Introducere

Cartea de față a fost dezvoltată de un grup de cercetători ai Universității

„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, implicați în derularea a două proiecte de
transfer tehnologic, unul cu titlul „Parteneriat pentru transferul de tehnologii
inovative și materiale avansate în domeniul artelor vizuale (producție,
conservare, restaurare)”, proiect cu acronimul UBB-TeMATIC-Art și Codul: ID
P_40_374, Beneficiar: Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar
celălalt cu titlul „Transfer de cunoștințe în aplicații clinice ale biogenomicii în
oncologie și domenii conexe”, proiect cu acronimul BIOGENONCO și Codul: ID
P_40_318, Beneficiar: Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”
din Cluj-Napoca. O parte a materialelor din această carte a fost dezvoltată în
cadrul celor două proiecte, fiind utilizată pentru pregătirea experților implicați
în implementarea celor două proiecte.
Ținând cont de pregătirea și expertiza deținute de cei șase cercetători,
scopul principal al cărții este de a furniza un punct de pornire în transferul
tehnologic, putând reprezenta, oricând, o resursă pentru dezvoltarea
transferului tehnologic și a inovației în România. Conform literaturii de
specialitate, prin tehnologie, sunt denumite generic orice tehnică sau metodă
de a rezolva o problemă a unei organizații.
Transferul tehnologic este un proces prin care furnizorul de tehnologie
comunică și transmite tehnologia, prin mai multe activități, receptorului de
tehnologie, având, ca rezultat final, creșterea capabilității tehnologice a
receptorului de tehnologie (Lee, Wang, & Lin, 2010).
Deși România se află, oarecum, la început de drum privind realizarea
transferului tehnologic, scopul cărții este de a prezenta modele deja utilizate la
nivel mondial, elemente teoretice care trebuie luate în considerare în derularea
transferului și multe alte componente utile celor interesați de acest fenomen.
Întreg conținutul materialului poate fi sintetizat în următoarea schemă
de ansamblu:

3
 Capitolul 1: Conceptul
de transfer tehnologic și
alte concepte înrudite

Capitolul 2: Derularea
procesului de transfer
tehnologic

Capitolul 3: Transferul
tehnologic în universități

Figura 1. Schema de ansamblu a cărții

În cadrul primului capitol, este realizată o prezentare a definițiilor

privind transferul tehnologic și a altor concepte înrudite. Capacitatea de a
desfășura o activitate eficace și eficientă la nivel de organizație a ajuns, în zilele
curente, să fie condiționată, surprinzător, nu de existența și dobândirea unor
tehnologii performante, nu de existența resurselor bănești, ci de cea a
cunoștințelor, a competențelor și a motivației resursei umane. Menținerea
competitivității organizațiilor economice depinde de capacitatea lor de a
reinventa modul în care își desfășoară activitatea, deci de a fi capabile să
inoveze.
Transferul tehnologic este, din acest punct de vedere, o modalitate de
a „achiziționa”, din exterior, inovarea. Pe lângă conceptul de transfer
tehnologic, în cadrul primului capitol, se discută despre alte două paradigme
importante, și anume managementul cunoștințelor, respectiv inovarea.
Considerăm utilă această abordare teoretică a respectivelor paradigme datorită
legăturii directe pe care o au cu transferul tehnologic.
Conceptul de transfer tehnologic a apărut în contextul nevoii continue
de dobândire de noi cunoștințe și de inovare, care condiționează
competitivitatea și performanța organizațiilor.
Al doilea capitol cuprinde mai multe elemente privind derularea
transferului tehnologic, evidențiindu-se următoarele aspecte:
1. De ce se realizează transferul tehnologic?;
2. Cine sunt actorii implicați?;

4
 3. Ce se transferă din punctul de vedere al elementelor care sunt
transferate și al formei lor de comercializare?;
4. Cum se transferă prin prisma formei de contractare–guvernare a
acestui transfer tehnologic?;
5. Cum se transferă prin prisma etapelor procesuale standard existente la
nivel internațional?;
6. Cum se manageriază derularea procesului de transfer tehnologic?;
7. Care sunt tendințele privind transferul tehnologic la nivel internațional?;
8. Ce bariere și probleme pot fi întâmpinate în derularea transferului
tehnologic?;
9. Care sunt factorii de succes care pot influența derularea procesului de
transfer tehnologic?
Al treilea capitol are ca temă transferul tehnologic la nivelul
universităților, cuprinzând următoarele aspecte: un scurt istoric al
transferului tehnologic la nivelul universităților, cele trei misiuni ale
universității, cu evidențierea locului transferului tehnologic în cadrul celor
moderne, modalitățile de realizare a transferului tehnologic la nivelul
universităților (detalierea modului în care aceste instituții desfășoară transferul
tehnologic), structurile utilizate de universități pentru a realiza transferul
tehnologic (modul de organizare a acestora pentru a desfășura activități de
transfer tehnologic), respectiv exemple de succes privind transferul tehnologic
realizat de către universități (cu accent pe prezentarea cazurilor în care
respectivele instituții transferă și, mai ales, cum transferă diverse tehnologii
către mediul de afaceri).
Beneficiarii cărora li se adresează materialul dezvoltat sunt următorii:
1. Experții implicați în proiecte (utilizatori direcți) și membrii echipei de
management care pot aprofunda noțiunile teoretice și practice din
cadrul materialului conceput logic, organizat, modern, permițând
acumularea rapidă de cunoștințe și dobândirea de noi competențe în
zona transferului tehnologic;
2. Experții și reprezentanții întreprinderilor cu care beneficiarii proiectelor
intră în contact pe perioada desfășurării sale (utilizatori direcți) care,
prin intermediul acestui material, au la dispoziție informații necesare
prezentate adecvat, permițându-le, astfel, înțelegerea procesului la
care se înrolează sau la care ar putea să se înroleze în timp. Din punctul
nostru de vedere, transferul tehnologic nu este o opțiune pentru o
organizație, de orice natură ar fi ea, ci un proces care se realizează și
există inevitabil la nivelul fiecărei organizații, doar modurile de

5
 organizare și de conștientizare ale acestui proces fiind diferite de la
organizație la organizație;
3. Experții în transfer tehnologic sau în domenii conexe, cadrele didactice,
studenții și celelalte categorii de beneficiari indirecți care au acces la
acest material, beneficiind, prin parcurgerea lui, în același timp, atât de
o viziune de ansamblu a transferului tehnologic, cât și de instrumente
utile implementării activității de transfer tehnologic.

6
Cuprins:

INTRODUCERE .............................................................................. 3

LISTA DE FIGURI ........................................................................ 13

LISTA DE TABELE ........................................................................ 14

1 CONCEPTUL DE TRANSFER TEHNOLOGIC ȘI ALTE CONCEPTE

ÎNRUDITE ................................................................................... 15

1.1 CONCEPTUL DE TRANSFER TEHNOLOGIC ......................................... 15

1.2 CONCEPTE ÎNRUDITE TRANSFERULUI TEHNOLOGIC ............................. 18
1.2.1 Cunoașterea tehnologică ............................................... 18
1.2.2 Rețele de cunoaștere tehnologică ................................... 19
1.2.3 Fluxul de cunoștințe...................................................... 20
1.2.4 Învățarea tehnologică ................................................... 21
1.2.5 Transferul de cunoștințe ................................................ 22
1.2.6 Inovarea și inovația ...................................................... 23
1.2.7 Noutatea tehnologică .................................................... 25
1.2.8 Comercializarea cercetării.............................................. 25
1.2.9 Comercializarea cunoașterii ........................................... 28
1.2.10 Antreprenoriatul tehnologic ........................................... 29
1.2.11 Difuzarea inovării ......................................................... 30
1.2.12 O viziune de ansamblu a conceptelor înrudite cu transferul
tehnologic ............................................................................... 31
1.3 CUNOȘTINȚELE, MANAGEMENTUL CUNOȘTINȚELOR ȘI TRANSFERUL
TEHNOLOGIC .................................................................................. 33
1.3.1 Definirea cunoștințelor .................................................. 33
1.3.2 Date, informații, cunoștințe, cunoaștere/înțelepciune ........ 34
1.3.3 Taxonomii cu privire la cunoștințe .................................. 37
1.3.4 Procesul de management al cunoștințelor ........................ 38
1.3.5 Tendințe în managementul cunoștințelor ......................... 42
1.3.6 Responsabilitate și etică în managementul cunoștințelor.... 43
1.3.7 Transferul de cunoștințe și rolul acestuia în inovația
tehnologică și transferul tehnologic ............................................. 45
1.4 INOVAREA ȘI TRANSFERUL TEHNOLOGIC ......................................... 47
1.4.1 Definirea inovării .......................................................... 47
1.4.2 Tipuri de inovare .......................................................... 48
1.4.3 Principalele etape ale procesului de inovare ..................... 52

7
 1.4.4 Inovarea în Europa ....................................................... 54
1.4.5 Relația dintre inovare și transferul tehnologic ................... 56

2 DERULAREA TRANSFERULUI TEHNOLOGIC ........................... 60

2.1 DE CE? - SCOPUL REALIZĂRII TRANSFERULUI TEHNOLOGIC ................... 62

2.1.1 Transferul tehnologic realizat pentru menținerea
competitivității ......................................................................... 62
2.1.2 Transferul tehnologic realizat pentru că este acesta este noul
mod de viață al organizației actuale ............................................ 65
2.1.3 Transferul tehnologic realizat pentru a avea succes ca
organizație mică ....................................................................... 67
2.1.4 Transferul tehnologic realizat pentru a crește împreună
industrie și furnizori de tehnologii ............................................... 68
2.2 CINE? - ACTORII TRANSFERULUI TEHNOLOGIC .................................. 69
2.2.1 Inovarea la nivel național .............................................. 69
2.2.2 Modelele de inovare de tip spirală și actorii acestora ......... 70
2.2.2.1 Modelul 1 – universitatea cu cercetare fundamentală ..... 71
2.2.2.2 Modelul 2 – universitatea cu cercetare aplicată ............. 71
2.2.2.3 Modelul 3 - spirala triplă (triple helix) .......................... 72
2.2.2.4 Modelul 4 – spirala cvadruplă ..................................... 72
2.2.2.5 Modelul 5 – spirala cvintuplă ...................................... 73
2.2.2.6 Comparații între cele cinci modele ............................... 73
2.2.3 Stakeholderii transferului tehnologic ............................... 75
2.3 CE SE TRANSFERĂ? – SUBIECTUL TRANSFERULUI TEHNOLOGIC ............... 78
2.3.1 Definirea proprietății intelectuale și a drepturilor de autor . 81
2.3.2 Evoluții și provocări cu privire la proprietatea intelectuală .. 83
2.3.3 Forme de protejare a proprietății intelectuale ................... 85
2.3.3.1 Brevetul de invenție sau patentul ................................ 85
2.3.3.2 Alte forme de protejare a proprietății intelectuale .......... 87
2.4 CUM? – FORME DE GUVERNARE ȘI STRUCTURI ALE TRANSFERULUI
TEHNOLOGIC .................................................................................. 88
2.4.1 Contextul realizării transferului tehnologic ....................... 89
2.4.2 Forme de guvernare clasice a transferului tehnologic ........ 90
2.4.3 Alegerea formei potrivite de transfer tehnologic ............... 95
2.4.4 Structuri alternative pentru derularea procesului de transfer
tehnologic ............................................................................... 99
2.4.4.1 Clustere de inovare ................................................... 99
2.4.4.2 Incubatoare tehnologice ........................................... 101

8
 2.4.4.3 Rețele de firme........................................................ 103
2.4.4.4 Rețele de transfer tehnologic ..................................... 106
2.4.4.5 Spinoff-uri .............................................................. 108
2.4.4.6 Sisteme de inovare regionale .................................... 109
2.4.5 O vedere de ansamblu a formelor de guvernare a
transferului tehnologic ............................................................ 110
2.5 CUM? –DERULAREA PROCESULUI DE TRANSFER TEHNOLOGIC ............... 112
2.5.1 Ciclul de viață al unui proiect de transfer tehnologic derulat
de către beneficiari ................................................................. 114
2.5.1.1 Etapa 1: Identificarea tehnologiilor care pot îmbunătăți
valoarea furnizată clienților ....................................................... 115
2.5.1.2 Etapa 2: Căutare tehnologică concentrată ................... 116
2.5.1.3 Etapa 3: Negocierea ................................................. 117
2.5.1.4 Etapa 4: Pregătirea unui plan de implementare a
proiectului de transfer tehnologic ............................................... 118
2.5.1.5 Etapa 5: Implementarea transferului tehnologic ........... 118
2.5.1.6 Etapa 6: Evaluarea impactului transferului de tehnologie
119
2.5.2 Un model de proces de transfer tehnologic universitate-
industrie 119
2.5.3 Un model de derulare a procesului de transfer tehnologic la
nivelul unui beneficiar ............................................................. 123
2.5.4 Stabilirea procesului de transfer tehnologic .................... 126
2.6 CUM? - MANAGEMENTUL PROCESULUI DE TRANSFER TEHNOLOGIC ......... 129
2.6.1 Asigurarea unui nivel adecvat al capacității de absorbție . 129
2.6.1.1 Capacitatea de absorbție - delimitări conceptuale ......... 130
2.6.1.2 Modalități de evaluare a capacității de absorbție ........... 133
2.6.1.3 Îmbunătățirea capacității de absorbție a organizației ..... 139
2.6.2 Auditul tehnologic....................................................... 140
2.6.3 Identificarea și evaluarea tehnologiilor .......................... 149
2.6.4 Alternative de evaluarea a impactului transferului tehnologic
153
2.6.5 Indicatori utilizabili pentru măsurarea rezultatelor procesului
de transfer tehnologic ............................................................. 156
2.7 CE TENDINȚE EXISTĂ PRIVIND TRANSFERUL TEHNOLOGIC? .................. 158
2.7.1 Tendințe privind transferul tehnologic în general ............ 158
2.7.2 Tendințe la nivelul unor țări ......................................... 161

9
 2.8 CE BARIERE ȘI PROBLEME SUNT ÎN REALIZAREA TRANSFERULUI TEHNOLOGIC?
165
2.9 CARE SUNT FACTORII DE SUCCES PENTRU DERULAREA TRANSFERULUI
TEHNOLOGIILOR ............................................................................ 175
2.9.1 Cadrul general referitor la tehnologie ............................ 175
2.9.2 Considerarea continuă a provocărilor transferului tehnologic
176
2.9.3 Libertatea alegerii ...................................................... 176
2.9.4 Consolidarea certitudinii .............................................. 176
2.9.5 Comunicare eficientă .................................................. 177
2.9.6 Mediu favorabil .......................................................... 178
2.9.7 Implicare .................................................................. 179

3 TRANSFERUL TEHNOLOGIC ÎN UNIVERSITĂȚI .................... 180

3.1 CELE TREI MISIUNI ALE UNIVERSITĂȚII MODERNE ............................ 182

3.1.1 Evoluția misiunii universității ....................................... 182
3.1.2 Excelența selectivă și complementaritatea misiunilor
universității ........................................................................... 186
3.2 SCURT ISTORIC AL TRANSFERULUI TEHNOLOGIC ÎN UNIVERSITĂȚI SAU LEGEA
BAYH-DOLE................................................................................. 189
3.3 LOCUL UNIVERSITĂȚII ÎN TRANSFERUL TEHNOLOGIC ......................... 194
3.3.1 Rolul universității în procesul de inovare........................ 194
3.3.2 Relația universității cu industria și guvernul ................... 196
3.3.3 Tipuri de interacțiuni ale universității cu industria ........... 202
3.3.4 Exemple privind legătura dintre universități și industrie – o
abordare geografică ................................................................ 204
3.3.4.1 Statele Unite ale Americii .......................................... 204
3.3.4.2 Marea Britanie ......................................................... 206
3.3.4.3 Alte țări și regiuni ale lumii........................................ 207
3.4 STRATEGII PRIVIND TRANSFERUL TEHNOLOGIC ÎN UNIVERSITĂȚI ........... 210
3.4.1 Includerea transferului tehnologic și a legăturii cu mediul
economic ca domeniu prioritar complementar educației și cercetării
212
3.4.2 Stimularea personalului să deruleze activități de transfer
tehnologic ............................................................................. 216
3.4.3 Adoptarea unor practici adecvate privind proprietatea
intelectuală ............................................................................ 218

10
 3.4.3.1 Locul brevetării și al protecției proprietății intelectuale în
universități 218
3.4.3.2 Provocări privind proprietatea intelectuală în universități
222
3.4.4 Constituirea și susținerea funcționării unor structuri de
transfer tehnologic.................................................................. 225
3.4.4.1 Contextul funcționării structurilor de transfer tehnologic 225
3.4.4.2 Strategia dezvoltării unei structuri de transfer tehnologic
226
3.4.4.3 Oficiile de transfer tehnologic .................................... 228
3.4.4.4 Incubatoarele de afaceri ale universităților .................. 232
3.4.4.5 Acceleratoarele de afaceri ale universităților ................ 237
3.4.4.6 Centre de cercetare colaborative cu industria ............... 245
3.4.5 Schimbări strategice interne pentru un transfer tehnologic
mai eficace ............................................................................ 246
3.4.5.1 Implicarea în activități antreprenoriale și oferirea de servicii
studenților anterior, pe durata și ulterior derulării studiilor............. 247
3.4.5.2 Reconsiderarea relațiilor universitate–studenți în vederea
creșterii networkingului universității ........................................... 249
3.4.5.3 Transformarea universității într-un hub de idei, servicii și
antreprenoriat ......................................................................... 250
3.4.6 O viziune de ansamblu a universității asupra valorificării
cercetării și a relaționării cu industria ........................................ 252
3.5 FACTORI CARE DETERMINĂ SUCCESUL UNEI UNIVERSITĂȚI PRIVIND INOVAREA
ȘI TRANSFERUL TEHNOLOGIC ............................................................. 256
3.5.1 Factori interni ............................................................ 258
3.5.1.1 Viziunea managerială ............................................... 258
3.5.1.2 Flexibilitatea și adaptabilitatea organizaționale ............. 259
3.5.1.3 Schimbarea orientării cercetătorilor ............................ 260
3.5.1.4 Cultura organizațională ............................................. 262
3.5.1.5 Existența spiritului antreprenorial ............................... 264
3.5.2 Factori externi ........................................................... 265
3.5.2.1 Existența unor parteneriate funcționale cu industria și cu
societatea în general ................................................................ 265
3.5.2.2 Corelarea strategiilor universităților cu cele ale mediului
privat 267
3.5.2.3 Finanțarea cercetării înspre soluții aplicative ................ 267
3.6 EXEMPLE DE TRANSFER TEHNOLOGIC LA NIVELUL UNIVERSITĂȚILOR ....... 268

11
3.6.1 ADN-ul recombinat ..................................................... 268
3.6.2 PCR .......................................................................... 271
3.6.3 Cazuri de transfer tehnologic în Europa ......................... 273
3.6.3.1 iTongue de la TKS ajută oamenii cu afecțiuni grave ale
măduvei spinării în controlul propriei vieți ................................... 273
3.6.3.2 O colaborare universitate-industrie a creat un tratament
biologic mai bun pentru apele reziduale ...................................... 275
3.6.3.3 Tratamentul Cachexia patentat de Universitatea din
Barcelona și testat asupra pacienților ......................................... 275
3.6.3.4 Utilizarea oxidului cu conținut scăzut de magneziu în
tehnologia și materialele de mediu ............................................. 276
3.6.3.5 Un IMM care intră în domeniul nanotehnologiei ............ 277
3.6.3.6 Plastic Logic: o relație productivă între știință și inginerie
278
3.6.3.7 Campath-1H dezvoltă un nou tratament pentru scleroza
multiplă 279
3.6.3.8 Puii modificați genetic nu mai transmit gripa aviară ...... 280
3.6.3.9 Reconstruirea imunoreceptorilor dezvăluie modul lor de
activare 281
3.6.3.10 Nicio sincopă între cercetarea fundamentală și
antreprenoriat ......................................................................... 282
3.6.3.11 Comercializarea software-ului științific ........................ 283
3.6.3.12 Searchspace SRL - un spinout fondat de o echipă de
doctoranzi creativi ................................................................... 284
3.6.3.13 Stanmore SRL– Implanturi osoase la nivel mondial ....... 284
3.6.3.14 Bloomsbury și reforma în secolul al XIX-lea ................. 285
3.6.3.15 Glo ........................................................................ 286
3.6.3.16 Nocturnal Vision: De la ochi de albină la vedere pe timp de
noapte 286
3.6.3.17 SARomics: o companie inovatoare care susține cercetarea
medicamentelor ...................................................................... 287
3.6.3.18 Micro4yoU: biocurățare a patrimoniului nostru cultural .. 288
3.6.3.19 Betonul „Verde” ....................................................... 288
3.6.3.20 Cercetarea bolii Alzheimer: nicio șansă pentru o terapie,
fără cercetare fundamentală ..................................................... 289
3.6.3.21 Reducerea emisiilor toxice de mercur.......................... 290
3.6.3.22 Răcorirea bebelușilor salvează vieți ............................ 291
3.6.3.23 Lumină în locuri înguste: plasmonics .......................... 292

12
 3.6.3.24 De la analiza unei molecule la panouri solare eficiente... 293

4 BIBLIOGRAFIE .................................................................... 294

Lista de figuri

Figura 1. Schema de ansamblu a cărții .................................................... 4

Figura 2. Cei 4P ai unui transfer tehnologic de succes .............................. 17
Figura 3. Relația dintre transfer tehnologic și cunoaștere tehnologică ......... 19
Figura 4. Un model al performanței învățării tehnologice .......................... 21
Figura 5. Componentele comercializării cercetării .................................... 26
Figura 6. Cei 5 pași ai procesului de transfer tehnologic ........................... 27
Figura 7. Un model de realizare a transferului tehnologic în procesul de inovare
....................................................................................................... 30
Figura 8. Concepte de bază asociate transferului tehnologic ..................... 31
Figura 9. Concepte de bază asociate transferului tehnologic ..................... 33
Figura 10. Ciclul de viață al informațiilor ................................................ 35
Figura 11. Managementul cunoștințelor – orientarea înspre oameni versus
înspre tehnologie ............................................................................... 41
Figura 12. Procesul de inovare, într-o versiune simplificată ...................... 53
Figura 13. Nivelul de inovare, în funcție de regiuni, la nivelul UE, în anul 2016
....................................................................................................... 55
Figura 14. Cele cinci spirale ale inovării ................................................. 74
Figura 15. Etapele procesului de selecție a unui patent pentru un proces de
fabricație .......................................................................................... 86
Figura 16. Alegerea formei potrivite de transfer tehnologic pentru beneficiar
....................................................................................................... 97
Figura 17. Canale clasice utilizate în asigurarea tehnologiilor ................... 111
Figura 18. Model de transfer tehnologic industrie–universitate ................. 122
Figura 19. Etape ale capacității de absorbție .......................................... 135
Figura 20. Elemente ale culturii organizaționale care influențează capacitatea
de absorbție ..................................................................................... 138
Figura 21. Rolul auditului tehnologic în cadrul procesului de transfer tehnologic
...................................................................................................... 143
Figura 22. Procesul auditului tehnologic ................................................ 145
Figura 23. Exemplu de hartă spațială a tehnologiilor ............................... 148
Figura 24. Procesul generic de transfer tehnologic ................................. 169

13
Figura 25. Bariere în derularea transferului tehnologic ............................ 171
Figura 26. Rolul universității în procesul de inovare ................................ 195
Figura 27. Modelul etatist al relației guvern-industrie-universitate ............ 197
Figura 28. Modelul sferelor distincte ale relațiilor guvern-universitate-industrie
...................................................................................................... 198
Figura 29. Modelul integrativ de relaționare guvern-universitate-industrie . 198
Figura 30. Efortul depus de universități și beneficiile pe care incubatoarele le
pot aduce universităților ..................................................................... 236
Figura 31. Modelul clasic și modelul propus de strategie a transferului
tehnologic ........................................................................................ 253

Lista de tabele

Tabel 1. Diferențe între transferul tehnologic și transferul de cunoștințe ..... 23

Tabel 2. Cunoștințele și cunoașterea ...................................................... 36
Tabel 3. Comparație între caracteristicile cunoștințelor tacite și explicite ..... 37
Tabel 4. Tendințe în managementul cunoștințelor .................................... 43
Tabel 5. Tipuri de inovare în funcție de subiectul inovării .......................... 50
Tabel 6. Tipuri de inovare în funcție de gradul de noutate ........................ 51
Tabel 7. Rolurile care acționează în inovare și TT .................................... 57
Tabel 8. Stakeholderii procesului de transfer tehnologic ........................... 75
Tabel 9. Etape ale capacității de absorbție............................................. 132
Tabel 10. Procesele capacității de absorbție ........................................... 136
Tabel 11. Balanța tehnologică - exemplu .............................................. 149
Tabel 12. Aspecte vizate în evaluarea avantajului competitiv și a performanței
TT .................................................................................................. 154
Tabel 13. Probleme clasice în derularea procesului de transfer tehnologic .. 167
Tabel 14. Categorii de bariere în realizarea transferului tehnologic ........... 172
Tabel 15. Bariere și modalități de a le contracara ................................... 174
Tabel 16. Analiză comparativă a principalelor forme de organizare a oficiului
pentru transfer tehnologic .................................................................. 231

14
1 Conceptul de transfer tehnologic și alte concepte înrudite

Într-un mediu concurențial, companiile trebuie să se adapteze

schimbărilor în cel mai rapid mod cu putință pentru a reuși să obțină și, mai
ales, să păstreze un avantaj competitiv pe termen lung. Transferul tehnologic,
cu toate implicațiile sale, reprezintă o sursă excelentă de progres, de
cunoaștere și, implicit, de avantaj evolutiv.
Există o idee conform căreia avantajul competitiv nu mai este suficient,
deoarece trebuie asigurat cel evolutiv, trecându-se, astfel, de la o abordare
statică la una dinamică. Pentru a putea însă desfășura toți pașii acestui proces
complex, se impune, mai întâi, să analizăm cele mai importante definiții
asociate transferului tehnologic.
În literatura de specialitate, transferul tehnologic este pus în legătură
directă cu un număr mare de concepte, dintre care cel mai frecvent întâlnite
sunt: inovație, inovare, invenție, antreprenoriat, schimbare tehnologică,
transfer tehnic, comercializare de cercetare, învățare organizațională sau
capacitate de absorbție.
Obiectivul principal al acestui capitol este acela de a sistematiza
conceptele și de a prezenta relațiile dintre ele și transferul tehnologic. În acest
sens, am realizat o radiografiere a literaturii de specialitate naționale și
internaționale, selectând cele mai relevante informații și definiții privind
următoarele concepte, organizate în patru grupe: transfer tehnologic, concepte
înrudite cu transferul tehnologic, cunoștințe și management al cunoștințelor,
inovare și relația acesteia cu transferul tehnologic.

1.1 Conceptul de transfer tehnologic

Fără a ne propune prezentarea unei liste exhaustive, vom începe prin a

sublinia principalele definiții asociate conceptului de transfer tehnologic, dat
fiind faptul că există o abundență de informații în acest sens în literatura de
specialitate.
Lin subliniază faptul că transferul tehnologic stă la baza oricărei
creșteri economice (2003b), iar Albors și colaboratorii săi aduc, în prim-plan,
caracterul de proces activ al transferului tehnologic, care transcende granițele
a cel puțin două entități (2005). Conform lui Autio și Laamanen (1995),
transferul tehnologic se referă la interacțiunea intenționată dintre cel puțin
două entități, în urma căreia fondul comun de cunoaștere rămâne constant
sau crește (citat în Albors, Sweeney, and Hidalgo 2005).

15
 Transferul tehnologic este un concept cu un caracter puternic
interdisciplinar, tocmai de aceea este dificil să identificăm o singură definiție
general acceptată. În procesul său de definire, unii autori pornesc de la natura
duală a termenului.
Transferul tehnologic are două mari componente: (1) o
componentă materială, care include produse, echipamente, machete, tehnici
sau procese; (2) o componentă informațională, care include totalitatea
cunoștințelor în domenii precum managementul, marketingul, producția,
controlul calității și multe alte arii funcționale (Kumar et. al. în Wahab, Rose,
and Osman 2012).
Cercetările recente cu privire la transferul tehnologic subliniază o
legătură strânsă între tehnologie și cunoștințe. Prin realizarea unui transfer
tehnologic de succes, se obține extinderea bagajului de cunoștințe acumulat
într-o organizație.
În practică, transferul tehnologic se poate reduce la cele patru elemente
redate în figura următoare: oamenii (engleză: people), prototipul, patentul
(invenția), bugetul și procesul. Dacă analizăm aceste patru elemente,
observăm că ele pot reprezenta, ușor, scheletul unor bune practici în transferul
tehnologic.
Inovarea pornește de la oameni. Ei sunt cei care creează prototipuri,
invențiile rezultate necesitând bugete, de cele mai multe ori, generoase, pentru
a obține patente, care, mai apoi, ajung să fie utilizate în diferite procese
generatoare de plus valoare.
Pentru a închide cercul, putem afirma, cu încredere, că aceste procese
vor servi ca sursă de inspirație pentru ca aceiași oameni sau alții să lanseze noi
idei în vederea conceperii unor noi prototipuri. În acest fel, spirala poate
continua la infinit, devenind o sursă incontestabilă a progresului.
Am putea adăuga și alte elemente relevante în procesul de transfer
tehnologic, dacă ne-am dori să realizăm o enumerare ceva mai complexă, în
funcție de domeniul de aplicare.

16
 Oameni
Prototip
(eng:People)

Patent/
Proces
Invenție

Figura 2. Cei 4P ai unui transfer tehnologic de succes

Sursă: (Andonova 2015a, 9)

Se discută, adesea, despre transferul tehnologic fără a avea în vedere

o definiție exactă. Cel mai important ar fi, pentru început, înțelegerea corectă
a celor doi termeni care formează conceptul, ulterior, încercându-se definirea
transferului tehnologic ca atare:
1. Tehnologia înseamnă, pentru specialiștii care desfășoară activități legate
de transferul tehnologic, mai mult decât echipamente sofisticate sau bunuri
fizice utilizabile în procesele de producție sau de furnizare ale unui serviciu
clienților. Tehnologia este înțeleasă, în acest domeniu, ca totalitatea
„proceselor prin care o organizație transformă munca, capitalul, resursele
materiale și informația în produse și servicii de mai mare valoare”
(Christensen, Scharff, and Wadum 2011, 9). Tehnologia se referă, astfel,
la întregul șir de activități derulate într-o organizație prin care se generează
diferite produse și servicii, crearea de valoare mai mare fiind, de altfel, o
condiție a existenței acestor organizații. Este necesar să precizăm că, în
teoria managementului calității, abordarea procesuală stabilește că, în
spatele fiecărui produs sau serviciu, se află mai multe activități care
împreună formează un proces. Implicit, se poate discuta și despre faptul că
o organizație poate avea mai multe procese, deci și mai multe tehnologii,
în funcție de numărul de produse/servicii pe care le furnizează pieței. Toate
întreprinderile au tehnologii. Acestea nu se rezumă la elementele tehnice,
inginerești sau de producție, ci cuprind activități de marketing, financiare,
de management, resurse umane, relații cu clienții, logistică etc. În acest
context, inovarea poate fi definită foarte simplu ca modificarea unei
tehnologii, putându-se referi atât la activitățile de bază, cât și la celelalte
activități din cadrul unui proces;

17
2. Transferul nu se referă doar la simpla mișcare fizică a bunurilor dintr-un
loc într-altul, ci include și transferarea dreptului de utilizare. Le Grange
exemplifică transferul prin achiziționarea unui program informatic, al cărui
cumpărător beneficiază de funcțiile programului doar în momentul utilizării,
nu în cel al achiziționării (Le Grange and Buys 2002).
Dincolo de explicarea celor două noțiuni care alcătuiesc conceptul de
transfer tehnologic, considerăm că o primă sursă a unei posibile confuzii vine
din traducerea greșită din limba engleză în limba română. Technology transfer
înseamnă transferul tehnologiei sau transferul de tehnologie, în timp ce
traducerea românească insistă asupra aspectului „tehnic” al transferului.
În concluzie, prin transfer tehnologic, se înțelege interacțiunea
intenționată între două entități (o sursă și un receptor), mai exact, sursa
transferă unui receptor elemente fizice sau informaționale create în procese
interne specifice sursei către receptor, în sensul îmbunătățirii procesului de
producție a receptorului.

1.2 Concepte înrudite transferului tehnologic

1.2.1 Cunoașterea tehnologică

Una dintre sintagmele asociate, adesea, cu transferul tehnologic este

cunoașterea tehnologică, despre care autori precum Winkelbach and Walter
(2015) susțin că se află în strânsă corelație cu capacitatea de învățare
organizațională. Cunoașterea tehnologică se referă la acel set de abilități
practice care permite înțelegerea și utilizarea tehnologiilor moderne în
procesele derulate de organizații, fapt impus de dezvoltarea vertiginoasă a
tehnologiei informaționale.
Alți autori asociază cunoașterea tehnologică cu forța de muncă înalt
calificată, cu inegalități mari in salarizare în favoarea muncii înalt calificate și
creșterea schimburilor comerciale internaționale (Afonso 2013), aducând
dovezi prin care se subliniază faptul că o economie are de câștigat dacă
investește în creșterea cunoașterii tehnologice.
Nu trebuie însă confundată cunoașterea tehnologică cu transferul
tehnologic, deoarece cel din urmă este un concept mult mai cuprinzător decât
abilitatea de a utiliza și stăpâni unele tehnologii avansate în cadrul proceselor
de muncă.
Pe scurt, relația dintre cunoaștere tehnologică și transfer tehnologic
poate fi redată în următoarea figură:

18
 Inovare internă

Eficacitate Transfer
Diverse procese de Cunoașterea tehnologic
transfer tehnologic tehnologică ulterior

Procese de
îmbunătățire
organizațională

Procese de
Procese de învățare
management al
organizațională
cunoașterii

Figura 3. Relația dintre transfer tehnologic și cunoaștere tehnologică

Cunoașterea tehnologică este rezultatul acumulărilor pe termen lung la

nivelul organizației din diverse procese: inovare internă, transfer tehnologic,
îmbunătățire organizațională, învățare organizațională. Aceste acumulări sunt
vizibile ulterior la nivel de organizație prin prisma nivelului de cunoaștere
tehnologică la care ajunge organizația deoarece ele vor reprezenta promotorul
derulării, cu succes, a noilor demersuri de transfer tehnologic.
Cunoașterea tehnologică influențează, astfel, capacitatea organizației
de a acumula noi tehnologii, fiind, la rândul ei, uneori, rezultatul demersurilor
de transfer tehnologic. În pofida faptului că aceste etape nu sunt reprezentate
într-o înlănțuire, vom ține seama de faptul că ele sunt interconectate și
interdependente, fiind adaptabile oricărui tip de organizație.

1.2.2 Rețele de cunoaștere tehnologică

Sursele inovării s-au schimbat semnificativ în ultimii ani datorită

creșterii complexității tehnologice și zonei de acoperire a acesteia. Se vorbește,
în ultimul timp, în literatura de specialitate, de rețele de cunoaștere tehnologică
în organizații, managerii fiind din ce în ce mai preocupați de identificarea celor
mai adecvate metode de optimizare a acestor rețele.
Conform lui Shin&Park, rețeaua de cunoaștere tehnologică poate fi
definită ca fiind o gamă variată de idei, inovații și structuri interne. Scopul
oricărei organizații trebuie să fie acela de a-și maximiza fluxul intern de
cunoștințe, înțelegând că acest lucru va atrage, după sine, dezvoltarea rețelei

19
de cunoaștere și, implicit, va genera noi surse de inovare. Prin măsurarea
fluxului de cunoștințe, se poate contura rețeaua de cunoaștere tehnologică
existentă într-o organizație (Shin and Park 2010).
Există mai multe elemente care trebuie luate în considerare pentru a
realiza îmbunătățirea rețelei de cunoaștere a unei companii:
• Primul element este legat de costurile menținerii unei astfel de rețele
de cunoaștere: există o relație inversă între optimizarea rețelei de
cunoaștere, costurile dezvoltării și ale optimizării unei astfel de rețele.
Cu cât rețeaua de cunoaștere va crește și se va dezvolta, cu atât și
costurile implicate vor fi mai mari. Acest fapt rezidă din aceea că orice
tip de transfer tehnologic implică investiția unor resurse financiare;
• Al doilea element de luat în considerare în îmbunătățirea rețelei de
cunoaștere tehnologică a unei organizații este legat de stabilirea unor
obiective strategice la nivelul ei privind această rețea (Shin and Park
2010). Nu este suficient să se aloce resurse, e nevoie și ca această
rețea să fie identificată ca un sistem important și util în creșterea
competitivității organizației.

1.2.3 Fluxul de cunoștințe

Fluxul de cunoștințe este definit ca fiind mișcarea directă a cunoștințelor

între diferiți actori implicați în procesul de transfer tehnologic (Shin and Park
2010) sau ca puntea de legătură dintre inovare și capitalul intelectual dintr-o
organizație (Užienė 2015).
Acest concept este definit în strânsă legătură cu rețeaua de cunoaștere
tehnologică. Deoarece fluxul de cunoștințe stă la baza acesteia, accentul este
pus pe importanța și relevanța creării unor rețele de cunoaștere tehnologică
stabile și ample în companii, ca sursă a inovării.
Fluxul de cunoștințe poate fi măsurat printr-o serie de variabile precum:
numărul de utilizări ale patentelor, al colaborărilor în realizarea unor patente
noi, numărul de mobilități ale resursei umane, al alianțelor strategice (Shin and
Park 2010), dar și de alți indicatori particularizați pe diferite industrii, de
exemplu, rezultatele obținute în procesele de cercetare și dezvoltare (patente,
alte forme de proprietate intelectuală), localizarea geografică (Erden et al.
2014).
Măsurarea fluxului de cunoștințe este o misiune dificilă deoarece
respectivul proces este dinamic și extrem de volatil de la o organizație la alta
și de la un moment la altul. Totuși, menținerea unui flux de cunoștințe din
exterior în continuă creștere reprezintă un deziderat pentru orice organizație

20
deoarece, așa cum explică Miguélezand Moreno, reprezintă o sursă excelentă
pentru susținerea inovării în cadrul organizației (2015).

1.2.4 Învățarea tehnologică

Unii autori consideră învățarea tehnologică un concept relevant, înrudit

cu transferul tehnologic. Deși se pune mare accent pe înțelegerea modalității în
care se realizează transferul tehnologic, există un grad de atenție mai redus
referitor la învățarea tehnologică. Aceasta din urmă se referă la modalitatea în
care tehnologiile sunt asimilate și adaptate de către organizația receptoare,
accentul fiind pus pe modalitatea în care acestea devin o armă concurențială
strategică (Lin 2003b). Învățarea tehnologică se poate suprapune învățării și
inteligenței organizaționale. Lin susține faptul că învățarea tehnologică este
determinată de capacitatea unei organizații de a învăța (inteligența
organizațională) și de caracteristicile cunoștințelor tehnologice (precum
ambiguitate cauzală sau specificitatea organizației) (Lin 2003c), așa cum se
poate observa din figura următoare.
Conceptul este unul de interes deoarece se regăsește în finalul
procesului de transfer tehnologic care are loc în cadrul organizației-receptor.

Complexitate
Caracteristicile Ambiguitate
organizației cauzală
Maturitate

Performanța
Calificările
învățării
angajaților
tehnologice
Inteligența
organizațională
Orientarea spre
inovare

Figura 4. Un model al performanței învățării tehnologice

Sursă: (Lin 2003b)

Există o serie de factori care influențează învățarea tehnologică, printre

care se numără maturitatea și complexitatea organizației, altfel spus, atât
caracteristicile organizației, cât și nivelul de calificare a angajaților și gradul de

21
orientare spre inovare existent în organizație, reunite în conceptul de
inteligență organizațională (figura anterioară).
În consecință, putem deduce faptul că învățarea organizațională nu este
un fenomen care are loc în mod implicit, având ca factor moderator și un anumit
grad de ambiguitate cauzală. Pentru a oferi o imagine mai clară, subliniem
faptul că învățarea tehnologică este puntea de legătură între fluxul de
cunoștințe din exteriorul unei organizații și creșterea inovării în cadrul acesteia.
Cel mai adesea, învățarea tehnologică este asociată cu ceea ce numim
capacitate de absorbție, mai exact, capacitatea de a recunoaște valoarea noilor
informații din mediul extern, de a le asimila și de a le aplica la scopuri
comerciale în organizații.

1.2.5 Transferul de cunoștințe

În literatura de specialitate, transferul tehnologic și cel de cunoștințe

sunt, uneori, utilizate cu sens interschimbabil, nefiind clar subliniată distincția
dintre cele două.
Transferul de cunoștințe contribuie semnificativ la creșterea avantajului
competitiv și a performanței organizaționale (Liu et al. 2017), fiind definit ca un
eveniment prin care o persoană sau o organizație învață din diverse surse
informaționale, proces influențat de capacitatea individului sau a organizației
de a utiliza experiențe și informații anterioare (Rodgers, Mubako, and Hall
2017).
Privit într-un sens mai larg, transferul de cunoștințe se transformă,
întotdeauna, în transfer tehnologic, de exemplu, situația organizațiilor
multinaționale care transferă know-how către proprii parteneri (Simonin în
Wahab, Rose, and Osman 2012).
Transferul de cunoștințe nu se concentrează doar pe transmiterea de
cunoștințe, ci și pe capacitatea de absorbție organizațională și pe modalitatea
în care cunoașterea poate fi aplicată și integrată în procesele organizației-
receptor (Wahab, Rose, and Osman 2012), existând, totuși, tendința de a lega
în practică cele două concepte.
Într-un alt studiu, conform (Wahab, Rose, and Osman 2012)
Gopalakrishnan and Santoro, se realizează o distincție între transferul
tehnologic și transferul de cunoștințe, luându-se în calcul scopul celor două.
Prin urmare, cel de-al doilea se concentrează pe o structură mai largă
și cuprinzătoare, care este direcționată mai mult spre „de ce" se realizează
schimbarea, pe când primul se concentrează pe o construcție punctuală și

22
orientată mai țintit, care, de obicei, se axează pe anumite instrumente pentru
schimbarea procesului la nivel organizațional.
Chiar dacă există diferențe între scopurile lor, majoritatea
cercetătorilor sunt de acord că respectivele cunoștințele reprezintă elementul
critic care stă la baza transferului tehnologic.

Tabel 1. Diferențe între transferul tehnologic și transferul de

cunoștințe
Concept Scopul transferului Caracteristici
Transfer Transferul tehnologiei – Orientat, pentru o
tehnologic modalitate concretă de anumită problemă
îmbunătățire a procesului organizațională;
organizațional. Punctual.
Transfer de Transferul cunoștințelor – Larg, pentru
cunoștințe idei, tehnologii concrete, organizație ca
soluții diverse din mediul ansamblu, incluzând și
extern. elemente punctuale.

1.2.6 Inovarea și inovația

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, inovarea reprezintă

acțiunea de a inova și rezultatul ei, iar inovația este o noutate, o schimbare, o
modificare (DEX 1998a). Rezultatele inovării pot fi idei, concepte sau procedee
privind proiectarea, operaționalizarea și experimentarea unui model de produs,
de proces sau de structuri funcționale noi, aplicate în industrie (conform lui
Pleșa, (citat în Manolea 2005b).
Schumpeter (1934) definește inovarea ca fiind procesul de obținere a
unor noi rezultate: lansarea unui nou produs, aplicarea unor metodologii noi,
identificarea unor noi surse de materii prime. Conform Thompson (1965),
inovarea reprezintă acele procese de acceptare și implementare ale unor idei,
procese, produse sau servicii noi (citați în Dubickis and Gaile-Sarkane 2015).
Inovația, comparativ cu invenția, nu reprezintă neapărat o noutate
absolută, dar aria de aplicabilitate și viteza de implementare ale inovațiilor sunt
mult mai accesibile utilizatorilor finali. Inovația se poate referi la schimbarea
care se realizează în mediul industrial la nivelul proceselor, acestea fiind
inovate.
Invenția este un termen care nu se referă neapărat la procese deja
existente, generând, de cele mai multe ori, crearea unor noi produse și, implicit,

23
noi procese pentru realizarea acestora. Invenția duce la noi procese, inovarea
se referă la cele vechi îmbunătățite.
În literatura de specialitate, se subliniază natura complexă a termenului
de inovare, făcându-se referire la multitudinea de părți cointeresate (engl.
stakeholders) implicate în orice inovare (Mitasiunas 2013).
Inovarea este percepută, în primul rând, de angajații care trebuie să se
perfecționeze încontinuu pentru implementarea proceselor noi și a celor
revizuite de companie. Aceasta din urmă consideră inovarea drept un cost care
trebuie realizat, pentru a rămâne competitiv, de clienții care regăsesc, mereu,
pe raft, produse cu denumiri noi, cu noi formule de producție, dar și de societate
în general, cea care percepe schimbarea continuă în care trăim datorită inovării
continue, de aici, și multitudinea de opinii și perspective asupra termenului.
Există, astfel, două componente de bază ale inovării, discutate în
descrierea legăturii dintre respectivele și transferul tehnologic. Acestea sunt:
(1) cunoștințele deja existente și transpunerea lor în produse și servicii noi
destinate satisfacerii nevoilor consumatorilor (vechile procese); (2) invențiile și
implementarea cu succes a acestora (noile procese).
Invențiile sunt, cel mai adesea, realizate în centre de cercetare și
universități ca, mai apoi, să fie transferate către organizațiile din mediul de
afaceri. În cadrul acestui transfer tehnologic, invențiile sunt transformate în
inovații cu ajutorul utilizării unor metode adecvate de marketing și prin
implementarea lor cu succes. Acest întreg proces de transformare se realizează
prin intermediul transferului tehnologic (FLC 2006).
La nivelul organizațiilor economice, acest fenomen este unul dintre
mijloacele de adoptare a inovației, modalitatea prin care inovația este
„importată” din exteriorul organizației. Inovarea este sursa principală a
succesului, care asigură creșterea, dezvoltarea și sustenabilitatea companiilor
în mediul de afaceri actual. Transferul tehnologic este privit, de multe ori, ca
fiind parte componentă a inovării, un subproces al acesteia, care vine ca o
întregire a ei în sprijinul valorificării rezultatelor obținute.
Spre deosebire de transferul tehnologic, inovarea este un proces mult
mai larg, incluzând, pe lângă problemele organizațiilor economice, chestiuni de
natură socială (inovare socială), probleme ale organizațiilor de interes public
(agenții, diverse forme de organizare a statului), inovarea pentru dezvoltarea
inclusivă, inovarea realizată de către utilizatorii produselor și ai serviciilor
realizate de către organizații (Iizuka 2013).

24
 Inovarea are tendința de a oferi soluții nu doar pentru creșterea
productivității unei întreprinderi, ci și pentru a rezolva problemele întregii
comunități, incluzându-le, aici, pe cele ale întreprinderilor.

1.2.7 Noutatea tehnologică

Unii autori amintesc de noutatea tehnologică, încercând să o

delimiteze de invenția inovatoare. Se consideră că se dezvoltă tehnologii noi
și se produc schimbări tehnologice atunci când noi funcționalități tehnologice
sunt introduse în repertoriul tehnologic existent, iar invenția se referă la
artefacte noi, dispozitive, procese, materiale sau compuși, putând să nu
implice, neapărat, noutatea tehnologică (Strumsky and Lobo 2015).
Nu există un consens cu privire la definirea noutății tehnologice și niciun
sistem de măsurare care să cuprindă diferite niveluri de invenții, însă
Strumskyși Lobo au construit, pe baza studiilor realizate, o taxonomie proprie,
cu patru mari categorii, astfel (Strumsky and Lobo 2015):
• Creații originale;
• Combinații inovatoare;
• Combinații;
• Rafinări.

1.2.8 Comercializarea cercetării

Comercializarea cercetării, termen de sine stătător, este un alt concept

asociat transferului tehnologic, cu care cel din urmă este, adesea, confundat.
Comercializarea cercetării este reprezentată de procesul prin care rezultatele
cercetării sunt transformate în produse sau servicii care pot fi lansate pe piață
(Samtani 2010).
Același autor definește termenul respectiv drept procesul prin care
tehnologia, cunoștințele și/sau informațiile sunt dezvoltate într-o organizație,
domeniu, având un scop anume, și sunt aplicate și utilizate în altă organizație,
în alt domeniu sau într-un alt scop (Samtani 2010).
Deși comercializarea cercetării și transferul tehnologic sunt utilizate, de
multe ori, cu sensuri interschimbabile, dorim să subliniem faptul că, între
acestea, există numeroase diferențe, printre care:
• Comercializarea cercetării implică convertirea inovațiilor în produse sau
servicii vandabile (Harman&Harman, 2004 în Samtani 2010), în timp
ce transferul tehnologic implică transferul ideilor din laborator în
produse sau servicii lansate pe piață, conform Thore (în Samtani 2010);

25
 • Comercializarea cercetării presupune, pe lângă transferul ideii din
laborator în industrie, adaptarea și dezvoltarea, la nivel de organizație
economică, ale ideii, în sensul asigurării utilizării în procese de producție
(poate însemna creșterea de la un nivel de producție redus la unul
industrial, testări suplimentare, crearea de noi instalații etc.), doar,
ulterior, ajungându-se la faza de comercializare a produselor și a
serviciilor rezultate ca urmare a utilizării respectivei idei.
În figura următoare sunt prezentați factorii de succes care pot asigura
comercializarea cercetării pentru organizațiile care realizează activități de
cercetare, aceștia fiind: elementele tehnice și de afaceri, factorii de producție.
Pe lângă intermediarii care contribuie la facilitarea transferului
tehnologic către industrie, un rol vital îl dețin departamentele și persoanele care
se ocupă, la nivelul organizațiilor de cercetare, de proprietatea intelectuală.
Accentul este pus, aici, pe faptul că autorii cercetării trebuie să acorde o atenție
sporită proceselor prin care își pot proteja rezultatele muncii lor cu mult înainte
de începerea comercializării cercetării.

Comercializare

Elemente Management și Factori de

tehnice marketing producție

Dezvoltare Procese Capital,

Proprietate
de de Planificare Piață locații, forță
intelectuală
produse producție de muncă

Figura 5. Componentele comercializării cercetării

Sursă: (Samtani 2010, 14)

Procesul de comercializare a cercetării are ca actori principali

universitățile în calitate de realizatori de cercetare și companiile din mediul de
afaceri în calitate de primitori de noutăți și colaboratori în direcția transformării
în produse și servicii a descoperirilor din cercetare.
Deși aceste două mari categorii au abordări diferite și pun accent pe
lucruri distincte (universitățile doresc să sporească contribuția la nivelul de

26
cunoaștere/al acumulării de cunoștințe al societății, în general, iar mediul de
afaceri are o abordare mai practică orientată înspre profit), colaborarea dintre
ele este vitală și de succes în cele mai multe dintre cazuri.
Revenind la termenul de transfer tehnologic, subliniem că acesta este
o parte a procesului de comercializare a cercetării. Transferul tehnologic poate
lua diverse forme: de la licențe, investiții străine directe, acorduri tehnice,
alianțe strategice (de tipul joint-venture), proiecte la cheie (engleză:
turnkeyprojects), până la achiziție de echipamente, conform Wei (Wei, 1995 în
Samtani 2010, 19).
Alți autori includ, în transferul tehnologic, și mecanismele de tip start-
up, cumpărarea de licențe, ședințele de lucru, publicațiile și acordurile de
cercetare-dezvoltare (Goptepe 2004 în Samtani 2010).
Comercializarea cercetării este considerată parte integrantă din
transferul tehnologic, așa cum se poate observa și mai jos.

Cercetare & Dezvoltare

Reguli federale care guvernează
transferul tehnologic (TT)
Proprietate intelectuală

Prototip Măsurarea TT

Produs
Procesul de comercializare

Comercializarea
cercetării

Figura 6. Cei 5 pași ai procesului de transfer tehnologic

Sursă: (Wang et al., 2003 în Samtani 2010, 22)

Conform figurii anterioare, organizațiile pot parcurge câțiva pași în

realizarea transferului tehnologic, fără a pretinde faptul că toate procesele de
transfer tehnologic implică proprietate intelectuală, prototipuri sau produse,
existând unele care vor sări peste o parte dintre acest etape.

27
 Potrivit respectivei figuri, procesul de transfer tehnologic începe odată
cu cercetarea și dezvoltarea unui produs sau ale unui serviciu inovativ, aspect
care trebuie protejat de legi puternice deoarece, odată realizat un nou produs
sau tehnologie, drepturile de proprietate intelectuală trebuie să protejeze
inventatorul de eventualele probleme legale.
Mai apoi, se merge spre realizarea unui prototip care ar trebui să
permită o evaluare a potențialului de transfer tehnologic, înainte de a se ajunge
la realizare unui produs vandabil, etapă cu care se poate demara procesul de
comercializare, deoarece, în punctul acesta, se vor cunoaște elemente specifice
cu privire la cererea și oferta existente pe piață.
Comercializarea cercetării reprezintă pasul care ne apropie de
beneficiarii transferului tehnologic, permițând culegerea unor noi date cu privire
la transferul tehnologic, care să reprezinte o sursă de îmbunătățiri viitoare.
Deoarece transferul tehnologic se realizează în extrem de multe
domenii și poate lua diverse forme, este foarte greu să surprindem, exhaustiv,
printr-o singură schemă, procesul, existând foarte multe variante în care se pot
contura pașii de urmat.

1.2.9 Comercializarea cunoașterii

Comercializarea cunoașterii este un domeniu încă tânăr, oamenii de

știință fiind interesați de acesta doar începând cu anul 1986, când a fost
organizată, în Banff, Canada, prima întâlnire de lucru denumită “Knowledge
Acquisition Workshop” (Schreiber 2013).
De atunci, chiar dacă, la început, cu un număr redus de participanți,
întâlniri similare au avut loc în fiecare an în America de Nord, Europa și Asia.
Ceea ce a contribuit la dezvoltarea vertiginoasă a acestui domeniu a fost
dezvoltarea internetului și a tehnologiilor moderne.
Un studiu recent amintește de conceptul de comercializare a
cunoașterii în alianțele strategice (Kavusan, Noorderhaven, and Duysters
2016), când partenerii de afaceri aleg să își îmbunătățească oportunitățile de
afaceri și să își sporească avantajul competitiv prin achiziționarea cunoașterii
tehnologice de la parteneri. Dincolo de beneficiile evidente, precum accesul la
piețe și capacități noi, alianțele strategice reprezintă o sursă excelentă de
cunoaștere tehnologică.

