaţii:
α este unghiul de rotaţie al echipajului mobil, de obicei α max = 900 ;
β - unghiul dintre planele bobinelor în cazul deconectării dispozitivului
( α = 0 ), de obicei β = 1350 ; γ - unghiul dintre planele bobinelor în orice poziţie
ale lor; evident că, γ = β − α (figura 6.28); w1 şi w 2 - numărul de spire,
respectiv, ale bobinelor fixe şi mobile; s2 - suprafaţa bobinei mobile; H1 -
intensitatea câmpului creat de bobinele fixe.
β
I2 γ
α
I1 Ф1
Ф2
I1
I2
Figura 6.28 - Schema dispozitivului electrodinamic
Mai întâi, vom examina cazul conectării dispozitivului în circuitul de curent

continuu. Vom determina cuplul de rotaţie în corespundere cu ecuaţia M r . Pentru
aceasta vom determina inductanţa mutuală M1,2 şi vom determina valoarea
derivatei acesteia în funcţie de unghiul de rotaţie. Utilizând expresia pentru
valoarea fluxului ψ 1,2 creat de bobinele fixe care interacţionează cu bobinele
mobile:
ψ 1,2 = μ0 ⋅ H1 ⋅ s2 ⋅ w 2 ⋅ cos( β − α ) = M1,2 ⋅ I1 . (6.38)
Ţinând cont că H1 = c1 ⋅ I1 , unde c1 este coeficient care depinde de alegerea

sistemului de unităţi şi de parametrii bobinelor fixe, vom prezenta M1,2 astfel:
174
M1,2 = μ 0 ⋅ c1 ⋅ s2 ⋅ w 2 ⋅ cos( β − α ). (6.39)
Notând c2 = μ 0 ⋅ c1 ⋅ s2 ⋅ w 2 , în baza expresiei generale a cuplului de rotaţie,

obţinem:
M = c 2 ⋅ I1 ⋅ I 2 ⋅ sin( β − α ). (6.40)
Vom trece la examinarea cazului de conectare a dispozitivului în circuitul de

curent alternativ. Fie ca în bobine să circule curenţi defazaţi sub un unghi ϕ :
i1 = I1m ⋅ sin( ω ⋅ t ) şi i2 = I 2 m ⋅ sin( ω ⋅ t − ϕ ) . (6.41)
Valoarea momentană a cuplului de rotaţie va fi egală:
dM1,2
M t = i1 ⋅ i2 ⋅ . (6.42)
dα
Din cauza inerţiei mecanice, echipajul mobil nu va dovedi să urmeze
variaţiile momentane ale cuplului, dar va reacţiona la valoarea medie a lui,
determinată cu expresia:
T T
1 1 dM1,2
M= ∫
T 0
M t dt = ∫ I1m ⋅ I 2 m ⋅ sin( ω ⋅ t ) ⋅ sin( ω ⋅ t − ϕ ) ⋅
T 0 dα
dt =
T T
I1m ⋅ I 2 m dM1,2
= ⋅ ⋅ [cos ϕ ⋅ ∫ sin ( ω ⋅ t )dt − sin( ϕ ) ⋅ ∫ sin( ω ⋅ t ) ⋅ cos( ω ⋅ t )dt ].
2
T dα 0 0
(6.43)
T T
T Im
∫ sin ( ω ⋅ t )dt = 2 ; ∫ sin( ω ⋅ t ) ⋅ cos( ω ⋅ t )dt = 0 ; = I,
2
Deoarece
0 0 2
rezultă:
dM1,2
M r = I1 ⋅ I 2 ⋅ cos ϕ ⋅ , (6.44)
dα
sau în baza expresiei de mai sus:
M = c2 ⋅ I1 ⋅ I 2 ⋅ cos( ϕ ) ⋅ sin( β − α ). (6.45)
La parcurgerea unor curenţi alternativi, unghiul de rotaţie al echipajului

mobil va fi:
175
1 dM12
α= ⋅ ⋅ I1 ⋅ I 2 ⋅ cosϕ , (6.46)
W dα
unde ϕ este unghiul de defazaj dintre curenţii în bobina fixă şi în cea mobilă.
În figura 6.29 este prezentat curbele dependenţelor parametrului dM12 / dα în
funcţie de raportul P = l / R2 .
Figura 6.29 - Dependenţa parametrului dM12 / dα în funcţie de raportul

P = l / R2
Expresia cuplului de rotaţie ne demonstrează, că la conectarea dispozitivului

electrodinamic în circuitul de curent alternativ, valoarea cuplului şi a unghiului de
rotaţie depind de produsul dintre valorile eficace ale curenţilor în bobine şi
cosinusul unghiului dintre aceşti curenţi.
La funcţionarea mecanismului electrodinamic o influenţă majoră o au
câmpurile magnetice exterioare, deoarece câmpul magnetic propriu este slab.
Pentru protecţia mecanismului contra influenţei câmpurilor magnetice exterioare
se utilizează aşa-numitele mecanisme astatice, asupra cărora câmpurile magnetice
exterioare au o influenţă cu mult mai redusă.
În figura 6.30 sunt prezentate curbele caracteristicilor scalei dispozitivului
voltmetrului electrodinamic.
176
Avantajele mecanismului electrodinamic:
- funcţionarea atât la curenţi continui, cât şi la curenţi alternativi (până la

10kHz) cu înaltă exactitate (clasele de precizie 0,1; 0,2 şi 0,5);
- stabilitate înaltă a proprietăţilor sale.
U
=1
Un
0,9
α
sin
0,8
0,7
0,6
0,5
0,4
0,3
0,2
0 45 90 135 180
α0 α , grad
U
0 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0 Un
Figura 6.30 - Caracteristica scalei dispozitivului electrodinamic (voltmetrului)
Dezavantajele mecanismului electrodinamic:
- sensibilitate redusă în comparaţie cu mecanismele magnetoelectrice;

- consum propriu de putere majorat;
- posibilitate de suprasarcină redusă la curenţi mari;
- construcţie compusă şi cost majorat.
De menţionat că cu cât mai mică este puterea consumată de către mecanismul

electrodinamic, cu atât mai slabe sunt câmpurile magnetice proprii şi cu atât mai
mare este influenţa câmpurilor magnetice exterioare. Astfel de mecanisme necesită
mijloace mai perfecte de protecţie contra câmpurilor magnetice, sunt mai compuse
şi costă mai scump. Dispozitivele electrodinamice au un factor de calitate redus şi
suportă slab şocurile mecanice – vibraţiile.
177
6.5.1 AMPERMETRE ŞI VOLTMETRE ELECTRODINAMICE
Ampermetrele electrodinamice. La ampermetrele electrodinamice pentru

măsurarea curenţilor de până la 0,5A, bobinele fixă şi mobilă sunt conectate în
serie, figura 6.31, a. Pentru astfel de schemă sunt juste expresiile:
I1 = I 2 = I ; cos ϕ = 1 . (6.47)
de unde rezultă:
dM1,2 2
Mr = I . (6.48)
dα
Dacă cuplul de frânare este creat de elemente rigide – resorturi spirale,
atunci pentru regimul de echilibru al cuplurilor de rotaţie şi de frânare, vom avea:
dM1,2
I2 ⋅ = ws ⋅α , (6.49)
dα
rezultă:
1 dM1,2 2
α= ⋅ ⋅I . (6.50)
w s dα
dM1,2
Dacă = const , atunci scara dispozitivului ar avea un caracter pătratic.
dα
Însă analiza expresiei
M = c2 ⋅ I1 ⋅ I 2 ⋅ cos( ϕ ) ⋅ sin( β − α ) , (6.51)
permite de a trage concluzia că, pe o porţiune mare, scala poate avea caracter
apropiat de cel liniar.
Cu adevărat, dacă β = 1350 , pentru valorile 00 ≤ α ≤ 450 , valoarea
sin( β − α ) va creşte, iar pentru 450 ≤ α ≤ 900 va descreşte. Pe al doilea sector,
majorarea unghiului de rotaţie conform legii la pătrat, în cazul majorării
dM1,2
curentului, în mare măsură se va compensa prin reducerea , care are loc pe
dα
partea descrescătoare a sinusoidei. Ca rezultat, a doua jumătate a scalei poate fi
executată, practic, uniform. Metode speciale permit de a majora acest sector până
la 70-75% de la lungimea întregii scări.
La conectarea consecutivă a bobinelor nu este necesară compensarea erorilor
de frecvenţă şi de temperatură, deoarece variaţiile lor – a frecvenţei (până la 2000-
3000 Hz) şi a temperaturii nu influenţează indicaţiile aparatelor.
178
r* r* I1
I I R
I ≤ 0 ,5 A I2
a) b)
r* Rs I 1
I r rs
I2
C I = I1 + I 2
c)
Figura 6.31 - Schemele de conectare a ampermetrelor electrodinamice
Pentru curenţi mai mari de 0,5A, bobina mobilă şi bobinele fixe se

conectează în paralel, figura 6.31, b şi c. În acest caz este necesar de a lua măsurile
respective referitoare la compensarea erorilor de frecvenţă şi de temperatură, care
apar din cauza redistribuirii curenţilor în bobine la variaţiile frecvenţei şi
temperaturii.
Pentru compensarea erorii de temperatură este necesar ca coeficienţii de
temperatură a rezistenţelor ramurilor paralele să fie egali. În acest caz, variaţia
temperaturii nu va conduce la redistribuirea curenţilor în ramurile circuitului.
Condiţiile de compensare se execută prin selectarea respectivă a rezistoarelor
suplimentare din manganin şi cupru.
Compensarea erorilor de frecvenţă va avea loc în cazul constantelor de timp
egale ale circuitelor bobinelor fixe şi mobile. Pentru această, în schema respectivă
′ ′
sunt prevăzute două inductanţe L1 şi L2 care trebuie selectate în modul cuvenit.
Pe larg se utilizează, de asemenea, schemele în care pentru compensarea
erorii de frecvenţă se utilizează condensatoare.
Pentru schema cu conectarea în paralel a bobinelor şi la îndeplinirea
condiţiilor de compensare, se va scrie:
I1 = c1 ⋅ I ; I 2 = c 2 ⋅ I ; cos ϕ = 1 . (6.52)
Expresia unghiului de rotaţie a ampermetrelor cu schema de conectare a

bobinelor în paralel:
179
c1 ⋅ c2 dM1,2 2
α= ⋅ ⋅I . (6.53)
ws dα
Tabelul 6.1- Puterea de consum propriu a ampermetrelor electrodinamice
Ic, mA Uc, V
2 ,5 ÷ 5 0 ,8 ÷ 1,0
0,1 15 ÷ 20
Ampermetrele electrodinamice se produc deseori pentru două diapazoane de

măsurare a curentului. Schimbarea limitelor de măsurare se efectuează prin
conectarea bobinelor în serie sau în paralel. Pentru lărgirea limitelor de măsurare
sunt utilizate transformatoare de curent.
Voltmetrele electrodinamice. La voltmetrele electrodinamice, bobinele fixă
şi cea mobilă, precum şi rezistorul suplimentar sunt conectate în serie (figura
6.32).
Pentru compensarea erorii de temperatură, ca şi în voltmetrele
electromagnetice, raportul dintre rezistenţa suplimentară din manganin şi
rezistenţele bobinelor din cupru nu trebuie să fie mai mici decât valoarea
determinată de mărimea admisă a erorii de temperatură. Odată cu micşorarea
limitei de măsurare, valoarea rezistenţei suplimentare se va micşora, de aceea,
pentru a păstra constant acest raport, este necesar de a micşora şi rezistenţa
bobinelor. Aceasta va necesita pentru condiţia păstrării cuplului de rotaţie,
majorarea curentului nominal. Eroarea de frecvenţă, care apare din cauza variaţiei
valorii inductanţei voltmetrului odată cu variaţia frecvenţei, poate fi compensată
prin şuntarea parţială a rezistorului suplimentar cu un condensator.
În cazul îndeplinirii condiţiilor de compensare a erorilor de temperatură şi
frecvenţă, se poate de considerat că Z = const şi atunci de prezentat următoarea
expresie:
c dM1,2 2
α= 3 ⋅ ⋅U , (6.54)
w s dα
1
unde c3 = . Caracterul scalei voltmetrelor electrodinamice este identic
Z2
cu cel al scalei ampermetrelor.
Voltmetrele electrodinamice se produc, de obicei, pentru câteva limite de
măsurări. Pentru a schimba limita de măsurare, rezistorul suplimentar se
secţionează. Lărgirea diapazonului de măsurare pentru tensiuni mai înalte de 600V
se efectuează prin utilizarea transformatoarelor de tensiune.
180
6.5.2 Wattmetru electrodinamic 181
C
r*
R1 R2 R3
I0
U1 U2 U3
Figura 6.32 - Schema de conectare a voltmetrului electrodinamic
Tabelul 6.2. Puterea de consum propriu a voltmetrelor electrodinamice
Uc, V Ic, mA
50 ÷ 60 150
150 ÷ 600 30
6.5.2 WATTMETRUL ELECTRODINAMIC
Mecanismul electrodinamic (ferodinamic) se utilizează în construcţia

wattmetrelor electrodinamice (ferodinamic).
În acest caz (figura 6.33), bobinele fixe 1 sunt conectate consecutiv cu
obiectul de cercetare Z, a cărui putere este măsurată. Bobina mobilă 2 cu rezistorul
suplimentar Rs se conectează paralel cu obiectul cercetat – sarcina Z. Circuitul
bobinelor fixe se numeşte circuit în serie, iar circuitul bobinei mobile – circuit în
paralel.
În baza expresiei pentru wattmetru, care este destinat funcţionării în
circuitele de curent continuu, este valabilă expresia:
1 dM12 U ⋅ I
α= ⋅ ⋅ = S ⋅P, (6.55)
W s dα RU + Rs
unde P = U ⋅ I este puterea măsurată;
dM12 1
S= ⋅ - sensibilitatea.
dα W ⋅ ( RU + Rs )
Obţinerea unei scări uniforme la wattmetre se obţine constructiv, în cazul

dM12
în care = const .
dα
181
* b 1
a*
U
RU 2 I I
ϕ ФI
~ Ux RS Z IU θ
γ
C
IU
a) b) c)
Figura 6.33- Wattmetrul (a), schema de conectare (b) şi diagrama vectorială (c)
La funcţionarea în circuitele de curent alternativ, vectorul curentului IU al

circuitului paralel va rămâne în urmă de vectorul tensiunii U sub un anumit unghi
γ , din cauza caracterului inductiv pe care îl are bobina mobilă (figura 6.33, c).
De aceea,
1 dM12
α= ⋅ ⋅ I ⋅ I U ⋅ cos( ϕ − γ ), (6.56)
W s dα
unde ϕ este unghiul de defazaj dintre curent şi tensiune la sarcină.
Ţinând cont că curentul în circuitul paralel al wattmetrului
dM12
I U = U ⋅ cos γ /( RU + Rs ) şi considerând = const , vom obţine expresia:
dα
α = S ⋅ U ⋅ I ⋅ cos( ϕ − γ ) ⋅ cos γ . (6.57)
Această expresie ne demonstrează că înclinarea echipajului mobil al

wattmetrului este proporţional cu puterea activă în cazul în care γ = 0 , care poate
fi realizată prin conectarea unui condensator C de o anumită capacitate, astfel cum
este prezentat în figura 6.33, a. Însă γ = 0 numai la o anumită frecvenţă şi, odată
cu schimbarea acestei frecvenţe, această condiţie nu mai are loc.
Pentru γ ≠ 0 wattmetrul va măsura puterea cu o eroare δ γ , care se numeşte
eroare unghiulară. Pentru o valoare neînsemnată a unghiului γ (de obicei γ nu
depăşeşte valoarea de 40-50’, deci pentru sin γ ≈ γ , cos γ ≈ 1 eroarea unghiulară
relativă:
U ⋅ I ⋅ cos( ϕ − γ ) ⋅ cos γ − U ⋅ I ⋅ cos ϕ

δγ = ≈ γ ⋅ tgϕ . (6.58)
U ⋅ I ⋅ cos ϕ
182
6.5.2 Wattmetru electrodinamic 183
Pentru unghiuri ϕ , apropiate de 900 , eroarea unghiulară poate atinge valori

mari.
Puterea consumată de către circuitele în serie şi în paralel ale wattmetrului
contribuie la apariţia erorii care depinde de metoda de conectare a wattmetrului.
La măsurarea puterii, consumate de către obiectul de cercetare, există două
scheme posibile de conectare a wattmetrului, care se deosebesc prin metoda de
conectare a circuitului paralel (figura 6.34, a şi b).
* *
* *
RU IS RU IS
I I
~ Ux UN Z ~ Ux UN Z
IU IU
a) b)
Figura 6.34 - Schemele de conectare a înfăşurării paralele a wattmetrului
Dacă de ignorat defazajul dintre curent şi tensiune în bobine şi de considerat

rezistenţa obiectului cercetat pur activă, atunci erorile, cauzate de consumul de
putere de către bobinele wattmetrului, vor fi următoarele:
- pentru schema din figura 6.34, a:
( U ⋅ I n − U n ⋅ I n ) PI
δ= = ; (6.59)
Un ⋅ In Pn
- pentru schema din figura 6.34, b:
U n ⋅ ( I U + I n ) − U n ⋅ I n ) PU
δ= = , (6.60)
Un ⋅ In Pn
unde PI şi PU sunt puterile consumate, respectiv, de circuitele în serie şi în

paralel ale wattmetrului; Pn - puterea consumată de către sarcină. Deci erorile
examinate sunt vizibile numai în cazul măsurării puterii în circuitele cu puteri
mici. Schema de conectare, prezentată în figura 6.34, a , este raţional de utilizat în
cazul măsurării puterilor sarcinilor cu rezistenţă mare, iar cea prezentată în figura
6.34, b – pentru măsurarea puterii obiectelor cu sarcina cu rezistenţă mică. Schema
de conectare a wattmetrului ferodinamic este prezentată în figura 6.35.
183
Modificarea ordinii de conectare a bornelor unuia din circuitele wattmetrului

va contribui la schimbarea direcţiei de înclinare a echipajului mobil al
mecanismului de măsurat. De aceea, pentru conectarea corectă a wattmetrului, una
din bornele circuitului în serie şi celui în paralel se notează prin asterisc * (bornă
de generator).
Wattmetrele electrodinamice au, de regulă, câteva limite de sus de măsurare
în funcţie de curent şi de tensiune: deseori două pentru curent, de exemplu 5 şi
10A şi trei pentru tensiune – 30, 150 şi 300V.
Pentru măsurarea puterii în circuitele de tensiune înaltă şi de curenţi mari se
utilizează transformatoare de tensiune şi transformatoare de curent.
Wattmetrele au scara gradată, dar fără indicarea unităţilor de măsură, şi
pentru a determina valoarea puterii măsurate de către wattmetru, este necesar
numărul de diviziuni indicate de către indicator, de a înmulţi cu constanta
dispozitivului (în waţi pe diviziune), care se determină cu expresia:
Un ⋅ In
C= , (6.61)
lm
unde U n şi I n sunt valorile nominale ale tensiunii şi curentului pentru acele

diapazoane la care este conectat wattmetrul; lm - lungimea scării în diviziuni.
I
U
I2 I
C ε
RU ZS
U ϕ B
US
r1
δ
Figura 6.35 - Schema de conectare a wattmetrului ferodinamic (a)

şi diagrama vectorială (b)
Wattmetrele sunt fabricate cu limitele funcţie de curent de la 25 mA până la

70A şi limitele funcţie de tensiune de la 15 până la 600V, cu clasele de precizie
0,1; 0,2; 0,5.
Sunt produse, de asemenea, wattmetre ferodinamice mobile şi pentru
instalare în panou cu clasele de precizie 0,2; 0,5 şi 1.
184
6.5.3 Logometre electrodinamice 185
6.5.3 LOGOMETRE ELECTRODINAMICE
Fazmetrul electrodinamic
Logometrul electrodinamic este alcătuit dintr-un sistem de bobine fixe A

(figura 6.36), care se conectează, de obicei, în circuitul sarcinii şi a două bobine
mobile B1 şi B2, fixate între ele sub un unghi γ .
Aceste bobine, prin intermediul benzilor conductoare, sunt conectate la
tensiunea la care este conectată sarcina. În dependenţă de elementele circuitelor
bobinelor B1 şi B2, unghiul de rotaţie al echipajului mobil poate să fie determinat
prin unghiul de defazaj dintre tensiunea U şi curentul I (pentru fazmetru), de către
frecvenţa f a curentului (pentru frecvenţmetru) ş.a.
Vom analiza utilizarea logometrului electrodinamic în calitate de fazmetru
monofazat, a cărui schemă şi diagramă fazorială pentru o sarcină inductivă sunt
prezentate în figura 6.35.
În circuitul bobinei B1 sunt conectate rezistorul r1 şi bobina de inductanţă
L1 (vectorul curentului I1 rămâne în urmă de vectorul tensiunii U cu un unghi β ),
iar în circuitul bobinei B2 – rezistorul r2 (vectorul curentului I 2 coincide cu
vectorul tensiunii U ).
Din analiza direcţiilor de acţiune a cuplurilor în logometrul electrodinamic
(figura 6.36), rezultă că cuplul M1 este creat de componenta F1 ⋅ cos α , iar cuplul
M 2 - de componenta F2 ⋅ cos( γ − α ) .
În baza celor expuse, valorile medii ale cuplurilor M1 şi M 2 pentru o
perioadă pot fi prezentate după cum urmează:
dM B1, A
M1 = I ⋅ I1 ⋅ cos( I , I1 ) ⋅ cos α ⋅ ; (6.62)
dα
dM B 2 , A
M 2 = I ⋅ I 2 ⋅ cos( I , I 2 ) ⋅ cos α ⋅ . (6.63)
dα
În cazul stabilirii echilibrului ( M1 = M 2 ), luând în considerare diagrama

vectorială din figura 6.38, c, rezultă:
dM B1, A dM B 2 , A
I ⋅ I1 ⋅ cos( I , I1 ) ⋅ cos α ⋅ = I ⋅ I 2 ⋅ cos( I , I 2 ) ⋅ cos α ⋅ . (6.64)
dα dα
185
M1 F1′ γ
α
A
F1 α B1
F1 cos α
F2 cos( γ − α ) A
γ −α
F2 B2
M2
F2′
Figura 6.36 - Logometrul electrodinamic

Dacă bobinele sunt fabricate, astfel încât:
dM B1, A dM B 2 , A
= ,
dα dα
atunci
I1 ⋅ cos( β − ϕ ) cos( γ − α )
= . (6.65)
I 2 ⋅ cos ϕ cos α
Din expresie rezultă că unghiul de rotaţie al echipajului mobil al

logometrului electrodinamic, conectat conform schemei prezentate mai sus, este
determinat de construcţia dispozitivului, parametrii schemei şi unghiul de defazaj
dintre tensiunea reţelei şi curentul de sarcină. Scara unui astfel de dispozitiv poate
fi gradată în unităţi ϕ sau cos ϕ , figura 6.37.
Figura 6.37 - Scala fazmetrului electrodinamic monofazat

186
6.5.3 Logometre electrodinamice 187
Caracterul necesar al scării poate fi obţinut alegând, în modul corespunzător,

dimensiunile şi amplasarea reciprocă a bobinelor, precum şi parametrii schemei.
Fazmetrul descris posedă şi unele neajunsuri. În special, circuitul paralel al
unui astfel de dispozitiv poate fi conceput numai pentru o anumită valoare a
tensiunii, deoarece, la modificarea valorii rezistorului suplimentar, se va modifica
şi unghiul β , iar împreună cu el şi caracteristica scării. Un neajuns considerabil îl
reprezintă şi dependenţa mare a indicaţiilor în funcţie de frecvenţă.
Actualmente, o mare răspândire o au fazmetrele executate conform schemei
prezentate în figura 6.38, b. Aceste fazmetre nu posedă aceste neajunsuri.
B1 * B2
I
A U
*
I2 I1 ϕ I
~ Ux
r2 Z I2
L1
β
r1
β −ϕ
I1
a) b) c)
Figura 6.38 - a) fazmetrul electrodinamic monofazat; b) schema de conectare;
c) diagrama fazorială
Frecvenţmetrul electrodinamic
În frecvenţmetrele electrodinamice sunt utilizate mecanismele logometrice

electrodinamice de măsurare. Schema de conectare a frecvenţmetrului este
prezentată în figura 6.39.
Parametrii circuitului bobinei mobile B1 se selectează astfel, încât defazajul
dintre curentul I1 şi tensiunea U x a frecvenţei măsurate să fie egal cu 90 0 .
Prin selectarea parametrilor circuitului bobinei fixe A, bobinei mobile B2 şi
a elementelor R2 , L2 şi C 2 se creează rezonanţa de tensiune în acest circuit la o
1
frecvenţă f x = , egală cu valoarea medie a diapazonului de
2 ⋅ π ⋅ L2 ⋅ C 2
măsurare a frecvenţmetrului.
În acest caz, unghiul de înclinare a echipajului mobil al dispozitivului
logometric va reprezenta funcţia raportului inductanţelor circuitelor bobinelor
mobile, deci:
187
X2
α = F1 ( ). (6.66)
X1
Deoarece:
1 1
X1 = ; X 2 = ω x ⋅ L2 − , iar ω x = 2 ⋅ π ⋅ f x ,
ω x ⋅ C1 ωx ⋅ C2
rezultă
α = F( fx ).
Deci scara dispozitivului poate fi gradată în unităţi de frecvenţă.

În dispozitiv funcţionează două cupluri, îndreptate unul împotriva altuia.
Aceste cupluri pot fi prezentate în felul următor:
M1 = I1 ⋅ I 2 ⋅ cos( I1 , I 2 ) ⋅ k1 ⋅ f1 ( α ); (6.67)
M 2 = I 2 ⋅ k 2 ⋅ f 2 ( α ).
2
(6.68)
La rezonanţă, curentul I 2 ,rez va coincide după direcţie cu tensiunea şi

deci,unghiul dintre vectorii I1 şi I 2 va fi egal cu 900 , deci M1 = 0 .
B1 B2 U
I2
A
R2
I 2.rez I2
I2
~ Ux
I1
C1 L2
C2
I1
a) b)
Figura 6.39 - Frecvenţmetrul electrodinamic:
a) schema de conectare a frecvenţmetrului; b) diagrama vectorială
Sub acţiunea cuplului M 2 , echipajul mobil se va roti astfel, încât suprafeţele

bobinelor B2 şi A vor coincide, deci vor coincide direcţiile fluxurilor lor
magnetice. Astfel, la rezonanţă, ambele cupluri sunt egale cu zero, iar acul va
indica pe scară o anumită valoare a frecvenţei. La variaţia frecvenţei, se va
modifica şi faza curentului I 2 , deci el se va deplasa în raport cu tensiunea sub un
188
unghi de ± ϕ 2 , ale cărui valoare şi semn se determină de către valoarea şi semnul

de deviere a frecvenţei de la valoarea de rezonanţă. În acest caz cuplul M1 ≠ 0 şi
echipajul mobil încep rotaţia lor în direcţia corespunzătoare. La rotaţie, va creşte
cuplul M 2 , care acţionează în contrasens cuplul M1 . Echilibrul static, deci
bilanţul acestor cupluri va apărea pentru o anumită valoare a unghiului de rotaţie.
Frecvenţmetrele electrodinamice se fabrică pentru măsurarea frecvenţei într-
un diapazon îngust al frecvenţei: 45-55, 450-550 Hz, ş.a.m.d. cu clasele de precizie
1; 1,5.
6.6 DISPOZITIVUL FERODINAMIC

Dispozitivul ferodinamic se deosebeşte de cel electrodinamic prin
construcţia sa, în care bobinele fixe sunt montate pe un miez feromagnetic, datorită
căruia se majorează cuplul de rotaţie şi se reduce influenţa câmpurilor magnetice
exterioare. Miezul feromagnetic, fiind un element neliniar, diminuează precizia
măsurărilor efectuate cu aceste dispozitive, clasa de precizie a acestor dispozitive
fiind mai mică decât a celor electrodinamice.
În figura 6.40 sunt prezentate schematic construcţiile mecanismelor
ferodinamice de diverse tipuri, iar în figura 6.41 sunt prezentate principiul de
funcţionare şi diagrama fazorială a dispozitivului ferodinamic.
a) b) c)
d) e)
Figura 6.40 - Schemele constructive ale mecanismelor ferodinamice:
a - mecanism cu două cadre; b şi c - cu unghiul scalei de 2400;
d şi e - mecanism cu trei elemente
189
Existenţa miezului în mecanismele ferodinamice contribuie la majorarea

esenţială a cuplului de rotaţie în comparaţie cu dispozitivele electrodinamice, ceea
ce permite de a utiliza aceste mecanisme în condiţiile vibraţiilor şi şocurilor
mecanice, precum şi în aparatele înregistratoare.
Dispozitivele ferodinamice sunt utilizate cel mai frecvent ca dispozitive
staţionare, fiind de o precizie redusă (clasele de precizie 1,5 şi 2,5) pentru
măsurările în circuitele de curent alternativ cu frecvenţa de 50 sau de 400-500 Hz.
Utilizarea permalloy-lui în calitate de material pentru miez şi tehnologia avansată
de producţie a permis de a produce dispozitive ferodinamice mobile de înaltă
exactitate, destinate măsurărilor în circuitele de curenţi continuu şi alternativ.
Cuplul de rotaţie în mecanismul ferodinamic este creat în rezultatul
interacţiunii bobinei mobile cu curentul şi fluxul magnetic creat de bobinele fixe.
I1
I1 B
δ I2
ϕ
I2
Figura 6.41 - Principiul de funcţionare şi diagrama vectorială a dispozitivului
ferodinamic
Dacă câmpul magnetic în ecartamentul aerian este radial, atunci pentru
determinarea valorii momentane a cuplului de rotaţie M t se poate de utilizat
expresia:
M r = Bt ⋅ s2 ⋅ n2 ⋅ i2 , (6.69)
unde Bt este valoarea momentană a inducţiei magnetice în ecartamentul
aerian;
s2 ; n2 ; i2 - respectiv, suprafaţa, numărul de spire şi curentul în bobina
mobilă.
Din cauza inerţiei mecanice, echipajul mobil va reacţiona nu la valoarea
momentană a cuplului de rotaţie, dar la valoarea medie:
T
1
M med = ∫ M t dt = B ⋅ s2 ⋅ n2 ⋅ I 2 cos( B , I 2 ), (6.70)
T 0
unde B şi I 2 sunt valorile eficace, respectiv, a inducţiei în ecartamentul
aerian şi a curentului în bobina mobilă.
190
Dacă de admis că la funcţionarea dispozitivului este utilizat sectorul liniar al

curbei de magnetizare a materialului miezului, atunci se va scrie:
B = kB ⋅ I , (6.71)
unde k B este un coeficient care depinde de alegerea sistemului de unităţi şi
de parametrii constructivi ai mecanismului de măsură.
Substituind valoarea obţinută pentru B în expresia cuplului, valoare medie, şi
ignorând valoarea unghiului de pierderi, deci, considerând, că
Δ( B , I 2 ) = Δ( I1 , I 2 ) , obţinem:
M r = k B ⋅ s2 ⋅ n2 ⋅ I1 ⋅ I 2 ⋅ cos( I1 , I 2 ). (6.72)
Dacă cuplul antagonist este creat de resorturile spirale, atunci din ecuaţia
stării de echilibru
k B ⋅ s2 ⋅ n2 ⋅ I1 ⋅ I 2 ⋅ cos( I1 , I 2 ) = w s ⋅ α , (6.73)
determinăm unghiul de rotaţie al echipajului mobil:
α = k ⋅ I1 ⋅ I 2 ⋅ cos( I1 , I 2 ), (6.74)
unde k este coeficient determinat de construcţia mecanismului de măsurat

şi alegerea sistemului de unităţi.
În figura 6.42 este prezentată schema de conectare a ampermetrului şi
voltmetrului ferodinamic şi scala acestora.
Rs1 U1 U2 U3
I Rs1 r* Rs 2 Rs 3
r1
I0 C
C
a) b)
0 30 40 50 60 70 80 90 100
c) V
Figura 6.42- Schema de conectare a ampermetrului (a), a voltmetrului
ferodinamic (b) şi scala lui (c)
Avantajele mecanismului ferodinamic (în comparaţie cu mecanismul

electrodinamic):
- au un cuplu activ mult mai puternic datorită utilizării elementelor
feromagnetice;
- au un consum propriu mult mai redus;
191
- au o sensibilitate mai înaltă;

- sunt mai robuste constructiv, fiind utilizate preponderent pentru aparatele
de c.c. de tablou (wattmetre), aparate destinate mediilor cu şocuri şi vibraţii şi
pentru înregistratoare (cuplu puternic);
- sunt mai puţin influenţate de câmpurile magnetice exterioare, deoarece
câmpul magnetic propriu este destul de puternic.
Dezavantajele mecanismului ferodinamic (în comparaţie cu mecanismul

electrodinamic):
- precizie redusă (clasele de precizie 1,0 ; 2,5);
- influenţat de erorile cauzate de caracterul neliniar al curbei de magnetizare,
de histerezisul la funcţionarea la curent continuu.
Frecvenţmetrul ferodinamic. Teoria logometrelor ferodinamice este
asemănătoare teoriei logometrelor electrodinamice. Construcţia, schema
conexiunilor şi diagrama vectorială a frecvenţmetrului ferodinamic sunt prezentate
în figura 6.43, a, b şi c.
B
A
U, f
A2 U jI 2 x 2
I2 I1 R1
α I L C I 2 R2
I
L a c
r2 Ф I1
A1 IL I1
C1 C IL I2 I −j
L2 I1 RL R2 ωC1
L2 C1 R1
U
U, f b I1
a) b) c)
Figura 6.43 - Frecvenţmetrul ferodinamic:
a) construcţia dispozitivului; b) schema conexiunilor; c) diagrama vectorială
Cuplul de rotaţie a frecvenţmetrului ferodinamic:

x
⋅ω .
M r = B ⋅ I1 ⋅ w1 ⋅ S1 ⋅ cos( B ∧ I1 ) = K w ⋅ U 2 ⋅ (6.75)
Z2
Cuplul de frânare (antagonist), creat de resortul electric:
x
M a = −W s ⋅ ω ⋅ U 2 ⋅ 22 ⋅ α . (6.76)
Z2
Caracteristica scalei:
Δf
α = Kw ⋅ . (6.77)
fb
192
6.7 DISPOZITIVUL ELECTROSTATIC
Principiul de funcţionare a dispozitivului electrostatic este bazat pe

interacţiunea forţelor care apar între două sisteme de placi încărcate, una dintre
care este mobilă. Din principiul funcţionării dispozitivelor electrostatice rezultă că
ele pot măsura nemijlocit numai tensiunea, deci pot fi utilizate numai în calitate de
voltmetre. În toate tipurile de mecanisme electrostatice, devierea echipajului mobil
este cauzată de variaţia capacităţii sistemului. Actualmente, şi-au găsit aplicare
mecanisme electrostatice, în care variaţia capacităţii este cauzată de modificarea
suprafeţei active a plăcilor sau de modificarea distanţei dintre plăci. Primul tip de
mecanisme se utilizează, în special, pentru construirea voltmetrelor de tensiuni
joase (pentru zeci şi sute de volţi), iar al doilea tip – pentru kilovoltmetre.
În figura 6.44, a este prezentat principiul mecanismului cu variaţia
suprafeţei active a plăcilor, iar în figura 6.44, b construcţia unuia dintre astfel de
mecanisme.
Partea fixă a acestor mecanisme este alcătuită dintr-o cameră (figura 6.44, a),
două (figura 6.44, a) sau mai multe camere 1. Mărind numărul de camere, se poate
majora sensibilitatea dispozitivului. Fiecare cameră reprezintă două plăci de metal
separate printr-un ecartament aerian. În ecartament pot intra liber plăci subţiri 2 ale
echipajului mobil. Dacă între plăcile mobile şi cele fixe de aplicat o diferenţă de
potenţial, atunci ele vor fi încărcate cu sarcini de sens opus. Ca rezultat, sub
influenţa forţelor electrostatice de atracţie, plăcile mobile vor tinde să între în
interiorul camerelor. Rotaţia echipajului mobil fixat pe axa 3, va contribui la
contracţia elementelor rigide – resorturilor spirale care creează cuplul de frânare.
Când cuplul de rotaţie va deveni egal cu cuplul de frânare, echipajul mobil se
va opri, conform indicaţiei acului indicator, pe scară se va citi valoarea tensiunii
măsurate.
La aplicarea unei tensiuni continue U între armătura mobilă şi armăturile
fixe, forţele electrostatice determină apariţia unui cuplu activ care roteşte paleta
mobilă în sensul creşterii capacităţii şi energiei localizate în condensatorul format
de sistemul de armături.
Având în vedere că energia localizată în câmpul electric este:
1
We = CU 2 , (6.78)
2
în baza expresiei generale pentru cuplul de rotaţie, rezultă expresia pentru
cuplul activ de rotaţie:
dWe 1 dC 2
Mr = = ⋅ ⋅U . (6.79)
dα 2 dα
193
În cazul funcţionării dispozitivului la tensiune alternativă, cuplul de rotaţie se

va determina cu expresia:
T
1 dC 1 1 dC ,
2 d α T ∫0
M r ,med = ⋅ ⋅ ⋅ u 2 ( t )dt = ⋅ U 2 ⋅ (6.80)
2 dα
unde С este capacitatea dintre electrodul mobil şi cel fix.

Dacă cuplul de frânare este creat cu ajutorul resorturilor spirale, atunci pentru
starea de echilibru:
1 2 dC
⋅U ⋅ = ws ⋅α , (6.81)
2 dα
de unde, unghiului de rotaţie al echipajului mobil:
1 U 2 dC
α= ⋅ ⋅ . (6.82)
2 W dα
a) b)
Figura 6.44 - Dispozitivul electrostatic:
1- sistem de electrozi ficşi; 2- sistem de electrozi mobili; 3- axa de rotaţie
Aceste instrumente măsoară direct tensiuni continue şi alternative, indiferent
de forma acestora.
Avantajele dispozitivelor electrostatice:
¾ practic, nu sunt influenţate de frecvenţa tensiunii măsurate, de

temperatura mediului şi câmpurile magnetice exterioare;
¾ consum propriu foarte scăzut, practic, zero (rezistenţa internă infinită) –
fiind dispozitivul cu cel mai scăzut consum de energie.
194
Dezavantajele dispozitivelor electrostatice:

¾ precizie: nu prea ridicată (1-2,5);
¾ sensibilitate scăzută, forţele electrostatice fiind mici, este cel mai puţin
sensibil dispozitiv;
¾ influenţă puternică a câmpurilor electrostatice;
¾ cuplul de rotaţie are o valoare mică.
Voltmetrele electrostatice se utilizează pentru măsurarea tensiunilor de
frecvenţe înalte (până la 10-20 MHz), în circuitele cu sarcini mici, precum şi în
circuitele de înaltă tensiune pentru măsurarea tensiunilor de până la zeci şi sute de
kilovolţi fără utilizarea rezistenţelor suplimentare.
Figura 6.45- Construcţia dispozitivului de măsurare cu variaţia suprafeţei

active a electrozilor
a) b) c)
Figura 6.46 - Construcţia mecanismului de măsurare a kilovoltmetrului C96
(a şi b), C100 (c)
195
Cercetările au demonstrat că voltmetrele electrostatice pot fi executate de

clase de precizie foarte înalte 0,1 şi chiar 0,05.
La construcţia voltmetrelor electrostatice se înaintează cerinţe deosebite
privind calitatea izolaţiei dintre plăcile mecanismului. În acest scop, de exemplu,
în construcţia prezentată în figura 6.45, plăcile fixe sunt fixate pe o coloană de
steatit – material izolator din ceramică, care posedă pierderi dielectrice reduse la
frecvenţe înalte ale curentului. Pentru micşorarea influenţei câmpurilor electrice
exterioare se utilizează ecranarea electrostatică. În dispozitivele staţionare, drept
astfel de ecran serveşte însuşi corpul de metal, iar în cele mobile – se metalizează
partea interioară a corpului, fiind vopsită cu vopsea specială metalizată,
conductoare de curent. Ecranul se uneşte cu una din bornele dispozitivului, care, la
măsurare, se leagă la pământ. Din cauza cuplului de rotaţie de valoare mică, în
majoritatea cazurilor, echipajul mobil al dispozitivului electrostatic se fixează cu
benzi tensionate şi se utilizează unda de lumină pentru indicaţiile dispozitivului.
Aceasta se referă şi la construcţia prezentată în figura 6.44, unde 5 sunt benzile
tensionate; 6- resorturi spirale cu bucşe pentru suportul benzilor; 7 – limitatoare de
deplasare laterală a benzilor; 8 – oglinjoară pentru indicaţia luminoasă de
deplasare a echipajului mobil. În voltmetrele electrostatice se utilizează atât
amortizori de tip magneto-inducţie: 9 – magnetul amortizorului; 10 – sectorul
amortizorului, (executat ca un tot întreg cu electrodul mobil), precum şi amortizori
pneumatici. Mecanismul de măsurat, prezentat în figura 6.44, se utilizează în
voltmetrele de tensiune joasă cu limita de măsurare începând de la 30 V.
În figura 6.45 este prezentată construcţia mecanismului de măsurat a
kilovoltmetrului pentru limitele de măsurare a tensiunii de la 7,5 kV până la 30
kV. Această construcţie se utilizează în dispozitivul de tip C 96, care reprezintă un
voltmetru electrostatic mobil cu trei diapazoane şi clasa de precizie de 1,5 cu
indicaţie luminoasă. Trecerea de la o scară de măsurare la alta se efectuează prin
transferarea electrodului fix 1, în urma căruia are loc modificarea distanţei iniţiale
dintre el şi electrodul mobil 2. În afară de aceasta, cu ajutorul unei manete se
efectuează schimbarea scării, după care se citesc indicaţiile. Voltmetrul C 96 este
destinat pentru măsurări în circuitele de curent continuu şi alternativ la frecvenţe
de la 20 Hz până la 5 MHz.
În figura 6.46, c este prezentat kilovoltmetrul de tip C 100. Electrodul fix
este amplasat în suportul 1 şi poate ocupa trei poziţii fixate în dependenţă de
limitele măsurărilor (25-50-75 kV). Partea mobilă a mecanismului este amplasată
în suportul 2. Voltmetrul de tip C100 posedă clasa de precizie 1,5 şi este destinat
pentru măsurarea tensiunilor în circuitele de curent continuu şi alternativ cu
frecvenţa de la 50 Hz până la 0,5 MHz.
196
Schemele de conectare a voltmetrelor electrostatice şi lărgirea diapazonului

de măsurare
Schemele de conectare a voltmetrelor electrostatice posedă unele
particularităţi. La voltmetrele pentru tensiuni joase, ecartamentul aerian dintre
plăci este foarte mic, de aceea apare pericolul de scurtcircuitare a plăcilor şi,
respectiv, a reţelei în cazul unor şocuri mecanice. Pentru excluderea acestui
pericol, în interiorul voltmetrului se include o rezistenţă de protecţie şi dispozitivul
este conectat în reţea prin intermediul bornelor 1 şi 2, figura 6.46. La majorarea
frecvenţei până la câteva sute de kHz, rezistorul de protecţie din cauza introducerii
unei erori suplimentare, trebuie să fie deconectat, deci dispozitivul va fi conectat în
reţea prin intermediul bornelor 1 şi al ecranului. La măsurări în circuite
nesimetrice, mai ales la frecvenţe mari, conductorul de legare la pământ se
conectează obligatoriu la borna conectată cu ecranul interior al dispozitivului
(bornele ecran sau 2). La măsurarea la frecvenţă înaltă, lungimea firelor de
conexiune va fi cât mai scurtă, pentru a omite apariţia erorilor suplimentare.
Lărgirea diapazonului de măsurare a voltmetrelor electrostatice la tensiune
alternativă poate fi obţinută prin conectarea condensatoarelor suplimentare
(figura 6.47, a) sau a divizorilor capacitivi de tensiune (figura 6.47, b), iar la
tensiune continuă – prin utilizarea divizorilor de tensiune din rezistoare de sârmă
sau fără sârmă r1 şi r2 (figura 6.47, c). Pentru schema prezentată în figura 6.47, a
se va scrie:
Cs
UV = U . (6.83)
CV + C s
U
Cs C1
R1 R2
U U
UV
V C2
UV V UV
V
a) b) c)
Figura 6.47 - Schemele de lărgire a diapazonului de măsurare pentru
voltmetrele electrostatice
Capacitatea proprie a voltmetrului CV nu rămâne constantă, dar variază în

corespundere cu rotaţia echipajului mobil. În afară de aceasta, expresia de mai sus
este dată în presupunere că condensatoarele sunt ideale. În realitate, ele posedă
197
pierderi care depind de frecvenţă. De aceea, eroarea de măsurare la conectarea

voltmetrului prin intermediul unui condensator suplimentar creşte esenţial. Ea
poate fi micşorată considerabil, utilizând pentru fiecare condensator suplimentar
scara sa proprie.
Pentru schema cu divizor capacitiv (figura 6.47, b):
C1
UV = U . (6.84)
C1 + C 2 + CV
Dacă de ales condensatoarele, astfel ca C 2 >> CV , atunci raportul

tensiunilor – acelei măsurate şi pe condensator – va rămâne constant pentru toate
valorile tensiunii măsurate. În acest caz, conectarea divizorului capacitiv de
tensiune nu va distorsiona scala voltmetrului.
În calitate de divizor capacitiv de tensiune deseori se utilizează aşa-numita
bornă capacitivă de intrare, a cărei schemă este prezentată în figura 6.48. Borna de
intrare capacitivă reprezintă un ansamblu de condensatoare de formă cilindrică,
încorporate unul în altul şi conectate în serie. Voltmetrul se conectează în paralel
la ultimul din ele şi are loc măsurarea căderii de tensiune pe el. Dispozitivele
electrostatice cu amplificatoare electronice au găsit o largă utilizare. Aceasta a
permis de a lărgi considerabil domeniul de utilizare a dispozitivelor electrostatice
şi de a crea voltmetre de înaltă sensibilitate.
C0
Figura 6.48 - Borna capacitivă de conectare
198
7.1 Parametrii tehnici ai mijloacelor de evidenţă a consumului de EE 199
7 MĂSURAREA PUTERII ŞI ENERGIEI ELECTRICE
7.1 PARAMETRII TEHNICI AI MIJLOACELOR DE EVIDENŢĂ

A CONSUMULUI DE ENERGIE ELECTRICĂ
Evidenţa energiei electrice reprezintă partea componentă a procesului de

producţie, de transport, de distribuţie şi de consum al ei. O importanţă majoră o are
anume ultima etapă a acestui proces – etapa de vânzare-cumpărare. Scopul
principal al evidenţei energiei electrice este obţinerea informaţiei veridice privind
cantitatea energiei electrice şi a puterii produse, livrate şi consumate în scopul
soluţionării următoarelor sarcini tehnico-economice:
- achitărilor financiare pentru energia electrică şi putere dintre agenţii
economici (furnizori şi consumatorii de energie electrică, ţinând cont de calitatea
ei;
- determinarea şi pronosticarea indicatorilor tehnico-economici de producţie,
transport şi distribuţie a energiei electrice în sistemul energetic;
- determinarea şi pronosticarea indicatorilor tehnico-economici de consum ai
energiei electrice la întreprinderile industriale, în transport, în sectorul rural, la
întreprinderile comunale etc;
- asigurarea economisirii şi dirijarea cu procesul de consum.
Majorării preciziei evidenţei energiei electrice în condiţiile economiei de
piaţă i se acordă o atenţie sporită, deoarece de veridicitatea şi precizia informaţiei
referitoare la cantitatea de energie electrică produsă, eliberate şi consumate de
către consumatori depinde soluţionarea multor probleme ce ţin de economisirea
resurselor energetice, de micşorarea plăţii pentru energia electrică consumată, de
veridicitatea determinării pierderilor, de alegerea regimurilor raţionale de
funcţionare a instalaţiilor electrice etc.
Imperfecţiunea dispozitivelor de evidenţă a energiei electrice, starea tehnică
nesatisfăcătoare a transformatoarelor de tensiune şi de curent, executarea
necalitativă a schemelor de comutaţie primare şi secundare, creează condiţii de furt
al energiei electrice. Din acest punct de vedere, un indicator important de
funcţionare calitativă a dispozitivelor de evidenţă este reducerea erorilor
complexelor de măsurare (alegerea claselor lor de precizie, metodelor şi locului de
amplasare şi canalizare a conductoarelor şi cablurilor de racordare şi conexiune
ş.a).
Din punct de vedere de micşorare a pierderilor de energie electrică, o
importanţă majoră o are înlocuirea în masă a contoarelor de inducţie monofazate
cu clasa de precizie 2,5 cu contoare cu clasa de precizie 2,0.
Contoarele de energie activă se produc de următoarele clase de precizie
(deci cu o eroare relativă exprimată în procente):
199
200 7 Măsurarea puterii şi energiei electrice
- pentru contoarele de inducţie de energie activă – clasele de precizie 0,5;

1,0; 2,0; şi 2,5;
- contoarele statice de watt-oră (digitale) – cu clasele de precizie 1; 2; 0,2S
şi 0,5S.
Tabelul 7.1 - Clasele de precizie a contoarelor de energie activă pentru

contorizarea comercială a EE
Obiecte de evidenţă a energiei electrice Clasa de precizie a contoarelor, nu

mai joasă
Generatoare de putere 50 MW şi mai mare 0,2
Liniile electrice de transport de tensiune 0,2
220 kV şi mai înaltă
Transformatoarele de putere 63 MVA şi 0,2 (0,5)
mai mare
Generatoare de putere 12-50 MW 0,5
Liniile electrice de transport de tensiune 0,55 (0,5S)
35-150 kV
Liniile electrice de transport şi barele de 0,5 (0,5S)
tensiune 6-10 kV cu puterea racordată de
la 5 MW şi mai mult
Alte obiecte de evidenţă 1 (2)
Clasa de precizie a contoarelor de energie reactivă poate fi cu o treaptă mai

joasă decât a contoarelor de energie activă.
În corespundere cu cerinţele ПУЭ, clasele de precizie a contoarelor pentru
evidenţa comercială a energiei electrice active pentru diverse obiective trebuie să
fie nu mai joase decât cele indicate în tabelul 7.1.
Clasele de precizie a transformatoarelor de curent şi de tensiune pentru
conectarea contoarelor de evidenţă comercială cu clasa de precizie 0,2 se aleg de
regulă, nu mai joase de 0,2 (0,2 S), iar pentru contoarele cu clasa de precizie 0,5 şi
1 – nu mai joase de 0,5 (0,5 S) şi, respectiv, pentru clasa de precizie 2 – nu mai
joase de clasa 1,0. În corespundere cu cerinţele ПУЭ, conectarea înfăşurărilor de
curent ale contoarelor de evidenţă comercială la bornele secundare ale TC pentru
conectarea contoarelor de evidenţă comercială nu se admite.
În corespundere cu Instrucţiunea tip referitoare la evidenţa energiei electrice
la producerea, transportul şi distribuţia ei, eroarea relativă a complexelor de
măsurare trebuie să fie stabilită la etapa proiectării, deşi la această etapă este dificil
de a prevedea influenţa diverşilor factori asupra erorii complexului de măsurare.
Limita admisă a valorii erorii relative δ a complexului de măsurare se
determină cu expresia:
200
J
δ = ±1,1 ⋅ δ I + δ U + δ l + δ e .c + δ o + ∑ δ a .s . j ,
2 2 2 2 2 2
(7.1)
j =1
unde δ I ,δ U sunt limitele valorilor erorilor relative admise pentru

transformatoarele de curent TC (GOST 7746:2001) şi TT (GOST 1983:2001), în
%;
δ l - limita admisă de către RAIE a pierderilor de tensiune în liniile de
conexiune a contoarelor la TT, %;
δ e .c - limita admisă a erorii de bază pentru contorul de inducţie
(GOST 6570:96) sau celor numerice (SM SR EN 62052-11:2010), %;
δ 0 - limita valorii admise a componentei erorii sumare de măsurare a
energiei electrice, cauzate de erorile unghiulare ale TT şi TC, %;
δ a ,s . j - limita admisă a erorii suplimentare a contorului, cauzată de factorul j,
%;
j – numărul de factori care influenţează precizia contorului.
Dacă primele 5 componente ale erorilor din expresia de mai sus
δ I ,δ U ,δ l ,δ e .c ,δ o sunt destul de amănunţit descrise în literatura tehnică şi legile de
variaţie ale lor sunt cunoscute, atunci determinarea ultimilor doi factori ( δ a ,s . j şi j)
în procesul de exploatare a mijloacelor de evidenţă, prezintă unele dificultăţi.
Astfel, cercetările efectuate au demonstrat că normele erorilor de măsurare a
energiei electrice în condiţiile de funcţionare a complexelor de măsurare nu se
îndeplinesc din cauza sarcinii destul de joase al TC, respectiv, a valorilor mici ale
factorului de putere cos ϕ şi, respectiv, a coeficienţilor mari de transformare ai
TT.
Erorile TC, cauzate de proprietăţile magnetice ale oţelului, depind de
curentul de sarcină: odată cu micşorarea sarcinii, eroarea se majorează. Astfel,
dacă curentul primar alcătuieşte 5% de la valoarea nominală ai curentului de
sarcină, atunci eroarea relativă a TC poate să se majoreze de 3 ori, în comparaţie
cu clasa de precizie a TC.
Erorile TT depind, în majoritatea cazurilor, de suprasarcinile circuitelor
secundare ale TT, de variaţiile tensiunii în circuitele primare şi de nesimetria
sarcinii în tensiunile de linie ale TT.
Asupra discului contorului de inducţie influenţează două cupluri: cuplul de
compensare şi cuplul de frânare. De aceea, la o sarcină mai mică de 30%,
micşorarea tensiunii contribuie la apariţia unei erori negative din cauza reducerii
cuplului de compensare (are loc slăbirea acţiunii compensatorului de frecare). La
201
sarcini mai mari de 30%, micşorarea tensiunii contribuie la apariţia deja a erorilor
pozitive din cauza reducerii cuplului de frânare.
Tabelul 7.2 - Limitele admise ale erorilor sistematice relative pentru
contoarele de inducţie de energie activă
Valoarea curentului Factorul Limitele, % nu mai mult,
de putere, pentru contoarele cu clasa de
cos ϕ precizie
0,5 1,0 2,0 2,5
5% de la curentul nominal 1,0 ± 1,0 ± 1,5 ± 2 ,5 -
de la 10 până la 20% 1,0 - - - ± 3,5
de la curentul nominal
de la 10% de la valoarea nominală 1,0 ± 0 ,5 ± 1,0 ± 2 ,0 -
până la valoarea maximă inclusiv
de la 20% de la valoarea nominală 1,0 - - - ± 2 ,5
până la valoarea maximă inclusiv
10% de la valoarea nominală 0,5 ± 1,3 ± 1,5 ± 2 ,5 -
inductiv
10% de la valoarea nominală 0,5 ± 1,3 ± 1,5 - -
capacitiv
de la 20% de la valoarea nominală 0,5 ± 0 ,8 ± 1,0 ± 2 ,0 ± 4 ,0
până la valoarea maximă inclusiv inductiv
de la 20% de la valoarea nominală 0,8 ± 0 ,8 ± 1,0 - -
până la valoarea maximă inclusiv capacitiv
de la 20% până la 100% de la valoarea 0,25 ± 2 ,5 ± 3,5 - -
nominală, conform cerinţei inductiv
consumatorului 0,5 ± 1,5 ± 2 ,5 - -
inductiv
Ca rezultat, dacă cuplul de compensare îl depăşeşte pe cel de frecare, atunci

discul contorului îşi accelerează rotaţia sa şi invers.
În tabelul 7.2 sunt prezentate valorile limită admise ale erorilor sistematice
relative pentru contoarele de inducţie de energie activă (GOST 6570:96).
În afară de aceasta, la mărirea erorii negative a contorului contribuie
majorarea căderilor de tensiune în conductoarele de conexiune, care unesc TT la
bornele contorului. Respectiv, cu cât mai lungi sunt aceste conductoare sau cu cât
mai mică este secţiunea lor, cu atât mai încet se va roti discul contorului.
Pentru majorarea veridicităţii măsurării cantităţii de energie electrică din
contul introducerii corecţiilor în rezultatul măsurărilor care compensează erorile
sistematice la etapa de prelucrare a rezultatelor de măsurare, sunt elaborate metode
de efectuare a măsurărilor cantităţii de energie electrică consumată de obiecte
energetice.
202
Tabelul 7.3 - Limitele erorilor pentru contoarele digitale mono- şi

trifazate cu sarcina simetrică şi clasa de precizie 0,2S şi 0,5S
Valoarea curentului Factorul de putere cos ϕ Limitele, % nu mai mult,

pentru contoarele cu clasa de
precizie
0,2S 0,5S
0 ,01I n ≤ I < 0 ,05 I n 1,0 ± 0 ,4 ± 1,0
0 ,05 I n ≤ I ≤ I max 1,0 ± 0 ,2 ± 0 ,5
0 ,02 I n ≤ I < 0 ,1I n 0,5 la sarcină inductivă
0,8 la sarcină capacitivă ± 0 ,5 ± 1,0
0 ,1I n ≤ I ≤ I max 0,5 la sarcină inductivă ± 0 ,3 ± 0 ,6