28
1.2.10 Antreprenoriatul tehnologic

Antreprenoriatul reprezintă un alt termen asociat transferului

tehnologic în contextul în care se discută legătura dintre acesta, inovare, și
schimbare tehnologică. Acesta este definit ca fiind reprezentat de identificarea
unei oportunități și abilitatea de a o fructifica (Link, Siegel, and Wright 2015).
Schimbarea tehnologică este un termen utilizat, mai cu seamă, în analiza
evoluției istorice a tehnologiei decât în relație cu sensul actual al transferului
tehnologic.
Antreprenoriatul tehnologic poate fi obținut prin educația tinerilor
absolvenți pentru ca aceștia să poată dezvolta idei inovative și să creeze afaceri
noi, care să adauge valoare, să îmbunătățească viața și să descopere noi
rezultate tehnologice (Momete 2016).
Deși nu există o definiție universal acceptată a termenului, unii autori
discută despre o serie de factori de succes ai antreprenoriatului tehnologic.
Aceștia au fost grupați în trei mari categorii, după cum urmează (Nacu and
Avasilcăi 2014):
• În prima categorie, sunt incluși factori care țin de antreprenor: viziunea,
creativitatea, cunoștințele de specialitate, puterea de convingere,
persuasiunea, gândirea pozitivă și atitudinea generală;
• În cea de-a doua, sunt incluși factorii care vizează mediile intern și
extern ale viitoarei afaceri;
• În cea de-a treia categorie, se au în vedere resursele de care
antreprenorul are nevoie și de care poate dispune sau nu.
Una dintre cele mai citate definiții ale antreprenoriatului tehnologic îl
delimitează ca fiind un stil de leadership în afaceri care implică identificarea și
capitalizarea potențialului resurselor umane, explorarea unor oportunități de
afaceri strâns legate de progresul tehnologic, gestionând, încă de la început, o
rată de creștere accentuată și acceptând un grad avansat de risc (Dorf & Byers
în Roja and NASTASE 2014).
Comparând transferul tehnologic cu antreprenoriatul tehnologic,
constatăm faptul că puterea comună o reprezintă utilizarea amândurora a unor
tehnologii de ultimă generație, diferența cea mai importantă fiind aceea că
antreprenoriatul tehnologic presupune acceptarea unui risc avansat (Nacu and
Avasilcăi 2014), pe când transferul tehnologic implică riscuri mai reduse.

29
1.2.11 Difuzarea inovării

În publicații mai vechi, termenul de transfer tehnologic este, adesea,

asociat conceptului de difuzare, răspândire (engleză diffusion), autorii
subliniind faptul că cele două au fost, de foarte multe ori, utilizate cu sensuri
interschimbabile (Stewart 1987).
Aceeași sursă subliniază distincția clară dintre acestea, punând accent
pe faptul că transferul tehnologic vizează grija proprietarului unor cunoștințe
de a genera inovare, iar difuzarea/răspândirea este limitată de dorința și
abilitatea de a adopta noile cunoștințe (Stewart 1987, 71).
Alți autori discută despre conceptul de difuzare a inovării (engl. diffusion
of innovation), care a avut o răspândire foarte mare în jurul anului 2003, când,
în literatura de specialitate, figurau peste 5000 de lucrări legate de acest
concept (Workgroup 2011).
Popularitatea în continuă creștere a respectivului termen a dus, în
perioada următoare, la dezvoltarea unui domeniu de cercetare numit, în
traducere, „aplicabilitatea științei” (engleză implementation of science). De
fapt, acesta este un domeniu interdisciplinar care examinează, în detaliu,
factorii care facilitează punerea în practică a inovației și a transferului
tehnologic (Workgroup 2011, 170).
Cu scopul de a aduce un plus de claritate asupra unor concepte utilizate
în asociere cu transferul tehnologic, detaliem, în figura următoare, un model
prin care se realizează transferul tehnologic în procesul de inovare.

Transfer tehnologic

Dezvoltare Diseminare Implementare

Difuzie

Figura 7. Un model de realizare a transferului tehnologic în procesul

de inovare
Sursă: (Workgroup 2011, 171)

În Figura 7, se poate observa cum conceptele de dezvoltare, diseminare

și implementare, care sunt părțile principale ale procesului de transfer
tehnologic, se suprapun total sau parțial transferului tehnologic, respectiv

30
difuziei inovării. Aceasta din urmă cuprinde, în totalitate, diseminarea și
implementarea, iar transferul tehnologic, doar parțial, partea de implementare,
respectiv parțial și partea de dezvoltare.

1.2.12 O viziune de ansamblu a conceptelor înrudite cu transferul

tehnologic

Cunoaș-
terea
Inovare tehnolo-
gică
Antrepre- Transferul
noriatul Inovație
tehnologic
tehnologic
Comercia- Transferul
lizarea de
cercetării cunoștințe
Rețelele
Noutatea
de Difuzarea
tehnolo-
cunoaș- inovării
gică
tere
Învățarea Fluxul de
tehnolo- cunoș-
gică tințe

Figura 8. Concepte de bază asociate transferului tehnologic

În figura de mai sus, se pot observa principalele concepte cu care

transferul tehnologic este asociat în literatura de specialitate. Acestea sunt
evidențiate grafic sub forma unor hexagoane similare unui fagure de miere
deoarece majoritatea acestor concepte se completează, însă niciunul nu se
suprapune perfect cu altul.
Indiferent dacă ne referim la cunoaștere tehnologică, rețeaua
cunoașterii tehnologice, învățare tehnologică, transfer de cunoștințe, inovare,
comercializarea cercetării, antreprenoriat, antreprenoriat tehnologic,
schimbare tehnologică sau difuzare/răspândire inovării, difuzarea tehnologiilor,
noutatea tehnologică sau invenția inovatoare, toate aceste concepte sunt
diferite ca grad de acoperire.

31
 Mai mult, respectivele au valoare de sine stătătoare, una care nu poate
fi contestată, fiind considerate, în literatura de specialitate, concepte înrudite,
dar care nu pot substitui înțelesul transferului tehnologic.
Acesta acoperă o gamă extrem de vastă de activități și procese, având
un cadru foarte larg, adică de la optimizarea unui proces al unei companii până
la îmbunătățirea culturii organizaționale, incluzând pași adaptați fiecărei situații
în parte. Astfel, se poate explica faptul că, de-a lungul timpului, au existat
numeroase concepte cu care acest termen a fost, adesea, confundat sau
asociat.
Din dorința de a contura o posibilă relație între câteva din principale
concepte asociate transferului tehnologic, cu scopul de a sintetiza acest
capitol, am construit Figura 9.
Astfel, se poate observa cum, în orice proces al transferului tehnologic,
baza de pornire o reprezintă existența nevoii de inovare, de a aduce
îmbunătățiri substanțiale unui proces, unui produs sau unui serviciu deja
existent sau de a crea un produs sau serviciu complet noi.
Ulterior, se merge spre crearea unei noutăți tehnologice, cunoscut fiind
faptul că nu toate invențiile se vor materializa în tehnologii cu adevărat noi.
Acest proces implică și o parte de patentare și drepturi de proprietate
intelectuală.
După finalizarea acestei etape, se poate trece la planificarea și
realizarea efectivă ale transferului tehnologic, care presupun aducerea unor
îmbunătățiri unor procese deja utilizate sau înlocuirea acestora cu unele
complet noi.
Pasul patru va conduce spre învățarea tehnologică, care se bazează pe
capacitatea de absorbție a organizației, pe experiența de învățare, dar și pe alți
factori care pot condiționa succesul, precum capitalul intelectual. Învățarea
tehnologică determină gradul de cunoaștere tehnologică, adică nivelurile de
înțelegere și utilizare ale tehnologiilor moderne cuprinse în transferul
tehnologic.
Linia întreruptă care leagă cunoașterea tehnologică de inovare
reprezintă ideea conform căreia prima este, mereu, o sursă excelentă de
inspirație pentru potențiale inovații, astfel, ciclul putându-se relua.
Întregul proces este sintetizat prin comercializarea cercetării, care
include, dincolo de transferul tehnologic, și etape legate de adaptarea și
punerea în piață ale produselor sau ale serviciilor oferite ca urmare a realizării
transferului tehnologic.

32
 1. Inovare = Îmbunătățiri + 2. Noutate tehnologică =
invenții Tehnologia cu adevărat nouă

3. Transfer tehnologic =
Îmbunătățiri + invenții din
exterior
4. Învățare tehnologică

5. Cunoaștere tehnologică =
Înțelegerea și utilizarea
tehnologiilor moderne

Comercializare cercetare = Transfer tehnologic + adaptare (testare) + punere

pe piață

Figura 9. Concepte de bază asociate transferului tehnologic

1.3 Cunoștințele, managementul cunoștințelor și transferul

tehnologic

În cadrul prezentului subcapitol, sunt detaliate aspecte privind

cunoștințele, managementul cunoștințelor, și legătura acestor concepte cu
transferul tehnologic.

1.3.1 Definirea cunoștințelor

În cercetările de management, cunoștințele sunt prezentate drept

principala sursă de avantaj competitiv pentru organizații (Zaied, Louati,
and Affes 2015), motiv pentru care există un efort permanent de a identifica
cele mai adecvate și utile cunoștințe pentru procesele derulate la nivel
organizațional.
Diferitele tipuri de cunoștințe utilizate în organizații sunt analizate în
relație cu inovarea și performanța organizaționale, legătura dintre acestea fiind
una cât se poate de evidentă. Din acest motiv considerăm cunoștințele și
accesul la acestea drept parte integrantă a eforturilor organizaționale de
realizare a obiectivelor pe termen lung.
În literatura de specialitate, nu există un consens cu privire la definirea
cunoștințelor, acestea fiind definite ca:
• Acele convingeri adevărate din cadrul organizației;

33
 • Informațiile puse într-un anumit context;
• Înțelegerea bazată pe experiența de la nivelul organizației;
• Experiențele sau informațiile care pot fi comunicate;
• Totalitatea capacităților de a acționa de la nivelul organizației (Firestone
and McElroy 2003, 4-5).
Aceiași autori fac distincția cunoștințelor prin utilizarea a trei niveluri, pe
care le numesc, după cum urmează: cunoștințe din lumea 1 (acele structuri
codate în sisteme fizice, precum codul genetic, care permit adaptarea la
mediu), cunoștințe din lumea 2 (acele convingeri și dispoziții ale minții cu privire
la mediu/lume, la frumusețe, la dreptul de a crede că respectivele convingeri
rezistă testărilor, evaluărilor și experiențelor) și cunoștințe din lumea 3
(formulări lingvistice pe care le putem disemina, convingeri despre
mediu/lume, frumusețe, dreptul de a crede că respectivele convingeri rezistă
testărilor și evaluărilor individuale) (Firestone and McElroy 2003, 6). Aceste trei
niveluri nu fac referire la o delimitare geografică a lumii, ci la una dimensională
prin raportare la individ.

1.3.2 Date, informații, cunoștințe, cunoaștere/înțelepciune

Există o distincție clară între date, informații, cunoștințe și cunoaștere,

toate acestea putând fi înțelese într-un proces de transformare. Datele sunt
acele valori ale unui atribut măsurabil, observabil și calculabil, care reprezintă
punctul de pornire pentru obținerea informațiilor.
Deoarece acestea sunt, întotdeauna, specifice unui anumit context,
condiția esențială fiind ca ele să poată fi obținute într-o formă structurată
(Firestone and McElroy 2003, 17). Dacă adăugăm datelor o serie de prelucrări
și interpretări, le vom transforma în informații. În Figura 10, este explicată
diferențierea dintre aceste concepte.

34
 Informații

Date Doar informații Cunoștințe

O problemă Ciclul de viață al informațiilor

Figura 10. Ciclul de viață al informațiilor

Datele sunt ușor de identificat, informațiile sunt definite drept o variantă

prelucrată a datelor (Dalkir and Liebowitz 2011, 7). În Figura 10, datele,
cunoștințele și doar informațiile (acele informații preexistente) reprezintă tipuri
de informații, datele și informațiile noi fiind generate prin intermediul ciclului de
viață al informațiilor, din informații, date, cunoștințe și probleme preexistente
(Firestone and McElroy 2003, 18).
Tot legat de date, cunoștințe și informații, unii autori subliniază o relație
ierarhică între acestea, fiecare nivel bazându-și extinderea pe cel precedent
(Peinl, Hädrich, and Maier 2009, 30), realizând, astfel, o evoluție istorică a
procesului de prelucrare a informațiilor din perspectiva datelor.
În tabelul următor, Rothberg definește cunoștințele în comparație cu
informațiile și subliniază importanța transformării primelor în cunoaștere
(2005, 3). Organizațiile care eșuează în acest demers, în comparație cu
principalii lor competitorii, vor avea un dezavantaj semnificativ pe piața
concurențială. Cheia spre managementul cunoștințelor constă în identificarea
unei combinații optime între dezvoltarea și protecția acestora.

35
 Tabel 2. Cunoștințele și cunoașterea
Sursă: (Rothberg and Erickson 2005, 5)
Termen Definiție
Managementul Procesele de codificare, colectare, diseminare și utilizare
cunoștințelor ale capitalului de cunoștințe ale organizației.
Capitalul intelectual al unei organizații include
următoarele:
• Capitalul uman – totalitatea cunoștințelor pe care
angajații le dețin cu privire la munca lor;
• Capitalul structural – cunoștințe cu privire la
sistemele, structurile și procesele organizaționale;
Capitalul de • Capitalul relațional – cunoștințe legate de
cunoștințe managementul relațiilor specifice organizației cu
părțile cointeresate, precum cumpărătorii,
colaboratorii sau cu autoritățile de reglementare
din domeniu;
• Capitalul competitiv – totalitatea cunoștințelor
avantajului competitiv rezultate din analiza
elementelor interne și externe cu privire la piață.
Legată de procese – colectările intenționată și sistematică
Inteligența ale informațiilor interne și externe din surse multiple,
competitivă sintetizarea, integrarea și analiza acestora cu scopul de a
produce efecte utilizabile.
Cunoștințele în acțiune – utilizarea strategică a capitalului
de cunoștințe, prin colectarea generalizată și intenționată,
Cunoașterea analizarea și utilizarea acestuia în formularea strategiilor
organizației, incluzând, aici, și protecția proprietății
intelectuale.
Echipe multifuncționale de angajați care utilizează
Echipa din
capitalul de cunoștințe în practici generatoare de avantaj
umbră
competitiv pentru sprijinirea deciziilor de management.

Principalele riscuri asociate procesului de transformare a datelor în

cunoștințe sunt acelea de a rămâne în urmă față de competitorii principali și de
a nu putea implementa adecvat, la nivel intern, managementul cunoștințelor.

36
1.3.3 Taxonomii cu privire la cunoștințe

Cunoștințele pot fi clasificate în diferite categorii. Una dintre cel mai larg
răspândite taxonomii a cunoștințelor le împarte în explicite și implicite, dar
putem identifica, în literatura de specialitate, și altele la fel de relevante.
Polanyi’s identifică tipurile principale ca fiind cunoștințe tacite
(personale) și explicite (codificate), amintind faptul că această dihotomie poate
fi o simplificare exagerată (Polanyi 1958 în Firestone&McElroy, 2003).
Deja celebra frază „Putem ști mai mult decât putem spune.” îi aparține
lui Polanyi’s (1966, 577-585) și încearcă să explice complexitatea cunoștințelor
tacite, relevând faptul că unele dintre acestea nu sunt transmisibile verbal și,
uneori, nu sunt nici ușor de recunoscut de către individul care le posedă.
Tabelul următor include o comparație între principalele caracteristici ale
cunoștințelor tacite și explicite.

Tabel 3. Comparație între caracteristicile cunoștințelor tacite și

Sursă: (Dalkir and Liebowitz 2011, 8)
Caracteristici ale cunoștințelor
tacite
Adaptabilitate de a face față unor
situații noi.
Expertiză, pricepere și grijă.
Abilitatea de a colabora, de a
împărtăși o viziune, de a comunica
valori.
Mentorat și sesiuni de instruire
pentru a transmite cunoașterea
bazată pe experiența în
interacțiunea față în față.
explicite
Caracteristici ale cunoștințelor
explicite
Abilitatea de a le disemina, reproduce,
accesa și reaplica în organizație.
Abilitatea de a-i învăța pe alții.
Abilitatea de a organiza, de a
sistematiza, de a transpune misiunea
în viziune și instrucțiuni.
Transfer de cunoștințe prin produse,
servicii și procese documentate.

Caracteristicilor asociate cunoștințelor tacite incluse în tabel le putem

adăuga faptul că ele sunt subiective, bazate pe experiență și practică, iar cele
explicite sunt obiective, raționale, secvențiale și digitale (Nonaka, Takeuchi, and
Umemoto 1996, 494).
Taylor (2009, 30) face un pas înainte și împarte cunoștințele tacite în
tehnice (acumulate strict pe baza experienței) și cognitive (dezvoltate, implicit,
pe baza unor modele mentale), iar Neștian (2007, 30) subliniază faptul că cele

37
explicite sunt cunoștințe care au fost exprimate prin cuvinte sau numere, fiind
împărtășite formal și sistematic sub formă de date, specificații, manuale,
desene, programe informatice.
Existența acestor două categorii de cunoștințe nu este una definitivă la
nivelul unei organizații. Cunoștințele acesteia evoluează, unele dintre cele
explicite ajung să fie utilizate pe scară largă în organizație, devenind parte din
ADN-ul său. Orice organizație poate să analizeze acest proces evolutiv utilizând
modelele consacrate.
Unul dintre cel mai intens citate modele de crearea cunoștințelor este
cel propus de Nonaka și Takeuchi (1996), care explică modalitatea prin care
acestea se creează în organizații, întrebuințându-se trei dimensiuni care
interacționează între ele pentru a forma spirala cunoștințelor generatoare de
cunoaștere. Cele trei dimensiuni sunt:
a. Procesul de creare a cunoștințelor prin socializare, externalizare,
combinare și internalizare (numit SECI) – principală sursă a
cunoștințelor tacite, datorate, în primul rând, relațiilor dintre angajați;
b. Procesul de conversie a cunoștințelor tacite în explicite;
c. Capitalul de cunoaștere (intrări, ieșiri, moderator al procesului de
generare a cunoștințelor) (Nonaka, Takeuchi, and Umemoto 1996,
493).
Accentul cade, în acest caz, pe crearea cunoștințelor în cadrul
organizației, prin interacțiunea dintre angajați, prin formalizarea procesului de
creare a cunoștințelor.

1.3.4 Procesul de management al cunoștințelor

Conceptul de management al cunoștințelor apare în literatura de

specialitate de la începutul anilor ’80 (Dalkir and Liebowitz 2011), alții
plasându-l chiar la finalul anilor ’60 și la începutul anilor ’70 în literaturile
engleză și americană (Peinl, Hädrich, and Maier 2009, 28).
Cu toate acestea, a existat drept concept, cu mult înainte de a se scrie
despre el, fiind acceptat faptul că tehnicile legate de managementul
cunoștințelor au fost utilizate înainte de a se găsi un nume pentru acestea.
Astăzi, managementul cunoștințelor are o semnificație aparte în mediul
de afaceri datorită creșterii globalizării și înăspririi concurenței și progresului
tehnologic. Întreaga lume de afaceri este într-o continuă cursă în care toți
actorii vor să devină mai competitivi, mai buni, mai rapizi, mai aproape de
clienți.

38
 În literatura de specialitate, există un interes crescut pentru studiul
managementului cunoștințelor, motiv pentru care definițiile date acestui termen
abundă. Ne vom opri atenția asupra celor mai importante elemente incluse în
acestea.
Firestone și McElroy subliniază, foarte clar, faptul că, de fapt,
cunoștințele nu reprezintă, în sine, un proces și că doar învățarea,
managementul cunoștințelor și al cunoașterii pot fi considerate procese, iar
cunoștințele, rezultatul acestora (2003, 65).
Managementul cunoștințelor trebuie înțeles în funcție de părțile
implicate în acest proces. Pornind de la definiția dată de Karl Wiig în 1998,
există trei perspective în definirea managementului acestora: investitorii văd
managementul cunoștințelor prin prisma alocării de resurse, managementul
organizației pune accentul pe activitățile specifice aferente procesului, iar cei
implicați direct trebuie să se ocupe de procesarea cunoștințelor (Firestone and
McElroy 2003, 67).
Un management de succes al cunoștințelor implică captarea adecvată și
livrarea acestora către beneficiari, care să le utilizeze pentru a îmbunătăți
performanțele organizaționale (Jennex, Smolnik, and Croasdell 2009).
Managementul cunoștințelor este un amestec surprinzător de strategii,
instrumente și tehnici – unele din ele încă neinventate (Dalkir and Liebowitz
2011, 5-6). Acest fenomen poate fi înțeles și prin prisma resurselor umane sau
a tehnologice implicate (Peinl, Hädrich, and Maier 2009), așa cum se poate
concluziona din Figura 11.
Astfel, orientarea poate fi mai accentuată înspre stimularea angajaților
cu scopul de a dezvălui cunoașterea și de a o transmite în cadrul organizației
prin mijloace informale. De asemenea, se poate insista pe aspectele moderne
ale managementului cunoștințelor: platforme informatice, procese
standardizate, instrumente integrate în practica curentă a organizațiilor,
arhivare în scopul reutilizării etc.
Mai important decât consensul asupra unei definiții unitare privind
managementul cunoștințelor, considerăm că este identificarea de către
organizații a factorilor critici de succes referitori la procesul propriu de
management al cunoștințelor.
Într-un studiu recent, s-a realizat o evaluare amplă a literaturii de
specialitate cu scopul de a se identifica cei mai importanți astfel de factori, pe
care îi vom numi, mai jos, în ordinea descrescătoare a importanței lor (Jennex,
Smolnik, and Croasdell 2009, 164):

39
• Identificarea unei strategii cu privire la elemente generatoare de
succes, la procese, strategii de stocare a cunoștințelor și relații dintre
categoriile de cunoștințe, privind managementul acestora;
• Motivarea și implicarea tuturor angajaților, inclusiv prin intermediul
unor sesiuni de instruire și formare;
• Existența unei infrastructuri tehnice integrate și adecvate, care să
includă rețele, baze de date, computere, programe și experți;
• Existența unei culturi organizaționale și a unei structuri organizatorice
care să permită diseminarea cunoștințelor și învățarea organizațională
continuă;
• Existența unei baze de date a cunoștințelor disponibile tuturor
angajaților, care este bine structurată și ușor de înțeles;
• Sprijinul din partea managementului de vârf, incluzând alocare de
resurse, leadership și sesiuni de formare;
• Învățarea organizațională;
• Stabilirea și urmărirea atingerii unor obiective clare cu privire la
procesul de management al cunoștințelor;
• Construirea unor indicatori de măsurare a succesului și a impactului
procesului de management al cunoștințelor pentru a justifica conștient
impactul sistemului de management al cunoștințelor la nivelul
organizației;
• Designul unor procese de lucru care să încorporeze cunoștințele noi;
• Securitatea și protecția cunoștințelor.

40
 Strategie

Cunoașterea Instrumente în
organiza- managementul
țională cunoștințelor
Ciclul de viață
al
cunoștințelor
Managementul Managementul
cunoștințelor cunoștințelor
orientat spre orientat spre
oameni tehnologie

Procese

Cunoștințe Platforme
individuale
Instru-
mente
integrate

Figura 11. Managementul cunoștințelor – orientarea înspre oameni

versus înspre tehnologie
Sursă: (Peinl, Hädrich, and Maier 2009, 32)

În procesul de management al cunoștințelor, similar factorilor

identificați anterior, alți autori au constatat o serie de atribute-cheie: abilitatea
de a genera noi cunoștințe, facilitarea accesului la cele din surse externe
organizației, utilizarea unora accesibile în procesul decizional, includerea
acestora în produsele și serviciile oferite, documente și programe informatice,
diseminarea lor la nivel organizațional (Dalkir and Liebowitz 2011), măsurarea
capacității de absorbție a beneficiarilor și identificarea unui set de indicatori de
performanță pentru a putea măsura eficiența procesului, respectiv construirea
unei culturi organizaționale care să sprijine transferul de cunoștințe.
În identificarea celor mai adecvate instrumente în managementul
cunoștințelor, trebuie să se facă distincție între managementul informațiilor și
cel al cunoștințelor.
Primul se axează pe infrastructură, iar cel al cunoștințelor pune
mai mare accent pe oameni și pe rolul acestora în organizații (Balmisse,
Meingan, and Passerini 2009, 271).

41
 Instrumentele de management al cunoștințelor au fost împărțite în patru
mari categorii: instrumente utilizate în managementul cunoștințelor explicite
(documentație privind procesele actuale care încorporează aceste cunoștințe,
baze de date etc.), instrumente care vizează descoperirea/identificarea
cunoștințelor (mai ales, a celor tacite, asigurându-se captarea acestora și
înglobarea lor în cadrul setului de cunoștințe explicite), managementul
expertizei (auditul continuu al nivelului necesar și al celui existent la nivelul
organizației, stabilirea unei strategii de acumulare, inclusiv din surse externe
ale expertizei necesare și greu de dobândit prin propriile forțe) și instrumente
de colaborare (instrumente prin care colaborarea curentă în implementarea
proiectelor și derularea activităților repetitive din cadrul organizației, al
echipelor de la nivelul organizației este înregistrată, analizată și transformată
în noi cunoștințe la nivelul organizației) (Balmisse, Meingan, and Passerini
2009).
Utilizarea acestor instrumente la nivel organizațional trebuie să ia în
calcul factori precum bagajul de cunoștințe deja existent în organizație versus
capacitatea de a genera cunoștințe noi, respectiv cunoștințele explicite versus
cunoștințele noi de la nivelul organizației.

1.3.5 Tendințe în managementul cunoștințelor

Managementul cunoștințelor reprezintă un domeniu amplu și important,

care aduce transformări majore atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.
Din acest motiv provocările la care acest proces este supus sunt semnificative.
Câteva dintre erorile pe care organizațiile le pot realiza în acest domeniu
includ, conform lui Dalkir și Liebowitz (2011, 372), următoarele: concentrarea
doar pe oameni sau doar pe aspecte culturale, accentul pe tehnologie,
îndepărtarea obiectivelor managementului cunoștințelor de la cele ale
organizației, ignorarea aspectelor dinamice din acest domeniu și preferința
pentru cantitate în loc de calitate.
Este destul de dificil de prezis viitorul managementului cunoștințelor,
însă există, totuși, câteva linii directoare cu privire la principalele tendințe
previzibile, așa cum se poate observa în tabelul următor.

42
 Tabel 4. Tendințe în managementul cunoștințelor
Sursă: adaptat conform (Dalkir and Liebowitz 2011, 318)
1. Creștere constantă a popularității managementului cunoștințelor în
mediul de afaceri.
2. Abordarea holistică a angajaților, a proceselor și a tehnologiilor.
3. Accentul pus pe derularea ciclului de viață al cunoștințelor – mergând
de la creare la identificare, clasificare, stocare, accesare, explorare și
protejarea cunoștințelor.
4. Realizarea unor audituri și dezvoltarea unor hărți de cunoaștere.
5. Clasificarea capitalului intelectual în capital legat de clienți, capital
structural și uman.
6. Considerarea managementului cunoștințelor ca unul dintre
elementele de bază ale organizației.
7. Construirea unor comunități de cunoaștere, diminuând nevoia de a
controla, în detaliu, activitatea subalternilor.
8. Folosirea internetului ca infrastructură de comunicare, colaborare și
diseminarea informațiilor.
9. Accentuarea nevoii de a plasa cunoașterea în contextul potrivit.

Este dificil ca, din această listă, să alegem o singură tendință

considerând-o cea mai importantă, dar autorii subliniază faptul că, de departe,
construirea unei comunități a cunoașterii primează (Dalkir and Liebowitz 2011,
319). În acest sens, accentul este pus pe importanța resurselor umane în
întregul proces de management al cunoștințelor și pe creșterea încrederii
reciproce.

1.3.6 Responsabilitate și etică în managementul cunoștințelor

Dezvoltarea și acumularea de cunoștințe noi reprezintă activități

esențiale pentru succesul organizației indiferent de domeniul de activitate.
Pentru aceasta însă, trebuie să fie luate în calcul și aspectele etice implicate.
Principiile etice furnizează cadrul propice pentru adoptarea deciziilor bazate pe
valori, pe diferența dintre bine și rău.
Conform lui Popa et. al. (2011, 7), etica poate fi definită ca o știință a
comportamentului, a moravurilor, un ansamblu de prescripții concrete sau o
teorie asupra moralei. Există două mari categorii de aspecte etice: cele
evidente (precum furtul de cunoștințe, frauda etc.) și cele mai puțin evidente

43
(Rothberg and Erickson 2005), care sunt mai greu de identificat, rezolvat și
combătut.
În consecință, pentru companii, este mai greu să se protejeze de
activitățile care intră a doua categorie. Din interacțiunea dintre diversele părți
implicate în procesul de management al cunoștințelor, pot lua naștere o serie
de dileme etice, precum cele apărute în celebrul caz Enron, în care o mână de
oameni au generat pierderi de milioane de dolari prin manipularea informațiilor.
Pentru a preveni o serie de dileme etice și abateri de comportament, se
poate utiliza o listă de verificare, precum cea a lui Land, Amjas și Nolas (2009):
• Care sunt principalele probleme etice potențiale (discriminare,
dominare) care pot reieși din interacțiunea părților implicate în procesul
de management al cunoștințelor?;
• Cum este integrată responsabilitatea în procesul de management al
cunoștințelor?;
• Cine este responsabil de implementarea și respectarea principiilor
etice?;
• Cum se vor soluționa conflictele etice?;
• Orice schimbare poate avea consecințe neplanificate, procesul de
management al cunoștințelor nefăcând excepție. Cum se vor rezolva
problemele etice care pot rezulta în urma acestui proces?;
• Cum se asigură transparența informațiilor?
Răspunsul la aceste întrebări ar putea crește șansele de a reduce
frecvența aparițiilor unor abateri etice grave care ar putea periclita succesul
organizației.
Deși, deocamdată, nu s-a inventat o rețetă universal valabilă pentru
soluționarea dilemelor etice, există, în literatura de specialitate, unii pași care
pot fi urmați, Dalkir (2011, 298-299) recomandă urmarea a patru mari etape
în acest sens:
• Prevenția;
• Detecția;
• Raportarea;
• Investigația.
În faza de prevenție, se pot utiliza coduri de etică și practici
standardizate pentru ca angajații să cunoască, în detaliu, principiile și normele
etice utilizate de companie.
În etapa de detecție, se întrebuințează unele sisteme automate de
monitorizare cu privire atât la securitatea informațiilor, cât și la
comportamentul angajaților.

44
 În cea de a treia etapă, raportarea, rolul principal îl dețin angajații, care
sunt încurajați să expună orice abatere de la un comportament etic.
În ultima fază, cea de investigație, se poate apela la o comisie externă
care să ajute la analizarea eventualelor probleme pentru un plus de
echidistanță.
Acesta este doar unul din multitudinea de modele existente în literatura
de specialitate prin care se încearcă oferirea unei soluții în ceea ce privește
abordarea problemelor de natură etică aplicabile în procesul de management
al cunoștințelor, însă fiecare organizație este răspunzătoare să selecteze cea
mai potrivită variantă, fără a urmări dezideratul de a găsi o rețetă universală.

1.3.7 Transferul de cunoștințe și rolul acestuia în inovația tehnologică

și transferul tehnologic

Dacă managementul cunoștințelor are o orientare internă destul de

evidentă, insistându-se pe crearea și utilizarea adecvate ale cunoștințelor
explicite la nivel organizațional, o alternativă a creării interne a cunoștințelor
este transferul lor de la surse externe.
Transferul de cunoștințe i se suprapune și transferului tehnologic de cele
mai multe ori. În orice caz, trebuie evidențiat faptul că transferul de cunoștințe
este o sursă importantă pentru îmbogățirea cunoștințelor oricărei organizații,
indiferent de mărimea, vechimea sau piața pe care acționează.
Transferul de cunoștințe deține un rol crucial în inovația tehnologică.
Ibrahim și Nissen (2009, 90) subliniază ideea conform căreia cunoștințele tacite
se transferă mai greu în organizații, dar că rolul lor în obținerea avantajului
competitiv este unul critic.
Dezvoltarea acerbă a tehnologiei a impus, în întreaga lume, punerea
unui accent deosebit pe transferul de cunoștințe, acesta fiind considerat o sursă
principală a progresului.
În literatura de specialitate, se face distincția între transferul de
cunoștințe și transferul tehnologic, dar cele două concepte nu pot fi analizate
decât împreună, deoarece primul fenomen nu se poate realiza decât prin
intermediul ultimului, ambele având ca rezultantă inovația tehnologică.
În urma studierii literaturii de specialitate, Wahab (2012) constată
faptul că există un număr redus de studii care să explice diferența între
transferul de cunoștințe și transferul tehnologic deoarece numeroase studii
utilizează cele două concepte interșanjabil.
Un studiu realizat în SUA dezvăluie faptul că dimensiunea organizațiilor
nu influențează transferul de cunoștințe, la fel se concluzionează și în ceea ce

45
privește vechimea acestora. Însă un factor de succes important în transferul
de cunoștințe este localizarea responsabilității cu privire la întregul proces,
având rezultate favorabile mai mari organizațiile care conștientizează și
formalizează transferul tehnologic în întreaga organizație, în comparație cu cele
care alocă acest proces unui departament anume (Laframboise et al. 2009).
Există numeroase obstacole în calea derulării adecvate a transferului de
cunoștințe, astfel încât acesta să contribuie pozitiv la inovația tehnologică a
organizațiilor. Unul dintre acestea se referă la maniera în care angajații sunt
recompensați, una dintre erorile frecvente fiind ca recompensarea să fie
realizată pe baza cunoștințelor pe care le dețin, nu pe baza acelora pe care le
împărtășesc cu ceilalți membri ai organizației.
În acest sens, se subliniază relevanța culturii organizaționale în succesul
transferului de cunoștințe (Dalkir and Liebowitz 2011), cu accent pe construirea
și încurajarea unui climat de încredere reciprocă între angajați.
Relația dintre transferul de cunoștințe și inovația tehnologică este
analizată prin prisma capacității de asimilare a organizației (Moilanen, Østbye,
and Woll 2014), aceasta fiind motorul principal cu ajutorul căruia transferul de
cunoștințe se materializează în inovație tehnologică.
Organizațiile de dimensiuni mici și mijlocii depind într-o măsură
semnificativă de transferul de cunoștințe ca sursă principală în obținerea
inovației tehnologice (Ortega-Argilés, Vivarelli, and Voigt 2009), profitând de o
flexibilitate mai mare și de mai puțină birocrație, totodată, având, astfel,
capacități de asimilare sau absorbție mult mai mari.
Implicații strategice și practice ale transferului de cunoștințe includ
următoarele aspecte (Dalkir and Liebowitz 2011, 137-138):
• Specialiștii se conectează prin intermediul unor platforme în pofida
distanței fizice – managementul cunoștințelor trebuie să considere
faptul că necesarul de competență al organizației poate fi acumulat de
la distanțe foarte mari, fără a mai exista limitări regionale;
• Se standardizează practicile profesionale – odată cu globalizarea
tehnologiilor, cunoștințele au o viteză deosebită de transfer la
organizațiile de succes, urmăritorii acestora acumulând, extrem de
repede, noile cunoștințe. Se creează adevărate practici și standarde de
derulare a proceselor organizaționale, neasimilarea noilor cunoștințe
nefiind admisă în majoritatea domeniilor;
• Se clădește reputația – acumularea de cunoștințe fie prin mijloace
interne, fie prin transfer tehnologic creează o imagine inovatoare a
organizației care realizează acest lucru. Inovezi sau nu exiști este o idee

46
 pe care majoritatea companiilor mari nu-și permit să și-o asume. Multe
dintre acestea tind să fie recunoscute ca inovatori continui, chiar dacă
nu sunt cele de la care a pornit inovarea propriu-zisă;
• Se formează unele capacități strategice – organizațiile care acumulează
cunoștințe devin mult mai competitive decât noile companii care doresc
să intre pe piață. Aceste avantaje competitive sunt, adesea, greu de
depășit de noii jucători de pe piață, cunoștințele în sine reprezentând,
astfel, un avantaj competitiv pentru orice organizație.

1.4 Inovarea și transferul tehnologic

1.4.1 Definirea inovării

Cunoștințele, cunoașterea și managementul cunoștințelor sunt foarte

importante pentru dezvoltarea unei afaceri. Este interesant faptul că acest
domeniu vast și inovarea au fost abordate teoretic și tratate în practică ca două
fenomene separate pentru o lungă perioadă de timp. Doar recent, cercetătorii
au început să susțină ideea că cele două domenii au rădăcinile în procese
similare și că ar trebui abordate împreună pentru a crea o imagine
cuprinzătoare în literatura de specialitate (Asimakou 2009).
Introducerea cu succes în fabricație a rezultatelor procesului de
creativitate se realizează prin inovare. Aceasta este definită în literatura de
specialitate ca „o idee, un concept, un procedeu privind proiectarea,
operaționalizarea și experimentarea unui model de produs, de proces sau de
structuri funcționale noi, în scopul aplicării industriale” (Pleșa, Ciotea, and
Naum 1996).
În teoria privind inovarea, se pot distinge două curente principale
(Bessant and Tidd 2007): primul abordează inovarea ca pe un proces rațional
planificat și structurat, iar cel de-al doilea, ca pe un aspect social și politic care
influențează cultura organizațională (Fonseca 2002).
Inovarea este instrumentul sau mijlocul specific antreprenorilor prin
care se exploatează schimbarea ca pe o oportunitate pentru a crea o afacere
diferită, îmbunătățită, sau pentru a dezvolta un alt serviciu (Alum and Drucker
1986).
Pentru a defini inovarea, este recomandat și util să se realizeze
distincția între invenție și inovare. Invenția este prima apariție a unei idei
referitoare la un nou produs sau proces, în timp ce inovarea este prima
încercare de a pune în practică invenția. Pentru a putea transforma o

47
invenție într-o inovație, este nevoie de cunoștințe, capacități, abilități
și resurse specifice (Fagerberg 2013).
Chiar dacă invenția și inovarea se află în strânsă legătură, de cele mai
multe ori, se poate observa o distanță în timp între cele două. Respectiva
distanță poate fi cauzată de lipsa condițiilor necesare comercializării: cererea
nu este încă suficientă sau producția/vânzarea nu este fezabilă deoarece
anumiți factori care influențează aceste procese nu sunt încă disponibili
(Fagerberg 2013).
Astfel, o inovare apare, de multe ori, în urma unui proces de lungă
durată care implică multe inovații corelate între ele (Fagerberg 2013). Mai
simplu și mai direct spus, inovarea înseamnă a produce altceva sau a
produce într-un alt mod.
Formele de manifestare ale inovării sunt diverse: crearea unui nou
produs, introducerea unei noi metode de fabricație, intrarea pe o piață nouă
(sau crearea unei noi piețe), apelarea la o nouă materie primă, la o nouă
organizare a firmei sau crearea unei anumite imagini a firmei.
O altă distincție, necesară pentru clarificarea conceptelor, este între
inovare și imitare. Imitația reprezintă o replică a inovării și are o importantă
semnificație economică și socială (Fagerberg 2013). Fără imitare, impactul
social și economic al inovării ar fi mai redus. Dar, deși, din punct de vedere
teoretic, distincția este ușor de sesizat, în practică, lucrurile sunt, uneori, mai
complicate (Fagerberg 2013).
Prin urmare, există, frecvent, situații când o firmă introduce o inovație
care, ulterior, este introdusă și de alta. În această situație, există păreri diferite
în literatură: anumiți autori consideră că una dintre firme este inovatoare, iar
cealaltă doar imită, dar există și păreri conform cărora ambele sunt inovatoare
deoarece cele două firme introduc inovația în contexte diferite (Smith 2005).
Imitația inovativă se bazează pe o inovare care a fost confirmată de
piață. Reușesc acele inovații care folosesc produse și procedee proprii, dar
elimină punctele slabe ale inovației de origine. Astfel, se poate ajunge la
rezultate economice favorabile, fără dezvoltarea unei invenții proprii.

1.4.2 Tipuri de inovare

Inovarea reprezintă un factor principal care poate îmbunătăți nivelul de

competitivitate a firmelor. Inovarea poate fi clasificată în funcție de
următoarele criterii (Mitasiunas 2012):
a. În funcție de subiectul inovării: inovare de produs sau serviciu,
de proces, de marketing, inovare organizațională. Inovațiile sunt cel mai

48
frecvent clasificate în funcție de „tip". Schumpeter (Fagerberg 2013) identifică
cinci tipuri diferite de inovație: noi produse, metode de producție, surse de
aprovizionare, exploatarea unor noi piețe și a unor noi modalități de organizare
a afacerilor.
În practică, cele mai frecvente tipuri de inovare, cărora li se acordă cea
mai mare atenție, sunt primele două, fiind des întâlnite conceptele: inovare de
produs și inovare de proces.
Prin urmare, inovarea de produs reprezintă un bun sau un serviciu
complet nou sau îmbunătățit semnificativ. Inovarea reprezintă o noutate pentru
firmă, dar, nu obligatoriu, și pentru piață.
În categoria „inovare de produs”, se încadrează înlocuirea unor
materii prime, introducerea unor componente noi sau îmbunătățite la liniile de
producție existente sau a unor programe software care optimizează modul de
folosire a produselor (Amza 2010).
Factorii de succes în dezvoltarea produsului sunt (Rânea 2012):
• Cultura organizațională orientată spre succes;
• Dezvoltarea tehnologică pe baza unei strategii de cooperare;
• Proiectul orientat către un segment de piață clar stabilit;
• Echipă competentă, bine pregătită și eficientă;
• Analiza fazei de definire a produsului;
• Un proces de inovare organizat și transparent;
• Un management de proiect eficient și eficace;
• Utilizarea unor metode integrate de dezvoltare;
• Încurajarea creativității;
• Dezvoltarea produsului, a producției și a marketingului în același timp;
• Managementul calității.
O altă categorie, inovarea de proces, reprezintă „implementarea
unei metode noi sau semnificativ îmbunătățite de producție sau de livrare și se
adresează clar proceselor tehnologice” (Rânea 2012). Aceasta poate include
schimbări în tehnicile de producție folosite, echipamente și/sau software.
Inovarea de proces poate urmări reducerea costurilor unitare, creșterea calității
sau producția, livrarea de produse noi sau semnificativ îmbunătățite (Rânea
2012).
Inovarea de marketing reprezintă implementarea unei metode noi
de marketing care implică schimbări semnificative în designul produsului,
ambalarea acestuia, plasarea, promovarea sau stabilirea prețului, urmărind să
satisfacă mai bine nevoile clienților, să faciliteze intrarea sau extinderea pe
diferite piețe pentru a obține creșterea vânzărilor (Mitasiunas 2012).

49
 Ultima categorie, inovarea la nivel organizațional, se referă la
implementarea unei noi metode sau practici, urmărind creșterea performanței
organizației prin reducerea costurilor, îmbunătățirea satisfacției la locul de
muncă sau dobândirea de noi cunoștințe (Mitasiunas 2012).
Un rezumat al acestor tipuri de inovare este expus în următorul tabel:

Tabel 5. Tipuri de inovare în funcție de subiectul inovării

Sursă: (Mitasiunas 2013)
Tipuri de inovare Caracteristici
Inovarea unui produs Inovarea aplicată unor produse sau servicii prin
sau serviciu modificări substanțiale aduse caracteristicilor
acestora.
Inovare de proces Implementarea unui proces îmbunătățit semnificativ
cu privire la producție sau livrare. Acestea au ca scop
reducerea costurilor, creșterea calității sau livrarea
unor produse superioare.
Inovare în marketing Implementarea unei metode noi de marketing, luând
în considerare îmbunătățiri în ambalarea, plasarea
produselor, promovarea sau prețul. Acestea au ca
scop satisfacerea nevoilor clienților.
Inovare Implementarea unor noi practici de afaceri, în
organizațională organizarea activităților companiei și în relațiile cu
mediul extern. Are ca scop îmbunătățirea
performanțelor organizaționale prin creșterea
satisfacției angajaților și reducerea costurilor.

b. În funcție de gradul de noutate, se pot stabili următoarele

categorii de inovare: inovare care aduce noutate pentru firmă, pentru piață sau
noutate generală. Gradul de noutate este cel mai redus atunci când vorbim de
cea pentru firmă (produsul, procesul, metoda de marketing sau metoda
organizațională inovatoare au fost deja folosite de alte firme, dar, în acest
context, reprezintă o noutate) și gradul de noutate este cel mai ridicat în
situația celei generale, respectiv când inovarea reprezintă o noutate pentru
toate piețele și industriile (Mitasiunas 2012).

50
 Tabel 6. Tipuri de inovare în funcție de gradul de noutate
Sursă: (Mitasiunas 2013)
Gradul de Caracteristici
noutate
Noutate pentru Nivelul cel mai mic de inovare este întâlnit când
companie aceasta este nouă doar pentru companie.
Noutate pentru Inovarea introdusă pe piață pentru prima dată de către
piață o companie. Piața este, în acest caz, alcătuită din
companiile și competitorii lor principali, fiind limitată la
o anumită regiune geografică.
Noutate pentru Inovare adusă de către firmă pe toate piețele sale
întreaga lume naționale și internaționale.

c. În funcție de natura inovării, poate fi clasificată astfel:

• Incrementală - se bazează pe cunoștințele existente și apare
încontinuu în organizație, conducând la îmbunătățiri mici în
produse, servicii sau procese;
• Radicală - produce schimbări fundamentale în produse, servicii
sau procese;
• Disruptivă – poate avea o influență asupra societății și implică
schimbări extreme (Mitasiunas 2012), reprezentând, mai
degrabă, o soluție nouă pentru satisfacerea nevoilor clienților
față de soluțiile anterioare.
d. În funcție de modelul de inovare, se pot distinge următoarele
categorii:
• Model determinat de evoluția tehnologică și științifică
(technology push) – un proces secvențial liniar simplu care pune
accent pe cercetare-dezvoltare și pe știință;
• Model determinat de piață (market pull) - un proces secvențial
liniar simplu care pune accent pe piață, inovarea fiind
determinată de nevoile existente pe piață;
• Model de cuplare - inovarea apare ca urmare a corelării
cunoștințelor din domeniile cercetare-dezvoltare, fabricație și
comercializare;
• Model interactiv – inovarea este, uneori, factor determinant sau
determinat în cadrul organizației, reprezentând o activitate
paralelă cu funcțiile organizației;

51
 • Model de tip rețea – este recunoscută influența mediului extern,
inovarea având loc în cadrul unei rețele de stakeholderi interni
și externi organizației;
• Inovație deschisă - procesul de inovare nu are loc numai în
limitele firmei. Idei din mediile intern și extern, modele de
comercializare și alte elemente pot fi combinate pentru a
dezvolta noi tehnologii sau pentru a introduce produse, servicii
și procese inovatoare (Mitasiunas 2012).
În ceea ce privește sursele inovării, este frecvent prezentată, în
literatură, părerea lui Drucker (Alum and Drucker 1986), conform căreia există
șapte surse ale inovării, care pot să provină atât din mediul intern, cât și din
cel extern organizației: neprevăzutul, nepotrivirea datorate ideilor diferite,
nevoia determinată de proces, schimbările din industrie și piață, schimbările
demografice, schimbările de percepție și cunoștințele noi.
Deși, de cele mai multe ori, clienții sunt cei care determină apariția
inovării, aceasta poate fi influențată și de schimbările care au loc în organizație,
la nivelul colaboratorilor sau chiar al concurenților.

1.4.3 Principalele etape ale procesului de inovare

Trecerea de la invenție la inovație se poate realiza prin introducerea

componentei de comercializare. Procesul de inovare include mai mulți pași,
începând cu analiza unei probleme sau a unei cerințe, continuând cu generarea
de idei, evaluarea acestora, planificarea, dezvoltarea produsului și testarea
acestuia, încheind cu vânzarea produsului nou creat sau îmbunătățit (Tiwari
2007). Întreg procesul poate fi structurat în trei etape cuprinzătoare, după cum
urmează (Figura 12):

52
 Conceptualizare Implementare Marketing
• Analiza cerințelor • Dezvoltare • Producție
• Generarea ideilor • Dezvoltarea • Lansare și intrare
• Evaluarea ideilor prototipului pe piață
• Planificarea • Aplicare pilot
proiectului • Testare

Figura 12. Procesul de inovare, într-o versiune simplificată

Sursă: (Tiwari 2007)

Cele trei etape sunt realizate succesiv, și anume:

• Prima etapă - conceptualizarea – transformă o idee sau un rezultat al
cercetării într-un prototip. Nu sunt importante doar generarea unor idei
noi, ci și compatibilitatea acestora cu problemele și nevoile organizației.
În această etapă, pot avea loc teste de fezabilitate pentru a verifica
dacă soluția tehnologică inovatoare este justificată în contextul specific
organizației;
• A doua etapă – implementarea – vizează dezvoltarea și testarea
tehnologiei inovatoare, trecând, astfel, la producție. În această etapă,
sunt stabilite planuri detaliate privind fabricația și comercializarea
produselor;
• A treia etapă – marketingul – este orientată spre pătrunderea pe piață
și urmărește identificarea celor mai bune soluții pentru a asigura
succesul pe piață (I3E Consortium 2012).
Trei axe diferite influențează toate cele trei etape ale procesului de
inovare:
• Axa tehnologică. Aspectele tehnologice sunt predominant prezente în
etapa de conceptualizare, când se clarifică ideile, dar pot fi identificate
și în etapa de implementare, în special, în cadrul activităților de
dezvoltare a prototipului și de testare. Trebuie subliniat și faptul că ele
sunt prezente și în ultima etapă, când are loc producția de serie;

53
 • Axa pieței. Aspectele legate de piață sunt și ele prezente în toate cele
trei etape, începând cu analiza cerințelor pieței, continuând cu o analiză
completă a pieței și a posibilităților de distribuție în etapa a doua a
procesului și, apoi, în ultima etapă, având o poziție esențială în
asigurarea succesului inovării;
• Axa afacerii. Este și ea prezentă în toate cele trei etape ale procesului,
începând cu aspectele privind drepturile de proprietate intelectuală,
comercializare și alegerea modelului de afaceri, urmând, apoi, aspecte
mai detaliate privind modul de desfășurare a afacerii și accesul la
finanțare în etapa a doua și dezvoltarea pe termen lung a afacerii în
ultima etapă (I3E Consortium 2012).
Fiecare etapă din procesul de inovare necesită activități manageriale
specifice. Astfel, în faza de conceptualizare, managerul organizației este
responsabil să creeze un mediu favorabil schimbării și specific inovării, luând în
considerare aspectele culturale.
În a doua etapă, managerul urmărește crearea și definirea
mecanismelor necesare dezvoltării noului produs, iar, în ultima etapă, au loc
activități specifice de planificare, organizare și control (da Costa and Porto
2012).
Fiecare etapă a procesului necesită cunoștințe, personal calificat,
echipamente specifice și alte resurse. Cunoștințele existente la finalul unei
etape sunt esențiale pentru următoarea etapă a procesului. Rar, se întâmplă în
practică ca acest proces să fie unul liniar, așa că, în funcție de cunoștințele
dobândite și de feedbackul primit, procesul poate avansa sau poate reveni la
pașii anteriori, până când se obțin produsele sau serviciile inovatoare dorite.
În funcție de context și de cerințele organizației, procesul de inovare
poate fi organizat pe baza unui model de inovare dintre cele prezentate
anterior. Totuși, toate modele respective oferă atât avantaje, cât și
dezavantaje, iar alegerea celui mai potrivit model poate să reprezinte o
provocare pentru managementul organizației.

1.4.4 Inovarea în Europa

Interesul față de inovare este unul extrem de ridicat, fiind influențat de

efectele benefice pe care inovarea le are pentru produsul inovator, pentru
organizațiile care comercializează produse inovative, dar și pentru societate în
ansamblul său (Fagerberg 2013).
Conform studiilor realizate la nivelul Uniunii Europene, companiile care
stabilesc ca țintă prioritară inovarea sunt cele care înregistrează cea mai mare

54
creștere a cifrei de afaceri: 79% dintre companiile care au introdus cel puțin o
inovație din 2011 au înregistrat o creștere a cifrei de afaceri cu mai mult de
25% până în 2014 (Comisia Europeană 2017a).

Figura 13. Nivelul de inovare, în funcție de regiuni, la nivelul UE, în

anul 2016
Sursă: (Comisia Europeană 2017b)

Același studiu identifică dificultăți în gestionarea inovării din partea

întreprinderilor mici și mijlocii:
• Un procent de 63% dintre IMM-uri au declarat că au introdus, cel puțin,
o inovație începând din 2011, comparativ cu 85% dintre companiile
mari;

55
 • 71% dintre IMM-urile care au făcut parte din studiu, comparativ cu 48%
dintre întreprinderi mari cu mai mult de 500 de angajați, au întâmpinat
dificultăți în comercializarea inovării din cauza resurselor financiare
insuficiente (Comisia Europeană 2017a).
La nivelul Uniunii Europene, politica privind inovarea reprezintă un
element central prin care se dorește revigorarea economiei. În Figura 13, se
poate observa situația la nivel european privind cele mai inovatoare regiuni.
Din păcate, în anul 2016, România este considerată, în perimetrul
european, o țară cu regiuni de dezvoltare clasificate ca „inovatori modești”. De
multe ori, inovarea este percepută ca un domeniu elitist, având legătură
strânsă cu activitatea științifică și tehnologia avansată.
Cu toate acestea, există și o percepție mai largă, respectiv încercarea
de a crea sau îmbunătăți produse, procese sau metode, activitate specifică
tuturor domeniilor economice, contribuind la dezvoltarea celor interesați de
inovare, indiferent dacă ne referim la firme mari sau IMM-uri, la țări sau regiuni
dezvoltate sau mai puțin dezvoltate (Fagerberg, Srholec, and Verspagen 2009).

1.4.5 Relația dintre inovare și transferul tehnologic

Transferul tehnologic este un proces prin care un sistem de cunoștințe

(brevetat sau nebrevetat) este transferat spre diferite organizații capabile să
materializeze aceste cunoștințe pentru beneficiul lor sau al societății în general.
Tehnologia reprezintă un sistem de cunoștințe științifice și tehnice
referitoare la procedee, proceduri și programe de lucru materializate în
echipamente și/sau documentații și know-how, utilizate în scopul elaborării, al
fabricației, al exploatării, al întreținerii și, eventual, al comercializării unui
produs sau a unor categorii de produse, respectiv pentru realizarea unei
activități sau a unei categorii de activități.
Transferul tehnologic este abordat ca un subproces al inovării sau ca o
etapă care îi urmează acesteia, necesară pentru continuarea și completarea
procesului de inovare (Manolea 2005a).
Prin urmare, procesul cu un nivel ridicat de creativitate specifică
dezvoltării tehnologiei este urmat de inovare. Transferul tehnologic este
mecanismul care sprijină implementarea, acceptarea și utilizarea în piață ale
noilor tehnologii. Ambele procese, cel de inovare și cel al transferului
tehnologic, sunt extrem de complexe, deoarece, de obicei, implică mai multe
organizații care trebuie să colaboreze eficient, chiar dacă se poate întâmpla să
existe perspective diferite asupra unor aspecte importante.

56
 Pentru a preveni eventuale probleme, pot fi introduse trei roluri care
acționează în domeniul inovării și al transferului de tehnologie: furnizorul de
tehnologie, receptorul de tehnologie și facilitatorul transferului de tehnologie,
conform Tabel 7.
O organizație poate îndeplini mai multe roluri în procesele de inovare
și de transfer tehnologic, existând, de asemenea, și cazuri în care un rol să fie
îndeplinit de mai multe organizații (Mitasiunas 2012).