0,8 la sarcină capacitivă
La cerinţa 0,25 la sarcină inductivă
consumatorului: ± 0 ,5 ± 1,0
0 ,1I n ≤ I ≤ I max 0,5 la sarcină capacitivă
Tabelul 7.4 - Limitele erorilor pentru contoarele digitale mono- şi

trifazate cu sarcina simetrică şi clasa de precizie 1 şi 2
Valoarea curentului Factorul de putere cos ϕ Limitele, % nu mai mult,
pentru contoarele cu clasa de
precizie
1 2
0 ,05 ⋅ I n 1,0 ± 1,5 ± 2 ,5
de la 0 ,1 ⋅ I n până la 1,0 ± 1,0 ± 2 ,0
I max inclusiv
0 ,1 ⋅ I n 0,5 la sarcină inductivă ± 1,5 ± 2 ,5
0,8 la sarcină capacitivă ± 1,5 -
de la 0 ,2 ⋅ I n până la 0,5 la sarcină inductivă ± 1,0 ± 2 ,0
I max inclusiv 0,8 la sarcină capacitivă ± 1,0 -
La cerinţa 0,25 la sarcină inductivă
consumatorului: ± 3,5 -
de la 0 ,2 ⋅ I n până la 0,5 la sarcină capacitivă ± 2 ,5 -
I n inclusiv
203
Introducerea metodelor de efectuare a măsurărilor permite de a majora

veridicitatea evidenţei energiei electrice livrate, de a micşora pierderile în sistemul
electroenergetic, precum şi de a micşora pierderile tehnice de energie electrică din
contul stimulării consumatorului prin instalarea instalaţiilor de compensare a
puterii reactive.
În tabelul 7.3 sunt prezentate limitele erorilor pentru contoarele monofazate
şi trifazate cu sarcina simetrică pentru clasele de precizie 0,2S şi 0,5S (SM SR EN
62053-22:2010), iar în tabelul 7.4 – pentru clasele de precizie 1 şi 2 (SM SR EN
62053-21:2010).
Contoarele au un anumit termen de utilizare şi se referă la dispozitive
reparabile, dar care nu se supun restabilirii la obiectul instalării. În tabelul 7.5 sunt
prezentate valorile medii de funcţionare a contoarelor de inducţie până las refuz
(GOST 6570).
Tabelul 7.5 - Valorile medii de funcţionare a contoarelor de inducţie până la
starea de refuz
Tipul şi clasa de precizie a contorului Tmed, ore Stabilit începând cu data:
Contoare trifazate, clasa de precizie 0,5 25000 01.01.1988
Contoare trifazate, clasa de precizie 1,0 şi 2,0 33000 01.01.1990
Contoare monofazate, clasa de precizie 2,5 37500 01.01.1990
Termenul mediu de funcţionare până la prima reparaţie capitală Tmp trebuie

să fie nu mai mic decât valorile indicate în tabelul 7.6.
Tabelul 7.6 - Termenul mediu de funcţionare a contoarelor de inducţie

de energie activă
Tipul şi clasa de precizie a contorului Tmp, ani Stabilit începând cu data:
Contoare trifazate, clasa de precizie 0,5 22 01.01.1988
Contoare monofazate, clasa de precizie 2,5 25 -
În afară de aceasta, cum a fost arătat mai sus, erori suplimentare sunt
introduse de către TT şi TC, mai ales la sarcini reduse. Aceasta este important mai
ales la etapa actuală, când volumele de producţie în industrie s-au micşorat şi s-au
micşorat şi sarcinile electrice.
Cu toate măsurile luate cu privire la interzicerea accesului nesancţionat în
schemă şi în dispozitivele de evidenţă a energiei electrice, în practică se utilizează
diverse metode de falsificare a informaţiei veridice despre consumul de energie
204
electrică, în mare parte prin furtul ei. La aceasta contribuie starea tehnică
nesatisfăcătoare a mijloacelor de evidenţă a energiei electrice, care nu corespund
cerinţelor exactităţii şi veridicităţii măsurărilor.
În legătură cu aceasta, noţiunea de „furt de energie electrică” se asociază cu
noţiunea de evidenţă şi contorizare a ei; aceste noţiuni devenind inseparabile una
de alta (chiar şi în lipsa aparatelor de evidenţă), ceea ce se confirmă prin definiţiile
care au căpătat o răspândire largă:
- consumul de energie electrică (conectare ilicită) în afară de dispozitivele de
evidenţă;
- furturi de energie electrică în cazul existenţei dispozitivelor de evidenţă;
- furturi de energie electrică din cauza imperfecţiunii construcţiei
contoarelor, etc.
Mijloacele de evidenţă a energiei electrice nu se limitează numai la
contoarele de energie activă şi reactivă, dar prezintă un ansamblu compus de
dispozitive, interconectate între ele conform schemei stabilite şi care asigură
măsurarea şi evidenţa energiei electrice, inclusiv:
- a transformatoarelor de măsurare de tensiune TT şi transformatoarelor de
curent TC;
- a contoarelor de energie activă;
- a captoarelor de telemetrie;
a sistemelor informaţionale de măsurări şi a liniilor lor de conexiune.
Practic, fiecare din cele enumerate mai sus prezintă obiectul pentru posibilul
furt de energie electrică.
Sistemul de evidenţă a energiei electrice prezintă un ansamblu de complexe
de măsurări instalate la obiectul energetic respectiv.
Complex de măsurări ale mijloacelor de evidenţă a energiei electrice se
numeşte un ansamblu de dispozitive interconectate între ele conform unei scheme
stabilite de unică conectare, destinată pentru măsurarea şi evidenţa energiei
electrice (TT, TC, contoare de energie electrică, captori de impulsuri, sumatori şi
liniile lor de legătură).
Cel mai larg utilizate dispozitive de măsurat electrice sunt contoarele de
energie activă şi reactivă.
Contoarele de energie activă reprezintă un dispozitiv, destinat măsurării
energiei active prin integrarea puterii active în funcţie de utilizarea ei în decursul
unui interval de timp.
Contoarele de energie reactivă reprezintă un dispozitiv de integrare, care
măsoară energia reactivă în var-oră sau unităţi multiple acestei mărimi.
Se deosebesc contoare de conectare nemijlocită în reţea şi contoare destinate
pentru conectarea lor prin intermediul transformatoarelor de măsură - TT şi TC.
205
În afară de acestea, mai există contoare destinate conectării prin intermediul

TT şi TC, care au fost gradate pentru citirea nemijlocită a indicaţiilor la
funcţionarea lor prin conectarea de acest tip. Astfel de contoare se numesc
contoare de transformare şi pe ele există inscripţia cu indicarea coeficienţilor de
calcul ale TC şi TT, pentru care ele au fost gradate. La contoarele de transformare,
în locul valorilor nominale ale curentului şi tensiunii, sunt indicate coeficienţii
nominali de transformare a acestor transformatoare, pentru care este conceput de a
funcţiona acest contor.
De exemplu, dacă pe plăcuţă este indicat 3 ⋅10000 / 100 V , 3 ⋅ 200 / 5 A ,
aceasta înseamnă că acest contor este destinat pentru a fi conectat în reţeaua
trifazată cu transformatoare de TT 10000/100 V şi TC 200/5 A.
Dacă contoarele nu sunt gradate pentru funcţionarea lor cu transformatoare
de TC şi TT, atunci ele pot fi conectate în reţea cu orice transformatoare de
măsurare. Astfel de contoare se numesc contoare universale cu transformare.
În calitate de dispozitive de calcul al evidenţei energiei active se utilizează
contoare monofazate şi/ sau trifazate de două tipuri: de inducţie şi digitale.
Contor de inducţie este contorul în care câmpul magnetic creat de bobinele
fixe influenţează elementul mobil (discul) din material conductor (aluminiu).
Elementul mobil reprezintă un disc de aluminiu, care este parcurs de curenţii
induşi de către câmpul magnetic al bobinelor.
În reţelele trifazate cu neutrul izolat al transformatorului se utilizează
contoare cu două elemente de tip CA3 (de conectare nemijlocită sau de conectare
prin transformator, cu trei conductore) şi de tip CA 3У (de tip cu transformatoare,
universale, cu trei conductoare).
În circuitele cu patru conductoare, cu neutrul legat la pământ al
transformatorului se utilizează contoare cu trei elemente de tip CA 4 (de conectare
nemijlocită sau conectare prin intermediul transformatoarelor de măsurări) şi de tip
CA 4У (de tip cu transformatoare, universale).
În ultimii ani, se urmăreşte tendinţa de trecere de la contoarele de inducţie la
contoarele digitale.
Contor digital se numeşte contorul în care curentul şi tensiunea alternativă
influenţează asupra elementelor electronice pentru crearea impulsurilor de ieşire, a
căror cantitate este proporţională valorii măsurate a energiei active. Deci
măsurarea energiei active cu astfel de contoare este bazată pe convertirea
semnalelor analogice de intrare a curentului şi tensiunii în impuls de calcul.
Elementul de măsurare al contorului digital este destinat pentru crearea la
ieşirea lui a impulsurilor, a căror cantitate este proporţională cu energia activă
măsurată.
Mecanismul de contorizare reprezintă un dispozitiv electromecanic sau
electronic, care conţine dispozitivul de memorare şi un display.
206
Unul din avantajele contoarelor digitale este posibilitatea evidenţei energiei

electrice conform tarifelor diferenţiale (mono-, bi- şi multitarifar), care este
asigurată cu ajutorul dispozitivului extern de comutare a tarifelor.
Contorul multitarifar reprezintă un contor de energie electrică, dotat cu un
set de mecanisme de contorizare, fiecare din ele funcţionând în intervalul de timp
stabilit anterior, care corespund diverselor tarife.
Actualmente, majoritatea contoarelor de energie activă şi reactivă sunt
contoare de inducţie.
Manipulând cu parametrii de calcul ai astfel de contoare, cu schemele lor de
conectare la reţea şi diverse metode de calcul al energiei consumate, sunt posibile
furturile de energie electrică în diverse cantităţi (şi chiar în funcţie reglabilă). În
legătură cu aceasta, apare necesitatea de a examina astfel de parametri cu o
precauţie mai mare.
În conformitate cu GOST 6570, contoarele de inducţie trebuie să ofere
indicaţii de consum al energiei electrice în kwh (kvarh) nemijlocit sau prin
multiplicarea indicaţiilor mecanismului de contorizare la 10n, unde n este un
număr întreg.
Contoarele de energie electrică se caracterizează prin trei parametri de
calcul: constanta contorului C, raportul de transmisie A şi coeficientul contorului
K.
Constanta contorului C se numeşte cantitatea de energie electrică (Ws, Wh
sau kWh) care revine la o rotaţie a discului contorului. Constanta contorului digital
se numeşte valoarea care exprimă raportul dintre energia contorizată de contor şi
numărul de impulsuri de pe standul de încercări. Constanta contorului digital se
exprimă sau în impulsuri per kWh (imp./kWh), sau în watt-oră per impuls
(Wh/imp.).
Coeficientul contorului K se numeşte valoarea la care trebuie de înmulţit
indicaţiile contorului pentru obţinerea unui consum real de energie electrică
(kWh).
Constanta de transmisie A se numeşte numărul de rotaţii ale discului, care
corespunde 1 kWh. Constanta de transmisie, de obicei, este indicată pe contor, ca
de exemplu: 1 kWh=1 500 rotaţii ale discului.
Constanta C a contorului de inducţie şi constanta de transmisie A sunt în
raport:
3600 ⋅1000
C= . (7.2)
A
Determinarea energiei contorizate se poate efectua prin următoarele metode:
1. Contoarele de tip transformatoare sunt conectate în reţea prin TT şi TC cu
coeficienţii care corespund gradării dispozitivelor de evidenţă. În acest caz, pe
207
contor se indică consumul nemijlocit de energie activă şi reactivă şi coeficientul de

calcul general Kc, care este egal cu unitatea, K c = 1 .
2. Contoarele de transformare sunt conectate în reţea prin transformatoarele
de măsurare TT şi TC, ai căror coeficienţi nu corespund coeficienţilor de gradare a
dispozitivelor de contorizare. În acest caz, coeficientul de calcul va fi egal cu:
K I .ins K U .ins
Kc = . (7.3)
K I ,cont K U ,cont
Exemplul 1. Alimentarea cu energie electrică a întreprinderii se efectuează

printr-un transformator de putere la tensiunea 6 kV. La partea de înaltă tensiune a
transformatorului sunt instalate TC 300/5A şi TT 10000/100 V. Din cauza lipsei
contorului gradat pentru transformatoarele de măsură existente TT şi TC, a fost
instalat un contor pe care este scris: 3 ⋅ 6000 V/100 ; 3 ⋅100 A/5 . De determinat
coeficientul de calcul Kc pentru calculul consumului real de energie electrică la
întreprindere.
Rezolvare. În corespundere cu expresia de mai sus, valoarea coeficientului
Kc este egală:
10000 300
⋅
K c = 100 5 = 5.
6000 100
⋅
100 5
3. Contoarele electrice sunt conectate prin intermediul TT şi TC cu orice
coeficient de transformare (contoare de transformare universale). În acest caz,
coeficientul de calcul va fi egal cu produsul coeficienţilor de transformare a TT şi
TC:
K c = K I ⋅ KU . (7.4)
De exemplu, dacă contorul de transformare universal de tip „CA3У-И680”

este conectat prin TC 600/5 şi TT 10000/100, atunci, valoarea coeficientului de
calcul:
K c = ( 600 / 5 ) ⋅ ( 10000 / 100 ) = 120.
În corespundere cu cerinţele tehnicii de exploatare „ПТЭЭП”, instalarea şi

înlocuirea TT şi TC la circuitele secundare ale cărora sunt conectate contoarele de
calcul, se efectuează exclusiv de personalul calificat al furnizorului.
208
7.2 CONSTRUCŢIA ŞI TEORIA MECANISMULUI DE INDUCŢIE
Mecanismul de inducţie este alcătuit din unul sau câţiva electromagneţi ficşi şi
dintr-o parte mobilă executată sub formă de disc de aluminiu.
Fluxurile magnetice variabile direcţionate perpendicular pe suprafaţa discului
şi care îl străpung, induc în el curenţi turbionari. Interacţiunea fluxurilor magnetice
cu curenţii din disc contribuie la rotaţia discului.
Mecanismele de inducţie, în funcţie de construcţie, sunt divizate în câteva
tipuri. După numărul fluxurilor care intersectează echipajul mobil, ele pot fi cu un
flux şi cu mai multe fluxuri. Mecanismele de măsură cu un singur flux, au un
singur electromagnet şi echipaj mobil sub formă de disc situat asimetric pe axul de
rotaţie. Astfel de mecanisme, deşi sunt simple după construcţie, dar în tehnica de
măsurări, în timpul actual, nu sunt utilizate din cauza valorii mici a cuplului de
rotaţie.
Ф1
1 2 I1
ϕ I Ф2
2
γ1
a)
3 γ2
α2
α1
I12 I 22
I 22 I12 c)
Ф1 Ф2
E1
M E2
b)
Figura 7.1 - Mecanismul de inducţie cu două fluxuri: a) concepţia

dispozitivului; b) discul cu contururile fluxurilor şi a curenţilor induşi;
c) diagrama fazorială
Dispozitivele de măsurat cu mai multe fluxuri, sunt divizate la rândul lor, în

două tipuri: mecanisme cu câmp magnetic alergător şi mecanisme cu câmp rotitor.
În primul, fluxul (valoarea de amplitudine), în funcţie de timp, se deplasează
ascendent de la pol la pol. În mecanismele cu câmp rotitor acest flux se deplasează
pe circumferinţă sau pe elipsă. În contoarele de inducţie sunt utilizate mecanismele
cu câmp de tip alergător.
209
Teoria mecanismelor de măsurat cu multe fluxuri o vom examina referitor la

dispozitivul cu două fluxuri (figura 7.1 a, b, c).
Fluxurile Ф1 şi Ф2 , în miezurile 1 şi 2, induse de curenţii I1 şi I 2 şi
deplasate sub un unghi ϕ , intersectând discul 3, induc în el f.e.m. E1 şi E 2 , care
rămân în urmă în raport cu fluxurile respective sub un unghi de 90 0 . Curenţii I12
şi I 22 în disc vor rămâne în urmă faţă de f.e.m. E1 şi E 2 sub unghiurile
respective α1 şi α 2 , dacă discul, în afară de rezistenţă activă, posedă şi careva
inductanţă. Fluxurile Ф1 şi Ф2 care străpung discul 3, precum şi curenţii I12 şi
I 22 în disc sunt reprezentaţi în figura 7.1, b sub formă de circumferinţe.
Expresia pentru cuplul de rotaţie a mecanismului de inducţie poate fi obţinut
din ecuaţia generală pentru cuplurile de rotaţie a mecanismelor de măsurat. Însă
este mai simplu de efectuat acest lucru, utilizând cunoscuta relaţie care determină
interacţiunea fluxului magnetic şi a curentului.
Valoarea momentană a cuplului M t de la interacţiunea fluxului Ф1t şi a
curentului i12 în disc este egală cu:
M t = c ⋅ Ф1t ⋅ i12 , (7.5)
unde c este coeficientul de proporţionalitate.

Dacă
Ф1t = Ф1m ⋅ sin( ω ⋅ t ) şi i1,2 = I1,2 m ⋅ sin( ω ⋅ t − γ ), (7.6)
atunci
M t = c ⋅ Ф1m ⋅ I12 m ⋅ sin( ω ⋅ t ) ⋅ sin( ω ⋅ t − γ ). (7.7)
Din cauza unui cuplu de inerţie relativ mare a echipajului mobil al

mecanismului de măsurat, el nu va urma după variaţia valorilor momentane ale
cuplului şi deplasarea lui va fi determinată de valoarea medie a cuplului de rotaţie
M pentru perioada de timp T al curentului alternativ:
T T
1 1
M= ⋅ ∫ M t dt = ⋅ c ⋅ Ф1m ⋅ I12m ⋅ ∫ sin( ω ⋅ t ) ⋅ sin( ω ⋅ t − γ )dt = c ⋅ Ф1 ⋅ I12 ⋅ cos γ .
T 0 T 0
(7.8)
Deoarece inductanţa discului este mică în comparaţie cu rezistenţa activă a lui,
atunci α1 ≈ 0 şi γ = 900 . În acest caz, cuplurile de rotaţie de la interacţiunea
fluxurilor Ф1 şi a curentului I12 , precum şi a fluxului Ф2 şi a curentului I 22 vor
fi, practic, egale cu zero.
210
Vom determina valorile cuplurilor de rotaţie de la interacţiunea fluxului Ф1 şi

a curentului I 22 , a fluxului Ф2 şi a curentului I12 . Pentru aceasta vom utiliza
expresia de mai sus. Presupunem că unghiurile α1 = α 2 = 0 , deci vom neglija
inductanţa discului:
π
M1 = c1 ⋅ Ф1 ⋅ I 22 ⋅ cos γ 1 = c1 ⋅ Ф1 ⋅ I 22 ⋅ cos( + ϕ ) = −c1 ⋅ Ф1 ⋅ I 22 ⋅ sin ϕ ; (7.9)
2
π
M 2 = c 2 ⋅ Ф2 ⋅ I12 ⋅ cos γ 2 = c2 ⋅ Ф2 ⋅ I12 ⋅ cos(
− ϕ ) = c2 ⋅ Ф2 ⋅ I12 ⋅ sin ϕ . (7.10)
2
Din ultimele două expresii rezultă că cuplurile de rotaţie au semne diferite şi,
la prima vedere, acţiunea lor asupra echipajului mobil va fi inversă. Însă ambele
cupluri vor acţiona asupra echipajului mobil în aceeaşi direcţie, ceea ce poate fi
demonstrat bazându-ne pe procesele fizice care au loc în mecanismul de măsurat.
Cu adevărat, interacţiunea fluxului şi a curentului în discul care are posibilitatea de
a se deplasa, se reduce la procesul de atragere în câmpul magnetic al polurilor sau
respingerea din el a discului.
Deosebirea semnelor pentru cuplurile M1 şi M 2 indică asupra faptului, că un
contur al curentului este atras în câmp, iar alt contur este respins din câmpul
respectiv. De exemplu, dacă de considerat că conturul de curent I12 este atras de
câmpul magnetic al fluxului magnetic Ф2 care interacţionează cu acest curent,
atunci conturul de curent I 22 va fi respins din câmpul creat de fluxul magnetic
Ф1 . Deci ambele cupluri M1 şi M 2 coincid după direcţie şi vor deplasa discul
contorului într-o direcţie unică. Pentru determinarea direcţiei cuplului rezultant va
fi utilizată regula, în conformitate cu care forţa de interacţiune sau cuplul sunt
îndreptate de la fluxul care este înainte după fază către cel rămas în urmă după
fază, figura 7.1, c. În acest caz fluxul care este înainte după fază - Ф1 este situat la
stânga de fluxul Ф2 , de aceea direcţia cuplurilor M1 şi M 2 va fi de la stânga la
dreapta, deci echipajul mobil se va deplasa în direcţia indicată de săgeată,
figura 7.1, b.
Astfel, cuplurile M1 şi M 2 deşi au semne opuse, vor coincide după direcţie.
De aceea, pentru cuplul rezultant M , care acţionează asupra echipajului mobil,
este justă expresia:
M = M 2 + ( − M1 ) = ( c2 ⋅ Ф2 ⋅ I12 + c1 ⋅ Ф1 ⋅ I 22 ) ⋅ sin ϕ . (7.11)

Pentru o construcţie omogenă a discului contorului, precum şi în cazul unui
caracter sinusoidal de variaţie a fluxurilor, se poate admite că curenţii turbionari
sunt în funcţie de fluxurile magnetice care îi creează:
211
I12 = c3 ⋅ f ⋅ Ф1 şi I 22 = c4 ⋅ f ⋅ Ф2 , (7.12)
unde f este frecvenţa de variaţie a fluxurilor magnetice; c3 , c4 - coeficienţi de
proporţionalitate.
Atunci cuplul rezultant va fi egal cu:
M = ( c 2 ⋅ c3 ⋅ f ⋅ Ф2 ⋅ Ф1 + c1 ⋅ c4 ⋅ f ⋅ Ф1 ⋅ Ф2 ) ⋅ sin ϕ = c ⋅ f ⋅ Ф1 ⋅ Ф2 ⋅ sin ϕ , (7.13)
unde c = c2 ⋅ c3 + c1 ⋅ c4 .
Expresia rezultantă pentru M este una generală pentru toate mecanismele de
inducţie cu multe fluxuri. Această expresie ne dovedeşte următoarele:
1) pentru crearea cuplului de rotaţie este necesar de a avea nu mai puţin de
două fluxuri magnetice variabile sau două componente ale unui flux deplasate
după fază şi deplasate în spaţiu;
2) cuplul de rotaţie atinge valoarea maximă în cazul în care defazajul dintre
fluxuri este de 90 0 ;
3) cuplul de rotaţie depinde de frecvenţa curentului.
7.3 CONTORUL DE INDUCŢIE MONOFAZAT
În baza mecanismului de inducţie, sunt executate contoarele de inducţie de

contorizare a energiei electrice, a căror construcţie este prezentată în figura 7.2.
Elementele principale ale mecanismului de măsurare a contorului de
inducţie sunt: electromagneţii A şi B, numiţi respectiv electromagnetul serie şi
electromagnetul paralel (înfăşurările O I şi OU au aceleaşi denumiri); discul de
aluminiu D fixat pe axul O; magnetul permanent M f şi alte elemente, a căror
denumire şi destinaţie este descrisă în continuare.
Conform particularităţilor constructive şi amplasării miezului
electromagnetului paralel, mecanismele de măsurat ale contoarelor sunt divizate în
radiale şi tangenţiale. În primele, miezul electromagnetului B este amplasat pe raza
discului figura 7.2, b, iar la acele tangenţiale – pe coardă, figura 7.3. Înfăşurarea
O I a electromagnetului A (figura 7.2 şi 7.3) este executată cu un număr mic de
spire de conductor de cupru cu secţiune majorată şi este conectat în circuit în serie
cu sarcina. Înfăşurarea OU a electromagnetului B, care posedă un număr mai mare
de spire din conductor de cupru cu secţiune mică, este conectat paralel cu sarcina.
Curentul I , în înfăşurarea în serie a contorului, creează fluxul magnetic
ФI , care trece prin miezul electromagnetului A şi, parţial, prin miezul
electromagnetului B de două ori intersectează discul, (figura 7.2 şi 7.3). Curentul
I U din înfăşurarea paralelă a contorului creează fluxurile ФU şi ФL .
212
Primul, închizându-se prin polul opus P , intersectează discul într-un punct

(la mijloc dintre polurile electromagnetului A). Fluxul ФL se închide în
mecanismul radial (figura 7.2) prin miezul de şuntare Ş, iar în cel tangenţial
(figura 7.3) – prin miezurile exterioare ale electromagnetului B. Acest flux nu
intersectează discul şi n-are contribuţie directă la crearea cuplului de rotaţie. Acest
flux se numeşte – flux auxiliar al circuitului paralel, spre deosebire de fluxul ФU ,
care este numit flux de lucru. Destinaţia fluxului auxiliar va fi descris în cele ce va
urma.
a) b)
Figura 7.2 - Contorul de inducţie monofazat:
a) contorul de inducţie monofazat; b) schema de conexiune
Contoarele reprezentate în figura 7.2 şi 7.3 se referă la mecanisme de
măsurat cu trei fluxuri. La examinarea teoriei acestor contoare se poate utiliza
expresia pentru cuplul rezultant al contoarelor cu două fluxuri magnetice, ţinând
cont că, în acest caz discul este străpuns de două fluxuri ФU şi ФI , de ultimul –
de două ori.
Din cauza existenţei unor ecartamente mari aeriene în calea fluxurilor ФU şi
ФI se poate, cu o aproximaţie suficientă, de a considera dependenţa dintre aceste
fluxuri şi curenţii I şi I U liniară:
U
ФI = k I ⋅ I şi ФU = kU ⋅ I U = kU ⋅ , (7.14)
ZU
unde U este tensiunea pe înfăşurarea paralelă; ZU - impedanţa sumară a
înfăşurării paralele.
213
Din cauza valorii neînsemnate a rezistenţei active a înfăşurării paralele, în

comparaţie cu valoarea inductanţei ei xU , se poate scrie:
ZU ≈ xU = 2 ⋅ π ⋅ f ⋅ LU , (7.15)
unde L este inductanţa înfăşurării. Atunci:

kU U
ФU = U = kU′ ⋅ . (7.16)
2 ⋅ π ⋅ f ⋅ LU f
Substituind expresiile pentru fluxurile magnetice, vom obţine:

M = k ⋅ U ⋅ I ⋅ sin ϕ , (7.17)
unde k este constantă.
Pentru analiza de mai departe de funcţionare a contorului vom utiliza
diagrama fazorială a contorului de inducţie, figura 7.4. În diagramă s-a notat: U –
vectorul de tensiune; I – vectorul de curent în înfăşurarea serie, care este în defazaj
de vectorul tensiunii sub un unghi ϕ ; ФI - vectorul fluxului electromagnetului
serie, care este în defazaj de vectorul curentului I sub un unghi α I din cauza
pierderilor de histerezis în miezul electromagnetului şi curenţii turbionari în el şi în
disc; I U - vectorul curentului în înfăşurarea paralelă, care este în defazaj faţă de
vectorul U sub un unghi apropiat de 90 0 , din cauza inductanţei mari ai bobinei.
Figura 7.3 - Construcţia contorului tangenţial monofazat
Vectorii fluxurilor ФU şi ФL sunt în defazaj de la vectorul de curent respectiv sub

unghiurile α U şi α L , precum α U > α L în legătură cu aceea că de la fluxul ФU se
creează pierderi suplimentare la curenţii turbionari din disc.
214
Fluxurile ФU şi ФL induc în înfăşurarea paralelă f.e.m. EU şi E L , care

sunt în defazaj faţă de primii sub unghiuri de 900 . Vectorul tensiunii U trebuie să
echilibreze vectorii f.e.m. − EU şi − E L , precum şi căderea de tensiune I U ⋅ rU
cauzată de rezistenţa activă a înfăşurării paralele şi I U ⋅ x - de la fluxurile de
dispersie ФS ale aceleiaşi înfăşurări, figura 7.4.
După cum rezultă din diagramă, ψ = β − α I − ϕ . Dacă de executat condiţia
π π
β −αI = , atunci ψ = − ϕ . Expresia pentru cuplul de rotaţie va fi:
2 2
M = k ⋅ U ⋅ I ⋅ cos ϕ , (7.18)
deci cuplul de rotaţie al contorului este proporţional cu puterea curentului
alternativ.
π
Pentru îndeplinirea condiţiei β − α I = , este necesar fluxul auxiliar ФL ,
2
f.e.m. − E L de la care, fiind componenta vectorului U, acţionează asupra valorii
π
unghiului β . Mai precis, condiţia β − α I = se obţine prin diverse metode la
2
reglarea contorului. De exemplu, pentru acest scop, pe electromagnetul A sunt
amplasate spirele scurtcircuitate w k , de al căror număr depinde unghiul α I .
Pentru modificarea lentă a acestui unghi există o înfăşurare suplimentară,
închisă pe rezistenţa reglabilă r , figura 7.3. La unele contoare reglarea unghiului
β se efectuează cu o plăcuţă de cupru E , figura 7.2, amplasată în calea fluxului
ФL ; la deplasarea ei în jos şi la ridicarea ei în sus se vor modifica unghiurile α L şi
β.
Pentru crearea cuplului antagonist, care este numit cuplu de frânare, este
utilizat un magnet permanent M f , figura 7.2, între polurile căruia se roteşte discul
de aluminiu. Cuplul de frânare M f este creat de interacţiunea fluxului ФM al
magnetului permanent cu curentul I M în disc, care rezultă de la rotaţia discului în
câmpul acestui magnet. Cuplul de frânare este egal:
M f = k1 ⋅ ФM ⋅ I M , (7.19)
unde k1 este constantă.
Curentul I M poate fi exprimat prin următoarea expresie:
I M = k 2 ⋅ ФM ⋅ v , (7.20)
unde ν este viteza de rotaţie a discului.
215
U IU x
I U rU
− EL ϕ I
ФI
αI
IU
− EU αL ФL
β
ψ αU
ФU
EU
EL
Figura 7.4 - Diagrama fazorială a contorului de inducţie
Atunci, substituind ultima expresie în penultima şi ţinând cont că ФM este o

valoare constantă, determinăm:
M f = k3 ⋅ Ф 2 M ⋅ν = k 4 ⋅ν . (7.21)
În contoarele de inducţie mai există încă două cupluri suplimentare de
frânare M ′f şi M ′f′ , care apar de la interacţiunea fluxurilor magnetice variabile
ФU şi ФI cu curenţii din disc, induşi de aceste fluxuri la rotaţia discului.
Analogic cu ultima expresie, pentru cuplurile de frânare suplimentare se vor
scrie expresiile:
M ′f = k5 ⋅ Ф 2U ⋅ν ; M ′f′ = k 6 ⋅ Ф 2 I ⋅ν . (7.22)
Calculând suma acestor cupluri, găsim valoarea rezultantă:
M f = ( k3 ⋅ Ф 2 M + k5 ⋅ Ф 2U + k6 ⋅ Ф 2 I ) ⋅ν . (7.23)
Primii doi termeni ai expresiei de mai sus, care au valoarea cea mai mare,
rămân, practic, constanţi. Aceasta se explică prin aceea că fluxul magnetic
constant după valoare ФM este considerabil mai mare decât fluxurile magnetice
ФU şi ФI . Fluxul ФU , proporţional cu tensiunea U, variază în limite
neînsemnate. Al treilea termen al acestei expresii este mic în comparaţie cu suma
216
primilor doi termeni, de aceea, deşi el variază în limite mari, deoarece ФI depinde
de sarcină (curentul I), pentru simplificarea celor ce va urma, ele pot fi neglijate.
a) b)
Figura 7.5 - Principiul de creare a cuplului de compensare cu ajutorul
ecranului: a) amplasarea ecranului şi a fluxurilor; b) diagrama fazorială
Atunci, considerând expresia din paranteze o valoare constantă şi notând-o
pe ea prin k 7 , obţinem:
M f ≈ k7 ⋅ν . (7.24)
Dacă de admis că cuplul de frecare lipseşte, atunci pentru viteza stabilită de

rotaţie a discului, cuplul de rotaţie va fi egal cu cel de frânare. Egalând expresiile
M = k ⋅ U ⋅ I ⋅ cos ϕ şi M f ≈ k7 ⋅ν şi integrând partea dreaptă şi partea stângă
pentru intervalele de timp de la t1 până la t 2 , obţinem:
W =C⋅N, (7.25)
unde W este energia consumată în circuit; C – constanta reală a contorului;

N – numărul de rotaţie a contorului.
La deducerea expresiei a fost ignorat fenomenul de frecarea în lagăre.
În realitate, el există şi este alcătuit din frecarea axului în călcâi, frecarea în
mecanismul de contorizare şi frecarea echipajului mobil de aer.
Cuplul de frecare poate crea o eroare mare la sarcini mici (de circa 10% de
la cea nominală), dacă de nu luat măsurile necesare, precum, în conformitate cu
GOST 6570, eroarea admisă nu trebuie să depăşească ± 1% pentru contoarele de
clasa 0,5, ± 1,5% pentru 1,0 şi 2,0 pentru cos ϕ = 1 şi un curent egal cu 5% de la
valoarea nominală. Pentru sarcini mai mici < 5% echipajul mobil poate să se
oprească, deoarece cuplul de rotaţie va fi mai mic decât cuplul de frecare.
Egalitatea cuplurilor de frecare cu cuplul de rotaţie determină pragul sensibilităţii
contorului.
217
Prin prag de sensibilitate S al contorului se subînţelege raportul puterii

minime Pmin , pentru care discul începe să se rotească, fără oprire, către puterea
nominală Pnom . Dacă de exprimat pragul sensibilităţii în %, atunci:
Pmin
S= ⋅100% . (7.26)
Pnom
În acest caz, tensiunea şi frecvenţa curentului trebuie să fie nominale, pentru

contoarele de energie activă este necesar de îndeplinit condiţia cos ϕ = 1 , iar
pentru contoarele de energie reactivă sin ϕ = 1 .
Conform GOST 6570, pragul de sensibilitate trebuie să fie nu mai mare de
0,3% sarcinii nominale pentru contoarele de clasa 0,5, de 0,4% - pentru clasa de
precizie 1,0 şi de 0,5% - pentru contoarele cu clasa de precizie de 1,5 şi 2,0.
Pentru ca contoarele să contorizeze corect energia la sarcini mici, ele sunt
înzestrate cu dispozitiv special pentru compensarea cuplului de frecare.
Principiul compensării cuplului de frecare constă în aceea că fluxul de lucru
ФU în apropierea discului se divizează artificial în două fluxuri ФU′ şi ФK (figura
7.5, a), deplasate în spaţiu şi defazate sub un unghi ψ K (figura 7.5,b). În acest caz
va fi creat un cuplu suplimentar de compensare de la interacţiunea fluxurilor ФU′
şi ФK , determinat de ecuaţia cuplului de rotaţie rezultant şi care depinde de fluxul
ФU . Acest cuplu este creat cu ajutorul unei plăcuţe (ecran) 1, care acoperă o parte
din pol. Uneori în locul plăcuţii se utilizează o spiră scurcircuitată. Prin deplasarea
plăcuţei 1 (figura 7.5,a) sau şurubului B (figura 7.3) este modificată valoarea
cuplului de compensare.
În contor poate avea loc aşa-numitul avans automat – fenomen, când
echipajul mobil al contorului se roteşte în lipsa sarcinii, când consumatorul nu
consumă energie electrică. Avansul automat apare în acel caz, dacă cuplul de
compensare este mai mare decât cuplul de frecare sau din cauza impreciziei
asamblării contorului. Pentru înlăturarea avansului automat, care, în conformitate
cu GOST 6570, nu trebuie să existe la tensiuni egale cu 80-110% de la cea
nominală, există diverse metode. Deseori, la axul contorului se fixează un cui K
din fir de metal sau o plăcuţă subţire (figura 7.2). La rotaţia axului, firul de metal,
prin extremitatea sa nefixată, este atras la plăcuţa de metal H magnetizată de către
fluxurile de disipare, în rezultatul cărora este creat un cuplu de frânare suplimentar
şi echipajul mobil se opreşte. Pentru contorizarea corectă a energiei electrice este
necesar ca valorile cuplurilor de compensaţie şi de frecare să fie egale şi
proporţionale între fluxuri şi curenţi. Aceste condiţii nu pot fi îndeplinite pentru
toate regimurile de funcţionare a contorului, în primul rând, de aceea că cuplul de
218
frecare nu rămâne valoare constantă, dar reprezintă o funcţie compusă a vitezei

(sarcinii).
+ β%
3
1
2
2
1
I / In
0
50 100 150 200 250 300%
1
2
3
4
− β%
Figura 7.6 - Caracteristicile de sarcină ale contorului de inducţie monofazat:
1 – contorului CO cu clasa de precizie 2,5; 2 – a contorului CO-OM clasa 2.0
Cuplul de compensare nu depinde de viteza discului. În afară de acestea, din
cauza caracteristicilor materialului miezurilor electromagneţilor nu poate să fie
menţinută proporţionalitatea strictă dintre fluxuri şi curenţi pentru diverse regimuri
de funcţionare a contorului. Pentru simplificarea deducerii expresiilor pentru
cupluri a fost stabilit că cuplul de frânare este creat numai de fluxurile ФM ale
magnetului permanent şi ФU ale circuitului paralel, în timp ce acest cuplu depinde
şi de fluxul ФI creat de circuitul serie, mai ales la sarcini mari. Ca rezultat,
contorul posedă eroare. Modificarea acestei erori, în dependenţă de sarcină, care se
numeşte curba de sarcină, este prezentată în figura 7.6 (curba 1 – pentru contoarele
cu clasa de precizie 2,5 şi curba 2 – pentru contoarele cu clasa de precizie 2).
Caracterul curbelor pentru sarcini mici se explică prin acţiunea cuplului de
compensare şi a cuplului de frecare. Pentru o sarcină egală cu 15-20% de la cea
nominală are însemnătate neproporţionalitatea dintre curenţi şi fluxurile
magnetice, precum şi influenţa cuplului de frânare a fluxului serie. De aceea,
standardele pentru contoare normează diverse valori pentru erorile admise pentru
diverse valori ale sarcinii. Eroarea prezentată prin curbele din figura 7.5 este
numită eroarea principală, deoarece apare în condiţii normale de funcţionare a
contorului. La modificarea acestor condiţii sau sub acţiunea diferiţilor factori
externi (ca de exemplu, variaţia tensiunii, frecvenţei, temperaturii etc.), la contor
vor apărea erori suplimentare.
Avantajele dispozitivelor de inducţie
Dispozitivele posedă un cuplu de rotaţie mare, nu sunt influenţate de
câmpurile magnetice exterioare şi suportă suprasarcini mari.
Dezavantajele dispozitivelor de inducţie.
La neajunsuri se referă precizia nu prea mare, consumul propriu de energie
electrică avansat, dependenţa indicaţiilor în funcţie de frecvenţă şi de temperatură.
219
7.4 MĂSURAREA PUTERII ŞI ENERGIEI ACTIVE

ÎN CIRCUITELE DE CURENT TRIFAZATE
După cum este cunoscut din teoria curentului alternativ, indiferent de

caracterul sarcinii şi schemei de conectare a sistemului trifazat, puterea P şi
energia W, pentru un interval de timp t 2 − t1 , se determină cu expresiile:
T
1
T ∫0
P= pt dt = P1 + P2 + P3 = U f .a ⋅ I f .a ⋅ cosϕ1 + U f .b ⋅ I f .b ⋅ cosϕ2 + U f .c ⋅ I f .c ⋅ cosϕ3 ; (7.27)
t2 t2
W = ∫ Pdt = ∫ ( U f .a ⋅ I f .a ⋅ cos ϕ1 + U f .b ⋅ I f .b ⋅ cos ϕ 2 + U f .c ⋅ I f .c ⋅ cos ϕ 3 ) ⋅ dt , (7.28)

t1 t1
unde prin indicele „ f . x ”sunt notate tensiunile şi curenţii de fază.

În cazul simetriei totale a sistemului trifazat, expresiile de mai sus se vor
scrie:
P = 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ cos ϕ = 3 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ cos ϕ (7.29)
t2 t2
W = 3 ⋅ ∫ U f ⋅ I f ⋅ cos ϕ ⋅ dt = 3 ⋅ ∫ U l ⋅ I l ⋅ cos ϕ ⋅ dt , (7.30)

t1 t1
unde ϕ este unghiul dintre tensiunile de fază şi curenţi, iar indicele „ l „

indică tensiunile şi curenţii liniari.
În sistemul trifazat, indiferent de schema conectării sarcinii – în triunghi sau
în stea, valoarea momentană a puterii p a sistemului este egală cu suma valorilor
momentane a puterilor tuturor fazelor. În acest caz, la conectarea sarcinii în stea
(figura 7.2,a) se poate scrie:
p = u AN ⋅ i A + uBN ⋅ i B + uCN ⋅ iC , (7.31)
unde u AN , uBN , uCN sunt valorile momentane ale tensiunilor de fază;

i A , i B , iC - valorile momentane ale curenţilor de fază. Ţinând cont că
i A + i B + iC = 0 ,
uBC = uBN − uCN , u AB = u AN − uBN şi uCA = uCN − u AN ,
expresia pentru valoarea momentană a puterii sistemului trifazat poate fi
prezentată în trei forme:
p = u AC ⋅ i A + uBC ⋅ i B ;
p = u AB ⋅ i A + uCB ⋅ iC ; (7.32)
p = uBA ⋅ i B + uCA ⋅ iC .
220
La concluzii asemănătoare se poate de ajuns şi în cazul conectării sarcinii în

stea. Trecând de la valorile momentane ale puterilor la valorile medii, obţinem
expresiile pentru puterea activă:
P = U AC ⋅ I A ⋅ cos β1 + U BC ⋅ I B ⋅ cos β 2 ;
P = U AB ⋅ I A ⋅ cos β 3 + U CB ⋅ I C ⋅ cos β 4 ; (7.33)
P = U BA ⋅ I B ⋅ cos β 5 + U CA ⋅ I C ⋅ cos β 6 ;
unde U AC ,U AB ş.a.m.d. şi I A , I B , I C sunt valorile eficace ale tensiunilor şi

curenţilor de linie; β1 , β 2 ş.a.m.d. – unghiurile de defazaj dintre curenţii şi
tensiunile respective.
Din expresiile (7.27-7.33) se vede că, pentru măsurarea puterii şi respectiv a
energiei active a sistemului trifazat, pot fi utilizate un dispozitiv, două dispozitive
sau trei dispozitive.
Metoda unui dispozitiv se bazează pe utilizarea expresiilor (7.30) şi se
utilizează în sistemele trifazate simetrice. În sistemul asimetric, în care valorile
curenţilor, tensiunilor şi unghiurilor de defazaj sunt diferite, se va utiliza metoda a
două dispozitive, utilizând expresiile (7.33).
Şi la sfârşit, în caz general, inclusiv în sistemul trifazat asimetric cu patru
conductoare, în baza expresiilor (7.27) se va utiliza metoda a trei dispozitive.
Vom analiza metodele de măsurare a puterii, ce oferă, în acelaşi timp, ideea
de măsurare a energiei.
Metoda unui wattmetru. Dacă sistemul trifazat este simetric, iar fazele
sarcinii sunt conectate în stea cu nulul accesibil, atunci wattmetrul monofazat se va
conecta conform schemei din figura 7.7, a şi se va măsura puterea unei faze.
Pentru obţinerea puterii întregului sistem trifazat, indicaţiile wattmetrului se vor
înmulţi la trei. Poate fi măsurată puterea şi în cazul conectării sarcinii în triunghi,
dar cu condiţia că înfăşurarea în serie a wattmetrului poate fi conectată în una din
fazele circuitului figura 7.7, b.
IA * A
IA
a
A
* W a
*
U AB
U AB
IB U AN IB I CA
W
B B
U CN N U BN * I AB
U CA
U CA
U BC
I BC
U BC
IC C IC
C c b c b
Figura 7.7 - Schema de măsurare a puterii active în circuitul trifazat cu un

wattmetru la conectarea sarcinii în stea (a) şi în triunghi (b)
221
Dacă sarcina este conectată în triunghi sau în stea cu nulul inaccesibil, atunci
poate fi utilizată schema de conectare a wattmetrului cu nul artificial (figura 7.3,a),
care poate fi creat cu ajutorul a două rezistoare suplimentare cu rezistenţele R1 şi
R2 . În acest caz, este necesar ca R1 = R2 = RU ( RU este rezistenţa circuitului
paralel al wattmetrului).
În figura 7.8, b, este prezentată diagrama vectorială care corespunde schemei
din figura 7.8, a.
Tensiunile U AN , U BN , U CN pe înfăşurarea paralelă şi rezistoarele ce creează
nulul artificial, sunt egale cu tensiunile de fază. Unghiurile dintre tensiunile de
fază şi curenţii de fază ai sarcinii sunt notate prin ϕ . Deoarece unghiurile dintre
vectorii I AB şi I A , precum şi dintre vectorii U AN şi U AB sunt egale cu 30 0 ,
atunci unghiul dintre vectorul de tensiune, aplicat la circuitul în paralel al
wattmetrului şi vectorul curentului I A = I AB + I AC din înfăşurarea consecutivă, de
asemenea, este egal cu ϕ .
Deci, indicaţiile wattmetrului:
P = U AN ⋅ I A ⋅ cos( U AN , I A ) = U AN ⋅ I A ⋅ cos ϕ .
U
Deoarece U AN = AB şi I A = I AB ⋅ 3 , atunci P = U AB ⋅ I AB ⋅ cos ϕ , şi
3
wattmetrul va indica puterea unei faze. Pentru obţinerea puterii întregului sistem,
indicaţiile wattmetrului este necesar de a fi triplate. Analogic şi pentru cazul
conectării sarcinii în stea.
Pentru măsurarea energiei schema dată nu este utilizată din cauza
inductivităţii mari a circuitului în paralel al contorului.
Metoda a două wattmetre. Această metodă este utilizată în circuitele
trifazate asimetrice. Asimetric se consideră sistemul în care puterile fazelor sunt
diferite. În baza expresiilor (7.33), avem trei variante posibile de conectare a celor
două wattmetre (figura 7.9, a-c).
În figura 7.9, d este prezentată diagrama vectorială care corespunde schemei
de conectare a sarcinii în triunghi. Din această diagramă se poate uşor de
determinat fazorii curenţilor şi tensiunilor.
Wattmetrul W1 va indica puterea activă: P1 = U AC ⋅ I A ⋅ cos β1 , iar
wattmetrul W 2 va indica puterea activă P2 = U BC ⋅ I B ⋅ cos β 2 .
Pentru obţinerea puterii active a sistemului trifazat P3 f , indicaţiile
wattmetrelor este necesar de a le aduna:
P3 f = P1 + P2 = U AC ⋅ I A cos β1 + U BC ⋅ I B ⋅ cos β 2 . (7.34)
222
IA *
A a
* W
U AB
IB I CA
B I AB
U CA
U BC
I BC
IC
C c b
R1 R2
N
a)
U NB
U AB I AC
IA
U AN
I AB
ϕ
U BC
IC
ϕ
U BN
I CA U NC
I CB
ϕ
I BC
U CN
I BA
U NA IB
U CA
b)
Figura 7.8 - Schema de măsurare a puterii active în circuitele trifazate
cu nul artificial (a) şi diagrama vectorială (b)
223
A
IA * * a
* W * W
U AB
IB *
B b
* W
* W
U CA
*
U BC
IC
C c
* W * W
* *
a) b) c)
U AB I AC
IA
I AB
β1 U AC
ϕ1
ϕ3 ϕ2
I CA
β2 U BC
I BC
U CA
IB I BA
d)
Figura 7.9 - Schemele de conectare a două wattmetre pentru măsurarea
puterii active în reţeaua trifazată (variantele a, b şi c) şi diagrama vectorială
(d) la conectarea sarcinii în triunghi la asimetria curenţilor şi unghiurilor
Comparând expresia (7.34) cu prima expresie din (7.33), ajungem la

concluzia, că suma indicaţiilor wattmetrelor este egală cu puterea sistemului
trifazat cu trei conductoare. Aceeaşi concluzie am fi obţinut-o şi în cazul conectării
sarcinii în stea.
224
Dacă de presupus că în schema şi în diagrama vectorială din figura 7.9 există

o simetrie totală, deci egalitatea curenţilor de fază, a tensiunilor şi a unghiurilor de
defazaj ϕ , atunci din diagrama prezentată în figura 7.9, d pentru acest caz rezultă
următoarele expresii:
β1 = 300 − ϕ şi β 2 = 300 + ϕ .
Atunci puterea circuitului trifazat, determinată în corespundere cu prima din
ecuaţiile (7.33), poate fi prezentată ca:
P = P1 + P2 = U l ⋅ I l ⋅ cos( 300 − ϕ ) + U l ⋅ I l ⋅ cos( 300 + ϕ ) =

(7.35)
= 2 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ cos( 300 ) ⋅ cos ϕ = 3 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ cos ϕ .
Conform expresiei (7.35), indicaţiile fiecărui wattmetru pot fi atât pozitive,

cât şi negative, în dependenţă de valoarea şi semnul unghiului ϕ , determinat de
caracterul sarcinii. Numai într-un caz, pentru ϕ = 0 , indicaţiile wattmetrelor vor fi
identice şi egale cu:
3
P1 = P2 = ⋅ U l ⋅ I l = 0 ,866 ⋅ U l ⋅ I l . (7.36)
2
Cazul, în care indicaţiile wattmetrelor sunt identice, în practică se numeşte
„punct de întâlnire”. Pentru ϕ = −600 , indicaţiile primului wattmetru W1 vor fi
egale cu zero, iar indicaţiile wattmetrului al doilea P2 = 0 ,866 ⋅ U l ⋅ I l . Pentru
ϕ = +600 vom avea P1 = 0 ,866 ⋅ U l ⋅ I l , iar P2 = 0 .
P1 , P2 , P ,%
P
de la U l I l
140
P2 P1
100
60
20
0 0 0 0
− 90 − 600− 300 0 30 0 60 90
− 20
− 60 ϕ
Figura 7.10 - Indicaţiile wattmetrelor în dependenţă de unghiul ϕ
225
În figura 7.10 sunt prezentate curbele P1 şi P2 ale indicaţiilor wattmetrelor

W1 şi W2 şi curba rezultantă a puterii P în dependenţă de unghiul ϕ . Pe axa
ordonatelor sunt depuse indicaţiile wattmetrelor în procente de la produsul Pl ⋅ I l ,
precum a fost stabilit că limitele wattmetrelor după tensiune şi curent sunt identice
şi egale cu Pl ⋅ I l .
La măsurarea puterii cu două wattmetre pentru calculul puterii totale a
circuitului trifazat, indicaţiile wattmetrelor este necesar de a fi sumate algebric,
deci de a lua în consideraţie semnul fiecărei deviaţii.
Metoda a trei wattmetre. În cazul în care sarcina nesimetrică este conectată
în stea cu conductor nul, deci, când avem un sistem trifazat asimetric cu patru
conductoare, se vor utiliza trei wattmetre, conectate conform schemei din
figura 7.11. La o astfel de conectare, fiecare din wattmetre măsoară puterea unei
faze. Puterea totală a sistemului trifazat se determină ca suma aritmetică a
indicaţiilor wattmetrelor.
Metodele unui, două şi trei wattmetre sunt utilizate în practica de laborator.
În condiţii industriale, se utilizează wattmetre şi contoare bi- şi trifazate, care
reprezintă un dispozitiv unic, care funcţionează în baza a două sau trei dispozitive
de măsurat monofazate, care au o axă de rotaţie comună, asupra căreia acţionează
cuplu de rotaţie sumar creat de toate elementele.
A * IA
a
* W
IB U AN
B *
* W U CN N U BN
U AN
U BN
C * IC
c b
* W
U CN
Figura 7.11 - Schema de măsurare a puterii active cu trei wattmetre
226
7.5 MĂSURAREA PUTERII ŞI ENERGIEI REACTIVE