Tabel 7. Rolurile care acționează în inovare și TT

Sursă: (Mitasiunas 2012)
Roluri în Descrierea rolului Procesul Activități specifice
inovare și specific rolului
TT
Furnizorii de tehnologie se
• Cercetare de bază;
axează pe dezvoltarea
• Cercetare aplicată;
tehnologiei. De obicei, rolul
Furnizor Dezvoltarea • Crearea unui
este îndeplinit de universități
tehnologie tehnologiei prototip in vitro;
sau institute de cercetare. La
• Replicare
acest nivel, ar trebui să existe
industrială.
activități de colaborare.
• Menținerea
conștientizării privind
noua tehnologie;
Receptorii de tehnologie sunt
• Selectarea noilor
acele organizații care aplică
tehnologii;
Receptor noile tehnologii pentru a
Inovare • Pregătirea pentru
tehnologie îmbunătăți produsele,
infuzie;
serviciile, procesele sau mediul
• Infuzia de noi
de lucru.
tehnologii;
• Managementul
inovării.
Rolul de facilitator poate fi
• Identificarea
îndeplinit de către orice
contactelor;
organizație care facilitează sau
• Identificarea
sprijină transferul tehnologic.
nevoilor;
Facilitatorii pot fi percepuți ca
• Căutare unor
o punte de legătură între
Facilitator tehnologii adecvate și
furnizorul și receptorul de
transfer Transfer disponibile nevoilor;
tehnologie prin realizarea unei
de tehnologic • Identificarea
legături între cei care dezvoltă
tehnologie aplicațiilor
noi tehnologii și cei care au
industriale;
nevoie de ele. Colaborarea
• Sprijin în pregătirea
între universități și industrie
și onorarea
poate reprezenta un mecanism
contractelor.
eficient de sprijinire a inovării
și a transferului tehnologic.

57
 Inovarea implică mai mult decât o idee nouă sau o tehnologie nou
dezvoltată. Pentru a putea vorbi de inovare, trebuie abordată obligatoriu
introducerea noii tehnologii pe piață, respectiv aplicarea invenției. Dezvoltarea
noilor tehnologii se poate realiza la nivelul organizației, în cadrul unor
departamente specializate, sau la nivelul unor organizații specializate în
cercetare-dezvoltare.
Transferul tehnologic este la fel de important în ambele cazuri și poate
avea o contribuție importantă în succesul procesului de inovare. Dacă, în
procesul de dezvoltare a noilor tehnologii, cel mai important aspect urmărit
este succesul din punct de vedere tehnologic, în cazul inovării, la fel de
important este și succesul din punct de vedere economic și social, fiind necesar
ca noile tehnologii să fie profitabile și să fie acceptate de clienți și colaboratori.
Transferul tehnologic sprijină procesul de inovare, facilitând aplicarea noilor
tehnologii.

58
59
2 Derularea transferului tehnologic

În cadrul primului capitol, au fost definite transferul tehnologic, dar și

celelalte concepte cu care acesta este asociat de cele mai multe ori. De
asemenea, s-a insistat pe conceptele de inovare, inovație, cunoștințe și
managementul cunoștințelor, ca principale noțiuni de care transferul tehnologic
este legat.
O primă întrebare perfect logică, pe care oricine se apropie de acest
domeniu o poate pune, este: de ce se întâmplă transferul tehnologic?
Răspunsurile la alte câteva întrebări contribuie la clarificarea logicii acestui
demers: Cine realizează transferul tehnologic?; Organizațiile mici sau cele
mari?; Organizațiile cu un anumit istoric sau cele la început de drum?
Este evident că multe dintre răspunsurile cuprinse în cadrul acestui
capitol sunt similare cu răspunsurile care ar fi fost date în legătură cu alte
concepte apropiate transferului tehnologic, precum inovarea.
Întrebările de ce se realizează transferul tehnologic și de ce se
realizează inovare la nivelul organizațiilor vor avea aproximativ același răspuns.
Astfel, unele sunt specifice transferului tehnologic și aplicabile doar acestui
concept, în timp ce alte răspunsuri pot fi foarte ușor extrapolate unor întrebări
privind concepte apropiate transferului tehnologic.
În cadrul prezentului capitol, se insistă asupra unor elemente de bază
privind transferul tehnologic, referitoare la explicarea logicii derulării
transferului tehnologic, încercându-se să se răspundă unor întrebări relativ
simple. Răspunsurile vor fi, ulterior, utilizate în capitolele următoare, și anume:
• De ce sau scopul realizării transferului tehnologic – este un material
care cuprinde motivațiile întreprinderilor pentru a fi implicate într-un
astfel de proces, respectiv o explicație a modului în care universitățile
sunt, adesea, parteneri importanți implicați în transferul tehnologic;
• Cine sau actorii transferului tehnologic – este un subcapitol în care se
prezintă atât contextul implicării recente a unui număr tot mai mare
de actori în inovare și, implicit, în transfer tehnologic, cât și cei care
participă la realizarea transferului tehnologic;
• Ce sau subiectul transferului tehnologic – în cadrul acestui capitol,
sunt prezentate tehnologiile care pot fi transferate de la furnizorul de
tehnologie la beneficiari prin prisma caracterului inovativ al
tehnologiilor (continuatoare sau disruptive), a modului de
comercializare (proprietate intelectuală, produse și servicii care
încorporează proprietatea intelectuală creată la nivelul furnizorului de

60
 tehnologie, respectiv elemente pentru care furnizorul de tehnologie nu
are proprietate intelectuală). În cadrul acestui subcapitol, sunt
prezentate și formele de protecție a proprietății intelectuale;
• Cum se transferă prin prisma formei de guvernare a transferului
tehnologic? Sunt prezentate formele tradiționale contractuale care pot
fi realizate între furnizorii și beneficiarii de tehnologii (achiziții de
bunuri, licențiere, achiziție de tehnologii), dar și formele alternative
prin care tehnologiile ajung să fie transferate (incubatoare și
acceleratoare de afaceri, rețele de transfer tehnologic sau sisteme de
inovare regionale). De asemenea, este oferită o prezentare a modului
în care poate fi aleasă cea mai bună formă de guvernare în funcție de
mai multe variabile;
• Cum se transferă prin prisma etapelor procesuale standard
existente la nivel internațional? Acest subcapitol prezintă modalitățile
în care procesul de transfer tehnologic poate fi derulat, cu prezentarea
mai multor modele, dar și a modului în care procesul de transfer
tehnologic poate fi stabilit pentru o singură operație de transfer
tehnologic;
• Cum se manageriază derularea procesului de transfer
tehnologic? Acest subcapitol se referă la instrumentele utilizabile în
derularea etapelor inițiale privind transferul tehnologic (realizarea
auditului tehnologic, identificarea și alegerea tehnologiei), respectiv
etapele finale ale procesului (alternative de evaluare a impactului
procesului de transfer tehnologic și indicatorii utilizabili în măsurarea
rezultatelor transferului tehnologic). Pentru partea de schimbare
propriu-zisă, este recomandată aplicarea elementelor tradiționale de
management al proiectelor;
• Ce tendințe privind transferul tehnologic există la nivel
internațional? Este un subcapitol dedicat ultimelor evoluții care
există cu privire la transferul tehnologic, evoluții dominate de
globalizarea și existența organizațiilor intermediare în derularea
procesului de transfer tehnologic. O altă parte a subcapitolului este
destinată expunerii principalelor trăsături privind transferul tehnologic
derulat în mai multe țări care pot fi luate ca referință pentru România;
• Ce bariere și probleme pot fi întâmpinate în derularea transferului
tehnologic? Un subcapitol este dedicat principalelor elemente negative
care pot afecta derularea procesului de transfer tehnologic;

61
 • Care sunt factorii de succes care pot influența derularea
procesului de transfer tehnologic? Similar, dar în antiteză cu
subcapitolul anterior, în cadrul acestuia, sunt prezentați factorii care
pot asigura derularea unui proces de transfer tehnologic de succes.
În acest demers, a fost realizată o radiografie a literaturii de specialitate
naționale și internaționale.

2.1 De ce? - scopul realizării transferului tehnologic

Organizațiile mari sunt mult mai conștiente de competențele și

tehnologiile pe care le încorporează în produse și servicii, de aceea, cu
siguranță, ele realizează transferul tehnologic într-o manieră mult mai
formalizată, în vreme ce multe dintre organizațiile mici realizează, uneori, un
transfer tehnologic pe care nu îl conștientizează.
Pot fi formulate mai multe răspunsuri la întrebarea de ce se realizează
transferul tehnologic, răspunsuri care sunt prezentate în cele ce urmează.

2.1.1 Transferul tehnologic realizat pentru menținerea

competitivității

La nivel microeconomic, transferul tehnologic poate determina o

organizație să își îmbunătățească productivitatea, să crească eficiența în relațiile
cu terți, adaptabilitate crescută, extinderea activităților la nivel internațional,
dar și un avantaj competitiv per ansamblu (Lee, Wang, and Lin 2010).
Abordarea tradițională conform căreia unele tehnologii nu pot fi
transferate la alte organizații a fost de mult depășită de realitate. Există
numeroase cazuri în care țările mai puțin avansate din punct de vedere
tehnologic au devenit extrem de competitive în prezent.
Organizații economice din China, India, Coreea de Sud sau Taiwan au
ajuns să concureze de la egal la egal cu organizații cu un istoric mult mai
consistent din punctul de vedere al inovației și al cercetării în domenii precum
producția de automobile, de telefoane mobile, de calculatoare, producția de
medicamente etc. (Lin 2003a). Mai mult decât a fi concurenți, au reușit să
devină furnizori de prestigiu în unele domenii extrem de performante
(Tambunan 2009).
Într-o lume în care competiția nu mai este de mult locală, ci națională,
regională, continentală și chiar globală, existența proceselor de transfer
tehnologic la nivelul organizațiilor este o necesitate. Aceasta este generată de

62
faptul că lipsa implementării unor procese de transfer tehnologic adecvate
poate conduce chiar la dispariția unor organizații economice.
Organizațiile sunt forțate să inoveze încontinuu datorită accesului în
timp real la noile tehnologii ale tuturor competitorilor, tehnologii pe care, astfel,
nu le pot ignora. Succesul ajunge să depindă de capacitatea lor de asimilare a
acestor noi tehnologii și de capacitatea de generare de noi tehnologii bazate pe
aceste inputuri.
Cel mai cunoscut caz de eșec de adaptare la noile tehnologii, un caz
apropiat inclusiv geografic prin amplasarea unei unități de producție la Jucu,
județul Cluj, este cel al producătorului de telefoane mobile Nokia. Acesta nu a
prevăzut amploarea pe care telefoanele inteligente o vor avea în cadrul pieței
de telefoane mobile, refuzând să se adapteze nevoilor acesteia.
Pierderile financiare din cauza diminuării vânzărilor, urmate de cea a
cotațiilor acțiunilor pe piața de capital, respectiv vânzarea diviziei de telefonie
mobile către Windows în anul 2013 au fost urmările directe ale inadecvării
tehnologiilor la momentul potrivit.
Competitivitatea noilor jucători de pe piață a fost dobândită extrem de
rapid prin accesul la noile tehnologii aproape în același timp cu vechii
jucători din piață. Cu excepția unor tehnologii dezvoltate în propriile
laboratoare de cercetare, majoritatea jucătorilor de pe piață achiziționează, în
mod curent, licențe pentru tehnologii dezvoltate de către concurență în general
și, uneori, chiar de la competitori direcți.
Alte alternative pentru unele organizații mai mici sunt achiziția de
echipamente performante de la furnizori de prestigiu, respectiv achiziția de
soluții software care încorporează bune practici de derulare a activității
(Tambunan 2009).
Se poate vorbi de un acces relativ larg la tehnologii pentru cei
dispuși să le achiziționeze de la o gamă diversă de furnizori, cum ar fi mici
centre de cercetare, universități și, uneori, chiar competitori.
Afirmația lui Friedman că pământul este plat este adevărată.1 Este plat
din punctul de vedere al diminuării ecartului de cunoaștere la care au acces
organizațiile și națiunile lumii. Dacă, în urmă cu câteva zeci de ani, existau țări
(zona care poate fi reprezentată pe o hartă a cunoașterii ca o depresiune) fără
acces la tehnologii și cunoaștere, atât din cauza regimurilor politice potrivnice
față de economia de piață, cât și a înapoierii istorice a acestora, odată cu

1 Se face referire la cartea lui Thomas Friedman – The world is flat, publicată în anul 2005.

63
apariția și utilizarea pe scară largă a calculatoarelor, accesul a devenit aproape
același pentru toate națiunile și toate organizațiile (depresiunile au dispărut,
diminuându-se ecartul dintre țările avansate care reprezentau, metaforic,
vârfurile tehnologice și țările mai puțin avansate din trecut).
Dacă, în urmă cu 100 de ani, se realiza o descoperire deosebită, precum
un nou tip de motor pentru automobile, care ar fi putut duce la diminuarea
consumului cu mult față de motoarele existente anterior, difuzia acestei inovații
s-ar fi realizat destul de anevoios.
Numărul de conferințe de profil, de persoane specializate în domeniu,
de producători interesați, dar și de consumatori potențiali ai acestor tehnologii
era relativ redus. Cu optimism, se poate afirma că difuzia unei astfel de invenții
ar fi putut fi realizată, la nivel mondial, într-o perioadă de un an.
În prezent, o astfel de inovație poate fi răspândită în câteva zile.
Vorbim, prin urmare, de acces la informație în timp real, pe măsură ce apar
lucrurile noi. Accesul nu este doar pentru organizațiile producătoare, ci și pentru
clienții lor. Odată apărută, în piață, ideea că produsele sau serviciile standard
ar putea arăta cu totul altfel, expectanțele acestora se modifică. Organizațiile
sunt obligate să inoveze în timp real.
În practica internațională, organizațiile economice multinaționale
utilizează transferul tehnologic atât la nivelul piețelor extrem de competitive pe
care acționează, loc în care inovarea și noile soluții sunt extrem de importante,
cât și în piețele mai puțin avansate în care desfășoară activități.
Transferul tehnologic este realizat, astfel, dinspre țările mai avansate
înspre țările mai puțin avansate. Din punctul de vedere al guvernării acestui
transfer tehnologic, guvernele locale nu prea au niciun cuvânt de spus, nefiind
implicate nici în dezvoltarea tehnologiilor, nici în transferul propriu-zis.
Transferul tehnologic intern între filialele aceleiași multinaționale
reprezintă, pe lângă o formă de a-și asigura competitivitatea pe noile piețe pe
care multinaționala acționează, o sursă de îmbunătățire a vieții populației țărilor
mai puțin avansate.
Din acest punct de vedere, România a devenit, în perioada
postrevoluționară, un receptor de tehnologii prin intermediul multinaționalelor
care desfășoară activități aici și au adus cu ele multe practici și soluții, chiar
norme culturale, echipamente performante și multe alte elemente care au ajuns
să fie parte a capabilității tehnologice naționale. Transferul tehnologic este,
astfel, o sursă de competitivitate, nu doar pentru o companie, ci și pentru o
țară.

64
 Există studii care vin cu dovezi concrete că utilizarea transferului
tehnologic de către companii, și anume prin implementarea unor procese de
transfer tehnologic și de dezvoltare a unor capacități de a desfășura astfel de
procese, influențează pozitiv valoarea vânzărilor acestor companii (Park and
Lee 2011).

2.1.2 Transferul tehnologic realizat pentru că este acesta este noul

mod de viață al organizației actuale

Existența acestui flux continuu și rapid de inovare la nivel global

influențează funcționarea organizațiilor economice. Adoptarea și introducerea
noilor produse și tehnologii sunt realizate în prezent cu o rapiditate crescută.
Aceasta poate fi observată și în frecvența de înlocuire a modelelor în
lumea autovehiculelor (diminuarea perioadei de apariție a unor noi modele de
la 8-10 ani în anul 1980, la 3-4 ani, în anul 2010 pentru modelele de masă), la
telefoanele mobile (noi apariții în fiecare an pe aceeași gamă de produse), dar
și în alte domenii.
În domeniul dezvoltării de programe informatice, schimbările și
îmbunătățirile pot fi mult mai acute, datorită faptului că unele softuri sunt
influențate de dezvoltarea unor noi viruși și apariția unor noi tehnologii
dezvoltate de competiție peste noapte. Această frecvență reflectă noul mod de
desfășurare a activității economice în domeniile de tehnologie înaltă.
Schimbarea și introducerea noilor tehnologii sunt adevăratele provocări.
Absorbția noilor tehnologii trebuie să fie parte a ADN-ului companiilor care
activează momentan pe piață. Nu se poate vorbi de o competitivitate fără
capacitatea de a le absorbi rapid, la fel cum nu se poate vorbi de
individualizarea ofertei dacă lipsește capacitatea de inovare internă (Lin
2003a).
Mai mult, abordarea orientată spre tehnologii nu trebuie tratată ca un
proiect distinct al organizației, ci ca parte componentă a strategiilor
organizațiilor (Jagoda, Maheshwari, and Lonseth 2010).
Tehnologia, modul de a face lucrurile, este încorporată în angajați,
resurse materiale și cognitive, dotări, mașini, instrumente și procese fizice.
Capacitatea de a implementa și dezvolta tehnologii nu este una distribuită
omogen printre organizațiile de la nivel mondial. În acest fel, existența acestei
capacități determină direct eficiența și eficacitatea organizațiilor și ale națiunilor
(Ye and Kankanhalli 2011).
Ținând cont de faptul că există, în prezent, un comerț internațional mult
mai bine pus la punct decât în urmă cu 20 de ani, competiția dintre organizații

65
este, de cele mai multe ori, globală. Un astfel de concurs trebuie să fie perceput
la nivel de organizație și transpus în procese continue de schimbare
organizațională.
De altfel, majoritatea organizațiilor care se doresc competitive la nivel
internațional sunt mult mai capabile, în prezent, să preia tehnologii și să creeze
altele noi (Lin 2003a). Sunt apte să preia tehnologii cu suport redus din partea
furnizorilor de tehnologie.
Majoritatea organizațiilor s-au reorientat de la o inovare închisă înspre
una deschisă. Inovarea închisă, bazată pe capacitățile interne, presupune
inovarea la nivel intern prin angajarea celor mai buni specialiști, prin crearea
de produse care pot ele, în sine, influența piața, prin introducerea unor produse
inovatoare, și nu neapărat cerute de clienți, cu percepția că, deținând avans în
cercetare și tehnologii, vor deține un avans și în piață, competitorii neputând
ține pasul.
Puține organizații au putut ține ritmul cu un astfel de model, deoarece
chiar cei mai mari coloși industriali, General Electric, IBM, Sony, s-au văzut
întrecuți de micile organizații (unele dintre ele considerate organizații de garaj)
prin inovare și prin găsirea unor tehnologii disruptive.
Odată ajunși în acest punct, majoritatea marilor jucători au realizat că
nu pot face față concurenței decât prin inovarea deschisă, bazată pe colaborare,
pe alianțe strategice cu partenerii tradiționali, uneori, incluzând chiar și
competitorii.
Complexitatea sporită a noilor tehnologii și, mai ales, rata crescută de
înlocuire a acestora reprezintă o amenințare pentru organizațiile care nu doresc
să devină colaborative.
Cele cu inovare deschisă sunt interesate de accesul la noile
tehnologii, create fie în interior, fie în exterior. Pentru accesarea inovațiilor în
exterior, apelează atât la formarea de alianțe strategice, cât și la cumpărarea
unor părți din întreprinderile mici inovatoare. Ca alternative ale inovării, cea
internă și importul de tehnologii au existat de relativ foarte mult timp (Park and
Lee 2011).
Aceeași modificare în funcționare a organizațiilor economice prezente
este interpretată, adesea, și prin prisma teoriilor organizaționale referitoare la
competitivitate. Teoria bazată pe resurse ale competitivității organizației
susține că organizațiile există datorită capacității lor de a acumula resurse și
tehnologii de-a lungul timpului. Competitivitatea lor depinde de modul în care
reușesc să protejeze aceste elemente în fața unor procese precum imitarea,
transferul sau replicarea, realizate de către competitori.

66
 Astfel, scopul organizației axate pe resurse este de a acumula, păstra și
fructifica resursele dobândite în timp. Această teorie este validă și, în prezent,
în cazul organizațiilor care acționează în zone de competitivitate de tip oceane
albastre, în piețe în care au poziție dominantă.
Pe de altă parte, teoria bazată pe dinamica capabilităților și a
competitivității organizației susține că organizația este competitivă dacă
reușește să își îmbunătățească, încontinuu, capabilitățile, creând și inovând,
mereu, procese.
Unele organizații realizează aceste îmbunătățiri sistematic, prin
receptare, asimilare, transformare și exploatare. Procesul este denumit,
generic, capacitate de absorbție (Rafique, Evans, and Nawaz 2015). Aceasta
este un lucru absolut necesar organizațiilor care acționează în medii extrem de
competitive, denumite, generic, oceane roșii. Marea provocare pentru
organizații este de a dobândi o capacitate de absorbție cât mai mare.

2.1.3 Transferul tehnologic realizat pentru a avea succes ca

organizație mică

Dacă cele două motive explicate anterior se adresează, mai degrabă,

organizațiilor mari, amenințate de creativitatea organizațiilor mici și de
globalizarea tehnologică, respectiv de imposibilitatea de a mai adopta o
strategie de inovare închisă, pentru întreprinderile mici, accesul la inovarea și
la tehnologiile create de alte organizații are cu totul alte valențe.
Nu mai este vorba de menținerea competitivității, ci de intrarea pe o
piață, adesea, ermetică. Cercetarea internă este greu de realizat din cauza
lipsei de capital, iar aducerea tehnologiilor din exterior devine o necesitate.
Într-o analiză a variabilelor care determină performanța întreprinderilor
mici și mijlocii (măsurată prin prisma indicatorului profit per angajat), din 77
de țări în curs de dezvoltare, s-a putut constata că, printre factorii care
influențează pozitiv performanța, este importul de materii prime și de
echipamente din economiile avansate (Bilgin, MARCO LAU, and Demir 2012).
Nu influențează pozitiv performanța întreprinderilor modul de finanțare
a acestora (formal sau informal), nici existența unor traininguri privind
managementul performanțelor la nivelul întreprinderilor sau procentul de
export al producției.
Accesul la tehnologie crește performanța atât prin utilizarea zilnică, cât
și prin accesul la pregătirea necesară utilizării tehnologiilor. Majoritatea
tehnologiilor actuale încorporează, pe lângă componenta hardware, o parte de

67
software care determină schimbarea practicilor organizațiilor mici încât să
atingă maximum de eficacitate și eficiență în utilizarea lor.
De la o simplă imprimantă până la echipamente sofisticate utilizate în
realizarea multor activități la nivel organizațional, tehnologia încorporează
practicile celor care au construit-o, impunându-le, astfel, celor care le
utilizează.

2.1.4 Transferul tehnologic realizat pentru a crește împreună

industrie și furnizori de tehnologii

Transferul tehnologic nu este important doar pentru firme, care se

regăsesc, de cele mai multe ori, în poziția de receptor de tehnologie. Conform
literaturii, la nivel regional, furnizorii de cercetare sunt, adesea, universitățile,
institutele de cercetare, respectiv alte forme de organizare care adună, în
principiu, resursele umane capabile și resursele de cercetare cele mai valoroase
ale unei regiuni (Fuller and Hohman 2010). Dezvoltarea unei relații de
colaborare între universitate și industrie poate avea un impact deosebit de
important pe termen lung.
Universitatea, în calitate de furnizor de tehnologii, poate accesa
finanțări guvernamentale și internaționale pentru finanțarea cercetării care
poate duce la descoperirea mai multor tehnologii. În același timp, industria
beneficiară, fiind mai competitivă, reușește să își crească bunăstarea
economică, reușind să fie un furnizor de încredere pentru clientul final, dar și
să devină un receptor serios de tehnologii.
În acest proces, este esențială motivarea adecvată a personalului la
nivelul universităților, prin asigurarea unor recompense externe care să
stimuleze orientarea dinspre publicarea de articole în valorificarea rezultatelor
cercetării, în primul rând, în îmbunătățirea practicii organizațiilor.
Recompensele externe financiare pot fi importante prin prisma banilor pe
care un cercetător îi poate primi sau a oportunităților deschise de promovare,
dar, adesea, prestigiul legat de utilizarea unor soluții descoperite în viața
economică reală poate avea un impact mai mare asupra motivării cercetătorilor
(Fuller and Hohman 2010).
Se poate ajunge la dezvoltarea de parteneriate industrie–universități,
astfel încât tehnologiile să fie dezvoltate la comandă. Se pot înființa organizații
în care receptorii și furnizorii de tehnologii să fie implicați în calitate de
coproprietari.
O astfel de evoluție este specifică regiunilor în care se creează adevărate
rețele între întreprinderi, universități, centre de cercetare, organizații nonprofit.

68
 Organizarea acestora împreună poate lua mai multe forme, precum
clustere, asociații de dezvoltare regională, organizații diverse. Dar forma de
organizare este cel mai neînsemnat subiect, cel cu adevărat important fiind
funcționarea reală a unor astfel de rețele.

2.2 Cine? - actorii transferului tehnologic

Pentru a face referire la actorii transferului tehnologic, abordarea

trebuie să se realizeze un pic mai extins, și anume la nivel de sisteme și modele
de inovare, deoarece acesta reprezintă doar o etapă a inovării, fiind legată de
altele și dependentă de actorii implicați.
Economia globală, caracterizată de un schimb extrem de rapid de
informații și cunoștințe, dar și de un schimb intens de produse și tehnologii, a
pus la încercare relevanța existenței statelor și a economiilor naționale.
Problema principală este că tehnologiile nu mai sunt create neapărat în
interiorul unei țări, nici nu sunt utilizate pentru a crea produse și servicii în
cadrul unei țări, iar produsele realizate sunt distribuite, adesea, la nivel global.
În acest context, a descrie actorii implicați în realizarea inovării devine
o adevărată provocare. Se insistă, în cele ce urmează, pe cele două mari
sisteme de inovare și utilizare ale inovării: sistemul național, respectiv sistemul
global, bazat pe spirale multiple.
Sistemul național de realizare a inovării și a transferului tehnologic devin
tot mai depășite, în vreme ce sistemul cu mai multe spirale (trei, patru, cinci,
n spirale) devine tot mai mediatizat și implementat la nivelul mai multor
regiuni.

2.2.1 Inovarea la nivel național

Modelul clasic economic este cel în care inovarea se realizează la nivel

național. Sistemul de inovare național a fost introdus în anul 1988 (Leydesdorff
and Zawdie 2010), autorii referindu-se la modelul de inovare japonez. În cadrul
acestui model, actorii implicați știau ce se dorește din punct de vedere
tehnologic pentru a răspunde nevoilor economiei și a atinge obiectivele politice.
În cadrul acestui model, relațiile dintre actorii care determină inovarea
erau stabilite ex-ante, și anume relațiile și responsabilitățile universităților, ale
industriei și ale guvernului erau stabilite și corelate la nivel național.
Este evident că alocarea de resurse, blocarea și stimularea activității
multiplelor organizații care reprezintă cele trei categorii de actori se realizează
în mod ideal la nivel național, în scopul bunăstării și al competitivității naționale.

69
 Chiar dacă granițele țărilor devin tot mai puțin relevante pentru
majoritatea multinaționalelor, cu siguranță că inovarea națională constituie, în
continuare, un punct forte al națiunilor care își stabilesc priorități în dezvoltarea
unor domenii de activitate în care să fie lideri la nivel internațional, cu toate
implicațiile aferente.
Țări precum Statele Unite ale Americii (lider în biotehnologii), Germania
(lider în domeniul producției de mașini), Japonia (lider în robotică și
nanotehnologii) dovedesc, dincolo de exportul de tehnologii practicat de
multinaționalele cu sediu în aceste țări, respectiv dincolo de importul pe scară
largă al altor tehnologii de la alte multinaționale cu sedii în alte țări, că au
strategii complexe pentru a stimula menținerea competitivității industriei
proprii și, implicit, a bunăstării naționale.
Apariția multinaționalelor nu poate suplini rolul statului și nici al celorlalți
actori locali în stabilirea unor strategii în interesul întregii populații.

2.2.2 Modelele de inovare de tip spirală și actorii acestora

Din cauza internaționalizării economiilor țărilor vestice, sistemul de

inovare național nu a mai fost relevant pentru acestea încă de după Al Doilea
Război Mondial. În România, este evident că un astfel de model de inovare la
nivel național, chiar dacă se stabilesc strategii de înnoire pe domenii prioritare,
este doar parțial funcțional.
Este evident că fluxul, fără mari bariere, al angajaților, al bunurilor și
chiar al organizațiilor între țări poate determina ca unele investiții sau unele
stimulente inițiate în cadrul unor țări atât la nivel de industrie, cât și la nivel de
universități, pot avea efecte și în alte țări sau pot nici să nu aibă efectele
estimate în țara respectivă.
În acest sens, guvernarea inovării se realizează, adesea, la nivel de
organizații internaționale precum OECD (Leydesdorff and Zawdie 2010). Cazul
Uniunii Europene este unul relevant fiindcă reflectă punerea la comun a
politicilor de inovare, strategiile specifice fiind comune până la un nivel destul
de avansat între țările partenere.
Cu siguranță alocarea resurselor financiare pentru cercetare, a
stimulentelor pentru industrie și funcționarea guvernelor trebuie corelate între
țări, ținând cont, mai ales, de interdependența și fluxurile comerciale multiple.
Această complexitate a fost, adesea, modelată de către mai mulți
cercetători, fiind evidențiate mai multe modele de inovare care implică mai
mulți actori, modele expuse în cele ce urmează. Am luat, ca punct de referință

70
în descrierea acestora, un articol din 2012 (Carayannis, Barth, and Campbell
2012):

2.2.2.1 Modelul 1 – universitatea cu cercetare fundamentală

Acest model este unul în care cercetarea este realizată la nivelul

universității sau al laboratoarelor de cercetare specializate, rezultatele fiind
formalizate sub forma articolelor științifice și validate de către alți experți din
domeniu prin intermediul acceptării publicării, al citării lucrărilor etc.
Este un model cu o singură spirală – universitatea sau inițiatorul inovării
derulează activități de inovare pe cont propriu, fără a avea vreo relație cu
industria și fără o coordonare atentă din partea finanțatorului.
Scopul este de a oferi logică în explicarea unor fenomene, respectiv de
a avea un suport solid în actul educațional. Se poate afirma că, în prezent,
multe dintre organizațiile de cercetare și universitățile din România se află la
acest nivel al cercetării, nefiind preocupate de utilizarea acesteia în aplicații
industriale.
Mai mult, prin acceptarea unei astfel de stări, cercetătorii recunoscuți la
nivel internațional, prin intermediul acceptării publicării articolelor, prin citarea
articolelor sau prin alte forme tradiționale, vor fi mulțumiți cu derularea unor
cercetări fundamentale, neexistând nicio premisă să renunțe la acest statut
clădit în mai mulți ani de muncă.

2.2.2.2 Modelul 2 – universitatea cu cercetare aplicată

Acest model este opus primului, bazându-se pe principiul unor

universitari conform cărora cercetarea trebuie să aibă un rezultat final utilizabil
în practică. Știința trebuie, deci, aplicată și transferată industriei. Validarea este
mult mai largă, dată de principii precum calitatea, gradul de aplicabilitate,
potrivire, utilizare.
Pentru a se trece la un astfel de stadiu, este evident că starea anterioară
de recunoaștere internațională, prin intermediul publicării și al recunoașterii
articolelor, este, oarecum, atacată.
Cercetătorii au, în acest context, o nouă provocare: să găsească
parteneri de afaceri cu care să aibă un dialog util, ale căror nevoi să le înțeleagă
și cu care să se facă înțeleși.
De cele mai multe ori însă, acest model de universitate cu cercetare
aplicată presupune dezvoltarea unor structuri adecvate care să intermedieze
astfel de relații între cercetători și industrie.

71
2.2.2.3 Modelul 3 - spirala triplă (triple helix)

Conform acestui model, există trei parteneri care generează împreună

inovarea: universitățile, industria și guvernul. Între cele trei părți, se dezvoltă
relații reciproce cu scopul final de a crește performanța tuturor actorilor ca
ansamblu (Bradley, Hayter, and Link 2013).
Practic, acest model combină modelele 1 și 2, justificând faptul că, dacă
universitatea colaborează cu guvernul și cu industria (lucru specificat, oarecum,
de modelul 2) în privința dezvoltării tehnologiilor (dezvoltate, oarecum, în
modelul 1), prin aceste relații, se poate ajunge la bunăstare regională.
Printr-o colaborare coordonată la nivel de guvern, prin alocări de fonduri
și stimulare a universităților și a industriei pentru a conlucra în dezvoltarea
tehnologiilor, se va obține inovare utilă societății. Este așa-numita economie
bazată pe cunoștințe, guvernul fiind cel care alocă bani conform nevoilor
private, prin intermediul universităților.
Cunoștințele ajung să aibă o importanță deosebită în cadrul
întreprinderilor și al universităților, guvernele fiind conștiente de acest lucru,
canalizând efortul acestora înspre obiectivele proprii. Este, într-un fel,
paradigma în care este derulat proiectul curent, cel în care, de la nivelul Uniunii
Europene și al guvernului, se stimulează creșterea gradului de interacțiune
dintre industrie și universitate într-o manieră controlată.
Totuși, pentru a se ajunge la acest nivel, trebuie depășite cele două stări
anterioare, iar marile provocări rămân stimularea cercetătorilor să treacă de la
o cercetare fundamentală la una aplicată și apelarea la structuri și personal
specializat pentru a derula relațiile cu întreprinderile care desfășoară activități
economice apropiate ariei de cercetare specifice cercetătorilor.

2.2.2.4 Modelul 4 – spirala cvadruplă

Aceasta se bazează pe spirala triplă, căreia i se mai adaugă o

componentă, publicul, fiind reprezentat, adesea, prin intermediul mijloacelor
media, al culturii naționale și a obiceiurilor, a creativității publicului etc.
Publicul este, de altfel, un factor tot mai activ în validarea/crearea de
noi soluții prin intermediul mijloacelor electronice. Acesta promovează,
difuzează și consumă inovație mult mai mult decât o făcea cu câțiva ani înainte,
stimulând sau inhibând dezvoltarea unor noi tehnologii.
Se poate considera că, odată cu practicarea continuă a unei cercetări
aplicate, adaptată nevoilor statului, se va asigura creșterea vizibilității
rezultatelor în rândul publicului, aducând, pe termen lung, pe lângă vizibilitatea

72
internațională a cercetătorilor pentru cercetarea fundamentală, o recunoaștere
regională, locală și națională în rândul publicului.

2.2.2.5 Modelul 5 – spirala cvintuplă

Aceasta adaugă spiralei cvadruple una nouă, mediul. Dezvoltarea noilor

soluții poate fi realizată în acest context al considerării mediului, dar nu doar în
sensul de a-l proteja și a genera soluții ecologice, ci și în acela de a inova și a
produce tehnologii care să asigure sustenabilitatea vechilor ecosisteme,
respectiv care să asigure dezvoltarea unor noi habitate echilibrate.

2.2.2.6 Comparații între cele cinci modele

Chiar dacă cele cinci spirale identificate recent par a fi la un nivel de

complexitate crescut în comparație cu cele trei tradiționale, din punct de vedere
funcțional, sunt puține țările care au ajuns să aibă un ecosistem de inovare în
cadrul căruia toate cele cinci să fie luate în considerare.
Spirala triplă sau triple helix, adică modelul economiei bazate pe
cunoștințe, este modelul de bază al inovării. Spirala cvadruplă adaugă publicul
și îi acordă un loc deosebit. De altfel, nu poate exista o economie bazată pe
cunoștințe fără o societate bazată pe acestea sau o societate a cunoașterii. Sunt
încorporate, astfel, democrația și libertatea, circulația informației în timp real și
toate beneficiile pe care publicul modern le are.
Se poate discuta despre o condiționare a evoluției cunoștințelor și a
societății, ultima fiind o condiție a primei. Totuși, inovarea nu trebuie să vizeze
doar binele direct al indivizilor. În contextul încălzirii climatice, al creșterii
nivelului de poluare, bunurile și serviciile dezvoltate de-a lungul timpului de și
pentru oameni pot fi privite ca dușmani ai acestora.
Evoluția necontrolată, inovația fără anticiparea rezultatelor negative pe
care le pot avea au ajuns să fie tot mai mult luate în considerare. Discutăm,
astfel, de a cincea spirală, adică mediul.
Acesta devine un element central al inovării, atât prin prisma dezvoltării
unor aplicații care să aibă ca principal scop menținerea mediului actual, cât al
faptului că tehnologiile și inovarea realizate în prezent trebuie să aibă
considerente de mediu mult mai profunde decât cele dezvoltate în trecut
(Carayannis, Barth, and Campbell 2012).
Existența spiralelor sau a elicelor înseamnă că motoarele inovației sunt
active în paralel. În modelul 5, sunt active 5 elice (spirale): sistemul de

73
cercetare, cel economic, mediul natural, publicul (incluzând societatea civilă),
sistemul politic.
Se poate discuta de o demarare a procesului inovației de la nivelul
fiecărei elice, în timp ce celelalte trebuie să rezoneze, reprezentând, în același
timp, forme de control ale inovării demarate la nivelul unei elice, respectiv
forme care pot asigura îmbunătățirea demersului inițial.
În același timp, lipsa funcționării adecvate a unei elice poate duce la
dezechilibre, la o inovare irelevantă pentru mediul economic sau nesustenabilă
în raport cu mediul înconjurător.
O prezentare grafică a celor cinci spirale este redată în următoarea
figură:

M5:
Inovarea
M4: Inovarea sustenabilă
pentru
M3: Economia societate
bazată pe
M2: cunoștințe
Cercetarea
aplicată
M1:
Cercetarea
fundamentală
Figura 14. Cele cinci spirale ale inovării

Majoritatea economiilor avansate estimăm că se află la nivelul

modelului 4, cel în care inovarea este destinată direct publicului, fiind legată
de nevoile și de ideile acestuia.
Spre deosebire de modelul 3, în care statul și finanțatorii erau entități
care conștientizau impactul potențial al cercetării și investeau în cunoștințe ca
surse ale competitivității, modelul 4 presupune comunicare și implicare active
ale societății reprezentate de publicul larg.
Modelul 5, cel care, implicit, transmite că inovarea trebuie să nu
afecteze viitorul omenirii, este unul care nu implică doar populația în inovare,
ci întreaga planetă, atât cea din acest moment, cât și cea de peste mai mulți
ani.

74
2.2.3 Stakeholderii transferului tehnologic

Conform celor expuse anterior, se pot observa mai multe categorii de

actori implicați în transferul tehnologic, categorii pe care le putem denumi
stakeholderi ai procesului de transfer tehnologic. Unii dintre aceștia sunt, în
mod tradițional, mai implicați în proces, în timp ce alții sunt mai puțin și, uneori,
doar teoretic.
Expunem, în tabelul următor, categoriile de stakeholderi și modul lor de
implicare în proces:

Tabel 8. Stakeholderii procesului de transfer tehnologic

Categorie Exemple de Implicare în Beneficii/pierderi pe
stakeholderi organizații/ transferul tehnologic. care le poate crea
indivizi transferul tehnologic
pentru acești
stakeholderi.
Furnizorii de Universități; Creează inovarea, Beneficii sau pierderi,
tehnologii – Centre de dezvoltă soluțiile după caz: resurse
cercetătorii cercetare propriu-zise la nivel de financiare, recunoaștere
publice sau laborator; internațională, locală sau
private. Asigură transferul națională, capacitatea de
tehnologiilor la nivel a dezvolta alte
de industrie. tehnologii.
Utilizatorii Companii Asigură fonduri pentru Beneficii sau pierderi,
de tehnologii private sau achiziția rezultatelor după caz: resurse
– beneficiarii publice locale cercetării; financiare
direcți sau Asigură o relație de (profit/pierderi), cotă de
(receptori) internaționale. durată cu furnizorii de piață, competitivitate.
inovare.
Statul – Guvernul, Asigură finanțarea Beneficii: efect
beneficiari autoritățile cercetării multiplicator la nivel de
indirecți locale. fundamentale. economie.
Pierderi: lipsa unei
utilizări ulterioare a
rezultatelor cercetării.
Publicul – Populația unei În modelele mai noi, Îmbunătățirea vieții
clienții țări, populația publicul, adesea, curente prin acces la
beneficiarilor planetei, participă la crearea servicii și produse de
direcți publicul larg. inovării, aducând idei, calitate.
uneori, chiar lansând
inovarea.
Planeta Toată fauna și Poate fi afectată de Ținând cont de impactul
flora, prezentă evoluția industriei. trecut al industriei,
sau viitoare. planeta ca ansamblu își
joacă existența.

75
 Conform modelelor-spirală expuse anterior, teoretic, inovarea pornește
din cercetare. Există organizații economice mari care realizează cercetarea pe
cont propriu, investind în dezvoltarea propriilor capacități de cercetare.
Totuși, există cercetare finanțată de stat sau de companii care se
desfășoară la nivelul institutelor de cercetare sau al universităților cu profil de
cercetare. Din acest punct de vedere, se poate observa că există două mari
tipuri de cercetare: cea apropiată de industrie (și realizată, de cele mai multe
ori, prin propriile capacități de cercetare) și cea independentă (centre de
cercetare și universități, cercetători individuali etc.).
În transferul tehnologic, ne referim, mai ales, la cercetarea
independentă realizată din afara industriei, către industrie. Astfel, furnizorii
de inovare sunt organizațiile externe organizației primitoare de
inovare care dezvoltă tehnologiile.
Ei sunt, oarecum, cea mai importantă parte a transferului tehnologic,
fiind responsabili atât de inovarea propriu-zisă, de găsirea unui partener extern
căruia să îi transfere tehnologia nou creată, cât și de transferul propriu-zis,
uneori, chiar de participarea la industrializarea tehnologiilor inițiale dezvoltate
la nivel de laborator.
Utilizatorii direcți ai tehnologiilor sunt societăți comerciale sau
guvernamentale care achiziționează sau intră în posesia tehnologiilor prin
forme alternative de achiziție, realizând demersuri pentru rafinarea
tehnologiilor inițiale descoperite de furnizorii de tehnologii, uneori, chiar alături
de acești furnizori.
Din punct de vedere financiar, aceștia sunt cei care investesc bani în
achiziția și aducerea la un nivel utilizabil pe plan industrial al tehnologiilor.
Respectivii utilizatori reprezintă, alături de furnizorii de tehnologie, cei mai
importanți stakeholderi ai procesului, de ei depinzând derularea propriu-zisă a
unei relații de vânzare–cumpărare sau punere la dispoziție–utilizare.
Conform modelelor tradiționale de finanțare a cercetării fundamentale
de la nivel mondial, statul, prin diversele lui structuri locale, regionale sau
naționale, nu este o parte directă a procesului de transfer tehnologic, nefiind
semnatar al contractelor de comercializare a tehnologiilor de la furnizori către
beneficiari, deși statul este cel care finanțează o bună parte din cercetarea
desfășurată la nivel de centre de cercetare și universități.

76
 Conform legii Bayh-Dole2, statul, deși finanțator al cercetării, nu devine
proprietar al roadelor acesteia. Proprietarul brevetelor, al tehnologiilor sau al
altor forme de proprietate intelectuală devine astfel, de cele mai multe ori, la
nivel mondial, organizația cercetătorului care beneficiază de grantul de
cercetare.
Astfel, statul nu are o implicare directă în transferul tehnologic,
ci doar una indirectă. Statul finanțează cercetarea, aceasta poate duce la
inovare, dar, doar ulterior, inovarea poate fi transferată către industrie. Se
poate observa că acest lucru trimite, probabil, la o diferență de timp dintre
momentul acordării finanțării și al apariției transferului tehnologic, diferență
care ajunge să fie, de cele mai multe ori, de nivelul a câtorva ani.
Statul, astfel, poate, în cel mai bun caz, să asigure finanțarea unor
domenii care se doresc a fi îmbunătățite la nivel industrial peste câțiva ani,
poate stabili strategii, dar nu acționează direct în derularea transferului
tehnologic.
Ca modele alternative celui Bayh-Dole, se observă o tendință de
finanțare a proiectelor care presupun, în sine, colaborarea dintre beneficiarul
tehnologiilor și furnizorul tehnologiilor, scurtându-se, astfel, timpul de la
cercetarea finanțată, la industrie mai competitivă.
Proiectul de față este unul în care se încurajează cercetarea la comandă,
universitatea realizând cercetare pentru întreprinderi conform nevoilor
acestora.
Astfel de proiecte cresc rolul statului în derularea transferului
tehnologic, acesta putând influența direct dezvoltarea unor industrii la nivelul
unei țări și condiționa transferul tehnologic în sine. Succesul unei astfel de
abordări urmează să fie măsurat și comparat cu alternativa tradițională de
cercetare și transfer tehnologic.
Tot în transferul tehnologic, a devenit indirect implicat publicul.
Acesta nu finanțează, nu asigură nicio contribuție deosebită la procesul de
transfer tehnologic, participând, mai degrabă, la procesul de inovare. Aduce
idei și reușește să le transmită către cercetare și industrie destul de rapid, prin
intermediul mijloacelor moderne de comunicare. Validează, extrem de rapid,
unele tehnologii simple care pot fi utilizate pentru îmbunătățirea directă a

2
Mai multe detalii privind acest document se regăsesc în capitolul destinat transferului
tehnologic de la nivelul universităților.

77
calității vieții omului, devenind, astfel, un prim test pentru tehnologiile care
urmează să fie transferate industriei.
Alături de publicul larg, atenția merită acordată și publicului specializat
în anumite domenii, unul mult mai bine asociat prin intermediul mijloacelor
moderne.
Cercetători sau doar simplii pasionați de anumite domenii pot avea un
punct de vedere esențial în dezvoltarea unor tehnologii și în promovarea
acestora către beneficiarii potriviți din industrie. Per ansamblu, discutăm de o
lume în care rețelele sociale sunt mult mai bine dezvoltate, generând o
implicare mai mare a publicului larg în inovare și industrializarea inovării.
Cel din urmă stakeholder menționat, planeta sau mediul, este unul
aparent pasiv, care așteaptă viitorul. Totuși, în prezent, se pare că acest actor
pasiv, martor al industrializării accelerate a planetei, a devenit unul activ,
răspunzând influenței negative generate de om, mai ales, în ultimele două
secole.
Chiar dacă nu parafează contractele de transfer tehnologic, planeta
trebuie considerată ca un punct-cheie în derularea inovării și a industrializării
oricăror tehnologii. Mai mult, un pilon al industrializării moderne îl va constitui
găsirea de soluții care să ajute planeta să facă față mai bine industrializării
acerbe.

2.3 Ce se transferă? – subiectul transferului tehnologic

Tehnologiile care se pot transfera pot fi împărțite după foarte multe

criterii. Examinând existența proprietății intelectuale privind tehnologiile
transferate, se poate discuta despre următoarele elemente transferate:
Tehnologii pentru care furnizorul de tehnologie are proprietate
intelectuală și o comercializează direct. Acestea sunt luate în considerare
în mod tradițional în procesul de transfer tehnologic. Mai precis, transferul
tehnologic ar presupune, în acest caz, punerea la dispoziție pentru cei interesați
(din industrie) de către organizațiile furnizoare (organizații care au realizat
cercetare inovare etc.) a dreptului de proprietate intelectuală (patente, drepturi
de autor, copyright etc.).
Astfel, transferul tehnologic este unul destul de formalizat, putându-se
genera inclusiv o anumită competiție pentru achiziția diverselor brevete emise
de către diverse structuri private sau publice de cercetare. Sunt puține cazurile
de tehnologii cu proprietate intelectuală pentru care furnizorii de tehnologii să
poată obține sume importante direct din partea beneficiarilor.

78
 Acest lucru este datorat faptului că achiziția licenței pentru un brevet
nu înseamnă achiziția unui produs, ci doar a unei idei de îmbunătățire a unui
produs.
De cele mai multe ori, produsele complexe încorporează un număr
relativ mare de drepturi de proprietate intelectuală, iar achiziția unui singur
brevet va fi urmată de eforturi majore din partea companiei beneficiare pentru
aducerea, la un nivel satisfăcător, al brevetului achiziționat, respectiv
dobândirea altor brevete pentru a realiza, în final, un nou produs sau serviciu;
Tehnologii pentru care furnizorul are proprietate intelectuală și
le comercializează sub diverse forme, cu excepția proprietății
intelectuale propriu-zise.
Nu puține sunt cazurile în care tehnologiile nou create la nivel de
laborator au fost transformate în produse. Probabil cel mai cunoscut caz este
cel al PCR (Polymerase Chain Reaction = reacție de polimerizare în lanț), pentru
care compania care a brevetat această tehnică a ales să comercializeze
echipamentele care puteau realiza analize bazându-se pe aceasta.
Dacă se face o analiză la majoritatea echipamentelor industriale
utilizate de către marii producători de alimente, se poate observa că există
firme specializate în producția de astfel de echipamente, care, pentru a le
realiza, au produs inovare și au brevetat, adesea, aceste inovări.
Totuși, pentru a realiza un astfel de transfer tehnologic, companiile
furnizoare trebuie să aibă o capacitate financiară deosebită, pentru a putea
crea produsele sau serviciile care să încorporeze brevetele anterior înregistrate
la autoritățile de profil.
Aceste tehnologii sunt, practic, cele mai transferate către toți agenții
economici, majoritatea dintre aceștia achiziționând echipamente și instalații de
la firme producătoare care au încorporat, în produsele comercializate, diverse
forme de proprietate intelectuală.
Tehnologii fără proprietate intelectuală deținute de către
furnizorul de tehnologie.
Se ajunge, astfel, la un punct interesant privind transferul tehnologic.
Acesta nu înseamnă neapărat achiziția unui produs sau a unui serviciu care
încorporează brevete deosebite sau chiar licențierea brevetelor în sine, căci
transferul tehnologic poate presupune și implementarea la nivelul firmei
beneficiare a unor idei, a unor soluții, a unor elemente noi de la un furnizor de
tehnologie din exterior.
Această implementare se poate realiza inclusiv prin contracte simple de
consultanță prin care furnizorul pune la dispoziția beneficiarului cunoștințele pe

79
care le deține. Din acest punct de vedere, unele organizații de cercetare nu
realizează potențialul de transfer tehnologic pe care îl au față de industrie,
considerând, de cele mai multe ori, doar inovațiile deosebite pe care le
realizează de-a lungul anilor și ofertându-le doar pe acestea.
Aceleași organizații de cercetare dețin cunoștințe tacite și, uneori, chiar
explicite, fără să aibă o proprietate intelectuală înregistrată asupra acestora
deoarece nu reprezintă un nivel deosebit de noutate. Cu toate acestea, nu iau
în considerare comercializarea acestora, chiar dacă beneficiarilor din industrie
le-ar fi extrem de utile.
Conform caracterului inovativ al lor, putem identifica (Christenson
1997):
1. Tehnologii continuatoare ale tehnologiilor anterioare, care au ca
logică faptul că încearcă să facă mai bine lucrurile realizate anterior de
către alte tehnologii. Unele dintre cele continuatoare pot fi considerate
radicale (aduc modificări majore procesului anterior), altele sunt
incrementale (modificări minore proceselor anterioare). Ceea ce au în
comun acest tip de tehnologii este faptul că vizează aceleași nevoi ale
aceluiași grup majoritar de clienți ai unui produs sau serviciu. Sunt
multiple exemplele care relevă existența acestui tip de tehnologii
continuatoare: în industria de producție a automobilelor de aproximativ
100 de ani, se practică îmbunătățiri succesive ale motoarelor, ale liniilor
de asamblare, ale tuturor pieselor componente, rezultatul fiind, în
principiu, același: o mașină care consumă combustibil și transportă
produse sau persoane pe șosele. Dacă ar trebui să ne imaginăm setul
de constrângeri care au stat la baza dezvoltării tehnologiilor ca o cutie,
tehnologiile continuatoare sunt dezvoltate luând în considerare aceeași
cutie avută în vedere de alți dezvoltatori;
2. Tehnologii disruptive. Spre deosebire de tehnologiile continuatoare,
care pornesc de la tehnologiile anterioare, cele disruptive pun sub
semnul întrebării atât logica existenței unui produs, cât și nevoile
consumatorilor. Vor rezulta, astfel, tehnologii care satisfac doar o parte
a nevoilor inițiale, dar o fac mult mai ieftin, mai simplu sau mai ușor de
utilizat pentru client decât tehnologiile anterioare. Ceea ce înseamnă
valoare pentru client este rejudecat și, astfel, rezultă tehnologii
necontinuatoare ale trendului principal, ele putând fi considerate
disruptive. Există multiple tehnologii „disruptive” care amenință
tehnologiile de bază: automobilul tradițional este amenințat de
automobilul electric, librăriile clasice, de cele virtuale, magazinele

80
 clasice, de cele virtuale, sistemele de asigurări de stat, de cele private,
televiziunea, de internet, presa scrisă, de cea online, restaurantele, de
fast-food-uri, telefoanele clasice, de telefoanele inteligente, accesul cu
cheie clasică versus accesul biometric într-o mașină și multe alte cazuri
pe care le vedem în viața de zi cu zi. Aceste tehnologii sunt dezvoltate,
mai ales, de către cei care sunt capabili să părăsească cutia imaginară
de constrângeri aferentă creării unui produs sau unui serviciu
considerate de dezvoltatorii anteriori. Acest lucru nu este realizat
neapărat prin analiza detaliată a nevoilor clienților, căci, adesea, aceștia
pot fi împotriva unor tehnologii care, ulterior, se dovedesc a fi viabile
(Trott 2003).
Conform abordării tradiționale, insistăm, în cele ce urmează, pe
proprietatea intelectuală, ca principală formă pe care o iau tehnologiile
transferate de către organizații.

2.3.1 Definirea proprietății intelectuale și a drepturilor de autor

Proprietatea intelectuală este definită drept totalitatea drepturilor legale

care decurg din realizarea unor invenții sau a unor creații. Cele mai cunoscute
forme ale proprietății intelectuale includ patente (pentru invenții noi, utile și
non-evidente, care au valoare comercială), secrete comerciale (pentru
informații sensibile care trebuie protejate în mod corespunzător), drepturi de
autor (pentru expresii creative precum cântece, filme, programe, cărți) și mărci
comerciale (pentru mărci sau logouri distinctive) (Ziedonis 2008a, 296).
Alți autori definesc drepturile de proprietate intelectuală drept
totalitatea drepturilor exclusive acordate unui produs intangibil care derivă din
activitatea intelectuală umană în domeniile industrial, științific, literar și artistic,
care conține drepturile de autor, mărcile comerciale, brevetele, desenele și
modele industriale, alături de secretele comerciale (Cao 2014).
Așadar, putem observa o paletă extrem de generoasă de categorii care
pot fi incluse sub umbrela proprietății intelectuale. Tocmai de aici, derivă și
multitudinea dificultăților legate de punerea în practică a acestora peste tot în
lume, dar, mai cu seamă, în economiile emergente, precum cea a României.
În anul 1970, izvorâtă tocmai din necesitatea unor reglementări la nivel
mondial cu privire la proprietatea intelectuală, a fost creata WIPO, adică World
Intellectual Property Organization (tradusă în limba română prin Organizația
Mondiala a Proprietății Intelectuale).
Această organizație are menirea să asigure protecția, la nivel mondial,
a drepturilor de proprietatea intelectuală prin crearea unui cadru adecvat în

81
care creativitatea inventatorilor și a autorilor să fie recunoscută și remunerată
corespunzător.
WIPO definește proprietatea intelectuală prin referire la creațiile minții:
invenții, opere literare și artistice și imagini utilizate în comerț, împărțind-o în
două categorii: proprietatea industrială (care cuprinde invențiile, mărcile și
indicațiile geografice, desenele și modelele industriale) și dreptul de autor
(care se referă la operele literare, cum sunt: romanele, poeziile și piesele de
teatru, filmele, lucrările muzicale, lucrările de artă: desene, picturi, fotografii și
sculpturi) (World Intellectual Property Organization 2003).
Un document oficial al aceleiași organizații definește drepturile de
proprietate intelectuală ca drepturi de proprietate ca toate celelalte. Ele permit
creatorului sau proprietarului unui brevet de invenție, ai unei mărci sau ai unei
opere protejate prin drept de autor să beneficieze de pe urma muncii sau a
invenției sale, drepturi evidențiate în articolul 27 al Declarației Universale a
Drepturilor Omului.
În acesta, se stipulează că fiecare om trebuie să beneficieze de protecția
drepturilor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară
sau artistică al cărei autor este (World Intellectual Property Organization 2003).
Iclanzan definește, în notițele sale de curs, proprietatea intelectuală ca
fiind egală cu proprietatea bunurilor spirituale, respectând principul juridic al
teoriei obligațiilor reciproce, făcând și el diferența între proprietatea
industrială (care include brevete, protejate prin certificate eliberate de OSIM,
în conformitate cu Convenția de la Paris din 1883) și proprietatea literar-
artistică (care cuprinde opere literare, artistice, științifice, derivate și
programe de calculator, protejate prin drepturi de autor reglementate de ORDA
- Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în conformitate cu Convenția de la
Berna 1886) (Iclanzan).
Din definițiile amintite mai sus, deducem faptul că proprietatea
intelectuală poate fi împărțită în următoarele categorii: proprietatea
industrială (căreia îi vor fi asociate brevete de invenție) și proprietatea
literar-artistică (asociată cu drepturile de autor).
Domeniile în care proprietatea intelectuală acționează sunt dintre cele
mai variate, mergând de la domeniul tehnologiei informaționale (Graves 2017),
la cel financiar cu privire la fenomenul de crowdsourcing (de Beer et al. 2017),
până la gastronomie (Presenza et al. 2017), unde bucătari celebri ai localurilor
notate cu prestigioasele stele Michelin doresc să își poată proteja rețetele care
i-au consacrat.

82
 Proprietatea intelectuală este regăsită, așadar, în orice domeniu în care
poate exista un flux de idei inovatoare transformate în creații originale. Cel mai
adesea însă, proprietatea intelectuală vizează organizațiile economice. Conform
lui (Bratton 2015), acestea se bazează, adesea, pe inovație ca mijloc de a
atinge succesul și își vor proteja invențiile prin mijloace legale și strategice, ca
o modalitate de a asigura menținerea și exploatarea avantajului competitiv în
beneficiul acționarilor.
Deoarece proprietatea intelectuală este, de cele mai multe ori, inclusă
în categoria activelor intangibile pentru organizație, cei mai mari dușmani
pentru proprietatea intelectuală sunt considerați cei din interiorul companiei.
Graves (2017) afirmă faptul că cele mai mari probleme în acest sens
sunt generate de angajați neexperimentați, care tratează, cu superficialitate,
sensibilitatea datelor intrate sub incidența proprietății intelectuale.
Angajații noi, care nu cunosc tipologia datelor cu caracter confidențial
specifice unei companii, sunt, cel mai adesea, expuși, riscului de a scurge
informații importante către mediul extern al firmei. Politicile de securitate
informațională sunt menite să acționeze în situații de acest tip, dar fără a
garanta succesul în orice situație. O altă metodă de protecție include investiții
în cursuri de instruire cu privire la proprietatea intelectuală și la cea mai bună
metodă de protecție a acesteia.

2.3.2 Evoluții și provocări cu privire la proprietatea intelectuală

Rosemarie Ziedonis realizează o radiografie a principalelor contribuții

din literatura de specialitate cu privire la proprietatea intelectuală, analizând
publicațiile din 1986 până în 2006 (Ziedonis 2008a) și încearcă să explice
explozia numărului de studii în acest domeniu prin trei variabile simple, pe care
le vom descrie în continuare (Ziedonis 2008a):
a) Prima explicație este una metodologică. Dezbaterile cu privire la
patente, motoare de căutare și îmbunătățiri tehnologice au facilitat
creșterea numărului de cercetări referitoare la inovarea cu ajutorul
patentelor. Cercetătorii acordă mai multă atenție patentelor și PI-urilor
deoarece acestea sunt mai ușor de accesat și utilizat;
b) Cea de-a doua explicație este una și mai interesantă, care ține de
mutarea centrului de atenție înspre economia cunoașterii, în care
companiile adoptă strategii centrate pe creare de proprietate
intelectuală. Datorită acestui fapt, oamenii de știință au pus din ce în ce
mai mare accent pe explicarea importanței proprietății intelectuale
pentru companii și includerea lor în formulare obiectivelor strategice;

83
 c) Cea de-a treia explicație a autoarei vizează îmbunătățirea aspectelor de
ordin legal, care au permis creșterea importanței drepturilor de
proprietate intelectuală.
În economiile emergente, principalele provocări legate de proprietatea
intelectuală se referă la aplicarea deficitară a legislației în domeniu sau chiar
existența unei legislații neconforme cu actualitatea economică a țării.
Într-un studiu publicat de ziarul Capital cu privire la proprietatea
intelectuală, rezultatele arată că Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate
Intelectuală (EUIPO) monitorizează percepția cetățenilor asupra
fenomenului proprietății intelectuale, printr-o serie de studii realizate la
nivelul întregii Uniuni.
Primului studiu, realizat în 2013, i-a urmat un al doilea, finalizat în
2017. Majoritatea participanților (97%) la cel din 2017 recunosc importanța
proprietății intelectuale, considerând că inventatorii și artiștii trebuie să își
poată proteja munca și să fie remunerați pentru eforturile lor. Firmele
creatoare de proprietate intelectuală sunt percepute ca generatoare de
creștere economică și de locuri de muncă într-o măsură semnificativ mai
mare decât alte firme.
Cei mai mulți dintre respondenți (între 49% și 59% dintre
răspunsurile la întrebările referitoare la cumpărarea de produse
contrafăcute) condamnă ferm achiziția de bunuri contrafăcute, punând pe
seama acestora, în primul rând, pierderea locurilor de muncă (2017).
Românii par a se poziționa bine în acest studiu, manifestând un
interes scăzut pentru achiziția intenționată a bunurilor contrafăcute. Ceea
ce nu amintește studiul în cauză sunt însă problemele legate de utilizarea
programelor fără licență sau a descărcării conținutului video de pe internet
fără a achita drepturile de autor, situație frecvent întâlnită în industria
muzicală.
O analiză realizată la nivelul a 94 de țări cu privire la legătura dintre
proprietatea intelectuală și inovație arată faptul că rezultatele pot fi diferențiate
pe tipuri de țări. Astfel, cu cât standardele legislative de protecție a proprietății
intelectuale sunt mai înalte, cu atât crește impactul acestora asupra creșterii
nivelul național de inovare, cuantificat prin complexitatea exporturilor, efect
restricționat însă doar în cazul țărilor cu un nivel de dezvoltare peste medie
(Sweet and Eterovic Maggio 2015).
Alt studiu, care urmărește analiza aceleiași legături, investighează 12
țări și face diferențiere pe industriile chimică, electronică și producătoare de
mașini.

84
 Autorii concluzionează că, deși există o relație pozitivă între drepturile
de proprietate intelectuală și valoarea adăugată a unei industrii, nu putem
neglija relația negativă cu creșterea inovării (Woo, Jang, and Kim 2015). Teoria
acesta vine să sublinieze, încă o dată, importanța și relevanța transferului
tehnologic atât la nivel național, cât și intonațional ca principală pârghie de
progres, dar și ale nevoii unui progres cu privire la uniformizarea protecției
drepturilor de proprietate intelectuală.

2.3.3 Forme de protejare a proprietății intelectuale

2.3.3.1 Brevetul de invenție sau patentul

Atunci când proprietatea intelectuală ia forma unei invenții, aceasta este

protejată, cel mai adesea, printr-un brevet. Acesta conferă dreptul exclusiv
asupra unei invenții, care poate fi un produs sau un procedeu ce oferă un
nou mod de a face ceva sau aduce o nouă soluție tehnică pentru rezolvarea
unei probleme, prin care se garantează titularului protecția invenției sale pe o
perioadă de 20 de ani (World Intellectual Property Organization 2003).
Conform specialiștilor de la WIPO, brevetul conferă dreptul exclusiv
asupra unei invenții, care poate fi un nou mod de a face ceva sau poate aduce
o nouă soluție tehnică pentru rezolvarea unei probleme (World Intellectual
Property Organization 2003).
A nu se confunda invenția cu brevetul de invenție, acesta din urmă fiind
un document de certificare care atestă titlul de proprietate al inventatorului.
Invenția poate să fie brevetabilă sau nebrevetabilă (exemplu: descoperirile
științifice, ideile, teoriile științifice, realizările estetice sau cele matematice).
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, patentul este
sinonim cu brevetul de invenție (DEX 1998b), motiv pentru care, în
continuare, vom utiliza acești doi termeni cu sens interschimbabil. Patentele
sunt utilizate în literatură ca principali indicatori de performanță ai
comercializării activității de cercetare din universități (Bourelos 2013).
Datorită ritmului alert de derulare a evenimentelor din mediul
economic, izvorât din dezideratul satisfacerii nevoilor clienților, companiile sunt
în continuă căutare a unor modalități noi și superioare de a-și derula activitatea.
Așa cum am arătat în capitolele anterioare, transferul tehnologic
reprezintă o soluție excelentă în acest sens. Unii autori (Wang, Tian, and Geng
2014) consideră transferul tehnologic un remediu bun pentru limitările de ordin
tehnologic cu care companiile se confruntă, fiind un mecanism foarte eficient
pentru achiziționarea informațiilor din surse externe pentru a sprijini procesul

85
de inovare, făcând apel la achiziționarea unor brevete cu privire la procesul
desfășurat în companii.
Aceiași autori subliniază dificultatea selectării celui mai bun brevet
pentru companie, sugerând ca această decizie trebuie să fie una colectivă la
nivelul organizației pentru a putea identifica cea mai potrivită variantă (Wang,
Tian, and Geng 2014).
În figura următoare, sunt redați principalii pași în procesul de selecție a
unui patent, primul fiind identificarea unei baze de date cât mai generoase cu
privire la posibile patente care pot fi aplicate într-o anumită organizație în
vederea îmbunătățirii unui proces de producție, în situația exemplificată.
După alegerea unui număr generos de patente, urmează etapele de
filtrare a acestora prin care se realizează o selecție preliminară a unui număr
mai redus de patente, dintre care unu singur va fi ales câștigător. Abia la finalul
acestui proces de selecție, se începe transferul tehnologic de la instituția sau
persoana care deține patentul ales de către viitorul beneficiar, urmând ca
implementarea cunoștințelor acumulate să fie reflectată în inovarea procesului
de producție la finalul transferului tehnologic.
Aceste etape de selecție a unui patent pot fi adaptate și aplicate cu mare
succes în orice industrie, inclusiv atunci când transferul tehnologic se realizează
dinspre universități către mediul de afaceri. Cu cât baza de date cu privire la
patentele disponibile este mai generoasă, cu atât crește concurența între
potențialii furnizori ai acestora, iar procesul devine unul mai competitiv și
performant.

Figura 15. Etapele procesului de selecție a unui patent pentru un

proces de fabricație
Sursă: (Wang, Tian, and Geng 2014) p.3

86
 Într-un buletin informativ al Societății Academice de Management din
România (SAMRO), se amintea recent despre faptul că, deoarece protecția
brevetară este validă doar în țara care acordă brevetul, un inventator trebuie
să aplice pentru protecție în fiecare țară în care dorește ca invenția să fie
protejată, aproape toate cererile de brevet fiind, inițial, depuse în țara de
origine a inventatorului.
Data cererii inițiale este cunoscută drept data prioritară. Inventatorii
care doresc protecția brevetului în alte țări trebuie să depună cereri în acest
sens în acele țări, în mod direct sau făcând uz de Tratatul de cooperare în
domeniul brevetelor care desemnează țările în care este dorită protecția, la un
an de la data prioritară. Dacă inventatorul aplică în afara țării într-un an, acesta
va avea prioritate asupra oricăror cereri de brevet, care descriu invenții
similare, primite în acele țări de la data prioritară (Țîțu 2017).
Pornind de la această idee, putem concluziona faptul că, atunci când se
alcătuiește baza de date cu privire la patentele disponibile pe piață, potențialul
beneficiar trebuie să își îndrepte atenția și în afara granițelor naționale,
crescându-și, astfel, șansele pentru a alcătui o bază de patente perfect adaptată
nevoilor sale.
În mod tradițional, în cazul în care se vizează brevetarea unei invenții,
inventatorii din țările avansate vor viza o brevetare în SUA, Europa și Japonia,
restul țărilor fie nerespectând ceea ce înseamnă protejarea invențiilor, fie fiind
acoperite prin intermediul tratatelor de colaborare.

2.3.3.2 Alte forme de protejare a proprietății intelectuale

Atunci când proprietatea intelectuală ia forma unei creații literar-

artistice, aceasta va fi protejată prin dreptul de autor. De exemplu, în
domeniul tehnologiei informaționale, proprietatea intelectuală este baza sau
topografia unui circuit integrat, incluzând în discuție brevete, patente, drepturi
de autor, mărci comerciale și secrete comerciale (Silver (2015).
Drepturile de autor și drepturile conexe reprezintă un ansamblu de legi
care conferă protecție autorilor, artiștilor și altor creatori pentru creațiile literare
și artistice, denumite, în general, opere. Drepturile conexe oferă prerogative
asemănătoare cu cele oferite de drepturile de autor, deși, uneori, de întindere
limitată și de mai scurtă durată (World Intellectual Property Organization
2003).

87
 Marca este un semn distinctiv care indică faptul că anumite produse
sau servicii sunt fabricate sau furnizate de o anumită persoană sau
întreprindere.
Originea mărcii datează din timpuri străvechi, când artizanii își
reproduceau semnăturile sau marca pe produsele lor artistice. Astăzi, un astfel
de sistem permite consumatorilor să identifice și să cumpere un produs sau
serviciu ca urmare a naturii și a calității sala, având ca indiciu marca sa unică
(World Intellectual Property Organization 2003).
Desenul sau modelul industrial reprezintă aspectul estetic sau
ornamental al unui obiect. El poate consta în caracteristici tridimensionale, cum
ar fi forma sau textura suprafeței obiectului, sau bidimensionale cum ar fi
motivele, liniile sau culoarea. Acestea se aplică celor mai diverse produse din
industrie (de la instrumente tehnice și medicale, la ceasuri, bijuterii sau articole
de lux, de uz casnic, aparate electrice, vehicule și structuri arhitecturale) (World
Intellectual Property Organization 2003).
Indicația geografică este un semn utilizat pe produse care au o origine
geografică precisă și care prezintă anumite calități sau posedă o notorietate
care se datorează acestui loc de origine.
Produsele agricole au, de obicei, calități legate de locul de producție și
sunt influențate de anumiți factori geografici, cum ar fi clima și solul (World
Intellectual Property Organization 2003).

2.4 Cum? – forme de guvernare și structuri ale transferului

tehnologic

Există multe contexte în care se realizează transferul tehnologic. Dacă,

prin tehnologie, se înțelege orice metodă, metodologie, produs, tehnică prin
care o firmă realizează produsul sau serviciul său, modul în care o firmă poate
intra în posesia unor astfel de tehnologii diferă extrem de mult în funcție de
mărimea firmelor, de contextul financiar, de furnizorii de tehnologie, de relația
cu furnizorii de tehnologie etc.
Odată intrată într-un asemenea proces, nicio firmă nu poate garanta
succesul final al demersului, existând multiple cazuri în care tehnologii
promițătoare au dus la rezultate dezastruoase (Stock and Tatikonda 2000).
Pentru a acoperi tema acestui subcapitol, sunt tratate, în cele ce
urmează, mai multe subiecte:

88
 • Este prezentat, în primul rând, contextul în care are loc transferul
tehnologic, evidențiindu-se faptul că, de cele mai multe ori, marile
companii sunt lideri în efectuarea acestui demers la nivel global;
• Sunt enunțate, ulterior, formele de guvernare a transferului tehnologic,
înțelegând, prin formă de guvernare, rapoartele juridice care se
stabilesc între părțile implicate în realizarea procesului de transfer
tehnologic;
• Este prezentat un model care explică modul în care forma de guvernare
a transferului tehnologic este legată de complexitatea tehnologiilor
transferate;
• Sunt identificate structurile alternative utilizabile ca forme de realizarea
a transferului tehnologic.

2.4.1 Contextul realizării transferului tehnologic

Majoritatea studiilor existente la nivel internațional reflectă

problematica transferului tehnologic la nivelul rețelelor de afaceri (supply-
chain-uri), respectiv între universități și industrie. Sunt relativ puține studiile
care se referă la transferul tehnologic efectuat de către întreprinderile mici și
mijlocii.
De altfel, sunt puține cazurile observate de către cercetători în cadrul
cărora s-au observat îmbunătățiri elocvente ale tehnologiilor utilizate de către
întreprinderile mici și mijlocii, în timp ce întreprinderile mari au o tendință de a
împrumuta tehnologiile dezvoltate de către alte companii similare (Tambunan
2009).
Marile companii au o mare provocare: a asigura competitivitatea
întregului supply-chain ca ansamblu. În acest sens, trebuie să desfășoare,
încontinuu, demersuri de transfer tehnologic. Putem vorbi de o inovare
continuă, de o învățare continuă și de schimbări perpetue.
Într-un astfel de context, transferul tehnologic trebuie însoțit de
competențe specifice la nivelul organizațiilor (Stock and Tatikonda 2000),
legate, în primul rând, de managementul acestor procese.
Pe de altă parte, ținând cont de poziția lor relativ puternică pe piețele
pe care acționează, întreprinderile de mari dimensiuni sunt obligate să inoveze
pentru a-și menține poziția. Totuși, marile companii nu inovează și nu
generează tehnologii disruptive în același fel în care o fac micile întreprinderi.
Astfel, cele mari ajung să achiziționeze tehnologie generată de cele mici.
Se revine la provocarea încorporării noilor tehnologii achiziționate în cadrul
proceselor complexe ale unei multinaționale. Nu puține sunt cazurile în

89
domeniul informaticii în care marile companii Google și Facebook au achiziționat
integral mici companii care aveau în implementare idei revoluționare privind
anumite tehnologii noi, dar n-au reușit să le valorifice, achizițiile dovedindu-se,
mai degrabă, nerentabile. Totuși, prin acestea, au reușit să își mențină poziția
dominantă pe piață.
Vorbim, astfel, de un context competițional puternic pentru
întreprinderile mari, în timp ce dovezile că micile companii realizează transfer
tehnologic formalizat sunt relativ puține. Cu siguranță altele sunt provocările
micilor companii, bazate, de cele mai multe ori, pe oferirea unor produse sau
a unor servicii generice, pe segmente de piață relativ reduse.

2.4.2 Forme de guvernare clasice a transferului tehnologic

Formele de guvernare sau formele juridice prin care transferul

tehnologic are loc sunt multiple, cele mai importante fiind următoarele:
investiția directă, crearea unei noi societăți în colaborare cu o altă organizație,
vânzarea tehnologiei și licențierea (Stock and Tatikonda 2000).
Totuși, există multiple forme de realizare a transferului tehnologic între
două entități (emițător de tehnologie și receptor de tehnologie), pe care le
expunem în cele ce urmează.
Transferul tehnologic poate lua multe forme, precum (Tambunan
2009):
1. Achiziția de echipamente și bunuri reprezintă o formă de transfer
tehnologic prin faptul că bunurile, echipamentele, software-ul
încorporează inovația realizată de către alte organizații. Relația
comercială vânzător-cumpărător nu are ca scop formal transferul
tehnologic, însă utilizarea unor produse sau a unor servicii de la anumiți
furnizori ajunge să influențeze modul în care sunt realizate operațiile
organizației cumpărătoare. Această formă de transfer tehnologic,
oarecum, tacită este una care s-a realizat de-a lungul secolelor între
diverse civilizații. În prezent, accesul la produsele avansate tehnologic
este ridicat din cauza creșterii comerțului internațional de bunuri și
servicii. Se poate considera această formă de transfer tehnologic ca una
dintre relațiile cele mai simple între furnizor și receptor, neimplicând o
conexiune deosebită între cele două părți;
2. Subcontractarea de către o companie a unor lucrări sau a unor
activități aferente implementării unor proiecte către alte
companii, asigurată de către compania care externalizează anumite
competențe și resurse specifice, dar și de către compania prestatoare

90
 de anumite competențe și resurse. Colaborarea dintre cele două
companii devine, în sine, o formă de transfer tehnologic. Există multe
cazuri în care mari companii producătoare de diverse echipamente și
produse extrem de complexe colaborează cu acelea pe care cei din
exterior le consideră concurența directă a companiei care
externalizează unele elemente. Deși nu este o formă juridică prin care
o companie împrumută sau vinde alteia o tehnologie, subcontractarea
este relația juridică care are, în subsidiar, procese de comunicare,
colaborare, schimburi de experiențe și practici între cei doi parteneri,
generând, oarecum, indirect transfer tehnologic. Pe lângă forma care
presupune subcontractarea realizării unor elemente tangibile (părți sau
subansamble ale unui produs sau ale unui echipament mai mari),
transferul tehnologic se realizează și atunci când furnizorul de
tehnologie prestează, pentru beneficiar, anumite servicii precum
realizarea unor studii sau a unor servicii specifice;
3. O formă specifică a colaborării cu alte organizații este realizarea
transferului tehnologic prin intermediul propriilor filiale
deschise în alte țări, la nivel de supply-chain-uri. Multinaționalele
care au sediul în țările avansate tehnologic ajung, adesea, să își
deschidă unități de producție în țările cu forță de muncă mai ieftină,
asigurându-se, astfel, că își mențin competitivitatea față de alți rivali
care au apelat la soluții similare. Odată cu mutarea producției în țările
cu economie emergentă, se realizează și transferul tehnologiilor, și al
bunelor practici, garantându-se, astfel, „culturalizarea industrială” a
angajaților din țara-țintă, dar, mai ales, transferul tehnologic al
drepturilor de proprietate, care, altfel, ar fi costat extrem de mult
pentru a fi utilizate în țara-țintă. Această formă de transfer ajunge să
fie mult mai importantă decât licențierea patentelor. Angajații din țările
emergente au acces la cunoștințe pe care compania-mamă le-a adunat,
uneori, vreme de mai multe decenii, transferul tehnologic fiind realizat
prin schimburi succesive de informații între sursă și țintă, la mai multe
niveluri. În același timp, reușita acestui transfer este determinată de
capacitatea firmei-mamă de a organiza procesul de transfer tehnologic
într-o manieră adecvată fiecărei culturi destinate, dar și de capacitatea
de a adapta fiecare transfer contextului din țara țintă;
4. Contractele de licențiere între organizațiile care au patentat anumite
drepturi de proprietate intelectuală și companiile care doresc să le
utilizeze reprezintă forma tradițională a transferului tehnologic între

91
 centrele de cercetare sau universități și industrie. Această formă juridică
este una clasică prin care universitățile și institutele de cercetare
vizează să realizeze transferul tehnologic, conform modelului tradițional
american. Din păcate, această formă de transfer tehnologic este una
extrem de complexă atât din punct de vedere juridic, cât și din punctul
de vedere al implementării unei astfel de relații între furnizorii și
receptorii de tehnologie. Marea provocare a inițierii unei relații juridice
între furnizor și receptor este stabilirea nivelului de transferabilitate a
tehnologiei. Sunt puține cazurile în care soluțiile generate în
laboratoarele universităților sau ale institutelor de cercetare sunt
transferabile direct, fără adaptare, fără testare suplimentară, fără
suport de durată către organizațiile private. Marea provocare a
universităților și a institutelor de cercetare europene este aceea de a
avea flexibilitatea necesară industriei în realizarea unui astfel de
transfer tehnologic, toate elementele ulterioare semnării contractului
de licențiere pe care universitățile și institutele trebuie să le acopere
fiind greu de asigurat în contextul european al universităților extrem de
ierarhizate și birocratizate ca organizare. În contrast cu modelul
european, americanii au reușit să își creeze, în exteriorul universităților,
centre de transfer tehnologic, organizații independente de universitate,
care sunt extrem de competitive pe piață, fiind conduse după regulile
economiei de piață;
5. Contractele de vânzare-cumpărare între organizațiile care au
patentat anumite drepturi de proprietate intelectuală și companiile care
doresc să utilizeze aceste drepturi este o formă prin care furnizorul de
tehnologie transferă integral proprietatea intelectuală către un
beneficiar din industrie. Spre deosebire de licențiere, care presupune
încasarea de către furnizorul de tehnologie a unor sume, de obicei,
anuale conform vânzărilor generate de utilizarea patentului de către
beneficiar, achiziția tehnologiei de către acesta presupune doar o plată
odată cu semnarea contractului de vânzare-cumpărare a tehnologiei.
Din punctul de vedere al relației dintre cele două organizații (furnizor și
beneficiar), în cazul vânzării tehnologiei, relația poate fi una destul de
slabă, ulterior achiziției, furnizorul tehnologiei putând avea obligații
contractuale relativ reduse ca amploare. De asemenea, relația poate fi
una destul de puternică, în cazul în care, pe lângă achiziția vreunui drept
de proprietate intelectuală, beneficiarul achiziționează servicii de
cercetare și consultanță din partea furnizorului de tehnologie, servicii

92
 dedicate aducerii la un nivel comercializabil al produselor sau al
serviciilor generate pe baza utilizării tehnologiei achiziționate. Este
evident că alegerea modului de comercializare a tehnologiei (vânzare
sau licențiere) depinde de stadiul de dezvoltare a tehnologiei, de
pozițiile ocupate atât de către furnizorul de tehnologie, cât și de
beneficiarul tehnologiei, respectiv de interesele, pe termen mediu și
lung, ale ambelor părți. Această alegere se realizează pentru fiecare
tehnologie în parte și pentru fiecare partener al furnizorului de
tehnologie în parte. Pentru partenerii tradiționali, cu care furnizorii de
tehnologie au avut relații anterioare, ambele părți vor prefera
licențierea, deoarece implică un nivel de relație mult mai puternic,
incluzând o colaborare continuă în sensul dezvoltării și al adaptării
tehnologiei. Vânzarea va fi preferată pentru tehnologii avansate,
dezvoltate de furnizorii de tehnologie, tehnologii de care sunt interesați
mai mulți potențiali beneficiari;
6. Formarea unor noi organizații prin asociere între furnizorii de
tehnologii și alte organizații interesate de tehnologiile respective
(așa-numitele joint-venture) constituie o alternativă la celelalte forme
amintite anterior (licențiere și vânzare), reprezentând o formă de
guvernare a transferului tehnologic care implică o colaborare apropiată
între cei care dezvoltă formele incipiente ale tehnologiei și cei care
doresc să transforme aceste tehnologii în produse și servicii
comercializate pe piață. Într-un fel, furnizorul de tehnologie își asumă,
prin această asociere, o implicare mult mai ridicată decât în oricare
dintre formele menționate anterior, dar o astfel de abordare va fi
preferată în cazul în care furnizorul de tehnologie are expectanțe mari
referitoare la tehnologie, având, în același timp, experiențe similare
privind acest mod de colaborare cu beneficiarii interesați. Pe de altă
parte, beneficiarul va prefera această abordare dacă achiziția sau
licențierea sunt excluse din anumite motive, respectiv dacă are interes
ca organizația furnizoare să continue dezvoltarea tehnologiei și
transformarea ei în produse și servicii;
7. Consultanța și programele de formare realizate de către
companiile din exteriorul organizației reprezintă, de asemenea, o
formă de transfer tehnologic. Aceste forme de guvernanță a transferului
tehnologic sunt unele care, deși nu implică înregistrarea tehnologiilor
prin proprietate intelectuală din partea furnizorului de tehnologie,
presupun, mai degrabă, transfer de competențe noi pentru beneficiar

93
 (cunoștințe, abilități sau valori) utilizabile de către acesta în activitățile
zilnice. Fie că discutăm despre programe de formare clasice a
reprezentanților beneficiarului, despre traininguri în care aplicabilitatea
competențelor transferate este un element foarte important sau despre
activități individuale de coaching, toate aceste forme constituie
modalități prin care cunoștințe și competențe noi ajung să fie, cel puțin,
aduse la cunoștință reprezentanților beneficiarului. Implementarea
acestor noi soluții depinde, în continuare, cel mai mult, de beneficiar,
implicarea furnizorului de tehnologii putând fi destul de redusă. Totuși,
este o formă extrem de utilă, menținerea unor relații cu furnizorii de
consultanță și programe performante de formare putând fi o sursă de
competitivitate pentru beneficiarii care apelează la un astfel de import
de cunoștințe din exteriorul organizației. O asemenea de relație în care
o universitate realizează programe de formare prin contract pentru o
întreprindere se mai numește și transfer tehnologic reciproc (Fuller and
Hohman 2010);
8. Transferul angajaților de la o organizație la alta reprezintă o formă
a transferului tehnologic. Fie că discutăm despre organizații care
externalizează serviciile din tehnologia informației, de resurse umane,
de contabilitate sau de orice altă natură,, astfel, ajungând să implice
un anumit contact între angajații proprii și angajații partenerilor externi,
fie că discutăm de schimburi de comun acord între angajații de pe
diverse poziții (mai ales, în organizațiile de stat), aceste forme
constituie o oportunitate de împrumutare a unor practici organizaționale
în ambele sensuri. Atât cei care vin minoritari în firmă, cât și majoritarii
ajung să reanalizeze modul în care realizează activitățile proprii și,
astfel, să genereze îmbunătățiri. Este evident o formă mult mai puțin
conștientizată de către întreprinderi, dar, la nivel global, astfel de
deplasări, de colaborări interorganizaționale reprezintă o oportunitate
pentru actualizarea unor competențe de bază sau transversale la toate
nivelurile organizaționale.
După cum se poate observa, identificarea formelor de guvernare a
transferului tehnologic diferă de la cercetători la cercetători, fiind influențată
de percepția asupra conținutului transferului tehnologic. Cei care se referă la
tehnologiile de natură tehnică sau la cele vitale pentru realizarea unui serviciu
sau produs delimitează un număr relativ redus de forme de guvernare a
transferului tehnologic (licențiere, joint-venture, vânzare).

94
 Pe de altă parte, cei care percep transferul tehnologic ca un proces mult
mai extins, unul care cuprinde inclusiv forme minore precum vânzarea de către
emițător a unui produs utilizabil de către receptor, au tendința să identifice mai
multe forme juridice (se include vânzarea produselor, trainingul și pregătirea
tehnică a angajaților etc.).
O împărțire mult mai simplă este cea prin care transferul tehnologic e
privit prin prisma a patru canale majore prin care acesta se derulează:
comercializarea de produse, de cunoștințe, investițiile străine directe și
schimburile intranațional și internațional de angajați (Hoekman, Maskus, and
Saggi 2005). Fiecare dintre cele patru mari canale implică forme de contractare
și derulare diferite.

2.4.3 Alegerea formei potrivite de transfer tehnologic

Modelele de guvernanță a transferului tehnologic prezentate, în

subcapitolul anterior, insistă, mai ales, pe beneficiile și costurile fiecărei părți
în derularea procesului de transfer tehnologic (așa-numita teorie a costurilor
tranzacției).
Din acest punct de vedere, formele contractuale expuse anterior
reprezintă, într-adevăr, un context de evaluare a impactului financiar al fiecărui
scenariu. Astfel, pentru fiecare tehnologie, se poate analiza câștigul potențial
al fiecărui partener (furnizori și beneficiari) pentru unul sau mai multe
alternative dintre cele expuse.
Deci un furnizor de tehnologie ar putea calcula costurile și beneficiile
estimate pentru licențiere, joint-venture sau vânzare definitivă a tehnologiei.
Ulterior, va alege varianta cea mai bună din punct de vedere financiar.
Totuși, abordarea prin prisma costurilor tranzacționale este una destul
de nepotrivită în transferul tehnologic. Alegerea unei forme potrivite de transfer
tehnologic ar trebui să depindă de trei factori (Stock and Tatikonda 2000), după
cum urmează:
1. Incertitudinea tehnologiei transferate – măsurându-se ecartul de
necunoaștere a organizației beneficiare privind implementarea
tehnologiei achiziționate. Acest ecart se măsoară prin scăderea, din
nivelul necesar de cunoaștere, a nivelului existent de cunoaștere
privind implementarea tehnologiei achiziționate. O firmă poate
achiziționa un echipament continuator al unui echipament anterior de
la același producător - să ne imaginăm un model mai nou, dar care are
aproximativ același mod de utilizare precum cel precedent achiziționat
– în acest caz, este un nivel de incertitudine redus. Alternativ, poate

95
 achiziționa tehnologii noi, disruptive, pentru a căror utilizare trebuie să
se investească destul de mult în implementare, pregătire personal etc.
În acest caz, avem de-a face cu o incertitudine ridicată a tehnologiei.
Există mai mulți factori care influențează această incertitudine:
noutatea și complexitatea tehnologiei, dar și nivelul de cunoaștere de
la nivelul beneficiarului;
2. Interacțiunea dintre furnizorul și beneficiarul de tehnologie în
dezvoltarea tehnologiei se referă la natura relației dintre cei doi.
Subdimensiunile interacțiunii sunt: comunicarea (metoda,
magnitudinea și frecvența), coordonarea (structurile implicate și
procesele de interacțiune și luare a deciziilor între părți), respectiv
cooperarea (asumarea unor scopuri comune, și nu a unor
comportamente oportuniste ale partenerilor pe termen lung);
3. Eficacitatea transferului, măsurată prin trei subdimensiuni:
funcționarea tehnologiei achiziționate în procesele curente ale
beneficiarului, costurile de transfer al tehnologiei, respectiv timpul de
transfer al acesteia.
Conform acestor dimensiuni, alternativele de derulare a transferului
tehnologic sunt următoarele:

96
 Mică Interacțiunea organizațiilor Mare

Achiziție
Mică

simplă
Ineficacitate
Incertitudinea tehnologiei

Achiziție
asistată

Colaborare
fără
asociere

Ineficacitate
Codezvoltare
Mare

Figura 16. Alegerea formei potrivite de transfer tehnologic pentru

beneficiar
Sursa: (Stock and Tatikonda 2000)

În cazul unor tehnologii unde nevoia de interacțiune este redusă, iar

tehnologia are o incertitudine redusă, forma preferată va fi achiziția simplă,
fără suport din partea furnizorului. Ne referim, aici, la tehnologii de tipul
echipamentelor utilizabile de mai mulți beneficiari (echipamente de producție,
echipamente medicale standardizate), relativ standardizate pe domenii,
echipamente însoțite, de cele mai multe ori, de manuale de utilizare și informații
complexe privind depanarea. Astfel, contactul dintre furnizor și beneficiar va fi
redus, iar această formă va fi una suficient de eficace.
Pentru tehnologiile complexe, mai noi, respectiv cu un nivel de
nestandardizare la nivel de industrie, asistența din partea furnizorului este
extrem de importantă. În acest caz, achiziția asistată de către furnizor va fi
preferată. Aceasta presupune asigurarea de suport în implementarea

97
tehnologiei, în utilizarea acesteia și în depanare. Comunicarea dintre părți este
mult mai ridicată, echipamentele achiziționate având o complexitate ridicată și
o componentă de tip software care necesită actualizări continue din partea
furnizorului.
În cazul achiziției unor echipamente special create pentru beneficiar,
nestandardizarea tehnologiei ascunde, de fapt, un nivel de incertitudine destul
de ridicat pentru beneficiar. Se creează o dependență extrem de mare față de
furnizor, acesta fiind cel care va colabora cu beneficiarul pentru aflarea tuturor
nevoilor, va dezvolta prototipuri specifice, va asigura testare și, ulterior,
implementare la beneficiar.
Respectivul proces este costisitor, dar, atâta timp cât beneficiarul este
dispus să îl finanțeze, se va derula această colaborare fără asociere din
punct de vedere patrimonial. Pentru furnizorul de tehnologie, nivelul de
incertitudine a tehnologiei este unul relativ scăzut. Din acest punct de vedere,
colaborarea fără asociere este justificată de faptul că furnizorul își
comercializează, de fapt, know-how-ul pe care îl deține.
Codezvoltarea sau joint-venture reprezintă alternativa pentru transferul
tehnologic la care se va apela în cazul în care ambele părți navighează pe
terenuri necunoscute. În cazul existenței unor nevoi din partea beneficiarului
în ceea ce privește tehnologiile, nevoi care nu au mai fost aduse la cunoștința
furnizorului, acesta se va afla la un nivel de incertitudine a tehnologiei similar
cu cel al beneficiarului.
Din acest punct de vedere, incertitudinea este ridicată pentru ambele
părți. Necesitatea colaborării pentru a transfera o tehnologie existentă la un
nivel incipient la nivelul furnizorului, către beneficiar, este una extrem de
ridicată.
Privind așa lucrurile, asocierea și codezvoltarea tehnologiei
reprezintă cea mai bună soluție. O astfel de organizație nou creată va putea
valorifica tehnologia deținută de furnizor și de nevoile existente în piață
identificate de beneficiar.
Conform acestui model, se poate observa că, odată cu creșterea
incertitudinii tehnologiei la nivelul beneficiarului, interacțiunea organizațiilor
trebuie să crească, formele de transfer tehnologic fiind doar cele care țin cont
de această corelare.
Diagonala din cadrul figurii este ruta optimă pentru transferul
tehnologic, în caz contrar, s-ar genera soluții ineficace (din punctul de vedere
al obținerii scopului transferului tehnologic, al timpului de transfer și al costului
transferului).

98
 De asemenea, aceste patru forme expuse sunt aplicabile indiferent de
natura tehnologiei transferate. Dacă se discută despre echipamente fizice,
odată cu creșterea complexității echipamentelor, va crește nevoia de colaborare
interorganizațională, ajungându-se, astfel, de la achiziții simple până la forme
de colaborare fără asociere și chiar cu asociere în vederea dezvoltării unor noi
echipamente.
Dacă se discută despre proprietatea intelectuală, cu cât aceasta va fi
mai complexă, cu atât nevoia de colaborare va crește și va presupune o
cooperare la fel de puternică, până la joint-venture, între furnizorul și
beneficiarul tehnologiei. Același lucru se întâmplă pentru consultanță sau alte
forme de tehnologii.

2.4.4 Structuri alternative pentru derularea procesului de transfer

tehnologic

Conform celor afirmate anterior, se pare că întreprinderile cele mai

potrivite pentru a realiza transferul tehnologic sunt cele mari, care reușesc fie
să disemineze adecvat cunoștințele din cercetare către companiile partenere
din cadrul aceluiași supply-chain, fie să atragă cercetarea realizată în exterior
în cadrul supply-chain-urilor proprii.
Pentru diminuarea riscurilor legate de inovarea tehnologică, majoritatea
companiilor mari au structuri adecvate care monitorizează noile publicații și
descoperiri din domeniile specifice de activitate. Pe baza acestor structuri, pot
identifica anumite riscuri externe și lua decizii de evitare/atenuare ale acestora
prin dezvoltarea de produse/procese la fel de competitive precum cele lansate
de alte surse de cercetare sau prin achiziții de tehnologii din exterior.
Întrebările logice care se pot pune sunt următoarele: ce pot face
întreprinderile mici și mijlocii în acest context?; Sunt ele condamnate să
rămână necompetitive?
Pentru a răspunde acestor întrebări, expunem, în cele ce urmează,
structurile alternative tradiționale existente în regiunile dezvoltate, pe care
micile întreprinderi le pot utiliza pentru a diminua aceste riscuri de
necompetitivitate din cauza incapacității de a derula procese adecvate de
transfer tehnologic.

2.4.4.1 Clustere de inovare

Clusterele de inovare sunt structuri în care micile întreprinderi pot să

fie incluse pe bază de înscriere și cotizație anuală. De cele mai multe ori, aceste

99
clustere sunt formate pe baza înscrierii reprezentanților unor întreprinderi
private, ai unor organizații nonprofit, ai unor organizații guvernamentale sau ai
instituțiilor locale.
Dezvoltarea acestor clustere este realizată, adesea, la inițiativa
guvernelor sau a autorităților locale, vizând valorificarea potențialului creativ al
unei anumite regiuni. Clusterul se bazează pe existența mai multor categorii de
stakeholderi, de cele mai multe ori, cu interese diferite legate de subiectele
avute în vedere.
Sunt lansate, în special, în domenii precum industriile creative și ale
artelor (Lazzeretti, Capone, and Cinti 2010), având ca scop nu doar să atragă
reprezentanți ai organizațiilor locale, ci și să promoveze activitățile derulate la
nivelul regiunii pe plan internațional.
Clusterele de inovare se bazează pe inovarea prin aplicarea unor tehnici
moderne în domenii tradiționale. Ca exemple, se poate utiliza tehnologia
informației în restaurarea monumentelor istorice, la fel cum automatizarea
poate fi utilizată în procesele de panificație.
Astfel, clusterele de inovare stimulează potrivirea unor soluții din
domenii diferite cu cele din alte domenii. Nu este vorba neapărat de o inovare
în adevăratul sens al cuvântului, putându-se discuta despre o reutilizare a unor
tehnologii descoperite în alte domenii.
Se poate vorbi despre stimularea norocului prin organizarea acestor
clustere: este stimulată întâlnirea între persoane, între idei, în sensul aflării
potrivirii acestora. Tot în cadrul acestor clustere, este incitat schimbul de bune
practici privind derularea proceselor interne ale întreprinderilor, în sensul aflării
unor competențe transversale, și nu neapărat de bază la nivelul întreprinderilor.
Este vorba despre procese precum managementul, marketingul,
transferul tehnologic, în sine, ca proces la nivel de întreprindere, toate acestea
putând fi considerate competențe transversale utilizabile în orice domeniu, prin
adaptări corespunzătoare. Acest fenomen se numește, în mod tradițional,
contaminare, fiind un proces specific întâlnirii experților din mai multe domenii.
Clusterele de inovare se bazează pe stimularea realizării de proiecte
complexe prin colaborarea între mai multe categorii de specialiști din mai multe
domenii, în sensul utilizării competențelor diverse pe care aceștia le dețin.
Aceste proiecte duc la apropierea dintre specialiști din domenii distincte și,
oarecum, distante față de alte specializări.
Echipe mixte formate din chimiști, fizicieni, ingineri, antropologi și alte
specialități pot derula proiecte împreună și pot descoperi soluții mult mai
complexe atât prin considerarea mai multor categorii de nevoi de satisfăcut de

100
tehnologii, cât și prin încorporarea diferitelor soluții preexistente din domeniile
specifice.
Tot în cadrul acestor proiecte, se stimulează atât creșterea relațiilor
personale între membrii echipei, cât și utilizarea tuturor resurselor disponibile
în comunitate. Este o aplicare concretă a modelului de inovare de spirală triplă,
aplicarea putând duce pe termen lung la încurajarea antreprenoriatului local.
În cadrul acestor clustere de inovare, pentru a fi atractive pentru actorii
locali, autoritățile aleg să dezvolte și componenta de infrastructură de
cercetare, aceste centre putând deveni, astfel, adevărate sedii de cercetare
utilizabile de către firme.
Într-un studiu privind modul de utilizare a infrastructurii tehnologice
disponibile în clusterele de inovare, s-a observat că cei mai mari utilizatori sunt
întreprinderile din sectoarele cu intensitate tehnologică dezvoltată. A fost
sesizat faptul că, în cadrul acestor centre, companiile ajung să aibă relații mult
mai apropiate cu companiile–clienți, persoane juridice și cu utilizatorii finali
(Hervas-Oliver et al. 2012).
Pe de altă parte, s-a observat că întreprinderile care acționează în medii
cu intensitate tehnologică redusă preferă să colaboreze cu furnizorii și să nu
acceseze facilitățile de cercetare existente la nivelul acestor clustere.
Din păcate, un alt rezultat este acela că utilizarea capacităților de
cercetare depinde de capacitatea de absorbție a întreprinderii, una care
înglobează, într-un fel, tot trecutul tehnologic al întreprinderii: competența
angajaților, cultura organizațională, proiectele anterioare etc.

2.4.4.2 Incubatoare tehnologice

Există, în terminologia de afaceri, mai multe categorii de structuri-

suport pentru întreprinderi, incubatoarele de afaceri fiind probabil cel mai des
întâlnite în literatură. Similar incubatoarelor utilizate în creșterea păsărilor,
trebuie să vizualizăm incubatorul ca un loc în care întreprinderile mici sunt
protejate pentru a se dezvolta înainte de a fi competitive și a funcționa în
condițiile, câteodată, vitrege ale pieței.
Beneficiind de utilități mai ieftine, de chirie, de cele mai multe ori,
modică, incubatoarele de afaceri tradiționale au fost, mult timp, locul din care
unele întreprinderi mari s-au dezvoltat, deși rata de succes este, adesea,
redusă.
Spre deosebire de incubatoarele clasice, care ofereau serviciile de bază
mai sus menționate, incubatoarele au evoluat, ajungând să stimuleze
dezvoltarea întreprinderilor prin asigurarea de servicii complementare:

101
îndrumare și mentorat pentru reprezentanții întreprinderilor (adesea, aceste
incubatoare sunt denumite incubatoare cu servicii de accelerare sau chiar
acceleratoare de afaceri), acces la unii furnizori sau clienți, promovare
specializată a produselor/a serviciilor întreprinderilor incubate etc.
De fapt, incubatoarele nu mai au un rol așa de puternic în a proteja
întreprinderile față de mediul extern, ci își cresc rolul de a le ajuta să dezvolte
afaceri cât mai apropiate de nevoile reale ale pieței, afaceri care vor fi capabile,
ulterior, să reziste singure în mediul de afaceri. Oarecum, s-a schimbat
orientarea dinspre incubare înspre pregătirea plecării din incubator.
O categorie specifică a incubatoarelor este cea a celor tehnologice, care,
pe lângă serviciile de bază și serviciile suplimentare expuse mai sus, oferă
acces la infrastructură de cercetare specifică.
Este evident că acest tip de incubatoare vizează întreprinderile care au
afaceri în domenii cu intensitate tehnologică ridicată, de tipul celor din domeniul
industriei tehnologice, al roboticii, al medicinei etc. Acestea pot fi lansate de
către mai multe categorii de organizații părinte.
Există incubatoare ale universităților (Wonglimpiyarat 2016), acestea
având ca principal rol încurajarea transferului tehnologic de la nivelul
universităților și creșterea vizibilității implicării acestei instituții în viața
comunității (Fuller and Hohman 2010). Prin intermediul unor astfel de
incubatoare, marile universități derulează programe de cercetare, realizează
concursuri pentru a atrage cercetători cu idei deosebite din toată lumea.
Incubatoarele sunt și un loc în care propriii dascăli sau studenți ajung
să își materializeze cercetarea în sensul creării unei afaceri perfect funcționale
în mediul concurențial. Ceea ce oferă în schimb universitatea este un acces la
tehnologii de vârf, la finanțare pentru derularea proceselor de cercetare, dar și
la capacitățile de transfer tehnologic al universității.
Succesul acestor incubatoare se poate măsura prin numărul de patente
dezvoltate și transferate către industrie, dar și prin volumul sumelor atrase
pentru derularea cercetării la nivelul universității. Un alt mod de a măsura acest
impact poate fi mult mai puțin orientat spre rezultatele comercializării și, mai
mult, înspre creșterea capacității antreprenoriale a comunității per ansamblu.
Realitatea este că incubatoarele, similar clusterelor de inovare, chiar
dacă nu ajung să ducă direct la apariția unor tehnologii disruptive sau extrem
de competitive, ajung să sădească și să crească idei și oameni care urmează să
fie valorificați ulterior în societate. Se poate măsura, astfel, numărul de
companii incubate, de ore de cercetare realizate etc.

102
 Pe de altă parte, există incubatoare tehnologice inițiate de către marile
întreprinderi, care vizează atragerea celor mai buni cercetători în sensul
dezvoltării de noi produse și servicii competitive către piață. Din acest punct de
vedere, aceste incubatoare sunt investiții pentru viitorul companiei, rezultatul
acestora putând fi măsurat pe baza numărului de produse/servicii dezvoltate și
care ajung în piață la utilizatorul final.
O altă categorie de incubatoare tehnologice este cea lansată de
autoritățile locale sau chiar de către asociații și structuri locale formate din mai
multe categorii de stakeholderi, privați sau finanțați de stat.
Scopul acestor incubatoare este de a stimula dezvoltarea
antreprenoriatului și a afacerilor existente prin asigurarea de suport și acces la
infrastructura de cercetare adecvate nevoilor locale. Apărute, uneori, odată cu
existența unor programe de finanțare pentru acest tip de infrastructuri, aceste
incubatoare pot fi mai puțin competitive decât cele lansate de către marile
întreprinderi private.
Accesul într-un incubator tehnologic se realizează similar celorlalte
categorii de incubatoare, existând criterii și proceduri specifice fiecărui
incubator. Se pot realiza incubări programate pe anumite perioade de timp,
mai puțin specifice incubatoarelor tehnologice din cauza incapacității de a
anticipa timpul de incubare–cercetare necesar fiecărei întreprinderi. De cele
mai multe ori, se lansează anunțuri pentru incubare, acestea soldându-se cu
aplicații din partea persoanelor sau organizațiilor interesate.
Aceste aplicații pot conține planuri de afaceri, ale proiectelor de
cercetare, conform practicilor fiecărui incubator. În urma selecției, ideile alese
primesc, de obicei, și resurse materiale pentru derularea cercetării sau anumite
servicii gratuite pe perioada incubării.
Modelele de afaceri ale incubatoarelor pot fi destul de diverse, putând
presupune asigurarea de servicii de cercetare gratuite de către cei incubați în
schimbul incubării, asigurarea de părți sociale către incubator etc. Aceste
alternative depind de modurile de finanțare și funcționare ale incubatoarelor.
Mai multe detalii se regăsesc în expunerea privind funcționarea incubatoarelor
și a acceleratoarelor universităților din cadrul acestei lucrări.

2.4.4.3 Rețele de firme

Rețelele de firme sunt denumite în foarte multe feluri: supply-chain-uri,

rețele de distribuție, lanțuri logistice, rețele de inovare etc. Fără niciun dubiu,
ceea ce ar trebui să înțelegem prin rețele de firme este un grup de firme care
derulează relații de afaceri între ele.

103
 Există rețele cu foarte multe noduri (firme) și multiple săgeți între firme
(conexiuni), cu grad de conectivitate ridicat (numărul mediu de săgeți al unui
nod din rețea), la fel cum există rețele cu noduri puține, săgeți puține și grad
de conectivitate redus.
Realitatea este că fiecărei organizații i se poate reprezenta rețeaua,
chiar dacă achiziționează resurse de la un număr redus de furnizori, respectiv
comercializează produse sau servicii către un număr redus de clienți.
Locul pe care îl au aceste supply-chain-uri în inovare este unul
deosebit. Majoritatea derulează activități la nivel internațional, având filiale în
mai multe țări, dar și vânzări comparabile, adesea, cu produsul intern brut al
unei țări.
Giganți precum Google, Amazon, Siemens, General Electric, Facebook,
Intel, Samsung etc. ajung să aibă venituri comparabile cu produsul intern brut
al unor țări precum România, în timp ce bugetele lor de cercetare ajung să fie
mult mai mari decât bugetele alocate Ministerului Cercetării și Inovării din
România.3
Ce impact pot să aibă aceste organizații în transferul tehnologic? De
cele mai multe ori, aceste organizații reușesc să își creeze tehnologii pe cont
propriu prin investiții pe măsură, tehnologii pe care, ulterior, le răspândesc în
cadrul propriului lanț de parteneri, pentru a ajunge să producă, împreună cu
aceștia, produse și servicii către piață.
Sunt, deci, în primul rând, furnizori de tehnologie, derulând procese de
transfer tehnologic multiple cu mulți parteneri din diverse zone, având, astfel,
dezvoltate competențe deosebite în acest sens.
Pe de altă parte, în cazul în care inventatori sau mici start-up-uri
reușesc să lanseze tehnologii deosebite pe piață, care sunt apropiate de
domeniul de activitate a acestor organizații-gigant, acestea din urmă vor fi
printre primele care vor încerca să achiziționeze, să aibă acces sau să
colaboreze printr-o anumită formă cu inovatorii. Astfel, respectivele companii
ajung să fie beneficiari de tehnologie, derulând procese de achiziții de tehnologii
în mod curent. Sunt cazuri în care marile companii tranzacționează tehnologii
între ele.
Aceste supply-chain-uri nu sunt privite doar cu ochi buni de către
toate guvernele. În cazul în care intrarea pe anumite piețe a adus beneficii

3 Această denumire este una valabilă în anul 2018, existând șanse mari ca la o citire a acestui
material, această denumire să fie schimbată.