ÎN CIRCUITELE DE CURENT TRIFAZATE
Puterea reactivă a reţelei trifazate poate fi prezentată ca suma puterilor

reactive ale fiecărei faze în parte:
Q = U f .a ⋅ I f .a ⋅ sin ϕ1 + U f .b ⋅ I f .b ⋅ sin ϕ 2 + U f .c ⋅ I f .c ⋅ sin ϕ3 . (7.37)
În cazul unei simetrii complete a sistemului, puterea reactivă:
Q = 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ sin ϕ = 3 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ sin ϕ . (7.38)
Măsurarea puterii (energiei) reactive a reţelei trifazate poate fi efectuată prin

diverse metode: cu ajutorul wattmetrelor (contoarelor) obişnuite, conectate
conform unor scheme speciale, şi cu ajutorul unor wattmetre (contoare) reactive.
În cazul simetriei totale a reţelei trifazate, puterea reactivă poate fi măsurată
cu un singur wattmetru, conectat conform schemei din figura 7.12, a. Indicaţiile
wattmetrului (conform diagramei vectoriale din figura 7.12, b):
P = U BC ⋅ I A ⋅ cos β1 = U l ⋅ I l ⋅ cos( 900 − ϕ ) = U l ⋅ I l ⋅ sin ϕ . (7.39)
Pentru determinarea puterii reactive a întregului sistem trifazat, indicaţiile

wattmetrului se înmulţesc cu 3 . Schema cu un wattmetru, chiar în cazul unei
asimetrii neînsemnate a sistemului, oferă erori considerabile.
Rezultate mai satisfăcătoare pot fi obţinute la măsurarea puterii reactive cu
două wattmetre (figura 7.8) şi, în acest caz, suma indicaţiilor wattmetrelor este:
P1 + P2 = U BC ⋅ I A ⋅ cos β1 + U AB ⋅ I C ⋅ cos β 2 .
Analiza funcţionării schemei în cazul sarcinii asimetrice este destul de

dificilă, de aceea ne vom limita la cazul în care β1 = β 2 = 900 − ϕ şi sistem
simetric.
În acest caz,
P1 + P2 = 2 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ sin ϕ . (7.40)
Pentru obţinerea puterii sistemului trifazat, suma indicaţiilor wattmetrelor se

3
înmulţesc cu .
2
La conectarea sarcinii conform schemei „stea”, dispozitivele (wattmetrele
sau contoarele) se conectează conform schemelor din figurile 7.12, a, 7.13 şi
7.14, a.
227
* IA
A * W a
U AB IB U AN
B
U CN N U BN
U AC
U BC
IC
C c b
a)
U NB
U AB
IA
U AN
ϕ
β1
IC β2 U BC
ϕ
ϕ U NC
U CN U BN
IB
b)
Figura 7.12 - Schema de conectare a wattmetrului (a) pentru măsurarea
puterii reactive în reţeaua trifazată şi diagrama vectorială (b)
În cazul unei sarcini neuniforme, dar unui sistem trifazat simetric (asimetrie
parţială), puterea reactivă a reţelei trifazate poate fi măsurată cu două wattmetre de
acelaşi tip de măsurare a puterii active, cu utilizarea nulului artificial (figura 7.14,
a). Pentru crearea nulului artificial N, se utilizează rezistorul R, a cărui rezistenţă
este egală cu rezistenţa circuitului paralel al wattmetrului. În caz particular, la o
sarcină uniformă a fazelor, când ϕ1 = ϕ 2 = ϕ3 = ϕ , suma indicaţiilor wattmetrelor
va fi egală:
P1 + P2 = I A ⋅ U NC ⋅ cos( 60 0 − ϕ ) + I c ⋅ U AN ⋅ cos( 1200 − ϕ ) =
1 3 1 3
I f ⋅ U f ⋅ ( ⋅ cos ϕ + ⋅ sin ϕ − ⋅ cos ϕ + ⋅ sin ϕ ) = 3 ⋅ I f ⋅ U f ⋅ sin ϕ = 3 ⋅ Q f .
2 2 2 2
228
* IA
A * W a
U AB
IB U AN
B
U CN N U BN
U AC
*
U BC
IC
C c b
W
*
Figura 7.13 - Schema de conectare a două wattmetre pentru măsurarea
puterii reactive într-un circuit trifazat asimetric
A * IA
* W a
U AB
IB U AN
B
U CN N U BN
U AC
U BC
* IC
C c b
* W
Figura 7.14, a - Schema de conectare a două wattmetre la măsurarea puterii

reactive în circuitele trifazate cu asimetrie parţială.
U AN
IA
ϕ1 U NC
IC
ϕ3
ϕ2
U CN
U BN
IB
b)
Figura 7.14, b - Diagrama vectorială pentru circuitul schemei de conectare
a două wattmetre la măsurarea puterii reactive în circuitele
trifazate cu asimetrie parţială
229
Pentru obţinerea puterii reactive a reţelei trifazate suma indicaţiilor

wattmetrelor se va înmulţi cu 3 .
Analiza amănunţită a schemei din figura 7.14, a pentru sarcina neuniformă a
fazelor şi sistem simetric de tensiuni conduce la acelaşi rezultat.
A IA
* W a
*
U AB
IB U AN
B
*W U CN N U BN
U AC
*
U BC
IC
C c
* W b
N *
a)
IA
U NB
U AB
U AN
ϕ 1
γ3 γ 1 U BC
IC
ϕ3
U NC
U CN ϕ2
U BN
γ2
U NA
IB
U CA
b)
Figura 7.15 - Schema de conectare a trei wattmetre la măsurarea puterii

reactive în circuitele trifazate (a) şi diagrama vectorială (b)
230
7.6 Contoare de inducţie trifazate 231
La măsurarea puterii şi energiei reactive în reţelele asimetrice cu trei şi patru

conductoare poate fi utilizat un dispozitiv cu trei elemente, trei wattmetre sau
contoare, conform schemei din figura 7.15, a.
Demonstrarea posibilităţii măsurării o vom reprezenta pentru un caz
particular.
Suma indicaţiilor dispozitivelor, ţinând cont de conectarea fazelor
înfăşurărilor paralele, aşa cum este indicat în figura 7.15, a:
P1 + P2 + P3 = U BC ⋅ I A ⋅ cos γ 1 + U CA ⋅ I B ⋅ cos γ 2 + U AB ⋅ I C ⋅ cos γ 3 . (7.42)
Din diagrama vectorială (figura 7.15, b) găsim:

γ 1 = 900 − ϕ1 ; γ 2 = 900 − ϕ 2 ; γ 3 = 900 − ϕ3 .
Deoarece U AB = U BC = U CA = U l , atunci:
P1 + P2 + P3 = U l ⋅ ( I A ⋅ sin ϕ1 + I B ⋅ sin ϕ 2 + I C ⋅ sin ϕ 3 ) . (7.44)
Pentru a determina puterea reactivă a sistemului trifazat, suma indicaţiilor

wattmetrelor este necesar de a fi împărţită la 3 . În baza acestei metode, sunt
fabricate contoare de energie reactivă, care pot fi utilizate atât pentru reţelele cu
trei conductoare, cât şi pentru reţelele cu patru conductoare.
7.6 CONTOARELE DE INDUCŢIE TRIFAZATE
Pentru măsurarea energiei electrice în circuitele trifazate de curent alternativ

se utilizează contoare de inducţie trifazate. În corespundere cu metodele posibile
de măsurare a puterii şi energiei, contoarele trifazate pot fi executate constructiv
cu un element, cu două elemente şi cu trei elemente.
Contoarele cu un singur element pot fi utilizate pentru evidenţa energiei
electrice în reţelele trifazate numai în cazul simetriei totale a sistemului şi
conductorului nul accesibil. În acest caz, poate fi utilizat un contor monofazat
obişnuit, care necesită a fi conectat într-o fază. În acest caz, contorul va contoriza
energia numai unei faze, iar pentru obţinerea valorii energiei întregului sistem
trifazat indicaţiile mecanismului este necesar de a fi înmulţite cu 3.
În contoarele trifazate cu un singur element, se instalează un mecanism de
contorizare respectiv, care va contoriza energia sistemului trifazat, de aceea
procedura de înmulţire nu este necesară.
Cele mai răspândite sunt contoarele trifazate cu două elemente. Ele sunt
destinate pentru evidenţa energiei electrice în circuitele trifazate asimetrice cu trei
conductoare. Aceste contoare pot fi utilizate şi în cazul simetriei totale a sistemului
trifazat.
231
Contorul trifazat cu două elemente constă din două contoare monofazate

amplasate într-un corp, ale cărui elemente rotative acţionează asupra unui
echipament de rotaţie comun. Echipajul de rotaţie este conectat prin mecanismul
de transmisie cu dispozitivul de contorizare a energiei sistemului trifazat.
Schema conexiunilor interne ale contorului cu două elemente şi schema de
conectare în circuit sunt bazate pe metoda a două dispozitive (wattmetre).
Deoarece ambele elemente ale contorului acţionează asupra unui mecanism
de rotaţie comun, cuplurile de rotaţie create de fiecare element se sumează algebric
şi cuplul rezultant în baza metodei a două wattmetre este proporţional cu puterea
activă a circuitului trifazat.
Contoarele cu două elemente pot fi cu un disc şi cu două discuri.
În figura 7.16 este prezentată fotografia contorului trifazat cu două elemente
de contorizare a energiei active de tip „CA4-И678” pentru circuitul cu trei
conductoare.
Figura 7.16 - Contorul de inducţie trifazat de tip CA4-И678

În contoarele cu două elemente cu un singur disc (figura 7.17, a), elementele
de rotaţie A1 B1 şi A2 B2 acţionează asupra unui disc D. Deşi au dimensiuni
reduse, aceste contoare posedă o eroare relativ mare din cauza influenţei reciproce
a fluxurilor şi curenţilor elementelor, deoarece ele influenţează asupra unui disc
comun.
Pentru micşorarea erorilor se recurge la majorarea diametrului discului şi la
luarea altor măsuri constructive, precum şi la conectarea contorului în circuit
pentru acea consecutivitate a fazelor, pentru care el se va regla. Contoare cu un
singur disc din cauza acestor neajunsuri nu se produc.
232
7.6 Contoare de inducţie trifazate 233
În figura 7.17, b şi c este prezentat schematic contorul cu două elemente cu

două discuri. În astfel de contor, pe o axă O, sunt situate două discuri D1 şi D2 .
Elementele de rotaţie, alcătuite din electromagneţii A1 B1 şi A2 B2 , acţionează
asupra discului respectiv în parte.
În aceste contoare, erorile cauzate de influenţa reciprocă a elementelor este
neînsemnată, deoarece ultimele influenţează asupra fiecărui disc separat şi sunt
îndepărtate unul de altul. Neajunsul contoarelor trifazate cu două discuri este
înălţimea lor mare şi greutatea majorată a echipajului mobil în comparaţie cu
contoarele cu un singur disc.
Pentru contorizarea energiei electrice în circuitele cu patru conductoare se
utilizează contoarele cu trei elemente. Schemele conexiunilor lor interne şi schema
de conectare în circuit sunt bazate pe metoda a trei wattmetre. Partea rotativă a
contorului cu trei elemente are două sau trei discuri situate pe aceeaşi axă. În
dispozitivele cu două discuri, două sisteme magnetice acţionează asupra unui disc,
iar a treia – asupra altui disc. În dispozitivele cu trei discuri, fiecare sistem
magnetic în parte acţionează asupra discului său, formând un ansamblu de trei
contoare monofazate. Contoarele cu trei discuri posedă erori mai mici în
comparaţie cu contoarele cu două discuri.
Figura 7.17 - Schemele de amplasare a cuplurilor de rotaţie în contoarele

trifazate:
a) în cel cu un disc; b) în cel cu două discuri; c) în contorul cu trei elemente cu
două discuri; d) în contorul cu trei elemente cu trei discuri.
Pentru măsurarea energiei reactive în circuitele trifazate, sunt utilizate
contoare de energie reactivă. Contoarele de energie reactivă au deosebiri în
schema de conexiuni internă şi de conectare în circuit, care depinde de caracterul
sarcinii, deci de aceea ea este simetrică sau asimetrică.
233
7.7 SCHEME DE CONECTARE A CONTOARELOR

ÎN CIRCUITELE 0,4 kV
a) Schema de conectare a contorului trifazat de inducţie de energie

activă la tensiunea 0,4 kV
Schema de conexiuni, figura 7.18,a reprezintă 3 contoare monofazate
conectate fiecare în faza sa. În toate fazele se instalează transformatoare de curent
de acelaşi tip. În figura 7.18,b este prezentată diagrama vectorială a acestui contor.
Energia contorizată de către contor se determină cu expresia:
W = [ U A ⋅ I A ⋅ cos ϕ1 + U B ⋅ I B ⋅ cos ϕ 2 + U C ⋅ I C ⋅ cos ϕ 3 ] ⋅ t = [ PA + PB + PC ] ⋅ t = P ( 3 ) ⋅ t .
(7.45)
* * *
* * *
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
A
B
C
N
a)
Figura 7.18, a - Schema de conectare a înfăşurărilor contorului trifazat
de energie activă
UA
IA
ϕ1
IC
ϕ3
ϕ2
UC UB
IB
b)
Figura 7.18, b - Diagrama vectorială a circuitului de conectare
a înfăşurărilor contorului trifazat de energie activă
234
7.7 Scheme de conectare a contoarelor în circuitele 0,4 kV 235
Energia vehiculată prin contor este egală cu indicaţiile lui W = W2 − W1 , iar

energia consumată (furnizată) va fi egală cu indicaţiile contorului, ţinând cont de
raportul transformatoarelor de curent.
Pentru evidenţa comercială a energiei electrice, clasa de precizie a
transformatoarelor de curent trebuie să fie 0,5.
Schema de conectare a contorului trifazat de inducţie de energie
reactivă la tensiunea de 0,4 kV (figura 7.19, a).
C A B
* * *
* B * C * A
1 2 3 4 5 6 7 8 9
A
B
C
N
a)
−UB
U AB
UA
IA
ϕ1
γ 3 = 900 − ϕ3 γ 1 = 900 − ϕ1
U BC
IC
ϕ3
UC ϕ2 − UC
UB
γ 2 = 900 − ϕ 2
IB
−UA
U CA
Figura 7.19 - Schema de conectare a înfăşurărilor contorului trifazat

de energie reactivă (a) şi diagrama vectorială (b)
235
Energia reactivă contorizată:
Wr = [ I A ⋅ U BC ⋅ cos( I A ,U BC ) + I B ⋅ U CA ⋅ cos( I B ,U CA ) + I C ⋅ U AB ⋅ cos( I C ,U AB )] ⋅ t =

= [ I A ⋅ U BC ⋅ sin ϕ1 + I B ⋅ U CA ⋅ sin ϕ 2 + I C ⋅ U AC ⋅ sin ϕ3 ] ⋅ t
(7.46)
în caz de simetrie:
I A = I B = I C = I f ; U AB = U BC = U CA = 3 ⋅ U f ; ϕ A = ϕ B = ϕC = ϕ ; (7.47)
şi energia reactivă în acest caz:
W = ( 3 ⋅ 3 ⋅ I f ⋅ U f ⋅ sin ϕ ) ⋅ t = 3 ⋅ 3 ⋅ Q f ⋅ t = t ⋅ 3 ⋅ Q ( 3 ) = 3 ⋅Wr
(3)
. (7.48)
(3)
Indicaţiile contorului vor fi egale cu 3 ⋅ Wr .
Raportul de transmisie a contorului este ales în aşa mod ca el să indice
energia în kvar/h.
7.8 SCHEME DE CONECTARE A CONTOARELOR LA 6-35 kV

Schema de conectare a contorului de energie activă la tensiunile 6-35 kV
Reţelele 6-35 kV funcţionează cu neutru izolat de pământ. În faza din

mijloc, de regulă, nu se instalează transformator de curent, în scopul economisirii.
Evidenţa energiei active este realizată cu schema din figura 7.20, a.
Sunt utilizate 2 transformatoare de tensiune monofazate, conectate în stea.
Energia activă contorizată:
W = [ U AB ⋅ I A ⋅ cos( U AB , I A ) + U CB ⋅ I C ⋅ cos( U CB , I C )] ⋅ t =
(7.49)
= [ U AB ⋅ I A ⋅ cos( 30 0 + ϕ a ) + U CB ⋅ I C ⋅ cos( 30 0 − ϕ c )] ⋅ t
În caz de simetrie:
ϕa = ϕc = ϕb ; U l = 3 ⋅U f ; U A = U B = UC = U f ; I A = I B = IC = I f .
Atunci,
W = [ U AB ⋅ I A ⋅ (cos 30 0 ⋅ cos ϕ − sin 30 0 ⋅ sin ϕ ) +
+ U CB ⋅ I C ⋅ (cos 30 0 ⋅ cos ϕ + sin 30 0 ⋅ sin ϕ )] ⋅ t =
3
= ( 2 ⋅ 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ cos 300 ⋅ cos ϕ ) ⋅ t = t ⋅ [ 2 ⋅ 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ ⋅ cos ϕ ] =
2
[ 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ cos ϕ ] ⋅ t = 3 ⋅ P ( 1 ) ⋅ t = P ( 3 ) ⋅ t .
(7.50)
236
7.8 Scheme de conectare a contoarelor la 6-35 kV 237
A TV a
b
* *
a c
B b * *
1 2 3 7 8 9
C c
A TAA
B
C TAC
a)
U AB −UB
UA
IA
300 ϕ1
U CB
300
IC
ϕc
−UB
UC UB
b)
Figura 7.20 - Schema de conectare a contorului de energie activă la reţeaua
de tensiune 6-35 kV (a) şi diagrama vectorială (b)
Schema de conectare a contorului de energie reactivă la 6-35 kV
Schema de conectare a înfăşurărilor contorului trifazat de energie reactivă la

medie tensiune 6-35 kV este prezentată în figura 7.21, a.
Pentru obţinerea curentului în faza B efectuăm sumarea curenţilor în fazele
A şi C şi obţinem vectorul − I B .
Energia reactivă contorizată:
Wr = [ I A ⋅ U BC ⋅ cos( I A ,U BC ) + I B ⋅ UCA ⋅ cos( I B ,UCA ) + IC ⋅ U AB ⋅ cos( IC ,U AB )] ⋅ t =
(7.51)
= [ I f ⋅ 3 ⋅ U f ⋅ [ 3 ⋅ cos(900 − ϕ ]] ⋅ t = 3 ⋅ I f ⋅ U f ⋅ 3 ⋅ sinϕ ⋅ t = 3 ⋅ 3 ⋅ Q( 1 ) ⋅ t = 3 ⋅ Q( 3 ) ⋅ t .
237
A a
TV
c a b
* * *
c a
* b * *
B b
1 2 3 4 5 6 7 8 9
C c
A TAA
B
C TAC
a)
−UB
U AB
UA IA
IA
ϕ1 − IB
γ 3 = 90 − ϕ3
0
γ 1 = 900 − ϕ1
U BC
IC
ϕ3
UC ϕ2 − UC IC IB
UB
γ 2 = 900 − ϕ 2
IB
−UA
U CA
b)
Figura 7.21 - Schema de conectare a contorului de energie reactivă la reţeaua
de tensiune 6-35 kV (a) şi diagrama vectorială (b)
Schema prezentată în figura 7.21, a înregistrează energia reactivă trifazată

înmulţită cu 3 într-un interval de timp t. Raportul de transmisie al contorului
este construit în aşa mod, ca mecanismul de totalizare a contorului să indice direct
energia reactivă trifazată.
238
8. Punţi de măsurare 239
8 PUNŢI DE MĂSURARE
Punţile se utilizează pe larg pentru măsurarea rezistenţei, inductanţei,

capacităţii şi unghiului de pierderi în condensatoare, a inductanţei mutuale şi a
frecvenţei. Schemele cu punte se aplică pe larg pentru măsurarea mărimilor
neelectrice prin metode electrice, de exemplu, a temperaturii, a deplasărilor mici şi
se utilizează în diverse dispozitive de automatizare şi telemecanice.
Utilizarea largă a schemelor cu punţi se explică prin precizia şi sensibilitatea
înaltă de măsurare, posibilitatea măsurării diverselor mărimi ş.a.
Funcţionarea punţilor se bazează pe metoda de zero (compensaţie).
Domeniul de măsurare al punţilor corespunde intervalului de la 10-6 la 1010 Ω şi
cu precizii de 1-2 % pentru punţile portabile şi până la 0,001 % pentru punţile de
laborator.
În dependenţă de caracterul rezistenţelor laturilor care formează puntea şi a
tensiunii de alimentare, punţile se clasifică în:
punţi de curent continuu şi punţi de curent alternativ.
În dependenţă de configuraţia schemei (a numărului de laturi), punţile de
curent continuu pot fi de următoarele tipuri:
cu patru laturi (ordinare);
cu şase laturi (duble).
După modul de funcţionare:
cu echilibrare manuală;
cu echilibrare automată.
După modul de echilibrare:
punţi echilibrate,
semiechilibrate;
punţi dezechilibrate.
După valorile rezistentelor măsurate:
pentru valori mici (Thomson);
pentru valori medii (Wheatstone);
pentru valori mari (punţi megohmmetrice).
Principiul metodelor de punte constă în echilibrarea electrică a punţii, care se
caracterizează prin lipsa curentului în diagonala aparatului de zero. Valoarea
mărimii măsurabile rezultă din condiţia de echilibru a punţii, în funcţie de
rezistenţele cunoscute din laturile patrulaterului.
Metodele de punte au o sensibilitate şi precizie mare de măsurare, nefiind
influenţate de etalonarea aparatului de zero sau de variaţiile sursei de alimentare.
239
240 8 Punţi de măsurare
8.1 PUNTEA SIMPLĂ DE CURENT CONTINUU
Schema de principiu a punţii simple de curent continuu este prezentată în

figura 8.1.
Circuitul punţii (de măsurare) se compune din:
patru rezistente care formează laturile unui patrulater închis;
un aparat indicator de zero legat într-una din diagonalele punţii;
sursa de alimentare conectata în cea de-a doua diagonală.
Laturile sau braţele punţii ab, bc, cd şi da sunt compuse, respectiv, din
rezistoarele cu rezistenţele R1 , R2 , R3 , R4 . În diagonala bd, numită diagonală de
ieşire, este conectat un galvanometru. Expresia curentului I 0 prin diagonala punţii
poate fi obţinută prin diverse metode, utilizând legile Kirhgoff, metoda curenţilor
de contur sau metoda generatorului echivalent.
Determinăm în continuare valoarea curentului I 0 prin diagonala punţii:
U bd
I0 = ; (8.1)
R0
unde U bd - tensiunea în regimul de mers în gol;
U U
R1 ⋅ − R3 ⋅
U bd ϕ b − ϕ d I 1 ⋅ R1 − I 3 ⋅ R3 R1 + R2 R3 + R4
I0 = = = = =
R0 R0 R0 R0
U ⋅ [ R1 ⋅ ( R3 + R4 ) − R3 ⋅ ( R1 + R2 )] U ⋅ ( R1 ⋅ R4 − R2 ⋅ R3 )
= = ,
R0 ⋅ ( R1 + R2 ) ⋅ ( R3 + R4 ) R0 ⋅ ( R1 + R2 ) ⋅ ( R3 + R4 )
U U
unde ϕ b = I1 ⋅ R1 , ϕ d = I 3 ⋅ R3 , I1 = ; I3 = .
R1 + R2 R3 + R4
Deci curentul I 0 depinde de valoarea tensiunii şi valoarea tuturor

rezistenţelor.
Pentru măsurarea rezistenţelor, se utilizează puntea echilibrată ( I 0 = 0 ).
Aceasta are loc când se respectă următoarea condiţie:
R1 ⋅ R4 = R2 ⋅ R3 . (8.2)
Ultima relaţie reprezintă condiţia de echilibru a punţii Wheatstone şi permite
determinarea uneia din rezistenţe când se cunosc celelalte. Fie că R1 = Rx . Pentru
a echilibra puntea, este necesar ca un rezistor să fie reglabil, de obicei R3 . Latura
cu R3 se numeşte braţ de reglaj, iar R2 , R4 - braţ de raport.
În acest caz, valoarea rezistenţei necunoscute se va determina cu expresia:
240
8.1 Puntea simplă de curent continuu 241
R2
Rx = R3 ⋅ . (8.3)
R4
b
I2
R1 R2
I0
a I1 R0 c
G
R3 R4
I3 I4
d
+ -
Figura 8.1 - Puntea simplă la curent continuu

Se deosebesc din acest punct de vedere:
punţi cu rezistenţă variabilă la raport constant;
punţi cu raport variabil la rezistenţa constantă, raportul putând fi R2 / R3
sau R4 / R3.
Punţile de precizie sunt construite, de obicei, cu raport constant şi rezistenţă
variabilă.
Cum a fost menţionat la început, punţilor de curent continuu le este
caracteristic o sensibilitate înaltă. Ca sensibilitate a punţii se subînţelege limita
raportului curentului, tensiunii sau puterii la bornele de ieşire a schemei către
creşterea rezistenţei în această latură, când această creştere tinde spre zero. În baza
acestei definiţii, expresia generală a sensibilităţii punţii în funcţie de curent se va
scrie:
ΔI 0 dI 0
S p .I = lim = . (8.4)
ΔR1 →0 ΔR dR1
1
La utilizarea schemei punţii simple pentru măsurarea rezistenţelor, în calitate
de indicator de echilibrare se utilizează cel mai frecvent galvanometrul
magnetoelectric.
Domeniile de măsurare ale punţilor Wheatstone este limitat între 1 Ω şi
1M Ω . Pentru rezistenţe sub 1 Ω , erorile apar datorită rezistenţelor conductoarelor
şi a celor de contact de la borne, iar pentru rezistenţe peste 1 M Ω prin reducerea
sensibilităţii punţii din cauza micşorării curenţilor prin laturi şi influenţei
rezistenţelor de izolaţie.
241
8.2 PUNTEA SIMPLĂ DE CURENT ALTERNATIV

Schema de principiu a punţii de curent alternativ este prezentată în figura
8.2. Rezistenţele laturilor schemei pot avea orice caracter: capacitiv sau inductiv.
Dacă indicatorul de nul din diagonala punţii indică lipsa curentului în această
diagonală, atunci puntea este echilibrată şi curentul din această diagonală se va
determina cu expresia:
Z1 ⋅ Z 4 − Z 2 ⋅ Z 3
I0 = U ⋅ (8.5)
Z 0 ( Z1 + Z 2 )( Z 3 + Z 4 ) + Z1 Z 2 ( Z 3 + Z 4 ) + Z 3 Z 4 ( Z1 + Z 2 )
b
Z1 Z2
I1 I2
a IN c
Z3 Z4
I3 I4
d
~ U1
Figura 8.2 - Schema punţii de curent alternativ
Echilibrarea punţii are loc când I 0 = 0 , deci în cazul în care
Z1 ⋅ Z 4 = Z 2 ⋅ Z 3 .
În formă extinsă, expresiile impedanţelor laturilor au forma:
Z1 = R1 + jX 1 ; Z 2 = R2 + jX 2 ; Z 3 = R3 + jX 3 ; Z 4 = R4 + jX 4 . (8.6)
Substituind valorile impedanţelor Z1 − Z 4 în expresia de echilibru, vom

obţine expresiile, în parte, pentru membrii reali şi imaginari:
R1 ⋅ R4 − X 1 ⋅ X 4 = R2 ⋅ R3 − X 2 ⋅ X 3 ; (8.7)
R1 ⋅ X 4 − R4 ⋅ X 1 = R2 ⋅ X 3 + R3 ⋅ X 2 .
Existenţa a două expresii de echilibrare a punţii de curent alternativ, indică

necesitatea reglării a nu mai puţin de doi parametri a punţii de curent alternativ
pentru a obţine echilibrul. Pentru punţile de curent alternativ o mare importanţă o
242
8.2 Puntea simplă de curent alternativ 243
are echilibrarea punţii. Prin echilibrarea punţii se subînţelege atingerea stării de

echilibru printr-un anumit număr de treceri consecutive de la reglarea unui
parametru la reglarea altuia.
Condiţia de echilibrare a punţii poate fi exprimată şi în modul următor:
Z1 = z1 ⋅ e jϕ1 ; Z 2 = z 2 ⋅ e jϕ 2 ; Z 3 = z3 ⋅ e jϕ3 ; Z 4 = z 4 ⋅ e jϕ 4 , (8.8)
unde z1 − z 4 sunt modulele impedanţelor laturilor; ϕ1 − ϕ 4 - unghiurile de

defazaj ale curentului în raport de tensiune în laturile corespunzătoare. În acest
caz, condiţia de echilibru poate fi scrisă:
z1 ⋅ z 4 ⋅ e j ( ϕ1 +ϕ 4 ) = z2 ⋅ z3 ⋅ e j ( ϕ2 +ϕ3 ) . (8.9)
de unde rezultă cele două expresii de echilibrarea a punţii de curent

alternativ:
z1 ⋅ z 4 = z 2 ⋅ z3 , ϕ1 + ϕ 4 = ϕ 2 + ϕ3 . (8.10)
Condiţia ϕ1 + ϕ 4 = ϕ 2 + ϕ3 indică pentru care laturi, în dependenţă de

caracterul impedanţelor lor, poate fi echilibrată puntea.
Dacă, de exemplu, laturile vecine, a treia şi a patra, au caracter pur rezistiv -
R3 şi R4 , deci ϕ3 = ϕ 4 = 0 , atunci rezistenţele celorlalte două laturi pot avea
caracter inductiv sau capacitiv.
Dacă laturile opuse au impedanţe cu caracter pur activ, atunci una din
celelalte două trebuie să fie cu caracter inductiv, iar a doua - cu caracter capacitiv.
În punţile de curent alternativ, deseori sunt utilizaţi indicatori de nul
electronici, rezistenţa de intrare a cărora poate fi considerată aproximativ egală cu
o valoare ce tinde spre infinit. În acest caz, tensiunea dintre punctele b şi d poate fi
determinată cu expresia:
Z1 ⋅ Z 4 − Z 2 ⋅ Z 3
U bd = U ⋅ . (8.11)
( Z1 + Z 2 )( Z 3 + Z 4 )
Precizia de măsurare la punţile de c.a. este de 0,05-0,2% - la punţile de

laborator de înaltă precizie şi 0,5-1,5% - la cele portabile. Precizia de măsurare
(clasa) este menţionată în prospectul punţii sau pe panoul frontal al acesteia,
împreună cu intervalul de măsură în care rămâne variabilă.
Limita superioară de măsurare a rezistenţei, de regulă, nu poate depăşi 1-10
MΩ, din cauza valorii limitate a rezistenţelor de izolaţie.
În concluzie, puntea standard de c.a. permite măsurarea rezistenţelor în
limitele 10 Ω -1 MΩ cu precizii de 0,1-1 %.
243
8.3 PUNŢI DE MĂSURARE A REZISTENŢELOR LA CURENT

CONTINUU
Punţi simple (ordinare). Pentru măsurarea rezistenţelor de valoare medie
(10-106 Ohm) se utilizează punţi simple. După echilibrarea punţii, rezultatul
măsurării se determină cu utilizarea expresiei 8.8. La punţile simple, latura de
reglaj ( R3 ) se fabrică sub formă de cutie de rezistenţe. Braţele de raport ( R2 , R4 )
se fabrică sub formă de cutie de rezistenţe cu fişe, cu valorile nominale ale
rezistenţelor de 10, 100, 1000 şi 10000 Ohm.
Limita de jos de măsurare a acestor punţi este limitată de influenţa asupra
rezultatului de măsurare a rezistenţelor contactelor şi firelor de conexiune. Limita
de sus de măsurare a rezistenţelor este limitată de rezistenţa izolaţiei. Luarea
măsurilor de protecţie contra influenţei curenţilor de scurgere permite de a majora
limita de sus de măsurare a punţii.
Pentru micşorarea influenţei rezistenţelor contactelor şi firelor de conexiune
se utilizează schema punţii simple cu patru borne de conectare a obiectului cercetat
(figura 8.3). În acest caz, la măsurarea rezistenţelor mai mari de 10 Ohm, borna A
a rezistorului Rx se conectează cu borna 2, iar borna B cu borna 3; bornele 1 şi 2,
precum şi bornele 3 şi 4 se conectează între ele cu o baretă de conexiune, deci, în
acest caz, se efectuează conectarea simplă a obiectului cercetat Rx la două borne.
r4 4
Rx B
r3 R2
A 3
r1 r2 I0
2
1
G R0 c
R3 R4
I3 I4
d
+ -
Figura 8.3 - Schema punţii pentru conectarea obiectului cu două şi patru

borne
La măsurarea rezistenţelor, mai mici de 10 Ohm se efectuează conectarea
tetrapolară a obiectului de măsurat. Pentru aceasta, baretele dintre bornele 1 şi 2,
precum şi dintre bornele 3 şi 4 sunt excluse, iar borna A a rezistorului Rx se
conectează cu bornele 1 şi 2, borna B – cu bornele 3 şi 4. În acest caz, influenţa
244
8.3 Punţi de măsurare a rezistenţelor la curent continuu 245
rezistenţelor firelor de conexiune şi a contactelor ( r1 − r4 ), practic, poate fi

neglijată, dacă R2 >> r4 , R3 >> r2 . Cu adevărat, conductoarele şi contactele, cu
rezistenţele r1 şi r3 , sunt conectate în diagonala punţii şi de aceea nu influenţează
asupra condiţiei de echilibrare a ei. Influenţa rezistenţelor r2 şi r4 se exclude
conform condiţiei.
În figura 8.4 este prezentată schema simplificată a unei punţi simple, unde
G şi B - sunt, corespunzător, bornele pentru galvanometru şi ale bateriei (sursei de
alimentare).
10
x100 0
10
10 00
10
0
00 R
1
10
G
1
0,1
10
00
0,01 2
10
0
10
0,001
0,0001
1
B
Figura 8.4 - Schema punţii simple cu comutarea diapazonului de măsurare
La măsurarea unor rezistenţe cu valori foarte mici cu ajutorul punţii simple

pot apărea erori considerabile din cauza sensibilităţii joase a punţii şi
imposibilităţii majorării ei din cauza restricţiilor impuse de puterea admisă de
disipare în laturile punţii. De acest neajuns sunt lipsite punţile duble.
Punţile duble. Aceste punţi şi-au găsit utilizare pentru măsurarea
rezistenţelor mici, deoarece influenţa firelor de conexiune şi a contactelor în ele
este minimă. Schema punţii duble este prezentată în figura 8.5, unde r1 − r4 sunt
rezistenţele contactelor şi firelor de conexiune care conectează rezistenţa Rx şi
puntea.
Condiţia de echilibrare a punţii, pentru care curentul prin indicatorul de nul
este egal cu zero, este:
R1 + r2 R4 R +r R +r
R x = RN ⋅ + r4 ⋅ ⋅ ( 1 2 − 3 3 ). (8.12)
R2 R3 + R4 + r3 + r4 R2 R4
245
De obicei, la construirea punţii şi utilizarea ei se execută următoarele

condiţii:
1) rezistenţele R1 − R4 se fabrică astfel, încât la reglarea lor pentru a
echilibra puntea, întotdeauna au loc relaţiile: R1 = R3 şi R2 = R4 , deci
R1 / R2 = R3 / R4 (cu o careva inexactitate, datorită imperfecţiunilor de fabricare
a rezistenţelor R1 − R4 );
2) se aleg ca R1 >> r2 şi R3 >> r3 ;
3) la conectarea Rx , al patrulea fir-conductor se execută sub formă de un
conductor gros şi scurt, deci se tinde de a face ca r4 să fie cât mai mic după
valoare.
Pentru aceste condiţii, practic, executabile, se utilizează expresia simplificată
de echilibrare a punţii:
Rx = RN ⋅ R1 / R2 . (8.13)
Pentru aceste punţi se aleg galvanometre cu rezistenţă critică externă de

valoare mică şi cu o sensibilitate mare funcţie de tensiune.
Parametrii de bază şi cerinţele tehnice pentru punţi de curent continuu sunt
stabilite de către SM SR EN 60564:2010. În corespundere cu acest standard,
limita erorii de bază relative admisibile (în procente) se normează sub formă de
expresie de tip monom sau binom:
δ = ±c sau δ = ± [ c + d ( R f / Rx − 1 )], (8.14)
unde c şi d sunt coeficienţi numerici care caracterizează eroarea punţii; R f -
valoarea finală a rezistenţei diapazonului dat de măsurare; Rx - rezistenţa
măsurată.
U
R1 R2
R3 R4
RN
r1 r2 Rx r3 r4
Figura 8.5 - Schema punţii duble
246
8.4 Punţi de măsurare a capacităţii şi unghiului de pierderi 247
Constructiv, punţile moderne se execută în corpuri de metal, pe ale căror

panou se amplasează butoanele cutiei de rezistenţe (latura de reglaj),
comutatoarele laturilor de raport, bornele pentru conectarea obiectului cercetat, a
galvanometrului extern, a sursei de alimentare. Unele punţi se fabrică cu
galvanometre încorporate.
Pentru măsurarea rezistenţelor într-un diapazon larg, industria produce punţi
simple şi punţi duble. De exemplu, puntea dublă de tip P3009 este destinată pentru
măsurarea la curent continuu a rezistenţelor începând cu 10-8 şi terminând cu 10 10
Ohm. Eroarea de bază admisibilă a punţii este determinată de clasa de precizie
( k = c ), care pentru această punte este garantată de la k = 2 până la k = 0 ,02 , în
dependenţă de diapazonul de măsurare.
8.4 PUNŢI DE MĂSURARE A CAPACITĂŢII ŞI UNGHIULUI

DE PIERDERI ALE CONDENSATOARELOR
La măsurarea capacităţii condensatorului, este necesar de a ţine cont că el

posedă pierderi, deci el consumă putere activă.
De obicei, condensatorul real poate fi reprezentat prin schema echivalentă
sub formă de capacitate ideală, conectată în serie sau în paralel cu o rezistenţă
activă, care condiţionează apariţia pierderilor echivalente. Curentul în circuitul
unui astfel condensator este defazaj faţă de tensiune cu un unghi mai mic de 900.
R
U
C R C
I I
U
a) b)
I
U U ⋅ω ⋅ C
I I δ U
δ
tgδ = R ⋅ ω ⋅ C
ω ⋅C
ϕ
U/ R 1
I⋅ tgδ =
δ R ϕ δ
R⋅ ω ⋅ C
Figura 8.6 - Schemele echivalente şi diagramele vectoriale ale

condensatoarelor: a) schema în serie; b) schema în paralel
247
În figura 8.6, a şi b sunt prezentate schemele echivalente şi diagramele

vectoriale ale condensatorului cu pierderi. Pentru măsurarea capacităţii
condensatorului cu pierderi mici se utilizează schema echivalentă în serie şi puntea
a cărei schemă este prezentată în figura 8.7.
Laturile punţii sunt alcătuite din: prima – din condensatorul măsurat C x ; a
treia – din capacitatea model - C m , consecutiv cu care este conectată o cutie de
rezistenţe Rm , necesare pentru crearea în latura cu C m a unui defazaj identic dintre
curent şi tensiune , ca şi în latura care conţine C x ; a doua şi a patra latură –
corespunzător din două rezistenţe pur active: R1 şi R2 .
Condiţia de echilibru se determină de către egalitatea produsului valorilor
complexe ale rezistenţelor laturilor opuse. Impedanţele laturilor pentru schema
prezentată în figura 8.7 sunt egale:
1 1
Z1 = Rx + ; Z 2 = R1 ; Z 3 = Rm + ; Z 4 = R2 , (8.15)
j ⋅ω ⋅ C x j ⋅ω ⋅ Cm
atunci, substituind aceste expresii în expresia de echilibrare a punţii, vom

avea:
1 1
( Rx + ) ⋅ R2 = ( Rm + ) ⋅ R1 , (8.16)
j ⋅ω ⋅ C x j ⋅ω ⋅ Cm
de unde obţinem două condiţii pentru echilibrarea punţii:
R1 R
Rx = Rm ⋅ ; C x = Cm ⋅ 2 . (8.17)
R2 R1
Unghiul pierderilor δ , care suplimentează până la 900 unghiul de defazaj al

curentului în raport cu tensiunea U, se determină cu expresia:
tgδ = ω ⋅ Rx ⋅ C x = ω ⋅ Rm ⋅ C m . (8.18)
Funcţionarea acestei punţi are loc în felul următor. Stabilind Rm = 0 , se

R2
modifică valoarea raportului laturilor (dacă ele sunt executate de tip reostat)
R1
până la acel moment, când dispozitivul indicatorului de nul nu va indica cel mai
mic curent. După ce se trece la reglarea cutiei de rezistenţe Rm , obţinând din nou
248
8.4 Punţi de măsurare a capacităţii şi unghiului de pierderi 249
micşorarea curentului în indicatorul de nul. Apoi iarăşi se modifică raportul

R2 / R1 , până când nu va fi obţinută starea de echilibru.
b b
Cx R1 Cx R1
a IN c a IN c
Cm Cm
R2 R2
Rm
Rm d
d
~U ~U
a) b)
Figura 8.7 - Schema punţii de măsurare a capacităţii şi unghiului de pierderi
al condensatorului cu conectarea C m şi Rm în serie (a) şi în paralel (b)
Pentru condensatoarele cu dielectric în vid, care posedă pierderi extrem de
mici, cutia de rezistenţe Rm nu se va conecta consecutiv cu condensatorul C m .
R2
Echilibrul se obţine numai prin modificarea raportului . În acest caz, avem o
R1
singură condiţie de echilibru:
R2
C x = Cm ⋅ . (8.19)
R1
Pentru măsurarea capacităţii condensatoarelor cu pierderi mari în dielectric,

se utilizează aceeaşi punte, dar cu conectarea în paralel a rezistenţei Rm şi a
condensatorului C m , deoarece introducerea consecutivă în latura respectivă a unei
rezistenţe cu valoare mare va micşora curentul prin indicatorul de nul şi va
micşora sensibilitatea schemei. Schema punţii, în acest caz este cea prezentată în
figura 8.7,b. Impedanţele laturilor punţii conform schemei din figura 8.7,b sunt
egale:
1 1
Z1 = ; Z 2 = R1 ; Z 3 = ; Z 4 = R2 . (8.20)
1 1
+ j ⋅ω ⋅ C x + j ⋅ω ⋅ Cm
Rx Rm
249
La echilibrarea punţii, avem următoarele:

R2 R1
= . (8.21)
1 1
+ j ⋅ω ⋅ C x + j ⋅ω ⋅ Cm
Rx Rm
Din ultima expresie, rezultă două expresii:
R1 R
Rx = Rm ⋅ ; C x = Cm ⋅ 2 . (8.22)
R2 R1
Unghiul pierderilor δ pentru condensatorul C x , exprimat prin tgδ , la

conectarea în paralel a condensatorului şi a rezistenţei:
1 1
tgδ = = . (8.23)
ω ⋅ C m ⋅ Rm ω ⋅ C x ⋅ Rx
Pentru determinarea pierderilor în dielectrici, ca de exemplu în liniile în

cablu de înaltă tensiune, se utilizează pe larg puntea a cărei schemă este prezentată
în figura 8.8. Legarea la pământ a muchiei c contribuie la funcţionarea fără pericol
la utilizarea punţii, la alimentarea ei de la o sursă de tensiune înaltă.
Avantajul acestei scheme constă în aceea că ea oferă posibilitatea echilibrării
componentelor active şi inductive ale punţii separat una de alta.
b
Cx R1
a IN R2 c
Cm
C2
d
~U
Figura 8.8 - Schema punţii de măsurare a unghiului de pierderi
ale materialelor dielectrice la tensiune înaltă
Impedanţele laturilor punţii pentru schema prezentată în figura 8.8:

250
1 1 1
Z1 = R x + ; Z 2 = R2 ; Z 3 = ; Z4 = . (8.24)
j ⋅ω ⋅ C x j ⋅ω ⋅ Cm 1
+ j ⋅ω ⋅ C2
R2
Condiţia de echilibru este următoarea:
1
Rx +
j ⋅ω ⋅ C x 1 1
= ⋅( + j ⋅ ω ⋅ C 2 ). (8.25)
R1 j ⋅ ω ⋅ C m R2
Din ultima expresie rezultă două condiţii de echilibru:

C2 R2
Rx = R1 ⋅ ; C x = Cm ⋅ . (8.26)
Cm R1
Tangenta unghiului de pierderi se determină cu expresia:
tgδ = ω ⋅ C x ⋅ Rx = ω ⋅ C 2 ⋅ R2 . (8.27)
8.5 PUNŢI DE MĂSURARE A INDUCTANŢEI
Schema punţii de măsurare a inductanţei este prezentată în figura 8.9, a. Una

din laturile punţii este alcătuită de bobina cercetată cu inductanţa Lx şi rezistenţa
activă Rx , iar alta – de către bobina cu inductanţă Lm şi rezistenţa activă Rm .
Rezistenţa R , cu ajutorul comutatorului SA, poate fi conectată în serie cu bobina-
-model sau cu bobina măsurată. Rezistenţele R , R1 şi R2 sunt rezistenţe pur
active. Dacă pentru obţinerea echilibrului a fost necesar de a conecta rezistenţa R
consecutiv cu bobina Lx (cum este prezentat în figura 8.9, a), atunci impendanţele
laturilor punţii în formă complexă vor fi:
Z1 = R + Rx + j ⋅ ω ⋅ Lx ; Z 2 = R1 ; Z 3 = Rm + j ⋅ ω ⋅ Lm ; Z 4 = R2 . (8.28)
Conform condiţiei de echilibrare a punţii:
( R + Rx + j ⋅ ω ⋅ Lx ) ⋅ R2 = ( Rm + j ⋅ ω ⋅ Lm ) ⋅ R1 , (8.29)
de unde rezultă două expresii ale valorilor examinate:
R1 R1
Rx = Rm ⋅ − R; Lx = Lm ⋅ . (8.30)
R2 R2
251
b
Lx , R x R1
Lx , Rx R1
a c
R IN a R c
IN
Lm , rm R2 C
R2
d d
~U ~U
a) b)
Figura 8.9 - Schema punţii de măsurare a inductanţei cu utilizarea
inductanţei – model (a) şi a condensatorului model (b)
Dacă pentru obţinerea echilibrului a fost necesar de a conecta rezistenţa R

consecutiv cu bobina Lm , Rm , atunci condiţiile de echilibrare ale punţii vor fi
următoarele:
R1 R1
Rx = ( Rm + R ) ⋅ ; Lx = Lm ⋅ . (8.31)
R2 R2
La efectuarea măsurării, este necesar de a atrage atenţia la aceea că, bobinele

de inductanţă Lm şi Lx să fie amplasate la o distanţă mare pentru micşorarea
inductanţei mutuale dintre ele.
Pentru măsurarea inductanţei Lx , poate fi utilizat şi condensatorul model C.
În figura 8.9, b este prezentată schema unei astfel de punţi.
În latura, opusă laturii cu inductanţa măsurată Lx , este conectat
condensatorul-model C cu conectarea în paralel la el a rezistenţei R . În celelalte
laturi, sunt conectate cutiile de rezistenţe pure R1 şi R2 .
Impendanţele laturilor punţii în formă complexă:
R
Z1 = Rx + j ⋅ ω ⋅ Lx ; Z 2 = R1 ; Z 3 = R2 ; Z 4 = . (8.32)
1+ j ⋅ω ⋅ C ⋅ R
La echilibrarea punţii, avem:
( R x + j ⋅ ω ⋅ Lx ) ⋅ R
= R1 ⋅ R2 . (8.33)
1+ j ⋅ω ⋅ C ⋅ R
252
Din ultima egalitate, rezultă două expresii de echilibrare a punţii:

R ⋅R
Rx = 1 2 şi Lx = C ⋅ R1 ⋅ R2 . (8.34)
R
Cutiile R1 şi R2 se confecţionează din rezistenţe a câte 1000 Ohm fiecare
decadă. Prin modificarea capacităţii condensatorului C, executat în calitate de cutie
de capacităţi model, precum şi prin modificarea rezistenţei cutiei R se obţine
echilibrarea punţii.
Dacă R1 = R2 = 1000 Ohm , atunci Lx în Henri este egală cu C în
microfarazi.
Schemele cu patru laturi, cu utilizarea în ele a condensatoarelor de capacitate
constantă şi a rezistenţelor reglabile, oferă posibilitatea citirii directe a valorilor
inductanţelor măsurate şi ale factorului de calitate Q a bobinelor, dar posedă un
reglaj insuficient pentru valori neînsemnate a factorului de calitate Q. Procesul de
echilibrare devine dificil pentru Q = 1 , iar pentru Q < 0 ,5 stabilirea echilibrului
devine, practic, imposibilă. Un reglaj bun la măsurări ale valorilor mici ale
factorului de calitate Q al bobinelor îl au punţile cu şase laturi.
b
IN
Lx , R x R2
C
a e c
ZA ZB
R5 ZC
R3 R4
~U
Figura 8.10 - Schema punţii cu şase laturi pentru măsurarea inductanţei
Schema de principiu a punţii cu şase laturi pentru măsurarea inductanţei şi a

factorului de calitate al bobinelor Q este prezentată în figura 8.10. Pentru
determinarea condiţiilor de echilibru ale punţii vom înlocui triunghiul cde din
schemă printr-o stea echivalentă cu impendanţele Z A , Z B , Z C , indicate în
schemă cu linie punctată:
253
R5 R4
ZA = ; ZB = ;
1 + j ⋅ ω ⋅ C ⋅ ( R4 + R5 ) 1 + j ⋅ ω ⋅ C ⋅ ( R4 + R5 )
R4 ⋅ R5
ZC = j ⋅ω ⋅ C ⋅ .
1 + j ⋅ ω ⋅ C ⋅ ( R4 + R5 )
Această substituire va transforma puntea cu şase laturi în punte cu patru

laturi:
Z1 = Rx + j ⋅ ω ⋅ Lx ; Z 2 = R2 ; Z 3 = R3 + Z c ;
R4
Z4 = ZB = . (8.35)
1 + j ⋅ ω ⋅ C ⋅ ( R4 + R5 )
Din condiţiile generale de echilibrare a punţii determinăm:
R2
Lx = C ⋅ ⋅ [ R3 ⋅ R4 + R5 ⋅ ( R3 + R4 )]; Rx ⋅ R4 = R2 ⋅ R3 . (8.36)
R4
O bună acordare a punţii se explică prin independenţa condiţiei a doua în

funcţie de rezistenţa R5 . De aceea, dacă este executată condiţia Rx ⋅ R4 = R2 ⋅ R3 ,
ea nu se încalcă prin reglarea de mai departe a punţii prin rezistenţa R5 , necesară
pentru executarea primei condiţii.
8.6 PUNTEA DUBLA THOMSON
Puntea dublă Thomson permite măsurarea rezistenţelor mici şi foarte mici

(10-0,001 Ω ), cu precizii de 0,1-1%. Astfel de rezistenţe se întâlnesc la şunturile
din ampermetre, la înfăşurarea secundară a unor transformatoare ş.a. Dificultatea
principală la măsurarea acestor rezistenţe foarte mici o constituie influenţa
rezistenţei conexiunilor şi a contactelor, a căror valoare totală poate fi de aceeaşi
mărime ca şi Rx . Rezistenţele de contact şi firele de conexiune ale rezistenţei de
măsurat sunt plasate într-un circuit auxiliar, încât prin conexiune tetrapolară,
influenţa lor este evitată, figura 8.11, unde R0 este un rezistor etalon cu patru
borne. Influenţa rezistenţelor de contact Rc de pe circuitele de tensiune ale
rezistoarelor Rx şi R0 sunt neglijabile de mici prin îndeplinirea condiţiilor ce
urmează: Rc << ( R1 + R2 ) şi Rc << ( R3 + R4 ) , pentru ( R1 + R2 ) şi
( R3 + R4 ) sunt de ordinul kΩ . Două rezistenţe (din punctele 1 şi 3) din circuitul
curentului de alimentare I, rămân fără nici o influenţă, fiind în afara circuitului de
măsurare; celelalte două, care fac legătura dintre Rx şi R0 intră în componenţa
circuitului de măsurare şi trebuie de ţinut cont de ele.
254
8.6 Puntea dublă Thomson 255
Curentul I debitat de sursa E trebuie să fie de ordinul amperilor, pentru a

putea produce căderi de tensiune suficiente (zeci de mV) pe Rx şi R0 , iar
indicatorul de nul (IN) trebuie să fie mai sensibil decât la puntea Wheatstone.
Ecuaţia de echilibru. Din condiţia de echilibru U 25 = 0 , sau U 2 = U 5 ,
rezultă relaţiile:
Rx I x + R4 I 4 = R1 I1 ; R0 I x + R3 I 4 = R2 I1 ;
I 4 ⋅ ( R3 + R4 ) = 2 ⋅ Rc ( I x − I 4 ) , (8.37)
din care, se obţine ecuaţia:
R1 RR 2 ⋅ Rc
Rx = R0 + ( 1 3 − R4 ) ⋅ , (8.38)
R2 R2 2 ⋅ Rc + R3 + R4
R1 R2
care ne demonstrează că, dacă este îndeplinită relaţia = , influenţa lui
R4 R4
Rc dispare, ecuaţia de echilibru devine următoarea:
R1
Rx = R0 . (8.39)
R2
R1 R2
I1 2 I1
IN
Rc R4 R3 I4
Rx I 4 5 Rc Rc
Rc Rc R0
1 6
I x − I4 4 3
Ix Rp Ix
I
A
E
R1 = R4 R2 = R3
Figura 8.11 - Puntea dublă Thomson
Perechea R1 − R4 , cutii cu decade se utilizează pentru echilibrare, iar

R2 − R3 , reprezentând cutii cu fişe, care se utilizează pentru schimbarea gamelor.
255
8.7 PUNTEA WHEATSTONE
La rezistenţele foarte mari (peste 100 MΩ ) se referă rezistenţa unor

rezistoare radio, rezistenţa de izolaţie, ş.a. Dificultatea principală care apare la
măsurarea rezistenţelor foarte mari o constituie prezenţa curenţilor de scurgere,
numiţi şi curenţi de defect – prin izolaţia aparatului de măsurat, curenţi ce
provoacă erori foarte mari sau fac măsurarea imposibilă.
Influenţa curenţilor de defect. Prin dispozitivul de măsurare
(miliampermetrul - μA ) va trece nu numai curentul I x , dar şi curentul parazit I s ,
care contribuie la apariţia erorii. Efectul curenţilor de scurgere constă în apariţia
unei rezistenţe parazite R p ce şuntează pe Rx , din care cauză se măsoară
Rx Rs /( Rx + Rs ) dar nu Rx . Această rezistenţă Rs poate fi numită şi rezistenţă
de scurgere, figura 8.14.
Influenţa curenţilor de scurgere poate fi eliminată cu ajutorul unui ecran (EP)
de protecţie care colectează aceşti curenţi şi îi transmite spre sursa E pe o cale ce
ocoleşte complet instrumentul de măsurat. Un asemenea circuit se numeşte circuit
de protecţie sau ecran de protecţie (EP). Ecranul de protecţie poate avea forme
diferite şi trebuie să îndeplinească următoarele două condiţii de bază:
- să colecteze curenţii de fugă şi să-îi întoarcă la sursă pe o cale care să
ocolească traseul curentului măsurat I x ;
- să fie conectat la un potenţial cât mai apropiat de cel al conductorului prin
care circulă I x .
+ Is
E Rx
−
μA
Ix
Figura 8.12 - Circuitul (ecranul de protecţie)

La teraohmmetre, circuitul de protecţie este conectat la o bornă exterioară a
aparatului, numită bornă de gardă, care se notează cu G. O astfel de bornă se poate
întâlni şi la megohmetru de înaltă tensiune şi la punţile Wheatstone pentru
rezistenţe foarte mari. Astfel de AM permit măsurarea pe rezistoare cu trei borne,
figura 8.13. La punţile Wheatstone, pentru măsurarea rezistenţelor foarte mari,
borna de protecţie G este conectată în interior la punctul comun al rezistenţelor de
raport R3 − R4 cu indicatorul de nul. Rezistenţa de scurgere RB se conectează în
256
8.7 Puntea Wheatstone 257
paralel cu indicatorul de nul (IN) şi nu afectează condiţia de echilibrare şi RA