104
foarte mari multinaționalelor (a se vedea intrarea marilor firmelor japoneze în
anii '60-'70 pe piața americană, a se vedea comercializarea de automobile
europene către SUA), acestea au fost percepute, mai degrabă, ca fiind cai
troieni deoarece duc la diminuarea cercetării în țările în care acești coloși își
deplasează producția și comercializarea (Criscuolo 2004).
Astfel, țările în care marile companii realizează producție ajung să nu
facă cercetare în domeniu aproape deloc, aceasta fiind realizată, de cele mai
multe ori, în țările în care multinaționalele își au sediul, astfel, scăzând
competitivitatea în domeniu pe termen lung a tuturor țărilor în care acestea
realizează producție și comercializare. O excepție poate fi observată în cazul
Renault-Dacia din această perioadă, caz în care Renault are o puternică bază
de cercetare în România, pe lângă capacitățile de producție dezvoltate în timp.
Impactul acestor rețele asupra inovării organizațiilor mici este unul
extrem de ridicat fiindcă toate organizațiile interacționează, în primul rând, cu
furnizorii și cu clienții, această interacțiune însemnând, deseori, mai mult decât
simplul transfer de bunuri și/sau resurse financiare.
Aceste rețele de firme au existat dintotdeauna, ceea ce s-a schimbat
fiind intensitatea relațiilor dintre organizații. Astfel, impactul asupra inovării
firmelor pe care îl au aceste rețele de firme a ajuns să fie extrem de ridicat în
unele cazuri.
Principalul avantaj pe care îl oferă rețelele de firme partenerilor
de dimensiuni reduse din rețea este accesul la informații și cunoștințe relativ
eterogen din partea mai multor membri ai rețelei, chiar dacă nu au contact
direct cu furnizorul de inovație.
Aceste lipsuri de legături directe între nodurile rețelei, denumite și găuri
structurale conform teoriei lui Ronald Burt, ajung să fie depășite de către
organizațiile aflate la extremitățile rețelei și, astfel, nu influențează negativ
accesul firmelor la inovație.
Mai mult, dobândirea competențelor eterogene externe asigură, de
obicei, un imbold suplimentar firmelor pentru a depăși barierele interne și
rigiditatea care poate caracteriza, adesea, mediul intern al firmelor. Există
studii care arată că, pentru firmele care nu reușesc să asimileze adecvat
inovația, aceste găuri structurale pot însemna un recul în inovare (Ye and
Kankanhalli 2011).
Este, astfel, evident că a fi pur și simplu parte a unei rețele de firme nu
înseamnă o garanție a succesului în inovare. Accesul la găuri structurale și,
implicit, la capacități de inovare importante nu garantează succesul,

105
capacitatea de absorbție a firmelor, cultura organizațională și experiența în
acumulare de noi tehnologii punându-și amprenta asupra rezultatelor.
A fi parte a unui lanț internațional nu înseamnă acces nelimitat la
tehnologii de vârf. Într-un studiu despre impactul pe termen lung privind
transferul tehnologic în cadrul supply-chain-urilor din domeniul auto din
Pakistan, se observă că accesul companiilor de tip joint-venture, înființate de
către supply-chain-urile internaționale, la cunoștințele deținute de marile
lanțuri, este destul de redus.
De asemenea, asamblatorii sau liderii supply-chain-urilor nu au
transferat pachetul integral necesar construcției diverselor subansamble, chiar
dacă acestea au o complexitate tehnologică medie sau scăzută (Khan 2011).

2.4.4.4 Rețele de transfer tehnologic

Ținând cont de existența unei nevoi de transfer tehnologic atât din

partea creatorilor de tehnologii privați sau publici, cât și a beneficiarilor mai
mici sau mai mari, ceea ce se dezvoltă, în prezent, sunt rețelele de transfer
tehnologic, care au ca principal scop conectarea ofertei cu cerere.
Acestea au mai multe forme de organizare, fiind, mai mult sau mai
puțin, ordonate în funcție de inițiatorii sau de interesele specifice (Albors,
Sweeney, and Hidalgo 2005):
• Rețelele de transfer private sunt, mai degrabă, oficii de intermediere și
de realizare ale transferului tehnologic coordonate de către o
organizație privată. Aceste organizații oferă, pe de o parte, furnizorilor
de tehnologii servicii de consultanță specifice privind protecția
proprietății intelectuale, promovarea tehnologiilor create, marketingul
organizațiilor inovatoare, elementele legale aferente procesului de
transfer tehnologic, pe de altă parte, pentru beneficiarii direcți ai
procesului de transfer tehnologic, vor asigura găsirea tehnologiilor
potrivite. Furnizorii de astfel de servicii de intermediere aleg, de cele
mai multe ori, să își asume riscurile similare unor furnizori de capital,
finanțând serviciile către furnizori și beneficiari din propriile resurse, iar,
ulterior, în cazul realizării unor contracte de transfer tehnologic de
succes, să își recupereze investiția. Adesea, astfel de actori ajung să
creeze rețele specializate pe domenii specifice, fiind la curent atât cu
inovarea, cât și cu nevoile beneficiarilor lor. Față de asemenea
intermediari, atât furnizorii de tehnologii, cât și beneficiarii trebuie să
își stabilească strategii specifice. Primii să stabilească colaborări cu
intermediarii în funcție de reputația și serviciile oferite, astfel încât

106
 tehnologiile lor să fie expuse adecvat piețelor, iar ultimii trebuie să
stabilească relații pe termen lung cu intermediarii, încât să fie la curent
cu noile inovații;
• Rețelele de transfer tehnologic pasive există oarecum, informal aferente
altor rețele dezvoltate între organizații, precum asociații ale experților
în transfer tehnologic, asociații din diverse industrii ale firmelor,
asociații comerciale etc. Acestea nu oferă explicit servicii de consultanță
privind transferul tehnologic furnizorilor sau beneficiarilor potențiali ai
procesului de transfer tehnologic, asigurând, de cele mai multe ori, doar
oportunități pentru expunerea tehnologiilor realizate de către furnizori,
dar și a nevoilor de tehnologii ale potențialilor beneficiari. Acționează,
adesea, și ca baze de date cu oferte și cereri, fără a asigura acea
intermediere specifică rețelelor de transfer tehnologic private.
Universitățile, registrele de brevete și invenții, dar și alte organizații pun
la dispoziția potențialilor beneficiari baze de date cu tehnologiile
create/disponibile, asigurând promovarea tehnologiilor, dar nu și
derularea propriu-zisă a transferului tehnologic. Într-un fel, înrolarea în
astfel de rețele poate constitui primul pas strategic pentru orice
organizație furnizoare de tehnologii. Un exemplu în acest sens poate fi
considerat Agenția Suedeză pentru Sisteme Inovative, una care, pe
lângă finanțarea cercetării, asigură menținerea unei baze de date cu
furnizorii și beneficiarii potențiali ai tehnologiilor (Bourelos 2013);
• Structuri reprezentative pentru rețelele regionale de transfer tehnologic
sunt construite, adesea, la nivelul mai multor țări datorită legăturilor
politice și intereselor economice existente la aceste niveluri interțări.
Este firesc să existe, în cadrul Uniunii Europene, rețele similare IRC-
urilor (International Relay Centre), care asigură suport pentru peste un
milion de IMM-uri pentru a avea acces la inovare. În cadrul acestei
rețele, nodurile sunt structurile-suport din fiecare țară în care IRC își
desfășoară activitatea. Principalii indicatori ai structurilor naționale ale
IRC și, implicit, principalele activități derulate la acest nivel sunt
următoarele: numărul de contracte de transfer tehnologic semnate,
nivelul serviciilor de transfer tehnologic oferite, respectiv acoperirea
geografică oferită. Este evident că interesul cade, în cazul acestor
rețele, pe IMM-urile din Europa, strategia general europeană pe termen
mediu și lung fiind de a stimula inovarea și dezvoltarea IMM-urilor.
Acestea trebuie să devină membre ale acestor rețele, având, astfel,
acces la tehnologii inclusiv din alte regiuni ale Europei;

107
 • Rețelele de transfer tehnologic personale informale. În completarea
canalelor tradiționale formale enunțate anterior în cadrul formelor
clasice de guvernare a transferului tehnologic, respectiv în comparație
cu structurile alternative deja prezentate în cadrul prezentului
subcapitol, se poate observa că o cale utilizată atât de majoritatea
furnizorilor de tehnologii, cât și de către beneficiarii tehnologiilor sunt
rețelele personale informale. Într-un studiu privind impactul relațiilor
informale avute de personalul de cercetare în universitățile germane
(Grimpe and Fier 2010), s-a observat că cercetătorii prestigioși din
punctul de vedere al inovării (prestigiul acestora fiind măsurat prin
numărul de brevete deținute) sunt cei care au cele mai mari rețele
informale dezvoltate. În acest fel, inovarea e corelată cu relațiile pe care
aceștia le au în mai multe domenii și, implicit, cu primirea de cereri și
identificarea de nevoi aferente acestor relații. Pe de altă parte, rețeaua
informală este dezvoltată pentru a favoriza transferul tehnologic către
beneficiari. Un alt studiu privind impactul rețelelor personale și al
relațiilor personale asupra firmelor din care angajații fac parte (Almeida,
Hohberger, and Parada 2008) a relevat că aceste relații au beneficii
similare contractelor dintre firme. Această formă de colaborare între
angajați poate fi o una complementară relaționării contractuale dintre
firme, deoarece duce la un acces reciproc la cunoștințe diferite,
netransformate în tehnologii protejate din punct de vedere intelectual.

2.4.4.5 Spinoff-uri

Spre deosebire de structurile complexe prezentate anterior ca

alternative la transferul tehnologic clasic (clustere, incubatoare, rețele de firme
și rețele de transfer tehnologic), sunt expuse, în cele ce urmează, un vehicul
utilizabil pentru realizarea transferului tehnologic și chiar creșterea inovării în
societate, adică spinoff-ul.
Spinoff-urile reprezintă o nouă organizație, oarecum, desprinsă dintr-o
organizație-mamă, care încă mai gravitează pe lângă aceasta. În mediul de
afaceri, această gravitare poate implica inclusiv deținerea de acțiuni de către
organizația-mamă la organizația nou creată sau gravitarea poate implica o
relație de colaborare, utilizare preferențială a unor resurse deținute de
organizația-mamă sau alte servicii.
În funcție de organizațiile din care se desprind, putem discuta de
spinoff-uri corporative (cele care se desprind din corporații – afaceri private),
respectiv spinoff-uri academice.

108
 Din punctul de vedere al modului de desprindere din organizația-mamă,
spinoff-urile corporative sunt înființate dacă există șanse ca cel nou creat să
aibă avantaje față de derularea activității spinoff-ului sub umbrela companiei
din care se desprinde.
Aceste avantaje pot fi de diverse feluri: generarea unui impact pe piață
datorită noutății organizației și imaginii nou create, existența unui alt stil de
management/control față de compania-mamă, a unor avantaje fiscale, crearea
unei imagini de companie distinctă care vizează cu totul altă activitate etc.
Spinoff-urile academice există datorită unui cu totul alt motiv:
majoritatea universităților sunt stimulate să realizeze transfer tehnologic către
mediul privat. Aceste spinoff-uri sunt lansate de către angajați sau studenți ai
universității, de cele mai multe ori, cu sprijinul respectivei instituții, pentru a
încerca să creeze un produs sau serviciu pe baza tehnologiilor create de către
universitate, pe care să-l comercializeze, ulterior, pieței.
După cum se poate deduce, ambele forme de spinoff, corporativ și
academic, prin existența lor, derulează un proces de transfer tehnologic în care
furnizorul este organizația-mamă, iar beneficiarul este spinoff-ul.
Din punct de vedere formal, acest transfer tehnologic poate fi însoțit de
formele tradiționale ale transferului tehnologic: existența unor contracte de
licențiere între furnizori și beneficiar, achiziția unor patente, subcontractarea,
realizarea de schimburi de angajați etc.
Pe termen lung, spinoff-urile academice tind să devină independente și
să nu depindă prea mult de serviciile asigurate de către universitatea din care
s-au desprins (Perez and Sánchez 2003).

2.4.4.6 Sisteme de inovare regionale

Transferul tehnologic se derulează, de cele mai multe ori, între un

furnizor și un beneficiar, dar existența tehnologiilor, a beneficiarilor și a
furnizorilor depinde de foarte mulți factori. Ceea ce se observă, la nivel
internațional, este existența unor regiuni care pot fi considerate sisteme de
inovare regionale pentru anumite industrii (Leydesdorff, Cooke, and Olazaran
2002).
Identificarea lor poate fi realizată la nivel internațional (Uniunea
Europeană sau SUA, de exemplu), național (statele tradiționale) sau chiar la
nivel de mici regiuni din cadrul statelor tradiționale. În România, se încearcă
crearea de către guvern a unor poli regionali pentru dezvoltarea industriilor, o
inițiativă aflată în derulare și care a reușit să creeze unele rezultate până în
prezent.

109
 Aceste sisteme de inovare regionale sunt regiuni în care interacțiunea
dintre organizațiile guvernamentale, universități, mediu privat și consumatori a
dus la stimularea dezvoltării unor industrii tradiționale sau creative, care ajung
să se deruleze mult mai intens decât în alte zone ale țării respective.
Din acest punct de vedere, sistemele de inovare regionale sunt, în sine,
structuri alternative de derulare a transferului tehnologic, asigurând existența
mai multor clienți și furnizori de tehnologii și a unui potențial de dezvoltare
tehnologică deosebită. Zone precum Silicon Valley, Londra, Paris, Barcelona
sunt recunoscute pentru industria IT, acest lucru însemnând că, în zona
respectivă, transferul tehnologic în acest domeniu are un potențial ridicat.

2.4.5 O vedere de ansamblu a formelor de guvernare a transferului

tehnologic

O prezentare de ansamblu a tuturor formelor de guvernare a achiziției

asigurării disponibilității tehnologiilor și, implicit, a transferului tehnologic poate
fi observată în figura următoare:

110
 Subcontractare și Coproducție
achiziție produse Achiziția
Cercetare și
OEM companiei
dezvoltare
cu
proprie
tehnologia

Cercetare și Achiziție
dezvoltare în ascunsă și Achiziție
colaborare cercetare și tehnologie
dezvoltare
proprie Licențiere

Inginerie inversă Realizare joint-

venture
Contractare Absorbție și
cercetare și Alianță strategică utilizare de
dezvoltare tehnologie

Dezvoltare Achiziție
internă externă

Figura 17. Canale clasice utilizate în asigurarea tehnologiilor

Adaptare conform (Majidpour 2016)
 Conform figurii anterioare, se poate observa că orice firmă care dorește
să aibă acces la tehnologii are mai multe alternative. Fiecare dintre acestea
presupune existența anumitor contracte, structuri, relații cu terții, care, per
ansamblu, pot fi denumite forme de guvernare a inovării.
Acestea pot implica un efort intern deosebit din punctul de vedere al
faptului că există extrem de multe activități derulate intern și relativ puțin
import extern de tehnologii, respectiv pot exista soluții de achiziție totală a
tehnologiei și chiar și a firmei care a dezvoltat tehnologia.
Alternativele prezentate corespund, în mare măsură, conținutului
prezentului subcapitol referitor la aceste structuri de guvernanță. Față de
acestea, în cadrul acestei părți a lucrării, au fost acoperite și formele
alternative, axate fie pe colaborarea multi-firme, fie pe medii propice de
dezvoltare a tehnologiilor.

2.5 Cum? –derularea procesului de transfer tehnologic

Teoria internațională cuprinde numeroase exemple de transfer

tehnologic. Modul de încorporare a noilor tehnologii de către o companie-țintă
este, uneori, extrem de dificil de perceput. Totuși, ținând cont de faptul că se
realizează o modificare a modului de funcționare a firmei, se poate observa că
transferul tehnologic este, în sine, o activitate unică.
De asemenea, fiecare demers de transfer tehnologic are alocate resurse
relativ limitate (de timp, de bani, de resurse umane). Se poate observa că
aceste caracteristici fac ca demersul de transfer tehnologic să aibă caracteristici
similare conceptului de proiect.
Și, totuși, se discută mai mult despre procesul de transfer tehnologic
deoarece aceste proiecte specifice sunt derulate permanent de către furnizorii
și beneficiarii de tehnologii, ajungând să devină procese relativ standardizate,
chiar dacă fiecare, în sine, poate fi considerat un proiect unic. Există și alte
denumiri, precum ciclu de viață. Totuși, toate aceste numiri și concepte se
referă la transferul tehnologiei de la furnizor la beneficiar.
În funcție de cine este cel care coordonează și, într-un fel, declanșează
transferul tehnologic, vorbim de procese declanșate de furnizori și procese
declanșate de beneficiari.
Furnizorii de tehnologie derulează un set de activități până când ajung
să valorifice tehnologii dezvoltate în organizația lor, de tipul evaluare potențial
tehnologii, analiză oportunități de comercializare, identificare beneficiari

112
potențiali, contactare beneficiari potențiali, ofertare, negociere, transfer
propriu-zis, evaluare-derulare proces.
Furnizorii pornesc de la existența unei tehnologii pe care vor să o
transforme într-una care este utilizată în industrie. Acest proces mai este
denumit comercializare a cercetării sau valorificare a cercetării.
Beneficiarii derulează procese similare pornind de la o nevoie de
tehnologie pe care o au. Ei caută tehnologii alternative, identifică și evaluează
furnizori potențiali, negociază și derulează transferul propriu zis. Din punctul de
vedere al beneficiarului, începutul procesului de transfer tehnologic este
considerat, de cele mai multe ori, momentul în care beneficiarul ia decizia de a
achiziționa o anumită tehnologie.
Finalizarea transferului tehnologic este considerat a se întâmpla fie
odată cu preluarea tehnologiei de către beneficiar, fie odată cu utilizarea
curentă a tehnologiei de către beneficiar (Stock and Tatikonda 2000).
Eficacitatea procesului de transfer tehnologic din punctul de vedere al
beneficiarilor se poate măsura prin prisma gradului de satisfacere a nevoilor
beneficiarului de către tehnologia pe care a transferat-o și o utilizează în
procesele curente.
Există mai multe modele care au fost propuse de-a lungul vremii de
diverși autori pentru a explica derularea procesului de transfer tehnologic
(Kebede and Mulder 2008):
• Modelul pentru transferul tehnologic internațional propus de către Samli
în anul 1985 cuprinde cinci componente: furnizorul, tehnologia,
beneficiarul, rezultatul și evaluarea transferului. Modelul vizează
explicarea factorilor care influențează transferul tehnologic, insistându-
se asupra factorilor legați de geografie și distanțe, cultură, economie,
persoane, mediu de afaceri și guvern;
• Modelul transdisciplinar al lui Fried și al lui Molnar din 1978 cuprinde
persoanele care derulează procesul, sarcina de efectuat și derularea
propriu-zisă, factorii decisivi în derulare fiind comunicarea, tipul
tehnologiei transferate și structurile organizaționale utilizate pentru
transfer;
• Modelul decizional al lui Madu din 1988 se referă la luarea deciziei de
transfer tehnologic, identificarea nevoilor și obiectivul derulării
transferului tehnologic fiind pașii cei mai importanți în acest model;
• Modelul multidimensional al lui Linstone din 1989 de a explica transferul
tehnologic cuprinde factori tehnologici, organizaționali și personali care
pot influența transferul tehnologic;

113
 • Un model multidimensional similar dezvoltat de Technology Atlas Team
(1991) consideră că există patru dimensiuni ale procesului de transfer
tehnologic: technoware, humanware, infoware și orgaware,
corespunzând tehnologiei, oamenilor, informației și organizației sau
organizării transferului tehnologic.
Expunem, în cele ce urmează, mai multe modele care reflectă derularea
procesului de transfer tehnologic, conform literaturii internaționale.

2.5.1 Ciclul de viață al unui proiect de transfer tehnologic derulat de

către beneficiari

Abordarea sub forma unui ciclu de viață al planificării și al implementării

unui proiect de transfer tehnologic se bazează pe structura pe etape elaborată
de Jagoda și Ramanathan (Jagoda and Ramanathan 2005, Ramanathan 2008)
pentru dezvoltarea unei abordări sistematice a planificării și a managementului
transferului tehnologic.
Din motive de simplificare, vom numi, de acum înainte, acest model ca
fiind abordarea CVTT (ciclul de viață al transferului de tehnologie). Acest tip de
abordare are o perspectivă holistică asupra unui proiect de transfer tehnologic
de la „nașterea" până la „materializarea" sa și se bazează pe recunoașterea
faptului că un ciclu de viață al unui astfel de proiect poate fi privit sub forma
unui proces constituit din șase etape principale, după cum urmează:
1. Identificarea tehnologiei necesare și stabilirea unui plan de afaceri
pentru a obține suport la nivel de organizație;
2. Căutarea unor surse tehnologice posibile și evaluarea ofertelor;
3. Negocierea cu partenerii potențiali și finalizarea tranzacției;
4. Pregătirea unui plan de implementare a transferului de tehnologie;
5. Implementarea și asimilarea planului;
6. Evaluarea impactului proiectului de transfer tehnologic.
Acest model, prezentat sub forma unui ciclu de viață, a fost dezvoltat
pe baza lecțiilor învățate din studiul modelelor clasice de transfer tehnologic.
Etapele principale ale ciclului de viață sunt alcătuite din sarcini prestabilite, cu
activități încrucișate și simultane. Folosind informațiile generate în fiecare
etapă, se efectuează o evaluare aprofundată și critică în momentul trecerii la
următoarea etapă.
Pe baza evaluării, se poate lua decizia de a merge mai departe, de a
opri proiectul, de a-l pune în așteptare sau de a-l recicla. Se preconizează că,
prin această abordare, ar putea fi luate măsuri proactive pentru evitarea sau
minimizarea problemelor, sporind, astfel, șansele unui transfer tehnologic de

114
succes. Principalul avantaj al unei astfel de abordări este acela că ar putea
asigura faptul că activitățile majore nu se desfășoară neglijent sau nu sunt
„sărite”.

2.5.1.1 Etapa 1: Identificarea tehnologiilor care pot îmbunătăți

valoarea furnizată clienților

Toate întreprinderile, indiferent dacă sunt firme mari sau IMM-uri, pot
concura efectiv doar creând valoare pentru clienți. Valoarea furnizată unui
client poate fi definită ca o funcție a calității, a livrării, a flexibilității, a
confortului și a costului (Ramanathan 2001).
Calitatea reprezintă cât de bine satisface așteptările clienților un anumit
bun sau serviciu. Livrarea descrie timpul necesar pentru proiectarea,
producerea și livrarea bunului sau ale serviciului, așa cum este ea caracterizată
de o serie de factori determinanți, cum ar fi timpul ciclului și viteza de
comercializare.
Flexibilitatea reflectă cât de ușor și rapid firma poate modifica bunuri
sau servicii pentru a satisface nevoile clienților în ceea ce privește aspecte
precum opțiunile și gradul de personalizare posibile. Crearea confortului pentru
client implică nu numai viteza de serviciu, ci și cea de autoservire, transparența
procesului și natura unui serviciu de a fi ușor de utilizat, raționalizat, consecvent
și fiabil.
În sfârșit, costul se referă la toate costurile obiective și subiective pe
care le suportă clientul când achiziționează, utilizează și dispune de bunul sau
serviciul vizat și include dimensiuni cum ar fi reduceri, rabaturi și stimulente.
Valoarea furnizată clientului poate fi îmbunătățită dacă crește calitatea, se
îmbunătățesc livrarea, flexibilitatea și confortul sau dacă costurile sunt
diminuate.
Acești cinci factori determinanți ai creării valorii pentru clienți pot fi
denumiți determinanți de valoare de bază (Ramanathan 2001). Pentru a
asigura un avantaj competitiv durabil, o firmă trebuie să ofere clienților săi un
profil al valorii oferite diferit de concurenții săi.
Astfel, ceea ce este important în etapa 1 este ca întreprinderea
parteneră să decidă ce tehnologie sau de ce tehnologii are nevoie pentru a crea
un profil unic al valorii, care va spori avantajul său competitiv față de
concurenții săi.
Activitățile-cheie care trebuie realizate în cadrul acestei etape
preliminare a proiectului de transfer tehnologic sunt următoarele:

115
 • Înființarea unui comitet de coordonare a transferului tehnologic
informal, pentru a studia modul în care concurenții folosesc tehnologia
pentru a spori valoarea oferită clienților și care sunt tehnologiile
disponibile care ar putea oferi o valoare și mai mare;
• Elaborarea unei liste a tehnologiilor necesare și construirea unei foi de
parcurs tehnologice pentru a înțelege tendințele viitoare ale acestor
tehnologii identificate;
• Obținerea de informații referitoare la tehnologii, prin căutări pe internet,
studierea publicațiilor tehnice, schimbul de comunicare cu potențialii
furnizori de tehnologie, contacte cu universități etc.;
• Realizarea unei evaluări rapide a pieței, care constă în examinarea
mărimii pieței, a potențialului pieței și a gradului acceptării inițiativelor
propuse de piață, în principal, prin utilizarea expertizei de marketing și
a contactelor cu utilizatorii-cheie;
• Realizarea unei evaluări tehnice, pentru a estima aproximativ resursele
și capacitățile necesare pentru adoptarea noilor tehnologii, a timpului
necesar, a costurilor implicate, a riscurilor probabile și a posibilelor
bariere (inclusiv aspectele politice, juridice și de reglementare).

2.5.1.2 Etapa 2: Căutare tehnologică concentrată

Aceasta este, probabil, cea mai importantă etapă, în care investigația

detaliată este efectuată de comitetul de coordonare. Aici, este construit un
consistent plan de afaceri pentru transferul tehnologic. Aceasta include
specificarea, în detaliu, a următoarelor aspecte:
• Cum este de așteptat ca tehnologia căutată să sporească valoarea
pentru clienți;
• Ce componente ale tehnologiei sunt necesare (hardware, competențe,
informații și aranjamente organizaționale);
• Măsura în care abilitățile de utilizare a tehnologiei sunt disponibile la
nivel intern și ce lacune trebuie să fie împiedicate;
• Angajamentele de resurse necesare și beneficiile așteptate;
• O scurtă listă prioritară a partenerilor pentru tehnologia nouă, listă
bazată pe strategia lor de afaceri, capacități tehnologice, experiență în
gestionarea proiectelor de transfer tehnologic, performanțe anterioare
și expertiză culturală și interculturală;
• O analiza concurențială pentru a evalua impactul tehnologiei căutate
asupra competitivității.

116
 Pe baza acestor aspecte, este elaborat un dosar de afaceri, care include
specificații clare privind tehnologia, analiza fluxului de numerar actualizat,
justificarea proiectului și planul de afaceri. Dezvoltarea acestui dosar necesită
o interacțiune multidisciplinară și o cooperare transfuncțională. Dacă această
etapă se desfășoară prost, ar putea avea efecte negative în etapele rămase și
ar putea provoca dificultăți serioase.

2.5.1.3 Etapa 3: Negocierea

Aceasta este o etapă critică în care comitetul de coordonare negociază

cu furnizorii selectați. O problemă esențială în negocierea transferului de
tehnologie este evaluarea tehnologiei care urmează a fi transferată.
Măsura în care ambele părți pot influența prețul depinde de puterea lor
de negociere. Puterea „vânzătorului” decurge din resursele pe care le deține,
cum ar fi proprietatea unei tehnologii, a unei mărci, a reputației, a expertizei
manageriale, a capitalului și a accesului pe piața internațională.
Puterea „cumpărătorului” ține, mai degrabă, de capacitatea și rădăcinile
în cunoașterea rețelele locale, accesul la piețele locale, materiile prime și forța
de muncă scăzute, precum și conexiunile politice. Pentru a asigura o negociere
eficientă, contactul frecvent și comunicarea între ambele părți sunt imperative.
Următoarele activități trebuie efectuate în acest stadiu:
• Acordarea unei baze pentru evaluarea tehnologiei și obținerea unui
acord asupra aspectelor legate de plăți și protecția proprietății
intelectuale - trebuie analizate atât avantajele pe termen scurt, cât și
cele strategice;
• Delimitarea contribuției și a responsabilităților fiecărei părți față de
proiectul de transfer tehnologic;
• Discutarea aspectelor și a metodelor legate de transferul aspectelor
tehnologice codificate și necodificate, inclusiv formarea personalului;
• Crearea unor canale eficiente de comunicare între părți, inclusiv vizite
la facilitățile celorlalți;
• Consultarea cu autoritățile guvernamentale pentru a asigura
concordanța cu politicile guvernamentale și identificarea posibilelor
bariere, schimbări de politică posibile și sprijin guvernamental
disponibil;
• Finalizarea mecanismului/a mecanismelor cel/e mai adecvat/e pentru
transferul componentelor tehnologice solicitate;
• Pregătirea unui acord de transfer detaliat, cu accent pe asigurarea
protecției proprietății intelectuale;

117
 • Realizarea unui acord privind sumele, procedurile și termenele de plată.

2.5.1.4 Etapa 4: Pregătirea unui plan de implementare a proiectului

de transfer tehnologic

Până la începutul acestei etape, ofertantul de tehnologie trebuie să-și fi

definit poziția și, deoarece crearea unei infrastructuri organizaționale solide este
critică pentru implementarea transferului de tehnologie, această etapă se
concentrează pe aranjamentele organizaționale pentru a primi tehnologia.
Principalele activități în această etapă sunt următoarele:
• Identificarea modificărilor necesare structurii organizaționale și a
volumului de muncă, pe baza înțelegerii elementelor care fac obiectul
transferului;
• Identificarea modificărilor care trebuie făcute în sistemul de
management al cunoașterii și în regimurile de politici pentru adaptarea
la noile tehnologii;
• Dezvoltarea de programe cât mai aplicate de instruire și formare pentru
forța de muncă care va gestiona componentele care urmează a fi
transferate;
• Formularea cadrului de construire a unor relații bune între personalul
implicat în transfer;
• Formularea unui plan realist de implementare a proiectului de transfer
tehnologic, care poate constitui baza unei relații de lucru între ofertant
și beneficiar;
• Se specifică o serie de puncte de referință, pentru a ajuta la
consolidarea managementului și a auditului proiectului.

2.5.1.5 Etapa 5: Implementarea transferului tehnologic

Implementarea transferului de tehnologie necesită un management de

proiect cât se poate de bun. Modificările aduse tehnologiei produsului sau
procesului pot fi, uneori, esențiale pentru implementarea, cu succes, a unui
proiect de transfer tehnologic.
Adesea, firmele din țări emergente se confruntă cu găsirea unor
persoane cu abilități potrivite pentru acest stadiu și chiar poate fi necesară o
strânsă colaborare cu ofertantul pentru a găsi competențele necesare.
Programarea sosirii, în timp util, a materialelor, a pieselor și a serviciilor
aferente este esențială pentru asigurarea implementării, cu succes, a
proiectului.

118
 Programele de formare trebuie, de asemenea, să fie programate și
efectuate fie în interiorul organizației, fie la locațiile aprobate de ofertant.
Activitățile principale din această etapă includ următoarele:
• Identificarea modificărilor care trebuie aduse produsului sau procesului
în funcție de contextul local și efectuarea adaptărilor necesare;
• Recrutarea și selectarea personalului necesar din afara organizației și
desfășurarea de programe de formare pentru personalul existent;
• Elaborarea unei grile de remunerare îmbunătățite pentru a stimula
managementul schimbării;
• Formularea aranjamentelor cu furnizorii auxiliari de materiale, piese și
servicii, pe baza unei evaluări de eficiență între a produce sau a
cumpăra aceste resurse;
• Menținerea legăturilor cu autoritățile guvernamentale pentru a urmări
schimbările de politică;
• Punerea în funcțiune a tehnologiei transferate la termen sau chiar în
devans.

2.5.1.6 Etapa 6: Evaluarea impactului transferului de tehnologie

Evaluarea impactului unui proiect de transfer tehnologic este dificilă,

deoarece este un proces complex, cu multiple rezultate, care ar putea apărea
pe tot parcursul vieții unui proiect. De asemenea, beneficiile intangibile ale unui
proiect de transfer tehnologic sunt greu de evaluat, în special, pe termen scurt.
Cu toate acestea, o evaluare a impactului bine structurată ar putea fi
extrem de benefică, impactul trebuind evaluat din perspectiva clientului, a
pieței, din punct de vedere financiar, tehnologic și organizațional. Următoarele
activități sunt propuse pentru această ultimă etapă:
• Elaborarea unei abordări tip ꞌꞌscoring" pentru evaluarea impactului;
• Identificarea abaterilor (dacă este cazul) între rezultatele reale și cele
preconizate, precum și formularea măsurilor corective organizaționale;
• Examinarea fezabilității îmbunătățirii tehnologiei transferate;
• Identificarea tehnologiilor noi sau complementare care ar putea fi
transferate, pentru a consolida avantajele obținute.

2.5.2 Un model de proces de transfer tehnologic universitate-

industrie

Un model specific de derulare a procesului de transfer tehnologic între

industrie (ca beneficiar) și universitate (ca furnizor) este dezvoltat în proiectul

119
Bonita, 2013 (Mitasiunas 2013). Modelul încearcă să acopere toate activitățile
cuprinse în cadrul procesului, indiferent de cei care le derulează, conștientizând
complexitatea acestui proces.
În acest sens, modelul recunoaște trei roluri care pot fi jucate de către
participanții la proces: furnizorul tehnologiei, beneficiarul tehnologiei și
facilitatorul derulării procesului.
Fiecare organizație implicată poate juca mai multe roluri, la fel cum
fiecare rol poate fi jucat de către mai multe organizații în cadrul procesului de
transfer tehnologic:
• Furnizorul tehnologiei are ca principală sarcină dezvoltarea
tehnologiilor, cei mai importanți candidați pentru acest rol fiind
universitățile sau institutele de cercetare. Dezvoltarea tehnologiilor
presupune ca proces cinci pași de bază: cercetare fundamentală,
cercetare aplicată, dezvoltarea de prototipuri in vitro, dezvoltarea de
prototipuri in vivo și replicarea industrială. Principala provocare legată
de acest proces de dezvoltare a tehnologiei rezidă în dezvoltarea unei
noi soluții utilizabile în practică, din acest punct de vedere, colaborarea
între mai multe organizații putând fi cheia de a face față acestei
provocări;
• Beneficiarul sau beneficiarii tehnologiei sunt acele organizații care
preiau tehnologiile dezvoltate și le implementează în sensul
îmbunătățirii produselor, a serviciilor, a proceselor de producție sau a
mediului de lucru. Acest proces se mai denumește și inovare, constând,
la rândul lui, din cinci etape: asigurarea deschiderii față de noi
tehnologii, selectarea noilor tehnologii, pregătirea pentru introducerea
noilor tehnologii, derularea introducerii noilor tehnologii și
managementul inovării;
• Facilitatorul derulării procesului de transfer tehnologic este o
organizație care facilitează și, în multe cazuri, coordonează transferul
tehnologic. Aceste organizații pot fi brokeri de tehnologii, oficii de
transfer tehnologic dezvoltate în cadrul institutelor de cercetare sau al
universităților, consorții realizate de către universități și reprezentanți ai
industriei, companii de consultanță sau orice altă formă organizațională
care poate facilita, asigura suport sau coordona derularea unui astfel
de proces. Suportul și facilitarea constă în mai multe tipuri de activități:
găsirea de contacte relevante pentru derularea procesului, identificarea
nevoilor de piață, căutarea de tehnologii disponibile, căutarea de
aplicații industriale pentru tehnologii existente și suport în derularea

120
 contractelor. Brokerii de tehnologii sunt acele organizații care reușesc
să aducă împreună furnizorii de tehnologii cu beneficiarii tehnologiilor.
Oficiile de transfer tehnologic sunt, de obicei, orientate înspre a asigura
comercializarea cercetării realizate de către organizația pe care o
reprezintă.
O diagramă a modelului propus în proiectul BONITA este prezentată în
cele ce urmează:

121
 Dezvoltarea tehnologiilor

Cercetare Cercetare Studii Studii Replicare

fundamentală aplicată in vitro in vivo industrială

Asigurarea suportului pentru

transferul tehnologic

Căutare Căutare
contacte tehnologii

Căutare aplicații industriale

Suport Identificare
contractual nevoi piață

Inovarea

Deschidere față Selecție noi Pregătire

Introducere
de noi tehnologii tehnologii introducere

Managementul inovării

Figura 18. Model de transfer tehnologic industrie–universitate

Sursa: (Mitasiunas 2013)

122
 Spre deosebire de celelalte două modele expuse, acesta are o
perspectivă duală, vizând identificarea proceselor de derulat de către ambii
parteneri.
Se poate observa o împărțire destul de pronunțată între activitățile
derulate de furnizorul de tehnologii (dezvoltarea tehnologiilor), respectiv
beneficiarul tehnologiilor (managementul inovării), cealaltă activitate fiind
realizată fie de către terți, fie de către una dintre cele două organizații
partenere, fie de către amândouă.
Totuși, această împărțire are, mai degrabă, un caracter didactic
deoarece, în realitate, marile companii dispun de resurse pentru a derula
dezvoltarea tehnologiilor la nivel intern, fără a apela neapărat la un furnizor
extern.

2.5.3 Un model de derulare a procesului de transfer tehnologic la

nivelul unui beneficiar

Un model de derulare mult mai detaliat, incluzând instrumentele de

management utilizabile în fiecare fază a procesului de transfer tehnologic, este
cel prezentat de Le Grange și Buys (Le Grange and Buys 2002).
Modelul și instrumentele pot fi utilizate de la fazele incipiente de
planificare, la măsurarea progresului și a rezultatelor proiectului, aferente fazei
de revizuire a modului de derulare a procesului de transfer tehnologic de la
nivelul unui beneficiar.
Pasul inițial în derularea procesului de transfer tehnologic este
recunoașterea nevoii de îmbunătățire. Aceasta poate fi satisfăcută prin
utilizarea tehnologiilor existente într-un mod diferit sau prin apelarea la cele
noi.
Nevoile pot apărea din diverse surse: schimbări generate de cercetarea
științifică, modificări realizate de competitori, modificări în nevoile pieței,
modificări legislative, curiozitatea și descoperirile angajaților, politicile de
inovare derulate la nivel de companie.
Al doilea pas, căutarea tehnologiilor, se va derula în conformitate cu
nevoile identificate anterior. Există două abordări principale privind accesul la
tehnologii: dezvoltarea internă sau apelarea la soluții externe. Accesul la
informații de care dispune organizația joacă un rol important în derularea
acestei etape.
Acest acces poate fi lărgit prin apelarea la parteneriate cu universitățile
și institutele de cercetare, beneficiile pe care acestea le pot aduce fiind: acces

123
la noi tehnologii, menținerea la curent cu tehnologiile recente, acces la
consultanță specifică, respectiv dezvoltarea de noi tehnologii în colaborare.
Al treilea pas, identificarea tehnologiei vizate și monitorizarea
informațiilor referitoare la tehnologie, presupune documentarea profundă
privind tehnologia aleasă. Se va analiza contextul pieței, tehnologiile
alternative, totul în sensul organizării adecvate a modului de dobândire a
tehnologiei vizate.
În derularea procesului de transfer tehnologic, în cadrul acestei etape,
poate cel mai important rol din cadrul echipei este cel de „naș” al tehnologiei,
adică cel care este la curent cu tehnologiile în domeniu, fiind cel care introduce
tehnologia în discuție la nivelul celorlalte persoane decidente din companie.
Nașul poate fi cel care va coordona procesul de transfer tehnologic sau
doar inițiatorul, rolul nașului putând fi continuat sau nu de-a lungul procesului.
Un alt rol important în derularea transferului tehnologic este cel de
campion. Adesea, o persoană din managementul de mijloc, campionul, este o
persoană foarte competentă care va asigura derularea procesului, fiind un bun
comunicator, relaționând, totodată, bine cu alți membri ai echipei. Cele două
roluri pot fi contopite sau nu la nivelul unei organizații.
Rolul nașului este, de cele mai multe ori, informal în organizații, fiind,
mai degrabă, cel care vine cu soluții la problemele identificate pe durata
derulării procesului, în timp ce campionul este cel care, într-adevăr, asigură
implementarea de zi cu zi a procesului.
Acest lucru nu înseamnă că persoana nominalizată campion nu deține
cunoștințe tehnologice, ci, mai degrabă, că această persoană este interesată
de elementele interne ale organizației și de creșterea șanselor de succes al
procesului ca ansamblu, în timp ce nașul este mai conștient de elementele
externe.
Al patrulea pas, evaluarea tehnologiei, reprezintă un demers relativ
complex ce poate implica mai multe persoane. Variabilele care pot fi
considerate în evaluare sunt: implicațiile strategice, efectul asupra pieței și a
consumatorilor, modificările operaționale implicate, abilitățile și experiența
tehnologică ale furnizorilor tehnologiei, potrivirea locală a tehnologiei, resursa
umană care va utiliza tehnologia, trainingul necesar pentru implementarea
tehnologiei.
Pe lângă stabilirea variabilelor considerate în evaluare, trebuie urmărite
și modurile de măsurare pentru fiecare variabilă. Este important să fie implicați
cât mai mulți dintre cei care urmează să utilizeze tehnologia sau să fie afectați
de introducerea acesteia. Toate criteriile utilizate trebuie să fie în concordanță

124
cu nevoia anterior identificată, fiecare dintre aceste criterii constituind, ulterior,
o referință în măsurarea succesului derulării procesului de transfer tehnologic.
Al cincilea pas, transferul propriu-zis, se realizează prin mecanisme
diferite în funcție de natura tehnologiei transferate. Tehnologiile de tip
cunoștință este transferată prin mijloace scrise (articole, reviste, buletine,
pachete de informații, proceduri) sau orale (conferințe, discuții, prezentări,
cursuri), patente, softuri, proceduri. Cele de tip abilități se transferă prin
demonstrații, prezentări video, exerciții.
Cele care iau forma echipamentelor sunt transferate prin intermediul
produselor, al comercializării tradiționale sau alte forme de comerț. Conform
autorilor, transferul tehnologic se realizează majoritar între companii, putând
fi pasiv (fără implicarea în pregătirea beneficiarului de către furnizor, oferindu-
se doar manuale de utilizare sau instrucțiuni) sau activ (cu implicare din partea
furnizorului prin oferire de training, demonstrații, suport etc.).
Este evident că se discută de foarte multe forme și contexte
organizaționale atât ale furnizorului, cât și ale beneficiarului, descrierea tuturor
și analiza acoperitoare din punctul de vedere al literaturii fiind aproape
imposibile.
Totuși, derularea va fi influențată de angajamentul existent, în primul
rând, la nivelul beneficiarului, campionul fiind probabil persoana cea mai
importantă care poate asigura coordonarea implementării și motivarea
continuă a membrilor echipei.
Este esențial ca tehnologiile să ajungă la utilizatorii care folosesc zilnic
aceste tehnologii, acceptarea celor noi fiind esențială. În acest sens, sunt foarte
importante comunicarea și dovedirea faptului că noile tehnologii sunt în
consens cu nevoile pieței, cu evoluțiile similare ale altor companii, cu evoluția
tehnologică care caracterizează profesiile implicate, cu nevoile de eficiență
crescută sau de ergonomie crescută ale angajaților.
Totuși, introducerea tehnologiilor în organizație nu trebuie efectuată
exact conform planului inițial dacă semnale evidente există dinspre părțile
implicate că unele elemente trebuie adaptate organizației proprii.
Pe parcursul implementării, pot apărea soluții tehnologice noi, pot
apărea adaptări ale tehnologiilor încât să se potrivească mai bine mediului de
muncă specific organizației beneficiar.
Consultarea continuă cu furnizorul tehnologiei este esențială, mai ales,
în cazul tehnologiilor care prin implementare schimbă major modul în care mai
mulți angajați din organizația-beneficiar își derulează activitatea.

125
 Furnizorul a desfășurat proiecte de transfer tehnologic și în cadrul altor
organizații similare, existând posibilitatea ca unele probleme cu care se
confruntă organizația-beneficiar să fi fost rezolvate de mai multe ori în cazuri
similare.
Niciun proces de transfer tehnologic nu se va derula fără bariere, cele
mai cunoscute care pot exista în desfășurarea procesului de transfer tehnologic
fiind următoarele: atitudinea managementului, rezistența la schimbare,
derularea unor fluxuri informaționale precare între stakeholderii procesului,
lipsa timpului necesar pentru un transfer adecvat, lipsa resurselor financiare,
soluția existentă care îndeplinește deja obiectivele vizate prin proiect, procesul
devine prea stresant pentru părți.

2.5.4 Stabilirea procesului de transfer tehnologic

Odată prezentate cele două modele teoretice regăsite în literatură

privind derularea procesului de transfer tehnologic la nivelul beneficiarului,
respectiv unul care reflectă colaborarea dintre furnizor și beneficiar, este util să
fie clarificate câteva aspecte referitoare la modul în care procesul trebuie
derulat la nivelul fiecărui partener al transferului tehnologic, furnizor sau
beneficiar.
Ceea ce reflectă cele trei modele prezentate este faptul că etapele
derulării unui proces tehnologic la nivelul beneficiarului, indiferent de modul în
care este denumit, proces, proiect sau ciclu de viață, sunt relativ similare (cele
trei modele expuse sunt realizate prin prisma etapelor de derulat de către
beneficiar). De altfel, acest proces de transfer tehnologic este o parte a celui
de inovare organizațională sau a și mai largului proces de schimbare
organizațională.
Din punct de vedere teoretic, orice schimbare implică trei etape clasice:
dezghețare, schimbare și înghețare. Cele trei modele expuse reflectă aceste
faze cu alte cuvinte.
Dezghețarea presupune recunoașterea nevoii de schimbare, fie prin
recunoașterea deficiențelor soluțiilor existente la nivel organizațional, fie prin
identificarea unor soluții alternative în exterior, mult mai bune decât ceea există
în acest moment la nivel organizațional. Dezghețarea se termină, de obicei, cu
identificarea schimbării de realizat și formularea unui obiectiv aferent acesteia.
Din punct de vedere organizațional, dezghețarea implică mai mult
decât recunoașterea nevoii de schimbare, presupunând, inclusiv, că
schimbarea va fi realizată prin apelarea la un furnizor de tehnologie din
exterior.

126
 Dezghețarea este extrem de importantă, lipsa unui consens în derularea
acestei etape a schimbării putând genera multe probleme, chiar eșecul
procesului de transfer tehnologic.
Similar sugestiilor oferite de către autorii celor trei modele, și existența
în echipa care realizează această etapă de dezghețare a decidenților cu putere
din organizație este importantă. Fie că sunt cei care vor derula, ulterior,
procesul de transfer tehnologic, fie vor fi doar „nașii” acestui proces, respectivii
trebuie implicați pentru a decide dacă este necesară tehnologia și dacă
aducerea din exterior a acesteia este oportună.
Așa cum se poate observa și în subcapitolul următor, pentru această
etapă de dezghețare, nu este suficient ca cineva din conducere sau mai mulți
angajați să își exprime punctul de vedere despre necesitatea schimbării.
Este preferată, în locul unei abordări pur intuitive, o abordare mai
documentată, fiind recomandate instrumentele prezentate în capitolul următor
privind auditul tehnologic, auditul resurselor organizaționale, evaluarea
nevoilor de tehnologie etc.
Schimbarea propriu-zisă poate varia în funcție de natura tehnologiilor
avute în vedere. Cele de tip cunoștințe pot fi acumulate prin intermediul unor
furnizori de formare externi, existând premisele de a fi realizată într-o perioadă
relativ scurtă. Totodată, necesită o organizare relativ sumară din partea
beneficiarului.
Există procese mult mai complexe de transfer tehnologic, cum ar fi
achiziția unui rezultat al cercetării la nivel de laborator de la un furnizor de
tehnologie și transpunerea acestuia la nivel industrial, respectiv asigurarea
comercializării produselor rezultate. Un astfel de proces poate dura chiar și
câțiva ani, fiind un consumator de resurse importante, atât umane, cât și
financiare.
Din punctul de vedere al derulării unui asemenea demers, sunt
aplicabile multe dintre instrumentele specifice managementului de proiect,
existența unui plan și a tuturor elementelor asociate precum bugetul de
cheltuieli, planificarea activităților, tratarea riscurilor potențiale reprezentând
puncte-cheie în derularea acestuia.
Înghețarea presupune încorporarea, în organizație, a elementelor
achiziționate prin schimbare. Înghețarea unor elemente dobândite prin procese
de transfer tehnologic care implică transferul cunoștințelor presupune
transformarea unor proceduri organizaționale care să respecte teoria
dobândită, deci înseamnă asigurarea că aceste proceduri sunt urmate de către
angajați.

127
 Alternativ și mai puțin formalizat, înseamnă ca agenții schimbării să se
asigure de faptul că investiția în cunoștințe a meritat și că angajații chiar fac
ceea ce li s-a transmis. Nu putem discuta despre o adoptare oarbă, ci, mai
degrabă, de o adaptare a soluțiilor dobândite la contextul organizațional.
Înghețarea elementelor de tip tehnologie industrială sau echipamente
dobândite presupune pregătirea tuturor angajaților pentru a derula activități
performante cu noile tehnologii sau echipamente, finalul fiind producția
continuă prin utilizarea acestora.
Ne putem da seama că acest ciclu dezghețare–schimbare–înghețare se
derulează diferit de la organizație la organizație, de la tehnologie la tehnologie
comercializată. Practic, fiecare tehnologie este transferată într-un mod diferit,
fiind implicați actori diferiți și contexte diferite. Poate că cea mai importantă
lecție de învățat înainte de derularea unui proces de transfer tehnologic este
adaptarea continuă.
Aceasta nu înseamnă lipsa unei planificări a analizelor și a demersurilor
complexe aferente procesului, fiindcă acestea salvează, de cele mai multe ori,
bani și timp. Adaptarea continuă a procesului înseamnă să răspunzi la
schimbările neplanificate și să adaptezi planurile de transfer ca atare.
Expunem, în subcapitolul următor, instrumentele și practicile de
management utilizabile pentru derularea procesului de transfer tehnologic. Pe
de altă parte, procesul derulat la nivelul furnizorului este unul la fel de adaptabil
în funcție de tehnologia deținută și modul în care aceasta poate fi valorificată
pe piață.
Pe scurt, poate fi privit ca un proces clasic de vânzări, în care vânzătorul
(furnizorul de tehnologie) analizează nevoile pieței, pe urmă, stabilește
domeniile de interes care merită să fie cercetate și în urma căror cercetări să
decurgă anumite rezultate, apoi, realizează ofertarea către diverși potențiali
clienți, realizează contractarea, vânzarea tehnologiilor, respectiv asigură suport
și mentenanță.
Este evident că, din punctul de vedere al complexității, procesele
derulate de furnizorii de tehnologii sunt mai simple sau mai complexe,
depinzând, uneori, și de complexitatea organizațională a furnizorului. De
exemplu, universitățile desfășoară, în mulți ani, acest proces de la nevoi la
tehnologie ofertată către piață în cele mai multe cazuri.
Pentru tehnologii simple de tip cunoștințe sau programe de formare,
acest proces poate fi extrem de scurt. Rămâne realizatorilor proceselor de
dezvoltare a tehnologiilor și de comercializare a acestora să delimiteze care

128
sunt etapele propriului proces, în funcție de complexitate, cultură
organizațională, disponibilitate, resurse și tehnologie.

2.6 Cum? - managementul procesului de transfer tehnologic

În cele ce urmează, prezentăm instrumentele manageriale specifice,

utilizabile de către beneficiarii care derulează procese de transfer tehnologic.
Din punctul nostru de vedere, în primul rând, organizația beneficiară trebuie să
fie pregătită pentru a realiza transferul tehnologic.
În acest sens, primul pas pe care trebuie să îl realizeze din punct de
vedere managerial este de a se asigura că are nivelul adecvat de capacitate de
absorbție, aspect detaliat în primul subcapitol privind managementul
transferului tehnologic. Ulterior, se poate utiliza paradigma managementului
schimbării menționate anterior (dezghețare–schimbare–înghețare).
Prezentăm, astfel, în continuare, instrumente utilizabile în derularea
etapei de dezghețare–recunoaștere a nevoii de noi tehnologii și alegere
a tehnologiei (realizarea auditului tehnologic, identificarea și alegerea
tehnologiei), respectiv înghețare (alternative de evaluare a impactului
procesului de transfer tehnologic și indicatorii utilizabili în măsurarea
rezultatelor transferului tehnologic).
Pentru partea de schimbare propriu-zisă, managementul este realizat
pentru procesele complexe prin intermediul proiectelor, fiind aplicabile toate
instrumentele de planificare, monitorizare, coordonare, control, management
al riscurilor, al calității, al costurilor expuse în cărțile de management de
proiect. În acest sens, recomandăm metodologiile expuse în cadrul PMBOK
(Project Management Body of Knowledge), acest ghid de management al
proiectelor fiind unul de căpătâi pentru orice manager de proiect.

2.6.1 Asigurarea unui nivel adecvat al capacității de absorbție

Din punct de vedere organizațional, transferul tehnologic este ca un

corp străin care intră în contact cu corpul uman. Șansele de nepotrivire și de
apariție a unor efecte de respingere sunt destul de ridicate fiindcă corpul uman
are propriile procese și propriul mod de a funcționa.
Totuși, organizațiile nu sunt ca oamenii, având capacitatea de a absorbi,
de a încorpora elemente dezvoltate de către altele în exterior, aceasta fiind
denumită capacitate de absorbție.
Legat de acest concept, scopul organizațiilor care vizează inovarea
continuă și competitivitatea ar trebui să fie acela de a conștientiza ce înseamnă

129
această capacitate și de a încerca să o crească, pentru a mări șansele de succes
al multiplelor demersuri pe care această capacitate o influențează.
În cele ce urmează, capacitatea de absorbție este prezentată din punct
de vedere teoretic, insistându-se, ulterior, pe modul de evaluare a acesteia,
respectiv pe îmbunătățirea ei în cadrul organizațiilor.

2.6.1.1 Capacitatea de absorbție - delimitări conceptuale

În literatura de specialitate, există numeroase definiții asociate

capacității de absorbție, spre exemplu, García-Morales, Bolívar-Ramos et al.
(García-Morales, Bolívar-Ramos, and Martín-Rojas 2014) definesc termenul
drept totalitatea abilităților, a capacităților, a competențelor legate de
tehnologie, precum și achiziționarea, și utilizarea acesteia.
Capacitatea de absorbție este corelată cu aspecte de interes major,
precum îmbunătățirea performanței organizaționale și generarea avantajului
competitiv (Perlines, Martín, and Araque 2014).
Datorită acestor interdependențe, capacitatea de absorbție a beneficiat
de o atenție sporită în ultimii ani. Primii autori care au tratat-o au fost Cohen
și Levinthal (Cohen and Levinthal 1990), explicând termenul din perspectiva
managementului strategic și făcând referire la abilitatea organizației de a utiliza
cunoștințe provenite din mediul extern pentru a dezvolta capabilități interne de
inovare.
Capacitatea de absorbție poate fi definită ca fiind „capacitatea de a
recunoaște valoarea noilor informații din mediul extern, de a le asimila și de a
le aplica la scopuri comerciale” (Cohen and Levinthal 1990). Alte definiții împart
termenul între capacitatea de absorbție reală și cea potențială (Zahra and
George 2002).
Ultima se referă la capacitățile de dobândire și asimilare ale
cunoștințelor, în timp ce prima se referă la capacitățile de transformare și
exploatare ale cunoștințelor.
Transformarea reprezintă capacitatea de a îmbunătăți procesele care
facilitează combinarea cunoștințelor existente cu cele nou acumulate, rezultatul
putând fi o actualizare a bagajului general de cunoștințe sau reinterpretarea
unor informații vechi în manieră nouă (Flor et al. 2013).
De remarcat este faptul că există diferențe majore între capacitatea de
absorbție, termen asociat, în principal, organizațiilor, și capacitatea de a absorbi
informația. Capacitatea de absorbție este o funcție a cunoașterii
organizaționale, iar capacitatea de a absorbi este legată de structura

130
organizației, ultima putând evolua pozitiv în timp (Dell’Anno and Del Giudice
2015).
Nu putem discuta despre capacitate de absorbție fără a face referire la
capitalul intelectual al unei organizații. Alți termenii cu care capacitatea de
absorbție este asociată alcătuiesc o listă lungă, din care îi amintim pe cei mai
relevanți:
• Transfer de cunoștințe;
• Învățare organizațională;
• Asimilare de noi cunoștințe (Choi 2014);
• Capacitatea de inovare (Cohen and Levinthal 1990);
• Crearea de cunoștințe;
• Învățare activă (Nooteboom 2000);
• Distanța cognitivă (Nooteboom 2000);
• Capabilități dinamice (Noblet, Simon, and Parent 2011);
• Cultura organizațională;
• Capacități de exploatare a cunoștințelor;
• Inovare;
• Capacitatea de desorbție (în lb. engleză: desorptive capacity)
(Dell’Anno and Del Giudice 2015).

131
 Tabel 9. Etape ale capacității de absorbție
Sursă: (Noblet, Simon, and Parent 2011)
Etapă Caracteristici Indicatori
definitorii
Achiziție Investiții anterioare Toleranța riscurilor;
Sprijinul managementului de
vârf;
Investiții în cercetare-dezvoltare.
Cunoștințe anterioare Gama de cunoștințe;
Intensitatea cunoștințelor;
Experiența acumulată în
cercetare-dezvoltare;
Nivelul de pregătire academică al
angajaților.
Gradul de motivare Nivelurile motivării;
pentru culegerea Observația;
informațiilor. Viteza de învățare.
Direcția cunoștințelor Mișcarea cunoștințelor.
Asimilare Absorbție Interpretare.
Înțelegere Înțelegere;
Formalizare.
Transformare Internalizare Recodificare.
Convenții Provocări legate de
fundamentarea gândirii;
Adaptabilitate.
Exploatare Utilizare Mobilizarea resurselor.
Implementare Competențe de bază.

Capacitatea de absorbție este determinată de mediul organizației și de

experiențele anterioare (Cohen and Levinthal 1990), fapt ce explică diferențele
majore între companii, fiind divizată, după unii autori, în patru mari dimensiuni.
Acestea sunt: achiziția unui bagaj de informații din mediul extern, asimilarea
realizată prin înțelegerea și analiza informațiilor obținute, transformarea, care
presupune îmbinarea cunoștințelor vechi cu cele noi, și exploatarea, care se
bazează pe derularea proceselor care permit îmbunătățirea și dezvoltarea
capacităților existente sau crearea de noi procese pe baza cunoștințelor
dobândite (Zahra and George 2002).

132
 În urma unui studiu amplu al literaturii, Noblet et. al centralizează
principalele dimensiuni ale capacității de absorbție, așa cum se poate observa
în tabelul anterior (Noblet, Simon, and Parent 2011).

2.6.1.2 Modalități de evaluare a capacității de absorbție

Dacă, în paragrafele precedente, ne-am concentrat atenția pe definirea

termenului central al acestui subcapitol și pe identificarea modalităților prin care
cunoștințele sunt asimilate în organizații, în continuare, ne direcționăm atenția
asupra explorării celor mai adecvate modalități de evaluare a capacității de
absorbție organizațională.
Succesul procesului de transfer tehnologic este, în mod fundamental,
influențat de capacitatea de absorbție a organizației beneficiare deoarece toate
cunoștințele transferate nu vor putea fi, altfel, utilizate la un nivel optim.
Așadar, înainte de a începe un proces de transfer tehnologic, se
recomandă realizarea unei radiografii cât mai precise cu privire la capacitatea
de absorbție a organizației desemnate ca beneficiar al transferului.
Evaluarea capacității de absorbție aduce, cu sine, răspunsuri la întrebări
complexe, precum:
• Care sunt competențele și abilitățile necesare pentru a fi dezvoltate într-
o ca organizația pentru ca aceasta să beneficieze cât mai bine de pe
urma unei colaborări?;
• Care sunt elementele care stau la baza deschiderii spre inovare într-o
organizație?;
• Cum pot organizațiile utiliza, în cea mai eficientă manieră, cunoștințele
provenite din transferul tehnologic?;
• Cum se poate crește succesul unui proces de transfer tehnologic?.
Capacitatea de absorbție a devenit, în scurt timp de la prima publicație
pe această temă, un subiect de interes major, dovadă fiind si cele peste 34.000
de citări, pe care lucrarea lui Cohen, W. M. and D. A. Levinthal (1990),
"Absorptive capacity: A new perspective on learning and innovation.",
Administrative science quarterly: 128-152, le are, conform Google Scholar.
De la ei până în prezent, s-au scris foarte multe lucrări științifice menite
să dezvolte și mai mult conceptul, dar câteva idei transcend majoritatea
articolelor. Mulți autori sunt de acord cu privire la importanța capacității de
absorbție a organizației pentru a crește inovarea, pentru a spori avantajul
competitiv sau pentru a potența cooperarea între organizații.
Un studiu recent (Lenart 2015), în care se realizează o radiografie a
literaturii existente cu privire la capacitatea de absorbție, arată faptul că acest

133
concept este studiat cel mai frecvent în legătură cu următoarele subiecte de
cercetare:
• Investițiile în cercetare și dezvoltare (22% din studii);
• Surse endogene și exogene de cunoaștere potențială (22% din studii);
• Transferul de cunoștințe (14% din studii);
• Relația cu alte organizații și cooperarea (9%);
• Factori determinanți ai capacității de absorbție (9%);
• Modalități de măsurare a capacității de absorbție (6%);
• Dimensiuni ale capacitații de absorbție (6%);
• Testarea diferitelor modele ale capacității de absorbție (6%);
• Redefinirea capacității de absorbție (2%);
• Rutina organizațională (2%);
• Capacitatea de absorbție relativă (1%).
Observăm faptul că cele mai multe dintre studii leagă capacitatea de
absorbție de inovare și de sursele de cunoaștere potențială, acestea fiind
modalități bune de a deveni și rămâne competitiv pe piață.
Dacă, la acestea două, adăugăm studiile cu privire la transferul de
cunoștințe, vom aveam mai mult de jumătate (58%) din totalitatea studiilor
existente în literatura de specialitate referitoare la acest subiect, care, din
păcate, nu include modalitățile de măsurare și de creștere ale capacității de
absorbție.
Interesant este de remarcat faptul că doar o parte mică din studiile
investigate se concentrează pe modalități de măsurare a capacității de
absorbție, fapt care explică golul de cunoaștere cu privire la acest subiect și
oportunitățile de cercetare viitoare.
Cohen și Levinthal subliniază faptul că există o conexiune strânsă între
capacitatea de absorbție și existența unui nivel optim de cunoștințe în
organizație (Cohen and Levinthal 1990), care să furnizeze un mediul propice
pentru ca noile cunoștințe să poată fi asimilate.
Evaluarea capacității de absorbție trebuie, așadar, să pornească de la
evaluarea nivelului de cunoștințe deja existent în organizația către care se va
realiza transferul tehnologic.
În consecință, în evaluarea capacității de absorbție, putem lua în
considerare fazele acesteia, așa cum au fost ele subliniate de către Aribi and
Dupouët (2016), Lane, Koka, and Pathak (2006) și Lichtenthaler (2009).

134
 Explorare Transformare Exploatare

Identificare Achiziție Asimilare Adaptare Desăvârșire Aplicare

Figura 19. Etape ale capacității de absorbție

Sursă: adaptat conform (Aribi and Dupouët 2016), (Lane, Koka, and
Pathak 2006, Lichtenthaler 2009)

Aceste trei mari faze (prezentate în figura anterioară) ale capacității de

absorbție se derulează în timp și pot fi explicate astfel: în faza de explorare,
firma interacționează cu mediul său și colectează cunoștințe care îi pot deveni
utile; transformarea are loc prin adaptarea cunoștințelor preexistente și a celor
nou acumulate pentru a dezvolta baza totală de cunoștințe ale firmei; și în final,
în faza de exploatare, noile cunoștințe sunt încorporate în produsele și serviciile
care vor fi livrate pe piață (Aribi and Dupouët 2016).
În faza de exploatare, organizațiile colectează informații din mediul
extern, de la clienți, competitori sau din mediul academic, le analizează și decid
dacă le vor absorbi sau nu.
În etapa de transformare, organizațiile dezvoltă informațiile culese din
mediu transformându-le în cunoștințe practice strâns legate de cele deja
existente.
În faza de exploatare, organizațiile rafinează și adaptează cunoștințele
acumulate pentru a le încorpora în produse sau servicii (Aribi and Dupouet
2016).
Alți autori identifică patru faze ale capacității de absorbție, după cum
urmează : achiziția, asimilarea, transformarea și exploatarea (Carlsson 2004),
acestea fiind delimitate doar după ce transferul tehnologic a fost demarat. Cele
două surse au, totuși, câteva etape care se suprapun total sau parțial.
Un alt studiu mai recent prezintă capacitatea de absorbție ca având alte
patru mari procese sau faze (identificarea, asimilarea, internalizarea, aplicarea)
încercând să explice, prin prisma acestora, o altă modalitate de evaluarea a
întregului (vezi tabelul următor).

135
 Tabel 10. Procesele capacității de absorbție
Sursă: (Lenart 2015)
Procese Operaționalizarea acestora
Include: volumul și frecvența schimbului de informații și de
experiență cu companiile din aceeași ramură, numărul și
frecvența participărilor la proiecte de cercetare împreună
Identificarea cu alte organizații din afara ramurii, cuantumul și frecvența
întâlnirii cu experții externi care operează în cadrul
sucursalei, un sistem inovator care încurajează aplicarea
cunoștințelor obținute din mediul înconjurător.
Include: cantitatea și frecvența transmiterii cunoștințelor
dobândite din mediul extern, accesul angajaților la
Asimilarea intranet, rapoarte care codifică cunoștințele dobândite,
frecvența întâlnirilor dintre angajați, devotamentul cu care
se diseminează cunoștințe dobândite.
Include: participarea angajaților la programe de educare
continuă, frecvența aplicării cunoștințelor dobândite în
procesele de muncă, combinarea cunoștințelor existente
Internalizarea cu unele nou obținute din surse externe, transformarea
cunoștințelor teoretice în unele practice, cantitatea și
frecvența lansării serviciilor/a produselor inovatoare pe
piață.
Include: numărul de premii câștigate la diferite competiții,
numărul câștigătorilor la concursuri, posesia certificatelor
Aplicarea de calitate, numărul de publicații în revistele interne,
participarea angajaților la conferințele tematice, numărul
de conferințe organizate.

Mulți autori compară cunoștințele cu un stoc de materiale care poate fi

manipulat după bunul plac al managerilor (Cook and Brown 1999), dar Aribi
and Dupouët (2016) subliniază ideea conform căreia capacitatea de absorbție
nu urmează un curs liniar, ci, mai degrabă, unul dinamic și ireversibil.
Pentru a putea evalua capacitatea de absorbție, putem investiga
dimensiunile capitalului intelectual al unui organizații: capitalul uman (analizat
la nivelul individului), capitalul organizațional (reguli și sisteme formale) și cel
social (alcătuit din rețelele informale) (Carlsson 2004). Toate aceste trei
dimensiuni joacă un rol extrem de important în procesul de absorbție.

136
 Capacitatea de absorbție nu este un concept omogen, fapt pentru care
nu există, în literatura de specialitate, un consens cu privire la procesele pe
care aceasta le include. Se pot, totuși, observa câteva suprapuneri
semnificative. Dacă analizăm cele două din modele de evaluare a capacității de
absorbție prezentate anterior, ne dăm seama că ele se aseamănă în mare
parte.
Astfel, etapa de identificare este inclusă, în primul model, în etapa de
explorare, care mai adaugă și partea de achiziție. Fazele de asimilare și
internalizare se suprapun cu succes peste etapa de transformare, iar aplicarea
poate să fie inclusă în faza de exploatare alături de faza de desăvârșire.
Alte modalități de măsurare a capacității de absorbție includ
identificarea numărului de patente pe care organizația le deține, numărul de
oameni de știință angajați cu normă întreagă, numărul și frecvența activităților
de cercetare-dezvoltare derulate în organizație, numărul publicațiilor realizate
de angajați și numărul proiectelor implementate (Lenart 2015).
Din păcate, nu toate organizațiile dețin un departament de cercetare-
dezvoltare și nu sunt implicate în activități de cercetare, dar au o anumită
capacitate de absorbție, care trebuie să fie măsurată.
Deși nu sunt eronați, acești parametri indică o evaluare pur cantitativă
a capacității de absorbție și, din acest motiv, nu poate fi una cuprinzătoare.
Considerăm că evaluarea capacității de absorbție trebuie să includă și aspecte
calitative pentru a putea furniza o imagine cât mai fidelă.
Un element de ordin calitativ, care merită luat în considerare în
evaluarea capacității de absorbție, este cultura organizațională. Elementele
acesteia care influențează și potențează capacitatea de absorbție includ
încrederea, colaborarea, deschiderea și reciprocitatea învățării (Zerwas 2014).
Capacitatea de absorbție este considerată un proces dinamic, în continuă
optimizare și evoluție (Dell’Anno and Del Giudice 2015).
Studiul amintit are o semnificație deosebită pentru organizațiile
interesate să își adapteze cultura organizațională în așa fel încât să maximizeze
capacitatea de absorbție din mediul extern, acesta fiind un model într-o
versiune extrem de simplificată.
Adaptarea culturii organizaționale și transformarea ei într-una
prietenoasă cu procesul de învățare continuă reprezintă prima premisă pentru
a putea crește și optimiza capacitatea de absorbție.
Într-o organizație în care angajații sunt deschiși la nou, au încredere
unii în alții, doresc să colaboreze și înțeleg valoarea reciprocității învățării,
capacitatea de absorbție va crește fără eforturi uriașe, venind ca o consecință

137
firească a unei culturi organizaționale aliniate la o strategie de învățare pe
termen lung.
Așa cum am observat anterior, procesul de învățare stă la baza
capacității de absorbție, acesta potențând capacitatea de inovare și gradul de
adaptabilitate a organizației, așa cum se arată și într-un studiu amplu al
literaturii cu privire la respectiva capacitatea.
Autorul acestuia arată că mai mult de 41% dintre lucrările științifice
studiate tratează capacitatea de absorbție din perspectiva celei de inovare a
organizației și 29% din cea a învățării organizaționale (Lenart 2015), fapt ce
demonstrează legătura puternică pe care capacitatea de absorbție o are cu cele
două arii majore.

Colaborare
Reciprocitatea învățării

Deschidere
Încredere

Capacitatea de absorbție

Figura 20. Elemente ale culturii organizaționale care influențează

capacitatea de absorbție
Sursă: (Zerwas 2014)

În concluzie, există diferite alternative în evaluarea capacității de

absorbție, cu specificația că literatura de specialitate subliniază dificultatea și
neajunsurile unui astfel de demers (Lenart 2015), cele mai mari provocări fiind
următoarele: analiza nivelului de cunoștințe deja existent în organizație; analiza
proceselor incluse în capacitatea de absorbție (explorare, transformare și
exploatare sau identificare, asimilare, internalizare, aplicare); evaluarea
aspectelor de ordin cantitativ legate de cercetare-dezvoltare (numărul de
patente, numărul publicațiilor științifice, numărul cercetătorilor angajați, etc..);
analiza culturii organizaționale.
Din cauza faptului că procesul de absorbție nu este unul liniar, nici
evaluarea acestuia nu poate urma un șablon universal aplicabil. Din acest motiv
am încercat să explorăm câteva alternative pentru evaluarea capacității de
absorbție fără a pretinde deținerea unei liste complete.

138
2.6.1.3 Îmbunătățirea capacității de absorbție a organizației

Prima premisă a îmbunătățirii capacității de absorbție a unei organizații

este ca angajații acesteia să dețină informații anterioare legate, cel puțin
tangențial, de cele transferate (Cohen and Levinthal 1990) pentru a reuși să
asimileze, mai ușor, informațiile noi, fapt susținut prin studii cu privire la
științele cognitive și comportamentale.
Cercetările asupra memoriei dovedesc faptul că existența unor
cunoștințe anterioare facilitează fundamentarea, dar și utilizarea unora noi. În
mod evident, capacitatea de absorbție a unei organizații se află în strânsă
legătură cu cea a angajaților săi.
Totuși, capacitatea de absorbție a unei organizații nu poate fi
considerată suma capacităților individuale ale angajaților (Cohen and Levinthal
1990) deoarece conceptul în cauză include și abilitatea organizației de a
exploata cunoștințele noi, de a le pune în practică și de a crește datorită lor.
Acest al doilea pas depinde, în mare măsură, de modalitatea în care comunicare
interorganizațională funcționează.
Nevoia constantă de a inova determină organizațiile să investească în
îmbunătățirea capacității de absorbție prin investirea în cursuri adresate
actualilor angajați și prin selectarea noilor angajați deschiși spre schimbare și
inovare.
Pentru a absorbi cunoștințe noi, individul/angajatul convertește
informația, o adaptează, o reconfigurează (Dell’Anno and Del Giudice 2015) și
o integrează în organizație. Alți autori asociază îmbunătățirea capacității de
absorbție cu practici de management al calității, cum ar fi implementarea și
utilizarea sistemului Six Sigma.
Munca în echipă și procesele de management asociate sistemului Six
Sigma permit formarea unei capacități de absorbție sporite (Gutiérrez,
Bustinza, and Molina 2012). Această informație se dovedește extrem de
relevantă pentru managerii care doresc să atingă două deziderate în același
timp cu efort mai redus. Implementarea sistemului Six Sigma sprijină și
dezvoltă înclinația angajaților spre învățare, ceea ce contribuie în sens pozitiv
la extinderea capacității de absorbție în organizație.
O altă modalitatea de a obține o capacitate de absorbție crescută a fost
propusă de Lichtenthaler (Karis and Rungi 2016), care susține faptul că, pentru
ca firmele să obțină și păstreze un avantaj competitiv, nu este suficient ca
acestea să dețină și să își dezvolte capacitatea de absorbție. Pe lângă aceasta,

139
este nevoie și de capacități transformaționale. Modelul propus de Lichtenthaler
cuprinde 6 elemente, după cum urmează:
• Recunoașterea valorii informațiilor din mediul extern;
• Asimilarea acestor informații și contopirea lor cu bagajul de cunoștințe
deja existent în organizație;
• Transmutația acestora pentru a obține un nou bagaj de cunoștințe
superior;
• Utilizarea acestor cunoștințe noi;
• Menținerea acestora de-a lungul anilor;
• Reactivarea acestora în timp (Karis and Rungi 2016).
Conform unui studiu amplu al literaturii, o capacitate de absorbție
crescută se poate obține și prin potențarea următoarelor activități: creșterea
bazei de cunoștințe, îmbunătățirea abilităților angajaților, interacțiunea cu
mediul extern și implicarea în proiecte educaționale (Lenart 2015). Acest
deziderat poate fi atins de către organizații prin diferite modalități, fiind un
proces de lungă durată și extrem de solicitant din perspectiva efortului depus.
Colaborarea cu universitățile și centrele de cercetare va aduce un plus
de valoare și de succes organizațiilor în atingerea acestui obiectiv datorită
accesului la informații recente, validate științific care pot ajunge ușor în
companii prin transferul tehnologic.
Capacitatea de absorbție nu poate fi tratată izolat în organizații, fiind un
concept care, așa cum am arătat în acest subcapitol, funcționează în relație cu
alte strategii pentru a genera beneficii de lungă durată.

2.6.2 Auditul tehnologic

În cadrul managementului proceselor de transfer tehnologic, un loc

important îl ocupă auditul tehnologic, acesta reprezentând punctul de plecare
în vederea realizării, cu succes, a transferului tehnologic.
În literatura de specialitate, auditul tehnologic este definit drept
procesul care are ca scop stabilirea unei linii de bază pentru tehnologie și
identificarea noilor tehnologii, produse și sisteme care vor ajuta dezvoltarea
companiei (Jakubavičius and Vilys 2008).
Acesta este gândit pentru a stabili măsura în care nivelul tehnologic al
unei companii este unul corespunzător în raport cu nevoile aceleiași entități
economice. În linii mari, auditul tehnologic facilitează realizarea unei radiografii
clare și complexe cu privire la nevoile de inovare ale unei organizații. Cuvintele-
cheie care sunt utilizate în raport cu auditul tehnologic sunt analiza nevoilor și

140
inovarea. Acestea sunt cele două constante care trebuie urmărite în realizarea
oricărui audit tehnologic.
Alți autori definesc auditul tehnologic drept o metodă de investigare
menită să evalueze (a) capacitatea tehnologică, (b) procedurile și (c) nevoile
unei organizații (Kelessidis 2000).
Din aceste două definiții, putem desprinde faptul că auditul tehnologic
reprezintă un proces de evaluare, pe de o parte, a nivelului curent a
tehnologiilor utilizate de o companie, a nevoilor acesteia, pe de altă parte, a
perspectivelor sale de dezvoltare.
Deși, cel mai adesea, auditul tehnologic este menționat în raport cu
întreprinderile mici și mijlocii (IMM), acest proces este potrivit pentru
companiile de orice dimensiune și având orice obiect de activitate deoarece
orice companie trebuie să poată beneficia de avantajele transferului tehnologic.
Unele lucrări argumentează nevoia și posibilitatea realizării auditului unui
domeniu întreg, precum diplomația la nivelul Uniunii Europene (Kuus 2016),
argument ce vine să întărească natura universală a acestui proces.
Prin intermediul auditului tehnologic, se investighează, în detaliu,
punctele forte și slabe ale organizației, posibilitățile de dezvoltare și
oportunitățile în acest sens, realizându-se, astfel, un plan strategic pentru viitor
pe baza căruia se poate construi politica de implementare a transferului
tehnologic.
Acesta din urmă nu se poate realiza cu succes fără o analiză în
profunzime a organizației beneficiare, deoarece este un proces particularizat
pe nevoile concrete ale organizației-receptor, fiind greu de standardizat. Astfel,
se justifică faptul că orice transfer tehnologic pornește de la o cunoaștere
extrem de bună a organizației beneficiare, acest fapt realizându-se prin auditul
tehnologic.
Deși, la o primă vedere, ar putea părea că auditul tehnologic ia în
considerare strict analiza tehnologiilor utilizate de companie sau a nivelului
tehnologic al acesteia, acest lucru este fals deoarece respectivul proces include
analiza generală a nivelului de cunoaștere (know-how) a unei companii în ceea
ce privește partea de management, marketing, cea financiară, cea a resurselor
umane, cea a proceselor de producție acolo unde este cazul, adică a întregii
companii. În alte cuvinte, noi considerăm că auditul tehnologic reprezintă
o evaluare holistică a companiei, pe baza căreia se va formula strategia
de transfer tehnologic.
Datorită gradului său avansat de complexitate, auditul tehnologic
trebuie realizat într-o echipă formată din experți proveniți și din mediul intern

141
al firmei, și din cel extern acesteia. Expertul din interiorul companiei are rolul
a de a-și ghida coechipierul provenit din mediul extern pentru ca acesta să
reușească să cunoască și să înțeleagă cât mai bine compania.
Obiectivele auditului tehnologic au fost sintetizate de Kelessidis (2000)
și includ analiza capacității organizației de a integra noi tehnologii, noi
colaborări cu parteneri sau noi modalități de a integra, cu succes, inovarea.
Într-o manieră mai specifică, autorul subliniază faptul că auditul
tehnologic permite caracterizarea nevoilor organizației în raport cu inovarea din
mai multe perspective, precum:
• Poziționarea companiei pe piață – se are în vedere asigurarea
competitivității și a dezvoltării sustenabile;
• Analiza nivelului tehnologiilor utilizate care au nevoie de atenție: nivelul
de automatizare, tehnologia informațiilor, biotehnologiile, ambalarea;
• Evaluarea problemelor de natură generală care necesită soluții
inovative: productivitatea, calitatea, mediul, gradul de flexibilitatea;
• Modalități de realizare a transferului tehnologic precum: sesiuni de
instruire a personalului, realizarea unor parteneriate la nivel național
sau internațional în vederea dezvoltării tehnologice, identificarea
potențialilor furnizori de sprijin tehnologic, evaluarea drepturilor de
proprietate intelectuală, aspecte financiare;
• Analiza surselor și a alternativelor de inovare care pot fi accesate și
dezvoltate, precum: clienți, furnizori, centre tehnice, universități,
laboratoare de cercetare (Kelessidis 2000).
Acestei liste am putea să îi adăugăm o serie vastă de obiective ale
auditului tehnologic, după cum urmează: cunoașterea stării generale actuale a
unei organizații în vederea formulării unor obiective strategice de dezvoltare,
evaluarea gradului de deschidere către inovare, analiza posibilităților de
realizare a transferului tehnologic sau evaluarea capacității de absorbție a
organizației.
Unii autori amintesc de nevoia realizării unui audit continuu
(Rikhardsson and Dull 2016), (Coderre and Police 2005), argumentând prin
aceea că puterea auditului continuu constă în testarea continuă eficientă și
inteligentă a riscurilor care rezultă în cunoașterea din timp a lacunelor și a
punctelor slabe ale companiei, fapt ce permite remedierea rapidă a
eventualelor erori.
În mod evident, auditul continuu este un proces ce poate fi realizat
doar de experți din interiorul companiei, fiind dificilă angajarea unora externi
din cauza costurilor implicate. Deși auditul intern are avantaje evidente precum

142
creșterea eficienței și a eficacității organizaționale (Mihret 2014), ne vom
concentra, mai departe, atenția pe îmbinarea auditului intern cu cel extern în
vederea realizării auditului tehnologic.
În literatura de specialitate, nu există o prezentare a rolului pe care îl
are auditul tehnologic în derularea procesului de transfer tehnologic, dar este
evident că acesta constituie un punct-cheie.

Planificare

Mediul Analiza
Achiziții
extern: ecarturilor,
benchmarking
Piață
competitori
Proiecte de
cercetare Alianțe
Tehnologii Auditul strategice
dezvoltare
tehnologic

Baza tehnologică

Figura 21. Rolul auditului tehnologic în cadrul procesului de transfer

tehnologic
Adaptat conform (Phaal, Farrukh, and Probert 2000)

Într-un raport al Centrului de Management Tehnologic al Institutului de

Producție din cadrul Universității Cambridge, se subliniază legătura dintre
auditul tehnologic si transferul tehnologic. Așa cum se poate observa din figura
anterioară, transferul tehnologic pornește de la realitatea organizațională, de
la baza tehnologică pe care o are compania.
Pe seama acesteia, se realizează auditul tehnologic, comparându-se
baza tehnologică atât cu nevoile organizaționale, cât și cu tehnologia existentă
la nivel de mediu extern.
Mediul extern este, de altfel, un punct de referință în realizarea și a
auditului tehnologic, a benchmarkingului, și a planificării îmbunătățirilor
organizaționale ale tehnologiei.

143
 Odată identificate ecarturi față de competiție și față de nevoile pieței,
organizația va trebui să realizeze achiziția tehnologiilor noi existente pe piață,
acest lucru fiind realizabil fie pe cont propriu (proiecte de cercetare și
dezvoltare), fie prin colaborare cu alte organizații (alianțe strategice).
Deși nu există o modalitate standardizată de a realiza auditul
tehnologic, există un proces recomandat pentru derularea acestuia: colectarea
datelor-analiza datelor–sintetizarea–realizarea raportului. În urma parcurgerii
acestor pași, se poate elabora un plan viitor de acțiune care să ducă la
dezvoltarea companiei (Kelessidis 2000).
Un exemplu despre cum se poate derula auditul tehnologic este expus
în figura următoare, în care putem observa că se pleacă de la o fază inițială de
interviuri pentru a se ajunge treptat cu scopul de a putea construi un raport al
auditului tehnologic, care marchează faza a doua. Această împărțire temporală
a etapelor auditului tehnologic poarte fi aplicată cu succes în orice organizație.

144
 Consultanți interni și
externi

1.
Interviuri

Tehnologie Management

Mediu Audit Marketing Mediu

intern Calitate tehnologic extern

Produse/ Competențe
servicii

2. Raport

Oportunități de
inovare și transfer
tehnologic

Figura 22. Procesul auditului tehnologic

Sursa: (Jakubavičius and Vilys 2008)

Faza inițială (interviuri în cadrul figurii) include numeroase discuții cu

reprezentanți din echipa de management a organizației și reprezintă demararea
fazei întâi a auditului tehnologic. Concluziile și rezultatele auditului tehnologic
se concretizează într-un raport.
În aceeași figură, se poate observa cum auditul tehnologic include
aspecte cu privire la mediul intern al organizației. Aspectele investigate de
echipa de specialiști din interiorul și exteriorul organizației vor include
managementul organizației, având în vedere competențele organizaționale,

145
mergând, mai apoi, spre marketing, tehnologie/nivel tehnologic, produsele sau
serviciile oferite și standardele de calitate.
Auditul tehnologic trebuie să includă cât mai multe arii ale unei
organizații, astfel încât, prin interviurile și observațiile derulate de specialiști,
aceștia să poată avea o imagine cât mai completă, pe care să o redea în raportul
lor.
Obiectivul principal este de a identifica principalele oportunități de care
organizația poate beneficia printr-un proces de transfer tehnologic, care să îi
sporească competitivitatea pe piață.
Auditul tehnologic se poate realiza prin intermediul unor interviuri, dar
și prin aplicarea unor chestionare în cadrul organizațiilor sau o combinație între
metodele calitative și cantitative pentru o cunoaștere cât mai bună a proceselor
organizației, a problemelor și a oportunităților acesteia.
Inno Support, un proiect al European Leonardo da Vinci and Lifelong
Learning Programme, oferă un model complex care poate fi utilizat în realizarea
auditului tehnologic, care include două instrumente de cercetare: (1) un
chestionar simplu care poate fi utilizat de către companii sau consultanți și (2)
un interviu bazat pe un chestionar complex ce poate fi de ajutor agențiilor,
cercetătorilor, experților în transfer tehnologic și auditorilor tehnologici
(InnoSupport 2018).
Chestionarul și interviul sunt construite pentru a facilita investigarea
capabilităților tehnologice ale organizației. Înțelegem, astfel, că pot exista mai
multe părți implicate în acest proces, care poate să fie unul simplu sau complex
în funcție de cerințele beneficiarului. Câteva dintre aspectele incluse în acest
model de chestionar sunt următoarele:
• Rolul jucat de tehnologie în strategia companiei;
• Analiza oportunităților tehnologice ale companiei;
• Analiza punctelor forte cu privire la tehnologiile utilizate de companie;
• Evaluarea oportunităților de externalizare a unor tehnologii;
• Identificarea priorităților tehnologice ale companiei;
• Dezvoltarea unei viziuni a companiei cu privire la nivelul tehnologic
întrebuințat;
• Identificarea celor mai adecvate surse tehnologice;
• Evaluarea proiectelor tehnologice derulate de către companie (în
timpul desfășurării acestora, dar și după finalizarea lor);
• Evaluarea performanței tehnologice a companiei;
• Analiza colaborărilor cu universitățile în dezvoltarea unor proiecte
tehnologice comune (InnoSupport 2018).

146
 Prin alocarea de note pe o scală de la 1 la 5 pentru fiecare aspect
investigat, conform indicațiilor profesorului John Bessant, creatorul acestui
model, se va genera o grilă din care să rezulte nivelul capabilităților tehnologice
ale companiei, instrumentul fiind, astfel, foarte ușor de aplicat în mediul de
afaceri.
În funcție pe punctajele obținute, companiile beneficiare pot fi împărțite
în patru categorii: tipul A, firme pasive, tipul B, firme reactive, tipul C, firme
strategice, tipul D, firme creative (InnoSupport 2018).
Interviul este un instrument mai complex în raport cu chestionarul și
vizează 9 mari categorii de întrebări, după cum urmează:
• Conștientizarea;
• Căutarea;
• Construirea unei competențe tehnologice de bază;
• Strategia tehnologică;
• Evaluarea și selectarea tehnologiei;
• Achiziția de tehnologie;
• Implementare și absorbția tehnologiei noi;
• Învățarea și exploatarea acesteia (InnoSupport 2018).
Un alt raport propune o metodă mai simplificată de realizare a auditului
tehnologic în șase pași:
a. Pregătirea:
• Colectarea informațiilor de bază despre companie, sector de
activitate, furnizori de tehnologie.
b. Punerea unui diagnostic general:
• Realizarea unor interviuri, vizite și aplicarea unor chestionare
pentru a colecta date;
• Prelucrarea și analiza datelor;
• Prezentarea diagnosticului managerilor companiei pentru
reacții/discuții/completări.
c. Colectarea unor informații suplimentare din diverse domenii:
• Strategii de investire;
• Managementul operațional;
• Departamentul de cercetare-dezvoltare;
• Calitate;
• Resurse umane;
• Marketing.
d. Realizarea unui raport pe baza analizei informațiilor obținute;
e. Prezentarea raportului managerilor companiei investigate;

147
 f. Realizarea unor vizite ulterioare pentru a urmări implementarea
planului de acțiune (Kelessidis 2000).
Un alt element pragmatic utilizabil în derularea auditului tehnologic sunt
hărțile spațiale ale tehnologiilor (Le Grange and Buys 2002). Acestea sunt
utilizate pentru a prezenta ce tehnologii are organizația și ce tehnologii
utilizează competiția apropiată. Prin vizualizarea hărții, se pot determina scopul
transferului tehnologic și conținutul tehnologiei vizate de către organizație.
În figura următoare, este prezentată o hartă spațială care are, pe o
dimensiune, ciclul de viață al sistemului și, pe altă dimensiune, ierarhia
sistemului. Este o hartă bidimensională care poate fi particularizată în funcție
de nevoile oricărei organizații.
Prin utilizarea hărții, se pot evidenția direcția de dezvoltare a
organizației în timp și modul în care această direcție trebuie acoperită din punct
de vedere tehnologic.

Ciclul de viață al sistemului

Sistem Cercetare Design Dezvoltare Producție Îmbunătățire Distribuție
Clienți
Grupă de
produse
Activitățile
Produs
vizate pe viitor
Sub
Activitățile curente
sistem
Compo-
nentă
Material
Figura 23. Exemplu de hartă spațială a tehnologiilor

În această hartă, se observă că organizația are tehnologii și este

capabilă să asigure cercetarea, designul și dezvoltarea doar ale unei grupe de
produse, având în vedere să asigure, pe termen lung, dezvoltarea, producția și
îmbunătățirea produselor pentru mai multe categorii de produse care vor fi
utilizate de către clienți.
Un alt instrument utilizabil este balanța tehnologică, care are ca scop
să prezinte, dintr-o perspectivă, atât locul unde se află organizația, în prezent,
privind tehnologiile, cât și acela pe care îl vizează în viitor. Se face legătura
dintre tehnologii, procese și produse într-o manieră foarte simplă, conform
tabelului următor:

148
 Tabel 11. Balanța tehnologică – exemplu
Piețe Produs 1 Produs 2 Produs 3 Produs 4
Piața 1 X X X
Piața 2 X X X X
Piața 3 X X
Tehnologii
T0 T1 T2 Procese
X X Proces 1 X X X X
X X Proces 2 X X X
X X Proces 3 X X

Cu gri este un produs nou propus de către organizație (produsul 4), ce

urmează să fie comercializat pe piețele 2 și 3, putând fi realizat prin procesele
1 sau 2 existente, respectiv procesul 3, care trebuie pus în funcțiune, dacă se
achiziționează tehnologia 0, una pe care, momentan, firma nu o deține. Astfel,
într-un singur tabel, se observă ansamblul tehnologiilor existente la nivelul
organizației.
Indiferent de modelul ales pentru realizarea auditului tehnologic,
trebuie să subliniem faptul că, deși acesta vizează evaluarea totalității punctelor
tari, slabe, a oportunităților și a amenințărilor unei companii, auditul tehnologic
nu trebuie confundat cu o simplă analiză SWOT deoarece acesta investighează
compania într-un grad avansat de detaliu, are o întindere mai mare în timp,
cuprinde foarte multe aspecte ale afacerii, presupune anumite costuri deoarece
sunt mulți experți interni și externi implicați și are ca scop facilitatea
implementării transferului tehnologic.

2.6.3 Identificarea și evaluarea tehnologiilor

Evaluarea nevoilor sau auditul tehnologic al unei organizații vizează în

primul rând evaluarea nevoilor reale ale utilizatorilor tehnologiei. Acest aspect
este deosebit de important și poate fi considerat primul pas în procesul de
transfer tehnologic. În urma auditului tehnologic, s-au identificat nevoile
beneficiarului de transfer tehnologic.
În cazul în care se alege acoperirea acestor nevoi prin intermediul
transferului tehnologic, următorul pas în realizarea acestuia constă în
identificarea și evaluarea tehnologiilor. Principalul scop al acestei etape este
alegerea tehnologiei care urmează a fi transferată de către beneficiar.

149
 Întrucât există situații în care rezultatele de tip „câștig - câștig" nu apar
în urma procesului de transfer tehnologic, furnizorul de tehnologie trebuie să
fie conștient încă din faza de dezvoltare a tehnologiei și în etapa de ofertare de
faptul că beneficiarii vor fi interesați, în evaluarea tehnologiei, în primul rând,
de evaluarea șanselor de a realiza un proiect de transfer tehnologic de succes.
Un proces de transfer tehnologic reușit poate aduce furnizorului de
tehnologie mai mulți clienți și poate contribui la succesul pe termen lung al
ambelor părți implicate (Kebede and Mulder 2008). Luarea deciziei de a
transfera o anumită tehnologie implică parcurgerea următorilor pași (Kebede
and Mulder 2008):
1. Evaluarea nevoilor,4 indicându-le pe cele care trebuie satisfăcute
de tehnologie și importanța strategică a acestora, reprezentând un pas esențial
în luarea deciziei privind transferul tehnologic. Astfel, în primul rând, o
organizație trebuie să răspundă întrebărilor: Care sunt nevoile care trebuie
satisfăcute?; Care este prioritatea acestor nevoi în comparație cu alte nevoi?
Este recomandat să fie analizate atât nevoile organizației, cât și cele ale
grupurilor interesate de utilizarea tehnologiei și a rezultatelor obținute.
Evaluarea nevoilor este necesară pentru a indica și identifica nevoile
cumpărătorului și ale utilizatorului. Identificarea acestora determină, apoi,
depistarea opțiunilor tehnologice disponibile. O distincție care trebuie
menționată este cea între nevoie și cerere, aceasta din urmă fiind influențată
de disponibilitatea opțiunilor tehnologice și de nivelul prețurilor acestora.
Astfel, o nevoie există în afară de nivelurile prețurilor, în timp ce o
cerere include elasticitatea prețurilor (Kebede and Mulder 2008). Odată ce
problema este formulată în mod clar și nevoile sunt identificate, următoarea
etapă a evaluării nevoilor vizează identificarea opțiunilor de satisfacere a
acestora;
2. Specificarea criteriilor tehnologice, menționând atât cerințele
detaliate, cât și constrângerile. Stabilirea acestor „criterii de evaluare” a
tehnologiilor oferite de către furnizorii de tehnologie poate reprezenta un
proces complex, scopul fiind ca aceste criterii să fie cât mai obiective și să poată
fi luate în considerare în procesul de evaluare fără excepție.
Aceste criterii vor asigura o transparență ridicată a procesului de
evaluare, dar și un nivel ridicat de încredere din partea celorlalți stakeholderi
de la nivel organizațional;

4
Evaluarea nevoilor coincide în bună măsură cu auditul tehnologic expus anterior.

150
 3. Identificarea și evaluarea efectelor directe și indirecte ale
fiecărei tehnologii disponibile (Awny 2005); Madu, 1988 în (Kebede and
Mulder 2008) înseamnă, de fapt, anticiparea rezultatelor pe care le poate
genera fiecare alternativă, rezultate care pot fi de natură pozitivă sau negativă;
4. Alegerea tehnologiei, luând în considerare tehnologiile disponibile
și criteriile anterior stabilite. În luarea deciziei de a transfera o tehnologie,
identificarea potențialelor puncte slabe ale tehnologiilor existente se realizează
pentru a decide dacă nevoile menționate pot fi satisfăcute de tehnologia care
există.
Odată ce limitele tehnologiilor existente sunt cunoscute, se recomandă
evaluarea și selectarea opțiunilor adecvate de transfer tehnologic (Madu, 1988
în (Kebede and Mulder 2008).
Alegerea tehnologiei potrivite se bazează pe o evaluare multicriterială
stabilindu-se criteriile anterior alese. Obiectivele evaluării tehnologice sunt de
a informa factorii de decizie, de a oferi un avertisment timpuriu privind
consecințele adoptării noii tehnologii, de a pregăti părțile interesate pentru
posibile schimbări tehnologice și de a facilita participarea părților interesate la
luarea deciziilor.
Evaluarea tehnologiei poate fi realizată în două moduri:
• Evaluarea informală a tehnologiei, o opțiune frecventă prin care se
analizează și discută toate costurile și beneficiile aduse de alegerea dorită;
• Evaluarea formală a tehnologiei apare, mai ales, atunci când mizele sunt
ridicate sau deciziile pot genera opinii conflictuale (Kebede and Mulder
2008).
Transferul tehnologic are succes atunci când sunt îndeplinite
următoarele trei condiții, conform raportului IETC (International Environmental
Technology Center):
• Tehnologia respectă normele ecologice;
• Tehnologia este viabilă din punct de vedere economic;
• Tehnologia este acceptată din punct de vedere social (IETC 2003).
Evaluarea tehnologică se face pentru a asigura validitatea tehnică,
viabilitatea economică, fezabilitatea politică și acceptabilitatea socială și
ecologică (Chen 1979) ale transferului tehnologic. Acesta poate avea succes pe
termen lung numai dacă tehnologia este menținută și îmbunătățită încontinuu.
Factorii sau criteriile care trebuie considerați în evaluarea tehnologiei
pot fi încadrați în următoarele categorii:
• Factori tehnici. Într-o țară în care nu există o infrastructură adecvată și
tehnologii de sprijin, pot apărea dificultăți în utilizarea tehnologiilor la

151
 capacitate maximă (IETC 2003). Capacitățile inovatoare scăzute se numără
printre obstacolele în calea transferului tehnologic de succes care trebuie
să fie luate în considerare (IEA 2001). Ineficiența unei tehnologii sau
utilizarea acesteia la capacitate inferioară după realizarea transferului
tehnologic sunt situații frecvente, în special, în țările în curs de dezvoltare
(Sharif 2003), din cauza lipsei de cunoștințe sau a capacității inovatoare
limitate;
• Factori economici. Factorii economici includ disponibilitatea resurselor
umane, a capitalului, a terenurilor, a energiei și a altor materii prime.
Disponibilitatea acestor factori favorizează transferul unor forme specifice
de tehnologie (Madu, 1988 în (Kebede and Mulder 2008). De asemenea,
subvențiile, condițiile macroeconomice și condițiile de piață sunt factori
importanți cărora trebuie să li se acorde atenție în evaluarea tehnologică
(IEA 2001). Patentarea și acordarea de licențe pentru drepturile de
proprietate intelectuală necesită, de asemenea, atenție;
• Factori instituționali. Aceștia includ aspecte de mai multe categorii:
o Organizaționale: Introducerea unei noi tehnologii în organizație
necesită o capacitate de gestionare a schimbărilor crescută și
flexibilitate organizațională. Implementarea, cu succes, a unei
tehnologii necesită o atitudine interactivă puternică la nivelul
organizației deoarece rolurile în organizație ar putea fi afectate (Ten
Heuvelhof 2000);
o Sociale: Tehnologia trebuie să fie acceptată din punct de vedere
social. De multe ori, tehnologia modernă poate genera locuri de
muncă și venituri suplimentare, dar, în anumite cazuri, pot
determina pierderea unor locuri de muncă;
o Culturale: Preferințele culturale ar putea împiedica un transfer
tehnologic de succes (IEA 2001). Deși rezistența culturală poate
influența negativ transferul tehnologic, educația și conștientizarea
beneficiilor pot reduce această rezistență (Cui et al. 2006);
o Politice: Climatul politic al unei zone este un factor care trebuie luat
în considerare înainte de realizarea transferului tehnologic.
Instabilitatea politică și corupția sunt menționate ca bariere în calea
transferului de tehnologie (IEA 2001). Pe de altă parte, siguranța și
stabilitatea unei țări reprezintă factori pozitivi care pot facilita
transferul.
• Factori de mediu. O tehnologie trebuie analizată din punctul de vedere al
efectelor asupra mediului. Totuși, de multe ori, efectele negative asupra

152
 mediului sunt observate doar după o perioadă îndelungată de timp,
generând pierderi pe termen lung asupra tuturor celor implicați. Luarea în
considerare a factorilor de mediu încă din fazele de analiză și selectare ale
tehnologiilor poate proteja mediul și chiar poate genera efecte pozitive,
contribuind, astfel, la dezvoltarea durabilă a organizației și a societății.

2.6.4 Alternative de evaluarea a impactului transferului tehnologic

Chiar dacă performanța transferului tehnologic este abordată de

numeroși autori, majoritatea studiilor evaluează performanța transferului
tehnologic din perspectivă financiară în funcție de performanța companiei.
Performanța transferului tehnologic poate fi percepută ca rezultatul obținut
pentru companie după implementarea proiectelor de transfer tehnologic.
Pe de altă parte, anumite studii evidențiază legătura dintre transferul
tehnologic și obținerea avantajului competitiv de către beneficiar. Se
menționează, în literatură, faptul că transferul de cunoștințe care are loc odată
cu transferul tehnologic este dificil de imitat, generând, astfel, un avantaj
competitiv durabil (Bettis and Hitt 1995).
Cunoașterea este deosebit de importantă și poate fi considerată o
resursă esențială pentru firme (Mowery and Rosenberg 1991). În consecință,
achiziția de cunoștințe este concepută ca un bun strategic, o sursă de obținere
a avantajului competitiv (Nonaka 1994).
Una dintre cheile succesului la nivelul unei organizații constă în
valorificarea și aplicarea cunoștințelor dobândite prin transferului tehnologic,
contribuind la consolidarea capacității firmei (Gilbert and Cordey-Hayes 1996).
Firmele care achiziționează și utilizează tehnologie modernă într-un mod
eficient pot concura pe piață la nivelurile local, național și, uneori, chiar
internațional. Modelul propus de Gilbert și Cordey-Hayes susține că abilitatea
de a aplica tehnologii noi poate îmbunătăți nivelul mediu de performanță care,
la rândul său, va maximiza avantajul competitiv al firmei (Gilbert and Cordey-
Hayes 1996).
De asemenea, Sazali, Haslinda și Raduan (2009) susțin că transferul
tehnologic poate aduce o contribuție importantă în obținerea avantajului
competitiv (Sazali, Haslinda, and Raduan 2009), idee întărită de către Liao și
Hu (2007), care exemplifică cum tehnologia transferată în industria
semiconductorilor din Taiwan a contribuit la sporirea avantajului competitiv la
nivelul organizațiilor (Liao and Hu 2007).
Transferul tehnologic poate îmbunătăți cunoștințele, practicile de lucru
și capacitatea de adoptare a tehnologiei, care, la rândul său, contribuie la

153
obținerea avantajul competitiv pe piață (Barney 1991, Cohen and Levinthal
1990, Lin 2003c).
În următorul tabel, sunt prezentate o serie de aspecte propuse care pot
fi utilizate în măsurarea sau verificarea performanței transferului tehnologic și
ale avantajului competitiv.

Tabel 12. Aspecte vizate în evaluarea avantajului competitiv și a

performanței TT
Aspecte vizate în evaluarea Aspecte vizate în evaluarea
avantajului competitiv performanței transferului tehnologic
Firma implementează o strategie Cunoștințele privind tehnicile și
de reducere a costurilor; instrumentele de gestionare a proiectelor
Firma este capabilă să concureze sunt îmbunătățite;
pe baza costurilor reduse; Cunoștințele privind tehnologia sunt
Firma are un control eficient al îmbunătățite;
muncii și al materialelor folosite; Cunoștințele privind gestionarea afacerilor
Firma implementează programe sunt îmbunătățite;
de economisire a resurselor; Cunoștințele despre implementarea TT sunt
Firma urmărește creșterea îmbunătățite;
calității producției; Firma asigură o alocare adecvată a
Standarde înalte sunt aplicate resurselor;
pentru toate operațiunile Angajații firmei pot integra, cu succes,
tehnice; cunoștințele existente cu noi informații și
Firma se concentrează pe cunoștințe dobândite;
îmbunătățirea proceselor și a Firma este eficientă în transformarea
operațiunilor existente; informațiilor existente în cunoștințe noi;
Firma urmărește să crească La nivelul firmei, pot fi exploatate, cu
capacitățile tehnologice pentru a succes, cunoștințele interne și externe în
satisface necesitățile aplicații practice;
competitive. Firma adoptă noi abordări în managementul
proiectelor;
Firma adoptă tehnologii mai avansate și
metode de lucru moderne;
La nivelul firmei, există noi abilități
transferate.
(Al-Abed, Ahmad, and Adnan (Al-Abed, Ahmad, and Adnan 2014, Gilbert
2014, Al-Zoubi 2012, Feng, Sun, and Cordey-Hayes 1996, Gold and Arvind
and Zhang 2010, Tan 2009) Malhotra 2001, Pavlou 2000)

154
 Performanța transferului tehnologic reprezintă un subiect de interes în
literatură. Există multiple preocupări privind evaluarea performanței
transferului tehnologic care este asociată, de multe ori, cu performanța firmei.
Pe de altă parte, măsurarea performanței transferului tehnologic bazate
pe evaluarea etapelor de utilizare a transferului tehnologic a fost studiată de
Bradley, McErlean și Kirke (1995); Narayanan și Lai (1993) (Bradley, McErlean,
and Kirke 1995, Narayanan and Lai 1993, Al-Abed, Ahmad, and Adnan 2014).
Pot fi evidențiate patru etape de utilizare a rezultatelor transferului
tehnologic, care necesită atenție. Acestea se pot suprapune, nu se exclud
reciproc și pot fi considerate relevante pentru stabilirea nivelului de
performanță a transferului tehnologic:
• Prima etapă este cea în care se utilizează tehnologia. Odată ce
tehnologia transferată este folosită de compania beneficiară, etapa este
încheiată cu succes;
• În cea de-a doua etapă, accentul este pus pe resursa umană. Odată ce
angajații firmei sunt capabili să înțeleagă tehnologia, aceasta este
percepută ca transferată. Transferul are loc numai după ce angajații
firmei acceptă utilizarea tehnologiei transferate;
• A treia etapă face referire la utilizarea tehnologiei transferate la nivelul
diferitelor niveluri sau compartimente ale firmei;
• A patra etapă include capacitatea angajaților de a adapta tehnologia
transferată pentru a răspunde cerințelor mediului de afaceri (Al-Abed,
Ahmad, and Adnan 2014).
Parcurgerea acestor etape poate indica un nivel ridicat de performanță
a procesului de transfer tehnologic. Performanța TT poate fi determinată și prin
evaluarea activităților și a rezultatelor (Schroer et al. 1995).
Evaluarea activităților implică monitorizarea relației dintre organizațiile
furnizoare de tehnologie și firmele beneficiare, iar măsurarea rezultatelor se
referă la beneficiile aduse de noile tehnologii precum reducerea costurilor,
îmbunătățirea calității sau crearea de locuri de muncă (Schroer et al. 1995).
Performanța transferului tehnologic este puternic influențată de capacitatea de
absorbție a tehnologiei.
Atunci când tehnologia transferată este acceptată, aceasta va duce la
îmbunătățirea practicilor de lucru în termenul imediat și, în mod ideal, va deveni
standard pe termen lung. Waroonkun (2007) a analizat performanța
transferului tehnologic din punctul de vedere al rezultatelor obținute în urma
procesul transferului tehnologic.

155
 În studiul său, Waroonkun (2007) a concluzionat că performanța
transferului tehnologic poate fi evaluată prin analiza cunoștințelor dobândite în
urma transferului, a practicilor de lucru îmbunătățite și a îmbunătățirilor
tehnologice (Al-Abed, Ahmad, and Adnan 2014, Waroonkun 2007).
Pinzon (2007) face referite la efectele pe termen lung ale transferului
tehnologic, respectiv la impactul acestuia (Al-Abed, Ahmad, and Adnan 2014).
Astfel, el este de părere că o situație tehnologică îmbunătățită ar putea duce la
o economie mai puternică, la dezvoltare socială și reducerea sărăciei. Beneficiile
transferului tehnologic pe termen lung la nivelul firmelor sunt:
• Creșterea eficienței proiectelor;
• Maximizarea profitului;
• Învățarea specializată;
• Minimizarea costurilor de producție;
• Creșterea calității producției.
În plus, Gilbert și Cordey-Hayes (1996) sunt de părere că abilitățile de
a dobândi și de a folosi tehnologia modernă pot spori nivelul mediu de
performanță care, la rândul său, va maximiza avantajul competitiv al firmei
(Gilbert and Cordey-Hayes 1996).

2.6.5 Indicatori utilizabili pentru măsurarea rezultatelor procesului

de transfer tehnologic

În măsurarea rezultatelor procesului de transfer tehnologic, trebuie

avute în vedere cele două părți implicate: furnizorul și beneficiarul. În timp ce
beneficiarul are, de obicei, ca scop să utilizeze tehnologia și să genereze
rezultate comercializabile, furnizorul va avea tendința să măsoare beneficiile
financiare și, dacă se poate, chiar valoarea netă creată prin orientarea spre
tehnologia transferată beneficiarului (Maslova 2016).
Sunt două opinii total opuse, beneficiarul fiind, mai degrabă, orientat
înspre viitor (ce poate acumula din punct de vedere financiar și al pieței prin
utilizarea tehnologiei?), în timp ce furnizorul este orientat către trecut (ce
venituri a înregistrat și care este surplusul față de valoarea investită?).
Pentru beneficiar, un indicator utilizat pe scară largă pentru măsurarea
rezultatelor procesului de transfer tehnologic este impactul pe piață. Acest
indicator este unul realist, fiind orientat înspre măsurarea impactului avut de
inovare pentru profitabilitatea firmei, măsurând impactul financiar pentru
întreaga firmă și pentru toate procesele de transfer tehnologic derulate.
Alternativ, se pot utiliza indicatori ai succesului financiar pentru fiecare
proiect de transfer tehnologic în parte, măsurându-se profiturile suplimentare

156
aduse de un astfel de proiect la nivelul uneia sau al mai multor regiuni în care
noile produse/produsele îmbunătățite sunt comercializate.
Pentru o firmă, o astfel de măsurare poate fi problematică, putând
stimula asumarea redusă a riscurilor de către cei care asigură managementul
transferului tehnologic. Atâta timp cât măsurarea se realizează la nivelul
fiecărui proiect și pentru fiecare regiune de comercializare, rata de insucces
poate fi ridicată.
Totuși, o astfel de măsurare a impactului la nivel regional poate fi
utilizată de universități, care, în calitate de furnizori de tehnologie care
activează în unele regiuni, pot să își justifice scopul existenței. Prin astfel de
indicatori, universitățile pot justifica impactul pe care l-au avut proiectele de
transfer tehnologic asupra propriei regiuni în care activează (Fuller and
Hohman 2010).
O altă categorie de indicatori care poate fi utilizată în măsurarea
performanței transferului tehnologic o reprezintă cei de eficacitate, utilizabili
atât de către furnizorii de tehnologii, cât și de beneficiari.
Indicatorii de eficacitate măsoară procentul proiectelor de transfer
tehnologic care și-au atins scopul, neluând în considerare, în mod tradițional,
elemente financiare. De exemplu, în cazul unei universități–furnizor de
tehnologie, dacă aceasta are, în portofoliu, mai multe tehnologii, ar putea
măsura mai mulți indicatori:
• Procentul tehnologiilor oferite pieței (implicit, acest indicator ar trebui
să aibă valoarea 100%, căci, altfel, de ce s-ar mai fi dezvoltat aceste
tehnologii?);
• Procentul tehnologiilor ofertate de către piață (din totalul tehnologiilor,
câte au fost ofertate de către reprezentanți ai pieței pentru a fi
transferate, indiferent de forma de guvernanță utilizată?);
• Procentul tehnologiilor contractate cu piața (din totalul tehnologiilor,
câte au fost contractate pentru achiziție/licențiere/altă formă de
colaborare cu reprezentanți ai pieței în vederea transferului?);
• Numărul proiectelor de transfer tehnologic demarate (pentru câte
tehnologii dintre cele ofertate, s-a demarat procesul de transfer
tehnologic?);
• Procentul proiectelor de transfer tehnologic finalizate cu succes (raport
între numărul proiectelor finalizate cu succes și numărul proiectelor de
transfer tehnologic demarate).