şuntează braţul R4 .
1
Rx 2 R2
RA RB
IN
G
R4 G R3
Figura 8.13 - Puntea Wheatstone de măsurare a rezistenţelor foarte mari
O altă problemă: rezistorul de referinţă R2 trebuie să fie de acelaşi ordin de

mărime cu Rx , să fie reglabil şi să aibă precizia necesară. Realizarea rezistenţelor
cu valori de peste 109 Ω este dificilă şi de aceea se simulează asemenea rezistenţe
prin transformarea stea-triunghi. Astfel, utilizând rezistoare de ordinul megohmilor
se pot simula rezistenţe de ordinul teraohmilor 1012 Ω .
Schema de principiu a punţii cu simulator de rezistenţă este prezentată în
figura 8.14, a, unde Rb , Rc ( 10 MΩ ) şi Rd ( 10Ω − 1MΩ ) formează simulatorul de
rezistenţă care înlocuieşte rezistorul de comparaţie R2 de la puntea standard.
Echilibrarea se face reglând grosolan Rd şi R3 (100Ω - 10kΩ) - reglaj fin cu
pas 0,1 Ω .
Rezistenţa de comparaţie simulată Rbc . Efectuând transformarea stea-
triunghi la Rb − Rc − Rd , se obţine schema echivalentă din figura 8.16,b, din care
rezultă relaţiile:
Rb Rc Rb Rc
Rbc = Rb + Rc + ≅ ; (8.40)
Rd Rd
Rb Rd
Rbd = Rb + Rd + ≅ Rb + 2 ⋅ Rd ; (8.41)
Rc
Rc Rd
Rcd = Rc + Rd + ≅ Rc + 2 ⋅ Rd . (8.42)
Rb
257
Din prima rezultă pentru valorile menţionate mai sus:

Rbc = 100 MΩ − 10TΩ . Rbd ≥ 10 MΩ este situat în paralel cu indicatorul de nul şi
nu apare în ecuaţia de echilibru, iar Rcd ≥ 10 MΩ şuntează foarte puţin rezistenţa
reglabilă R3 .
Ecuaţia de echilibru:
R4 RR
Rx = ⋅ Rbc ; R3′ = 3 cd ≅ R3 , (8.43)
R3′ R3 + Rcd
din care rezultă E x = 108 − 1015 Ω pentru valorile numerice de mai sus şi
R4 = 10kΩ .
Precizia punţii teraohm este de acelaşi ordin de mărime ca şi la puntea
standard, adică de 0,5-1%.
Rx Rb Rc
b
a IN c
G Rd
R4 R3
d
E
a)
Rx
b
a Rcd c
IN Rbd
G
R4 R3
d
E
b)
Figura 8.14 - Punte Wheatstone cu simulator de rezistenţă
258
8.8 Măsurarea rezistenţei izolaţiei 259
8.8 MĂSURAREA REZISTENŢEI IZOLAŢIEI
Rezistenţa de izolaţie ( Riz ) este rezistenţa măsurată în c.c. între două căi de
curent sau dintre o cale de curent şi masă (carcasă) la un dispozitiv electric: cablu,
aparat de măsurat, condensator, motor electric etc. Riz se determină cu expresia:
U
Riz = , (8.44)
Ic
unde I c este curentul de conducţie prin izolaţia respectivă.
I
μA I
Ip I = I p + Ic
+ DE
U t
− Ic
Riz = U / I c τ
a) b)
Figura 8.15 - Schema generală şi curba curentului ale megohmmetrului
Măsurarea lui Riz este corectă dacă citirea curentului I se face după
expirarea timpului τ , necesar diminuării componentei curentului de polarizare
dielectrică. Riz este unul dintre parametrii importanţi de control al stării izolaţiei
electrice, altul fiind tgδ - tangenta unghiului de pierderi, care se măsoară atât la
fabrică cât şi pe parcursul exploatării obiectului respectiv. Rezistenţa de izolaţie
scade mult la creşterea umidităţii şi a gradului de impurificare a suprafeţei
izolaţiei, precum Riz scade şi cu gradul de îmbătrânire a materialului izolant.
Rezistenţa de izolaţie depinde şi de dimensiunile geometrice ale obiectului
cercetat, ceea ce impune stabilirea unor norme de evaluare aparte pentru fiecare
grupe de obiecte de acelaşi tip (de ex. pentru cabluri, condensatoare etc.).
Tensiunea de măsură (U) se alege cât mai apropiată de tensiunea de lucru a
obiectului respectiv, fără a o depăşi. La dispozitivele ce funcţionează în c.a. se
alege ca reper valoarea de vârf a tensiunii alternative de lucru. De exemplu, la un
cablu ce funcţionează la tensiunea de reţea 220/380V se alege U = 500V .
Durata măsurării τ variază în limite largi, de la câteva secunde până la
câteva minute. Momentul citirii Riz se stabileşte experimental: la conectarea
aparatului, Riz este minim, după care creşte şi se stabilizează, iar valoarea
stabilizată corespunde definiţiei Riz , care se măsoară în MΩ (106), GΩ( 109 Ω )
259
sau TΩ( 1012 Ω ) şi se măsoară cu aparate cu citire directă, numite megohmmetre

şi, respectiv, teraohmmetre. Ambele tipuri de aparate lucrează conform schemei
din fig.8.17a, însă diferă prin modul de măsurare a curentului prin izolaţia de
încercat ( I x = I c ) , şi prin absenţa sau prezenţa protecţiei la curenţii de scurgere.
Megohmmetre
Megohmmetrele sunt destinate măsurării Riz pe dispozitivele de curenţi tari:

motoare, transformatoare de forţă, cabluri etc.
Schema de principiu a unui megohmetru este prezentată în figura 8.16 a,
unde G este un microdinam de c.c. care furnizează tensiune înaltă, stabilizată
( U = 500 − 5000V ), necesară circuitului de măsură. Circuitul de măsură al
megohmetrului este identic cu cel al ohmmetrului serie şi, respectiv, sunt valabile
erorile de măsură şi forma scării gradate a acestui mecanism.
Limita superioară de măsură Rxs se deduce cu relaţia S / α n = 1 / I n :
U
Rxs = ( 20 ÷ 50 ) ⋅ , (8.45)
In
unde I n este curentul nominal al microampermetrului.
Inel de protecţie Bandă de metal

− conductor
G
+
L E N
N S
R1 R2
IL + IE
0 ∞ IL IE R3
MΩ kΩ
N L E
a) b)
Figura 8.16 - Megohmetru magnetoelectric:

a) schema de conexiuni; b) schema pentru măsurarea rezistenţei liniei în cablu
260
8.9 Punţi neechilibrate 261
Astfel, la megohmmetre I n = 10 − 60 μA şi, admiţând Rxs ≈ 30U / I n ,

rezultă Rxs = ( 0 ,5 − 3 )MΩ / volt , adică limita superioară de măsură este de
ordinul 1MΩ / volt . Tensiunea de măsură este standardizată: 500, 1000, 2500,
5000, 10000 şi 20000 V. La peste 5000 V se utilizează ca sursă primară E
acumulatoare dar nu baterii, iar la unele megohmmetre de 500 V se utilizează un
microdinam G, acţionat manual.
Cerinţa ca E să fie autonomă derivă din cerinţa ca megohmetru să poată fi
utilizat şi la controlul rezistenţei de izolaţie la reţelele interioare de alimentare.
Alte cerinţe pentru megohmmetre: să fie puse rapid în funcţiune, să fie uşor de
mânuit şi să asigure operatorului protecţie împotriva electrocutării.
Modul de lucru. Mai întâi, se deconectează de sub tensiune obiectul de
încercat şi se controlează absenţa tensiunii pe obiectul dat. În acest scop,
majoritatea megohmmetrelor sunt prevăzute cu o secţiune voltmetru, selectată prin
comutatorul de game. După efectuarea măsurării, trebuie să fie descărcat obiectul
măsurat, în caz contrar există pericolul de electrocutare, mai ales când obiectul dat
are capacitate mare, ca în cazul condensatoarelor şi al cablurilor lungi.
Descărcarea se face scurcircuitând cele două armături ale obiectului cu un
conductor bine izolat.
8.9 PUNŢI NEECHILIBRATE
Acestea funcţionează conform ecuaţiei:
Rx R4
U bd = E ( − )=0, (8.46)
Rx + R2 R3 + R4
în care Rx depinde de mărimea fizică măsurabilă şi sunt pe larg utilizate la

măsurarea mărimilor neelectrice (temperaturi, forţe, cupluri etc.) De asemenea,
circuitul punte neechilibrată poate fi întâlnit la intrarea unor amplificatoare
(diferenţiale) şi detectoare sincrone (detectoare sensibile la fază).
Principalul avantaj al punţilor neechilibrate constă în aceea că oferă, la
ieşire, un semnal diferenţial, deci cu mare sensibilitate şi cu mare imunitate la
perturbaţii.
Puntea Wheatstone poate fi utilizata în regim de punte neechilibrată, figura
8.16, pentru a măsura variaţii mici ΔRx ale rezistentei Rx , faţă de o valoare de
echilibru Rx 0 . Traductorul rezistiv de valoare nominală Rx 0 este plasat în braţul 1
al punţii; în celelalte braţe există rezistenţe de precizie, unele din ele reglabile.
Iniţial, puntea este în stare de echilibru prin reglarea rezistenţelor ajustabile, cu
Rx 0 la valoarea nominală.
261
262 9 Aparate numerice şi convertoare
Modul de lucru.
Prin variaţia mărimii neelectrice de intrare se produce o modificare a valorii

rezistenţei traductorului faţă de valoarea nominală cu ± ΔRx , puntea
dezechilibrându-se la ieşire cu tensiunea ± ΔU . După amplificare, semnalul este
măsurat cu un dispozitiv magnetoelectric, gradat direct în unităţi ale mărimii
neelectrice de măsurat.
b
Rx 0
R2
ΔRx
ΔU
A
a d M
R3 R4
d
U
Figura 8.17 - Puntea simplă neechilibrată
Concluzii:
tensiunea de dezechilibru care apare la ieşirea punţii neechilibrate pentru

o variaţie ΔRx / Rx 0 a rezistenţei traductorului este proporţională cu tensiunea
sursei de alimentare;
caracteristica statică de transfer a punţii (dependenţa dintre tensiunea de
ieşire a punţii şi variaţia rezistenţei) este neliniară;
ΔRX
sensibilitatea pentru ≤ 0 ,01 .
RX 0
262
9.1 Aparate numerice şi convertoare – date generale 263
9 APARATE NUMERICE ŞI CONVERTOARE
9.1 DATE GENERALE
Definiţii şi noţiuni de bază. În prezent, se utilizează pe larg aparate de

măsurat numerice (AMN), care posedă o serie de avantaje în comparaţie cu
aparatele de măsurat analogice. Numerice se numesc aparatele, care generează
automat semnale informaţionale discrete de măsurare, ale căror indicaţii sunt
prezentate sub formă numerică. În aparatele numerice, în corespundere cu valoarea
mărimii măsurate, se creează cod, iar apoi, în corespundere cu codul, valoarea
mărimii măsurate este prezentată pe dispozitivul de afişare sub formă numerică.
Referitor la aparatele numerice, codul reprezintă semnale electrice convenţionale.
Codul poate fi transmis la dispozitivul de înregistrare numeric sau la alte
dispozitive automatizate.
Transformarea semnalelor din formă analogică în formă numerică sau invers
se numeşte conversie şi poate fi:
- conversie analog-numerică (analog-digitală) – când mărimea analogică de
intrare este transformată în formă numerică la ieşire, circuitul corespunzător
numindu-se convertor analog-numeric (CAN);
- conversie numeric-analogică (digital-analogică) – când mărimea
exprimată numeric la intrare este transformată în formă analogică la ieşire,
circuitul corespunzător numindu-se convertor numeric-analogic (CNA).
Aparatul de măsurat numeric include în sine două componente funcţionale
obligatorii: convertorul analog-numeric (CAN) şi dispozitivul de afişare numerică
a datelor (AN).
CAN generează codul în corespundere cu valoarea mărimii măsurate, iar
dispozitivul de afişare numerică a datelor le reprezintă sub formă numerică pentru
a fi citite de utilizator.
În afară de CAN, la convertoarele numerice se referă şi convertoarele
digital-numerice (CDN), destinate pentru convertirea codului în mărime analogică.
CNA este utilizat nu numai ca element al AMN şi CAN, dar şi ca dispozitiv
autonom.
În afară de CAN şi AN, ANM pot avea în componenţa lor convertoare
analogice, care conversează valoarea mărimii măsurate în altă mărime, mai
comodă pentru convertirea în cod. Ca exemplu, în calitate de convertoare
analogice pot fi divizoarele de tensiune, amplificatoarele, convertoarele ş.a.
Pentru formarea codului, mărimea continuă măsurată în ANM este
eşantionată în timp şi cuantizat după nivel.
Un semnal discret şi cuantizat se numeşte semnal numeric (digital) şi poate
fi prelucrat prin metode numerice. Transformarea semnalelor analogice în semnale
263
numerice se face prin eşantionare şi cuantizare, operaţiile formând digitizarea.

Procesul este ireversibil, deoarece prin aceste operaţii se pierde o parte din
informaţia purtată de semnalul analogic iniţial.
Eşantionarea mărimii x ( t ) continue în timp se numeşte operaţiunea de
convertire a ei în mărime discretă în timp, deci mărime a cărei valori sunt diferite
de zero şi coincid cu valorile corespunzătoare x ( t ) numai în anumite momente de
timp.
Intervalul dintre două momente de timp vecine de eşantionare se numeşte
pas de eşantionare, a cărui valoare poate fi constantă sau variabilă.
Cuantizarea după nivel a unei continui după nivel mărimi x ( t ) se numeşte
operaţiunea de conversie a ei în mărime cuantizat x k ( t ) . Valorile fixe ale mărimii
cuantizate se numesc trepte de cuantizare, iar diferenţa dintre două trepte vecine –
pas de cuantizare sau cuant.
Codul în ANM este format în corespundere cu mărimea cuantizată,
considerată egală cu valoarea mărimii măsurate. La conversarea mărimii măsurate
în mărime cuantizată are importanţă legea stabilirii egalităţii dintre mărimea
măsurată şi mărimea cuantizată (metoda identificării). Identificarea poate să se
efectueze cu apropiatul mai mare sau egal, mai mic sau egal sau cu treapta
apropiată de cuantizare.
Numărul de trepte posibile de cuantizare este determinat de ANM. De
numărul de trepte de cuantizare depinde capacitatea (numărul de semne
semnificative) ale dispozitivului de afişare numerică a datelor. De exemplu, dacă
ANM are indicaţiile maxime de 999, atunci în astfel de aparat valoarea mărimii
măsurate va fi conversată în mărime cuantizată, care are 1000 de trepte de
cuantizare.
x, A
x( t ) x kn
Δxd
xk 3
xk 2
An x k1
A1 A2 A3 t
t1 t 2 t 3 tn
Figura 9.1 - Cuantizarea după nivel şi eşantionarea în timp a valorii continue
a mărimii măsurate
264
9.1 Aparate numerice şi convertoare – date generale 265
În rezultatul cuantizării mărimii măsurate după nivel, va apărea eroarea de

eşantionare (de cuantizare), cauzată de faptul că o mulţime infinită de valori ale
mărimii măsurate sunt reflectate numai printr-un număr limitat de combinaţii de
coduri ale ANM. Apariţia erorii de eşantionare este ilustrată în figura 9.1., unde
x( t ) este curba variaţiei mărimii măsurate; A1 , A2 , ...An - ordonatele care
corespund codurilor ANM şi indicaţiilor lui la măsurarea x( t ) în momentele de
timp t1 , t 2 , ...t n şi la identificarea cu treapta apropiată de cuantizare.
După cum se vede, în majoritatea cazurilor de măsurare există diferenţă
dintre valorile codurilor de combinaţii ale ANM şi mărimile valorii măsurate în
momentele măsurărilor. Această diferenţă reprezintă eroarea absolută. La o
conversie ideală a mărimii continue măsurate în mărime cuantizată şi în cod,
eroarea obţinută este egală cu eroarea de eşantionare. Eroarea de eşantionare nu
prezintă un obstacol pentru majorarea preciziei ANM, deoarece, prin alegerea
corespunzătoare a numărului de trepte de cuantizare, eroarea de eşantionare poate
fi adusă la o valoare destul de mică.
Uneori poate apărea necesitatea restabilirii tuturor valorilor mărimii continue
măsurate după un set de valori momentane măsurate. Practic aceasta se poate
realiza cu o eroare numită eroare de aproximaţie.
Metodele de bază de conversie a valorilor mărimilor continue măsurate

în coduri. În cazul conversiei analog-digitale, are loc determinarea nivelului de
cuantizare corespunzător mărimii măsurate, deci are loc conversia valorii mărimii
măsurate continue în mărime cuantizată şi formarea codului. Conform metodei
conversiei, pot fi evidenţiate trei metode de bază.
x , xk x , xk
x , xk
x xk x
x x ki
xk 3
xk ti
xk 2
xk1
ti t t ti t
1 0 1 1 0 1 0 1
a) b) c)
Figura 9.2 - Diagramele de conversie a valorii mărimii măsurate continue
în cod:
a) metoda numărării consecutive; b) metoda aproximaţiilor consecutive;
c) metoda de enumerare.
265
Metoda numărării consecutive (figura 9.2, a) constă în compararea

consecutivă în timp a mărimii măsurate x cu mărimea cunoscută cuantizată x k ,
care variază în timp în trepte, precum fiecare treaptă corespunde pasului (treptei)
de cuantizare după nivel. Numărul de trepte pentru care are loc egalitatea
x k ( t i ) = x (cu o careva eroare) este egal cu numărul nivelului identificat de
cuantizare. În procesul comparaţiei se formează codul unitar, care corespunde
numărului treptei identificate de cuantizare. Este posibilă conversia inversă, pentru
care valoarea mărimii cunoscute este comparată cu valoarea uniform cuantizată,
funcţional dependentă de mărimea măsurată.
Metoda aproximaţiilor consecutive. În această metodă (figura 9.2, b) are
loc comparaţia consecutivă în timp a mărimii măsurate x cu mărimea cuantizată
cunoscută x k , care variază în timp în trepte după o anumită regulă. Valoarea
mărimii cunoscute, pentru care are loc egalitatea x k ( t i ) = x , corespunde
numărului treptei identificate de cuantizare. Codul format în urma acestei
operaţiuni corespunde treptei identificate.
Metoda de enumerare. În cazul acestei metode (figura 9.2, c), are loc
comparaţia simultană a valorii mărimii măsurate x cu valorile cunoscute
x k1 , x k 2 ,...x ki . , ale căror valori sunt egale cu valorile treptelor respective de
cuantizare. Valoarea cunoscută, egală cu cea măsurată x ki = x ( t i ) , ne va da
numărul treptei identificate de cuantizare, în corespundere cu care se va forma
codul.
Clasificarea AMN. În dependenţă de metoda de conversie a valorii mărimii
continue, în cod pot fi evidenţiate următoarele grupuri de ANM:
AMN de numărare consecutivă. Aceste AMN sunt bazate pe utilizarea
metodei de numărare consecutivă. Particularitatea acestor aparate constă în aceea
că mărimea măsurată este convertită, mai întâi, în cod impulso-numeric, care apoi
este convertit în alte coduri, comode pentru dirijarea cu dispozitivului de afişare
numerică şi pentru transmiterea codului în alte dispozitive.
AMN cu aproximaţii consecutive sunt bazate pe utilizarea metodei de
aproximaţii consecutive.
ANM de enumerare sunt bazate pe utilizarea metodei de enumerare.
După mărimea măsurată, AMN sunt divizate în voltmetre, frecvenţmetre,
fazmetre, ohmmetre, voltohmmetre ş.a. În dependenţă de existenţa medierii valorii
mărimii măsurate, AMN sunt divizate în dispozitive pentru măsurarea valorii
momentane şi dispozitive pentru măsurarea valorii medii pentru un anumit interval
de timp (dispozitive de integrare). În afară de acestea, toate ANM sunt divizate în
grupe după clasa de precizie, rapiditate, fiabilitate. După regimul de funcţionare,
AMN sunt divizate în aparate ciclice şi de urmărire.
266
În aparatele ciclice, întreg procesul de conversie se desfăşoară indiferent de

mărimea valorii măsurate, conform unui program stabilit, de la început până la
sfârşit. În aparatele de urmărire, procesul de conversie începe numai la devierea
mărimii măsurate de la mărimea cunoscută anterior cu o anumită creştere.
Caracterul procesului de conversie depinde de creşterea mărimii măsurate.
9.2 CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE CIRCUITELOR

DE CONVERSIE A DATELOR
Caracteristicile statice ale convertoarelor
a) Gama de variaţie a intrării sau ieşirii (domeniul de funcţionare)

reprezintă intervalul maxim de variaţie al mărimii analogice (de obicei, a tensiunii)
şi este exprimat în unităţi absolute (V, mV, mA, etc.) sau unităţi relative, ca de
exemplu în dB.
b) Caracteristica statică de conversie (caracteristica de transfer)
reprezintă dependenţa mărimii de ieşire faţă de mărimea de intrare. Pentru un
convertor CAN, caracteristica de transfer ideală este o funcţie scară (figura 9.3,a),
unde x este mărimea măsurată; N - codul de ieşire; x k1 , x k 2 ,...x k 5 - treptele de
cuantizare; Δx k - pasul de cuantizare.
n0 Uo
111 7
110 6
101 5
100 4
011 3
Δx k
010 2
001 1
x nin
000
1Δx k 2Δx k 3Δx k 4Δx k 5Δx k 000 001 010 011 100 101 110 111
a) b)
Figura 9.3- Caracteristica de transfer a unui CAN de 3 biţi (a)

şi a unui CNA de 3 biţi (b)
Pentru un convertor CNA, caracteristica de transfer este un set de puncte

dispuse pe o dreaptă (figura 9.3,b).
267
Sub un AMN ideal se subînţelege dispozitivul care efectuează identificarea

mărimii măsurate cu cea mai apropiată treaptă de cuantizare, care stabileşte ideal
momentul de egalitate dintre x k şi x . Un AMN ideal, după cum rezultă din
figură, posedă numai eroare de discretizare.
c) Rezoluţia reprezintă numărul total de niveluri de ieşire pentru un CNA
sau numărul total de coduri distincte de ieşire pentru un CAN. Rezoluţia este
exprimată în biţi, în procente din valoarea de lucru sau în număr de niveluri de
cuantificare (CAN) sau de ieşire (CNA). Pentru un CNA, rezoluţia mai exprimă
valoarea variaţiei minime a mărimii analogice de la ieşire.
Erorile statice ale convertoarelor pot fi divizate în erori de cuantizare,
precizia, eroare de gamă, de decalaj, de linearitate, de monotonie, de nivelele şi
codurile omise.
- eroarea de cuantizare este caracteristică procesului de conversie numai a
CAN. Datorită funcţiei de transfer în scară, a codificării unice a unui întreg
interval de cuantizare, apare o incertitudine de maximum, nulă la mijlocul
intervalului şi maximă la ambele capete:
εq = Ui − q ⋅ n ,
în care n este codul binar asociat intervalului de cuantizare, q este mărimea
cuantei la care se împarte intervalul de variaţie a tensiunii de intrare U in . Valoarea
absolută a erorii depinde de rezoluţia convertorului, deoarece:
U in .max − U in .min
q=
2N
- precizia – capacitatea circuitelor de conversie de a respecta strict
caracteristica de transfer ideală. Precizia are două componente: justeţe şi fidelitate.
Justeţea este capacitatea convertorului de a nu fi afectat de erori sistematice, iar
justeţea – de a nu fi afectat de erori aleatorii. Precizia absolută estimată prin erori
absolute caracterizează orice anomalie a caracteristicii de transfer reale în raport
cu cea ideală.
Precizia relativă estimată prin erori relative este influenţată de linearitatea
caracteristicii de transfer. Precizia CAN este limitată, ea fiind dependentă de
rezoluţie;
- eroarea de gamă apare la modificarea treptei caracteristicii de transfer
reale faţă de cea ideală. Eroarea de gamă poate fi estimată aplicând la intrare
valoarea maximă a mărimii de intrare şi măsurând mărimea de ieşire, ultima
corespunzând extremităţii scării;
- eroarea de decalaj constă în deplasarea caracteristicii reale faţă de cea
ideală. Această eroare poate fi estimată aplicând la intrare o mărime nulă şi
măsurând ieşirea. Diferenţa va da eroarea de decalaj.
268
Erorile de gamă şi de decalaj pot fi cauzate de variaţiile de temperatură,

umiditate sau îmbătrânire.
- linearitatea demonstrează abaterea caracteristicii de transfer a unui
convertor de la forma teoretică de dreapta. Linearitatea integrală se exprimă în
procente din domeniul de lucru sau în unităţi absolute. Ea poate fi estimată prin
următoarele metode:
- dreapta ideală care aproximează caracteristica de transfer;
- dreapta care trece prin punctele extreme ale caracteristicii.
Rezistenţa de intrare influenţează asupra puterii consumate de la obiectul
de cercetare şi, în rezultat, asupra măsurărilor. Ca influenţa să fie minimă, de
exemplu pentru voltmetre, rezistenţa de intrare este destul de mare şi atinge
valorile 1010 şi mai mare, iar la utilizarea divizorului de intrare - 10 6 − 10 7 .
Caracteristicile dinamice ale convertoarelor
a) Timpul de stabilire reprezintă viteza de răspuns a unui circuit.
Parametrul reprezintă timpul scurs de la aplicarea unei intrări treaptă ideale şi până
la obţinerea ieşirii dorite cu o aproximaţie specificată.
b) Timpul de conversie reprezintă intervalul de timp necesar unui convertor
să obţină mărimea de ieşire pentru o mărime de intrare dată. Pentru CNA acest
timp este timpul de stabilire, iar pentru CAN timpul de conversie este timpul
necesar obţinerii codului numeric corespunzător mărimii de intrare.
c) Timpul de revenire este timpul necesar unui convertor pentru a putea
opera din nou corect.
d) Rata de conversie este o măsură a vitezei convertorului şi este definită de
suma inversă a timpilor de conversie şi de revenire:
1
Rconv = .
t conv + t rev
Rata de conversie poate fi constantă pentru convertoarele cu ciclu programat,
fix sau poate fi variabilă în cazul convertoarelor cu ciclu neprogramat, variabil.
e) Timpul de conversie pe bit este timpul echivalent de generare a unui bit.
f) Viteza de variaţie a ieşirii unui convertor CNA reprezintă o caracteristică
a intervalului de timp necesar să execute un excurs dintr-un capăt în altul al
domeniului său de variaţie.
g) Erori dinamice ale convertoarelor: eroarea de stabilire, eroarea de slew-
rate, „ciupiturile” .
h) Zgomotul este principala sursă de instabilitate a funcţionării unui
convertor şi constă în suprapunerea peste mărimea analogică utilă a unei mărimi
cu variaţie aleatorie sau deterministă. Zgomotul poate fi intern, datorită
componentelor electronice, sau extern, datorită cuplajelor electrostatice,
electromagnetice sau regimurilor tranzitorii.
269
9.3 CIRCUITE FUNCŢIONALE PENTRU APARATELE

DE MĂSURAT NUMERICE
Schemele multor aparate numerice sunt alcătuite din circuite numerice

funcţionale ca: triggere, numărătoare, registre, formatoare de impulsuri,
comparatoare de tensiune, circuite de afişare. Analiza unor astfel de circuite
formează obiectul capitolului de faţă.
Triggere.
Aceste elemente cu două stări de echilibru au posibilitatea de a trece de la o
stare la alta cu ajutorul semnalului exterior. După o astfel de trecere, noua stare de
echilibru se păstrează până la momentul în care un alt semnal nu-l va schimba. În
prezent în aparatele de măsurat numerice AMN sunt utilizate aşa numitele triggere
care reprezintă circuite basculante bistabile (CBB) şi care au la ieşire două stări
stabile: 0 logic sau 1 logic, iar trecerea dintr-o stare în alta (basculare) se poate
face numai cu ajutorul unor semnale de comandă aplicate din exterior. Un circuit
basculant bistabil poate fi realizat cu elemente discrete sau cu porţi logice sau ca
structuri integrate. CBB pot fi clasificate în patru categorii, după modul în care se
realizează comanda de basculare: de tip RS; D; JK; T.
După modul de funcţionare al CBB, există două familii de bază: asincrone şi
sincrone.
În regim asincron, CBB are doar intrări de date, ale căror combinaţii
determină evoluţia stării. În regim sincron, CBB are, pe lângă intrările de date, o
intrare de tact, care determină momentul de evoluţie a stării. Majoritatea CBB
dispun de ieşiri complementare notate cu Q şi Q .
În fig.9.1 este prezentat un trigger, care are trei intrări: x0 , x1 , intrarea de
numărare NI şi două ieşiri: y0 şi y1 . La parvenirea impulsului de dirijare la
intrarea x0 , triggerul se poziţionează în starea 1, iar la parvenirea unui impuls la
intrarea x1 - în starea 0. În starea 0, la ieşirea y0 , vom avea un potenţial jos, iar la
ieşirea y1 - un înalt potenţial. În starea 1, la ieşirea y0 - un potenţial înalt, iar la
ieşirea y1 - un potenţial jos. La transmiterea unor impulsuri de dirijare la intrarea
de numărare NI, triggerul va trece dintr-o stare în alta la parvenirea fiecărui
impuls.
Numărătoare.
Numărătorul este un circuit logic secvenţial care realizează funcţia aritmetică
incrementarea (adunarea cu pasul 1), sau decrementarea (scăderea cu pasul 1).
Numărătorul este alcătuit din bistabile şi poate număra impulsurile aplicate la
intrare.
270
9.3 Circuite funcţionale pentru aparatele de măsurat numerice 271
După tipul şi modul de funcţionare, numărătoarele pot fi:

- numărătoare directe (realizează incrementarea);
- numărătoare inverse (realizează decrementarea);
- numărătoare reversibile (realizează atât incrementarea cât şi
decrementarea).
După modul de secvenţiere a numărării, numărătoarele pot fi:
- numărătoare sincrone (celulele de numărare se comutează simultan);
- numărătoare asincrone (celulele de numărare se pot comuta în momente de
timp diferite);
După codul în care se face numărarea:
- numărătoare binare;
- numărătoare binar-zecimale;
- numărătoare speciale.
Indiferent de tip, numărătoarele se realizează cu bistabile de tip T într-o
schemă corespunzătoare. Deoarece bistabilul T permite divizarea cu 2, rezultă că n
bistabile T permit realizarea a 2 n stări distincte, ceea ce înseamnă că un numărător
cu n bistabile poate număra cel mult N max = 2 n impulsuri aplicate la intrare.
Componenta 2 n se numeşte capacitatea maximă a numărătorului şi este unul dintre
parametrii acestuia. Alţi parametri sunt:
- frecvenţa maximă de tact;
- factorul de divizare.
9.4 APARATE DE MĂSURAT NUMERICE CLASICE (AMN)
Deşi se consideră că, în prezent, aparatele de măsurat numerice clasice sunt

în declin, fiind înlocuite rapid de către cele cu microprocesor, studiul lor prezintă o
importanţă deosebită pentru cunoaşterea problematicii ridicate de instrumentaţia
numerică modernă, deoarece o parte însemnată a blocurilor ce le compun şi a
metodelor de măsură utilizate sunt comune, indiferent de implementarea fizică:
clasică sau cu microprocesor. Pe de altă parte, o mare parte din instrumentaţia de
laborator şi industrială aflată în exploatare este de tip clasic, ceea ce oferă un
argument în plus acestui studiu.
Cu toată diversitatea aparatelor de măsurat numerice clasice existente în
prezent, acestea pot fi împărţite în două categorii: aparate de tip cronometru şi
aparate de tip voltmetru.
271
9.4.1 AMN CU CONVERTIREA NEMIJLOCITĂ ÎN COD

A INTERVALELOR DE TIMP
Cronometre (aparate de măsurat intervalul de timp). Intervalul de timp t x

poate fi măsurat prin calcularea numărului de impulsuri de frecvenţă constantă
f 0 = 1 / T0 , care au parvenit la contorul de impulsuri (format din numărătorul NI
de impulsuri şi componenta de afişare numerică AN) în decursul duratei de timp
tx .
Schema de sistem simplificată a AMN pentru intervalul de timp t x limitat
de către start şi stop impulsuri este prezentată în figura 9.4.
Ciclul de convertire începe cu poziţionarea la zero, deci cu stabilirea
componentei de numărare DN şi a componentei de afişare numerică AN la starea
iniţială. În acest caz, simultan, prin impulsul „Stabilirea zeroului” se stabilesc în
starea iniţială toate elementele care pot avea stări diverse (ca de exemplu,
triggerul).
Astfel de operaţiuni se execută în toate AMN cu funcţionare ciclică, care vor
fi analizate în continuare.
La parvenirea start-impulsului, triggerul TG, prin semnalul de ieşire,
deschide cheia K. Impulsurile de la generatorul de impulsuri de frecvenţă
constantă GIFC încep să parvină la intrarea DN. La momentul terminării
intervalului t x , stop-impulsul reîntoarce triggerul la starea sa iniţială, cheia K se
închide şi AN afişează numărul N de impulsuri: N = t x / T0 = t x ⋅ f 0 .
f0
GIFC K NI AN
Start-impuls cod
TG
tx stabilirea 0
Stop-impuls
Figura 9.4 - Dispozitiv pentru măsurarea intervalului de timp
Erorile caracteristice acestui dispozitiv: 1) eroarea de cuantizare,

dependentă de raportul T0 şi t x (cu cât mai mică este valoarea raportului T0 / t x ,
cu atât mai mică este eroarea de eşantionare); 2) eroarea de realizare, care depinde
272
de instabilitatea frecvenţei f 0 ; 3) eroarea cauzată de imprecizia de transmitere a

intervalului de timp la cheie.
Schema de sistem examinată stă la baza unor AMN, inclusiv a unor
dispozitive destinate pentru măsurarea defazajului, frecvenţei, tensiunii.
Fazmetre. Unghiul de defazaj ϕ x dintre tensiunile U x1 şi U x 2 se
converteşte uşor în intervalul de timp t x . De aceea schema fazmetrului se
deosebeşte de schema AMN pentru măsurarea intervalului de timp prin elementele
F1 şi F2 care formează start şi stop-impulsurile în momentul trecerii curbelor de
tensiune U x1 şi U x 2 , prin zero şi prin blocul de separare al intervalului de timp
BSIT (figura 9.5, a), care dintr-o consecutivitate de impulsuri, separă numai două
impulsuri. Intervalul de timp t x dintre aceste impulsuri (figura 9.5,b) se măsoară.
Indicaţiile aparatului:
N = t x / T0 = t x ⋅ f 0 = ϕ x ⋅ Tx ⋅ f 0 /( 2 ⋅ π ) = ϕ x ⋅ f 0 /( 2 ⋅ π ⋅ f x ),
unde Tx = 1 / f x este perioada variaţiilor tensiunilor U x1 şi U x 2 .

U x1 U x2 t
U x1 U′x1 Start-impuls U ′x1 ,U ′x 2
F1 t
U′x′1
intervalului de
Masurator
BSIT
timp
Ux2 U′x′2 U ′x′1 ,U ′x′2 t

F2 U′x2 tx
Stop-impuls
a) b)
Figura 9.5 - Schema (a) şi diagramele tensiunilor (b) blocului de separare
a intervalelor de timp
Componentele erorilor caracteristice acestui dispozitiv: 1) eroarea de

cuantizare, care depinde de raportul f x şi f 0 ; 2) eroarea de realizare, determinată
de instabilitatea f 0 ; 3) eroarea care depinde de precizia de formare şi transmitere
a intervalului de timp t x .
Neajunsul acestui fazmetru constă în aceea că, pentru determinarea
defazajului, este necesară cunoaşterea f x .
Sunt utilizate, de asemenea, fazmetre cu medierea intervalelor de timp
(figura 9.6,a), care nu posedă neajunsurile menţionate. În acest dispozitiv, lipseşte
273
blocul BSIT, dar există o a doua cheie K2, dirijată de blocul de formare a
impulsurilor de durată stabilită FIDS, care creează impulsuri de dirijare cu durată
t i = k ⋅ T0 . În timpul t i (figura 9.6,b), la intrarea NI, parvin t i / Tx pachete de
impulsuri cu frecvenţa f 0 . În fiecare pachet - a câte t x / T0 impulsuri. Deci blocul
de afişare numerică AN va afişa un număr de impulsuri:
N = t x ⋅ t i /( T0 ⋅ Tx ) = ϕ x ⋅ k /( 2 ⋅ π ).
U2 ti
FIDS
GIFC U1 U3
f0 K1 K2 NI AN
U x1
F1 U ′x1 cod
U x2 TG
F2
a)
U x1 U x 2 Tx
t
U ′x1 tx
U ′x 2 t
U1 To
t
U2 ti
t
U3
t
ti t x
N= ⋅
Tx T0
b)
Figura 9.6 - Schema (a) şi diagramele tensiunilor (b) fazmetrului cu medierea
intervalelor de timp
274
Erorile dispozitivului: 1) eroarea de cuantizare a intervalului t x cu impulsuri

de frecvenţa f 0 ; 2) eroarea de cuantizare a intervalului t i cu pachete de impulsuri
de durata Tx ; eroarea cauzată de imprecizia de creare şi transmitere a intervalelor
de timp t x şi t i .
Unul dintre astfel de fazmetre digitale este fazmetrul F5126 cu diapazonul de
măsurare 0-3590 pentru o eroare admisă ± 0 ,3% şi o bandă de frecvenţă
1− 150 MHz .
Periodmetre. Aceste dispozitive se deosebesc de ANM pentru măsurarea
intervalelor de timp prin existenţa blocului de separare a intervalului de timp care
creează start şi stop-impulsuri pentru un interval de timp t x = n ⋅ Tx , unde Tx este
perioada tensiunii măsurate U x ; n = 1,2 ,3 ,.. - un număr întreg. Indicaţiile
dispozitivului de citire:
N = t x / T0 = Tx ⋅ n / T0 = n ⋅ f 0 / f x .
Componentele erorilor dispozitivului: 1) eroarea de cuantizare, dependentă
de raportul f x şi f 0 ; 2) eroarea de realizare influenţată de instabilitatea f 0 ;
3) eroarea cauzată de imprecizia de creare şi transmitere a intervalului t x .
Voltmetre timp-impuls. În aceste voltmetre (figura 9.7, a şi b) tensiunea
măsurată U x prealabil se convertează în intervalul de timp t x prin compararea
U x cu tensiunea liniar-variabilă U k . La lansarea dispozitivului, de către start-
impulsul în momentul de timp t1 (va funcţiona trigerul TG, care va deschide cheia
K şi va porni generatorul de tensiune liniar-variabilă GTLV. Tensiunea U k la
ieşirea generatorului GTLV începe să varieze conform legii liniare şi la intrarea
NI sunt transmise impulsuri de cuantizare. În momentul t 2 pentru U k = U x
blocul de comparaţie BC prin stop-impulsul transmis prin trigerul şi cheie
întrerupe transmiterea impulsurilor în NI. Astfel, pentru durata de timp
t x = t 2 − t1 = U x / k (unde k – este coeficientul care caracterizează viteza de
variaţie a tensiunii U k ) la intrarea NI vor parveni un număr de impulsuri:
N = t x / T0 = U x ⋅ f 0 / k .
Componentele erorilor dispozitivelor: 1) eroarea de eşantionare, care
depinde de raportul t x / T0 ; 2) eroarea de realizare cauzată de instabilitatea f 0 ; 3)
eroarea de la existenţa pragului de funcţionare a dispozitivului de comparaţie; 4)
eroarea cauzată de neliniaritatea şi instabilitatea curbei de tensiune liniar-variabile,
deci de la variaţiei k ; această componentă practic determină precizia acestor
voltmetre.
275
Ux
Ux Uk f0 Ux
BC GTLV GIFC K NI AN Uk
t
cod t1 t2
start − stop −
TG impuls impuls t
stop − impuls start − impuls tx
a) b)
Figura 9.7 - Schema (a) şi diagramele (b) tensiunilor voltmetrului de tip
timp-impuls
În prezent, pentru ANM de tip timp-impuls eroarea este redusă până la

± 0 ,05% . Indicaţiile acestor ANM sunt determinate de către mărimea momentană
a semnalului de intrare, de aceea aceste ANM sunt sensibile la zgomote.
Voltmetre de integrare. În aceste aparate, tensiunea măsurată U x , mai
întâi este integrată pentru un anumit interval de timp t i , deci este convertită în
tensiune proporţională la ieşirea integratorului U in (figura 9.8,a). Apoi, la al doilea
pas, tensiunea U i este convertită într-un interval de timp proporţional t x prin
stabilirea integratorului în starea iniţială cu viteză constantă.
Schema de sistem a dispozitivului este prezentată în figura 9.8,b.
Dispozitivul conţine integratorul – IN – bloc, a cărui tensiune de ieşire U i este
proporţională cu integrala de timp, în funcţie de tensiunea de intrare. În starea
iniţială, cheile K, K1, K2 sunt închise (K1 şi K2 – chei analogice).
Ciclul de măsurare începe cu comanda „START” în momentul de timp t1 , în
acest caz, blocul de dirijare BD comutează triggerul TG1, deschizând cheia K1.
Tensiunea la intrarea integratorului IN începe să se majoreze conform legii
t
U i = k ⋅ ∫ U x dt . Peste un interval de timp t i (în momentul de timp t 2 ), când
0
ti
tensiunea U i = k ⋅ ∫ U x dt , elementul EE, prin intermediul triggerelor TG1 şi TG2,

0
respectiv, vor închide cheile K1 şi K 2 . În acest caz, la intrarea IN, în locul U x va

fi depusă tensiunea U 0 . În acelaşi timp, în momentul t 2 , blocul de dirijare BD,
prin triggerul TG3, va deschide cheia K şi, la intrarea blocului de numărare a
impulsurilor NI, vor începe să parvină impulsuri de frecvenţă f 0 . În momentul t 3 ,
când U i = U r = 0 , blocul de comparaţie BC va închide cheia K2 (prin intermediul
276
triggerului TG2) şi K (prin intermediul TG3) şi astfel va înceta parvenirea

impulsurilor la blocul de afişare numerică AN.
Ux Ui
K1 IN BC
Ub = 0
− U0
K2 Ui
TG1 TG2 TG3

cod t1 t2 t3 t
START t t
BD GIFC K NI AN i x
a) b)
Figura 9.8 - Schema (a) şi diagrama tensiunilor (b) voltmetrului de integrare
în două trepte
Timpul t x de parvenire a impulsurilor la intrarea DN se determină conform

condiţiei:
ti tx ti
U i = k ⋅ ∫ U x dt = k ⋅ ∫ U o dt sau k ⋅ ∫ U x dt = k ⋅ t i ⋅ U x .med = k ⋅ t x ⋅ U 0 .
0 0 0
De unde rezultă:
ti
t x = ∫ U x dt / U 0 = U x ,med ⋅ t i / U 0 ,
0
unde U x ,med este tensiunea de intrare, valoare medie, pentru intervalul de

timp t i . Astfel, numărul de impulsuri, înregistrate de către DC în decursul t x ,
N = t x / T0 = U x ,med ⋅ t i /( U 0 ⋅ T0 ).
Voltmetrele integratoare se utilizează pe larg din următoarele motive:

stabilitatea înaltă la zgomote de la curenţi alternativi.
Dacă la semnalul informaţional de măsurare se suprapune un semnal –
zgomot sinusoidal U z cu frecvenţa f z , atunci pentru t i = n / f z n = 1,2 ,3 ,.. )
influenţa zgomotului asupra rezultatului de măsurare se exclude.
ti
Aceasta se explică prin ∫ U dt = 0 . De obicei,

0
z t i se alege ţinând cont de
influenţa zgomotelor cu frecvenţa multiplă la 50 (50, 100 Hz ş.a.).
277
Părţile componente ale erorilor voltmetrului:

1) eroarea de eşantionare a intervalului t x , cauzată de către impulsurile de
eşantionare;
2) eroarea cauzată de existenţa pragului de sensibilitate a dispozitivului de
comparaţie DC;
3) eroarea cauzată de instabilitatea T0 , t i ,U 0 ;
4) eroarea cauzată de influenţa parametrilor reziduali ai cheilor analogice K1
şi K2.
Influenţa T0 şi t i este exclusă, dacă se îndeplineşte condiţia t i = c ⋅ T0 , unde
c = const . Aceasta se efectuează prin formarea intervalului de timp t i cu ajutorul
impulsurilor generatorului GIFS. Voltmetrele de acest tip posedă erori de până la
± 0 ,005% .
Avantajul voltmetrelor de integrare constă în înalta imunitate la zgomote.
Principiul de funcţionare asigură voltmetrelor de integrare un coeficient de
compensare a zgomotului normal aproximativ 40 dB la devierea frecvenţei
zgomotului de la valoarea nominală cu ± 1% . Voltmetrele de integrare se fabrică,
de regulă, cu mai multe limite de măsurare, cu display cu afişare a 3-7 numere
semnificative. Aceste voltmetre sunt cele mai sensibile. Sunt cunoscute voltmetre
de integrare, la care o unitate a rangului minim de afişare corespunde 0,1 μV .
Neajunsul voltmetrului de integrare – construcţia compusă.

A FRECVENŢEI
Frecvenţmetre. Principiul de funcţionare al aparatului (figura 9.9) este bazat
pe numărarea impulsurilor cu frecvenţa f x pentru intervalul de timp t i .
Generatorul de impulsuri de durată stabilită GIDS prin triggerul TG deschide
cheia K pentru intervalul de timp t i . În acest timp, impulsurile de frecvenţă f x ,
formate de formatorul F, vor parveni la intrarea numărătorului de impulsuri NI
într-un număr N = t i / Tx = t i ⋅ f x .
Componentele erorilor dispozitivului:
1) eroarea de cuantizare, care depinde de raportul Tx / t i ;
2) eroarea cauzată de imprecizia de formare a t i .
Sunt produse diverse tipuri de frecvenţmetre. În calitate de exemplu vom
indica caracteristicile frecvenţmetrului-cronometrului de tip F5041, destinat pentru
278
9.4.2 AMN cu convertirea nemijlocită în cod a frecvenţei 279
măsurarea oscilaţiilor electrice de la 0,1 Hz până la 10 MHz, a perioadelor în

diapazonul de frecvenţe de la 0,1 Hz până la 1 MHz, a duratei impulsurilor de la
1 μs până la 1s, a intervalelor de timp de la 10 μs până la 10 4 s, raportul
frecvenţelor de la 1 : 1 până la 106 : 1 , pentru numărarea impulsurilor electrice.
Eroarea de măsurare a frecvenţei δ = ± [ δ 0 + 1 /( t x ⋅ t i ] ⋅100% , unde δ 0 = 10 −7 -
instabilitatea frecvenţei GIFS pe parcursul a 10 zile, cu ajutorul căruia se formează
ti .
fx
F K NI AN
cod
TG
GIDS START
Figura 9.9 - Schema frecvenţmetrului numeric
Voltmetrele de integrare (de frecvenţă). În aceste dispozitive, tensiunea

măsurată U x este preventiv convertită în frecvenţa impulsurilor f x = k ⋅ U x , unde
k este coeficientul de convertire. Apoi această frecvenţă este măsurată conform
schemei din figura 9.9.
În caz general, indicaţiile voltmetrului de integrare vor fi:
ti ti
N = ∫ f x dt = ∫ k ⋅ U x ⋅ dt = k ⋅ t i ⋅ U x .med .
0 0
Indicaţiile dispozitivului vor fi proporţionale mediei U x pentru durata de

timp t i . Dacă t i este multiplă perioadei zgomotului Tz , atunci influenţa
zgomotului poate fi neglijată.
În afară de erorile caracteristice pentru măsurătorul de frecvenţă, acestui
dispozitiv îi sunt caracteristice eroarea de instabilitate a coeficientului de
convertire k şi eroarea de influenţă a zgomotului periodic la încălcarea
multiplicităţii Tz şi t i . La momentul actual, eroarea în astfel de dispozitive poate fi
redusă până la ± 0 ,01% .
279

DE TENSIUNE DE CURENT CONTINUU
Voltmetre (ciclice). În aceste aparate, tensiunea măsurată U x mai întâi se

convertează în cod numeric de impulsuri prin compararea U x cu tensiunea
cunoscută U k , care creşte în timp sub formă de trepte, precum fiecare treaptă
corespunde pasului de cuantizare. figura 9.10, a.
Ux Uk
BC GTLT K GI NI AN
cod
TG
Stop − Im puls Start − impuls
a)
Ux
Ux
ΔU k
Uk t
b)
Figura 9.10 - Schema (a) şi diagrama tensiunilor (b) voltmetrului de tip ciclic
Codul numeric de impulsuri este egal cu numărul de trepte U k , pentru care

are loc egalitatea U k = U x . Schema de sistem este prezentată în figura 9.10,b,
unde GTLT – generatorul de tensiune liniară în trepte. Tensiunea U k la ieşirea
GTLT variază sub acţiunea impulsurilor care parvin la intrarea lui.
La transmiterea unui impuls de pornire, triggerul TG se basculează şi, prin
semnalul său de ieşire, deschide cheia K. Impulsurile de la generatorul de
impulsuri GI încep să parvină prin intermediul cheii K la intrarea generatorului
GTLT şi NI. Tensiunea U k la intrarea generatorului GTLT începe să se majoreze
conform legii lineare în trepte (figura 9.10,b). La U k = U x (cu eroare) blocul de
comparaţie BC transmite un stop-impuls, care readuce triggerul la starea sa
iniţială. Triggerul închide cheia K şi prin aceasta se întrerupe transmiterea
280
9.4.3 AMN cu convertirea nemijlocită în cod de tensiune de curent continuu 281
impulsurilor la intrarea generatoarelor GTLT şi NI. Deci la dispozitivul de citire

se va înregistra:
N = U k / ΔU k = U x / ΔU k .
Componentele erorilor dispozitivului: 1) eroarea de discretizare, care

depinde de numărul de trepte ale tensiunii U k în momentul egalităţii U k = U x ;
2) eroarea de realizare, cauzată de instabilitatea şi de diferenţa treptelor
ΔU k ;
3) eroarea cauzată de pragul de sensibilitate a dispozitivului de comparaţie.
Neajunsul acestor voltmetre – viteza de reacţie redusă, din care cauză la
momentul actual astfel de voltmetre se utilizează rar.
Voltmetre (Servo) (figura 9.11,a). În acest aparat, este utilizat blocul de
comparaţie BC, care pentru U k < U x transmite impulsul 1 care deschide cheia K1 ,
iar la U k > U x transmite impulsul 2, care deschide cheia K 2 , iar la
U k = U x impulsuri nu transmite şi ambele chei sunt închise; GRTLT - generator
reversiv de tensiune liniară în trepte.
La conectarea U x , în momentul t1 (figura 9.11,b) se deschide cheia K1 ,
impulsurile de la generatorul de impulsuri GI încep să parvină la intrarea I.1 a
generatorului GRTLT şi la intrarea blocului reversiv de numărare BRN; tensiunea
U k începe să crească.
BNR AN
cod
Ux Uk K1
BC GRTLT I .1 GI
impuls 1 I .2
K2
impuls 2
a)
Ux
ΔU k
Ux
Uk
t
t1 t2 t3 t4 t5 t6
b)
Figura 9.11- Schema (a) şi diagrama tensiunilor (b) voltmetrului de tip Servo
281
La U k1 = U x1 , în momentul t 2 , cheia K1 se închide şi pe afişajul numeric

AN se va afişa valoarea: N 1 = U k1 / ΔU k = U x1 / ΔU k .
În momentul t 3 , tensiunea de intrare devine egală cu U x 2 , ceea ce din nou
contribuie la inegalitatea U k < U x , la majorarea tensiunii U k până la U k 2 = U x 2
în momentul de timp t4 şi la stabilirea pe AN a indicaţiilor
N 2 = U k 2 / ΔU k = U x 2 / ΔU k .
Dacă în momentul t 5 tensiunea U x se va micşora, atunci blocul de
comparaţie BC va conecta cheia K 2 şi tensiunea U k va începe să se micşoreze
până la U k 3 = U x 3 . În momentul t 6 , indicaţiile AN vor fi egale cu
N 3 = U k 3 / ΔU k = U x 3 / ΔU k .
Astfel, aparatul permanent urmăreşte după variaţiile mărimii de intrare, şi
aceasta este avantajul lui. Neajunsul – viteza de reacţie redusă în cazul unor
variaţii mari ale mărimii măsurate.
Eroarea dispozitivului are aceleaşi componente ca şi eroarea voltmetrului
ciclic.

A DEPLASĂRII
Dispozitiv de măsurat a deplasarea. În acest dispozitiv (figura 9.12, a),

mărimea măsurată – deplasarea Lx acţionează asupra blocului de cuantizare BQ,
care convertează deplasarea într-un număr proporţional de impulsuri N = k ⋅ Lx .
Impulsurile sunt numărate de către numărătorul de impulsuri NI şi sunt afişate pe
afişaj numeric AN.
L FE
R
Lx N αx N = k ⋅α
BQ NI AN A
D
cod
a) b)
Figura 9.12 - Schema (a) şi blocul de cuantizare (b) al ANM
de măsurat deplasarea
282
În figura 9.12,b este prezentată schema dispozitivului de cuantizare pentru

deplasarea unghiulară α x . La rotirea axului A sub un unghi α x , discul D
modulează fluxul luminos al lămpii L. Sub acţiunea acestui flux, fotoelementul FE
generează la ieşire impulsuri, ale căror număr este proporţional α x .
Componentele erorii dispozitivului: 1) eroarea de discretizare, dependentă de
numărul de dinţi ai discului; 2) eroarea de realizare, cauzată de imprecizia
fabricării dinţilor (de incertitudinea coeficientului k şi impreciziei de aranjare a
discului.
K1
BQ BDD NR AN
cod
K2
Figura 9.13 - ANM pentru măsurarea deplasării cu schimbarea direcţiei
Dacă deplasarea poate schimba semnul, atunci aparatul trebuie să fie

suplimentat cu blocul de determinare a direcţiei de deplasare. În acest caz, schema
(figura 9.13) posedă un numărător reversiv NR, cheile K1 şi K 2 , dirijate de
blocul de determinare a direcţiei BDD.
9.4.5 AMN CU APROXIMAŢIE SUCCESIVĂ
Prin utilizarea metodei de aproximaţii succesive pentru convertirea valorii

continue, în cod sunt cunoscute AMN pentru măsurarea tensiunilor continue,
tensiunilor alternative, amplitudinilor impulsurilor, rezistenţelor, frecvenţei,
valorilor mărimilor neelectrice ş.a. Cea mai largă răspândire o au AMN cu
schema structurală închisă cu funcţionare ciclică.
Voltmetrele (cod-impuls). Tensiunea măsurată (figura 9.14) parvine la
divizorul de tensiune de intrare DI, comutat manual sau automat. În cazul
tensiunilor măsurate de valori mici, la intrare se va utiliza un amplificator. De la
ieşirea divizorului DI, tensiunea U ′x = k ⋅ U x (unde k este coeficientul de divizare
a divizorului) este depusă la dispozitivul de comparaţie DC. La a doua intrare a
BC este depusă tensiunea de comparaţie U k , obţinută de la convertorul digital-
analogic CDA. Dispozitivul de comparaţie, în dependenţă de semnul diferenţei
283
U x − U k , transmite semnalul corespunzător la blocul de dirijare BD. Acest

dispozitiv, în aparatele cu stabilirea în regim automat a limitelor de măsurare şi
indicarea polarităţii în dependenţă de semnalele primite, acţionează asupra
divizorului DО, comutând diapazonul la dispozitivul care indică polaritatea
tensiunii de intrare şi asupra CDA. Sub acţiunea blocului BD, tensiunea U k se va
modifica în trepte, în corespundere cu codul ales până la momentul în care nu se
va obţine egalitatea U k = U ′x = k ⋅ U x . În acelaşi timp, blocul de dirijare BD va
forma codul pentru blocul de afişare AN şi pentru transmiterea la ieşire.
Pentru a demonstra funcţionarea blocului de dirijare BD, vom examina
schema CAD (figura 9.15), unde DIT – distribuitor al impulsurilor de tact, care
generează pe rând impulsuri la n+2 ieşiri sub acţiunea impulsurilor generatorului
de impulsuri de tact GIT; CDA – convertor digital-analogic, care funcţionează
conform codului binar. Dispozitivul de comparaţie DC transmite semnal care
deschide cheile K1 , K 2 , ..., K n pentru U k > U x ; pentru U k ≤ U x , cheile vor
rămâne închise.
Ux U ′x Ux
DI BC CDA
BD AN
cod
Figura 9.14 - Schema de sistem simplificată a voltmetrului de tip cod-impuls
Printr-un impuls de pornire, triggerul TG se basculează şi deschide cheia K.

Impulsurile de la generatorul GIT încep să parvină la intrarea distribuitorului DIT,
care creează impuls la prima intrare. Sub acţiunea acestui impuls, triggerul TG1 se
basculează. Triggerul TG1 acţionează CDA, la a cărui ieşire apare tensiunea
U k1 = 2 n −1 ⋅ ΔU k , unde ΔU k este tensiunea egală cu pasul de cuantizare. Dacă
U k1 > U x , atunci DC va transmite semnal, care va deschide cheile K1 − K n . La
următorul pas al distribuitorului DIT, va apărea impuls la a doua ieşire. Acest
impuls prin cheia K1 va reîntoarce triggerul TG1 în starea iniţială, deconectând
prima treaptă de tensiune U k1 şi răsturnând triggerul TG2 . Ultimul acţionează
asupra CDA, la a cărui ieşire va apărea următoarea treaptă U k 2 = 2 n − 2 ⋅ ΔU k . Dacă
U k 2 ≤ U x , atunci cheile K1 − K n vor fi închise şi la următorul pas DIT impulsul
284
de la a treia intrare nu va putea să restabilească triggerul TG2 în starea iniţială, dar

va răsturna triggerul TG3 , conectând următoarea treaptă de tensiune U k . După
acest pas, la ieşirea CDA va fi tensiunea U k 3 = 2 n − 2 ⋅ ΔU k + 2 n −3 ⋅ ΔU k , care se va
compara cu U x ş.a.m.d.
Astfel, la sfârşitul ciclului de măsurare, la ieşirea CDA, va fi atribuită
tensiunea U k , cea mai apropiată după valoare de U x . Acestei valori U k şi,
respectiv, şi U x va corespunde o anumită combinaţie de triggere răsturnate.
Potenţialele de ieşire a acestor triggere vor forma codul de ieşire. La (n+2)
pasuri, impulsul distribuitorului va reîntoarce triggerul TG în starea iniţială şi cu
aceasta ciclul de convertire se va sfârşi. Figura 9.16. demonstrează formarea U k şi
a codului binar paralel 01001 la măsurarea U x .
Componentele erorilor: 1) eroarea de discretizare, determinată de numărul de
grad al codului; 2) eroarea de realizare, dependentă de CNA; 3) eroarea cauzată de
eroarea divizorului de intrare; 4) eroarea de existenţă a pragului de sensibilitate a
blocului de comparaţie BC;
Aceste aparate au o precizie înaltă de ± 0 ,001% şi se poate obţine o viteză
de reacţie înaltă. Însă pentru compensarea zgomotului ele sunt dotate cu filtre, ceea
ce reduce esenţial rapiditatea acestora.
Aducere Im puls de pornire

la "0"
TG
DIT
n +1
n+2
GIT K 1 2 3
n
K1 K2 K3 Kn
TG1 TG2 TG3 TGn
cod
U TG1 U TG 2 U TG 3 U TGn
Ux Uk
BC CAN
Figura 9.15 - Schema convertorului analogo-numeric de tip cod-impuls
285
GIT
1 2 3 4 5 6
t
Uk 16
16
14
8+ 4
12
8+2
10 8 +1
8
8
6
4
2 t
U TG1
U TG1
0 t
U TG 2 1
t
U TG 3
0 t
U TG 4
0 t
U TG 5 1
t
Figura 9.16 - Diagrama tensiunilor care prezintă crearea codului binar
Voltmetre de curent alternativ. Voltmetre pentru valori momentane.
În prezent, voltmetre de curent alternativ sunt produse atât cu comparaţia

nemijlocită a tensiunii măsurate cu tensiunea cunoscută, precum şi cu convertirea
intermediară a tensiunii alternative în tensiune de curent continuu.
Voltmetrele cu compararea tensiunii alternative U x cu tensiunea cunoscută
de curent continuu U k oferă indicaţiile valorilor de amplitudine U x . În aceste
dispozitive, tensiunea U k variază în corespundere cu codul selectat până la acel
moment, când ea nu va deveni egală cu valoarea de amplitudine U x . Procesul de
comparaţie poate dura câteva perioade.
286
În prezent, cea mai largă utilizare o au voltmetrele cu convertire intermediară

a tensiunii de curent alternativ în tensiune continuă, măsurată cu voltmetru digital
pentru curent continuu. În aceste voltmetre, tensiunea măsurată este transformată
în tensiune continuă proporţională cu valoarea medie sau valoarea de amplitudine,
sau valoarea eficace, în dependenţă de tipul convertorului utilizat.
Caracteristicile principale a acestor voltmetre, practic, sunt determinate de
proprietăţile convertoarelor. Sunt cunoscute convertoare cu eroare ce nu depăşeşte
± 0 ,01% , precum şi convertoare cu diapazonul de sus al frecvenţei de 30 MHz,
dar cu eroare mare.
Pentru măsurarea amplitudinii impulsurilor periodice sunt utilizate voltmetre
în care se compară amplitudinea impulsurilor cu tensiunea continuă cunoscută. Se
utilizează, de asemenea, voltmetre cu convertirea preventivă a amplitudinii
impulsurilor în tensiune de curent continuu.
În calitate de exemplu poate fi adus voltmetrul de tip F4850, destinat pentru
măsurarea valorii medii pătratice a tensiunii alternative în banda frecvenţilor de
sunet.
Ohmmetre. Ohmmetrele sunt fabricate sau prin utilizarea schemei de punte,
sau cu convertor al rezistenţei măsurate în tensiune de curent continuu.
În schema ohmmetrului de tip punte (figura 9.17) este prevăzut blocul de
dirijare BD, care, conform programului stabilit în corespundere cu semnalele
organului de nul ON. conectează rezistoarele din braţul Ra şi echilibrează puntea.
În acest caz se formează codul. Blocul de dirijare BD reglează în mod automat
limita de măsurare a punţii (cu rezistorul Rb ) şi, în dependenţă de limita
măsurărilor, modifică poziţia virgulei şi semnul unităţii de măsură ( Ω , kΩ , MΩ )
pe dispozitivul de afişare.
b
Ra Rc
a c ON BD AN
cod
Rb Rx
d
Figura 9.17 - Ohmmetru numeric de tip punte

287
Componentele erorii ohmmetrelor de tip punte:

1) eroarea de discretizare;
2) eroarea de realizare care depinde de rezistenţa rezistoarelor, precum şi de
calitatea cheilor care comutează rezistenţele;
3) eroarea cauzată de existenţa pragului de sensibilitate a organului de zero.
Precizia ohmmetrelor cu convertoare depinde de precizia convertorului. La
momentul actual, sunt cunoscute ohmmetre cu eroarea ± 0 ,01% .
În calitate de exemplu vom indica puntea de tip „Щ-34” produsă pentru
măsurarea rezistenţei la curent continuu în limitele de la 10 −3 ÷ 109 Ohm.
9.4.6 CONTOARE DIGITALE DE ENERGIE ELECTRICĂ

Topologia constructivă
Contorul de energie electrică de inducţie, construcţie electromecanică,

elaborat de Ferrarius în 1884, până la momentul ocupă o poziţie dominantă în
sistemul de evidenţă a consumului de energie electrică. În rezultatul producerii a
unor contoare în decursul unui secol, în cantităţi enorme, construcţia lor şi
tehnologia de producţie au fost cizelate în cele mai mici detalii. La momentul
actual, acesta reprezintă un dispozitiv modern, posedând un termen lung de
exploatare şi cost redus. Însă contoarele de inducţie au, în unele cazuri, o precizie
joasă şi posibilităţi funcţionale limitate, ceea ce se reflectă deja asupra creării celor
mai simple sisteme bitarifare sau asupra organizării achiziţiei datelor de consum la
distanţă. Dezvoltarea intensivă a sistemelor automatizate de evidenţă a consumului
de energie electrică, introducerea sistemului multitarifar şi a plăţii anterioare au
pus sarcina creării unui nou dispozitiv pentru măsurarea consumului de energie
electrică – a contorului digital, compatibil cu alte elemente ale sistemului de
evidenţă şi care posedă şi o precizie net superioară.
Din cauza preţului ridicat, valorificarea pieţei a început cu producerea
contoarelor digitale trifazate cu transformare pentru sistemele electroenergetice.
Apoi au apărut contoarele digitale trifazate de conectare directă pentru instalaţiile
0,4 kV. Anii 90 ai secolului trecut s-au caracterizat prin dezvoltarea intensivă şi
producerea contoarelor digitale monofazate pentru utilizare în casele şi clădirile de
locuit.
Dacă primele elaborări ale contoarelor digitale se efectuau pe baza
elementelor discrete şi aveau scheme compuse cu un număr mare de elemente,
majoritatea contoarelor moderne utilizează scheme integrale speciale pentru
convertirea puterii, posedă o topologie relativ simplă şi, din această cauza, o
fiabilitate înaltă. Ca exemplu, contorul digital „ЦЭ-6807М”, produs la uzina din
Mîtisci (Rusia), conţine un transformator de curent, un bloc de alimentare simplu
cu balast capacitiv, o singură schemă integrală de convertire a puterii, la a cărei
288
ieşire sunt conectate înfăşurările motorului pas cu pas al dispozitivului de indicaţii

şi al dispozitivului de transmisie principal.
Analiza soluţiilor schemotehnice utilizate în contoarele digitale, produse de
diferiţi producători, permite de a trage următoarele concluzii:
1. În timpul actual, în calitate de convertor de măsurare a curentului sunt
utilizate transformatoare de curent cu miez feromagnetic închis, transreactoare
(transformatoare cu ecartament aerian), şunturi şi convertoare de putere în baza
efectului Holl. Uzinele din ţările CSI utilizează transformatoare de curent cu miez
magnetic din fier amorf, deoarece permeabilitatea magnetică înaltă a acestuia
asigură o eroare unghiulară redusă. În legătură cu aceea că, pentru contoarele cu
conectare directă, normele EN-1036 limitează eroarea în prezenţa componentei
constante în circuitul de curent, firmele producătoare europene utilizează
transformatoare de curent numai în contoarele cu conectare prin intermediul
transformatoarelor de curent, precum miezul magnetic este realizat din aliaje
feromagnetice. Aceasta se datorează faptului că fierul amorf posedă efectul de
îmbătrânire, care se evidenţiază prin reducerea permeabilităţii magnetice. De
menţionat că, în contoarele cu clasa de precizie 0,2, pentru micşorarea erorii
unghiulare sunt utilizate scheme cu compensare electronică a curentului de
magnetizare, sau sunt introduse corecţii determinate la etalonarea contoarelor şi de
care se ţine cont automat la nivel de program la funcţionarea contorului. În
contoarele trifazate de conectare directă, firmele europene utilizează sau
transreactoare, sau convertoare în baza efectului Holl. Deşi transreactoarele sunt
mai simple din punct de vedere constructiv, dezavantajul lor constă în necesitatea
concentrării suplimentare a semnalului de ieşire cu ajutorul integratorului de
precizie.
Pentru contoarele monofazate, în ultimul timp, tot mai frecvent au început a
fi utilizate şunturi de putere redusă cu rezistenţa de aproximativ 1 mΩ . La
contoarele trifazate, utilizarea lor este limitată din cauza dificultăţilor de asigurare
a izolării galvanice a circuitelor de curent. În afară de aceasta, utilizarea şunturilor
ţine de necesitatea utilizării unui utilaj tehnologic special. Dacă de comparat
diverse construcţii ale contoarelor în dependenţă de preţul lor, atunci cea mai
optimă variantă pentru contoarele monofazate reprezintă utilizarea şuntului în
ansamblu cu schema integrală de convertire a puterii, care poate funcţiona de la
semnale de intrare de nivel redus, aproximativ 50 μV . Dezvoltarea
microelectronicii permite de a prognoza elaborarea şi producerea contoarelor
anume în această direcţie.
2. În timpul actual, majoritatea producătorilor pentru convertirea semnalelor
de intrare de curent şi tensiune în frecvenţă proporţională cu puterea activă,
utilizează scheme integrale speciale. În ţările CSI, o răspândire largă o au
schemele integrale de tip KP1095ПП1 şi UA01 ПС. În KP1095ПП1 este utilizat
289
principiul timp-impuls de înmulţire în baza modulatoarelor delta-sigma. Ea posedă

caracteristic metrologice satisfăcătoare şi, în baza ei, pot fi produse contoare de
clasa 0,5, iar în cazul unei selecţii – de clasa 0,2. Dezavantajele ei: consum majorat
7-10 mA şi lipsa ieşirii modulului de putere.
Schema integrală UA01 ПС posedă un amplificator analogic care
funcţionează pe principiul logaritm-antilogaritm şi necesită alimentare bipolară.
Pentru acest principiu de amplificare este caracteristică o reacţie redusă.
3. Producătorii primelor modele de contoare digitale au fost nevoiţi să
utilizeze scheme compuse ale surselor de alimentare, care conţineau
transformatoare de înaltă tensiune, stabilizatoare şi filtre pentru asigurarea
compatibilităţii electromagnetice. Şi numai în unele cazuri puteau fi utilizate
scheme mai simple ale surselor de alimentare cu balast capacitiv. Standardele noi
au admis majorarea consumului de putere totală până la 10 VA, dar au introdus
limitare după putere activă în circuitul de tensiune nu mai mare de 2W. În legătură
cu aceasta, se observă tendinţa de a refuza la blocuri de alimentare cu convertire
de înaltă frecvenţă şi în cazul contoarelor compuse.
4. Practica mondială ne demonstrează că în contoarele simple, de utilizare în
uz casnic sunt utilizate dispozitive de contorizare electromecanice, care posedă
flash-memorie. Însă la un preţ neînsemnat ele sunt sensibile la câmpurile
magnetice puternice şi nu întotdeauna posedă fiabilitate înaltă, iar proprietăţile lor
funcţionale sunt limitate. De aceea, în contoarele compuse multitarifare, cu
afişarea informaţiei suplimentare, la toate sunt utilizate display-uri pe cristale
lichide, care posedă unele neajunsuri. În afară de preţul înalt al acestor elemente,
ele au un termen limitat de utilizare 10-12 ani şi în unele cazuri nu asigură
diapazonul de temperatură necesar. Alte metode de afişare (pe matrice de tip LED,
luminescente ş.a.) nu au găsit o largă răspândire din cauza unor probleme de
compatibilitate cu alte elemente ale schemei.
5. La momentul actual se poate confirma că, cu ajutorul unor contoare
digitale, s-a reuşit soluţionarea problemei de asigurare a preciziei necesare a
consumului de energie electrică, mai ales în zonele de sarcini mici şi lărgirea până
la 100A a diapazonului dinamic de măsurare pentru contoarele de conectare
directă. Conform unor date, contoarele digitale monofazate permit de a lichida
scăparea evidenţei a circa 10-15% de energie electrică consumată. Contoarele
digitale au demonstrat eficacitatea lor la construirea în baza lor a sistemelor
automatizate de evidenţă şi control.
Astfel, dezvoltarea de mai departe a contoarelor digitale poate fi prognozată
în următoarele direcţii:
- crearea contoarelor cu protecţie majorată contra furturilor de energie
electrică, până la autodeconectarea la depistarea conectării ilicite;
290
- crearea contoarelor cu limitarea consumului ce depăşeşte o anumită

valoare;
- crearea contoarelor cu dispozitiv incorporat de monitorizare a parametrilor
de calitate ai energiei electrice;
- crearea contoarelor care au noduri de legătură şi permit transmiterea şi
recepţia informaţiei prin reţeaua de curent 0,4 kV.
Referitor la contoarele digitale de energie, avantajele ce ţin de trecerea la
dirijarea lor în baza utilizării microprocesoarelor se pot concluziona în felul
următor:
În contoarele digitale e posibilă atingerea oricărei clase de precizie, în cazul
alegerii bazei de elemente corespunzătoare şi a algoritmului de prelucrare a
informaţiei. Lipsa elementelor mecanice majorează fiabilitatea contorului.
Prelucrarea informaţiei analogice sub formă digitală permite simultan de a
determina atât energia activă, cât şi energia reactivă, ceea ce devine important la
evidenţa distribuţiei energiei electrice în reţelele trifazate.
Apare posibilitatea creării contoarelor multitarifare. La funcţionarea a unui
contor, valoarea energiei înregistrate va fi înscrisă în memoria de acumulare a
tarifului curent. Selectarea tarifului curent se efectuează în regim automat. De
exemplu, tariful „de înlesnire” poate fi stabilit pentru timpul de noapte sau pentru
zilele de sărbători; tariful „de vârf „ - pentru intervalul de timp de la ora 13.00
până la ora 17.00 în zilele lucrătoare; tariful „de amendă” poate fi conectat la
depăşirea limitelor stabilite de putere şi consum de energie electrică, în restul
timpului este valabil tariful „obişnuit”.
Figura 9.18 - Contoare digitale mono şi trifazate, producător AMPY:

a) contor monofazat de energie activă, model 5227;
b) contor trifazat de energie activă/reactivă, model 5912
În contoarele digitale este uşor de a realiza interfaţa exterioară, care este
utilizată pentru citirea indicaţiilor contoarelor, modificării tarifelor, efectuării
291
diagnosticului şi dirijării cu procesul de măsurare şi evidenţă. Astfel de contoare

pot fi conectate într-o reţea unică cu acces centralizat. De exemplu, toate
contoarele digitale de la casa scării a unei clădiri de locuit sunt conectate prin
intermediul interfeţei exterioare şi prin modem au ieşire la linia telefonică. Astfel,
efectuând legătura prin intermediul reţelei telefonice, se poate programa sau citi
informaţia de la orice contor din clădirea respectivă.
Contorul digital poate efectua cercetări statistice, de exemplu, calcularea
puterii medii consumate de sarcină şi dispersia ei, precum şi a păstra informaţia
despre energia acumulată în decursul anumitor perioade de timp. De exemplu,
contorul de uz casnic poate efectua păstrarea informaţiei acumulate în decursul
anului pentru fiecare lună în parte şi prezentarea acestei informaţii utilizatorului.
Utilizarea informaţiei statistice acumulate pentru prognozarea şi dirijarea cu
distribuţia resurselor energetice poate, în mare măsură, să majoreze eficacitatea
funcţionării sistemului energetic în ansamblu.
Utilizarea bazei digitale oferă posibilitatea creării unui sistem izolat şi
automatizat de consum, evidenţă, distribuţie a energiei şi a plăţilor. În astfel de
sistem, poate fi prevăzută plata în avans a energiei electrice. Utilizatorul, în acest
caz, achită din timp o anumită cantitate de energie electrică. Informaţia despre
plată parvine la contor nemijlocit prin interfaţa exterioară sau poate fi înregistrată
pe o cartelă electronică specială, individuală pentru fiecare utilizator. Cartela se
programează în punctul de primire a plăţilor, după ce informaţia înscrisă pe ea este
citită cu ajutorul unui cardreader special. dacă limita de energie procurată va fi
utilizată, iar achitarea nouă nu va fi efectuată, contorul îl va deconecta pe utilizator
de la reţeaua electrică. Astfel, în acest sistem se exclud restanţele de plată a
energiei electrice.
Contoarele digitale pot fi executate în diverse variante constructive. Masa şi
volumul contoarelor digitale este cu mult mai mic decât a celor electromecanice,
iar utilizarea display-urilor digitale permite de a majora substanţial comoditatea de
prezentare a informaţiei pentru utilizator. De menţionat că costul contoarelor
digitale în baza unui microprocesor, la moment actual este mai mare decât a
contoarelor electromecanice. Dar, în perspectiva apropiată, se aşteaptă o reducere
substanţială a preţului contoarelor digitale.
Determinarea energiei consumate în decursul unei perioade de timp de orice
sarcină, necesită integrarea valorilor curente ale puterilor active în decursul
întregii perioade de timp în care are loc măsurarea. În contoarele electromecanice
aceasta se efectuează de către dispozitivul mecanic. În contoarele digitale este
necesar de a realiza sumarea permanentă a valorii calculate a puterii active pentru
anumite intervale de timp.
În caz general, valoarea energiei consumate se va exprima:
292
T
W = ∫ p( t )dt ,
0
unde p( t ) este valoarea momentană a puterii active în momentul de timp t;

T- durata de măsurare.
În cazul formei sinusoidale a curentului şi tensiunii în reţea:
p( t ) = u( t ) ⋅ i ( t ) = U m sin( ω t ) ⋅ I m sin( ω t + ϕ ) = UI cos ϕ − UI cos( 2ω t + ϕ ),
unde u(t) şi i(t) sunt valorile momentane, respectiv, a tensiunii şi a

curentului în reţea; U şi I – valorile eficace ale tensiunii şi curentului, ωt -
defazajul dintre curent şi tensiune. Integrarea expresiei p(t) după perioadă ne va
oferi valoarea puterii active consumate:
P = UI cos ϕ = S cos ϕ , [W],
unde S = UI este puterea totală, VA.

Puterea reactivă, în acest caz, se va determina după cum urmează:
Q = UI sin ϕ = S sin ϕ , [var].
Pentru calcularea oricăror puteri (P, Q, S) în contoarele digitale este necesar

de a măsura oricare două valori din cele patru: P, Q, S, ϕ . Aceasta e principial
imposibil de realizat în contoarele electromecanice din cauza particularităţilor
constructive.
Contoarele digitale, produse de firma TeleTec reprezintă aparate
multifuncţionale intelectuale cu microprocesoare, destinate pentru controlul şi
evidenţa energiei electrice consumate.
În contoare are loc convertirea semnalelor analogice ale traductoarelor de
curent şi de tensiune în mărimi digitale, în baza cărora se calculează puterea,
energia consumată şi alţi parametri. Toate datele se păstrează în flash-memorie şi
pot fi citite de la distanţă. În calitate de linie de legătură cu contorul este utilizată
linia de alimentare, la care este conectat contorul. Contoarele pot fi înzestrate şi cu
canale de legătură suplimentare. În continuare vom prezenta elementele
funcţionale ale contorului digital şi destinaţia lor.
Contoarele aparţin familiei de produse Smart IMS, de aceea pot fi exploatate
numai în componenţa acestui sistem împreună cu alte dispozitive şi componente,
îndeplinind următoarele funcţii:
- produc evidenţa automată multitarifară a consumului de energie electrică
activă şi reactivă;
- permit posibilitatea accesului la date de la distanţă prin intermediul PLC-
modemului sau al unui canal de legătură adiţional;
293
- permit de a dirija de la distanţă procesul de consum sau alimentarea unei

sarcini luate în parte prin intermediul releelor de deconectare: de bază şi/sau
suplimentar;
Figura 9.19 - Schema de sistem a contorului digital trifazat SMART IDS
- monitorizează curentul diferenţial (de scurgere) sau măsoară consumul de

energie care corespunde curentului diferenţial.
- contoarele permit orice regim de funcţionare: cu plată în avans, precum şi
în credit.
Regimul de funcţionare cu plată în avans nu necesită instalarea în contor a
cardurilor speciale – toată informaţia necesară referitoare la achitarea energiei
electrice parvine în contor prin canalele de comunicaţii.
Contoarele acumulează, păstrează şi transmit în centrul informaţional
următoarea informaţie:
294
- referitoare la stările de avarie a reţelei;

- referitoare la stările proprii de avarie;
- referitoare la acţiunile consumatorului, care contribuie la încălcarea
contractului de furnizare a energiei electrice.
Schema de structură şi principiul de funcţionare a contorului digital
este prezentată în figura 9.19.
Sursa de alimentare
Sursa de alimentare a contorului este de tip capacitiv. Funcţionează cu una,
două sau trei faze şi consumă mai puţin de 5,3 VA la faza de 230 V/50 Hz. Sursa
oferă tensiuni de 36 V, 5 V şi 3 V curent continuu. Tensiunea nominală de 5 VCC
este utilizată pentru alimentarea microprocesorului şi a altor circuite electronice.
Traductoarele de tensiune
În calitate de traductoare de tensiune în contoarele digitale sunt utilizate
divizoarele rezistive. Divizoarele rezistive micşorează tensiunea de intrare până la
valoarea necesară schemei de măsurare. Divizarea tensiunii se efectuează cu
linearitate optimă la un defazaj minim. Semnalele proporţionale tensiunii măsurate
parvin de la divizoarele rezistive la intrarea Voltage.
Traductoarele de curent
Pentru măsurarea curentului în fiecare fază sunt utilizate transformatoare de
curent. Semnalele proporţionale curentului măsurat din fiecare fază parvin la
intrarea Current.
Microprocesorul
Pentru control general se utilizează un microprocesor de 16 biţi cu frecvenţa
16 MHz, înzestrat cu convertoare analogice digitale şi alte circuite, contribuind, în
aşa mod, la reducerea numărului de componente şi, prin urmare, majorează
fiabilitatea contorului.
Microprocesorul D2 îndeplineşte următoarele funcţii:
- stabileşte pentru convertorul analogic-numeric prin portul în serie regimul
de funcţionare şi coeficientul de amplificare;
- captează rezultatele măsurărilor şi le amplasează în memoria flash;
- conţine constantele de calibrare. Constantele de calibrare se stabilesc la
fabricarea contorului în procesul de reglare şi nu necesită corecţii pe parcursul
întregului termen de exploatare, însă pot fi modificate în regim de program;
- menţine legătura prin interfaţa de joasă tensiune CM.BUS sau prin portul
optic;
295
- menţine legătura prin modemul PLC sau alt canal de legătură;

- afişează informaţia pe display;
- dirijează cu releul principal şi cel adiţional.
Resetare şi Watchdog
Circuitul este dotat cu un dispozitiv de resetare ce stabileşte reţinerea
prealabilă necesară iniţierii. De asemenea, prin intermediul unui software
watchdog se poate face o resetare internă în momentul detectării unei anomalii în
microprocesor.
Interfaţa de comunicare adiţională
Interfaţa de comunicare adiţională CM.BUS sau porul optic este destinat
pentru legătura cu contorul în cazul deservirii tehnice.
Memoria flash
Toate datele contorului se păstrează în memoria de tip FRAM sub controlul
microprocesorului. Datele se salvează de fiecare dată când tensiunea se
micşorează, în momentul în care se produce schimbul de tarife şi la fiecare 256 de
secunde. Memoriile de tip FRAM utilizate garantează minimum 10.000 milioane
cicluri de scriere.
Modemul PLC
Modemul este elementul de bază al interfeţei de comunicaţie şi este destinat

pentru efectuarea legăturii dintre contor şi router sau cu alte dispozitive înzestrate
cu astfel de modeme, inclusiv cu calculatorul. Legătura se efectuează prin reţeaua
0,4 kV (modem LV) sau prin reţeaua 6-24 kV (modem MV) prin oricare din cele
trei faze. Modemul PLC are posibilitate atât de recepţie, precum şi de transmisie a
datelor, ceea ce permite de a utiliza contorul în calitate de emiţător.
Display
Pentru vizualizarea datelor metrologice, contorul este dotat cu un display pe

cristal lichid (LCD), care, pe lângă o funcţionalitate înaltă, posedă proprietăţi
antivandale şi antifurt mai avantajoase în comparaţie cu dispozitivul de contorizare
electromecanic.
Display-ul are posibilitatea afişării a 12 caractere cu înălţimea de 8 mm şi
lăţimea de 3,5 mm. Include, de asemenea, afişarea diverselor simboluri în părţile
superioară şi inferioară pentru indicarea prezenţei de tensiune în fiecare fază şi
afişarea unităţilor de măsură a mărimii afişate.
296
Indicator LED
În partea frontală a contorului este amplasat un LED de energie activă şi la

versiunile mixte de energie activă/reactivă, LED-I de energie reactivă, cu o
constantă de 1.000 imp/kWh şi 1.000 imp/kvarh, respectiv. Aceste LED-uri indică
funcţionalitatea înregistrării energiei şi permit verificarea metrologică a lui.
Ieşire de impulsuri
Contorul posedă opţiunea unei ieşiri libere de potenţial pentru impulsurile de

energie activă (kWh) şi alta pentru impulsurile de energie reactivă (kvarh). Ieşirile
de impulsuri sunt configurabile de la 1 la 1000 imp/kWh (1000 imp/kvarh), la
intervale de 1 impuls, durata pulsului configurabil fiind între 20 şi 500 ms, cu
pasul de 20 ms. Conectarea acestor ieşiri este polarizată.
Butonul de comandă
Contorul în toate versiunile sale este dotat cu un buton de consultare care

permite afişarea avansului manual pe display prin intermediul totalului de înscrieri
vizualizate care s-au configurat pentru consultare. La versiunile dotate cu lectură
în lipsa tensiunii (-L) aceasta se activează cu ajutorul butonului de comandă.
Lectura în lipsa tensiunii
Contoarele cu lectură în lipsa tensiunii (-L) sunt dotate cu o baterie internă

ce permite realizarea lecturii indicilor de facturare în lipsa tensiunii în reţea.
Această lectură se activează prin intermediul butonului de comandă, durata sa fiind
de minimum 20s. Perioada de exploatare a bateriei interne se garantează pe toată
perioada de exploatare a contorului şi cu condiţia ca aceată funcţie să nu fie
accesată excesiv ( =< 1 lectură / lună).
Opţional, butonul poate fi substituit printr-un releu de citire internă care
funcţionează la apropierea unui magnet mic.
Ceasul extern
Versiunea multitarifară fără ceas intern dispune de două terminale auxiliare

pentru conectarea la semnalul de control al tarifului parvenit de la un ceasornic
extern. Permite funcţionarea de până la patru tarife diferite în dependenţă de
conectarea la neutru a terminalelor sus menţionate. Programarea tarifului la fiecare
tip de conectare este configurabilă.
297
Funcţia maximetru
Contoarele cu indicator de maximum permit măsurarea maximului sarcinii.
Perioada de integrare este de 15 minute şi valoarea maximului este stocată în
memoria flash.
Contoarele cu indicator de maximum sunt dotate cu un buton adiţional
sigilat pentru a realiza resetare la zero al maximetrului.
Măsurarea bidirecţională
Opţional, contoarele digitale oferă lectura consumului în direcţie opusă,
permiţând astfel măsurarea energiei atât generate, cât şi consumate. Această
opţiune prezintă interes în cazul instalaţiilor fotoelectrice.
Semnalul intermitent al indicatorilor de fază indică că contorul înregistrează
energie electrică în sens invers.
Detectarea fraudei
Cu excepţia versiunilor cu măsurare bidirecţională, contorul integrează
energia într-un singur registru, indiferent de sensul circulaţiei energiei.
Contorul permite opţional ca, în caz de detectare a consumului de energie
invers, superior unei valori determinate de fabrică, iluminarea intermitentă a
ecranului cu afişarea în formă alternativa a mesajului de alertă R.E.D şi a display-
lui ca fiind defectat. Toată energia consumată fraudulos se înregistrează şi este
stocată într-un registru aparte. Mesajul R.E.D poate fi eliminat doar cu ajutorul
portului optic.
O altă caracteristică a contorului, ce contribuie la prevenirea posibilelor
fraude, constă în faptul că punţile de tensiune sunt interne.
Figura 9.20 - Schema nr.1 de structură a contorului digital
298
299
300 10 Măsurarea mărimilor neelectrice
10 MĂSURAREA MĂRIMILOR NEELECTRICE
10.1 ROLUL ŞI LOCUL TRADUCTOARELOR ÎN SISTEMELE DE

MĂSURAT A MĂRIMILOR NEELECTRICE
Temperatura, presiunea, debitul, nivelul, poziţia şi alţi parametri fizici

trebuie transformaţi înainte de a fi supuşi unor prelucrări numerice. Prima
transformare are ca scop producerea unui semnal electric (tensiune sau curent)
corespunzător mărimii măsurabile, aceasta se realizează cu traductoare. Făcând o
analogie între conducerea automată şi cea manuală a proceselor, se poate evidenţia
asemănarea între funcţiile realizate de traductoare şi aparatele de măsurat.
Elementele care realizează convertirea unei mărimi de intrare neelectrică
într-o mărime de ieşire de natură electrică (tensiune, curent, sarcină electrică,
rezistenţă) se numesc traductoare.
Tipurile existente de traductoare sunt extrem de numeroase, clasificarea lor
putându-se face după următoarele criterii:
a) după forma semnalului electric obţinut, traductoarele se divizează în:
traductoare analogice, la care semnalul produs depinde continuu de
mărimea de intrare;
traductoare numerice, la care semnalul de ieşire variază încontinuu, după
un anumit cod (operaţie de codificare).
b) după modul de transformări efectuate şi modul de interconectare,
traductoarele pot fi:
traductoare directe care realizează o singură transformare;
traductoare complexe care includ mai multe tipuri de traductoare directe
şi elemente aparte.
c) după domeniul de utilizare, traductoarele având denumirea mărimii
măsurate pot fi: de presiune, de debit, de temperatura, de umiditate, de deplasare
etc.
d) după natura mărimii de ieşire, traductoarele electrice directe pot fi:
traductoare pasive, la care ca mărime de ieşire este rezistenţa,
inductanţa sau capacitatea si care necesita o sursa de energie auxiliara;
traductoare generatoare la care ca mărime de ieşire este o t.e.m.
termoelectrică, fotoelectrică, piezoelectrică, electrochimică sau de inducţie.
Semnalele electrice produse de cea mai mare parte a traductoarelor se
оmpart în categorii:
tensiuni de nivel mare; tensiuni de nivel mic; curenţi.
Tensiunile de nivel mare se caracterizează prin domenii de variaţie de la
zero la câţiva volţi, în mod obişnuit mai mult de 10 V. Tensiunile de nivel mic au
domenii de variaţie de la zero la câţiva milivolţi sau zeci de milivolţi. Cea mai
mare parte a traductoarelor cu mărime de ieşire în curent prezintă domeniile 0-20
mA, 4-20 mA, sau 10-50 mA (game unificate) [3].
300
10.1 Rolul şi locul traductoarelor în sistemele de măsură 301
Traductoarele sunt formate din [2]:

elementul sensibil (senzor), care permite detectarea mărimii fizice de
măsurat x, eliminând sau reducând la un minimum acceptabil influenţele pe care le
exercita asupra sa toate celelalte mărimi fizice existente în mediul respectiv. Sub
acţiunea mărimii de intrare are loc o modificare a stării senzorului, conform unor
legi cunoscute teoretic sau experimental, care conţine informaţia necesară
determinării acestei mărimi. Modificarea de stare presupune un consum energetic
din partea procesului care se manifestă sub forma unui semnal la ieşirea senzorului
(traductoare active). În alte situaţii, modificarea de stare are ca efect variaţii ale
unor parametri de material, a căror evidenţiere printr-un semnal necesită o energie
de activare externă (traductoare pasive);
adaptor are rolul de a aduce informaţia obţinută la ieşirea senzorului la
cerinţele impuse de dispozitivul care o utilizează (să o transforme în forma impusă
pentru semnalul y). Adaptoarele realizează funcţii complexe şi determină cel mai
frecvent două acţiuni: adaptarea de nivel şi adaptarea de putere (sau de
impedanţă). Totodată, adaptorul este cel care asigură conversia variaţiilor de stare
ale senzorilor în semnale calibrate (unificate), reprezentând valoarea mărimii de
intrare. Este posibil ca, în funcţie de legile fizice pe care se bazează detecţia
mărimii măsurabile, să fie necesare şi o serie de operaţii liniare (atenuare,
amplificare, sumare, integrare, diferenţiere), neliniare (produs, ridicare la putere,
logaritmare), sau operaţii introduse pentru compensarea neliniarităţilor unor
componente, astfel încât să fie asigurată o caracteristică de transfer liniară a
întregului ansamblu.
Dat fiind numărul şi marea varietate a mărimilor ce intervin într-un proces,
senzorii pot fi de multe tipuri şi se pot baza pe multe principii constructive. În cele
ce urmează, va fi prezentată o clasificare a acestora folosind mai multe criterii.
Din punctul de vedere al caracteristicilor statice şi dinamice, principalele
cerinţe puse unui traductor sunt:
relaţie liniară de dependenţă intrare-ieşire (caracteristică de transfer
liniară);
dinamică proprie, care să nu influenţeze esenţial comportarea sistemului.
Cerinţele reprezintă restricţii în ceea ce priveşte construcţia traductoarelor.
Dacă pentru un aparat de măsurat analogic caracteristica de transfer poate fi
neliniară, pentru un traductor dependenţa trebuie să fie strict liniară, în aşa fel încât
sistemul de calcul să nu fie încărcat cu efectuarea suplimentară a unor operaţii de
liniarizare necesare adaptării la un model de sistem liniar.
a. După principul de transformare a mărimii fizice aplicate la intrare,
senzorii pot fi [2]:
• senzori parametrici care se utilizează în cazul în care mărimea măsurabilă
este o mărime pasivă, adică nu are o putere suficientă pentru a genera direct un
semnal electric, sau fenomenul fizic pe care se bazează detecţia nu permite
obţinerea directă a acestuia.
301
Tabelul 10.1 - Senzori parametrici

Tipul elementului Fenomenul fizic pe care se Mărimi măsurate
sensibil bazează detecţia mărimii
măsurate
Rezistiv (R) Variaţia lungimii conductorului (sau - deplasări liniare sau
a numărului de spire ale unui unghiulare
rezistor bobinat) - grosime
- nivel
Variaţia rezistivităţii cu temperatură - temperatură
(termorezistenţe, termistoare) - umiditate (pentru gaze)
- concentraţie amestec
gaze
- debit (pentru gaze)
Variaţia rezistivităţii sub acţiunea - câmp magnetic
câmpului magnetic (efect Gauss) - inducţie
Variaţia rezistivităţii sub acţiunea - intensitate luminoasă
radiaţiilor (fotorezistenţe) - flux luminos
- deplasări (modulaţia
fluxului de radiaţii)
Variaţia lungimii, secţiunii şi - forţă
rezistivităţii prin deformaţie - presiune
(tensorezistenţe, piezorezistenţe)
Variaţia rezistenţei prin procese - concentraţie
chimice - umiditate
Inductiv (L) Variaţia lungimii, secţiunii sau - deplasări liniare şi
permeabilităţii unor porţiuni din unghiulare
circuitul magnetic (întrefier variabil, - dimensiuni piese
miez mobil) - grosime
- nivel
Variaţia lungimii, secţiunii sau - acceleraţie
permeabilităţii unor porţiuni din - viteză
circuitul magnetic prin asociere cu - vibraţii
elemente elastice, amortizoare, mase
Variaţia permeabilităţii magnetice - forţă
cu acţiunea unor forţe - presiune
(magnetostricţiune)
Capacitiv (C) Variaţia distanţei sau suprafeţei - deplasări liniare sau
comune a armăturilor prin deplasare unghiulare
Variaţia distanţei sau suprafeţei - presiune
comune a armăturilor prin asociere - altitudine
cu un element elastic
Variaţia permitivităţii dielectricului - nivel
- grosime
- umiditate
302
Punerea în evidenţă a variaţiilor parametrilor senzorilor impune utilizarea

unei surse de energie (tensiune sau curent) de valoare constantă, modulată de
variaţia parametrului respectiv, obţinându-se un semnal electric ale cărui variaţii le
reproduc pe cele ale mărimii măsurabile.
Câţiva parametri folosiţi curent în construcţia sen-orilor parametrici sunt:
rezistenţa electrică, inductivitatea proprie a unei bobine sau opacitatea electrică a
unui condensator. Deoarece senzorii parametrici consumă foarte puţină energie din
procesul măsurat (practic, neglijabilă), rezultă că aceştia pot asigura o stabilitate şi
o precizie ridicată; în plus, tehnologiile actuale oferă senzori cu consum şi
dimensiuni reduse şi cu domenii de lucru foarte variate, ceea ce a contribuit la o
largă răspândire a acestui tip de senzori.
Tabelul 10.2 - Senzori de tip generator

Tipul Fenomenul fizic pe care se bazează Mărimi măsurate
elementului detecţia mărimii măsurate
sensibil
Electromagnetic Generarea prin inducţie a unei t.e.m. sub - viteza de rotaţie
(de inducţie) acţiunea mărimii măsurabile (tahogenerator)
- debit de fluide
- vibraţii
Termoelectric Generarea prin efect termoelectric a t.e.m. - temperatura
de contact între două metale diferite
Piezoelectric Polarizarea electrică a unui cristal sub - forţe (dinamice)
acţiunea unor forţe (presiuni) - presiuni (dinamice)
Magnetostrictiv Generarea unei t.e.m. prin variaţia - forţe (dinamice)
inducţiei remanente sub acţiunea unei - presiuni (dinamice)
forţe (presiuni) asupra unor materiale
magnetice
Electrochimie Generarea unei t.e.m. între doi electrozi - concentraţia ionilor
plasaţi în soluţii cu concentraţii de ioni de hidrogen (pH)
diferite
Fotoelectric Generarea unui curent electric pe baza - deplasări liniare
(fotovoltaic) efectului fotoelectric extern sub acţiunea şi unghiulare
radiaţiei luminoase - dimensiuni piese
- viteză de rotaţie
- senzorii de tip generator se utilizează în cazul mărimilor active, care au
suficientă energie pentru a fi direct utilizate în conversie, fără a afecta semnificativ
mărimea măsurabilă. În aceste cazuri, nu mai este necesară o sursă de energie
auxiliară, senzorul furnizând, sub influenţa mărimii de intrare, un semnal electric
(tensiune sau curent). Pentru ca mărimea măsurată să fie cât mai puţin influenţată
de senzor şi performanţele acestuia să fie cât mai bune, se folosesc adaptoare cu
surse de energie auxiliare, cu rolul de a realiza o bună adaptare de impedanţe şi
deci o amplificare în putere corespunzătoare. Elementele sensibile de tip generator,
303
în principiu, prezintă avantajul unei interfaţări mai uşoare şi unei structuri mai
simple a adaptorului (deoarece nu mai cere transformarea unui parametru de
circuit într-un semnal electric).
Tabelul 10.3 - Clasificarea senzorilor după mărimile detectate
Mărimi fizice Mărimi fizice derivate Senzori utilizaţi

de bază
Deplasare - deplasare liniară - rezistive
- deplasare unghiulară - inductive
- lungime, sau grosime - fotoelectrice
(dimensiuni) - electrodinamice (de inducţie)
- straturi de acoperire
- nivel
- deformaţie (indirect: forţă;
presiune)
Viteză - viteză liniară - electrodinamice (de inducţie)
- viteză unghiulară - fotoelectrice
- debit - termorezistive
Forţă - efort unitar - rezistive (cu element elastic
- greutate asociat)
- acceleraţie (vibraţii) - inductive
- cuplu - capacitive
- presiune (absolută, relativă) - piezorezistive
- nivel (indirect presiune) - piezoelectrice
- debit (indirect presiune) - magnetostrictive
- vâscozitate
Temperatură - temperatură (solide, fluide, - termorezistenţe
de suprafaţă) - termocupluri
- căldură (flux, energie) - termistoare
- conductibilitate termică - dilatare+deplasare
Masă - debit de masă - (aceleaşi ca la forţă)
- densitate
Concentraţie - componente în amestecuri - termorezistive
de gaze - electrochimice
- ioni de hidrogen în soluţii (pH) - conductometrice
- umiditate
Radiaţie - radiaţie luminoasă - fotoelectrice
- radiaţie termică - detectoare în infraroşii
- radiaţie nucleară - senzori cu ionizare
O parte din senzori prezintă dificultăţi serioase de interfaţare, datorită

impedanţei interne foarte mari (piezoelectrice, magnetostrictive, electrochimice
sau fotoelectrice) sau a nivelelor foarte mici ale semnalului generat
(termocuplurile sau unele elemente electrochimice).
304
În tabelul 10.1 este prezentată clasificarea senzorilor parametrici, iar în

tabelul 10.2 este prezentată clasificarea senzorilor de tip generator. Aceste
clasificări au la bază criteriul fenomenului fizic pe care se bazează detecţia şi este
utilă mai mult pentru proiectantul şi constructorul de traductoare. Pe de altă parte,
cunoaşterea principiilor de realizare a diverselor tipuri de senzori poate fi utilă şi
celor implicaţi direct în folosirea lor: inginerii de aplicaţii; aceştia vor putea alege
şi realiza circuitele de măsura cele mai potrivite mărimii prelevate.
b. După mărimile detectate se poate realiza o clasificare mai convenabilă

pentru utilizator.
Din tabelul 10.3. se poate observa că aceleaşi tipuri de senzori pot fi aplicate
pentru detectarea unor mărimi fizice diferite. Aceasta este mai evident la senzorii
parametrici, la care variaţiile parametrilor R, L, sau C depind de mulţi factori.
Observaţia este valabilă şi pentru senzorii de tip generator, la care tensiunea sau
curentul de ieşire pot fi influenţate de factori externi diferiţi.
Dintr-un alt punct de vedere, se poate observa că pentru o aceeaşi mărime
pot exista mai mulţi senzori bazaţi pe principii diferite. Selectarea unui anumit
senzor, într-o aplicaţie dată, se face în funcţie de gama de variaţie a mărimii
măsurate, de posibilitatea de cuplare la proces, de factorii de mediu, de
performanţele impuse, de factorii economici etc.
Cauzele utilizării largi a dispozitivelor electrice de măsurat pentru măsurarea
mărimilor neelectrice sunt următoarele:
1) dispozitivele permit de a efectua măsurări la distanţă, deci acele măsurări

când rezultatul măsurării poate fi obţinut la o distanţă considerabilă de la obiectul
cercetat;
2) în dispozitive sunt posibile convertări automate atât ale parametrilor
informaţionali ai semnalului, precum şi ale rezultatelor măsurărilor, în scopul
introducerii corecţiilor;
3) aceste dispozitive sunt mai comode decât cele neelectrice pentru
soluţionarea problemelor de dirijare automată;
4) dispozitivele permit de a înregistra atât mărimile care variază foarte lent,
precum şi mărimile care variază rapid (de exemplu, cu ajutorul oscilografului
electronic), pot avea diapazon larg de măsurări.
305
Schemele de sistem ale dispozitivelor electrice pentru măsurarea

mărimilor neelectrice
Particularitatea dispozitivelor electrice pentru măsurarea mărimilor

neelectrice este existenţa obligatorie a convertorului mărimii neelectrice în mărime
electrică, numit traductor.
Traductorul de măsurare a mărimii neelectrice stabileşte dependenţa
funcţională univocă a mărimii de ieşire electrice în funcţie de mărimea de intrare
neelectrică.
În figura 10.1,a este prezentată schema de sistem simplificată a unui
dispozitiv electric de convertire directă pentru măsurarea mărimii neelectrice.
Mărimea măsurată neelectrică x este transmisă la intrarea traductorului de măsurat
TD. Mărimea electrică de ieşire z a traductorului este măsurată cu ajutorul unui
dispozitiv electric de măsurat DEM. În dependenţă de tipul mărimii de ieşire şi de
cerinţe înaintate pentru dispozitiv, dispozitivul electric de măsurat poate fi de orice
grad de dificultate.
Într-un caz, acesta este un milivoltmetru magnetoelectric, în alt caz –
compensator automat sau dispozitiv digital de măsurat. De obicei, scala DEM este
gradată în unităţi ale mărimii neelectrice măsurate.
x TD
y DEM DEM
TC b)
a)
Figura 10.1 - Schema de sistem (a) şi funcţională (b) a dispozitivului

de convertire directă
În figura 10.1,b, în calitate de exemplu, este prezentat dispozitivul electric de

măsurat temperatura. În acest dispozitiv TC – termocuplul, f.e.m. a cărui este
funcţie al mărimii măsurate, a temperaturii; mV – milivoltmetru pentru măsurarea
f.e.m. a termocuplului. În acest caz, termocuplul reprezintă un traductor, iar
milivoltmetrul – un dispozitiv electric de măsurat.
Mărimea neelectrică măsurabilă poate fi convertită de mai multe ori în
scopul corelaţiei limitelor ei de variaţie cu TD, pentru obţinerea unui semnal
corespunzător circuitului de intrare a TD. Pentru efectuarea a unor asemenea
convertiri, în dispozitiv sunt utilizate convertoare intermediare ale mărimilor
neelectrice în mărimi neelectrice.
306
10.2.1 Traductoare parametrice de măsurare 307
10.2 TRADUCTOARE DE MĂSURAT
10.2.1 TRADUCTOARE PARAMETRICE DE MĂSURAT
Noţiuni generale. În traductoarele parametrice, mărimea de ieşire este

reprezentată prin parametrul circuitului electric (L, R, C, M). La utilizarea
traductoarelor parametrice, este necesară o sursă suplimentară de alimentare, a
cărei energie se utilizează pentru formarea semnalului de ieşire a traductorului.
Traductoare reostatice. Traductoarele reostatice sunt bazate pe variaţia
rezistenţei electrice a conductorului sub influenţa mărimii de intrare – a deplasării.
Traductorul reostatic reprezintă un reostat, a cărui perie (contactul mobil) se
deplasează sub acţiunea mărimii neelectrice măsurate. În figura 10.2, schematic,
sunt prezentate unele variante constructive ale traductoarelor reostatice pentru
deplasări unghiulare (figura 10.2,a) şi liniare (figura 10.2, b). Traductorul este
alcătuit dintr-o bobină, înfăşurată pe o carcasă, şi a unei perii. Pentru fabricarea
carcaselor sunt utilizaţi dielectrici şi metale. Conductorul pentru înfăşurare este
executat din aliaje (aliaj de platină cu iridiu, constantan, nicrom şi fehral). Pentru
înfăşurare, de obicei, este utilizat conductorul izolat. După fabricarea înfăşurării,
izolaţia conductorului este curăţată în locul contactului lui cu peria. Peria
traductorului este executată din conductoare sau din benzi subţiri, precum sunt
utilizate atât metale curate (platină, argint), precum şi aliaje (platină cu iridiu,
bronză fosforică etc.).
Dimensiunile traductorului sunt determinate de valoarea deplasării măsurate,
de rezistenţa înfăşurării şi de puterea disipată în înfăşurare.
Pentru obţinerea unei funcţii neliniare de convertire sunt utilizate traductoare
potenţiometrice funcţionale. Caracterul necesar de convertire deseori, este obţinut
prin profilarea carcasei traductorului (figura 10.2, c).
Figura 10.2- Traductoare potenţiometrice pentru măsurarea deplasărilor

unghiulare (a), lineare (b) şi pentru convertirea funcţională a deplasărilor
liniare (c)
În traductoarele potenţiometrice examinate, caracteristica statică de

convertire are un caracter de trepte, deoarece rezistenţa variază în trepte egale cu
rezistenţa unei spire. Aceasta contribuie la eroare, a cărei valoare maximă este
egală cu γ = ΔR / R , unde ΔR este rezistenţa maximă a unei spire; R – rezistenţa
totală a traductorului. Uneori, sunt utilizate traductoare de tip reohord, în care
307
peria alunecă de-a lungul axei a conductorului. Aceste traductoare sunt lipsite de
eroarea menţionată mai sus. Traductoarele potenţiometrice sunt incluse în
circuitele de măsurare sub formă de punţi echilibrate şi neechilibrate, de divizori
de tensiune etc.
La avantajele traductoarelor de acest tip se referă posibilitatea obţinerii unei
precizii înalte de convertire, semnalelor mari de ieşire şi simplitatea relativă a
construcţiei. Neajunsurile – existenţa contactului de alunecare, necesitatea unor
mari deplasări ale lui şi uneori existenţa unui efort considerabil pentru deplasarea
acestui contact.
Traductoarele potenţiometrice sunt utilizate pentru convertirea unor
deplasări relativ mari şi pentru alte mărimi neelectrice (forţă, presiune, etc), care
pot fi convertite în deplasare.
Traductoare de tip tensosensibile (tensometrice). La baza funcţionării
acestor traductoare este utilizat tenzoefectul, care constă în variaţia rezistenţei
active a conductorului (semiconductorului) sub acţiunea tensiunii mecanice şi a
deformaţiei care apar în el.
Dacă conductorul este supus unei acţiuni mecanice, de exemplu întinderii,
atunci rezistenţa lui se va modifica. Modificarea relativă a rezistenţei
conductorului ΔR / R = S ⋅ Δl / l , unde S este coeficientul de tenzosensibilitate;
Δl / l - deformarea relativă a conductorului.
Modificarea rezistenţei conductorului sub acţiunea mecanică se explică prin
modificarea dimensiunilor geometrice (lungimii, diametrului) şi rezistenţei
specifice a materialului.
Traductoarele tensometrice (figura 10.3), reprezintă conductorul subţire 2 în
formă de zigzag şi încleiat de o fâşie de hârtie 1, formând o grilă conductoare.
Traductorul este conectat la reţea cu ajutorul bornelor sudate 3. Traductorul este
încleiat pe suprafaţa piesei astfel, încât direcţia de deformaţie va coincide cu axa
longitudinală a grilei conductoare.
A 1 A− A
2
h 2
A 3
l
Figura 10.3 - Traductor tensometric
Pentru fabricarea traductoarelor este utilizat conductor de constantan cu

diametrul 0,02-0,05 mm ( S = 1,9 ÷ 2 ,1 ). Constantanul posedă un coeficient termic
de temperatură redus, ceea ce este foarte important, deoarece variaţia rezistenţei
308
traductorului la deformaţii, ca de exemplu a pieselor de oţel, este comparabilă cu

variaţia rezistenţei traductorului la variaţia temperaturii. În calitate de substrat este
utilizată hârtie subţire (0,03-0,05 mm), precum şi peliculă de lac sau clei, iar în
cazul temperaturilor înalte – un strat de ciment.
Sunt utilizate şi traductoare de staniol, la care, în loc de conductor, este
folosită foiţa de staniol şi tenzorezistoare peliculare.
Pentru încleierea conductorului pe substrat şi a întregului traductor pe piesa
examinată sunt utilizaţi diverşi adezivi. În cazul temperaturilor înalte, sunt folosite
cimenturi rezistente la căldură, lacuri şi adezivi speciali.
Traductoarele sunt fabricate de diverse dimensiuni, în dependenţă de
destinaţie. Cel mai frecvent sunt utilizate traductoarele cu lungimea grilei de la 5
până la 50 mm, care are rezistenţa egală cu 30-500 Ohm.
Variaţia temperaturii contribuie la modificarea caracteristicilor de convertire
a tensorezistoarelor, ceea ce se explică prin dependenţa de temperatură a
rezistenţei traductorului şi dependenţa coeficienţilor de temperatură de dilatarea
liniară a materialului tensorezistorului şi a piesei cercetate. Acţiunea temperaturii
este compensată prin utilizarea metodelor speciale de compensare termică.
Traductorul tensometric nu poate fi dezlipit de pe o piesă şi lipit pe alta. De
aceea, pentru determinarea caracteristicilor de convertire (a coeficientului S) se
recurge la gradarea preventivă a traductoarelor, ceea ce permite de a obţine
valoarea coeficientului S cu o eroare de ± 1% .
Avantajele acestor traductoare sunt caracteristica lineară statică de
convertire, dimensiunile mici, masa redusă şi simplitatea construcţiei.
Dezavantajul – sensibilitatea redusă.
În cazurile în care este necesară o sensibilitate înaltă, sunt utilizate
traductoare tenzosensibile executate sub formă de benzi din material
semiconductor. Coeficientul S al acestor traductoare atinge valori de câteva sute.
Sunt fabricate tenzorezistoare semiconductoare integrale, care formează punte sau
semipunte cu elemente de compensare termică.
În calitate de circuite de măsură pentru tenzorezistoare sunt utilizate punţi
echilibrate şi neechilibrate. Tensorezistoarele sunt utilizate pentru măsurarea
deformaţiilor şi a altor mărimi neelectrice: a forţelor, presiunilor, cuplurilor etc.
Traductoarele termosensibile (termorezistoare)
Principiul de funcţionare a traductoarelor de acest tip este bazat pe

dependenţa rezistenţei electrice a conductoarelor sau semiconductoarelor în funcţie
de temperatură.
Între termorezistor şi mediul cercetat în procesul măsurărilor are loc
echilibrul de căldură. Deoarece termorezistorul, în acest caz, este conectat în
circuitul electric, cu ajutorul căruia se efectuează măsurarea rezistenţei lui, prin el
trece curent, care degajă în el căldură. Schimbul de căldură dintre termorezistor şi
309
mediu are loc din cauza conductanţei termice a mediului, a convecţiei din ea, a
conductanţei termorezistorului şi a armaturii la care el este fixat şi, în sfârşit, din
cauza radiaţiei. Intensitatea schimbului de căldură şi, respectiv, temperatura
termorezistorului depind de dimensiunile lui geometrice şi formă, de construcţia
armăturii de protecţie, de componenţa, densitatea, conductanţa termică, de
viscozitate şi de alte proprietăţi fizice ale mediului gazos sau lichid care înconjoară
termorezistenţa, precum şi de temperatura şi viteza de deplasare a mediului.
Astfel, dependenţa de temperatură, şi, respectiv, de rezistenţa
termorezistorului în funcţie de factorii enumeraţi mai sus poate fi utilizată pentru
măsurarea diferitelor mărimi neelectrice, care caracterizează mediul gazos sau
lichid. La construirea traductorului tind spre aceea ca schimbul de căldură al
termorezistorului cu mediul să fie determinat, în general, de mărimea neelectrică
măsurată.
Conform regimului de funcţionare, termorezistoarele pot fi cu încălzire
prealabilă şi cu supraîncălzire. În traductoarele fără supraîncălzire, curentul care
trece prin termorezistenţă, practic, nu aduce la supraîncălzire şi temperatura celui
din urmă este determinată de temperatura mediului; aceste traductoare sunt
utilizate pentru măsurarea temperaturii. În traductoarele cu supraîncălzire, curentul
electric conduce la supraîncălzire, care depinde de proprietăţile mediului.
Traductoarele cu supraîncălzire sunt utilizate pentru determinarea vitezei,
densităţii, componenţei mediului etc. Deoarece asupra termorezistoarelor
supraîncălzite acţionează temperatura mediului, de obicei sunt utilizate scheme de
compensare a acestui fenomen.
Pentru măsurarea temperaturii sunt cel mai mult răspândite
termorezistoarele executate din conductor de platină sau cupru.
Termorezistoarele standarde de platină sunt utilizate pentru măsurarea
temperaturii în diapazonul de la -260 0C până la +1100 0C, cele din cupru – în
diapazonul de la -200 0C până la +200 0C (SM GOST 6651:2010).
Termorezistoarele de platină, de temperatură joasă (SM GOST 8.568:2013) sunt
utilizate pentru măsurarea temperaturii în limitele de la -261 0C până la -183 0C.
1 2
3 A A− A
4
A
a)
b)
Figura 10.4 - Dispozitivul (a) şi înfăţişarea exterioară (b) a unui termorezistor

de platină
310
În figura 10.4,a este prezentată construcţia unui termorezistor de platină. În

canalele unui tub de ceramică 2 sunt amplasate două (sau patru) secţii de spirală 3
din conductor de platină, conectate în serie. La extremităţile spiralei sunt sudate
bornele 4, utilizate pentru conectarea termorezistorului în circuitul de măsurare.
Fixarea bornelor şi ermetizarea tubului de ceramică se efectuează cu glazură 1.
Canalele tubului sunt astupate cu praf de oxid de aluminiu, care îndeplineşte rolul
de izolator şi de fixator al spiralei. Praful oxidului de aluminiu, care are o
conductibilitate termică înaltă şi o capacitate termică redusă, asigură o transmitere
bună a căldurii şi o inerţie mică a termorezistorului. Pentru protecţia
termorezistorului de acţiuni mecanice şi chimice ale mediului ambiant, el este
amplasat într-o armătură de protecţie, (figura 10.4,b) din oţel inoxidabil.
Valorile iniţiale (la 00C) ale termorezistoarelor standarde de platină sunt
egale cu 1, 5, 10, 46, 50, 100, şi 500 Ohm, a celor din cupru – cu 10, 50, 53 şi 100
Ohm.
Valoarea admisă a curentului care circulă prin termorezistenţă la conectarea
ei în circuitul de măsurare, trebuie să fie astfel, ca variaţia rezistenţei
termorezistorului la încălzirea lui să nu depăşească 0,1% de la valoarea iniţială.
Caracteristicile statice ale traductorului în formă de tabele (pentru gradare) şi
abaterile admise ale acestor caracteristici pentru termorezistenţele standarde sunt
date prezentate în SM GOST 6651:2010.
Dependenţa analitică a rezistenţei în funcţie de temperatură pentru
termorezistoarele de platină pot fi exprimate cu expresiile:
Rt = R0 [1 + At + Bt 2 + Ct 3 ( t − 100 )] , pentru − 2000 C ≤ t ≤ 00 C ;