157
 În cazul firmelor, în calitate de beneficiari ai tehnologiilor, indicatori
similari pot fi stabiliți, ținând cont de rata de succes al derulării proiectelor de
transfer tehnologic.

2.7 Ce tendințe există privind transferul tehnologic?

Societatea actuală este dinamică, iar, față de situația existentă în urmă

cu câteva decenii, se pot observa o serie de modificări, poate cea mai
semnificativă fiind creșterea numărului de țări care acordă o importanță
deosebită tehnologiilor moderne care țin pasul cu evoluția tehnologică.
De asemenea, numărul persoanelor instruite și al cercetătorilor a
înregistrat o evoluție crescătoare în ultimii ani. Pe de altă parte, este sesizabilă
existența unor programe guvernamentale care vizează sprijinirea dezvoltării
cercetării științifice.
Aceste schimbări sunt mai vizibile în țările care înregistrează un ritm de
dezvoltare accelerat, comparativ cu alte țări mai puțin dezvoltate (Barton
2007).
Subcapitolul curent are două părți, în cadrul primei, fiind redate
tendințele identificate la nivel de transfer tehnologic în general, iar, în cea de a
doua, fiind prezentate tendințele identificate la nivelul unor țări relevante
privind transferul tehnologic.

2.7.1 Tendințe privind transferul tehnologic în general

Pe lângă schimbare, un alt aspect care caracterizează lumea prezentă

este globalizarea. Aceasta implică liberalizarea comerțului și favorizarea
facilităților de producție care deservesc clienți din diferite țări.
Rezultatul generat de această situație presupune specializarea și
dezvoltarea comerțului. Firmele trebuie să facă față concurenței internaționale,
nu doar celei locale și, uneori, trebuie să își găsească poziția optimă într-o
structură de producție care deja funcționează la nivel internațional (Barton
2007).
Apariția noilor tehnologii acționează ca un factor care facilitează
globalizarea. În același timp, tehnologiile se schimbă rapid, scurtând ciclurile
de viață a produselor și a proceselor, sporind costurile tehnologice.
Transferul tehnologic dinspre instituțiile de cercetare s-a transformat
într-o variabilă strategică pentru companii și națiuni, necesară pentru a face
față provocărilor economiei globale (Audretsch, Lehmann, and Wright 2014).

158
 Fenomenul globalizării este prezent și în domeniile care privesc
invențiile și inovarea. Fără noi tehnologii, globalizarea nu ar fi posibilă deoarece
acestea joacă un rol în transferul de informații, caracterizat prin viteză și
dinamism (Nam and Barnett 2011). Prin călătorii, mass-media, workshopuri
științifice și tehnice, internet și alte canale de comunicare, globalizarea permite
transmiterea cunoștințelor într-un ritm mult mai rapid decât în trecut.
Acest fenomen oferă o nouă oportunitate pentru diseminarea
cunoștințelor, ceea ce nu înseamnă că toate națiunile și instituțiile vor beneficia,
în mod egal, de aceasta (Archibugi and Pietrobelli 2003).
Dimpotrivă, se pare că instituțiile care au reușit să beneficieze cel mai
mult de globalizare sunt cele care se află deja în centrul progresului științific și
tehnologic. Pe de altă parte, țările în curs de dezvoltare nu au, automat,
avantaje reduse.
Acestea pot beneficia de globalizarea tehnologiei dacă pun în aplicare
politici active menite să sporească învățarea și să îmbunătățească accesul la
cunoștințe și tehnologie (Archibugi and Pietrobelli 2003).
Inovația tehnologică necesită colaborare între inventatori, atât în
interiorul unei țări, cât și peste granițele naționale. Ca urmare a invențiilor
tehnologice, inovatorii încearcă să obțină avantaje economice prin exploatarea
noilor tehnologii pe piețele externe.
Comerțul de bunuri inovatoare reprezintă o cale importantă pentru
exploatarea internațională a inovațiilor produse la nivel național. Dar avantajele
tehnologice pot fi exploatate și prin transferarea know-how-ului firmelor străine
care doresc să introducă cea mai recentă tehnologie (Nam and Barnett 2011).
Globalizarea tehnologiei se realizează prin colaborări tehnologice care
apar atunci când două sau mai multe firme diferite situate în două sau mai
multe țări decid să înființeze un joint-venture cu scopul de a dezvolta cunoștințe
tehnice și/sau produse.
Aceste colaborări au generat o varietate de mecanisme pentru
împărțirea costurilor și exploatarea rezultatelor la nivel mondial. Colaborările
globale necesită schimbări radicale atât în structurile organizaționale ale
firmelor, cât și în relațiile dintre firme (Nam and Barnett 2011).
Legislația actuală este un alt factor care influențează transferul
tehnologic, o tendință fiind acordarea unei atenții tot mai mari protejării
proprietății intelectuale. În acest context, replicarea tehnologiilor este mult
îngreunată, având drept consecință creșterea nevoii de inovare.
Indiferent de modalitatea de realizare a transferului tehnologic, de la
instituții de cercetare spre firme sau între firme, acesta implică un flux de

159
cunoștințe care se poate transmite prin educație, literatură științifică sau
comunicare directă.
Deși, din punct de vedere legal, licențierea este cea care dă, de obicei,
dreptul de utilizare a unei anumite tehnologii, în fapt, factorul uman este cel
care domină realitatea managerială și cea economică (Barton 2007).
Resursa umană este esențială atât pentru dezvoltarea, cât și pentru
aplicarea tehnologiilor. Ultimii ani se caracterizează prin creșterea numărului
de ingineri și cercetători, îmbunătățirea pregătirii profesionale, globalizarea și
internaționalizarea sistemului educațional. Din punctul de vedere al surselor de
finanțare a noilor tehnologii, există două posibilități: sectorul public (incluzând,
aici, și universitățile) și cel privat.
Ponderea celor două sectoare în dezvoltarea tehnologică diferă în
funcție de industrie, momentul ales pentru analiză și țară. De obicei, în țările în
curs de dezvoltare, balanța dintre investițiile în cercetare și dezvoltarea de noi
tehnologii realizate de sectorul public sau cel privat înclină spre primul (Barton
2007).
Din punct de vedere politic, în ultima perioadă, se remarcă un interes
crescut față de activitățile de cercetare–dezvoltare, acestea fiind
recunoscute ca factori care pot determina creșterea economică.
La nivelul României, analiza prezentată în Strategia națională de
cercetare, dezvoltare și inovare 2014–2020 evidențiază o insuficiență a
numărului de cercetători pentru dezvoltarea unor domenii promițătoare, a
cercetării, și a inovării interdisciplinare (Guvernul României 2014).
De asemenea, numărul de cercetători din mediul de afaceri este
în scădere, iar companiile din România sunt, de obicei, reticente când vine
vorba de dezvoltarea unor centre de cercetare-dezvoltare (Guvernul României
2014).
La nivelul României, sectorul de cercetare-dezvoltare nu este suficient
dezvoltat din cauza finanțării reduse, a existenței unui număr insuficient de
parteneriate de tip public-privat și a lipsei stimulării dezvoltării mediului de
afaceri.
Prin Strategia națională de cercetare, dezvoltare și inovare stabilită
pentru perioada de dezvoltare 2014-2020, se urmărește: creșterea
competitivității economiei românești prin inovare, a contribuției românești la
progresul cunoașterii și a rolului științei în societate (Guvernul României 2014).
Transferul de cunoștințe și cel tehnologic sunt procese care implică
colaborări între organizații publice și private. În ultimele decenii, modelul Triple
Helix (TH) a atras atenția universităților și instituțiilor publice. Acest model care

160
include universități–industrie-guvern a fost introdus de Etzkowitz și Leydesdorff
(Etzkowitz and Leydesdorff 1995).
Modelul nu este liniar și se bazează pe relația dintre trei grupuri de
actori: industria reprezintă sursa producției, guvernul asigură reglementările,
stabilitatea și regulile, iar universitățile reprezintă furnizorii de tehnologie
inovativă (Van Horne and Dutot 2017).
Susținând ideea că modelul TH nu este suficient pentru inovația pe
termen lung și dorind să pună accent pe importanța integrării reprezentanților
societății, anumiți autori recomandă includerea unui al patrulea element în
model, respectiv organizațiile intermediare (Van Horne and Dutot 2017).
În contextul universităților sau al centrelor de cercetare, aceste
organizații pot fi interne primelor (Oficii de Transfer Tehnologic), externe
(centre de cercetare nonprofit și/sau finanțate de guvern) sau între cele două
(incubatoare de afaceri sau parcuri de cercetare) (Wright et al. 2008).
Toate aceste centre facilitează transferul de tehnologie și cunoștințe
între universități și industrie (Van Horne and Dutot 2017). Structura economică
a unei țări se bazează, în aceste condiții, pe patru piloni: furnizori de tehnologie
inovativă, firme, guvern și societatea civilă, creșterea economică fiind generată
prin inovare continuă (Van Horne and Dutot 2017).

2.7.2 Tendințe la nivelul unor țări

Întreprinderile sunt organizații care utilizează o gamă largă de resurse

diferite pentru a-și desfășura activitatea. Pe lângă activele corporale, precum
bunurile, instalațiile și echipamentele, firmele dețin active necorporale care
devin din ce în ce mai importante. Activele necorporale includ, printre altele,
cunoștințe, rețele de clienți, branduri și reputația.
Investitorii financiari evaluează activele corporale și necorporale ale
firmelor pentru a formula așteptări cu privire la performanța lor viitoare, iar
activele bazate pe cunoaștere, cum ar fi investițiile în cercetare-dezvoltare și
brevetele, contribuie la creșterea valorii companiei pe piețele financiare
(Sandner and Block 2011).
În prezent, SUA este lider mondial în domeniul transferul tehnologic
(Gross 2013). Perspectivele americane și britanice privind transferul tehnologic
între universități și întreprinderi diferă.
În Statele Unite ale Americii, este larg acceptat faptul că legislația
(Legea Bayh-Dole) a dus la o implicare largă a universităților în transferul
tehnologic. Preocupările din literatura americană sunt îndreptate spre metode
de îmbunătățire a procesului de transfer tehnologic.

161
 În Regatul Unit, inițiativele guvernamentale încurajează transferul
tehnologic prin finanțarea pregătirii personalului implicat în cel universitar, dar
și prin alte posibilități de finanțare disponibile.
Totuși, aceste inițiative sunt, de multe ori, implementate pe termen
scurt și sunt, probabil, văzute de guvern ca „programe-pilot" pentru a evalua
cele mai eficiente abordări (Decter, Bennett, and Leseure 2007).
Între Marea Britanie și SUA, există o serie de diferențe care
influențează modalitatea de realizarea a transferului tehnologic (Decter,
Bennett, and Leseure 2007):
• Patentarea și dezvoltarea unor tehnologii utile populației au o
importanță mai mare în SUA. Pe de altă parte, în Marea Britanie,
importanța publicațiilor și orientarea spre o anumită cercetare
fundamentală împiedică, de multe ori, dezvoltarea unei culturi
comerciale în universități;
• Legislația din SUA reprezintă, de asemenea, o diferență majoră,
care a fost deja menționată;
• Apar, totodată, diferențe privind recrutarea și retenția personalului,
care beneficiază de o atenție sporită în SUA;
• Identificarea potențialului de transfer tehnologic este mai ușor
recunoscut și acceptat de companiile din SUA decât de cele din
Marea Britanie. Acest lucru poate reprezenta o barieră majoră în
calea transferului tehnologic în Marea Britanie, în special, dinspre
universitate către industrie;
• Industria britanică este percepută ca fiind mai puțin interesată și
mai sceptică față de tehnologia dezvoltată la nivelul universităților;
• Politicile privind transferul tehnologiilor universitare din Marea
Britanie sunt mai diverse decât în SUA, tehnologia fiind mai dificil
de accesat;
• Apare, frecvent, situația când este menționată lipsa resurselor și a
personalului fără experiență în Oficiile de transfer tehnologic
universitar din Regatul Unit.
Cele două țări au, totuși, si elemente comune, interesul privind
reducerea costurilor pentru cercetare-dezvoltare și creșterea vitezei de lansare
pe piață a noilor produse. De asemenea, la fel ca în SUA, apare o tendință de
reducere a funcțiilor de cercetare-dezvoltare în companiile din Marea Britanie,
care poate reprezenta o oportunitate pentru universități.

162
 Cu toate acestea, în Regatul Unit, politicile de transfer tehnologic nu
sunt la fel de consecvente ca în SUA, iar tehnologia este considerată mai dificil
de accesat (Decter, Bennett, and Leseure 2007).
O altă țară care este analizată din punctul de vedere al transferului
tehnologic este Canada. Eforturile canadiene de a comercializa rezultatele
cercetării sunt, în general, considerate ca o parte importantă a activității de
cercetare și inovare de majoritatea universităților (Rasmussen 2008).
În Canada, accentul pus pe comercializare, transferul cunoștințelor și
parteneriatul industrial este un fenomen mai recent decât în Statele Unite. În
ambele țări, oficiile de transfer tehnologic (OTT) au fost înființate pentru a
gestiona relațiile dintre cercetători și industrie. Oficiile de transfer tehnologic
joacă un rol central în transferul și comercializarea cunoștințelor în cazul
universităților canadiene.
Totuși, există o diferență între așteptările guvernului și ale instituțiilor
de cercetare (care văd rolul primordial al OTT-urilor în promovarea activităților
de comercializare) și realitatea privind activitatea OTT-urilor (Bubela and
Caulfield 2010).
Pe baza unor interviuri cu profesioniști din cadrul OTT-urilor canadiene,
Bubela și Caulfield (2010) au arătat că, în cel mai bun caz, acestea sprijină
misiunile sociale și academice ale instituțiilor prin mobilizarea cunoștințelor și
facilitarea relațiilor dintre echipele de cercetare și reprezentanții industriei.
Cu toate acestea, respectivul lucru nu generează, întotdeauna,
rezultate comerciale evidente (Bubela and Caulfield 2010). În Canada, au avut
loc mai multe inițiative pentru a educa personalul din OTT-uri și pentru a
îmbunătăți competențele de comercializare la nivelul universităților.
Lipsa de competențe în acest domeniu este recunoscută în general, iar
inițiativele guvernamentale pot avea un rol în susținerea inițiativelor de
formare. Această concluzie a fost formulată, de asemenea, și la nivelul
sistemului de inovare–transfer tehnologic al Regatului Unit (Rasmussen 2008).
Instrumentele guvernamentale joacă un rol-cheie în dezvoltarea
infrastructurii de comercializare a cercetării în cadrul universităților canadiene.
Lipsa finanțării este una dintre cele mai frecvente probleme care apare în
eforturile de sprijinire și de dezvoltare ale spiritului antreprenorial, iar
programele guvernamentale canadiene urmăresc remedierea lipsei de resurse
cu care se confruntă, deseori, proiectele implementate la nivelul universităților
care vizează acest aspect (Vohora, Wright, and Lockett 2004).
Mai multe programe canadiene oferă finanțare bazată pe subvenții, atât
în stadiile incipiente ale dezvoltării comerciale, cât și în fazele ulterioare. Pe de

163
altă parte, se urmărește stimularea universităților pentru a dezvolta
întreprinderi care pot genera profituri financiare semnificative (Clarysse et al.
2005).
Langford et al. subliniază că utilizarea măsurilor cantitative referitoare
la comercializarea cercetării universitare (numărul de brevete, licențe, firme
spinoff, venituri generate etc.) pentru a măsura rezultatul transferului
tehnologic este tot mai criticată în Canada (Langford et al. 2006).
Este recunoscut faptul că principalele canale pentru transferul
tehnologic sunt infuzia de personal, în special, studenții absolvenți, și
cooperarea în domeniul cercetării cu industria existentă, inclusiv consultanța
oferită de universitate (Rasmussen 2008).
Prin urmare, licențierea și spinoff-urile reprezintă doar o mică parte a
transferului tehnologic de la instituțiile de cercetare, iar impactul acestora ar
putea fi dificil de separat de activitatea de transfer a altor tehnologii
(Rasmussen 2008).
China este o altă țară care necesită atenție. Aceasta a avansat puternic
în ultimii 30 de ani, urmărind să își sporească capacitatea de a dezvolta
tehnologii indigene pentru a-și revigora baza industrială și pentru a se
transforma din „fabrică” pentru țările mai dezvoltate în dezvoltator și
producător mondial de produse (Gross 2013).
Achiziționarea de tehnologie de la firmele din țările mai avansate este
importantă pentru firmele din China care încearcă să se dezvolte din punct de
vedere tehnologic. Tehnologia occidentală a devenit un mijloc eficient pentru
modernizarea producției industriale chinezești. Astfel, majoritatea firmelor de
stat din China au cheltuit sume mari de bani pentru achiziționarea de
echipamente tehnologice (Guan et al. 2006).
Totuși, în urma analizei a 2.334 de întreprinderi chinezești, Guan et al.
susțin că activitățile de inovare în firmele de producție nu pot fi amplificate în
mod substanțial doar prin achiziționarea de echipamente și aparate-cheie din
străinătate (Guan et al. 2006). Lipsa abilităților de management, marketing și
organizare a determinat, astfel, o performanță mult mai scăzută la nivelul
firmelor din China în comparație cu performanța firmelor-sursă de tehnologie
din Occident.
Pe de altă parte, întreprinderile cu capital integral străin de la Beijing
au realizat o performanță mult mai bună în ceea ce privește inovarea și
competitivitatea, datorită importanței acordate dezvoltării echilibrate a
întregului proces de producție și importului de practici de organizare,

164
management și marketing, pe lângă tehnologiile de bază, de asemenea,
importate (Guan et al. 2006).
Experiențele trecute au demonstrat că progresul tehnologic de la
imitație la inovare, realizat prin achiziționarea, asimilarea și îmbunătățirea
tehnologiei, poate fi de succes pentru țările în curs de dezvoltare.
De exemplu, într-o perioadă relativ scurtă, de patru decenii, Japonia a
crescut (pornind de la mijloace economice modeste), devenind o putere
economică importantă la nivel mondial, prin achiziționarea tehnologiilor
occidentale și, ulterior, prin asimilarea și îmbunătățirea acestora (Guan et al.
2006).
Coreea de Sud este un alt exemplu excelent de achiziție tehnologică
de succes din străinătate și de învățare tehnologică. Economia agrară din
această țară s-a transformat într-o economie industrializată prosperă în
ultimele decenii printr-o traiectorie tehnologică de la imitație la inovare (Guan
et al. 2006).
China a cheltuit mai mult pe achiziția de tehnologie, dar firmele
chinezești au depus mult mai puțin efort pentru stimularea capacității lor de
absorbție tehnologică și a capacității de transformare. În comparație cu
Coreea, capacitatea Chinei în domeniul științei și al tehnologiei este suficient
de puternică pentru a sprijini învățarea și inovația tehnologice (Guan et al.
2006).

2.8 Ce bariere și probleme sunt în realizarea transferului tehnologic?

În studiul literaturii de specialitate, am identificat mai multe abordări care

atenționează asupra șanselor scăzute de derulare cu succes a transferului
tehnologic.
În subcapitolul de față, expunem problemele care pot apărea în
derularea transferului tehnologic, respectiv barierele care pot afecta acest
proces, cele două categorii corespunzând paradigmelor din domeniu.
Deși procesul de transfer tehnologic ajunge să fie abordat, din punct de
vedere științific, suficient de în detaliu, există încă probleme în derularea
acestuia, analizate de cercetătorii Jagoda și Ramanathan (conform (Maslova
2016)). Aceștia le-au împărțit în trei categorii: probleme legate de derularea
procesului de transfer tehnologic, cele legate de capabilitate la firma
beneficiară, cele de management la firma beneficiară.

165
 Problemele legate de derularea procesului de transfer tehnologic
sunt prezentate în tabelul următor pe etape ale procesului de transfer
tehnologic:

166
 Tabel 13. Probleme clasice în derularea procesului de transfer
tehnologic
Conform (Maslova 2016)
Etapă derulare Probleme identificate
proces
Identificarea • Blocajul responsabililor în sarcini diverse, rezultând
tehnologiei indisponibilitate de timp;
• Complexitatea ridicată a tehnologiei;
• Complexitatea ridicată a procesului de asimilare;
• Necesitatea unei adaptări semnificative la condițiile
locale;
• Probleme privind brevetul de invenție – mai mulți
solicitanți de drepturi, proces de emitere brevet de
invenție nefinalizat;
• Posibilitatea ca tehnologia să devină depășită după
finalizarea procesului de transfer tehnologic;
• Corupție din partea furnizorilor în alegerea
tehnologiei.
Identificarea • Corupție din partea furnizorilor în procesul de alegere
furnizorului a partenerului;
• Date nesigure despre partener;
• Număr redus de parteneri adecvați;
• Mecanism ineficient de căutare a partenerilor;
• Comunicare prea complicată cu posibilul partener.
Negociere și • Diferențe în abordări și strategii de negociere;
contractare cu • Diferențe în metodele de lucru;
furnizorul • Diferențe culturale;
• Incompatibilitate în timpul negocierilor;
• Incapacitatea de a ajunge la un acord privind prețul,
marketingul și strategia de produs;
• Lipsa de încredere;
• Canale de comunicare ineficiente.
Planificarea • Comunicarea ineficientă între parteneri;
proiectului • Implicarea redusă a partenerilor în planificare;
• Lipsa dorinței partenerului de a furniza toate datele
solicitate;
• Estimarea inexactă a capacităților proprii ale firmei.

167
 Evaluarea • Costurile ridicate și calitatea scăzută ale furnizorilor
eficacității locali de produse și servicii;
derulării • Monitorizarea și controlul necorespunzător;
proiectului • Incapacitatea de a organiza cursuri programate;
• Imposibilitatea obținerii scorului de calitate
planificat;
• Incapacitatea de a respecta nivelul planificat de
producție;
• Incapacitatea de a respecta termenele-limită.

În ceea ce privește problemele legate de capabilitatea beneficiarului de

a derula proiecte de transfer tehnologic, cele mai multe probleme sunt legate
de lipsa unui personal cu competențe specifice și experiență în derularea
procesului de transfer tehnologic, a unor traininguri suficiente ale personalului,
prezența unui sindrom de tipul nu e bun dacă nu e inventat de noi, lipsa de
motivare a personalului în fața complexității proiectelor de transfer tehnologic,
existența barierelor culturale și, uneori, lingvistice în relația cu furnizorul
tehnologiei.
Problemele de management cel mai des mai întâlnite sunt următoarele:
lipsa unui personal de management cu experiență în derularea unor proiecte
similare, a unor practici manageriale care să asigure succesul derulării
proiectelor de transfer tehnologic: proceduri, indicatori de performanță, forme
de control și revizuire ale derulării proiectului, structuri de organizare
temporare alocate eficient etc.
Într-o recentă analiză a modului de derulare a transferului tehnologic în
marile organizații internaționale (Malik and Bergfeld 2015), s-a observat faptul
că managerii trebuie să fie, în cadrul acestui proces, mai mult decât manageri
ai angajaților și ai proceselor, trebuind să fie și manageri ai cunoștințelor,
capabili să orchestreze mai multe rețele în paralel.
Alți autori insistă asupra barierelor care pot bloca derularea
procesului de transfer tehnologic, acestea putând fi considerate și
probleme care pot opri derularea sa. Întregul proces se poate reduce, într-o
versiune extrem de simplificată, la trei pași simpli, cei din figura următoare:

168
 Stabilirea Identificarea Metode și
1 obiectivelor 2 provocărilor 3 resurse

Ce dorești Cum se poate Cum se

să realizezi? transpune în realizează?
realitate?

Figura 24. Procesul generic de transfer tehnologic

Sursă: (Andonova 2015c)

Barierele în calea realizării transferului tehnologic există în toate etapele

procesului, sub diferite forme și cu diferite grade de dificultate. Spre exemplu,
dacă ne referim la etapa cu numărul 1 (stabilirea obiectivelor), aici, principalele
bariere care pot periclita întregul transfer tehnologic pot să includă aspecte
precum: stabilirea unor obiective prea generale sau irealiste, neasocierea lor
cu un orizont de timp adecvat sau ignorarea acestei etape. Acest fapt nu doar
că va face transferul tehnologic mai dificil, dar împiedică și măsurarea
performanțelor.
Fără a ști, cu precizie, ceea ce dorești să realizezi prin transferul
tehnologic este ca și cum ai porni la drum fără o destinație în minte. Cele mai
multe bariere însă pot fi identificate în etapa cu numărul doi, cea legată de
identificarea provocărilor.
Așa cum însuși numele acesteia sugerează, respectiva etapă este cu
totul dedicată stabilirii piedicilor în calea realizării transferului tehnologic. În
cea de-a treia etapă, dedicată metodelor și resurselor utilizate în transferul
tehnologic, părțile implicate se pot confrunta cu noi bariere, de data aceasta,
mai puțin evidente.
Cea de-a doua tendință în literatură pornește de la identificarea și
analiza barierelor în transferul tehnologic. Foster, spre exemplu, menționează
câteva aspecte care pot interacționa cu buna desfășurare a transferului
tehnologic, fără a le suprapune neapărat cu etapele procesului, printre care
amintim:
• Perspectivă incorectă asupra limitelor tehnologiilor;
• Abilitatea de a măsura progresul tehnologic;
• Interpretarea deficitară a semnalelor din piață;
• Interpretarea defectuoasă a nevoilor clienților;
• Cultura organizațională a recipientului tehnologiei;
• Diferențe foarte mari între tehnologiile vechi și cele noi (Le Grange and
Buys 2002).

169
 În lucrarea lui Cooke si Mayes, au fost identificate alte bariere care pot
sta în calea realizării transferului tehnologic, după cum urmează:
• Atitudinea managerilor;
• Rezistența la schimbare;
• Flux informațional deficitar între furnizorul de tehnologie și beneficiar;
• Anticiparea deficitară a timpului necesar derulării transferului
tehnologic;
• Costuri prea ridicate;
• Produsele sau procesele curente sunt în conformitate cu nevoile
clienților, iar transferul tehnologic nu este necesar;
• Birocrație excesivă;
• Cunoștințe și abilități inadecvate (Cooke and Mayes 1996).
Dintre aceste aspecte, unele pot avea o influență mai mare asupra
transferului tehnologic realizat din exteriorul companiei, decât în cazul unui
transfer tehnologic desfășurat intern.
Atitudinea managerilor poate avea un impact major asupra transferului
tehnologic din afara companiei datorită influenței acestora asupra atitudinii
angajaților și, astfel, a gradului de acceptare.
Acest fapt, asociat cu rezistența la schimbare pe care mulți oameni o
manifestă în mod natural, poate duce la un grad redus de succes al transferului
tehnologic sau chiar la eșecul acestuia în situații extreme.
Kirkland (Kirkland 1996) amintește despre cinci categorii de bariere
întâlnite în transferul tehnologic, care sunt extrem de frecvent menționate în
lucrări ulterioare, reprezentând un punct de referință în studiile din domeniu.
Aceste cinci bariere sunt următoarele:
1. Bariere legale: legate, în principal, de drepturile de proprietate
intelectuală;
2. Bariere financiare: lipsa unor resurse financiare adecvate;
3. Bariere legate de resursa umană: angajați inadecvat calificați;
4. Bariere în comunicare: incluzând, aici, și comunicarea deficitară și
expectanțele diferite ale cercetătorilor și ale celor din mediul de afaceri;
5. Bariere tehnologice: unele tehnologii, pur și simplu, nu pot fi
transferate către orice beneficiar recipient, existând riscuri mari privind
acceptabilitatea și capacitatea de absorbție a acestor tehnologii noi.

170
 Bariere
legale
și
finan-
ciare

Bariere
tehnologice

Bariere legate de
resursa umană
Bariere de comunicare

Figura 25. Bariere în derularea transferului tehnologic

Toate acestea sunt extrem de relevante în orice proces tehnologic,

indiferent dacă acesta se realizează între două companii sau între universitate
și mediul de afaceri. Prin cele cinci mari categorii de bariere, autorul acoperă
toate părțile unui proces tehnologic.
Analizând toate aceste categorii de bariere, putem sublinia legătura
strânsă dintre ele, marcată prin interdependență și reciprocitate. Acest fapt
este simbolizat în figura de mai sus, din care se poate concluziona faptul că
nesoluționarea, ignorarea sau neidentificarea uneia dintre aceste bariere poate
activa altele.
Alți autori (Samtani 2010, 21) grupează barierele în trei mari categorii:
A. Bariere legate de tehnologie;
B. Bariere legislative;

171
 C. Bariere legate de resursa umană.
În tabelul următor, am detaliat diferitele bariere incluse în aceste trei
categorii generoase.

Tabel 14. Categorii de bariere în realizarea transferului

tehnologic
Sursă: adaptat după (Samtani 2010, 21)
Categorii de bariere
A. Bariere tehnologice.
• Riscuri tehnologice;
• Lipsa echipamentului adecvat;
• Echivocitate;
• Lipsa datelor operaționale;
• Aversiunea față de risc;
B. Bariere legislative.
• Lipsa legislației cu privire la utilizarea tehnologiilor;
• Specificații legislative variabile în timp;
C. Bariere legate de resursa umană.
• Lipsa cunoștințelor cu privire la tehnologiile transferate;
• Lipsa comunicării;
• Lipsa informațiilor;
• Lipsa experienței în transferul tehnologic;
• Lipsa motivației;
• Distanța geografică;
• Distanța culturală;
• Aglomerarea activităților;
• Lipsa încrederii.

Pe lângă baierele enumerate anterior, Hirt (2012) pune accent pe

gravitatea celor culturale în transferul tehnologic, făcând diferența între
barierele culturale desprinse din cultura organizațională și cele deprinse din
cultura națională întâlnite în transferul tehnologic la nivel internațional. Există
numeroase diferențieri semnificative în funcție de țări.
Jasinski (2009) analizează barierele în transferul tehnologic realizat în
țări emergente, luând în discuție cazul Poloniei, ajungând la concluzia că cea
mai importantă este cea legată de lipsa finanțării, urmată îndeaproape de
dezvoltarea insuficientă a cercetării și a dezvoltării în astfel de țări.

172
 Alte limitări cu privire la resursa umană sunt menționate. Acestea fac
referire la lipsa unei culturi de inovare și a personalului insuficient calificat.
Organismele guvernamentale sunt și ele blamate din cauza existenței unui
sistem birocratic greoi, care impune limitări de ordin legal cu privire la
protejarea drepturilor de proprietate intelectuală din țările emergente.
Dincolo de modalitățile de realizare a clasificărilor legate de barierele
întâmpinate în transferul tehnologic, putem observa câteva elemente comune,
care transcend diferitele scrieri în domeniu. Aceste câteva bariere comune se
referă la următoarele aspecte:
1. Bariere legate de resursa umană. Fie că ne referim la lipsa forței de
muncă adecvat calificate, fie la aspecte legate de motivarea angajaților,
fie la diminuarea motivației acestora pe parcursul realizării transferului
tehnologic, fie la probleme de comunicare sau probleme generate de
diferențe culturale și rezistența la schimbare, toate au o rădăcină
comună;
2. Bariere legislative. Cele mai multe bariere se referă la drepturile de
proprietate intelectuală, care nu sunt suficient de bine delimitate în
toate țările și care reprezintă o piedică greu de neglijat și soluționat;
3. Bariere legate de tehnologia în sine. Aici, ne putem referi la relevanța
noilor tehnologii pentru organizația-receptor, la costurile acesteia și la
durata transferului tehnologic asociate cu capacitatea de absorbție.
În lucrarea lor, Greiner and Franza (2003) detaliază barierele în
transferul tehnologic pornind de la cele trei categorii amintite anterior de
Guilfoos (1989) (tehnologice, legislative, legate de resursa umană), adăugând
și o a patra categorie. Cercetarea lor este relevantă prin aceea că alcătuiește
un set de puncte forte ale companiilor prin care acestea să poată depăși
barierele.
În tabelul următor, se pot observa cele mai importante bariere și
modalitățile de a le depăși, grupate fiecare în trei mari categorii:

173
 Tabel 15. Bariere și modalități de a le contracara
Sursă: (Greiner and Franza 2003)
Bariere
Bariere tehnologice:
• Riscuri tehnologice;
• Constrângeri legate de planificare.
Bariere legislative:
• Reducerea bugetelor;
• Supravegherea agențiilor de reglementare.
Bariere legate de resursa umană:
• Lipsa conștiințelor tehnologice;
• Rotația personalului;
• Teama de conducere;
• Pierderea motivației.
Alte bariere:
• Dificultăți în identificarea utilizatorului final.
Modalități de contracarare
Modalități generale de contracarare:
• Buletine informative, întâlniri etc.;
• Apropierea relațiilor cu utilizatorul;
• Mediu extern puternic;
• Identificarea campionului în tehnologie;
• Dorința de a învăța și de a explora;
• Capacitatea tehnică de transfer al cunoștințelor;
• Furnizarea de facilități de testare și de sprijin;
• Recomandări ale terților implicați;
• Demonstrarea utilității și a funcționalității tehnologiei;
• Marketing agresiv;
• Matricea de selecție;
• Încredere în tehnologie.
Modalități formale de contracarare:
• Documentare amplă;
• Delimitarea proceselor transferate;
• Diseminarea adecvată a informațiilor;
Modalități informale de contracarare:
• Comunicarea ideilor/informare;
• Credibilitatea părților;
• Mecaniste de recompensare.

174
 În pofida faptului că nu toate aceste măsuri de contracarare a barierelor
întâlnite în transferul tehnologic se pot aplica în toate situațiile, considerăm că
ele sunt relevante ca punct de plecare în explorarea unor variante adecvate de
cooperare în soluționarea unor posibile dificultăți.

2.9 Care sunt factorii de succes pentru derularea transferului

tehnologiilor

Similar identificării barierelor și a problemelor care pot afecta derularea

cu succes a transferului tehnologic, mai mulți autori au insistat pe identificarea
unor factori care pot asigura reușita derulării procesului. Aceștia se pot regăsi
la nivelul tehnologiei, al beneficiarului, al furnizorului sau al contextului
derulării transferului tehnologic.

2.9.1 Cadrul general referitor la tehnologie

Transferul de cunoștințe nu are loc de la sine. Performanța unei

tehnologii date depinde de o gamă largă de factori, ceea ce face, într-o oarecare
măsură, problematică identificarea unei tehnologii sănătoase, din punct de
vedere ecologic, sau adecvate. De exemplu, o tehnologie care este considerată
sănătoasă din punct de vedere ecologic într-o anumită localitate, cultură,
setare economică sau etapă în ciclul său de viață poate să nu corespundă într-
un alt context.
Performanța sa poate fi influențată în mod semnificativ de
disponibilitatea infrastructurii de sprijin și de accesul la expertiza necesară
pentru gestionarea, întreținerea și monitorizarea acesteia.
Mai mult, o tehnologie care se califică ca adecvată la un moment dat nu
poate face acest lucru la altul - criteriile de performanță pe care le îndeplinește
se pot schimba ca o consecință a noilor informații sau a schimbării valorilor sau
a atitudinilor.
Un progres tehnic poate da naștere unor alternative de dorit. Prin
urmare, este vital ca destinatarii și utilizatorii unei tehnologii să poată alege o
opțiune care să răspundă nevoilor și capacităților specifice ale acestora, fiind,
de asemenea, adecvată în toate locurile unde se aplică și pe parcursul întregului
ciclu de viață.
Este de dorit ca tehnologia să fie, totodată, considerată viabilă din
punct de vedere economic și acceptabilă din punct de vedere social și, prin
urmare, durabilă.

175
2.9.2 Considerarea continuă a provocărilor transferului tehnologic

Există multe bariere în calea transferului performant de cunoștințe. De-

a lungul procedurii de transfer, dinspre ofertanții de transfer tehnologic
(inovatorii și dezvoltatorii) către solicitanți (destinatarii și utilizatorii), există
impedimente la fiecare verigă și din cauza restricțiilor privind circulația
informațiilor și a materialelor, pentru fiecare conexiune din lanțul de transfer
tehnologic.
Deși sunt posibile unele generalizări, natura specifică și gravitatea
provocărilor depind de circumstanțele predominante, variind în funcție de tipul
de tehnologie, de aplicația sa specifică, de caracteristicile furnizorilor și de
destinatarii tehnologiei.
Printre exemplele de provocări, se numără neajunsurile în crearea și
inovarea tehnologică, lipsa performanței în aprovizionarea cu tehnologie,
mediile care permit o utilizare suboptimală și informațiile insuficiente și
neconfirmate.
Este important ca aceste provocări să fie monitorizate și urmărite
îndeaproape în sensul luării unor strategii de evitare a riscurilor sau de
diminuare a efectelor în cazul manifestării riscurilor.

2.9.3 Libertatea alegerii

Un obiectiv esențial al eliminării barierelor enunțate anterior, și anume

facilitarea transferului tehnologic, este acela de a se asigura că beneficiarii și
utilizatorii tehnologiei sunt capabili să facă alegeri în cunoștință de cauză,
reușind să identifice și să achiziționeze tehnologia cea mai potrivită pentru ei.
Pentru o aplicație dată într-o anumită locație, trebuie îndeplinite mai
multe cerințe, printre care: necesități bine definite, documentate și înțelese;
mai multe alternative tehnologice, toate caracterizate bine și în mod fiabil din
punctul de vedere al performanțelor de mediu, economice, dar și al impactului
social potențial; metode raționale și funcționale (instrumente de suport
decizional) care facilitează alegerea unei tehnologii optime; capacitatea de a
face tehnologia aleasă pe deplin operațională, astfel încât aceasta să își poată
îndeplini potențialul și să răspundă nevoilor identificate, fără efecte secundare
negative, inclusiv în timpul înlocuirii.

2.9.4 Consolidarea certitudinii

Lipsa de certitudine și nivelurile ridicate de risc, atât reale, cât și

percepute, sunt recunoscute ca impedimente majore pentru înființarea cu

176
succes a piețelor funcționale pentru noile tehnologii. Percepția comună că multe
tehnologii sunt „emergente" și, prin urmare, „nevalidate" înseamnă că nu există
prea multă încredere în viabilitatea lor economică, comercială sau tehnică.
Eliminarea barierelor din calea transferului tehnologic se traduce, de
multe ori, printr-o certitudine sporită și riscuri scăzute pentru publicul-cheie,
cum ar fi dezvoltatorii, furnizorii, finanțatorii, asigurătorii, beneficiarii și
autoritățile de reglementare. Un exemplu este asigurarea accesului la informații
suficiente și verificate.
Evaluarea riscurilor și a capacitățile de gestionare a instituțiilor
financiare au, de asemenea, o importanță deosebită. Chiar și o serie de
instrumente de politici macroeconomice pot fi utilizate pentru a spori
certitudinea, în două moduri principale:
• Prin coerența obiectivelor și a măsurilor macro- în timp și pe perioade
lungi de timp;
• Utilizarea instrumentelor de politici macroeconomice pentru a optimiza
reglementările, investițiile și restrângerea incertitudinii de pe piață.
Condițiile macroeconomice care favorizează transferul tehnologic includ
cele care vor asigura o inflație scăzută, un schimb stabil și realist și rate ale
dobânzii, prețuri care reflectă costurile reale (marginalizate și complet
internalizate) ale materialelor, ale energiei, ale forței de muncă și ale altor
inputuri, dereglementare, funcționarea piețelor competitive, politicile
comerciale deschise și politicile transparente de investiții străine.

2.9.5 Comunicare eficientă

Lanțul de transfer tehnologic este, adesea, lung, atât în ceea ce privește

distanța, cât și timpul. Comunicarea eficientă este, deci, un alt element esențial
în rețeta transferului tehnologic de succes. Comunicarea și cooperarea eficiente
și eficace între părțile-cheie interesate vor însemna mult în ceea ce privește
eliminarea oricăror bariere.
Sistemele de gestionare a informațiilor, instrumentele de gestionare a
cunoștințelor și rețelele oficiale și informale, atât centralizate, cât și dispersate,
pot aduce toate contribuții importante în acest context. Transferul tehnologic
implică, adesea, o combinație disonantă de actori informali (de exemplu,
inovatorii) care lucrează în situații formale și reglementate (de exemplu, într-o
universitate).
Tocmai de aceea comunicarea eficientă este o necesitate pentru
armonizarea contribuțiilor la procesele de transfer tehnologic care sunt făcute
de diferiți actori.

177
2.9.6 Mediu favorabil

Îmbunătățirea transferului de cunoștințe, în contextul dezvoltării

durabile, se referă, în mare parte, la crearea condițiilor favorabile pentru
transferul tehnologic - asigurarea faptului că toate părțile interesate au
capacitatea (potențială și realizată) de a-și îndeplini rolurile și de a-și asuma
responsabilitățile.
În general, statul este principalul actor în crearea unui mediu favorabil
pentru transferul tehnologic, dar instituțiile financiare și de asigurări și
organizațiile internaționale pot, de asemenea, să exercite o influență
semnificativă.
Printre circumstanțele care facilitează transferul de cunoștințe, regăsim:
• Piață deschisă și competitivă;
• Cerințe cuprinzătoare și credibile privind performanța tehnologiei;
• Finanțatori care nu au legătură cu tehnologia respectivă;
• Cea mai competitivă tehnologie din perspectiva costurilor are, de
asemenea, și cele mai favorabile specificații pe planurile ecologic și
social.
Toți actorii-cheie și părțile interesate trebuie să aibă cunoștințele și
abilitățile necesare pentru a îndeplini rolurile și sarcinile care îi așteaptă.
Nivelurile ridicate de conștientizare, motivare și responsabilizare în sectoarele
public și privat și în societatea civilă vor contribui la asigurarea faptului că
oamenii, comunitățile și societățile, în largul lor, vor putea să se adapteze
încontinuu la noile circumstanțe și provocări care izvorăsc din transferul
tehnologic.
Ar trebui să existe sisteme eficiente și eficace de inovare, cercetare și
dezvoltare la nivelurile național și regional, pentru a facilita astfel de proceduri,
cum ar fi adaptarea tehnologiilor tradiționale pentru utilizarea în setările
curente.
Mediul favorabil beneficiază, de asemenea, de implementarea politicilor
care încurajează o combinație adecvată a investițiilor din sectoarele
guvernamental și privat și abordează aspecte precum lipsa accesului la surse
adecvate de capital, inflația sau ratele dobânzii (pentru inputurile de materiale
și energetice), taxe mari la import, instabilitatea politicilor fiscale și tarifare;
riscul investițional (real și perceput), pierderea drepturilor de proprietate
intelectuală și a resurselor productive și riscul de expropriere.

178
2.9.7 Implicare

Pentru îmbunătățirea transferului tehnologic față de ultimul deceniu,

trebuie să ne implicăm și să depășim toate provocările, oferind, astfel,
utilizatorilor tehnologiei alegerea pe care o merită și și-o doresc, sporind
comunicarea între părțile interesate în domeniul transferului de cunoștințe,
construirea și consolidarea cadrului favorabil pentru transferul tehnologic.
Pe acest plan, trebuie să avem în vedere, cel puțin, un pachet de acțiuni-
cheie, menite să stimuleze transferul tehnologic:
• Evaluări ale nevoilor, inclusiv identificarea deficiențelor din sector, cu
sprijinul organizațiilor și al agențiilor relevante;
• Evaluarea și consolidarea politicilor care influențează sectorul vizat;
• Intensificarea comunicării și a cooperării între factorii-cheie pe planul
coordonării, al cooperării și al asistenței intra- și interguvernamentale;
• Protecția drepturilor de proprietate intelectuală și a contractelor legale;
• Să intensifice comunicarea și cooperarea între organismele de transfer
tehnologic din cadrul diferitelor universități în vederea mobilizării unor
resurse financiare și umane mai importante în chestiuni de interes
comun.
Per ansamblu, se poate observa că, pe lângă existența unui context
favorabil derulării transferului tehnologic, ceea ce contează este efortul
continuu desfășurat la nivelul organizațiilor, unul ce trebuie canalizat de un
management adecvat.

179
3 Transferul tehnologic în universități

Scopul prezentului capitol este de a analiza modul în care transferul

tehnologic poate fi legat de universitatea modernă a zilelor noastre. Un aspect
interesant este faptul că, dacă s-ar fi pus, în trecut, întrebarea cum ar trebui
să se implice universitatea în viața economică și socială a comunității în care se
află, odată cu trecerea vremii, răspunsurile ar fi evoluat de la pregătirea celor
mai luminate minți ale bogaților neamului, la pregătirea cât mai multor minți,
deci la pregătirea maselor.
Este evident că acesta a fost rolul primordial al universității:
pregătirea membrilor unei comunități în domenii specifice, la început, a
câtorva membri de vază ai comunității, iar, ulterior, a mai multora.
Totuși, pentru a asigura această pregătire deosebită a membrilor
reprezentativi ai comunității, accentul a căzut, întotdeauna, pe resursa umană,
adesea, adusă din alte părți ale aceleiași țări sau chiar din alte țări.
Această resursă umană a fost, dintotdeauna, atrasă de resursele
disponibile la nivelul unei universități, începând de la veniturile salariale,
resursele materiale aflate la dispoziție, potențialul de pregătire continuă.
Astfel, universitatea nu a mai avut doar rolul de a pregăti, ci a încercat,
pentru a rămâne competitivă, să răspundă nevoilor vremilor în care activa,
acumulând resurse, crescând în complexitate și încorporând noi și noi domenii
de pregătire dorite de comunitate, dezvoltând o capacitate de cercetare
apreciabilă în sensul dezvoltării cunoașterii și, implicit, a calității actului de
pregătire.
Este evident că transferul tehnologic este un fenomen al vremurilor
noastre, destul de dezvoltat în țările avansate, destul de dezvoltat în
universitățile din aceste țări.
Întrebările pe care le-am considerat necesare pentru a fi tratate în
prezentul material sunt următoarele, fiecare dintre ele găsindu-și răspunsul în
cadrul unui subcapitol:
1. Prima întrebare este: conform misiunilor universității, care este locul
pe care îl ocupă transferul tehnologic în cadrul universităților
moderne? Răspunsul la această întrebare este regăsit în primul
subcapitol, care explică misiunile multiple pe care le are universitatea
modernă și modul în care aceasta trebuie să fie implicată în transferul
tehnologic. Din păcate, dezvoltarea misiunii societale a universității,

180
 din care transferul tehnologic face parte, nu mai este o opțiune pe
care o universitate o poate adopta sau nu, ci este o obligație implicită
a universității moderne, pentru a menține competitivitatea și
vizibilitatea acesteia la nivelurile local, regional și internațional, dar și
pentru a asigura sustenabilitatea financiară a acesteia;
2. O a doua întrebare este legată de evoluția transferului tehnologic în
cadrul universităților: de ce se discută acum despre transferul
tehnologic? Răspunsul regăsit în cel de-al doilea capitol, care
detaliază un scurt istoric al transferului tehnologic în
universități, ( legea Bayh-Dole), evidențiază faptul că despre
transfer tehnologic în universități se discută deja de peste 30 de ani
în Statele Unite ale Americii, în timp ce, în Europa, în special, în
Europa de Est, acest fenomen nu s-a manifestat la fel de puternic
până în prezent. Totuși, ținând cont de evoluția fenomenului, este
foarte posibil ca acesta să crească în importanță pentru universitățile
din România;
3. A treia întrebare se referă la impactul pe care universitățile îl au în
cadrul transferului tehnologic în general: care este locul
universităților în transferul tehnologic? Pentru a răspunde la
această întrebare, se prezintă atât modelele teoretice tradiționale
privind crearea inovării, care subliniază rolul universităților în acest
proces de inovare și, implicit, de transfer tehnologic, cât și mai multe
modele naționale care evidențiază cum poate o universitate să fie
implicată în dezvoltarea economică a industriei, a unei regiuni sau
chiar la nivel național;
4. Următoarea întrebare este: care sunt strategiile pe care o
universitate le poate avea privind transferul tehnologic? Pentru
a răspunde la această întrebare, se analizează modul de
implementare a transferului tehnologic în universități, și anume: se
observă modul în care transferul tehnologic poate fi privit ca o
strategie complementară de îmbunătățire atât a actului didactic, cât
și a activităților de cercetare, se analizează principalele elemente pe
care o universitate tradițională trebuie să le adapteze pentru a
implementa procesele de transfer tehnologic într-o manieră eficace.
Una dintre strategii se referă la constituirea de structuri adecvate
transferului tehnologic, insistându-se asupra structurilor care
facilitează comercializarea tehnologiilor (oficiile de transfer tehnologic
sau birourile de inovare și de comercializare), mecanismele care

181
 facilitează comercializarea tehnologiilor (incubatoarele de afaceri,
acceleratoarele, centrele de cercetare colaborative), respectiv
procesul de transfer tehnologic, de la invenție la comercializare, care
pot fi implementate la nivelul universităților;
5. Următoarea întrebare vizată se referă la care sunt factorii care
determină succesul procesului de inovare și transfer
tehnologic din universități? Se insistă pe prezentarea factorilor
interni și externi care pot influența derularea procesului;
6. Ultima întrebare este: care sunt cazurile de succes ale
transferului tehnologic la nivelul universităților? Sunt
prezentate, inițial, două cazuri din Statele Unite ale Americii la un
nivel detaliat (ADN-ul recombinat și PCR), după care sunt prezentate
sumar mai multe cazuri de idei și exemple de transfer tehnologic din
Europa.
Întreg capitolul are, ca scop, aflarea răspunsului: cum pot universitățile
să desfășoare cu succes transfer tehnologic. Sunt relevate mai multe cazuri,
mai multe exemple de transfer tehnologic de succes.
Din păcate, ceea ce poate constitui răspunsul major pentru acest capitol
este faptul că derularea procesului de transfer tehnologic cu succes la nivelul
unei universități implică două mari strategii: schimbarea paradigmei de
derulare a activităților de cercetare și de predare de la nivelul universității, în
sensul creșterii aplicabilității acestora și implicarea activă a studenților în
derularea de activități utile la nivelul comunității, respectiv crearea de structuri
și mecanisme funcționale privind stimularea instituirii de noi elemente
transferabile atât la nivel de studenți, cât și la nivel de angajați ai universității,
respectiv asigurarea suportului pentru identificarea și valorificarea elementelor
transferabile către industrie.
Pe termen scurt, implică investiții considerabile și o politică, oarecum,
diferită față de funcționarea tradițională a universității, dar, pe termen lung, va
genera o universitate mai ancorată în realitatea reprezentată de industrie și
comunitate în general.

3.1 Cele trei misiuni ale universității moderne

3.1.1 Evoluția misiunii universității

Abordarea clasică în ceea ce privește misiunea unei universități a pus

accentul pe ideea de a susține comunitatea, societatea în care își desfășoară

182
activitatea, prin suportul educațional oferit, aceasta fiind prima misiune
a universității tradiționale.
Odată cu evoluția societății, a umanități însă, trebuie să fim tot mai
conștienți și de schimbarea paradigmei predării. Asistăm, în ultimele decenii, la
o tranziție, cu impact, mai ales, în sfera educației care „atinge”, într-o măsură
mai mică sau mai mare, economia, îndreptându-se spre o economie și o
societate bazate pe cunoaștere.
Astfel, importanța cunoașterii în economie se va concentra mai departe
și mai mult pe inovație, pe progresul tehnic cu toate laturile sale, pe
digitalizarea, deopotrivă, a conținuturilor, a mecanismelor și a instrumentelor
utilizate în livrarea serviciului educațional.
Importanța inovației pe planul educațional a fost, dintotdeauna, și va
rămâne o chestiune esențială pentru factorii de decizie, care consideră că
educația este suportul pe care se poate mișca, în sus, economia și chiar
societatea în ansamblu.
Odată cu primele metamorfoze în activitatea de bază, constatate și chiar
sugerate universităților, metamorfoze care au repoziționat cercetarea
(Etzkowitz and Leydesdorff 2000), aceasta a fost considerată drept o misiune
nouă a universității ca organizație.
Urmând modelul humboldtian, unele universități din spațiul german al
secolului al XIX-lea și-au asumat deja o orientare mai pronunțată înspre
cercetare. Totodată, regăsim un accent tot mai mare în misiunea clasică a
universităților americane asupra ideii de cercetare la începutul secolului al XX-
lea.
Aceste evoluții sunt firești dacă ne gândim la faptul că, în epoca
modernă a umanității, universitățile agregau cele mai multe și cele mai
avansate valențe intelectuale, pe orice plan.
Tocmai de aceea transformările academice de la sfârșitul secolului al
XIX-lea și, mai departe, în secolul al XX-lea pot fi descrise drept procese
naturale de introducere și dezvoltare ale celei de-a doua misiuni, cea de
cercetare, alături de domeniul tradițional al universității de a livra cunoștințe
(Etzkowitz and Leydesdorff 2000).
Pe aceste considerente, au început să se extindă finanțările (publice
sau private) îndreptate spre cercetarea din universități, trend care a rămas și
în perioada postbelică. Repoziționarea cercetării a generat transformări, dar a
fost și efectul unor transformări (de multe ori, semnificative) interne și externe
universităților.