Rt = R0 ( 1 + At + Bt 2 ) pentru 00 C ≤ t ≤ +6500 C ,
unde R0 este rezistenţa la t = 00 C ;
A = 3 ,968 ⋅10 −3 K −1 ; B = 5 ,847 ⋅10 −7 K −2 ; C = −4 ,22 ⋅10 −12 K −4 .
Pentru termorezistorul de cupru:
Rt = R0 ( 1 + α ⋅ t ) , pentru − 500 C ≤ t ≤ +180 0 C ,
unde: α = 4 ,26 ⋅10 −3 K −1 .
Pe lângă platină şi cupru, uneori, pentru fabricarea termorezistoarelor, se
utilizează nichelul.
Pentru măsurarea temperaturii sunt utilizate termorezistoare
semiconductoare (termistoare) de diverse tipuri, care se caracterizează printr-o
sensibilitate înaltă şi posedă o rezistenţă mult mai mare (până la 1 MOm) la
dimensiuni destul de mici. Neajunsul termistoarelor – reproducerea insuficientă şi
caracteristica neliniară de convertire:
Rt = R0 ⋅ exp[ B( 1 / T − 1 / T0 )] ,
311
unde Rt şi R0 sunt rezistenţele termistorului la temperaturile T şi T0;

T0 este temperatura diapazonului de lucru; B- coeficient.
Termistoarele sunt utilizate în diapazonul de temperatură de la -60 0C până la
+120 0C.
Pentru măsurarea temperaturii de la -80 0C până la +150 0C, se utilizează
termodiode şi termotranzistoare, la care, sub acţiunea temperaturii, se modifică
rezistenţa cu joncţiune p-n şi cădere de tensiune pe această joncţiune.
Sensibilitatea termotranzistorului în funcţie de tensiune este de 1,5-2,0 mV/K, ceea
ce depăşeşte considerabil sensibilitatea termocuplurilor standarde. Aceste
traductoare, de obicei, sunt conectate în circuitul punţii şi în circuitele divizorilor
de tensiune.
Avantajele termodiodelor şi termotranzistoarelor este sensibilitatea înaltă,
dimensiunile reduse şi inerţia joasă, fiabilitatea înaltă şi costul redus; neajunsurile
– banda de frecvenţă îngustă şi reproducerea insuficientă a caracteristicii statice
de convertire. Influenţa ultimului neajuns micşorează utilizarea circuitelor
speciale.
Inerţia termică a termorezistoarelor standarde conform SM GOST 6651:2010
se caracterizează prin indicatorul de inerţie termică ε ∞ , determinat ca timpul
necesar pentru a introduce traductorul într-un mediu cu temperatură constantă.
Indicatorul inerţiei termice se determină după acea parte a curbei procesului termic
tranzitoriu al traductorului, care corespunde regimului permanent, deci care are
caracter exponenţial. Valoarea ε ∞ pentru diverse tipuri de traductoare standarde se
află în limitele de la câteva zeci de secunde până la câteva minute. Când sunt
necesare termorezistoare cu inerţie mică, pentru fabricarea lor se utilizează
conductor foarte subţire sau sunt utilizate termistoare de volum foarte mic sau
termotranzistoare.
Termorezistoarele sunt utilizate în aparatele pentru analiza amestecurilor
gazoase. Multe amestecuri de gaze se deosebesc unul de altul şi de aer prin
conductibilitate termică. Conductibilitatea amestecului alcătuit din două gaze, care
nu intră în reacţie unul cu altul, λ1,2 = a ( λ1 − λ 2 ) /( 100 − λ 2 ) , unde a este
conţinutul procentual al primului component; λ1 , λ 2 - conductibilitatea termică
care corespunde primului amestec de gaze şi, respectiv, celui de al doilea amestec
de gaze. Astfel, măsurând conductibilitatea amestecului de gaze λ1,2 se poate de
estimat conţinutul procentual al componentei examinate (pentru λ1 = const şi
λ2 = const ).
În dispozitivele pentru analiza gazelor – analizatoare de gaze, pentru
măsurarea conductibilităţii termice se utilizează termorezistorul de platină
supraîncălzit 1, (figura 10.5), amplasat în camera 2 cu gazul analizat. Construcţia
termorezistorului, armaturii şi camerei, precum şi valoarea curentului de încălzire I
312
se alege astfel, ca schimbul de căldură cu mediul ambiant să se efectueze, în

general, din contul conductibilităţii mediului gazos.
1
2
Gaz
I
Figura 10.5 - Convertorul analizatorului de gaze, bazat pe principiul măsurării
λ
l <d
l ≥d
d
0 P
Figura 10.6 - Curba dependenţei conductibilităţii termice în funcţie de presiune
Pentru excluderea influenţei temperaturii mediului, se utilizează camera de

compensare cu termorezistenţă, umplută cu un gaz cu componenţă constantă.
Ambele camere sunt executate în formă de un bloc unic, ceea ce asigură camerelor
condiţii termice identice. Termorezistoarele de lucru şi de compensare la măsurări
sunt incluse în braţele vecine ale punţii, ceea ce contribuie la compensarea acţiunii
temperaturii.
Termorezistoarele se utilizează în dispozitivele pentru măsurarea gradului de
destindere. În figura 10.6 este prezentată dependenţa conductibilităţii termice a
gazului care se află între corpurile A şi B în funcţie de presiune. Caracterul acestei
dependenţe este explicat în felul următor. Conductibilitatea gazului λ = k ⋅ ρ ⋅ l ,
unde k este coeficientul de proporţionalitate; ρ - densitatea gazului; l – lungimea
medie a căii libere de alergare a moleculelor. La rândul său, ρ = k1n ; l = k 2 n −1 ,
unde k1 , k 2 sunt coeficienţi de proporţionalitate; n – numărul de molecule într-o
unitate de volum. Deci la presiuni ale gazului apropiate de cele atmosferice,
λ = k ⋅ k1 ⋅ k 2 = const .
La destinderea gazului, când lungimea căii de alergare liberă a moleculelor,
teoretic devine egală cu distanţa dintre corpurile A şi B sau este mai mare decât ea,
313
practic, lungimea căii de alergare liberă a moleculelor va fi limitată de distanţa d,

deci, în acest caz, l = d = const , şi conductibilitatea termică a gazului
λ = k ⋅ k1 ⋅ n ⋅ d .
Astfel, conductibilitatea termică a gazului devine dependentă de numărul de
molecule într-o unitate de volum, deci de presiune. Dependenţa conductibilităţii
termice a gazului în funcţie de presiune este utilizată în vacuummetre – dispozitive
pentru măsurarea gradului de destindere.
Pentru măsurarea conductibilităţii termice în vacuummetre, se utilizează
termorezistoare de platină şi semiconductoare, amplasate într-un balon de sticlă
sau de metal care este unit cu mediul măsurat.
Termorezistoarele sunt utilizate în dispozitivele pentru măsurarea vitezei
fluxului de gaze – termoanemometre. Temperatura stabilită a termorezistorului
supraîncălzit, amplasat în calea fluxului de gaze, depinde de viteza acestui flux. În
acest caz, calea principală a schimbului de căldură a termorezistorului cu mediul
ambiant va fi convecţia forţată. Variaţia rezistenţei termorezistorului din cauza
disipării căldurii de pe suprafaţa lui prin intermediul mediului, este funcţional
dependentă de viteza de circulaţie a mediului.
Construcţia şi tipul termorezistorului, armătura şi curentul de încălzire a
termorezistorului se aleg astfel, ca să fie micşorate sau excluse toate căile
schimbului de căldură în afară de cea de convecţie.
Avantajele termoanemometrelor sunt sensibilitatea şi viteza de reacţie înalte.
Aceste dispozitive permit de a măsura vitezele de la 1 până la 100-200 m/s la
utilizarea circuitului de măsurare, cu ajutorul căruia temperatura termorezistorului
se menţine, practic, constantă în mod automat.
Traductoarele electrolitice. Traductoarele electrolitice sunt bazate pe
dependenţa rezistenţei electrice a soluţiei de electrolit în funcţie de concentraţia ei.
În figura 10.7, în calitate de exemplu, sunt demonstrate curbele
dependenţelor conductibilităţii specifice γ a unor soluţii de electroliţi în funcţie
de concentraţia c a substanţei dizolvate în el.
Din desene rezultă că, în anumit diapazon de schimbare a concentraţiei,
dependenţa conductanţei electrice în funcţie de concentraţie este univocă şi poate
fi utilizată pentru determinarea c.
Traductorul, utilizat în laboratoare pentru măsurarea concentraţiei, reprezintă
un vas cu doi electrozi (celulă electrolitică), figura 10.8. Pentru măsurări în
continuu, în condiţii industriale, traductoarele se execută curgătoare, precum
deseori sunt utilizate construcţii în care rolul electrodului al doilea îl îndeplinesc
pereţii vasului (de metal). Conductanţa electrică a soluţiilor depinde de
temperatură. La o primă aproximaţie, această dependenţă poate fi exprimată cu
expresia γ = γ 0 ( 1 + β ⋅ t ) , unde γ 0 este conductanţa electrică la o temperatură
iniţială t 0 ; β - coeficientul de temperatură al conductanţei electrice (pentru soluţii
acide, soluţii alcaline şi săruri β = 0 ,016 ÷ 0 ,024 K −1 ).
314
γ
HCl
KOH H 2 SO4
KCl NOH
CuSO4 MgSO CH COONH
4 3 4 c
Figura 10.7 - Dependenţa conductivităţii Figura 10.8 - Traductor
electrice a soluţiilor de electroliţi în electrolitic de laborator
funcţie de concentraţie
Astfel, la utilizarea traductoarelor electrolitice este necesar de a exclude

influenţa temperaturii. Această problemă este soluţionată prin stabilizarea
temperaturii soluţiei cu ajutorul frigiderului (încălzitorului) sau utilizării circuitelor
de compensaţie a temperaturii cu termorezistoare de cupru, deoarece coeficienţii
de conductibilitate termică a cuprului şi soluţiilor electroliţilor au semne opuse.
La trecerea unui curent continuu prin traductor, are loc procesul de
electroliză a soluţiei, ceea ce conduce la distorsionarea rezultatelor măsurării. De
aceea măsurarea rezistenţei soluţiei, de obicei, se efectuează la curent alternativ
(700-1000 Hz), deseori prin intermediul circuitelor de punte.
Traductoarele parametrice inductive. Principiul de funcţionare a acestor
traductoare este bazat pe dependenţa inductanţei sau inductanţei mutuale a
bobinelor pe miez de poziţia lor, dimensiunile geometrice şi starea magnetică a
elementelor circuitului magnetic.
2
Inductanţa bobinei amplasate pe miez magnetic (figura10.9), Li = w i / Z m ,
unde Z m este impedanţa magnetică a miezului magnetic; w i - numărul de spire ale
bobinei. Inductanţa mutuală a două bobine amplasate pe acelaşi miez magnetic,
M = w1w 2 / Z m , unde w1 şi w 2 sunt numărul de spire ale primei şi respectiv, ale
celei de a doua bobine.
Impedanţa magnetică se determină cu expresia:
2 2
Z m = Rm + X m ,
315
n
li δ
unde Rm = ∑ + este componenta activă a rezistenţei
i =1 μ 0 ⋅ μ i ⋅ si μ0 ⋅ s
magnetice; l i , si , μ i - respectiv, lungimea, suprafaţa secţiunii transversale şi
permeabilitatea magnetică relativă a sectorului i al miezului magnetic; μ 0 -
constanta magnetică; δ - lungimea ecartamentului aerian; s – suprafaţa secţiunii
transversale a sectorului ecartamentului aerian al miezului magnetic;
X m = P /( ω ⋅ Ф 2 ) - componenta reactivă a rezistenţei magnetice; P – pierderile de
putere în miezul magnetic, cauzate de curenţii turbionari şi histerezis; ω -
frecvenţa unghiulară; Ф - fluxul magnetic în miezul magnetic.
3 1
δ
w1~ 2 w2
Figura 10.9 - Miezul feromagnetic cu ecartamentele aeriene şi două bobine

Relaţiile de mai sus ne demonstrează, că inductanţa şi inductanţa mutuală pot
fi modificate, acţionând asupra lungimii δ , secţiunii ecartamentului aerian al
miezului magnetic s, asupra pierderilor de putere în miezul magnetic şi prin alte
metode. Aceasta se poate obţine, de exemplu, prin mişcarea miezului mobil 1,
figura 10.9 în raport cu cel nemişcat 2, prin introducerea unei plăci de metal
nemagnetice 3 în ecartamentul aerian etc.
În figura 10.10 sunt prezentate schematic diverse tipuri de traductoare de
inducţie. Traductorul de inducţie din figura 10.10, a cu lungimea variabilă a
ecartamentului aerian δ este caracterizat de o dependenţă neliniară L = f ( δ ) .
Astfel de traductor se utilizează, de obicei, la deplasările rotorului cu 0,01-5 mm.
De o sensibilitate mult mai redusă, dar cu o dependenţă liniară L = f ( s ) se
deosebesc traductoarele cu secţiune variabilă al ecartamentului aerian, figura
10.10, b. Aceste traductoare sunt utilizate la deplasări de până la 10-15 mm.
Rotorul în traductorul de inducţie suportă forţă de atracţie (nedorită) din
partea electromagnetului:
dWm d LI 2
F= = ( ),
dδ dδ 2
unde Wm este energia câmpului magnetic; L - inductanţa traductorului; I -
curentul, care parcurge bobina traductorului.
Sunt pe larg răspândite traductoarele de inducţie diferenţiale (figura 10.10,
c), în care sub acţiunea mărimii măsurate simultan şi cu semne diferite, variază
316
două ecartamente ale electromagneţilor. traductoarele diferenţiale, în combinaţie

cu circuitul de măsurare respectiv (de obicei de tip punte), au o sensibilitate mai
mare, o neliniaritate a caracteristicii de convertire mai mică, suportă o acţiune mai
mică a factorilor exteriori şi o forţă rezultantă mai redusă asupra rotorului din
partea electromagnetului, în comparaţie cu traductoarele nediferenţiale.
δ δ δ1 δ2
x x
x
a) b) c)
~ F
~ ~
x x
~ F
d) e) f )
Figura 10.10 - Traductoare de inducţie cu ecartament aerian variabil (a),
cu variaţia secţiunii ecartamentului (b), diferenţial (c), diferenţial de tip
transformator (d), diferenţial de tip transformator cu circuitul magnetic
deschis (e) şi magnetice elastice (f)
În figura 10.10, d este prezentată schema de conectare a traductorului de

inducţie, la care mărimile de ieşire sunt inductanţele mutuale. Astfel de traductoare
se numesc reciproc-inductive sau de tip transformator.
La alimentarea înfăşurării primare cu curent alternativ şi la o poziţie
simetrică a rotorului faţă de electromagneţi, f.e.m. la bornele de ieşire este egală cu
zero. La mişcarea rotorului la bornele de ieşire va apărea f.e.m.
Pentru convertirea deplasărilor relativ mari (până la 50-100 mm) se
utilizează traductoare de tip transformator cu circuitul magnetic deschis (figura
10.10, e).
Sunt utilizate traductoare de tip transformator al unghiului de rotaţie, care
sunt alcătuite din stator şi rotor cu înfăşurări. Înfăşurarea statorului este alimentată
cu curent alternativ. Rotaţia rotorului contribuie la modificarea valorii şi
defazajului f.e.m. induse în înfăşurarea lui. La rotaţia rotorului sub un unghi
α = π / p (p - numărul de poluri ale statorului) defazajului acestei f.e.m. se va
schimba cu 1800. Astfel de traductoare sunt utilizate pentru măsurarea unor
deplasări unghiulare mari.
Pentru măsurarea deplasărilor unghiulare mici se utilizează inductosinele
(figura 10.11). Rotorul 1 şi statorul 2 al inductosinului sunt dotate cu înfăşurări de
317
tipar 3, care au forma unui rastru radial. Principiul de funcţionare a inductosinului

este analogic celui descris mai sus.
Dacă miezul feromagnetic al traductorului este supus unei acţiuni mecanice
F, atunci, în urma variaţiei permeabilităţii magnetice μ materialului miezului, se
va schimba şi rezistenţa magnetică a circuitului, ceea ce va conduce la schimbarea
inductanţei L şi a inductanţei mutuale M a înfăşurărilor. Pe acest principiu sunt
bazate traductoarele magnetice elastice (figura 10.10, e).
a) A b ) A− A
3 3
α
2
1
A
Figura 10.11 - Construcţia (a) şi înfăţişarea înfăşurării de tipar (b)
a inductosinului
Construcţia traductorului este determinată de diapazonul deplasării măsurate.
Dimensiunile traductorului se aleg luând în considerare puterea necesară a
semnalului de ieşire.
Pentru măsurarea parametrului de ieşire al traductoarelor de inducţie o largă
răspândire au obţinut schemele de punte echilibrate şi neechilibrate, precum şi
circuitul de compensare pentru traductoarele de tip transformator diferenţiale.
Traductoarele de inducţie se utilizează pentru convertirea deplasărilor şi a
altor mărimi neelectrice, care pot fi transformate în deplasări )forţă, presiune,
cuplu etc.).
Neajunsul lor – influenţa inversă a traductorului asupra obiectului cercetat
(influenţa electromagnetului asupra rotorului) şi influenţa inerţiei rotorului asupra
caracteristici de frecvenţă ale dispozitivului.
Traductoarele capacitive. Traductoarele capacitive sunt bazate pe
dependenţa capacităţii electrice a condensatorului de dimensiuni de amplasarea
reciprocă a electrozilor lui şi de permeabilitatea dielectricilor dintre ele.
Pentru condensatorul plan cu doi electrozi, capacitatea electrică
C = ε 0 ⋅ ε ⋅ s / δ , unde ε 0 este constanta electrică; ε - permeabilitatea specifică a
mediului dintre electrozi; s – suprafaţa activă a electrozilor; δ - distanţa dintre
electrozi. Din expresia pentru capacitate, rezultă că traductorul poate fi construit
cu utilizarea dependenţelor C = f1 ( ε ), C = f1 ( s ), C = f1 ( δ ) .
În figura 10.12 este prezentat schematic construcţia diferitelor traductoare
capacitive. Traductorul capacitiv din figura 10.12, a reprezintă un condensator, un
318
electrod al căruia se deplasează sub influenţa mărimii măsurate x în raport cu

electrodul fix.
C = f(x)
δ1 C1 = f1 ( x )
δ
δ2 x C2 = f2 ( x )
a) b)
C = f(x)
x
C1 = f1 ( x ) C2 = f2 ( x )
c) d)
Figura 10.12 - Traductoare capacitive cu distanţa variabilă dintre electrozi
(a), diferenţial (b), diferenţial cu suprafaţa activă variabilă a electrozilor (c)
şi cu permeabilitate variabilă a mediului dintre electrozi (d)
Caracteristica statică a convertorului C = f 3 ( δ ) este una neliniară.

Sensibilitatea convertorului creşte odată cu micşorarea distanţei δ . Astfel de
convertoare sunt utilizate pentru măsurarea deplasărilor mici (mai mici de 1 mm).
Deplasarea mică de lucru a electrozilor conduce la apariţia erorii de la
schimbarea distanţei dintre electrozi la variaţiile temperaturii. Prin alegerea
dimensiunii pieselor traductorului şi a materialelor lor, se obţine micşorarea
acestei erori.
În traductoarele capacitive apare forţa (nedorită) de atracţie dintre electrozi:
dWe d CU 2
F= = ( ),
dδ dδ 2
unde We este energia câmpului electric; U şi C sunt, respectiv, tensiunea şi
capacitatea dintre electrozi.
Se utilizează, de asemenea, traductoare diferenţiale (figura 10.12, b), care
sunt alcătuite dintr-un electrod mobil şi doi electrozi ficşi. La acţiunea mărimii
măsurate x, în traductoarele date se modifică simultan capacităţile C1 şi C 2 . În
figura 10.12, c este demonstrat un traductor capacitiv diferenţial cu suprafaţa
variabilă activă a electrozilor. Astfel de traductor este utilizat pentru măsurarea
deplasărilor relativ mari liniare (mai mari de 1 mm) şi a deplasărilor unghiulare. În
319
aceşti traductori este uşor de obţinut caracteristica necesară de convertire prin

profilarea electrozilor.
Traductoarele care utilizează dependenţa C = f1 ( ε ) sunt utilizate pentru
măsurarea nivelului de lichide, umidităţii substanţei, grosimii articolului din
dielectric etc. Ca exemplu, în figura 10.12, d este prezentată construcţia
traductorului capacitiv de nivel. Capacitatea dintre electrozii scufundaţi în lichid
depinde de nivelul lichidului, deoarece schimbarea nivelului conduce la
modificarea permeabilităţii medii dielectrice a mediului dintre electrozi. Prin
modificarea configuraţiei electrozilor se poate obţine un caracter dorit a
dependenţei indicaţiilor dispozitivului în funcţie de volum (greutatea) lichidului.
Pentru măsurarea parametrului de ieşire a traductoarelor capacitive se
utilizează circuitele punţilor şi circuitele contururilor de rezonanţă. Ultimele
permit de a construi dispozitive cu sensibilitate înaltă, care sunt în stare să
reacţioneze la deplasări de ordinul 10 −7 mm. Circuitele cu traductoare capacitive,
de obicei, se alimentează cu curent de înaltă frecvenţă (până la zeci de MHz), ceea
ce este necesar pentru a majora semnalul care nimereşte în dispozitivul de măsurat
şi necesitatea de a micşora acţiunea de şuntare a rezistenţei izolaţiei.
Avantajele traductoarelor capacitive sunt construcţia simplă, sensibilitatea
înaltă şi posibilitatea obţinerii unei inerţii mici a traductorului, neajunsurile –
influenţa câmpurilor electrice exterioare, a capacităţilor parazite, a temperaturii,
umidităţii, dificultatea relativă a circuitului de conectare şi necesitatea în surse
speciale de alimentare de înaltă frecvenţă.
Traductoarele de ionizare. traductoarele de acest tip sunt bazate pe
fenomenul ionizării gazului sau pe fenomenul luminescenţei a unor substanţe sub
influenţa radiaţiei ionizante.
Dacă în camera ce conţine gaz de supus radiaţiei, de exemplu cu β - raze,
atunci între electrozii conectaţi în circuitul electric va circula curent (figura 10.13).
Acest curent depinde de tensiunea depusă electrozilor, de densitatea şi componenţa
mediului gazos, de dimensiunea camerei şi a electrozilor, de proprietăţile şi
intensitatea radiaţiei de ionizare etc. Aceste dependenţe sunt utilizate pentru
măsurarea diferitor mărimi neelectrice: a densităţii şi componenţei mediului gazos,
a dimensiunilor geometrice ale pieselor etc.
I
β − raze A B C D E
J2
J 2 > J1
I
μA J1 U
ε 0
Figura 10.13- Schema Figura 10.14 - Caracteristica VA
traductorului de ionizare a traductorului de ionizare
320
În calitate de agenţi de ionizare se utilizează razele de tip α , β şi γ ale

substanţelor radioactive, mai rar – razele de roentgen şi radiaţia de neutroni.
Pentru măsurarea gradului de ionizare sunt utilizate preponderent camere de
ionizare şi contoare de ionizare, a căror acţiune corespunde diferitelor segmente
ale caracteristicii VA dintre spaţiul de gaze dintre doi electrozi.
În figura 10.14 este prezentată dependenţa curentului I în cameră (figura
10.13) cu o componenţă constantă a gazelor în funcţie de tensiunea depusă U şi
intensitatea de radiaţie J. Pe segmentul A al caracteristicii, curentul creşte direct
proporţional cu tensiunea, apoi creşterea lui încetineşte şi pe segmentul B atinge
gradul de saturaţie. Aceasta indică asupra faptului că toţi ionii care s-au creat în
cameră au atins electrozii. Pe segmentul B, curentul de ionizare din nou începe a
creşte, ceea ce este cauzat de ionizarea repetată la loviturile electronilor primari şi
ale ionilor de moleculele neutre. La majorarea de mai departe a tensiunii
(segmentul D), curentul de ionizare încetează să depindă de ionizarea iniţială şi
apare descărcarea neîntreruptă (sectorul E), care deja nu depinde de influenţa
radiaţiei radioactive.
Sectoarele A şi B ale caracteristicii VA descriu acţiunea camerelor de
ionizare, iar sectoarele C şi D – a contoarelor de ionizare. În afară de camere şi
contoare de ionizare, în calitate de traductoare de ionizare sunt utilizate contoarele
luminescente. Principiul lor de funcţionare este bazat pe apariţia în unele
substanţe, sub acţiunea radiaţiilor radioactive, a bliţurilor de lumină, care în
contoare sunt înregistrate de către fotomultiplicatoare. Luminozitatea acestor
bliţuri şi, respectiv, a curentului este determinată de radiaţia radioactivă.
Alegerea tipului traductorului de ionizare depinde în mare măsură de radiaţia
de ionizare.
Razele alfa (nucleele atomului de heliu) posedă proprietăţi de ionizare mari,
dar au proprietate redusă de infiltrare. În corpuri solide, razele alfa sunt absorbite
în straturile foarte fine (unităţi – zeci de micrometre). De aceea, la utilizarea
razelor alfa emiţătorul de raze alfa este amplasat în interiorul traductorului.
1 2 3
3 la amplificator
R
2
1 E R E
P la amplificator
Figura 10.15 - Manometru de ionizare Figura 10.16 - Contor de gaze

cu membrană
321
Razele beta reprezintă un flux de electroni (pozitroni); ele posedă proprietăţi

cu mult mai reduse de ionizare decât razele alfa, dar au o proprietate de infiltrare
mai bună. Lungimea de alergare a particulelor beta în corpuri solide atinge câţiva
milimetri. De aceea, emiţătorul de raze beta poate fi amplasat atât în interiorul
traductorului, cât şi în exteriorul lui.
Modificarea distanţei dintre electrozi, a suprafeţei de acoperire a electrozilor
şi a poziţiei emiţătorului de raze alfa şi beta în raport cu camerele de ionizare sau
contoare influenţează asupra valorii curentului de ionizare. De aceea, dependenţele
indicate sunt utilizate pentru măsurarea diferitelor mărimi mecanice şi geometrice.
În figura 10.15, în calitate de exemplu, este demonstrat manometrul de
ionizare cu membrană, unde 1 este alfa sau beta emiţător, 2 – membrana; 3 –
electrodul fix, izolat de membrană. Între electrozii 2 şi 3 este depusă o diferenţă de
potenţial, suficientă pentru crearea curentului de saturaţie. La variaţia presiunii P,
membrana se îndoaie schimbând distanţa dintre electrozi şi valoarea curentului de
ionizare.
Trecând prin substanţă, particulele beta interacţionează cu electronii şi
nucleele substanţei şi sunt absorbite de ea. O parte din particulele beta, în
rezultatul interacţiunii, sunt reflectate. Absorbţia particulelor beta este
caracterizată de expresia:
N = N 0 e − μ ⋅d ,
unde N este numărul de beta-particule, care au trecut stratul substanţei de
grosimea d; N 0 - numărul particulelor beta în lipsa substanţei absorbante; μ -
coeficientul de atenuare.
Razele gama reprezintă oscilaţii de o lungime foarte mică de undă
( 10 −8 − 10 −11 cm), care apar în urma transformărilor radioactive. Razele gama
posedă proprietăţi de infiltrare foarte mari. Trecând prin substanţă, aceste raze se
atenuează în corespundere cu expresia (pentru un fascicul îngust)
J = J 0 e − μ ⋅d , unde J este intensitatea razelor gama, care au trecut prin corp; J 0 -
intensitatea razelor gama care parvin pe corp; d – grosimea corpului; μ -
coeficientul de atenuare. Dependenţele indicate mai sus demonstrează posibilitatea
măsurării grosimilor articolelor, a densităţilor lichidelor şi gazelor etc.
Construcţia camerelor de ionizare şi a contoarelor sunt diverse şi depind de
tipul radiaţiei.
Pentru înregistrarea particulelor în parte, precum şi pentru măsurarea
radiaţiei gama se utilizează pe larg aşa numitele contoare de gaze, al căror
principiu de funcţionare este descris de sectoarele C şi D ale caracteristicii VA.
Construcţia contorului este prezentată în figura 10.16. Contorul este alcătuit dintr-
un cilindru de metal 1, în interiorul căruia este întins un fir subţire de wolfram 2.
Ambii electrozi sunt amplasaţi într-un cilindru de sticlă 3, umplut cu gaz inert. La
ionizarea gazului, în circuit apar impulsuri de curent, al căror număr este
contorizat.
322
În calitate de surse de radiaţie alfa, beta şi gama, de obicei, sunt utilizaţi

izotopi radioactivi. Sursele de radiaţie utilizate în tehnica măsurărilor trebuie să
aibă o perioadă foarte mare de semidescompunere şi o energie de radiaţie
suficientă (plutoniu 239, cobalt 90 ş.a.).
Avantajul principal al dispozitivelor bazate pe radiaţia de ionizare constă în
posibilitatea măsurărilor fără contact, la distanţă, ceea ce are o mare importanţă la
măsurările în medii agresive sau cu pericol de explozie, precum şi în medii care se
află sub presiune mare sau au temperatură înaltă. Neajunsul acestor dispozitive –
necesitatea utilizării unei protecţii biologice în cazul unei surse de radiaţie
puternică.
10.2.2 TRADUCTOARE GENERATOARE DE MĂSURARE
Noţiuni generale. În traductoarele generatoare la care ca mărime de ieşire

este o t.e.m termoelectrică, piezoelectrică, fotoelectrică, electrochimică sau de
inducţie ori o sarcină legată funcţional de mărimea neelectrică măsurată.
Traductoarele termoelectrice. Aceste traductoare sunt bazate pe efectul
termoelectric care apare în circuitul unui termocuplu.
La o diferenţă de temperatură, bornele 1 şi 2 de conectare a două
conductoare neomogene A şi B (figura 10.17,a), care formează termocuplul, în
circuitul acestuia apare f.e.m. termică. La o temperatură constantă, de exemplu, a
bornei de conectare 2 ( t 2 = const ), E AB = f ( t1 ) − C = f1 ( t1 ), unde t1 este
temperatura bornei de conectare 1; C = f ( t 2 ). Această dependenţă se utilizează
în traductoarele termoelectrice pentru măsurarea temperaturii.
Pentru măsurarea f.e.m. termice, dispozitivul electric de măsurat
(milivoltmetrul, compensatorul) este conectat în circuitul termocuplului (figura
10.17,b). Borna de conectare a conductoarelor (electrozilor) 1 se numeşte
extremitatea de lucru a termocuplului, iar bornele 2 şi 2′ - extremităţile libere.
Pentru ca f.e.m. termică în circuitul termocuplului să fie determinată univoc
de temperatura extremităţii de lucru, este necesar ca temperatura extremităţilor
libere ale termocuplului să fie menţinută una şi aceeaşi şi să rămână neschimbată.
2 mV 2′
t1
1
Figura 10.17 - Termocuplul (a) şi metoda de conectare a dispozitivului
în circuitul termocuplului (b)
323
Gradarea termometrelor termoelectrice (dispozitive care utilizează

termocuplul pentru măsurarea temperaturii) se efectuează, de obicei, la
temperatura extremităţilor libere egală cu 0 0C. Tabelele de gradare pentru
termocuplurile standarde sunt alcătuite, de asemenea, şi pentru condiţia
temperaturilor egale ale extremităţilor libere la 0 0C. La utilizarea practică a
termometrelor termoelectrice temperatura extremităţilor termocuplului, de obicei,
nu este egală cu 00C şi de aceea este necesar de a introduce corecţie.
Pentru fabricarea termocuplurilor utilizate la momentul actual pentru
măsurarea temperaturii, sunt utilizate aliaje speciale. Pentru măsurarea
temperaturilor înalte sunt utilizate termocupluri de tipul ТПП, ТПР, ТÂР.
Termocuplurile din metale nobile (ТПП şi ТПР) se utilizează pentru măsurări de
înaltă precizie. În celelalte cazuri, se utilizează termocupluri din metale simple
(TXA, TXK).
Caracteristicile statice de convertire sub formă de tabele (pentru gradare) şi
abaterile admise ale acestor caracteristice pentru termocuplurile standarde sunt
prezentate în GOST 3044-94.
Pentru protecţia contra mediului ambiant (presiunii, gazelor nocive ş.a.)
electrozii termocuplului sunt amplasaţi într-o armatură de protecţie, constructiv
asemănătoare cu armătura termorezistoarelor (figura 10.17, b).
Pentru comoditatea stabilizării temperaturii extremităţilor libere, uneori
termocuplul este alungit cu ajutorul aşa numitor conductoare de prelungire,
executate din materiale termoelectrozi sau din materiale special alese, mai ieftine
decât cele de tip electrozi şi care corespund condiţiei de identitate termoelectrică
cu termocuplu de bază în diapazonul temperaturilor posibile ale extremităţilor
libere (de obicei de la 0 până la 100 0C). Inerţia termocuplului este caracterizată
de indicatorul de inerţie termică. Sunt cunoscute construcţii de termocupluri cu
inerţie neînsemnată, la care indicatorul inerţiei termice este de 5-20 s.
Termocuplurile în armătură obişnuită au indicator de inerţie termică egal cu câteva
minute.
Traductoare de inducţie. Traductoarele de inducţie sunt bazate pe utilizarea
legii inducţiei electromagnetice, conform căreia f.e.m. indusă în bobină cu
dФ dФ
w spire, e = − w ⋅ , unde este viteza de variaţie a fluxului magnetic, legat
dt dt
de bobină.
Traductoarele de inducţie sunt utilizate pentru măsurarea deplasărilor
liniare şi unghiulare. Semnalul de ieşire a acestor traductoare poate fi integrat sau
diferenţiat în timp cu ajutorul dispozitivelor electrice de integrare sau de
diferenţiere.
După aceste transformări, parametrul informativ al semnalului devine
proporţional, respectiv, cu deplasarea sau accelerarea. De aceea, traductoarele de
inducţie sunt utilizate, de asemenea, pentru măsurarea deplasărilor şi accelerărilor
liniare şi unghiulare.
324
Cea mai largă utilizare traductoarele de inducţie o au în dispozitivele pentru

măsurarea vitezei unghiulare (tahometre) şi în dispozitivele pentru măsurarea
parametrilor vibraţiei.
Traductoarele de inducţie pentru tahometre reprezintă mici generatoare
(1-100 W) de curent continuu sau alternativ, de obicei, cu excitaţie independentă
de la magnet permanent, al căror rotor este legat mecanic cu axul cercetat. La
utilizarea generatorului de curent continuu, viteza unghiulară este estimată după
f.e.m. a generatorului, iar în caz de utilizare a generatorului de curent alternativ –
viteza unghiulară poate fi determinată după valoarea f.e.m. sau după frecvenţa ei.
2 3
1 N S
N S
Figura 10.18 - Traductor de inducţie
În figura 10.18 este prezentat un traductor de inducţie pentru măsurarea

amplitudinii, vitezei şi accelerării mişcării. Traductorul reprezintă o bobină
cilindrică 1, care se deplasează în ecartamentul inelar al miezului magnetic 2.
Magnetul cilindric permanent 3 creează în ecartamentul inelar un câmp magnetic
radial continuu. Bobina, la deplasarea ei intersectează liniile de forţă ale câmpului
magnetic şi în ea estre indusă f.e.m. proporţională cu viteza de deplasare.
Erorile traductoarelor de inducţie sunt determinate de variaţia câmpului
magnetic în timp şi la variaţia temperaturii, precum şi de modificarea valorii
rezistenţei bobinei cauzate de variaţiile de temperatură.
Avantajele traductoarelor de inducţie constau în simplitatea construcţiei, în
fiabilitatea în funcţionare şi în sensibilitate înaltă. Neajunsul – în banda de
frecvenţă îngustă a mărimilor măsurate.
Traductoarele piezoelectrice. Astfel de traductoare sunt bazate pe utilizarea
efectului piezoelectric direct, care constă în apariţia sarcinilor electrice pe
suprafaţa unor cristale (de cuarţ, de turmalină, segnetto-electrice ş.a.) sub acţiunea
tensiunilor mecanice.
Din cristalul de cuarţ este tăiată o placă, ale cărei suprafeţe trebuie să fie
perpendiculare pe axa optică Oz, pe axa mecanică Oy şi pe axa electrică Ox ale
cristalului (figura 10.19, a şi b). La acţiunea asupra plăcii a unei forţe Fx în
direcţia axei electrice, pe suprafaţa x vor apărea sarcini Q x = k ⋅ Fx , unde k este
coeficientul piezoelectric.
325
La acţiunea asupra plăcii a forţei F y în direcţia axei mecanice, pe aceeaşi

suprafaţă x vor apărea sarcini Q y = k ⋅ F y ⋅ a / b , unde a şi b sunt dimensiunile
suprafeţei plăcii.
z
z
z y
0 x y
x
y x a b
a) b)
Figura 10.19 - Cristalul de cuarţ (a) şi placa (b) tăiată din el
Acţiunea mecanică pe placă în direcţia axei optice nu va conduce la apariţia

sarcinilor.
Dispozitivul traductorului de tip piezoelectric pentru măsurarea presiunii
variabile a gazului este prezentat în figura 10.20. Presiunea P, prin membrana de
metal 1, este transmisă, prin garniturile de metal 2, plăcii de cuarţ 3, strânsă între
aceste garnituri. Bila 4 contribuie la distribuţia uniformă a presiunii pe suprafaţa
plăcilor de cuarţ. Garnitura din mijloc este conectată cu borna 5, care trece prin
bucşa din material izolator.
La acţiunea presiunii P, între borna 5 şi corpul traductorului apare diferenţa
de potenţial U = 2 ⋅ Q /( C t + C 0 ) = 2 ⋅ k ⋅ s ⋅ p /( C t + C 0 ) , unde Q este sarcina
care apare pe suprafaţa plăcii de cuarţ; C t - capacitatea traductorului; C 0 -
capacitatea conductoarelor şi a circuitului de intrare a dispozitivului, care măsoară
diferenţa de potenţial; k - modulul piezoelectric al cuarţului; s – suprafaţa
membranei, supuse presiunii. După diferenţa de potenţial U se estimează valoarea
presiunii p.
4
3
5
2
1 P
Figura 10.20 - Traductor piezoelectric pentru măsurarea presiunii
326
În traductoarele piezoelectrice, de obicei, se utilizează cuarţul, la care

proprietăţile piezoelectrice se combină cu durabilitatea înaltă mecanică şi
proprietăţile izolatoare înalte, precum şi cu independenţa caracteristicilor
piezoelectrice în funcţie de temperatură în limite mari. Este utilizată, de asemenea,
şi ceramica polarizată din titanat de bariu, titanat şi circonat de plumb.
Dimensiunile plăcilor şi numărul lor se alege ţinând cont de cerinţele
constructive şi de valoarea necesară a sarcinii.
Sarcina care apare în traductorul piezoelectric, „se prelinge” pe izolaţie şi pe
circuitul de intrare al dispozitivului de măsurare. De aceea, dispozitivele care
măsoară diferenţa de potenţial pe traductoarele piezoelectrice, trebuie să posede o
impedanţă de intrare mare (1012-1015 Ohm), ce se asigură, practic, prin utilizarea
amplificatoarelor electronice cu impedanţă mare de intrare.
Din cauza „prelingerii” sarcinii, aceste traductoare se utilizează pentru
măsurarea numai a mărimilor care variază rapid (forţelor variabile, presiunilor,
parametrilor de vibraţie, accelerărilor etc.).
Au găsit utilizare traductoarele piezoelectrice – piezorezonatoarele, în care
sunt utilizate concomitent efectele piezoelectrice directe şi inverse. Ultimul constă
în aceea că, dacă la electrozii traductorului de depus tensiune alternativă, atunci în
placa piezosensibilă vor apărea oscilaţii mecanice, a căror frecvenţă f p (frecvenţa
de rezonanţă) depinde de grosimea h a plăcii, de modulul elasticităţii E şi
densitatea ρ a materialului. La conectarea unui astfel de traductor într-un contur
de rezonanţă a generatorului, frecvenţa oscilaţiilor electrice generate este
determinată de frecvenţa f p . La variaţiile valorilor h, E, sau ρ sub acţiunea
mecanică sau sub influenţa de temperatură, frecvenţa f p se va modifica şi,
respectiv, se va modifica frecvenţa oscilaţiilor generate. Acest principiu este
utilizat pentru convertirea presiunii, forţei, temperaturii şi a altor mărimi în
frecvenţă.
Traductoare galvanice. Traductoarele de acest tip sunt bazate pe
dependenţa f.e.m. a circuitului galvanic de activitatea chimică a ionilor
electrolitului, deci de concentraţia ionilor şi de procesele de oxidare-restabilire din
electrolit. Aceste traductoare sunt utilizate pentru determinarea reacţiei soluţiei
(acidă, neutră, alcalină), care depinde de activitatea ionilor de hidrogen din soluţie.
Apa distilată posedă o conductibilitate slabă, dar bine determinată, ceea ce se
explică prin ionizarea apei conform reacţiei H 2O → H + + OH − . În acest caz,
←
k = ( a H + ⋅ aOH − ) / a H 2O rămâne constantă, constanta de disociaţie , unde
a H + , aOH − , a H 2O sunt coeficienţii de activitate a ionilor H + , OH − , H 2O .
327
Activitatea chimică a este egală cu produsul dintre concentraţia echivalentă

şi coeficientul de activitate (care tinde spre unitate în cazul diluării la infinit a
soluţiei).
În soluţiile diluate, activitatea apei a H 2O poate fi considerată constantă şi
atunci produsul ionilor constanţi va fi:
K H 2O = k ⋅ a H 2O = a H + ⋅ aOH − = 10 −14 ( g ⋅ ion / l )2 .
Pentru apă curată sau soluţie neutră: a H + = aOH − = K H 2O = 10 7 g ⋅ ion/l.

Dacă în apă de dizolvat acid, atunci concentraţia în soluţie a ionilor H + va fi mai
mare decât în apa curată, iar concentraţia ionilor OH − mai mică din cauza unirii
unei cantităţi de ioni H + care se formează la disociere, cu ionii OH − , deci,
pentru soluţia acidă a H + > aOH − , iar pentru soluţia alcalină a H + < aOH − , pentru o
valoare constantă K H 2O .
Astfel, activitatea chimică a ionilor de hidrogen ai soluţiei reprezintă
caracteristica de reacţie a soluţiei. Reacţia soluţiei se caracterizează numeric prin
logaritmul negativ de activitate a ionilor de hidrogen – prin indicatorul
pH = − lg a H + . Pentru apa distilată, activitatea a H + = 10 −7 g ⋅ ion/l, şi, respectiv,
indicatorul de hidrogen este egal cu 7 unităţi pH.
Diapazonul de variaţie a indicatorului de hidrogen pentru soluţii la
t = 220 C este de la 0-14 unităţi pH.
Pentru măsurarea pH este utilizată metoda bazată pe măsurarea potenţialului
de electrozi.
Dacă electrodul de metal va fi scufundat în soluţie care conţine ioni de
acelaşi nume, atunci electrodul va atribui potenţialul V = V0 + R ⋅ T ⋅ ln a /( n ⋅ F ) ,
unde V0 este potenţialul electrodului la activitatea ionilor de metal, egală cu
unitatea; R – constanta de gaze; T- temperatura absolută; n – valenţa ionilor de
metal; F – constanta Faradei; a – activitatea ionilor de metal în soluţie. Analogic se
comportă şi electrodul de hidrogen.
Pentru obţinerea potenţialului de electrozi dintre hidrogen şi soluţia care
conţine ioni H + , este necesar de a avea aşa numitul electrod de hidrogen.
Electrodul de hidrogen poate fi creat, utilizând proprietatea hidrogenului de
absorbţie la suprafaţa platinei, iridiului şi paladiului. De obicei, în calitate de
electrod de hidrogen se utilizează un electrod acoperit cu platină neagră, la care
neîncetat se aduce hidrogen gazos. Potenţialul unui astfel de electrod depinde de
concentraţia ionilor de hidrogen în soluţie.
328
De a măsura, practic, valoarea absolută a potenţialului de frontieră nu este

posibil. De aceea traductorul galvanic întotdeauna este alcătuit din două elemente,
conectate electric unul cu altul: primul – elementul de lucru, care reprezintă soluţia
cercetată cu electrodul şi al doilea – elementul de comparaţie cu potenţial constant
de frontieră, alcătuit din electrod şi soluţie cu concentraţie constantă. În calitate de
element de comparaţie este utilizat un electrod de hidrogen cu concentraţie
constantă normală a ionilor de hidrogen.
H2 ε
2
3 KCl
1 4
Hg 2Cl 2 5
Figura 10.21 - Traductor galvanic
În figura 10.21 este demonstrat traductorul pentru măsurarea concentraţiei

ionilor de hidrogen. În calitate de element este utilizat electrodul din calomel
(clorură de mercur). El prezintă un vas de sticlă 4, la fundul căruia este depusă o
cantitate mică de mercur, iar deasupra ei – pastă din calomel ( Hg 2Cl 2 ). Deasupra
pastei este turnată o soluţie de potasiu cloric (KCl). Potenţialul apare la frontiera
calomel-mercur. Pentru contact cu mercurul, la fundul vasului este sudat un
electrod de platină 5. Potenţialul electrodului de calomel depinde de concentraţia
mercurului în calomel, iar concentraţia ionilor de mercur, la rândul său, depinde de
concentraţia ionilor de clor în soluţia de KCl.
În soluţia cercetată este scufundat un electrod de hidrogen 1. Ambele
elemente sunt conectate printr-o cheie electrolitică, care reprezintă o ţeavă 2, de
obicei umplută cu soluţie de KCl şi astupată de dopuri semipătrunzătoare 3.
F.E.M. a unui astfel de traductor este în funcţie de pH.
Pentru măsurarea f.e.m. a traductoarelor galvanice, de obicei, se utilizează
dispozitive compensatoare. Pentru electrozi din sticlă, circuitul de măsurare
trebuie să aibă rezistenţă mare de intrare, deoarece rezistenţa internă a electrozilor
de sticlă atinge 100-200 MOhm. La măsurarea pH cu ajutorul traductoarelor
galvanice, este necesar de a introduce corecţie la acţiunea temperaturii.
329
10.3 DISPOZITIVE DE MĂSURAT TEMPERATURA
Noţiuni generale. Dispozitivele electrice, destinate pentru măsurarea

temperaturii, se numesc termometre electrice. Termometrul electric reprezintă
ansamblul alcătuit din traductorul de temperatură (termorezistor, termocuplu ş.a)
cu dispozitiv de măsurat electric.
În dependenţă de tipul traductorului termic, dispozitivele se numesc
termometre de rezistenţă, termometre termoelectrice, termometre
termotranzistoare ş.a.
Dispozitivele de măsurat temperatura care utilizează energia corpurilor
încălzite, se numesc pirometre. Spre deosebire de termometre, ele sunt destinate
pentru măsurarea fără contact a temperaturii.
Termometrele electrice de rezistenţă. Dispozitivul reprezintă un
termorezistor, conectat în circuitul de măsurare, care în majoritatea cazurilor,
reprezintă o punte echilibrată sau neechilibrată. Termorezistorul poate fi conectat
în punte conform schemelor cu două sau trei conductoare.
Dacă termorezistorul este conectat în una din braţele punţii cu ajutorul a
două conductoare Rl1 şi Rl 2 (schema cu două conductoare), din cauza schimbării
rezistenţei conductoarelor la variaţia temperaturii mediului apare eroare
Δt = ΔRl /( Rt ⋅ α t ) , unde ΔRl = ΔRl1 + ΔRl 2 este modificarea rezistenţei
conductorilor; Rt şi α t - rezistenţa iniţială a termorezistorului (la t = 00 C ), şi
coeficientul lui de temperatură.
Pentru micşorarea erorii cauzate de schimbarea rezistenţe firelor de
conexiune, este utilizată schema prezentată în figura 10.22, a. În această schemă,
două conductoare sunt conectate în braţele vecine ale punţii, iar al treilea – în
diagonala de alimentare. La funcţionarea acestui circuit în regim de echilibru şi
pentru condiţia că R1 = R3 şi Rl1 = Rl 2 , eroarea de la variaţia rezistenţelor
conductoarelor lipseşte. În caz de funcţionare în regim de neechilibrare, eroarea
este considerabil mai mică decât în schema cu două conductoare. O influenţă
considerabilă asupra funcţionării circuitului punţii în regim neechilibrat o are
variaţia tensiunii de alimentare. În figura 10.22, b este prezentată schema punţii
neechilibrate cu logometru, în care este eliminată influenţa variaţiei tensiunii de
alimentare. Rezistenţa R0 este destinată pentru echilibrarea punţii pentru
temperatura iniţială măsurată. Rezistenţa Re (de echilibrare) suplineşte rezistenţa
conductoarelor până la valoarea primită la gradare (5 sau 15 Ohm). Pentru reglarea
rezistenţei Re în schemă este prevăzut rezistorul Rc (de verificare), a cărui
rezistenţa este egală cu rezistenţa termorezistorului, care corespunde unei anumite
diviziuni pe scala dispozitivului. Conectând Rc în locul Rt în braţul punţii, se
330
micşorează rezistenţa Re până la clipa, în care săgeata logometrului nu se va opri

în faţa diviziunii indicate mai sus. După aceasta, rezistorul Rc este scurcircuitat.
R1
Rt Rl1
t0 Rl 2 c
Rl 3
R3
R2
d
~U
a)
b
R1
Rt Rl1 R0
R4
t0 Rl 2 c
Ru Rk
R2 R3
d
~U
b)
Figura 10.22 - Schemele de punte cu trei conductoare (a) şi cu două
conductoare (b) de conectare a traductoarelor termometrelor de rezistenţe
Dacă rezistenţa rezistorului R1 este aleasă egală cu rezistenţa braţului punţii

cu termorezistor pentru valoarea medie a temperaturii măsurate de către dispozitiv
şi R1 = R3 şi Rb1 = Rb 2 = Rb ( Rb1 , Rb 2 - rezistenţele bobinelor logometrului),
atunci raportul curenţilor în bobinele logometrului va fi:
I b1 Rb + Rb R1 / R2 + R1 + ( Rb + R1 + R4 )ΔRt / Rt′
= ,
Ib2 Rb + Rb R1 / R2 + R1 − ΔRt R4 / Rt′
331
unde ΔRt este variaţia rezistenţei termorezistorului la abaterea temperaturii

de la valoarea medie; Rt′ = R0 + Re + Rt .med , ( Rt ,med este rezistenţa
termorezistorului pentru valoarea medie a temperaturilor măsurate de dispozitiv).
După cum se observă din expresie, raportul curenţilor depinde de ΔRt şi,
respectiv, indicaţiile logometrului depind de temperatura măsurată.
Pentru micşorarea erorii cauzate de variaţia rezistenţei conductoarelor, este
posibilă conectarea cu trei conductoare a traductorului.
Pentru măsurarea temperaturii cu ajutorul termorezistenţelor standarde de
cupru şi de platină, industria produce punţi automate cu clasa de precizie 0,25 şi
0,5.
Termometrele termoelectrice. Termometrele sunt alcătuite din traductorul
termoelectric (termocuplu) şi dispozitivul electric de măsurat (milivoltmetru sau
compensator).
În figura 10.23 este prezentată schema termometrului termoelectric cu
milivoltmetru, în care Tn este termocuplul; CP şi CC - respectiv conductoare
prelungitoare şi conductoare de conexiune; mV – milivoltmetrul, Re - rezistor de
echilibrare.
c
R1 R2
mV
+
a b
CP Re CC
R3 R4 R5
+
mV U
TC d
Figura 10.23 - Termometru Figura 10.24 - Termometru

termoelectric termoelectric cu introducerea
automată a corecţiei
Indicaţiile milivoltmetrului: U = ETn RmV /( Rex + RmV ) , unde ETn este
f.e.m. a termocuplului; Rex = RTn + Rc + Re ; Rex - rezistenţa exterioară;
RTn , Rc , Re , RmV - respectiv, rezistenţa termocuplului, conductoarelor, rezistorului
de echilibrare şi a milivoltmetrului.
După cum se vede din expresia prezentată, indicaţiile milivoltmetrului pentru
Rex , RmV constante este determinată de valoarea f.e.m. a termocuplului şi,
respectiv, de temperatura măsurată. Scala dispozitivului, în acest caz, poate fi
gradată în grade cu indicarea tipului termocuplului şi valoarea selectată a
rezistenţei exterioare. Pentru reglarea rezistenţei exterioare până la valoarea la care
332
s-a efectuat gradarea (0,6; 5; 15 sau 25 Ohm), este utilizat rezistorul de echilibrare
Re .
În aceste termometre este posibilă eroarea cauzată de variaţia rezistenţei
termocuplului şi conductoarelor. Rezistenţa termocuplului variază odată cu
modificarea adâncimii de scufundare, deci odată cu variaţia raportului dintre
suprafaţa încălzită şi suprafaţa rece ale termocuplului. În afară de aceasta,
schimbarea adâncimii de scufundare a termocuplului contribuie la variaţia erorii
cauzate de existenţa pierderilor termice ale traductorului. De aceea, adâncimea de
scufundare a termocuplului se alege în corespundere cu datele de paşaport ale
termocuplului.
Rezistenţa conductoarelor variază la abaterile temperaturii aerului. Pentru
micşorarea influenţei variaţiei rezistenţei termocuplului şi conductoarelor sunt
utilizate milivoltmetre cu rezistenţă internă mărită.
Modificarea condiţiilor de temperatură influenţează milivoltmetrul (asupra
rezistenţei bobinei), ceea ce, de asemenea, cauzează apariţia erorilor.
Variaţia temperaturii asupra extremităţilor termocuplului contribuie la
abaterea indicaţiilor milivoltmetrului. Pentru excluderea influenţei temperaturii
asupra extremităţilor sunt utilizate diverse metode de introducere a corecţiilor.
Dacă scara milivoltmetrului este gradată în milivolţi, atunci la indicaţiile
milivoltmetrului sunt adăugate (luând în considerare semnul) corecţia egală cu
valoarea f.t.e.m., care corespunde abaterii temperaturii extremităţilor
termocuplului de la 00C. Dacă scara milivoltmetrului este gradată în grade, pentru
determinarea gradaţiei termocuplului, este necesar la indicaţiile milivoltmetrului
de adaus ţinând cont de semn, corecţia egală cu abaterea temperaturii
extremităţilor libere de la 00C, înmulţită cu coeficientul k. Acest coeficient ia în
vedere caracteristica neliniară de convertire a termocuplului, care depinde de
temperatura măsurată. Pentru calcule orientative, se consideră k = 0 ,8 ÷ 1,0 pentru
termocupluri din metale nepreţioase şi k = 0 ,5 ÷ 0 ,6 pentru termocupluri din
metale preţioase. Sunt utilizate, de asemenea, metode de introducere automată şi
semiautomată a corecţiilor.
În figura 10.24 este prezentată schema termometrului cu introducerea
automată a corecţiei. Pentru aceasta, consecutiv, în circuitul termocuplului şi
milivoltmetrului este conectată o punte neechilibrată, în care rezistorul R1 este
executat din cupru şi se află în regiunea cu temperatura extremităţilor libere ale
termocuplului; rezistoarele R2 , R3 şi R4 sunt fabricate din manganin.
La gradarea termometrului, puntea se află în stare echilibrată. În procesul de
exploatare, la abaterea temperaturii extremităţilor libere ale termocuplului de la
valoarea la care s-a produs gradarea, pe diagonala ab a punţii va apărea diferenţa
de potenţial, care se sumează cu f.t.e.m. a termocuplului. Parametrii punţii sunt
aleşi astfel, ca modificarea t.e.m. de la abaterile temperaturii extremităţilor libere
333
să se compenseze, practic, de către tensiunea de pe punte. Sensibilitatea punţii este

reglată cu ajutorul rezistorului R5 .
În termometrele termoelectrice pentru măsurarea f.e.m. a termocuplului, sunt
utilizate, de asemenea, compensatoare automate. Compensatoarele automate
posedă o eroare de bază mai mică decât milivoltmetrele, asupra lor nu influenţează
variaţia rezistenţelor conductoarelor şi termocuplului şi ele exclud automat
influenţa variaţiei temperaturii extremităţilor libere ale termocuplului.
Pentru măsurarea temperaturii cu ajutorul termocuplurilor standarde,
industria produce compensatoare automate cu clasa de precizie 0,25 şi 0,5.
Termometre de cuarţ şi termorezistive. Termometrele de cuarţ sunt
alcătuite din traductor termosensibil din cuarţ, conectat în conturul oscilant al
generatorului şi frecvenţmetru. Caracteristica de convertire a traductorului termic
de cuarţ în diapazonul de temperaturi 00C-1000C are forma f t = f 0 + S f t , unde
f 0 şi f t sunt frecvenţele oscilaţiilor generate la temperatura de t 0 = 00 C şi valorii
măsurate t ; S f - sensibilitatea traductorului.
Sensibilitatea traductoarelor termice de cuarţ ating valorile 200-1000 Hz/K,
ceea ce permite de a determina cu ajutorul lor variaţii de temperatură de ordinul
0,01-0,001 0C. Termometrele de cuarţ pot funcţiona în diapazonul de temperatură
de la -2600 până la +500 0C, dar cea mai mică eroare (0,05-0,005 0C) o au în
diapazonul 0-100 0C.
Precizia înaltă a termometrelor de cuarţ se explică prin stabilitatea înaltă a
parametrilor traductorului şi prin caracteristicile înalte metrologice ale
măsurătorului de frecvenţă. Neajunsul acestor termometre – posibilitatea de
înlocuire limitată, care este lămurită prin abaterile mari ale valorilor f 0 şi S f .
Termometre cu termotranzistoare sunt alcătuite dintr-un termotranzistor
conectat în puntea neechilibrată, şi dintr-un milivoltmetru, conectat în diagonala de
ieşire a punţii.
Sunt produse în serie câteva modificaţii de termometre cu termotranzistoare,
ca de exemplu termometrul digital ТЭТ-Ц11 pentru temperaturi de la -60 până la
+100 0C cu eroarea raportată de la ± 0 ,2% până la ± 1,0% .
Pirometre de radiaţie. Pirometre se numesc dispozitivele pentru măsurarea
temperaturii, a căror funcţionare este bazată pe utilizarea energiei de emisie a
corpurilor încălzite.
Avantajul acestor dispozitive constă în aceea că ele nu distorsionează câmpul
de temperatură al obiectului (măsurarea se efectuează fără contact cu obiectul) şi
nu au restricţii pentru lărgirea diapazonului de măsurare înspre temperaturile
înalte.
Principiul de funcţionare a pirometrelor este bazat pe dependenţa energiei
radiante a corpurilor încălzite în funcţie de temperatura lor. Legile radiaţiei termice
sunt definite cu o mare exactitate pentru corpul absolut negru.
334
Radiaţia de temperatură este caracterizată prin energia transmisă de ea.

Cantitatea de energie radiată în raze cu lungimea de undă de la λ până la λ + Δλ ,
radiate de către un corp cu o unitate de suprafaţă într-o unitate de timp se numeşte
intensitate monocromatică de radiaţie. Cantitatea de energie de undă radiată la
temperatura dată de către o unitate de suprafaţă a corpului într-o unitate de timp
pentru lungimi de unde de la 0 până la ∞ , se numeşte intensitate integrală de
radiere.
Pentru corpul absolut negru, dependenţa monocromatică de radiaţie, în
funcţie de temperatura corpului şi lungimea undei, poate fi descrisă cu expresia:
J λ = C1 ⋅ λ−5 ⋅ ( e C 2 /( λ ⋅T ) − 1 )−1 ,
unde C1 , C 2 sunt constantele de radiaţie; λ - lungimea undei pentru care se

determină intensitatea radiaţiei; e - funcţia exponenţială; T – temperatura absolută.
Această dependenţă este pusă la baza măsurării temperaturii cu ajutorul
pirometrelor optice.
Logaritmul raportului intensităţii radiaţiei pentru lungimi de undă λ1 şi λ2 şi
pentru valori neînsemnate ale λ ⋅ T :
J λ1 C 2′
ln = ln J λ1 − ln J λ2 = C1′ − ,
J λ2 T
unde C1′ şi C 2′ sunt constante care depind de λ1 şi λ2 .

Expresia obţinută este utilizată la măsurarea temperaturii cu pirometrele cu
filtre color.
Pentru corpul absolut negru, intensitatea integrală de radiaţie este:
∞
S= ∫λ C
=0
1 ⋅ λ−5 ⋅ ( e C 2 /( λ ⋅T ) − 1 )−1 dλ = σ ⋅ T 4 ,
unde σ este o constantă. Pe această relaţie este bazată măsurarea

temperaturii cu pirometrele de radiaţie.
Intensităţile monocromatică şi integrală de radiaţie a oricărui corp fizic
întotdeauna este mai mică decât a corpului absolut negru la temperaturi egale.
Pentru corpurile fizice:
J λ = ε λ ⋅ J a .n λ ; S = ε ⋅ Sa.n. ,
unde ε λ şi ε sunt coeficienţi, respectiv pentru radiaţia monocromatică şi

integrală.
Valorile ε λ şi ε ale diverşilor corpuri fizice diferă şi depind de mulţi
factori: de componenţa substanţei, de starea suprafeţei corpului, de temperatura
335
corpului etc. De aceea, gradarea pirometrelor de radiaţie se efectuează în raport cu

radiaţia corpului absolut negru. La măsurarea temperaturii corpului fizic apare
eroarea care poate fi luată în consideraţie, dacă sunt cunoscuţi coeficienţii ε λ şi
ε .
Dacă coeficienţii de radiaţie monocromatică pentru două lungimi de undă
sunt egali, atunci logaritmul raportului intensităţii de radiaţie nu depinde de ε λ .
De aceea, în pirometrele cu filtre color, pentru condiţiile date, nu este necesar de a
introduce corecţie la radiaţia incompletă a obiectului.
În pirometrul optic intensitatea de radiaţie a corpului încălzit se măsoară prin
comparaţie în luminozitatea luminii monocromatice a corpului cercetat cu
luminozitatea luminii filamentului lămpii incandescente.
Pirometrul este gradat preventiv conform radiaţiei corpului absolut negru.
Prin luminozitate se subînţelege raportul intensităţii luminoase în direcţia dată
către proiecţia suprafeţei luminoase pe suprafaţa plană perpendiculară pe aceeaşi
direcţie. Două corpuri, care au în aceeaşi direcţie luminozitate egală, au o
intensitate egală de radiaţie.
În figura 10.25 este prezentat pirometrul optic. În acest pirometru,
luminozitatea corpului cercetat 1 se compară cu luminozitatea filamentului lămpii
fotometrice 4. Luminozitatea filamentului lămpii incadescente de la sursa B este
reglată cu potenţiometrul R. Lampa fotometrică este încorporată în telescop, care
are obiectiv 2 şi ocular 5. La măsurarea temperaturii, telescopul este direcţionat
spre corpul cercetat 1 şi, prin mişcarea obiectivului şi ocularului, se obţine
imaginea clară a corpului şi filamentului lămpii fotometrice într-un plan. Variind
curentul în lampa fotometrică, se obţine coincidenţa luminozităţii filamentului şi a
corpului cercetat. Citirea indicaţiilor în momentul coinciderii luminozităţii se
efectuează după scala voltmetrului care este gradat în grade ale temperaturii
corpului absolut negru. Uneori, pentru majorarea preciziei de măsurare a
curentului sau a căderii de tensiune pe filamentul lămpii, se utilizează compensator
de curent continuu.
Pentru ca intensitatea de radiaţie să poată fi comparată în spectrul razelor
monocromatice, în pirometru este prevăzut un filtru roşu 6, care permite trecerea
razelor cu lungimea de undă 0,62 μm şi mai mare. Ochiul omenesc este sensibil la
raze cu lungimea de undă de până la 0,73 μm . Astfel, compararea intensităţii de
radiaţie are loc, practic, într-un spectru îngust 0,62-0,73 μm .
Filamentul lămpii fotometrice se admite de a fi încălzit până la o temperatură
anumită (1400 0C) şi, deaceea, pentru majorarea limitei superioare de măsurare a
temperaturilor în pirometru există un filtru de atenuare 3, care micşorează
luminozitatea corpului cercetat de anumite ori.
Eroarea de bază a pirometrului optic este cauzată de radiaţia incompletă a
corpurilor fizice reale. Cerinţele către caracteristicile tehnice ale pirometrelor
optice sunt specificate în GOST 8335:96.
336
Industria produce pirometre optice, cu ajutorul cărora se poate de efectuat

măsurări într-un diapazon larg de temperaturi (800-10000 0C).
1 2 3 4 5 6
V
E R
Figura 10.25 - Pirometrul optic
În pirometrele de tip radiante (figura 10.26) intensitatea integrală de radiaţie

este percepută de către elementul termosensibil. În interiorul telescopului, care are
obiectiv 2 şi ocular 5, este amplasată într-un balon de sticlă o baterie termică din
câteva termocupluri 3 conectate în serie. Extremităţile de lucru ale termocuplului
se află pe petala acoperită cu platină neagră. Telescopul este orientat spre obiect 1
în aşa mod, ca petala să fie acoperită de imaginea obiectului şi toată energia
radiată să cadă pe extremităţile de lucru ale termocuplului. F.T.E.M. a bateriei
termice este în funcţie de puterea de radiaţie şi, respectiv, de temperatura corpului.
Pentru protecţia ochilor, în cazul orientării telescopului spre obiect, este prevăzut
filtrul 4.
2 3 4 5
1
mV
Figura 10.26 - Pirometrul de radiaţie
Pirometrele de radiaţie sunt gradate conform radiaţiei corpului absolut negru,

şi pentru ele este caracteristică eroarea cauzată de radiaţia incompletă a corpurilor
337
fizice. Precizia pirometrelor de radiaţie este mai joasă decât a acelor optice.
Parametrii pirometrelor de radiaţie sunt reglementate de GOST 10627.
Pentru măsurarea temperaturii într-un diapazon larg se produc câteva tipuri
de pirometre de radiaţie. De exemplu, pirometrul de radiaţie de tip RAPIR pentru
temperaturi 100-4000 0C.
În pirometrele fotoelectrice pentru măsurarea intensităţii radiaţiei obiectului
sunt utilizate fotoelemente.
În figura 10.27, a este prezentată schema de sistem simplificată a unui
pirometru fotoelectric. Fotoelementul 4 este iluminat dintr-o parte de la obiectul
măsurat 1 prin diafragmele 2, 3 şi filtru 7, iar din altă parte – de la lampa
incandescentă 9 prin aceeaşi diafragmă 3 şi filtru 7.
1
2
3 4 Ф , Ф1 , Ф2 Ф
5 6 mA Ф1
8
9 7
Ф2 t
a) 0
b)
Figura 10.27 - Schema (a) şi diagrama (b) a fluxurilor de lumină

a pirometrului fotoelectric de luminozitate
Diafragma 3 acoperă rotorul 8 al electromagnetului, astfel încât pe

fotoelement cad fluxurile de lumină Ф1 şi Ф2 care variază în timp de la ambele
surse de radiaţie; în acest caz, fazele componentelor variabile ale ambelor fluxuri
sunt în defazaj de 1800 (figura 10.27, b). Fluxul luminos rezultant Ф , care conţine
componentă variabilă, a cărei amplitudine este determinată de diferenţa
amplitudinilor componentelor variabile în timp ale fluxurilor luminoase Ф1 şi Ф2
sunt transformate de către fotoelement în curent. Componenta variabilă a
curentului este amplificată de amplificator de curent alternativ 5, şi apoi redresată
de către redresorul fazosensibil 6 şi, sub formă de curent continuu, este transmis în
miliampermetrul mA şi lampa cu incandescenţă 9.
Astfel, în acest dispozitiv se efectuează convertirea echilibrată, datorită
căreia indicaţiile dispozitivului nu depind de instabilitatea caracteristicii
fotoelementului, amplificatorului şi redresorului fazosensibil.
Acest pirometru utilizează fotoelement de cesiu, care, în ansamblu cu filtrul,
acordă dispozitivului sensibilitate la un spectru îngust de unde, apropiat de spectrul
perceptibil de pirometrul optic. Aceasta permite de a grada pirometrul fotoelectric
în raport cu pirometrul model optic.
338
Pirometrul fotoelectric examinat are o precizie înaltă (eroarea raportată de

bază este de ± 1% ), caracteristică pirometrelor optice şi posibilitatea de a
funcţiona în regim automat, ceea ce este caracteristic pirometrelor de radiaţie.
Pirometrul are câteva diapazoane de măsurare. Trecerea de la un diapazon la altul
se efectuează prin schimbarea diafragmei 2.
Se produc câteva tipuri de pirometre fotoelectrice cu filtre color destinate

pentru măsurarea, înregistrarea şi reglarea automată neîntreruptă a temperaturii
metalelor topite şi a aliajelor lor. De exemplu, pirometrul „Spectropir-6”
funcţionează în diapazonul de temperatură 900-2200 0C, cu exactitatea de ± 1%.
a)
b)
Figura 10.29 - Termograma la alimentare simetrică (a) şi la alimentare

nesimetrică (b) pentru o fază nealimentată
339
10.4 DISPOZITIVE DE MĂSURAT MĂRIMILE

GEOMETRICE ŞI MECANICE
Noţiuni generale. În dispozitivele de măsurat dimensiuni geometrice (liniare

sau unghiulare) sunt utilizate traductoare de deplasare (de tip reostat, de inducţie,
capacitive). Astfel de valori mecanice ca forţa, presiunea, cuplurile, de obicei, sunt
prealabil convertite în deformaţie, tensiune mecanică sau deplasare cu convertirea
ulterioară în mărimi electrice cu ajutorul unor traductoare corespunzătoare
(reostatice, tensorezistive, piezoelectrice ş.a.)
Majoritatea traductoarelor şi dispozitivelor de măsurat mărimile geometrice
şi mecanice se referă la analogice, însă se întâlnesc şi traductoare şi dispozitive
digitale. La ele se referă discurile, tahometrele digitale de inducţie utilizate pentru
măsurarea vitezei unghiulare etc.
Dispozitivele pentru măsurarea deplasărilor mici. În calitate de exemplu
vom analiza dispozitivul cu traductor de inducţie.
În figura 10.30 este prezentată schema dispozitivului cu traductor diferenţial
de inducţie, conectat într-o punte neechilibrată, alimentată de la un stabilizator de
tensiune alternativă. Semnalul de ieşire al punţii prin redresor este transmis la
ampermetru. Indicaţiile ampermetrului sunt determinate de poziţia rotorului
traductorului de inducţie. De exemplu, dispozitivul DI-1M, executat conform
acestei scheme, este destinat pentru verificarea dimensiunilor liniare ale pieselor în
procesul prelucrării lor. Diapazonul mărimilor măsurate de către acest dispozitiv
este de 0,6-0,8 mm; caracteristica statică este liniară; sensibilitatea 5 μA / μm .
Pentru măsurarea dimensiunilor geometrice (deplasărilor) în strungurile de
prelucrare mecanică cu dirijare digitală programată, se utilizează larg traductoarele
de măsurări codificate ale deplasărilor liniare şi unghiulare. Limitele erorilor
admise pentru traductoarele de clasă de precizie superioară constituie 1′′ - pentru
dimensiunile unghiulare (în limitele 3600 ale unghiului de rotaţie) şi 0,3 μm -
pentru dimensiunile liniare (la deplasările de până la 10 mm).
Pentru măsurarea dimensiunilor foii de metal sunt utilizate mijloace tehnice
care utilizează traductoare de tip reostatic şi de tip transformator ale deplasărilor şi
microprocesoare de calcul.
Dispozitive cu laser de măsurat mărimile geometrice. Laserele
(generatoarele optice) au aplicaţie pentru măsurarea diferitelor mărimi, inclusiv
pentru măsurarea mărimilor geometrice. Laserele sunt utilizate pentru măsurarea
distanţelor mari până la obiecte prin metodele de radiolocaţie. În acest caz, spre
obiect sunt transmise semnale de impuls sau semnale continue. Intervalul de timp
dintre impulsul generat şi reflectat sau defazajul dintre semnalul generat şi
semnalul reflectat sunt proporţionale distanţei măsurate. Măsurând intervalul de
timp (defazajul) se poate estima distanţa măsurată. De exemplu, dispozitivul cu
laser de tip GD-314 măsoară distanţa până la 2000 m cu o eroare de ± 2 cm.
340
~U
Stabilizator de
tensiune
mA
Figura 10.30 - Schema dispozitivului cu traductor de inducţie de măsurat

deplasări mici
La măsurarea distanţelor mici (de la un metru până la câţiva micrometre) se

utilizează interferometrele cu laser. În aceste dispozitive, are loc sumarea a două
fluxuri de lumină, generate de laser; primul parcurge o distanţă constantă, iar al
doilea o distanţă care depinde de distanţa măsurată. Adunarea fluxurilor contribuie
la amplificarea sau atenuarea fluxului sumar, în dependenţă de diferenţa de fază a
fluxurilor, deci în dependenţă de distanţa măsurată.
În figura 10.31 este prezentat un dispozitiv cu laser de măsurat deplasarea
obiectului la distanţă. Laserul emite un flux luminos Ф, care este divizat în două
fluxuri Ф1 şi Ф2 cu ajutorul unei oglinzi semitransparente 4. Fluxul Ф1,
reflectându-se de la oglinjoara 4, iar apoi de la oglinjoara 5, este recepţionat de
fotoelementul 3. Fluxul Ф2, trecând prin oglinjoara 4, este reflectat de obiectul 1,
iar apoi de oglinjoara 4 fiind recepţionat de fotoelementul 3. În fotoelementul 3
fluxurile se adună. La schimbarea distanţei până la obiect, intensitatea fluxului
sumar se va modifica, ceea ce va contribui la modulaţia curentului generat de
fotoelement. Numărul de perioade k contorizare cu ajutorul contorului 2 şi
deplasarea obiectului la distanţa Lx sunt în relaţie Lx = k ⋅ λ / 2 , unde λ este
lungimea de undă a luminii. La măsurarea distanţei până la 1 m, eroarea constituie
0,1-1 μm .
Laserele sunt utilizate în dispozitivele de măsurat viteza de deplasare a
obiectelor.
În acest caz, se utilizează variaţia frecvenţei - efectul Doppler.
Pentru măsurarea presiunii sunt utilizate pe larg tensorezistoarele. În figura
10.32 este prezentată construcţia şi principiul de funcţionare a manometrului,
destinat pentru măsurarea presiunii. În acest dispozitiv, traductorul reprezintă un
cilindru cu tensorezistoare din conductoare încleiate Rt şi Rc , conectate în punte
şi amplificatorul A cu miliampermetru la ieşire. Deformaţia relativă a suprafeţei
341
cilindrului depinde de presiune în felul următor: ε l = Px ⋅ r /( E ⋅ h ) , unde Px este

presiunea măsurată; r şi h – respectiv, raza şi grosimea pereţilor cilindrului; E –
modulul de elasticitate a oţelului. Deformaţia ε l este preluată de către
tensorezistorul de lucru Rt . Tensorezistorul de compensare Rk , încleiat de-a
lungul cilindrului, este destinat pentru compensarea erorii de temperatură. La
tensiunea constantă care alimentează puntea, semnalul de ieşire a punţii ΔU este
proporţional cu presiunea măsurată.
2 3
Ф1 4
Ф2
Ф2 Ф
1 Lazer
Ф2
Ф1
5
Figura 10.31 - Dispozitiv cu laser de măsurat deplasarea obiectului
Rt Rc
Px
dU
A mA
R1 U R2
Figura 10.32 - Manometru cu traductoare tensosensibile
Dispozitive de măsurat presiunea (manometre)
Sunt fabricate în serie manometre electrice cu traductoare în bază de

tensorezistoare în executare integrală. Ele sunt destinate pentru măsurarea
presiunilor în limitele 0-100 MPa, eroarea raportată a acestor dispozitive fiind
egală cu ± 0 ,5% .
Datorită proprietăţilor dinamice bune, manometrele cu tenzorezistoare sunt
utilizate pentru măsurarea presiunilor care variază rapid. În acest caz, tensiunea de
ieşire a punţii este înregistrată de către oscilograful electronic.
342
Dispozitivul de măsurat viteza (debitul) de lichide. Pentru măsurarea

vitezei (debitului) de lichide conductoare de curent electric se utilizează contorul
de debit de inducţie, al cărui principiu este bazat pe fenomenul inducerii în
conformitate cu legea inducţiei electromagnetice a f.e.m. la curgerea unui lichid
bun conductor de electricitate în prezenţa unui câmp magnetic.
În figura 10.33 este prezentat contorul de debit de inducţie. În ţeava 1 din
material nemagnetic curge un lichid conductor de electricitate. Curentul de lichid
este străpuns de un câmp magnetic alternativ, creat de electromagnetul 2. În curent
se induce f.e.m., care este depusă la dispozitivul de măsurat DM prin intermediul
electrozilor 3 şi 4.
~U
3
2
1
V 4 mA
Figura 10.33 - Contorul de debit de inducţie
F.E.M. pe electrozi E = k ⋅ ω ⋅ B ⋅ dv = 4 ⋅ k ⋅ ω ⋅ B ⋅ Q /( π ⋅ d ) , unde k este

coeficient; ω - frecvenţa unghiulară a fluxului magnetic; B - inducţia câmpului
magnetic; d – diametrul intern al ţevii; v – viteza medie a lichidului;
Q = v ⋅ π ⋅ d 2 / 4 - consumul, cantitatea de lichid care trece prin secţiunea ţevii
într-o unitate de timp.
Traductoarele acestor contoare de debit nu posedă inerţie, de aceea
contoarele de debit de inducţie este raţional de a fi utilizate pentru măsurarea
consumurilor variabile în timp. Indicaţiile contorului de debit de inducţie nu
depinde de parametrii fizici ai lichidului (presiune, temperatură, densitate,
viscozitate).
În afară de aceasta, acest contor de debit nu creează rezistenţă suplimentară
pentru curentul de lichid care circulă prin ţeavă.
Contorul de debit de inducţie are eroare, cauzată de apariţia unor f.e.m.
suplimentare, induse în circuitul electrozilor. Eroarea de bază a unor dispozitive
este în limitele de ± ( 1,0 − 2 ,5 )%.
343
10.5 DISPOZITIVE DE MĂSURAT CONCENTRAŢIA

MEDIULUI LICHID ŞI GAZOS
Noţiuni generale. Dispozitivele de măsurat concentraţiei mediului lichid şi

gazos sunt bazate pe fenomenele fizice şi chimice care au loc în mediile cercetate.
Cea mai largă utilizare o au dispozitivele cu traductoare electrolitice şi galvanice şi
cele cu termorezistoare supraîncălzite.
Dispozitivele de măsurat concentraţia soluţiilor în funcţie de cantitatea
de hidrogen (pH- metru). Dispozitivele, destinate analizei soluţiilor lichide în
funcţie de indicatorul pH, se numesc pH-metru şi se utilizează pe larg pentru
controlul diferitelor procese chimice.
ΔU
A
mA
Uc R
εx
TG
a) b) c)
Figura 10.34 - pH – metru (a), tipuri de electrozi (b) şi schema de conectare(c)
Aceste dispozitive sunt alcătuite dintr-un traductor galvanic şi dintr-un

dispozitiv electric de măsurat. În practică sunt utilizate diverse traductoare
galvanice, a căror alegere este determinată de limitele de măsurare pH şi de
condiţiile de exploatare a traductoarelor. F.E.M. a traductoarelor galvanice este
măsurată cu ajutorul unor compensatoare speciale cu echilibrare automată sau
milivoltmetre electronice. În figura 10.34 este prezentată schema simplificată a
unui pH-metru electronic, care funcţionează conform principiului de echilibrare.
La intrarea amplificatorului A, conectat cu reacţie negativă este depusă f.e.m. E x
a traductorului galvanic TG, precum ΔU = E x − U c , unde U c este tensiunea de
compensare a circuitului de reacţie inversă a amplificatorului. Pentru un coeficient
destul de mare de amplificare E x ≈ U c sau E x ≈ I ⋅ R . Deoarece E x = f ( pH ) ,
curentul I ≈ f ( pH ) / R , deci indicaţiile miliampermetrului sunt determinate de
valoarea pH a soluţiei.
344
10.5 Dispozitive de măsurat concentraţia mediului lichid şi gazos 345
Pentru compensarea automată a erorii de temperatură cauzate de variaţia E x

de la influenţa temperaturii, este utilizat un termorezistor de cupru R , amplasat în
soluţia verificată împreună cu electrozii traductorului. Rezistenţa termorezistorului
se alege astfel, ca variaţiile f.e.m. E x şi a tensiunii de compensare U c la variaţiile
temperaturii soluţiei, să se compenseze reciproc.
pH - metrul electronic de laborator (de tip pH-121), conceput conform
schemei din figura 10.34, are limitele de măsurare ale pH de la -1 până la +14.
Eroarea de bază a dispozitivului constituie ± 0,05 unităţi pH.
Pentru măsurarea f.e.m. a traductoarelor galvanice în condiţii industriale sunt
utilizate compensatoare automate cu o rezistenţă mare de intrare (nu mai mică de
1010 Ω ).
Dispozitive de măsurat concentraţia componentelor

amestecurilor gazoase
Dispozitivele destinate pentru analiza amestecurilor gazoase se numesc

analizatoare de gaze. Funcţionarea lor este bazată pe diverse principii.
În calitate de exemplu vom analiza analizatorul de gaze destinat pentru
determinarea conţinutului procentual al hidrogenului în amestecul de gaze. În acest
dispozitiv se utilizează dependenţa conductivităţii termice a amestecului de gaze în
funcţie de conţinutul de hidrogen, a cărui conductivitatea termică se deosebeşte de
conductivitatea termică a celorlalte componente ale amestecului gazos. Pentru
determinarea conductivităţii termice a amestecului sunt utilizate termorezistoare
supraîncălzite.
În figura 10.35 este prezentată schema simplificată a analizatorului de gaze,
care constă din două punţi diferite – puntea de măsurare I şi puntea de comparaţie
II, alimentate ambele de la o sursă de curent alternativ. Termorezistenţele în
laturile punţilor sunt fabricate din conductor de platină şi amplasate în balonaşe de
sticlă, situate într-un corp metalic comun. Termorezistenţele de lucru 1 şi 4 ale
punţii de măsurare sunt spălate de amestecul cercetat, iar termorezistenţele de
compensare 2 şi 3 ale punţii de măsurare şi termorezistenţele 6 şi 7 ale punţii de
comparaţie se află în balonaşe sudate, umplute cu amestec de gaze omogen, care
conţine hidrogen în cantitate ce corespunde limitei inferioare de măsurare a
analizatorului de gaze. Termorezistenţele 5 şi 8 ale punţii de comparaţie se află şi
ele în balonaşe cu un conţinut omogen al amestecului de gaze, care corespunde
limitei superioare de măsurare a dispozitivului. În diagonala punţii de comparaţie
este conectat un reostat Rv , iar în diagonala punţii de măsurare – un rezistor în
calitate de sarcină Rs .
345
Puntea de comparaţie se află permanent în stare neechilibrată; puntea de

măsură – în stare echilibrată numai în cazul în care prin camerele de lucru va trece
un amestec de gaze cu conţinut de hidrogen ce corespunde limitei inferioare de
măsurare a dispozitivului. Odată cu majorarea conţinutului de hidrogen în
amestecul de gaze studiat, puntea de măsurare iese din starea de echilibru şi în
diagonală (pe rezistorul Rs ) apare tensiune, care automat este compensată de
tensiunea de pe reostatul Rv .
Pentru compensarea automată, în dispozitiv este prevăzut un amplificator A
de curent alternativ cu motor reversiv M la ieşirea lui. Motorul acţionează mecanic
contactul mobil al reostatului şi acul indicator. Astfel, fiecărei valori a
componentei amestecului de gaze studiat îi corespunde o anumită poziţie a
contactului mobil al reostatului şi al poziţiei acului indicator.
Puntea de comparaţie exclude influenţa asupra rezultatului de măsurare a
unor factori externi cum ar fi: temperatura, tensiunea de alimentare.
Analizatoarele de gaze sunt fabricate pentru diverse benzi de măsurare (în
procente de la conţinutul de hidrogen): 0-3; 0-10; 0-20; 0-30 ş.a. Eroarea
analizatorului de gaze la 20 0 C nu depăşeşte ± 1% . Întârzierea indicaţiei
analizatorului de gaze fără luarea în consideraţie a canalelor de gaze nu depăşeşte
2 min.
~U
Gaze R1
R2 R1 R2 M
a I Rs b a II b
R4 A
R3 R3 R4
Gaze
d d
Figura 10.35 - Schema analizatorului de gaze în baza dependenţei de variaţie

a conductivităţii termice a amestecului de gaze în funcţie de componenţa lui
346
11.1 Sisteme informaţionale de măsurare. Noţiuni generale 347
11 SISTEME INFORMAŢIONALE DE MĂSURARE
11.1 NOŢIUNI GENERALE
Complexitatea industriei moderne, dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în

diverse direcţii au contribuit la necesitatea măsurării, verificării şi dirijării
simultane cu sute, iar uneori cu mii de mărimi fizice. Pentru aceasta, a fost
desemnată luarea deciziilor în baza utilizării rezultatelor nu a unor măsurări
separate, dar a fluxurilor informaţionale de măsurare, a căror intensitate se măreşte
din contul lărgirii benzilor de frecvenţe şi a numărului de mărimi măsurate. De
exemplu, verificarea după starea unei staţii cosmice se efectuează cu ajutorul a
câteva mii de traductoare primare de măsurare, într-o secundă fiind efectuate mai
mult de 30000 de măsurări.
Limitarea posibilităţilor fiziologice ale omului în perceperea şi prelucrarea
unor volume importante de informaţie a condus la apariţia unor sisteme de
măsurări cum sunt sistemele informaţionale de măsurare (SIM).
După destinaţia funcţională, SIM sunt divizate în sisteme de măsurare,
sisteme automatizate de control şi sisteme de diagnosticare tehnică.
O largă răspândire o au complexele de măsurare şi de calcul (SMC) din
cadrul cărora face parte un calculator care poate fi programat, utilizat nu numai
pentru prelucrarea rezultatelor măsurărilor, dar şi pentru dirijarea cu procesul de
măsurare, precum şi pentru formarea impulsurilor de dirijare pentru obiectul
cercetat.
La organizarea algoritmului de funcţionare a SIM se deosebesc sisteme cu
algoritme de funcţionare fixe, indicate prealabil, sisteme programabile şi sisteme
adaptive.
În sistemele cu algoritme fixe de funcţionare, algoritmul de funcţionare a
SIM nu este modificat, în legătură cu aceasta astfel de sistem poate fi utilizat
pentru cercetarea obiectelor care funcţionează în regimuri stabilite. În sistemele
programate, algoritmul de funcţionare se modifică în corespundere cu un program
dat prealabil, care este alcătuit în dependenţă de condiţiile de funcţionare a
obiectului cercetat. În sistemele adaptive, algoritmul de funcţionare, iar uneori şi
structura SIM, se modifică, adaptându-se la variaţiile mărimilor măsurate şi
condiţiile de funcţionare ale obiectului cercetat, în legătură cu care sistemul
adaptiv poate fi utilizat la cercetarea obiectelor care diferă după caracteristicile
sale. La construirea unui SIM adaptiv, este necesar un volum mai mic de
informaţie preventivă în comparaţie cu SIM cu un algoritm fix de funcţionare,
ceea ce are o mare importanţă la cercetarea unor obiecte noi, ale căror
caracteristici nu sunt cunoscute.
Cea mai perspectivă metodă de proiectare a SIM, la momentul actual,
reprezintă principiul de asamblare a acestora în baza modulelor dintr-un set relativ
limitat de componente produse de întreprinderile respective. Acest principiu de
347
348 11 Sisteme informaţionale de măsurare
asamblare a SIM presupune utilizarea interfeţelor standarde sub care se înţelege un

ansamblu de reguli, protocoale şi programe care asigură procesul de schimb de
informaţie, precum şi mijloace tehnice de joncţiune a diverse module în aceste
sisteme.
Cele mai principale funcţii SIM, sunt obţinerea informaţiei de măsurare,
prelucrarea şi prezentarea ei operatorului sau calculatorului, formarea impulsurilor
de dirijare asupra obiectului cercetat. În figura 11.1 este prezentată schema de
sistem generalizată a SIM, care conţine următoarele părţi componente:
- dispozitivul de măsurare, care include în sine traductoarele primare şi
secundare de măsurare şi însuşi dispozitivul de măsurat, care execută operaţiuni de
comparaţie cu măsura, codificarea şi eşantionarea semnalului;
- dispozitivul de prelucrare a informaţiei de măsurare, care execută
prelucrarea informaţiei de măsurare după un anumit algoritm;
- dispozitivul de memorare şi păstrare a informaţiei;
- dispozitivul de prezentare a informaţiei sub formă de afişare şi înregistrare
(scriere);
- dispozitivul de dirijare, destinat pentru organizarea interacţiunii dintre
toate componentele SIM;
- dispozitivul de acţiune asupra obiectului, care include generatoare de
influenţă.
Informaţia de la SIM poate fi transmisă operatorului sau să parvină în
calculator. Operatorul sau calculatorul pot influenţa dispozitivul de dirijare SIM,
modificând programul de funcţionare a lui. În unele SIM unele dispozitive sau
legături pot lipsi sau pot fi altele. Astfel, poate lipsi organul de influenţă asupra
obiectului de păstrare şi prelucrare a informaţiei. În cazul existenţei în componenţa
SIM a unui calculator, informaţia la ultimul poate parveni nemijlocit de la
dispozitivul de prelucrare şi/sau memorare.
Figura 11.1 - Schema de sistem a SIM
În dependenţă de metoda de organizare a transmiterii informaţiei dintre

elementele funcţionale (EF), care reprezintă receptoare şi emiţătoare de
informaţie, se deosebesc următoarele tipuri de sistem ale SIM: structură în lanţ,
radială şi magistrală.
348
11.1 Sisteme informaţionale de măsurare. Noţiuni generale 349
În SIM cu structura în lanţ (figura.11.2,a) transmiterea informaţiei se

efectuează consecutiv de la un EF la altul, iar toate EF îndeplinesc operaţiunea
prescrisă preventiv asupra semnalului de intrare. SIM cu astfel de structură sunt
simple, dar posibilităţile ei funcţionale sunt limitate.
În SIM cu structură radială (figura 11.2,b), schimbul de semnale dintre EF
are loc prin dispozitivul central de dirijare – un controler, care impune regimul de
funcţionare a EF, modifică numărul şi componenţa EF ce interacţionează, precum
şi legătura dintre ele, ceea ce conduce la schimbarea funcţiilor SIM. În această
structură, fiecare EF este conectat la controler prin intermediul baretelor
individuale. Dezavantajul structurii radiale o reprezintă complexitatea controler-
ului la mărirea numărului de EF.
În SIM cu structură magistrală (figura 11.2,c), există o magistrală comună
pentru toate EF, prin care se transmit semnalele de interacţiune dintre EF. O astfel
de structură permite uşor de a lărgi numărul de noduri funcţionale în sistem.
EF1 EF2 EFn EF1 EF2 EFn
a)
Magistrală
EF1 EF2 EFn
Controler
b) Controler c)
Figura 11.2 - Scheme de sistem de transmitere a datelor:

în lanţ (a), radială (b), magistrală (c)
Există, de asemenea, structuri mixte de tipul radiale în lanţ şi radial-

magistrale.
Mărimile fizice măsurate şi monitorizate cu ajutorul SIM sunt foarte diverse.
Pentru ca SIM să fie universale, deci bune pentru măsurarea şi controlul diverselor
mărimi, mărimile măsurate şi monitorizate sunt prezentate prin semnale electrice
unificate. Unificarea constă în liniarizarea dependenţei parametrului informativ al
semnalului în funcţie de mărimea măsurată şi raportarea mărimii maxime şi
minime a parametrului la valorile date.
În SIM sunt utilizate următoarele semnale unificate:

- semnalele continue sub formă de curenţi şi tensiuni continue şi alternative,
ai căror parametri (valorile momentane, medii, efective, frecvenţa, perioada,
defazajul dintre doi curenţi sau două tensiuni) reprezintă parametri informativi;
349
- diapazoanele de modificare a parametrilor unor semnale continui unificate

sunt normate de către standardele de stat. Aceste semnale se numesc normate.
Raportarea (normarea) parametrilor semnalului la un anumit nivel se efectuează cu
traductoarele de măsurare normate;
- semnalele de impulsuri sub formă de serii de impulsuri de curent continuu,
a căror parametri (amplitudinea, frecvenţa, durata impulsurilor sau intervalelor)
sunt parametri informativi;
- semnale codificate de impulsuri, de exemplu sub formă de impulsuri de
curent continuu sau de tensiune, a căror combinaţie transmite valorile mărimilor
codificate măsurate.
Utilizarea unor sau altor semnale unificate depinde de caracteristicile
necesare ale SIM, de tipul canalului de legătură, de forma de prezentare a
informaţiei de măsurare (analogică sau digitală), de bază funcţională etc.
11.2 SISTEME DE MĂSURĂRI
La sistemele de măsurare (SM) se referă SIM, la care prevalează funcţia de

măsurare, iar funcţiile de prelucrare şi păstrare a informaţiei sunt neînsemnate sau
lipsesc complet.
Sistemele de măsurare sunt divizate în sisteme de acţiune locale şi sisteme
de acţiune la distanţă – sisteme de telemăsurări.
n
La intrarea SM parvin o mulţime de mărimi x i , care variază în timp şi/sau
distribuite în spaţiu. La ieşirea SM, se obţine rezultatul măsurării sub formă de
valori numerice sau mărimi relative care reprezintă raportul mărimilor măsurate.
Astfel de sisteme pot executa măsurări directe, indirecte, mixte şi combinate. Cele
mai răspândite sunt sistemele de măsurări pentru măsurările directe.
Pentru toate SM sunt caracteristice existenţa elementelor de recepţie – a
unor traductoare primare de măsurare, în continuare numiţi senzori (S), elemente
de comparaţie (EC), măsuri (M) şi elemente de prezentare a rezultatelor (EPR).
Elementele enumerate reprezintă baza pentru asamblarea unui SM. În dependenţă
de tipul şi numărul divers de elemente în structura SM, sistemele de măsurare pot
fi divizate în următoarele tipuri:
- SM cu multe canale sau SM cu structură paralelă;
- SM cu scanare sau SM cu structură consecutivă;
- SM cu multiplicare sau SM cu măsură comună;
- SM cu multe puncte sau SM cu structură paralel-consecutivă.
SM cu multe canale. Aceste sisteme reprezintă unul din cele mai răspândite
tipuri de SM şi conţin în fiecare canal de măsurare un set complet de elemente
(figura 11.3).
350
11.2 Sisteme de măsurări 351
S1 EC 2 EPR
M1
Sn ECn EPRn
Mn
Figura 11.3 - Schema de sistem a SM cu multe canale
SM cu multe canale posedă cea mai înaltă fiabilitate, o viteză de reacţie

sporită la obţinerea simultană a rezultatelor măsurărilor, posibilitatea de selectare
individuală a mijloacelor de măsurare pentru mărimile măsurate, ceea ce exclude
uneori necesitatea unificării semnalelor. Neajunsul a unor sisteme – construcţia
compusă şi preţul de cost majorat. Există dificultăţi în organizarea prezentării
raţionale a informaţiei măsurate operatorului.
SM cu scanare. Aceste sisteme execută consecutiv în timp măsurările a
multor mărimi cu ajutorul unui canal de măsurare şi conţin un set de elemente şi
aşa-numitul dispozitiv de scanare (figura 11.4). Dispozitivul de scanare deplasează
senzorul, numit senzor de scanare în spaţiu, precum traiectoria de deplasare a
senzorului poate fi programată prealabil (scanare pasivă) sau poate fi modificată în
dependenţă de informaţia obţinută în procesul scanării (scanare activă).
S EC EPR
DS M
Figura 11.4 - Schema de sistem a SM cu scanare
SM cu scanare sunt utilizate în cazul în care mărimea măsurată este

amplasată în spaţiu. La cercetarea câmpurilor parametrici (temperatură, presiune,
tensiuni mecanice etc.), astfel de SM oferă estimarea cantitativă a valorilor
parametrici ai câmpului în punctele indicate. Uneori, cu ajutorul SM cu scanare
sunt determinate valorile extreme ale parametrilor câmpurilor cercetate sau
determinarea poziţiei în care valorile acestea sunt egale, deci coincid. Dezavantajul
acestor SM este rapiditatea neînsemnată din cauza efectuării unor operaţiuni
consecutive de măsurare pentru toate mărimile monitorizate.
351
SM cu multiplicare.
Aceste sisteme permit în decursul unui ciclu de variaţie a mărimii cunoscute
de a efectua comparaţia ei cu toate mărimile măsurate, deci de a determina o
mulţime de valori fără utilizarea nodurilor de comutaţie. Sistemele cu multiplicare
conţin în fiecare canal de măsurare elementele S, EC, EPR şi elementul comun
pentru toate canalele M (figura 11.5). SM cu multiplicare se mai numesc sisteme
cu echilibrare în desfăşurare.
S1 EC 2 EPR
Sn ECn EPRn
Mn
Figura 11.5 - Schema de sistem a SM cu multiplicare
De obicei, în astfel de sisteme mărimea măsurată c este comparată cu

mărimea care variază linear x k . Dacă de fixat momentul de începere a desfăşurării
şi momentul când x = x k , atunci poate fi format intervalul t x , proporţional cu
valoarea x k în momentul când x = x k . În sistemele cu un număr de canale de
măsurare mai mare decât unu, în cazul necesităţii prezentării rezultatului pe un
dispozitiv de afişare comun pot apărea dificultăţi în separarea semnalelor de la
elementele de comparaţie EC. În acest caz, diapazonul de lucru al semnalului
x k este divizat în game după numărul mărimilor măsurate, precum fiecărei valori
măsurate îi corespunde gama sa. În acest caz, în afară de momentul când x = x k ,
trebuie să se fixeze momentele de atingere de către semnal a limitei de jos pentru
fiecare gamă, diapazon.
Sistemele cu multiplicare posedă un număr mai mic de elemente în
comparaţie cu SM cu structură paralelă şi în cazul elementelor individuale EPR
pot asigura, practic, aceeaşi rapiditate. Dezavantajul SM cu multiplicare constă
într-un număr mare de elemente de comparaţie, egal cu numărul de valori
măsurate. În cazul măsurării unor semnale de nivel jos, elementele de comparaţie
se complică esenţial.
SM cu multe puncte. Aceste sisteme sunt utilizate pentru cercetarea
obiectelor compuse cu un număr mare de mărimi măsurate. Numărul canalelor de
măsurare în astfel de sisteme poate atinge câteva mii.
352
Utilizarea multiplă consecutivă a unor elemente ale canalului de măsurare

determină principiul consecutiv-paralel de funcţionare a unor atare sisteme şi la
complicarea minimă a construcţiei acestor SM.
Pentru coordonarea funcţionării elementelor SM care funcţionează paralel şi
consecutiv în timp, în astfel de SM sunt utilizate comutatoare de măsurare CM
pentru comutarea semnalelor analogice ale senzorilor S (figura 11.6).
Comutatoarele de măsurare trebuie să corespundă caracteristicilor metrologice
impuse (eroarea coeficientului de transmisie, rapiditatea comutatorului etc.).
S1
CM EC EPR
Sn
M
Figura 11.6 - Schema de sistem a SM cu multe puncte
Cea mai largă răspândire o au comutatoarele electronice, alcătuite din chei şi

dispozitive de dirijare. Comutatoarele pot fi cu o treaptă şi cu mai multe trepte.
Numărul treptelor de comutaţie depinde de numărul senzorilor, precum şi de
condiţiile de exploatare a SM.
Avantajul SM cu multe puncte constă într-un număr redus de utilaj, în
comparaţie cu sistemele cu multe canale şi în posibilitatea extinderii numărului de
canale din contul comutatorului. Dezavantajul acestora, în comparaţie cu SM
examinate mai sus, constă în viteza de reacţie redusă pentru un număr mare de
senzori citaţi şi pentru o micşorare a preciziei din cauza parametrilor reziduali ai
cheilor comutatorului.
11.3 SISTEME INFORMAŢIONALE DE TELEMĂSURĂRI
Noţiuni generale. În diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii apare necesitatea

efectuării măsurărilor asupra obiectelor care se află la o distanţă considerabilă de
la mijloacele de prezentare sau prelucrare a informaţiei. O astfel de necesitate
apare la măsurarea parametrilor obiectelor în mişcare, la măsurările parametrilor
obiectelor distribuite pe teritoriu (întreprinderi industriale mari, conducte de gaze
şi petrol), precum şi la măsurarea parametrilor obiectelor, unde nemijlocita aflare a
omului este imposibilă (obiectele energeticii atomice). Astfel de probleme pot fi
soluţionate de către sistemele de telemăsurări.
Deosebirea SIT de sistemele informaţionale de acţiune locală constă în
existenţă la SIT a unui canal special de telecomunicaţie. Prin canal de
telecomunicaţie se subînţelege ansamblul mijloacelor tehnice necesare pentru
transmiterea informaţiei de la diverse surse. O parte componentă a canalului de
353
telecomunicaţie reprezintă linia (canalul) de telecomunicaţie prin care se

subînţelege mediul prin care este transmisă informaţia la o distanţă considerabilă.
Se deosebesc linii de telecomunicaţii cu conductoare, linii radio, linii de legătură
optice. Caracteristica principală a canalului de telecomunicaţii este banda de
frecvenţe, care depinde de tipul canalului şi de existenţa semnalelor perturbate.
Pentru transmiterea informaţiei de la câteva surse printr-o linie de legătură
sunt utilizate diverse principii de separare a canalelor. Cel mai frecvent sunt
utilizate metodele de separare a semnalului în timp şi de frecvenţă.
În cazul separării în timp, are loc transmiterea consecutivă prin liniile de
telecomunicaţii a valorilor măsurate separat. În astfel de SIT separarea canalelor
de măsurare se efectuează cu ajutorul comutatoarelor.
La separarea în benzile de frecvenţe este posibilă transmiterea simultană (în
paralel) prin liniile de telecomunicaţii a câtorva valori ale mărimii măsurate.
Pentru transmiterea fiecărei valori este utilizată o anumită bandă de frecvenţă.
În dependenţă de parametrul informativ al semnalului, care este transmis
prin linia de telecomunicaţie, SIT sunt divizate în următoarele tipuri:
- de curent;
- de frecvenţă;
- de timp-impuls;
- digitale.
SIT de curent. În SIT de curent, numite şi sisteme de intensitate, valoarea
mărimii măsurate este transmisă prin conductoarele liniilor de telecomunicaţie de
către un curent continuu (0-5 mA), format de convertorul CNV (figura 11.7). La
partea de recepţie a unui atare sistem, de obicei, este conectat un miliampermetru
magnetoelectric. Astfel de sisteme sunt cele mai simple, cele mai fiabile şi cele
mai ieftine. Într-un SIT cu un singur canal (figura 11.7), miliampermetrul la partea
receptivă nu va reacţiona la semnalele de zgomot din linia de telecomunicaţie,
deoarece valoarea medie a semnalelor de zgomote este, de obicei, egală cu zero.
I
x LT
CNV mA
Figura 11.7 - Schema de sistem a SIT de curent
În SIT cu multe canale este utilizată separarea canalelor în funcţie de timp,

deci din partea de transmisie şi din partea de recepţie sunt instalate comutatoare de
măsurare, iar aparatele de recepţie sunt înzestrate cu echipamente de memorare
pentru păstrarea indicaţiilor până la conectarea ulterioară a comutatorului. În acest
caz, sistemul se complică esenţial, iar rapiditatea lui este limitată de necesitatea
medierii zgomotului.
354
Distanţa de acţiune a SIT de curent este limitată de eroarea introdusă de

incertitudinea parametrilor liniei de telecomunicaţie (impedanţa conductoarelor şi
rezistenţa izolaţiei dintre conductoare). Practic, prin liniile aeriene de
telecomunicaţie, distanţa de funcţionare a SIT este de 7-10 km, prin liniile în cablu
20-25 km.
SIT de frecvenţă. În SIT de frecvenţă, valorile mărimilor măsurate sunt
transmise prin liniile de telecomunicaţie de către frecvenţa curentului sinusoidal
sau de impulsurile de curent continuu.
Transmiterea semnalelor de „frecvenţă” poate fi efectuată atât prin liniile de
telecomunicaţii cu conductoare, precum şi prin alte linii. Este posibilă transmiterea
în paralel a câtorva valori ale mărimii măsurate printr-o linie de telecomunicaţie
prin separarea de frecvenţă a canalelor de măsurare.
Schema de structură a unui canal SIT de frecvenţă este prezentat în figura
11.8.
x fx
DTR LT RE EPR
Figura 11.8 - Schema de sistem a SIT de frecvenţă
Frecvenţa curentului alternativ (sau a impulsurilor de curent continuu) f x ,

la ieşirea dispozitivului de transmitere DT, de obicei, depinde de valoarea
măsurată: f x = f min + k1 x sau f x = f min + r2 ( f max − f min ) x , unde f min şi f max
sunt frecvenţele semnalului, respectiv, minimă şi maximă; k1 şi k 2 - coeficienţii
de convertire. Semnalul de frecvenţă transmis prin linia de telecomunicaţie LTC
este convertit de către receptor RS în semnal analogic sau în cod.
În timpul actual, sistemele de frecvenţă se utilizează pe larg în calitate de
sisteme de acţiune la distanţe mari, de până la sute de km.
SIT de timp-impuls. În astfel de sisteme, valoarea mărimii măsurate este
transmisă prin linia de telecomunicaţie prin intermediul unui impuls de curent
continuu sau prin intervale dintre impulsuri. Durata impulsurilor se determină cu
expresia:
τ −τ
τ = τ min + max min ( x − x min ) ,
x max − x min
unde τ min şi τ max sunt durata minimă şi cea maximă ale impulsului; x –
mărimea măsurată cu valoare minimă x min şi valoare maximă x max . Perioada de
repetare a impulsurilor trebuie să depăşească valoarea τ max .
Schema de sistem a SIT cu multe canale de tip timp-impuls cu separarea în
timp a canalelor este prezentată în figura 11.9. Ea conţine, la partea de transmisie,
un comutator de măsurare CM şi un convertor de timp-impuls CTI, deci un
355
convertor de tensiune unificată U1 − U n în intervalul de timp. La partea de

recepţie, sistemul conţine un convertor al intervalului de timp în cod CTC,
comutator de cod CC, registrele RG1-RGn, care memorează codurile fiecărui
canal, blocul de afişare a rezultatelor BAR, care poate fi de diversă construcţie.
RG1
U1
CM CTI LT CTC CC EPR
Un
RGn
Figura 11.9 - Schema de sistem a SIT de tip timp-impuls
SIT de timp-impuls se referă la sistemele de acţiune la distanţe mari; cu

canal radio distanţa unui astfel de sistem poate fi de sute şi chiar de mii de km.
SIT digitale. În SIT digitale, numite şi sisteme cod de impulsuri, valoarea
mărimii măsurate este transmisă prin linia de telecomunicaţie printr-o combinaţie
de coduri de impulsuri. Semnalele parazite din linie pot conduce la modificarea
codului şi, respectiv, la eroare de măsurare.
În figura 11.10 este prezentată una din posibilele scheme de structură ale
dispozitivului de transmitere a unui SIT digital. Semnalele unificate, de exemplu
de tensiune U1 − U n , de la convertoarele de măsurare (pe schemă nu sunt
prezentate) parvin la intrările comutatorului de măsurare CM, consecutiv
conectând aceste semnale la convertorul analogic-numeric CAN. Codul paralel de
la ieşirea CAN este transmis la convertorul CP de convertire a codului paralel în
cod consecutiv, care dirijează cu formatorul simbolurilor de control FSC pentru
crearea codului protejat şi comutează CM în starea următoare, precum şi formează
aşa-numitul cod utilizat pentru sincronizarea ciclică a receptorului. Frecvenţa de
interogare a mărimilor măsurate este generată de generatorul de impulsuri de tact
GIT. Codul consecutiv de la CP şi FSC, prin dispozitivul de ieşire DIE, este
transmis în linia de telecomunicaţie.
U1 LT
CM CAN CP DIE
Un
GIT
FSC
Figura 11.10 - Schema de sistem a SIT de tip digital
356
11.4 Sisteme informaţionale automatizate de măsurare 357
11.4 SISTEMUL AUTOMATIZAT INFORMAŢIONAL DE MĂSURARE

ŞI EVIDENŢĂ TEHNICĂ A ENERGIEI ELECTRICE (SAIM ET EE)
Sistemul SAIM ET EE permite de a efectua evidenţa operativă şi veridică a

consumului de energie electrică la staţii de transformare şi centrale electrice, la
întreprinderi industriale, cartiere locative.
În timpul actual, energia electrică devine tot mai frecvent un produs destul
de scump. În faţa întreprinderilor apare problema utilizării şi evidenţei efective a
energiei electrice. Una din soluţiile acestei probleme este introducerea sistemelor
automatizate informaţionale de măsurare şi evidenţă tehnică a energiei electrice cu
posibilitatea citirii de la distanţă a indicaţiilor contoarelor.
Dificultatea principală constă în alegerea soluţiei concrete dintre toată
mulţimea de tipuri de astfel de sisteme.
Majoritatea din sistemele existente în timpul actual pe piaţă reprezintă
sisteme locale, orientate spre utilizarea unui set de utilaj concret şi a unui soft
respectiv. Însă astfel de soluţii au un dezavantaj esenţial, care constă în:
imposibilitatea utilizării simultane în sistem a unui sortiment diversificat de
aparate şi dispozitive de evidenţă şi contorizare, produse de diferiţi producători; în
posibilităţi reduse de integrare în alte subsisteme industriale; de limitările de
reglare şi lărgire a posibilităţilor funcţionale. Configurarea unui astfel de sistem la
cerinţele concrete ale unei sau altei întreprinderi devine o problemă majoră şi
deseori costisitoare.
Cea mai simplă şi de nădejde soluţie a problemei de evidenţă operativă a
consumului de energie electrică o reprezintă SAIM ET EE în baza sistemelor
SCADA, care s-au recomandat deja din punct de vedere funcţional şi din punct de
vedere al fiabilităţii în funcţionare în cazurile dirijării şi monitorizării proceselor
tehnologice. Astfel de sisteme permit de a funcţiona transparent cu dispozitivele
produse de diverşi producători, fără cheltuieli suplimentare pentru programare de a
determina flexibil componenţa sistemului şi a o extinde funcţional (de exemplu, de
a include în sistem scheme mimice noi, calculul indicilor economici sau a
rapoartelor de forme arbitrare.
Avantajele utilizării SAIM ET EE
Posibilitatea creării SAIM ET EE în baza bazei de dispozitive

existente şi canale de schimb al informaţiei întreprinderii. Se menţin un număr
mare de tipuri de canale de legătură (RS-485, RS-232, GSM, canal radio etc.) şi
dispozitive de evidenţă a consumului de energie electrică (ЦЭ 2727, ПЦ 6806,
Меркурий-230, Меркурий-225, СЭТ-4ТМ.02, СЭТ-4ТМ.03, ПСЧ-4ТМ.05, СЕ
303, СЕ 304, Ресурс-UF2, Лейне-Электро-01М, Ресурс-UF2М, Ресурс–ПКЭ
ş.a.). Sortimentul dispozitivelor compatibile şi al canalelor de legătură se adaugă
permanent.
357
Figura 11.11 - Schema mimică a SAIM ET EE
Reducerea cheltuielilor materiale şi de timp la proiectarea şi

implementarea SAIM ET EE. SAIM ET EE pot fi uşor extinse în conformitate
cu cerinţele reale ale întreprinderii.
Reducerea cheltuielilor de exploatare. SAIM ET EE moderne nu
necesită cheltuieli suplimentare pentru exploatare. Calificarea dispecerului nu
necesită cerinţe majorate.
Monitorizarea operativă a consumului de energie electrică şi
excluderea factorului uman. Sunt excluse dificultăţile care pot apărea la
verificarea indicaţiilor contoarelor şi accesului la aparate pentru verificarea stării
lor tehnice. Sistemul efectuează citirea de la distanţă şi prelucrarea centralizată a
informaţiei referitoare la consumul individual de energie electrică de către fiecare
consumator (contor).
Trecerea la evidenţa multitarifară a energiei electrice. Evidenţa
multitarifară a energiei electrice este convenabilă atât consumatorului, cât şi
furnizorului de energie electrică. Implementarea acesteia va permite de a micşora
sumele de plată pentru energia electrică consumată, iar pentru furnizor de a oferi
posibilitatea reducerii sarcinii în liniile de transport electric şi utilaj în timpul
vârfurilor de consum de sarcină. Evidenţa multitarifară permite, în unele cazuri, de
a micşora plata până la 30-40% de la plăţile curente.
Protecţia informaţională contra sancţiunilor de amendă. Sistemul
efectuează evidenţa independentă, ceea ce permite de a economisi pe amenzi şi de
358
11.4 Sisteme informaţionale automatizate de măsurare 359
a dirija flexibil cu caracteristicile de consum în limitele politicii tarifare a

furnizorilor de energie electrică.
Utilizarea canalului de telefonie mobilă GSM. Sistemul SAIM ET EE
poate utiliza pentru schimbul de informaţie astfel de canale de legătură cum sunt
canalele telefoniei mobile GSM (GPRS), liniile reţelelor telefonice şi canalele de
acces prin satelit. Utilizarea canalului GSM (GPRS) este convenabil economic,
reprezintă o soluţie raţională şi fiabilă în amenajarea sistemelor distributive SAIM
ET EE. Sistemul poate prelucra centralizat şi a citi indicaţiile cotoarelor,
amplasate de exemplu în diverse secţii ale întreprinderii, considerabil îndepărtate
unul de altul. Cum demonstrează practica de organizare a sistemelor distributive de
utilizare a canalelor de legătură GSM (GPRS), acestea permit de a reduce de zeci
de ori costul organizării schimbului de informaţie cu utilajul şi de a economisi la
deservirea reţelelor de telecomunicaţie. În cazul lipsei accesului la canalele de
telefonie mobilă, SAIM ET EE va accesa canalele de acces la satelit (în calitate de
funcţie de rezervă).
Flexibilitatea sistemului. Producătorii au creat perspectiva funcţionării nu
numai în limitele SAIM ET EE. Utilizând mediul de programare SCADA/HMI
DataRate, apare posibilitatea unirii tuturor sistemelor întreprinderii în unul
universal, ca de exemplu sistemul de dirijare şi dispecerizare, de stingere a
incendiului, sistemul de verificare a accesului şi evidenţei tuturor resurselor
energetice.
Arhitectura sistemului SAIM ET EE
Sistemul SAIM ET EE include în sine aparate de evidenţă a consumului de

energie electrică, OPC - severele contoarelor, precum şi interfaţa universală
SCADA/HMI DataRate, care îndeplineşte funcţiile de culegere, păstrare,
prelucrare şi vizualizare a informaţiei.
Funcţiile sistemului SAIM ET EE
- interogarea periodică a parametrilor sistemului cu o perioadă ciclică
indicată de utilizator;
- evidenţa desfăşurată a consumului de energie electrică activă şi reactivă şi
a puterii;
- posibilitatea obţinerii datelor istorice de consum de la dispozitivele
sistemului în cazul ieşirii de avarie a sistemului;
- culegerea informaţiei referitoare la starea obiectelor şi mijloacelor de
măsurare;
- păstrarea datelor într-o bază de date specializată;
- posibilitatea efectuării achitărilor financiare (pierderi etc.);
- verificarea veridicităţii datelor ;
- monitorizarea consumului de energie electrică ;
- întocmirea rapoartelor de diverse forme şi conţinut;
359
- conlucrarea cu sistemele exterioare;

- evidenţa multitarifară;
- limitarea accesului personalului operativ ;
- sincronizarea timpului de reglare automată a puterii şi a utilajului
sistemului;
- întocmirea sistemului de monitorizare şi dirijare la distanţă prin
intermediul browse-rului WEB.
Figura 11.12 - Arhitectura sistemului SAIM ET EE
360
11.5 Utilizarea standardelor la crearea staţiilor electrice moderne

Deoarece terminologia naţională n-a fost întocmită, mai jos v-om utiliza
varianta de terminologie utilizată de compania ABB. Pentru înţelegerea univocă a
termenilor este utilizată echivalenţa engleză deja aprobată.
Introducere
Lipsa bazei normative finalizate şi clar determinate creează bariere în
procesul de implementare a tehnologiilor inovaţionale în electroenergetică. Însă,
cunoaşterea standardelor deja existente şi înţelegerea perspectivelor de dezvoltare
a lor, permite de a soluţiona problemele care apar. Mai jos vom examina utilizarea
standardelor în cadrul realizării concepţiei inovative ale staţiei de transformare
digitale.
Figura 11.13 – Standardele internaţionale IEC în cadrul realizării staţiei

de transformare digitale
Staţia de transformare digitală

Staţia de transformare digitală este o staţie de noua generaţie, la care sunt
utilizate cele mai noi tehnologii, iar informaţia este transmisă în formă digitală.
Elementele cheie ale staţiei de transformare digitale sunt:
- transformatoarele digitale (electronice şi optice) de curent şi tensiune
neconvenţionale (NCIT – non-conventional instrument transformers);
- bara de procese (process bus);
- dispozitivele de conexiune (merging units) cu suportul barei de procesare;
362 11.5 Complexe de măsurări şi de calcul (CMC)
- dispozitivele electronice intelectuale (DEI–IEDs) cu suportul barei de

procesare;
- bara staţiei (station bus), utilizată nu numai pentru comunicaţia «client-
server» dintre sistemele automatizate de comandă ale ST/PT şi DEI, dar şi pentru
schimbul de informaţie pe orizontală dintre DEI prin intermediul mesajelor
GOOSE, inclusiv a semnalelor de înaltă prioritate a protecţiei prin relee.
Este necesar de menţionat, că în dependenţă de condiţiile concrete în cadrul
unei staţii, pot fi utilizate atât toate elementele enumerate, cât şi numai unele din
ele (până la elemente unitare).
Mai departe vom examina aspectele de standardizare la realizarea barei de
procesare, dispozitivelor de conexiune, transformatoarelor de măsurare, precum şi
subiectele ce ţin de asigurarea funcţionării barei de procese.
Bara de procese
Sub bara de procese se subînţelege reţeaua de calcul locală, care face
legătura între utilajul primar şi dispozitivele electronice (DEI), care îndeplinesc
diverse funcţii: de protecţie prin relee, diverse tipuri de automatizări, evidenţă
tehnică (convertoare de măsurare) şi evidenţă comercială (contoare) etc. În acest
caz interfaţa poate fi realizată sau în utilajul primar, sau prin intermediul diverselor
combinaţii ale dispozitivelor de conectare:
- a dispozitivelor de măsurare şi conectare;
- a dispozitivelor de conectare specializate;
- a controlerelor de introducere/afişare.
Informaţia, transmisă prin această reţea, reprezintă eşantioane ale curenţilor
şi tensiunilor în formă digitală (sampled values, standardul IEC 61850-9-2) şi altă
informaţie, în mare parte discretă, sub formă de mesaje GOOSE (standardul IEC
61850-8-1).
Bara de procese şi bara de staţie pot fi proiectate independent una de alta sau
pot fi asamblate într-o reţea de calcul unică. Realizarea modernă a dispozitivelor
conectate la bara de procese, dictează necesitatea în organizarea reţelelor alocate
de telecomunicaţii.
Pentru simplificarea şi accelerarea implementării comerciale a standardului
IEC 61850-9-2, de către grupa de utilizatori UCA a fost elaborat şi editat un
document cunoscut ca IEC 61850-9-2 LE (light edition). Instrucţiunea dată este
destinată pentru realizarea interfeţei digitale pentru transformatoarele de măsurare
„neconvenţionale” (NCIT) care corespund standardelor respective IEC 60044-7/8.
Asupra posibilităţilor largi ale standardului IEC61850-9-2 sunt aplicate un set de
restricţii.
Simplificările de bază ale IEC 61850-9-2LE includ în sine:
- frecvenţa fixă a seturilor pentru mărimile analogice: 80 eşantioane pentru
perioadă, pentru sarcinile protecţiei prin relee şi evidenţă, 256 eşantioane pentru
perioadă pentru sarcinile de control ale calităţii energiei electrice;
362
- transmiterea prin bara de procese numai a eşantioanelor curenţilor şi

tensiunilor, fără informaţie discretă (această restricţie de asemenea contribuie la
necesitatea organizării reţelei alocate de telecomunicaţii pentru bara de procese);
- un set predeterminat de date transmise: 3 curenţi de fază şi curentul în
neutru, precum şi 3 tensiuni de fază şi tensiunea neutrului cu descriptori ai calităţii;
- semnal optic 1PPS pentru sincronizarea timpului.
Sincronizarea timpului în bara de procese
Un factor important la construcţia barei de procese este sincronizarea

timpului cu precizia de până la câteva microsecunde. Standardul care asigură
precizia necesară deja există – IEEE 1588 / IEC 61588 şi unii producători în
primul rând al utilajului de comunicaţii deja au în asortimentul produselor
dispozitive care suportă acest standard. În acest caz, bara de procese va fi utilizată
nu numai pentru transmiterea informaţiei analogice şi discrete, dar şi pentru
sincronizarea timpului.
Însă la momentul actual, în corespundere cu IEC61850-9-2 LE, pentru
sincronizarea precisă este adoptată utilizarea impulsului de secundă 1PPS,
împreună cu care este utilizat protocolul SNTP. Prima metodă asigură
sincronizarea precisă (câteva microsecunde), iar a doua – cea grosolană (câteva
milisecunde) de sincronizare a timpului şi a datei ceasurilor dispozitivelor.
Utilizarea semnalului 1PPS contribuie la necesitatea construirii barei alocate
de sincronizare a timpului dispozitivelor care interacţionează prin bara de procese,
dar micşorează sarcina pe bara de procese şi simplifică cerinţele către DEI şi
utilajului reţelei de calcul locale.
Transformatoarele de măsurare
La timpul actual, comitetul tehnic IEC (TC-38) pregăteşte o serie de

standarde IEC 61869 pentru transformatoarele de măsurare, care vor veni să
înlocuiască standardul IEC 60044.
Standardul IEC 61869-9 «Transformatoare de măsurare. Partea 9. Interfaţa
digitală pentru transformatoarele de măsurare» va înlocui IEC 60044-8, fiind bazat
pe seria de standarde IEC 61850 şi va asigura compatibilitatea cu IEC 61850-9-2
LE. În afară de aceasta, este examinată întrebarea de includere în acest standard a
următoarelor aspecte ce ţin de utilizarea:
- IEEE 1588 / IEEE 61588 şi diverselor modalităţi de sincronizare a
timpului;
- seturilor suplimentare de date, în afară de cele indicate în IEC 61850-9-2
LE;
- profilurilor caracteristicilor de frecvenţă ale canalelor de convertire
analogo-numerice pentru sarcini concrete, de exemplu, pentru protecţia prin relee.
Dispozitive de măsurare şi conectare
Un alt standard, necesitatea în care foarte acut se simte deja acum şi care va
fi pus la dispoziţie în componenţa IEC 61869 este standardul IEC 61869-13
«Transformatoare de măsurare. Partea 13. Dispozitiv de conectare independent»,
consacrat dispozitivelor de măsurare şi conectare (SAMU – Stand-Alone Merging
Unit). Sub dispozitiv de măsurare şi conectare (DMC) se subînţelege dispozitivul
de conectare cu interfaţă digitală în corespundere cu IEC 61869-9, dar care se
conectează la înfăşurările standarde de 1А/5А/100V ale transformatoarelor
tradiţionale. La momentul actual, standardul IEC 61869-13 este aprobat pentru
elaborare (ANW – Approved New Work).
Pentru DMC apărute în piaţă producătorii pot să se confirme doar în
corespundere cu IEC 61850-9-2, alte caracteristici n-au fost normate de nimeni,
ceea ce în practică înseamnă incertitudinea clasei de exactitate a întregului sistem
de măsurare – a transformatoarelor de măsurare şi a DEC, precum şi a reacţiei
întregului sistem în cazul apariţiei regimului de avarie la funcţionarea obiectului
electroenergetic.
Producătorii transformatoarelor de măsurare „netradiţionale” (electronice,
optice) care corespund IEC 60044-7/8, au posibilitatea realizării interfeţei digitale
a barei de procese care corespunde IEC 61850-9-2 LE, în baza dispozitivului
propriu de conexiune, garantând în acest caz clasa de exactitate şi caracteristicile
dinamice ale sistemului şi asigurând funcţionarea corectă a dispozitivelor PPR în
oricare regim, astfel cum este indicat în figura 11.14. Acum în piaţă sunt prezente
soluţii finalizate de la câţiva producători iar compania ABB a prezentat primul
dispozitiv de conexiune din lume certificat cu interfaţa IEC 61850-9-2 LE.
Interfaţa digitală la aparatele de comutaţie de înaltă tensiune
Ca analog a standardului IEC 61869-9 pentru aparatajul de comutaţie la

înaltă tensiune este elaborat şi pus la dispoziţie standardul IEC 62271-3 «Aparataj
de distribuţie şi comandă la înaltă tensiune. Partea 3. Interfeţe digitale în baza
standardului IEC 61850».
Standardul cum rezultă din denumire este bazat pe standardul IEC 61850 şi
determină pentru utilaj:
- modele informative din seria standardelor IEC 61850;
- clasele de conformitate (conformance class) pentru serviciile de
comunicaţii;
- modificarea şi extinderea tipurilor şi programelor de încercări;
- extinderea modelului de obiect IEC 61850.
În cazul standardului IEC 62271-3 se are în vedere nu numai transmiterea
informaţiei discrete sub formă de mesaje GOOSE, controler-ul constructiv putând
364
fi executat atât în componenţa aparatajului de înaltă tensiune precum şi ca modul

separat.
Figura 11.14 - Convertirea analogo-numerică a datelor

Încheiere
Elaborarea dispozitivelor de măsurare şi conectare (DMC) care funcţionează
cu transformatoare tradiţionale TC/TN pentru care standardul încă n-a fost publicat
(IEC 61869-13) cere o atenţie deosebită deoarece nu poate fi determinată influenţa
DMC asupra sistemelor dependente de ele, în primul rând asupra protecţiei prin
relee, în timpul proceselor tranzitorii. În viitor astfel de dispozitive pot să devină
dispozitive care nu corespund standardului.
Utilizarea DMC la obiectele existente nu se admite fără efectuarea
încercărilor preventive.
11.6 COMPLEXE DE MĂSURĂRI ŞI DE CALCUL (CMC)
Complexele de măsurări şi de calcul (CMC) reprezintă un ansamblu de

mijloace de măsurare programabil dirijate, mijloace de calcul şi mijloace tehnice
auxiliare care funcţionează în baza unei asigurări metrologice unice şi care
realizează algoritmul de obţinere, prelucrare şi utilizare a informaţiei de măsurare.
Complexele de măsurare asigură: prelucrarea primară a rezultatelor
măsurărilor; obţinerea rezultatelor măsurărilor indirecte, mixte şi combinate,
inclusiv în regim online de parvenire a datelor, dirijarea cu procesul de funcţionare
a unor elemente individuale în timpul efectuării experimentului, care include
organizarea interogărilor, stivelor, stabilirea priorităţilor, menţinerea regimului de
dialog cu operatorul; verificarea funcţionabilităţii canalelor complexelor de
măsurare, care include verificarea caracteristicilor metrologice; prelucrarea
informaţiei obţinute (prezentarea rezultatelor sub formă de tabele, curbe,
histograme etc.); păstrarea informaţiei obţinute; crearea impulsurilor de reacţie
asupra obiectului cercetat sub formă de semnale analogice şi digitale.
În CMC mijloacele de măsurare şi de calcul interacţionează în baza unui
algoritm comun, care asigură obţinerea, prelucrarea şi utilizarea informaţiei de
măsurare. CMC sunt bazate pe mijloacele tehnice care au principiu de executare
sub formă de module, ceea ce asigură posibilitatea creării CMC cu o structură
elastică. Astfel de CMC sunt destinate pentru crearea sistemelor automatizate de
cercetări ştiinţifice (SACŞ), pentru sistemele automatizate de dirijare cu procesele
tehnologice, (SADPT) precum şi pentru dirijarea cu astfel de obiecte compuse cum
sunt staţiile orbitale cosmice, navele maritime şi alte mijloace de transport.
În dependenţă de destinaţie, pot fi evidenţiate următoarele tipuri de CMC:
- universale, destinate pentru crearea SACŞ, precum şi pentru încercările a
diverselor articole şi materiale; particularitatea lor caracteristică constă în
existenţa unei structuri flexibile, precum şi a unui soft algoritmic dezvoltat;
- orientate pentru soluţionarea problemelor concrete, destinate pentru
probleme omogene;
- unice, destinate pentru soluţionarea problemelor specifice de cercetări sau
încercări.
Dirijarea de program a CMC se efectuează de către procesorul programabil,
care asigură realizarea algoritmului de funcţionare a sistemului în corespundere cu
necesitatea de prelucrare a informaţiei obţinute în urma măsurărilor efectuate.
Funcţionalitatea CMC este determinată de asigurarea tehnică, matematică şi
metrologică.
366
Anexe 367
Tabelul A.1 - Simboluri convenţionale de pe cadranele dispozitivelor

electromecanice
Simbolul Tipul dispozitivului Simbolul Tipul dispozitivului

Dispozitiv magnetoelectric Logometru magnetoelectric
cu cadru mobil
Dispozitiv magnetoelectric Logometru magnetoelectric
Cu magnet mobil cu magnet mobil
Dispozitiv electromagnetic Logometru electromagnetic
Dispozitiv electrodinamic Dispozitiv ferodinamic
Logometru electrodinamic Logometru ferodinamic
Dispozitiv de inducţie Logometru de inducţie
Dispozitiv termic cu spirală Dispozitiv electrostatic

încălzită
Convertor termic neizolat Convertor termic izolat

Ecran electrostatic Ecran magnetic
Câmp electrostatic, exprimat în 2 Inducţie magnetică, în mT,

10 kilovolt pe metru, 10 kV/m, care 2 mT, care conduce la
conduce la modificarea modificarea indicaţiilor
indicaţiilor şi corespunde clasei şi care corespunde clasei
de precizie de precizie
Dispozitivul nu poate fi
Corector 0 încercat la trăinicia izolaţiei
Tensiune de încercare 500 V Tensiune de încercare mai

2 înaltă de 500 V, de ex. 2 kV.
ast Dispozitiv astatic Dispozitiv sau parte

componentă aflată sub
V tensiune înaltă.
1,5 Clasa de precizie la normarea 1,0 Clasa de precizie la normarea
limitelor erorilor admisibile în % limitelor erorilor admisibile,
de la valoarea normată, exprimată în % de la valoarea normată,
în unităţi ale mărimii măsurate determinată în funcţie de
lungimea scalei, de ex. 1,0
Simbolizarea clasei de precizie la Referinţă la documentul
0,2 normarea limitelor admise ale ! respectiv
erorilor, în procente de la
valoarea reală, de ex. 0,2
367
368 Anexe
Utilizarea dispozitivului la Utilizarea dispozitivului la

600 situarea scalei sub un anumit situarea orizontală a scalei
unghi faţă de suprafaţa orizontală,
de ex., 60 grade
Utilizarea dispozitivului la N Simbol care indică orientarea
situarea verticală a scalei dispozitivului în câmpul
magnetic exterior
Tabelul A.2 - STANDARDIZARE, CERTIFICARE – DEFINIŢII
STANDARDIZARE Activitate specifică prin care sunt stabilite, pentru probleme

reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări
comune şi repetate, urmărind obţinerea unui grad optim de
ordine într-un anumit context.
STANDARDIZARE Standardizare care se desfăşoară la nivelul unei anumite

NAŢIONALĂ ţări.
STANDARD Document stabilit prin consens şi aprobat de un organism
recunoscut, care stabileşte, pentru utilizări comune şi
repetate, reguli, prescripţii sau caracteristici pentru activităţi
sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de
ordine într-un anumit context.
STANDARD Standard care este adoptat de un organism naţional de

NAŢIONAL standardizare şi care este pus la dispoziţia publicului.
STANDARD Standard care este adoptat de către o organizaţie
INTERNAŢIONAL internaţională cu activitate de standardizare şi care este
pus la dispoziţia publicului.
STANDARD Standard care este adoptat de către o organizaţie

EUROPEAN europeană cu activitate de standardizare şi care este pus
la dispoziţia publicului.
ORGANISM DE Organism cu activitate de standardizare, recunoscut la

STANDARDIZARE nivel naţional, regional sau internaţional, care are ca
principală funcţie, în conformitate cu statutul lui, elaborarea
şi aprobarea sau adoptarea de standarde care sunt puse la
dispoziţia publicului.
ORGANISM Organism de standardizare la nivel naţional, care este

NAŢIONAL DE împuternicit să devină membru naţional în organizaţiile
STANDARDIZARE internaţionale şi regionale de standardizare
corespunzătoare.
PROGRAM DE Plan de lucru al unui organism cu activitate de
STANDARDIZARE standardizare, conţinând lista de teme care fac obiectul
lucrărilor sale de standardizare.
368
Anexe 369
PROIECT DE Standard propus, în general disponibil pentru observaţii,

STANDARD vot sau aprobare.
APLICAREA UNUI Utilizarea standardului în producţie, comerţ etc.
STANDARD
MARCĂ DE Marcă protejată, aplicată sau emisă pe baza regulilor unui
CONFORMITATE sistem de certificare, indicând cu un grad suficient de
încredere că un anumit produs, proces sau serviciu este
conform cu un standard sau cu alt document normativ
specific.
ORGANISM Unitate de drept public sau privat, care are sarcini şi
competenţe bine definite.
SPECIFICAŢIE Document care prescrie condiţiile tehnice pe care trebuie
TEHNICĂ să le îndeplinească un produs, proces sau serviciu.
AUTORITATE Organul de specialitate al administraţiei publice centrale şi
locale sau organismul, respectiv, reprezentantul acestuia,
abilitat ca, în exerciţiul autorităţii de stat, să ia măsuri
obligatorii şi să adopte reglementări în domeniul său de
competenţă.
STANDARD Standard a cărui aplicare devine obligatorie prin efectul
OBLIGATORIU unei legi cu caracter general sau printr-o referinţă exclusivă
dintr-o reglementare.
REGLEMENTARE Document care conţine reguli cu caracter obligatoriu şi
care este adoptat de către o autoritate.
REGLEMENTARE Reglementare care prevede condiţii tehnice fie în mod
TEHNICĂ direct, fie prin referire la un standard, la o specificaţie
tehnică, la un cod de bună practică sau care preia integral
conţinutul acestora.
CERTIFICARE Procedură prin care o terţă parte dă o asigurare scrisă că
un produs, proces sau serviciu este conform cu condiţiile
specificate.
CONFORMITATE Îndeplinirea de către un produs, proces sau serviciu a

tuturor cerinţelor specificate
EVALUARE Orice activitate al cărei obiect este de a determina în mod
A CONFORMITĂŢII direct sau indirect faptul că sunt îndeplinite condiţiile
specificate.
CERTIFICARE Acţiune a unei terţe părţi, care dovedeşte existenţa
A CONFORMITATII încrederii adecvate că un produs, proces sau serviciu
corespunzător identificat este în conformitate cu un anumit
standard sau cu un alt document normativ.
AUDIT Proces sistematic, independent şi documentat în scopul
AL CALITĂŢII obţinerii de dovezi de audit şi de evaluare a lor cu
obiectivitate pentru a determina măsura în care sunt
îndeplinite criteriile de audit.
369
370 Anexe
TRASABILITATE Abilitatea de a regăsi istoricul, aplicarea sau localizarea a

ceea ce este luat în consideraţie.
ACREDITARE Procedură prin care un organism cu o anumită autoritate

recunoaşte oficial faptul că un organism sau o persoană
are competenţa să efectueze sarcini specifice.
DOMENIU Domeniu în care punerea în circulaţie, pe piaţă, a
REGLEMENTAT produselor şi serviciilor este reglementată prin legi şi alte
acte normative.
DOMENIU Domeniu în care punerea în circulaţie, pe piaţă, a
NEREGLEMENTAT produselor şi serviciilor nu este reglementată prin legi şi
alte acte normative.
INFRASTRUCTURA Ansamblul organismelor care efectuează încercări,
PENTRU etalonări, certificări de produse, de sisteme ale calităţii, de
EVALUAREA personal, de sisteme de management al mediului, precum
CONFORMITĂŢII şi inspecţie.
BARIERĂ TEHNICĂ Barieră în calea comerţului, creată prin modificări ale
specificaţiilor tehnice naţionale referitoare la produse sau
prin măsuri cu efect echivalent.
ORGANISM Laborator de încercări, de etalonare, organism de

NOTIFICAT certificare sau organism de inspecţie desemnat de către o
autoritate pentru a efectua evaluarea conformităţii în
domeniul reglementat.
ACORD EUROPEAN Acord care se încheie între Comunitatea Europeană şi
PRIVIND fiecare dintre ţările asociate şi care prevede recunoaşterea
EVALUAREA reciprocă de către acestea a rezultatelor aplicării
CONFORMITĂŢII procedurilor de evaluare a conformităţii.
SISTEM DE Sistem care conduce acreditarea în baza propriilor sale

ACREDITARE reguli, proceduri.
ORGANISM DE Un organism care conduce şi administrează un sistem de
ACREDITARE acreditare şi acordă acreditările.
ORGANISM Organism căruia i s-a acordat acreditare.
ACREDITAT
CRITERII DE Condiţii impuse de către un organism de acreditare, pe
ACREDITARE care trebuie să le satisfacă organismele care solicită
acreditarea.
SISTEM DE Sistem care are propriile sale reguli de procedură şi
CERTIFICARE conducere pentru efectuarea certificării conformităţii.
ORGANISM DE Organism care efectuează certificarea conformităţii.
CERTIFICARE
ORGANISM DE Organism care efectuează servicii de inspecţie în numele
INSPECTIE unui organism de certificare.
370
371
Tabelul A.3 – UNITĂŢI DE MĂSURĂ ROMÂNEŞTI VECHI

Vechile unităţi de măsură româneşti, nefiind standardizate, variau adeseori
între cele trei ţări române medievale, iar uneori chiar în cadrul aceleiaşi ţări.
Tabelul A3.1 - Vechi unităţi de lungime
aprox.
Denumire Subunități Moldova Muntenia
en.
Verstă 835 stânjeni 1,67 km
Funie 4 prăjini=12 st 26,76 m 24,24 m
Prăjină 3 stânjeni 6,69 m
Stânjen 8 palme 1,97 m (Șerban Vodă)
2,23 m fathom
6 picioare 2,02 m (Constantin Vodă)
Cot 66,4 cm 63,7 cm
10 degete 27,875
Palmă 24,625 cm foot
8palmace cm
Palmac 12 linii Md 35 mm 20.5 mm
Deget 10 linii Mt 28 mm 25 mm inch
Linie 2,9 mm 2,5 mm
Tabelul A3.2 - Vechi unităţi de suprafaţă
aprox.en
Denumire Subunităţi Moldova Muntenia Transilvania
.
Falcie sau falce 20 funii2 = 2880
1,432 ha 1,114 ha
st2
Pogon / Iugăr 9 funii2 = 1296 5012,08
6441 mp acre
st2 mp
Funie (pătrată) 144 st. p. 716 mp 557 mp
3,596 650 954
Stânjen (pătrat) 4,97 mp 3,87 mp
mp
371
372 Anexe
Tabelul A3.3 - Alte unităţi de suprafaţă
Denumire Echivalent
Prăjină 180 - 210 m²
Feredelă 1/4 pogon
cât ară doi boi frumoşi într-o zi 7166 m² (Transilvania la 1517);
Iugăr
0,5755 ha sau 1600 stânjeni pătraţi (mai târziu)
Tabelul A3.4 - Vechi unităţi de capacitate şi volum

Denumire Subunităţi Moldova Muntenia Transilvania aprox. eng.
Balercă 30 vedre 366 l 386.4 l
Vadră (Tină) 10 oca 15,20 l 12,88 l
Pintă 3,394 l
Oca/Cofă 4 litre 1,520 l 1,288 l quart
Litră 25 dramuri 0,38 l 0,322 l
Dram 152,0 ml 128,8 ml
Tabelul A3.5 - Vechi unităţi de masă

Denumire Subunităţi Moldova Muntenia Transilvania aprox.en.
Merţă 10 baniţe 516,4 kg 508,8 kg 22,5 l ?
Baniţă 40 oca 51,64 kg 50,88 kg
Oca 4 litre 1,291 kg 1,272 kg
Litră 322,75 g 318 g
Dram 3,38 g 3,38 g
Funt / livră 0,5 kg 0,56 kg pound
Tabelul A3.6 - Alte unităţi de lungime
Denumire Echivalent Denumire Echivalent

Stânjen pescăresc aprox. 1,5 m Leghe 4 - 5,5 km
Stânjen marin 1,83 m Lat de palmă 1/2 palmă
Poştă aprox. 20 km Pas mare 6 palme
Pas mic 4 palme
372
373
TABELE DE CONVERTIRE A UNITĂŢILOR DE MĂSURĂ

IMPERIALE ÎN SISTEMUL METRIC
Măsuri lineare 1 rood = 40 square rods =2,5 square chains =0,101
hectare
1 league (nautical, sea) = 3 nautical miles= 5,56 1 square chain = 16 square rods = 404,7 square metres
kilometres 1 are (a.) ap U.S. =119,6 square yards = 100 square
1 league (land, statute) = 3 (land, statute) miles metres
=4,58 kilometres 1 square fathom (f2) = 4 square yards = 3,34 square
1 International Nautical Mile (INM) = 10 metres
cable’s lengths = 6,076 feet =1,852 km 1 square rod (rd2) = 30 ¼ squar yards = 25,29 square
1 mile (land, statute) (ml) = 8 furlongs =1,76 metres
yards =5,28 feet = 1,609 kilometres 1 squar yards (yd2) = 9 square feet = 0,836 square
1 cable’s length: British> 100 fathoms =680 feet metres
=183 metres
U.S. > 120 fathoms =720 Măsuri a volumului
feet =219,5 metres
1 furlong (fur) = 10 chains = 40 rods = 600 feet 1 rod = 10 register ton(ne) = 1000 cuble feet = 28,3
= 220 yards = 201,17 metres cuble metres
1 chains (Gunter’s surveyor’s) = 4 rods = 66 1 register ton(ne) = 100 cubic feet = 238 cubic metres
feet = 20,12 metres 1 freight ton(ne) = 40 cubic feet = 1,13 cubic metres
1 chains (engineer’s) = 100 feet = 30,48 metres 1 cubic fathom = 216 cubic feet = 6,116 cubic metres
1 rod (pole, perch) = 16,5 feet = 5,5 yards = 1 standard = 165 cubic feet = 4,672 cubic metres
5,03 metres 1 cord (gross) = 128 cubic feet = 3,624 cubic metres
1 fathom (f) = 6 feet = 2 yards = 8 spans = 1,83 1 cord (short) = 126 cubic feet = 3,568 cubic metres
metres 1 stack = 108 cubic feet = 4 cubic yards = 3,04 cubic
1 ell = 45 inches = 1,14 metres metres
1 yard (yd) = 3 feet = 16 nails = 91,44 1 loud = 40 cubic feet = 1,12 cubic metres
centimetres 1 loud = 50 cubic feet = 1,416 cubic metres
1 foot (ft) = 3 hands = 12 inches = 30,48 1 cubic yard (yd3) = 27 cubic feet = 0,76 cubic metre
centimetres 1 barrel, bulk = 5-8 cubic feet = 0,14-0,224 cubic
1 pace = 0,5-0,7 rod = 2,5 feet = 76,2 metre
centimeres 1 cubic foot (ft3) = 0,028 cubic metre
1 cubit = 18-22 inches = 0,5 metre 1 board foot = 1/12 cubic foot = 0,00236 cubic metre
1 span = 4 nails = 9 inches = 22,86 centimetres 1 cubic inch (in.3)= 16,39 cubic centimetres
1 link (Gunter’s surveyor’s) = 7,92 inches = 20
centimetres Măsuri a masei
1 link (engineer’s) = 1 foot = 30 centimetres
1 finger = 4,5 inches = 11,4 centimetres 1 ton(ne) (tn) = 20 hundredweights (long) = 2,249
1 hand = 4 inches = 10,16 centimetres pounds = 1,016 kilogram(me)
1 nail = 2 ½ inches = 5,7 centimetres 1 ton(ne) (tn) (net, short) = 20 hundredweights (short)
1 inch (in.) = 12 lines = 2,54 centimetres = 2,000 pounds = 907,18 kilogram(me)
1 barleycorn = 4 lines = ½ inch = 8,5 milimetres 1 ton(ne) (tn) (t) (metric, millier) = 2,204.6 pounds =
1 line = 6 points = 2,1 millimetres 0,984 gross ton(ne) = 1000 kilogram(me)
1 point = 1/12 inch = 0,351 millimetres 1 quital : British = 112 pounds : U.S.= 100 pounds
1 mil = 0,001 inch = 0,025 millimetres 1 wey = 2-3 hundredweights = 101,6-152,4
kilogram(me)s
Măsuri a suprafeţei 1 hundredweights (cwt) (net, short) = 100 pounds
=45,36 kilogram(me)s
1 township U.S. = 36 square miles = 36 sections 1 cental = 1 hundredweights (short) = 100 pounds =
= 93,24 square kilometers 45,36 kilogram(me)s
1 square mile (ml2) (land, statute) = 640 acres = 1 quarter (gross) = ¼ hundredweights = 28 pounds = 2
259 hectares = 2,59 square kilometers stones = 12,7 kilogram(me)s
1 hide British =80-120 acres = 32,4-48,6 1 quarter (short) = 25 pounds = 11,34 kilogram(me)s
hectaires 1 tod British = 28 pounds = 2 stones = 12,7
1 acre (a.) = 4 roods = 43,6 square feet = 4,8 kilogram(me)s
square yards = 0,405 hectare 1 clov British = 8 pounds = 3,175 kilogram(me)s
373
374 Anexe
1 quartern British = ¼ stone = 3,5 pounds = 1 quart (qt) British Imperial = ¼ gallon = 2 pints =
1,58 kilogram(me)s 1,14 litres
1 pound (lb) = 16 ounces = 7000 grains = U.S. = 0,833 British quart = 0,946 litre
453,59 gram(me)s 1 pint (pt) British = 1/8 gallon = 4 gills = 0,57 litre
1 ounce (oz) = 16 drams = 437,5 grains = 28,35 U.S. = 1/8 U.S. gallon
gram(me)s 1 gill = ¼ pint, British =0,142 litre; U.S.=0,118 litre.
1 drachm, dram (dr) = 27,344 grains = 1,772 1 fluid drachm, dram = 1/8 British liquid ounce = 3,55
gram(me)s millilitres
1 grain = 64,8 miligram(me)s = 1/8 U.S. liquid ounce = 2,96
millitres
Troy Measure 1 fluid ounce (fl.oz): British = 8 fluid drams = 28,4
millitres
1 pound (lb) = 12 ounces = 5,760 grains = 373,2 U.S = 1,041 British fluid ounce =
gram(me)s 29,57 millilitres
1 ounce (oz) = 8 drams = 480 grains = 31,1 1 wineglass = 16 fluid drams = 2 ounces = 56,8
gram(me)s millilitres
1 pennyweight (dwt) = 24 grains = 1,555 1 table-spoon = 3 tea-spoons = 4 fluid drams = ½ fluid
gram(me)s ounce =14,2 millitres
1 carat (c) = 3,086 grains = 200 milligram(me)s 1 tea-spoon = 1/3 table-spoon =1 1/3 fluid dreams =
1 grain = 64,8 milligram(me)s 4,4 millitres
1 mite = 24 doits = 3,24 milligram(me)s 1 minim = 1/60 fluid dram = 0,06 millitre
1 doit = 24 periots = 0,135 milligram(me)
1 periot = 24 blanks = 0,00675 milligram(me)s Dry Measure
1 blank = 0,00028 milligram(me)
1 chaldron British =32-36 bushels = 1,268-1,309 litres
Apothecaries’ Measure 1 quarter = 2 coombs = 8 bushels = 291 litres
1 coomb British = 4 bushels = 1,45 British gallons =
1 pound (lb) = 12 ounces = 5,760 grains = 373,2 145,5 litres
gram(me)s 1 coomb British = 4 bushels =1,41 U.S. gallons =141
1 ounce (oz) = 8 drams = 480 grains = 31,1 litres
gram(me)s 1 sac British = 3 bushels =109,1 litres
1 drachm, dram (dr) = 3 scruples = 3,89 1 strike British = 2 bushels = 72,73 litres
gram(me)s 1 bushel British Imperial = 4 pecs = 8 gallons = 1,032
1 scruple = 20 grains = 1,3 gram(me)s U.S. bushels = 36,35 litres
1 grain = 64,8 milligram(me)s 1 bushel U.S. = 0,9689 Imperial bushel = 35,2 litres
1 peck (pk) British Imperial = 2 gallons = 1,032 U.S.
Liquid Measure peck = 8,81 litres
1 peck(pk) U.S. = 0,9689 Imperial peck = 7,7 litres
1 butt = 108-140 gallons = 490,97-636,44 litres 1 gallons (gal) = British Imperial = 4,546 litres
1 pipe = 105 gallons = 477,33 litres U.S. = 0,83267 Imperial gallon =
1 hogshead (hhd) = 52,5 Imperial gallons = 3,785 litres
238,67 litres 1 quart (qt) = British Imperial = 2 pints = 1,032 U.S.
1 barrei (bbi) = 31-42 gallons = 140,6-190,9 quarts = 1,14 litres
litres U.S. = 1,101 litres
1 barrel (for liquids) British Imperial: 36 1 pint = British Imperial = 0,568 litre
Imp.gallons = 163,6 litres; U.S. = 0,551 litre
U.S.: 31,5 gallons; U.S.: 1 barrel (bbl) = British Imperial = 163,6-181,7 litre
119,2 litres (U.S.) U.S. 117,3-158,98 litres
1 kilderkin = 2 firkins = 16-18 gallons=72,7-
81,8 litres Conversia scalei de temperature Farengheit şi
1 firkin = 8-9 gallons = 36,3-40,0 litres Celsius
1 gallons (gal) British Imperial: 4 Imperial
quarts = 8 pints = 4,546 litres; La convertirea din scala Farengheit în scala Celsius
U.S.: 0,833 British gallon= 3,785 din valoarea iniţială se scade 32 şi se înmulţeşte la 5/9
litres. La convertirea din scala Celsius în scala Farengheit,
1 pottle = ½ gallon = 2 quarts = 2,27 litres valoarea iniţială se înmulţeşte cu 9/5 şi se adaugă 32.
374
375
BIBLIOGRAFIE
1. M. Antoniu ş.a. – Măsurări electronice, vol.1, Iaşi (Satya) 1995.

4. C. Iliescu ş.a. - Măsurări electrice şi electronice, Bucureşti (EDP) 1983.
5. E. Nicolau ş.a. – Măsurări electrice şi electronice, Bucureşti (EDP) 1984.
6. S. Crişan ş.a. – Măsurări şi traductoare, Timişoara (Rotaprint UPT), 1993.
7. R. Munteanu ş.a. – Teoria şi practica măsurării datelor experimentale,
Cluj (Mediamira), 1997.
8. A. Millea. – Cartea metrologului, Bucureşti (ET), 1985.
9. Tr. Jurca, ş.a. – Instrumente de măsurare, Timişoara (Editura de Vest), 1996.
10. A. Millea. – Măsurări electrice generale, Bucureşti (ET), 1980.
11. P.R. Gray ş.a. – Circuite integrale analogice, Bucureşti, 1997.
12. V. David, E. Cretu, Masurari în biomedicina si ecologie (Measurements in Ecology
and Biomedicine), Iasi, Editura "Gh. Asachi", 1999, 170 p.
13. P. Manolescu ş.a. –Măsurări electrice şi electronice, Bucureşti (EDP), 1980.
14. M. Antoniu – Măsurări electrice şi electronice, Iaşi (Rotaprint I.P.I.), 1993.
15. I. Szekely ş.a. – Sisteme de achiziţie şi prelucrare a datelor, Cluj-Napoca
(Mediamira), 1998.
16. A. Chiciuc, A. Corjan – Metrologie, standardizare şi măsurări. Curs de lecţii.
Chişinău, 2002.
17. Е. Душин. – Основы метрологии и электрические измерения, Ленинград,
Энергоатомиздат, 1987.
18. В. Малиновский – Электрические измерения, Москва, Энергоатомиздат, 1985.
19. V. David, M. Cretu, Masurarea intensitatii campului electromagnetic (Measurement of
electromagnetic field intensity) , Editura "CERMI", Iasi, 2002, 238 p.
20. Е. Полищук. –Электрические измерения электрических и неэлектрических
величин, Киев, Вища школа, 1984.
21. C. Cepişcă, G. Seriţan – Măsurări electrice şi sisteme de măsurare,
vol.1. Bucureşti, (Politehnica Press), 2004.
22. E.Vremeră – Măsurări electrice şi electronice. vol.I - II, Bucureşti (Matrix Rom), 2002
23. C. Mărcuţă, M. Creţu – Măsurări electrice şi electronice.
vol.I - II, Chişinău (Tehnica-Info), 2002.
24. D. Bărbulescu, C. Mărcuţă – Măsurări electrice şi electronice. Îndrumar de laborator.
25. П. Новицкий. Оценка погрешностей результатов измерений, Ленинград,
Энергоатомиздат, 1985.
26. L. Breniuc, M. Cretu - Sensori si traductoare cu ieşire numerică. (Sensors
and Transducers with Digital Output), Iasi, Editura Gh. Asachi, 2000.
27. Legea Republicii Moldova cu privire la standardizare, nr.590-XIII din 22.09.2005.
28. Legea Metrologiei nr. 647-XVIII din 17.11.1995.
29. П. Мамонов. Сборник задач по электрическим измерениям, Ленинград,
«Судостроение», 1966.
30. C. Harja, Circuite de conditionare a semnalelor. Experimentări şi Proiectare
(Signal Conditionning Circuits), Editura Rotaprint, Universitatea Tehnică
„Gh.Asachi", Iasi, 2001, 178 p.
375
376
377
View publication stats

Bazele Metrologiei Standardizarii Si Masurarilor Electrice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bazele Metrologiei Standardizarii Si Masurarilor Electrice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

"BAZELE METROLOGIEI, STANDARDIZĂRII ŞI MĂSURĂRILOR

Book · January 2016

Development of a Green City Code for Design in Construction. View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

BAZELE METROLOGIEI, STANDARDIZĂRII

Recomandat de Consiliul Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova

Manualul „Bazele metrologiei, standardizării şi măsurărilor electrice”

Referenţi ştiinţifici: prof. univ., d. h. ş. t. Valentin Musteaţă, U.T.M.

Tehnoredactare computerizată: Constantin Codreanu

Coperta: Constantin Codreanu

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

ISBN 978-9975-63-308-6 © Constantin CODREANU

1 Noţiuni generale de metrologie şi tehnica de măsurat 14

2 Mijloace şi metode electrice de măsurare 26

4.4.7 Principii de organizare a Sistemului Naţional de Standardizare 99

5 Bazele asigurării metrologice 105

6 Dispozitivele electromecanice 137

6.5.2 Wattmetrul electrodinamic 181

7 Măsurarea puterii şi energiei electrice 199

8 Punţi de măsurare 239

9 Aparate numerice şi convertoare 263

10 Măsurarea mărimilor neelectrice 300

10.1 Rolul şi locul traductoarelor în sistemele de măsurat a mărimilor 300

11 Sisteme informaţionale de măsurare 347

Este consacrată memoriei mamei mele, Maria

Cartea de faţă „Bazele metrologiei, standardizării şi măsurărilor electrice”

Chişinău, 8 februarie 2010 C. Codreanu

Măsurările au o importanţă mare în viaţa oamenilor. Cu măsurările omul se

oamenii au ajuns la conştientizarea destinaţiei măsurilor speciale destinate

În 1820, André-Marie Ampère a prezentat primul galvanometru, care

În anul 1875, guvernele unui număr de 17 state au semnat un tratat

spre asigurarea uniformităţii şi exactităţii măsurărilor în ţară şi protejarea

legală apare în cazul în care este vorba de activitatea economică naţională şi

1 NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE ŞI TEHNICĂ DE

1.1 OBIECTUL METROLOGIA. NOŢIUNE DE MĂRIME FIZICĂ.

a) se pot măsura proprietăţile obiectelor real existente, deci ale mărimilor

Deseori, se utilizează noţiunea de „precizie a măsurării”, având în vedere

descrierea acestui obiect. De exemplu, rezistorul utilizat în circuitele de curent

Figura 1.1 - Tipurile semnalelor de măsurat

1.2 CLASIFICAREA MĂRIMILOR MĂSURABILE

Criteriile de clasificare a mărimilor măsurabile sunt diverse.

Mărimi indirect aditive sunt mărimile care se pot exprima în funcţie de

Figura 1.2 - Clasificarea mărimilor măsurabile în funcţie de timp

Mărimile de gradul 1 sunt mărimile care posedă polaritate (pot fi pozitive

1.3 UNITĂŢI DE MĂSURĂ. UNITĂŢI FUNDAMENTALE SI

Pentru efectuarea unei operaţii de măsurare este necesară şi o unitate de

Cele şapte unităţi ale SI menţionate mai înainte se numesc unităţi

Unităţile fundamentale au următoarele definiţii [1]:

1. Metrul (m) reprezintă distanţa parcursă de lumină în vid timp de

2. Kilogramul (kg) reprezintă masa "kilogramului internaţional" prototip din

Ohmul ( Ω ) reprezintă rezistenţa electrică existentă între două puncte ale

Tabelul 1.1 - Unităţi derivate SI

Mărime Unitate de măsură

Weberul (Wb) este fluxul de inducţie magnetică, care traversând o singură

3. În literatura de limbă engleză se utilizează încă şi unele unităţi de măsură

2 MIJLOACE ŞI METODE ELECTRICE DE MĂSURARE

Procesul de măsurare reprezintă ansamblul de operaţii necesare privind

2.2 CLASIFICAREA MIJLOACELOR DE MĂSURARE

metrologice normate şi stabilite prin acte normative (standarde, norme tehnice de

convertoare ale mărimilor neelectrice. Exemple de convertoare ale mărimilor

semnalului informaţional se numesc aparate de comparaţie, deoarece în ele are loc

prezentării consumatorului sub forma necesară sau efectuarea în regim automat a