183
 Pe de o parte, s-a accentuat ideea că studenții sunt o verigă
intermediară între școală și industrie, ceea ce a dat un nou impuls universității
în relația cu industria, iar, pe de altă parte, mediul de afaceri și cel
guvernamental au dezvoltat și dezvoltă, în continuare, mecanisme din exterior
care vizează cercetarea universitară.
Pentru că, la începutul secolului al XXI-lea, s-a consacrat ideea ca
universitatea trebuie să rămână actorul principal în ceea ce privește cercetarea
fundamentală, este limpede că mediul academic va coordona, în cea mai mare
măsură, această latură a cercetării și, fără îndoială, va primi un sprijin financiar
substanțial din partea statului în acest scop.
Efectul creșterii naturale a activității de cercetare a cadrelor didactice
universitare este reflectat, din ce în ce mai mult, în sistemul evaluării cadrelor
didactice și, în același timp, în procedurile de evaluare și clasificare
internațională ale universităților.
Dezvoltarea unei cariere academice de succes este, astăzi, indisolubil
legată de a fi performant atât pe plan didactic, cât și pe cel de cercetare
avansată. Cuantificarea activității de cercetare, în special, cea fundamentală a
universităților, este exprimată, mai ales, prin publicațiile științifice generate de
membrii comunității academice, volumul acestor publicații înregistrând o
creștere exponențială în ultimele decenii, dar și prin brevetele și patentele
înregistrate de instituțiile terțiare.
În prezent, un proces de evaluare obiectivă a universităților nu mai
poate exclude producția de cercetare științifică a acestora, știut fiind faptul că,
în mecanismele de promovare didactică, pe de o parte, și de definire a alocărilor
bugetare, pe de altă parte, contribuția la cercetare este unul dintre cele mai
importante aspecte avute în vedere.
Evoluția și, mai degrabă, reașezarea continuă a misiunii universităților
nu s-au încheiat. Universitatea, ca sursă a cunoașterii, se transformă în
continuare. De vreme ce aceasta și-a inserat cercetarea fundamentală în
misiune, ea a început și continuă să producă rezultate științifice avansate.
Apare, astfel, necesitatea firească, normală, de a se preocupa și de
comunicarea și „livrarea” unor rezultate științifice în afara spațiului academic.
În felul acesta, au apărut și se dezvoltă primele structuri de transfer de
cunoștințe între universitate și industrie. Aceste structuri sprijină legătura
dintre instituții și mediu, odată cu extinderea celei de-a treia laturi, a treia
misiune a universității, cea de relație cu industria.
Denumită, adesea, și misiunea comunitară sau misiunea
antreprenorială a universității, se referă la capacitatea acesteia de a genera

184
valoare pentru societate, pe lângă partea de educație și cercetare fundamentale
pe care oricum le asigură.
Discutăm de o valoare mai directă și mai ușor de cuantificat din partea
universității, măsurabilă prin numărul de produse și/sau servicii dezvoltate în
întreprinderi cu suportul sau cu cunoașterea realizată de universități, discutăm
de numărul de mici întreprinderi lansate încă din perioada de studenție a
absolvenților universității, de suportul acordat diverselor organizații publice sau
private pentru a-și îmbunătăți procesele curente.
Această misiune a apărut, inițial, în Statele Unite ale Americii, unde
latura comercială a universităților s-a dezvoltat relativ mai rapid. Poate că s-a
întâmplat și datorită apropierii deosebite dintre industrie și universitate. Odată
observată respectiva tendință, mai multe universități din alte colțuri ale lumii
și-au însușit această abordare antreprenorială.
Cu siguranță vom asista la un nou salt evolutiv în definirea și
funcționarea mediului academic, la nivel internațional. Evoluția are, cel puțin,
două rațiuni: intensificarea competiției globale dintre universități și faptul că
cele trei misiuni ale universității actuale sunt, în esență, fețe diferite ale
aceleiași monede (Etzkowitz and Leydesdorff 2000), respectiv generarea
cunoașterii, apoi, diseminarea ei către discipoli (prin predare ) și, împreună cu
aceștia din urmă, către beneficiarii finali (mediul de afaceri și societatea în
general).
În ultima perioadă, există un interes crescut în privința transferului de
cunoștințe științifice dinspre universități spre sectorul privat. Multe sectoare cu
un nivel ridicat de inovare, cum ar fi robotica, electronica și științele naturale,
utilizează frecvent rezultatele cercetării universitare (Macho-Stadler and Pérez-
Castrillo 2010).
Universitățile devin antreprenoriale prin dinamica activităților
desfășurate, precum și prin conexiunile referitoare la contractele de cercetare
și transferul de cunoștințe și tehnologie avute cu firmele. Știința este, acum,
percepută ca motor alternativ al creșterii economice, iar așteptarea ca firmele
multinaționale să fie actori economici centrali în viitor se va reduce (Etzkowitz
2003).
Mai degrabă, actorul economic-cheie se așteaptă din ce în ce mai mult
să fie un grup de firme care provine din universitate sau este strâns asociat cu
o universitate sau cu o altă instituție care generează cunoștințe (Etzkowitz
2003).
Întrucât cunoașterea a devenit factorul principal care stă la baza
creșterii performanței economice, a apărut un rol economic nou și semnificativ

185
pentru universitate. Angajarea cercetării științifice în disciplinele de bază nu
mai este suficientă în contextul economic actual (Audretsch 2014).
Universitatea antreprenorială a apărut din necesitatea de a crea noi
domenii interdisciplinare și de cercetare dedicate soluționării problemelor și
provocărilor existente în industrie, împreună cu o serie de mecanisme dedicate
facilitării transferului de cunoștințe dinspre universitate spre industrie
(Audretsch 2014).
În timp ce universitatea antreprenorială are ca scop principal să
faciliteze comercializarea cercetării universitare și să contribuie la dezvoltarea
de noi întreprinderi și inițiative, rolul universității în societatea antreprenorială
este mult mai amplu, acela de a conduce și coordona activitatea pentru a spori
capitalul antreprenorial.
Scopul universității în societatea antreprenorială nu este doar să
promoveze transferul tehnologic și să crească numărul de întreprinderi noi, ci
și să se asigure că oamenii se dezvoltă în societatea antreprenorială emergentă
(Audretsch 2014).
Universitățile trebuie să se angajeze proactiv în activitatea
antreprenorială pentru a facilita difuzarea cunoștințelor. Doar aplicarea
cercetării, a educației și a domeniilor cu accent pe satisfacerea nevoilor, a
intereselor și a cerințelor clienților nu s-a dovedit că ar genera suficiente
cunoștințe pentru a stimula inovarea și creșterea economică.
Astfel, a fost creată o altă etapă în jurul nucleului cercetării de bază și
al educației la nivelul universităților, care constă în dezvoltarea unor
mecanisme care să faciliteze răspândirea cunoștințelor în industrie.
Rolul universității în societatea antreprenorială este mai larg decât
generarea transferului tehnologic sub formă de brevete, licențe și start-up-uri
inițiate de universități.
Mai degrabă, rolul universității în societatea antreprenorială este de a
contribui și de a oferi sprijin în dezvoltarea gândirii și a acțiunilor
antreprenoriale (Audretsch 2014).

3.1.2 Excelența selectivă și complementaritatea misiunilor

universității

În ciuda unei disjuncții continue între planificarea economică generală

a țării și planurile privitoare la învățământul superior, master planurile pentru
învățământul superior încep să prezinte misiunea tradițională a universității pe
cele trei axe (Barrow 1996):

186
 1. Predarea-educarea și înzestrarea unei noi forțe de muncă, cu tot mai
multe competențe, atât pe planul câmpurilor noi ale cunoașterii, cât și
din punctul de vedere al interdisciplinarității;
2. Cercetarea - pentru a oferi rezultate, dezvoltare, informații și asistență
tehnică și pentru guvern, și pentru industrie;
3. Serviciile, definite prin implicarea în parteneriate public-privat, cu
agenții guvernamentale și industrie.
Sub presiunea crizei financiare globale, din ce în ce mai multe instituții
de învățământ superior, dar nu numai manifestă o tendință de a abandona
idealul diversității, de a oferi o gamă cât mai largă de specializări universitare
sau postuniversitare și recurg la adoptarea strategiei de excelență selectivă
(Grassmuck 1990).
Strategia de excelență selectivă are drept punct de plecare o clarificare
a misiunii instituționale, urmată de identificarea programelor de studii mai bine
orientate spre misiune, precum și identificarea programelor academice relativ
slabe din punctul de vedere al atractivității, al capacității de a aduce un număr
mare de studenți în campus.
Odată ce acest ultim tip de programe este identificat, acestea sunt
reduse la un rol, mai degrabă, simbolic, bazându-se mult pe disponibilitatea și
deschiderea unor profesori, sau sunt chiar eliminate, astfel încât resursele
financiare să poată fi realocate pentru a compensa creșterea costurilor
instituționale și pentru a menține calitatea programelor într-un număr mai mic
de domenii academice.
În plus, guvernele și autoritățile locale adoptă modificări în structura și
criteriile de sprijin ale cercetării, ceea ce va încuraja, mai departe, instituțiile
de învățământ superior să urmărească o strategie de excelență selectivă,
precum și stimulente individuale pentru a adopta o abordare antreprenorială în
ceea ce privește cercetarea.
Dezvoltarea din ultimele decenii, pe axa cercetării, a marilor universități
la nivel mondial, a fost alimentată de subvenții de stat, dar și printr-o serie de
instrumente de înființare și consolidare ale infrastructurii și ale facilităților de
cercetare.
Importanți lideri din mediul de afaceri, analiști de pe piața forței de
muncă, precum și factori de decizie politică înțeleg în tot mai mare măsură și
sunt de acord cu stabilirea competențelor de bază care sunt esențiale pentru
crearea unei forțe de muncă de cea mai bună calitate, pentru lansarea pe piața
muncii a unor generații de specialiști cât mai flexibili din acest punct de vedere.

187
 Există, astfel, un puternic consens politic, conform căruia programele
de studii universitare trebuie să înceapă să definească și să accentueze
competențe simbolice (de conceptualizare, matematice sau vizuale), abilități
de cercetare și de comunicare (orală sau în scris), deoarece specialistul flexibil
este implicat, în principal, în asamblarea de idei (mai degrabă decât a unor
lucruri, obiecte) sau în transferarea ideilor dintr-un context în altul, cu scopul,
bineînțeles, de a rezolva diverse probleme (Carnevale, Gainer, and Meltzer
1988, Bailey 1990, Gilleland, Rodriguez, and Mingle 1992).
Astfel, există o creștere a sprijinului din partea guvernului și a mediului
de afaceri pentru aplicarea conceptului de programe interdisciplinare de studii,
care să se concentreze pe zonele cu probleme de substanță, de fond și de
rezolvare a acestora, mai degrabă decât pe paradigme disciplinare și jocuri
intelectuale.
Răspunsurile instituțiilor de învățământ superior la criza financiară și la
penuria de resurse bugetare aflate la dispoziția lor, dar și o serie de inițiative
de stat și politici naționale împing, mai departe, problematica diversității ofertei
academice spre patru reforme structurale interdependente (Barrow 1996):
1. Trecerea de la o emulație instituțională, în ceea ce privește inovarea,
la diferențiere;
2. Trecerea de la cercetarea fundamentală către una aplicată, regăsită
în progresul societății;
3. Trecerea de la studii monodisciplinare spre studii multidisciplinare și
interdisciplinare;
4. Trecerea de la activități de cercetare desfășurate la nivel de
departamente, către organizarea de unități de cercetare cât mai
complexe și integrate, cum ar fi centrele sau institutele.
Deși excelența selectivă ar părea destul de învechită, se poate observa
că reflectă realitatea pe care trebuie să o accepte universitățile tradiționale.
Actele de predare și cercetare tradiționale erau realizate, oarecum, neluând în
considerare nevoile curente ale unei societăți, în timp ce introducerea celei de-
a treia misiuni schimbă, cu totul, modul în care se derulează activitățile aferente
primelor două misiuni asumate de către universități.
Pentru a reuși să aducă, într-adevăr, un plus de valoare pentru întreaga
societate, universitățile trebuie să observe că soluția este diminuarea ariilor de
predare și cercetare fundamentale și ancorarea mai pronunțată în problematica
actuală a societății.

188
 Odată identificate problemele care sunt de interes pentru cercetătorii
pe care îi are universitatea, întregul demers de cercetare va trebui revizuit
înspre aceste domenii prioritare.
Este evident că pregătirea studenților și înrolarea acestora în rezolvarea
acelorași probleme trebuie realizate înspre aceleași domenii. Universitatea are
toate șansele să fie recunoscută ulterior nu datorită tradiției de secole, ci
contribuției pe care aceasta o aduce lumii în prezent.
Se poate afirma că avem de a face cu o reconfigurare a domeniilor pe
care universitățile le acoperă, numărul acestora nemaiputând fi la fel de mare
după cum erau obișnuite universitățile, fiindcă acest fenomen ar însemna
alocarea de resurse puține pentru rezolvarea prea multor probleme și, probabil,
nerezolvarea niciuneia.
Întrebarea este mult mai simplă: în ce domeniu crezi că ești
competitiv? Acolo vei avea de alocat resurse și de muncit o perioadă mai
îndelungată. Dacă nu vor apărea rezultate, domeniul va fi eliminat, oarecum,
natural din oferta către societate a universității.
Se optează, astfel, înspre domenii în care universitatea să fie excelentă
din toate punctele de vedere (educație, cercetare, relații cu industria) versus o
abordare pe orizontală (acoperirea a cât mai multor domenii într-o manieră, de
cele mai multe ori, necompetitivă).

3.2 Scurt istoric al transferului tehnologic în universități sau legea

Bayh-Dole

Relația cu industria sau transferul tehnologiilor dezvoltate în universități

nu reprezintă una dintre misiunile universității tradiționale, cele două mari
direcții consolidate în timp fiind pregătirea studenților și cercetarea.
Comercializarea tehnologiilor a devenit relativ recent o strategie
importantă pentru universități, una care aduce atât beneficii economice,
cât și prestigiu universităților care reușesc să realizeze acest proces într-o
manieră performantă.
O întrebare logică ar fi: de ce acum? La nivel internațional, liderul
transferului tehnologic dinspre universități către industrie este Statele Unite ale
Americii, înregistrând o creștere a acestui transfer odată cu noua legislație
privind comercializarea tehnologiilor, legislație denumită, generic, legea Bayh-
Dole.

189
 Ceea ce a reușit această lege a fost să dea motivație universităților să
realizeze respectivul proces. În managementul resurselor umane, există o
zicală care spune că „primești ceea ce recompensezi.”
Mult timp, universitățile de stat au primit bani pentru educație și
cercetare, iar, pentru banii investiți în cercetare, nu se înregistrau venituri din
comercializarea tehnologiilor dezvoltate sau din valorificarea acestora către
societate.
Astfel, la nivelul SUA, înainte de 1980, erau 26 de agenții care finanțau
cercetarea derulată prin universități, fiecare cu propriul set de reguli privind
drepturile de autor, unele solicitându-le în schimbul finanțării, altele permițând
universităților și chiar cercetătorilor să înregistreze drepturile de autor.
Era aproape imposibil pentru industrie să acceseze tehnologiile astfel
create, deoarece, pentru patente complementare (de obicei, în realizarea unui
produs, sunt incluse mai multe patente care acoperă toate descoperirile
necesare pentru dezvoltarea acestuia, acestea fiind complementare), era
posibil să se fi utilizat finanțări de la finanțatori diferiți, drepturile de autor
aparținând unor titulari diferiți (Loftus and Sillars 2005).
Legea Bayh-Dole a acordat universităților și cercetătorilor
motivația să valorifice cercetarea. Universitățile au primit dreptul de a
înregistra exclusiv drepturile de autor, ușurându-se, astfel, negocierea cu
potențialii beneficiari din industrie. Cercetătorilor li se garantau beneficiile din
comercializarea patentelor de către universități.
Rezultatele au fost deosebite: dacă, în anul 1970, numărul patentelor
anuale înregistrate de universități era 250-350, în anul 2000, s-a ajuns la un
număr mediu de patente de 3000 pe an.
Există, pe lângă legea Bayh-Dole, și alți factori care au dus la
această creștere a numărului de patente înregistrate de universități,
precum evoluția legislației privind drepturile de autor sau apariția unor noi
domenii de cercetare, precum biotehnologiile, care au dus la creșterea nevoilor
de patentare.
Odată apărută această lege, împreună cu ivirea primelor cazuri de
succes privind transferul tehnologic, cele mai multe universități au fost
tentate să creeze structuri de transfer tehnologic, conform bunelor
practici implementate de universitățile de succes.
Fără aceste structuri, organizarea și realizarea procesului de transfer
tehnologic sunt imposibile. Asociația managerilor tehnologiilor universităților a
înregistrat o creștere a numărului de brevete de la 50 la 3000 în anii imediat
următori apariției legii Bayh-Dole (Loftus and Sillars 2005).

190
 Existența acestei legi a dus la creșterea importanței universității în
societate, deși legea are unele aspecte pe care nu reușește să le considere într-
o manieră adecvată din toate punctele de vedere:
1. Prin acceptarea transferului tehnologiilor create în cadrul unor proiecte
finanțate de către stat și prin încasarea de redevențe de la întreprinderi,
contribuabilul plătește de două ori. Acesta plătește cercetarea prin
plata taxelor către stat, plătind, ulterior, și produsul care încorporează
costul cu redevența plătit de companie universităților sau institutelor de
cercetare. Totuși, per ansamblu, se poate afirma că e mai bine că se
stimulează transferul tehnologic și că descoperirile nu rămân
necunoscute publicului, chiar dacă acesta le mai plătește o dată;
2. În practică, construirea unor sisteme interne ale universităților care
stimulează înregistrarea brevetelor și a licențelor anterior publicării
rezultatelor are ca efect, adesea, amânarea publicării, acest lucru
fiind, în sine, un risc pe care cercetătorii trebuie să-l
conștientizeze (deși există, la nivel internațional, dreptul de solicitare
a cererii de brevet la o anumită perioadă de la publicarea unui articol,
adesea, lucrurile se realizează exact invers – prima dată, se emite
brevetul sau se solicită brevetul, doar ulterior, având loc publicarea);
3. Pe lângă marea schimbare care a avut loc în SUA, este de remarcat
faptul că multe alte țări au realizat modificări în aceeași direcție (Loftus
and Sillars 2005). Marea Britanie, Germania, Franța și alte țări au
schimbat dreptul de proprietate asupra proprietății intelectuale create
ca urmare a proiectelor de cercetare derulate în universități (de la
cercetători la universitate – similar tendinței stabilite de către
americani). Sunt unele țări europene precum Italia și Danemarca care
nu au realizat încă acești pași. România are, momentan, o legislație în
care angajatorul (universitatea în acest caz) este proprietarul
tehnologiilor. Aceste modificări au dus la diminuarea paradoxului
european privind cercetarea din universități și alte centre de
cercetare, și anume faptul că se investește destul de mult în cercetare,
dar rezultatele, măsurate prin prisma numărului de brevete și alte
forme de proprietate intelectuală comercializate către industrie, este
relativ redus, mai ales în comparație cu rezultatele universităților
similare de peste ocean. Acest paradox apare fiindcă există multe țări
europene care permit cercetătorilor să își înregistreze cercetarea ca
persoană fizică, elemente greu de considerat în măsurarea rezultatelor
cercetării generate de universități. Aducerea la „vedere” a cercetării

191
 universităților justifică, în prezent, mult mai bine, investițiile pe care le
fac statele în cercetare, diminuând, astfel, paradoxul european.
Este evident că modelul american a apărut ca soluție la provocările
societății americane și la problemele specifice ale universităților și ale
cercetării derulate în cadrul acestora din acea perioadă, din anul 1980. Sunt
enumerate în cele ce urmează:
1. Creșterea nivelurilor de competitivitate și necesitatea continue de
mărire a productivității la nivelul economiei americane, una axată pe
performanță (toate companiile mari sunt listate la bursă, iar
performanțele lor curente determină investițiile bursiere);
2. Creșterea globalizării și a competitivității unor firme din alte țări care
comercializau produse în SUA. Cel mai cunoscut caz de competitor
extrem de performant este cel al Japoniei, care a reușit să aibă, relativ
rapid, exporturi masive de mașini și electrocasnice către SUA. Produsele
japoneze erau alese în detrimentul celor americane, iar una dintre
reacțiile administrației americane a vizat tocmai stimularea cercetării
care să aibă un efect în viața companiilor americane și în viața
americanilor ca ansamblu;
3. Pentru universitățile americane, se observă, tot mai clar, că succesul și
reputația se câștigă, în primul rând, cu bani și cu investiții majore în
cercetare, acțiuni care le-au asigurat și încă le asigură poziții de vârf în
topurile internaționale. Aceste investiții nu pot fi acordate de stat la un
nivel acceptabil, astfel că soluții alternative trebuie găsite. Lipsa
prestigiului în cercetare poate duce și la diminuarea prestigiului
academic per ansamblu și la cea a atractivității universităților pentru
studenți.
În acest context, este relativ simplu să se răspundă la întrebarea de ce
acum în România? Expunem mai multe argumente în favoarea introducerii
transferului tehnologic ca practică curentă, planificată, organizată, coordonată,
controlată și, poate, în primul rând, finanțată adecvat în cadrul universităților:
1. Pentru că ne aflăm la nivel intern în aproximativ aceeași situație în
care erau în anul 1980 americanii, care, pentru majoritatea companiilor
și a universităților, presupune competitivitate. Companiile sunt
majoritar private și vizează îmbunătățirea continuă a serviciilor și a
produselor furnizate pieței și creșterea profitului acționarilor.
Universitățile sunt într-o continuă reinventare cauzată de finanțare
deficitară și de necesitatea creării unei competitivități internaționale.
Afirmând aceste lucruri, s-ar presupune că România se află în urmă cu

192
 40 de ani față de Statele Unite ale Americii. Se poate afirma că, din
punctul de vedere al existenței structurilor, al regulilor și al personalului
specializat privind realizarea transferului tehnologic, ecartul este mai
mult sau mai puțin măsurabil în ani (poate că 40 de ani pare a fi un
ecart imens), dar există fără niciun dubiu;
2. Pentru că practicile europene curente (conform Horizon 2020)
presupun o creștere a utilității cercetării, încurajându-se atât cercetarea
aplicată, în colaborare cu întreprinderile, cât și cea la comandă din
partea unor finanțatori privați. De altfel, este un deziderat perfect
legitim ca finanțarea să fie pe cât posibil plătită direct de cei care fac
profit pe seama ei, nu doar de către consumatorul final, prin intermediul
cercetării finanțate direct de către stat;
3. Pentru că este tendința normală pe care cercetătorii de succes o au.
Există tot mai multe analize care dovedesc că implicarea cercetătorilor
în activitatea de transfer tehnologic și cercetarea aplicată sunt strict
legate de rezultatele tradiționale ale cercetării, măsurate prin prestigiul
articolelor publicate sau capacitatea de a atrage finanțare pentru
diverse proiecte. Cei care reușesc să aibă succes prin prisma evaluărilor
tradiționale ale rezultatelor cercetării sunt cei care reușesc, de cele mai
multe ori, și în transfer tehnologic. Este valabilă și reciproca,
asigurându-se, astfel, finanțarea pe termen lung a cercetării proprii și
dezvoltarea carierei;
4. Pentru că există potențial, acesta trebuind valorificat. Se poate face
acest pas către relația cercetare-dezvoltare-implementare-utilizare
cunoștințe, unul spre valorificarea acestora ca în marile centre
universitare din Europa. Acest pas este necesar pentru a crește
competitivitatea instituțiilor de cercetare din țară. Potențialul
poate fi exprimat atât prin existența resursei umane care a dovedit
rezultate remarcabile în anumite domenii prin prisma evaluărilor
tradiționale ale rezultatelor cercetării (articole de prestigiu), cât și prin
existența unei infrastructuri de cercetare acumulată pe durata mai
multor ani de finanțare din fonduri guvernamentale sau europene.

193
3.3 Locul universității în transferul tehnologic

3.3.1 Rolul universității în procesul de inovare

În figura următoare, se poate observa cum universitatea se află la baza

creării tehnologiilor noi și unde este locul pe care îl ocupă aceasta în transferul
acestor tehnologii către industrie și către beneficiarii finali.
Procesul principal pe care îl derulează universitatea în paradigma
tradițională este cercetarea fundamentală, cea finanțată, de cele mai multe ori,
din fonduri publice și, oarecum, nesupusă presiunii aducerii unei inovări în
practică. Este o cercetare care trimite la descoperirea de lucruri și fenomene,
fără a exista, neapărat, presiunea transformării acestor descoperiri în produse
și servicii livrabile publicului larg sau companiilor.
Totuși, între cercetarea fundamentală și inovare, există o anumită
distanță. Deja inovarea înseamnă a face ceva mai bun și utilizabil în
îmbunătățirea unui produs sau a unui serviciu existent sau a proceselor de
producție deja existente, care livrează produse sau servicii publicului larg.
Accentul se mută, oarecum, pentru universități, înspre realizarea
inovării, și nu doar a cercetării fundamentale. Totuși, este o provocare destul
de mare, deoarece a inova înseamnă să cunoști procesele din spatele
produselor existente, deci o apropiere destul de mare de industrie.
Aceasta variază destul de mult în lume, existând țări în care apropierea
dintre industrie și universități este destul de mare (Statele Unite ale Americii,
de exemplu), respectiv țări în care apropierea dintre cele două părți este mai
redusă (cazul României este destul de elocvent în acest sens). Există exemple
de succes privind universități care au ales această cale. Însemnătatea și
implicarea acestora în derularea transferului tehnologic pot fi percepute drept
reduse în general.
Totuși, la nivel internațional și, mai ales, la nivelul SUA, rolul acestora a
fost unul deosebit. Regiuni importante precum Silicon Valley, ruta 128 sau
Triunghiul Cercetării au devenit faimoase la nivel internațional tocmai datorită
universităților, care au stat în centrul acestor regiuni, asigurând, încontinuu,
inovație, brevete și tehnologii.
Pe lângă asigurarea inovației necesare la nivelul regiunilor menționate,
universitățile au oferit garanția dezvoltării directe a companiilor, de exemplu,
Google, Sun Microsystems, Silicon Graphics, Netscape, Yahoo, acestea fiind
spinoff-uri ale universităților. La Massachusetts Institute of Technology, 150 de
companii sunt lansate în fiecare an, dintre care 10% fiind rezultatul direct al
activităților de transfer tehnologic (Palmintera 2005).

194
 Pe lângă inovare, care, adesea, este și aportul industriei, o parte
importantă a procesului este transferul tehnologiilor către industrie, încât
soluțiile nou descoperite de către universități trebuie să fie utilizate pe scară
largă de industrie.
Această etapă, transferul tehnologic, este o arie care ține atât de
universități, cât și de industrie. Găsirea întreprinderilor sau a organizațiilor
publice care să utilizeze tehnologiile și transferul propriu-zis este o provocare
deosebită pentru universități, mai ales dacă nu au o experiență vastă în
domeniu.
Odată comercializată cercetarea, adică odată ce cercetarea ajunge să
fie încorporată în produse și servicii pentru clientul final, se poate afirma că
inovarea și cercetarea fundamentale desfășurate în universitate și-au atins
scopul final, aducerea de plus valoare pentru întreaga societate. Este evident
că, pentru a se realiza un proces adecvat de creare de tehnologii și de punere
în piață ale acestora, este necesar un feedback continuu de la toate nivelurile
înspre celelalte.

Centre de transfer
tehnologic

Căutare Cercetare
fundamentală, Transfer
Inovare
interdisciplinară, tehnologic Producție Consum
Nevoie
aplicativă

Universitate Industrie Utilizatori

Parcuri științifice

Feedback

Figura 26. Rolul universității în procesul de inovare

Adaptare conform (Manolea 2005b, 42)

Figura de mai sus reprezintă locul pe care universitățile ar trebui să-l

ocupe în prezent în crearea de valoare pentru societate prin prisma produselor
și a serviciilor livrabile pieței.

195
 Din punctul de vedere al universității tradiționale orientate către predare
și cercetare fundamentale, ceea ce se poate observa în această figură este
faptul că universitatea trebuie să aibă structuri care să acopere două sarcini.
Structurile de cercetare trebuie, în continuare, să realizeze atât
cercetarea fundamentală, cât și cele interdisciplinară și aplicativă. Pe de altă
parte, structurile de transfer tehnologic trebuie să asigure ancorarea
universității în realitatea economică actuală, astfel încât structurile de cercetare
să furnizeze rezultate de cercetare utilizabile de companii, respectiv să
reușească comercializarea acestor rezultate către mediul economic.
Acest model este unul, mai degrabă, generic, țările putând opta între
mai multe niveluri de implicare a universității în inovare și în societate în
general. Expunem, în cele ce urmează, aceste paradigme.

3.3.2 Relația universității cu industria și guvernul

Una dintre principalele paradigme care justifică rolul universității în

inovare este teza Triplei Spirale a lui Etzkowitz, în cadrul căreia se
consideră că universitatea poate și trebuie să joace un rol tot mai amplu pe
planul inovării în societățile bazate pe cunoaștere.
Modelul de bază este, conceptual, diferit de sistemele naționale de
inovare clasice (Lundvall, Dosi, and Freeman 1988, Nelson 1993), care
consideră mediul economico-social că are rolul de lider în inovație sau de
modelul Sabato (Sábato 1975) în care statul are acest privilegiu.
Într-un astfel de context nou, ar trebui să ne concentrăm pe
interacțiune, sub forma unei rețele de conexiuni, și asumarea de obiective ale
tuturor părților implicate: universități, industrie și agenții guvernamentale.
Rețeaua de relații între mediul academic, industrie și guvern a suferit,
de asemenea, profunde transformări în ultimele decenii. Nu este surprinzător
faptul că efectele acestor transformări fac obiectul unei dezbateri internaționale
asupra rolului adecvat al universității în tehnologie și transferul de cunoștințe.
De exemplu, un raport publicat în Suedia a pus în discuție opțiunea
universităților de a renunța la așa-numita „a treia misiune“, cea a transferului
de cunoștințe în mod direct către industrie (Etzkowitz and Leydesdorff 2000).
În schimb, universitatea ar trebui să revină la educație și
cercetare, profil conceptualizat în mod tradițional. Cu toate acestea, este
de așteptat ca acea parte a specialiștilor, adică cei care sunt favorabili celei de-
a treia misiuni pe care să și-o asume universitățile și cei care și-au bazat
programele de cercetare pe astfel de viziuni, să continue să susțină cauza.

196
 Știința și tehnologia au devenit importante pentru dezvoltarea regională.
Atât cercetarea-inovarea, cât și învățământul superior pot fi și chiar trebuie
analizate și în termeni de piață (Partha and David 1994).
Evoluția sistemelor de inovare și conflictul actual cu privire la calea de
urmat în relațiile dintre universități și industrie sunt reflectate în aranjamentele
instituționale diferite ale relațiilor universități-industrie-guvernamentale. În
primul rând, se poate distinge o situație istorică specifică, care ar putea fi
considerată drept primul nivel în această triadă.
În această configurație, statul cuprinde mediul academic și
industria, implicit, direcționează și coordonează relațiile dintre aceste
două entități.
În principal, cea mai bună reprezentare a acestei versiuni a modelului
a putut fi observată în fostele țări comuniste. Cu toate acestea, versiuni aparte
au mai fost formulate și în politicile unor țări din America Latină și, într-o
oarecare măsură, în țări europene, cum ar fi Norvegia.

Guvern

Industrie Universități

Figura 27. Modelul etatist al relației guvern-industrie-universitate

Adaptare conform (Etzkowitz 1999)

Un al doilea model de politică poziționează cele trei entități sub forma

unor sfere instituționale separate, cu delimitări clare și relații cât se poate de
formalizate între aceste sfere (exemple regăsim în Suedia și în Statele Unite
ale Americii) (Mac Lane 1996).

197
 Industrie
Guvern

Universități

Figura 28. Modelul sferelor distincte ale relațiilor guvern-universitate-

industrie

În cele din urmă, a treia abordare a triadei sugerează o arhitectură în

ceea ce privește transferul de cunoștințe, în care sferele instituționale se
suprapun parțial, fiecare putând să-și asume, uneori, și incomplet, rolul
celuilalt, dar și prin lansarea de organizații hibride emergente.

Guvern Industrie

Universități

Figura 29. Modelul integrativ de relaționare guvern-universitate-

industrie
Sursa:(Etzkowitz 1999)

Diferențele dintre ultimele două versiuni ale modelului Triadei

generează, în prezent, un larg interes normativ, dar și preocupări asidue pentru
obținerea de practici de succes.

198
 În special, versiunea a treia a modelului Triadei denotă nu doar strict
relațiile dezvoltate între universitate, industrie și guvern, ci pune accent și pe
transformările interne din cadrul fiecăreia dintre aceste entități:
1. Universitatea s-a transformat dintr-un simplu furnizor de
educație într-o organizație care combină predarea cu cercetarea
și cu valorificarea rezultatelor cercetării prin comercializarea
acestora către industrie, această revoluție fiind încă în curs de
desfășurare în majoritatea țărilor;
2. Pe de altă parte, rolul guvernelor s-a diminuat odată cu
globalizarea activităților economice – guvernele asigură,
momentan, doar un cadru adecvat pentru derularea activităților
de piață, intervenția guvernului în economie fiind relativ mult
redusă față perioadele anterioare. Ceea ce fac majoritatea
guvernelor este să stimuleze dezvoltarea anumitor industrii care
să asigure competitivitatea unei țări, această stimulare putând
viza atât creșterea finanțării pentru cercetare, cât și stimularea
economică prin ajutoare de stat sau scutiri de taxe pentru cei
din industrie;
3. Fără niciun dubiu, cele mai mari modificări s-au înregistrat în
mediul economic. Vorbim, în prezent, de companii extrem de
mari care au propriile divizii de cercetare și inclusiv universități
pentru pregătirea personalului propriu, companii care și-au
diminuat dependența de cercetarea și educația oferite de
universități. Pe de altă parte, prin desfășurarea de activități în
mai multe țări, companiile globale au ajuns să nu depindă
decisiv de deciziile guvernelor dintr-o singură țară.
Putem observa, deci, pe de o parte, o creștere a independenței celor
trei entități, fiecare dintre ele alegându-și drumul. Totuși, aceste trei entități și-
au consolidat pozițiile și trebuie să realizeze o colaborare adecvată, ultimul
model reflectând realitatea actuală din majoritatea țărilor.
Sunt expuse, în cele ce urmează, mai multe exemple care reflectă
relațiile noi care există între cele trei entități:
1. Colaborarea dintre industrie și guvern se realizează, momentan, la alte
niveluri decât modelul tradițional de ajutor sau intervenție al guvernului
înspre diferite sectoare industriale specifice la nivel național. Pe de o
parte, companiile au roluri regionale și globale, pe cont propriu sau prin
intermediul alianțelor. Pe de altă parte, guvernele acționează și ele la
niveluri național, regional și, din ce în ce mai mult, internațional. Prin

199
 intermediul blocurilor comerciale, cum ar fi UE, guvernele încearcă să
apere interesele țărilor pe care le reprezintă. Companiile constituie, pe
de o parte, o amenințare pentru politicile guvernamentale prin prisma
interesului economic ce transcende interesul unei țări, pe de altă parte,
o oportunitate prin prisma capacității deosebite a companiilor de a
genera valoare dincolo de granițele unei țări. De exemplu, Airbus poate
fi considerată o oportunitate interactivă pentru recombinare și
redimensionare la nivel supranațional. Din acest punct de vedere,
colaborarea dintre guverne și industrie are loc, adesea, la nivel
transnațional, influența guvernelor naționale fiind mult mai redusă față
de rolul pe care îl aveau guvernele în dezvoltarea unei afaceri la nivel
național;
2. Forța motrică a interacțiunilor dintre universități și industrie este,
momentan, profitul. Un avans tehnologic, de exemplu, recompensează
universitatea, firmele și inginerii acestora cu o anumită glorie, când e
vorba de linii de produse și aplicații de ultimă generație. Totuși, nu
această glorie este cea care face ca tehnologiile să fie dezvoltate, ci
capacitatea acestora de a genera valoare pentru beneficiarii finali și,
implicit, profit pentru firme. Noutățile nu mai sunt conceptualizate drept
cauze ex ante ale progresului tehnologic, ci în termeni de așteptări ale
pieței, care pot fi evaluate numai ex post. Din punct de vedere evolutiv,
selecția ex post este determinată structural, în timp ce variația poate fi
aleatorie (Arthur 1989), (Leydesdorff and Van den Besselaar 1998). În
alte cuvinte, progresul tehnologic și relația dintre universități și industrie
se măsoară, tot mai adesea, prin prisma succesului pe piață al
tehnologiilor și a capacității acestora de a genera profit pentru firme, și
nu prin reputația științifică sau tehnologică în sine;
3. Colaborarea dintre universități și industrie, dar și modelul de inovare
tradițională sunt, de cele mai multe ori, puse sub semnul întrebării. Este
de așteptat ca practicile bune, dezvoltate în timp, să fie reproduse și în
alte sisteme în măsura în care acestea au fost funcționale, dar trebuie
să fim conștienți că este loc pentru dezvoltarea de noi practici, care pot
fi, de asemenea, instituționalizate. Noile modele de inovare nu trebuie
să corespundă, de exemplu, cu teoria ciclului de viață al produsului.
Barrasa a remarcat faptul că, în domeniul TIC, din ce în ce mai mult,
„evoluția inversă” (Barras 1990) de la produs spre teorie pare a fi
dominantă. Pe de altă parte, alți autori au propus conceptul de nișă
creativă (Bruckner et al. 1994) ca mecanism potențial de

200
 individualizare, de identificare, în cazul tehnologiilor concurente. O
inovație reușită schimbă contextul dintr-un sector de activitate și devine
o oportunitate pentru actorii instituționali implicați. Modificările
structurale care, inevitabil, vor urma sunt de așteptat să schimbe
dinamica dintre entități. Implicarea industriei în inovare poate să
crească și unele inovații chiar sunt lansate direct la acest nivel, ulterior,
cei din domeniul universitar putând contribui și ei din punctul de vedere
al teoretizării și al extinderii soluțiilor pentru alte domenii;
4. Dezvoltarea învățământului superior și a cercetării la nivel academic a
arătat societății, în timp real, care dintre diferitele reprezentări ale
produselor pot fi menținute sau recombinate într-un mod sistematic.
Kaghan și colaboratorii săi au utilizat, în acest context, termenul de
„inovație de birou“ (Kaghan and Barnett 1997) ca model diferit față de
cel de laborator (Etzkowitz 1999). Economiile bazate pe cunoaștere
intensivă nu se mai pot bizui pe măsuri simple, precum cea de
maximizare a profitului. Funcțiile de utilitate pentru societate trebuie să
se potrivească cu structurile de oportunitate. De-a lungul timpului, s-a
demonstrat faptul că acestea sunt recursiv conduse de generațiile
tehnologice dominante. Evoluțiile din societate fac necesară o pepinieră
de dezvoltări pe planul cunoașterii, care să fie disponibilă social și care,
bineînțeles, poate fi îmbunătățită (Etzkowitz and Leydesdorff 1995). Așa
cum operează acest model, capitalul uman este dezvoltat în continuare
de-a lungul curbelor de învățare, ceea ce devine un antidot față de riscul
de șomaj tehnologic (Pasinetti 1983). Inovarea are, astfel, loc în funcție
de oportunități, universitățile și industria putând colabora în acest sens;
5. O altă problemă crucială este cea a balanței dintre așteptările mediului
economic real, în termeni de profit și de dezvoltare economică, și
așteptările teoretice, evaluarea a ceea ce poate fi realizat, având în
vedere constrângerile instituționale și geografice. Cele două laturi
trebuie să fie legate și să fie interschimbabile între ele. Cele două părți
implicate își pot asuma, de asemenea, fiecare rolul celeilalte, dar numai
într-o anumită măsură. În timp ce, sub aspect declarativ, acest lucru
este larg răspândit, s-a observat, în timp, faptul că frecvența
interacțiunii dintre cele două categorii (mediul real și mediul de
cercetare) este, cel puțin, în faza inițială a dezvoltării modelului, mai
mică decât s-a preconizat. De-a lungul timpului și sub impactul
tehnologiei informației și a comunicării, cel mai probabil, această relație
se va schimba.

201
3.3.3 Tipuri de interacțiuni ale universității cu industria

Interacțiunea universitate-industrie are loc în forme diferite apelând la

o serie întreagă de canale formale și informale. În acest paragraf, sunt expuse
diferitele forme de interacțiune, printre cele mai răspândite fiind: legăturile
între universitate și firmele existente; crearea de noi firme în parteneriat;
licențierea brevetelor universităților și colaborări care au dus la invenții
brevetate.
Legăturile dintre universități și firmele existente pot avea loc, de
exemplu, prin colaborări în domeniul cercetării și al dezvoltării, colaborări în
cadrul parcurilor științifice, al incubatoarelor și al acceleratoarelor de afaceri
sau poate fi vorba de alte tipuri de colaborări formale și informale.
Principalii actori ai acestor colaborări sunt cercetătorii universitari care
interacționează prin diferite canale, de multe ori, acestea fiind dificil de
observat și de cuantificat. Pe această direcție, D'Este și Patel accentuează cinci
forme majore în care s-a manifestat interacțiunea (D’Este and Patel 2007):
• Crearea de noi capacități de cercetare – acestea pot fi rezultatul unor
demersuri demarate fie de către universități, fie de către mediul privat,
putând genera capacități de cercetare deținute de universitate sau de
către mediul privat. În orice caz, existența acestor noi capacități de
cercetare este foarte important să fie utilă atât mediului privat, cât și
universităților. Pe de o parte, în crearea și solicitarea de fonduri pentru
noi capacități de cercetare, universitățile ar trebui să se consulte cu
mediul privat, în sensul identificării principalelor direcții de cercetare
vizate de către întreprinderi pe termen mediu și lung. Pe de altă parte,
în cazul în care mediul privat este cel care demarează dotarea cu noi
capacități de cercetare, ar fi util să colaboreze cu mediul universitar în
sensul identificării unor potențiale proiecte de cercetare care pot fi
derulate în comun. Scopul este să se diminueze, pe de o parte, distanța
dintre mediul privat și universități, iar, pe de altă parte, să crească
gradul de utilizare a capacităților de cercetare. O alternativă este
dezvoltarea unor ecosisteme de inovare prin participare comună, în
care mai multe universități din regiune, alături de întreprinderi și de
reprezentanții autorităților locale, să stabilească strategii comune care
privesc înființarea și operarea în comun ale unor organizații;
• Consultanță și cercetare contractuale – de cele mai multe ori, acest tip
de relație este cel în care industria este beneficiară, iar universitatea
este prestator. Este o relație care se poate stabili în toate domeniile în

202
 care universitatea are resurse umane pregătite și capacități de
cercetare adecvate. Această activitate de consultanță este mult mai
dezvoltată, de obicei, în domeniile în care cercetarea de laborator nu
este extrem de prezentă;
• Cercetarea în comun – relație stabilită tot mai des între mediul privat și
universități, datorită dezvoltării de către întreprinderi a propriilor
laboratoare de cercetare. O discuție care merită avută în vedere este
ce avantaje au întreprinderile apelând la cercetarea efectuată de
universități sau la astfel de colaborări? Cu siguranță, pentru
întreprinderi, este dificilă angajarea pe termen lung a unor cercetători,
dacă nu există perspectiva utilizării competențelor acestora pe termen
lung și în proiecte care să genereze valoare. Este un risc destul de
ridicat ca unele proiecte de cercetare să se oprească mult mai devreme
decât era anticipat, dar și alte proiecte să fie demarate fără a fi
planificate cu mult înainte. Afacerile se schimbă mult mai rapid
deoarece ciclul de dezvoltare al unei tehnologii tinde să fie tot mai scurt.
Din acest punct de vedere, apelarea la cercetătorii din universitate este
logică, principalul dezavantaj fiind controlul mai redus al întreprinderilor
asupra acestor cercetători;
• Formarea angajaților din întreprinderi de către cadre didactice din
universități, prin intermediul unor programe de formare tot mai
specifice, conform nevoilor educaționale temporare ale întreprinderilor.
Acest tip de relație este unul extrem de avantajos pentru ambele părți
atâta timp cât competențele transferate întreprinderilor fac parte din
programe de formare permanente existente la nivel de universitate, iar
dezvoltarea acestora de către întreprinderi ar fi extrem de costisitoare;
• Întâlniri și conferințe între reprezentanții mediului economic și angajații
universităților. Este o tendință de apropiere a universitarilor de mediul
privat datorită modificării misiunii tradiționale a universităților, în timp
ce există destul de mulți reprezentanți ai mediului privat conștienți de
beneficiile colaborării și ale menținerii unei relații active cu mediul
academic.
Deoarece principalii actori ai acestor interacțiuni sunt cercetătorii și
cadrele didactice din universități, literatura a acordat atenție relației dintre
excelența academică și legăturile universitate-industrie. Se pare că excelența
științifică individuală a acestor cercetători din universități este un predictor
important al dezvoltării de legături solide cu industria.

203
 Există dovezi potrivit cărora excelența științifică este corelată pozitiv cu
comercializarea rezultatelor, sugerând că existența competențelor
antreprenoriale este legată pozitiv de cele de cercetare ale indivizilor. Aceasta
are legătură și cu efectul Matthew, care sugerează că, înspre cei mai de succes
și bine-cunoscuți oameni de știință, cu un istoric semnificativ, se îndreaptă tot
mai mult prestigiu și, chiar cu un fel de prioritate, resursele (Merton, Broom,
and Cottrell 1959).
Pe de altă parte, Van Looy și colab. (Van Looy et al. 2004) arată că
angajarea în activități antreprenoriale este legată de creșterea numărului de
publicații, fără a afecta valoarea acestora. Powers și McDougall (Powers and
McDougall 2005) demonstrează importanța capitalului uman ca resursă, cu
experți în cunoaștere și talente în tehnologii de vârf.
Studiile empirice din literatură au arătat, de asemenea, asociații
pozitive între excelența științifică și numărul de spinoff-uri din universități (Di
Gregorio and Shane 2003). Este, astfel, evident faptul că interacțiunea dintre
industrie și universități este, în primul rând, determinată de oameni, de
calitatea resursei umane din universități și din industrie.

3.3.4 Exemple privind legătura dintre universități și industrie – o

abordare geografică

Elementele prezentate până în acest moment, în cadrul prezentului

subcapitol, relevă, teoretic, alternativele de colaborare între industrie și
universitate.
Sunt expuse, în cele ce urmează, exemple concrete privind derularea
acestei colaborări în mai multe țări. Ceea ce se poate observa este faptul că
majoritatea țărilor au o modificare a acestei relații industrie-universitate odată
cu schimbarea realităților economice.

3.3.4.1 Statele Unite ale Americii

În SUA, o bună perioadă de timp, activitățile de cercetare ale

universităților au fost finanțate de către guvern, cercetarea realizată fiind
utilizabilă de către industrie într-o manieră nereglementată. Atunci când au
apărut blocaje în interacțiunea universitate-industrie, ele au fost rezolvate, de
cele mai multe ori, prin implicarea politicului, care a putut interveni, mai ales,
odată cu creșterea concurenței internaționale pentru industria SUA, mai exact,
în perioada crizei economice din anii 1960-1970.

204
 Acumularea de rezultate ale cercetării în mediul academic, dar fără
mecanisme suficiente pentru a le transfera către industrie, nu părea să fie o
problemă la început sau, cel puțin, nu una prea gravă.
Ea a fost conștientizată numai atunci când un declin în activitatea de
inovare în industria din SUA a devenit evident, ca urmare a creșterii
concurenței. Și, totuși, înainte de a apărea această criză, câțiva juriști
specializați în proprietate industrială de la National Science Foundation (NSF)
au devenit preocupați atât de dificultățile existente în transpunerea rezultatelor
cercetării în activitate practică, cât și de impactul economic al acestor
probleme.
Acționând, în mare parte, din proprie inițiativă, ei au stabilit proceduri
administrative pentru a permite universităților să dobândească drepturi de
brevet pentru rezultatele obținute ca urmare a cercetării derulate cu fonduri
federale, cu condiția ca universitățile să-și creeze structuri și capacități interne
care să deruleze transferul tehnologic (Etzkowitz et al. 2000).
O campanie de lobby a culminat cu definirea unui nou cadru juridic
pentru transferul și comercializarea rezultatelor cercetării finanțate din fonduri
federale. Legea Bayh-Dole din 1980 a dat dreptul de proprietate asupra
proprietății intelectuale care rezultă din cercetarea finanțată federal, către
universități.
Cu toate acestea, rezultatul a fost, de asemenea, un echilibru între
drepturile tradiționale ale profesorilor-cercetători și interesele instituționale ale
universității. La nivelul universităților, cercetătorilor prin tradiție li s-a garantat
faptul că le vor reveni cel puțin 15% din veniturile obținute în baza
comercializării invenției lor.
Conform legii, universitățile au fost obligate să facă un efort de a
comercializa aceste rezultate ale cercetării. Universitățile cărora le lipsea un
oficiu de transfer tehnologic și-au înființat, în scurt timp, unul prin angajarea
de specialiști din industria aparent cea mai apropiată de profilul universității și
către care aceasta are un potențial de cercetare ridicat sau prin delegarea
acestei sarcini unui jurist din structurile proprii.
Unii profesori s-au opus implicării academice în transferul tehnologic,
considerând că universitatea ar trebui să se dedice cercetării și actului
educațional. Alți profesori, care deja derulau activități în colaborare cu
industria, au susținut că interpunerea unui birou administrativ între ei și
finanțatorii lor corporatiști ar împiedica relațiile cu aceștia.
Universitățile și-au extins treptat activitățile tot mai adânc în procesul
de transfer de cunoștințe și tehnologii, identificându-și și acoperind lacunele

205
inerente demarării unor astfel de activități. De asemenea, au inițiat activități
de stimulare a antreprenoriatului printre studenți, înființând incubatoare pentru
a ajuta la formarea de firme care să utilizeze rezultatele cercetării și să atragă
finanțare pentru aceste start-up-uri.
Alternativele de colaborare cu industria devin, astfel, mult mai evidente.
Universitatea nu este doar un furnizor de rezultate ale cercetării utilizabile de
către întreprinderi existente, ci și un creator de întreprinderi, care, într-un fel,
devin dependenți de universitate. Astfel, impactul universității în mediul
economic crește proporțional cu numărul transferurilor tehnologice de succes.
Analiza lui Etzkowitz (2000) privitoare la situația din SUA sugerează o
transformare treptată în timp a cadrului instituțional din sectorul universitar
privind relațiile cu mediul economic și modul de derulare a cercetării în general,
dar este, de asemenea, din ce în ce mai limpede că aceste schimbări se vor
accelera, ca urmare a noii dinamici calitative a societății cunoașterii, cum ar fi
apariția rețelelor trilaterale (guvern-universitate-industrie) care creează
propria configurație instituțională și spațiu instituțional.
Schimbări structurale similare au putut fi văzute și în afara SUA, urmând
să le parcurgem succint în paragrafele următoare, cu accent pe cele mai
recente evoluții din ultimele două decenii.

3.3.4.2 Marea Britanie

Finanțarea publică pentru cercetarea universitară din Marea Britanie a

devenit dependentă de contribuția directă pe care o poate aduce aceasta la
dezvoltarea economică. Reducerea finanțării cercetării a forțat instituțiile din
sectorul public, în special, universitățile, să întreprindă activități care fie atrag
fonduri dinspre industrie, fie sunt generatoare de venituri.
În parte, ca răspuns la politicile guvernamentale atât conservatoare,
cât și, mai recent, laburiste, universitățile au devenit implicate și în alt gen de
activități, cum ar fi licențierea brevetelor sau înființarea de centre de inovare.
În același timp, schimbarea raporturilor dintre producătorul și
utilizatorul de cunoștințe, apariția tehnologiilor dezvoltate trans-organizațional,
cum ar fi bioinformatica, bioeconomia sau creșterea rapidă a tehnologiei
informațiilor, a dus, ca în alte țări avansate, la o reconfigurare a relațiilor
instituționale.
S-a remarcat faptul că universitățile nu au acceptat, ușor, ideea de a
defini noi viziuni, care să presupună comercializarea rezultatelor activității de
cercetare. Un studiu aprofundat al centrelor de transfer tehnologic ale
universităților reliefează faptul că aceste instituții au politici confuze în ceea ce

206
privește drepturile de proprietate intelectuală, fiind, adesea, ignorate de către
cadrele universitare.
S-au remarcat percepții ambigue la nivelul celor care încearcă să
construiască universitatea antreprenorială. Modul de integrare a activităților
antreprenoriale cu sarcinile academice tradiționale este un aspect încă în curs
de dezbatere în Regatul Unit, dar, în cele din urmă, este destul de probabil ca,
în Marea Britanie, contractele de cercetare finanțate de întreprinderile private
să devină principalele legături între mediul academic și industrie.
În același timp, în tot aici, ca în altă parte din Europa, creșterea
numărului de spinoff-uri este o tendință extrem de vizibilă, ca răspuns la
presiunea înspre comercializarea rezultatelor științifice sau înspre dezvoltarea
serviciilor bazate pe cunoaștere pentru firmele mai mari, care subcontractează
activități de cercetare-dezvoltare din universități, pentru a realiza, de exemplu,
testarea experimentală.

3.3.4.3 Alte țări și regiuni ale lumii

În Europa Occidentală, insuflarea culturii generale prin procesul de

învățământ superior a jucat un rol unificator al multiplicării culturale în timpul
perioadei medievale. Cu toate acestea, aflate printre cele mai vechi,
universitățile medievale din Paris și Bologna, una definită ca o corporație de
elevi, cealaltă, de magiștrii, acestea reprezintă exemplificarea a două modele
contrastante de administrare academică.
Se pare că paradigma clasică, adică adevărata sarcină a universităților
predarea și dobândirea de cunoștințe largi, urmată de o formare specifică
companiei, eclipsează apariția unei reînnoiri instituționale în conformitate cu
nevoile unei societăți bazate pe cunoaștere.
Succesul Italiei în încercarea de a depăși conservatorismul
universităților clasice, „de predare”, pare să fie blocat de preocupările actuale
generale ale statului, cu privire la problemele administrative și bugetare.
Cu toate acestea, criza financiară a universităților, rezultată din tăierile
severe din fondurile publice, a condus, începând cu anii ‘80, la introducerea
unor noi legi care permit universităților dreptul de a obține finanțare privată.
În ciuda acestui fapt, criza financiară a sectorului public a lăsat
universitățile cu o nouă autonomie, dar fără a oferi cunoștințele manageriale
necesare pentru a organiza o serie de activități generatoare de venituri.
În timp ce universitățile generaliste sunt blamate pentru proasta
gestionare, pentru conținuturi educaționale inadecvate și ineficiență în materie
de cercetare, cele politehnice au avut și au mai mult succes în găsirea de

207
parteneri industriali. Cele mai cunoscute, situate în Milano și Torino, au fost
susținute încă de la început, de către o serie de mari companii, în preocuparea
acestora de a-și asigura, încontinuu, recrutarea de ingineri pentru diferite
poziții.
În ultimii ani, Confindustria, o puternică asociație industrială din
Lombardia, a avut o influență majoră în modelarea sistemului universitar de
educație și de cercetare, în special, cel care acoperă științele naturii. Aceste
modificări sunt, cu toate acestea, modeste în termeni reali, deoarece procentul
de cercetare finanțată de industrie rămâne scăzut și universitățile nu au ajuns
la punctul de a fi acceptate ca partener în procesul de inovare.
Pe parcursul ultimului secol, universitățile tradiționale germane au
adoptat o abordare diferențiată a cercetării și a educației. Unele universități și-
au asumat o viziune de cercetare aplicată similară cu cea efectuată în
Institutele Fraunhofer, în timp ce altele au ales orientarea spre cercetarea
fundamentală, specifică Institutelor Max Planck (MPI).
Programele educaționale mai scurte ca durată și cu o relevanță, mai
degrabă, practică au fost stabilite în cadrul școlilor de științe aplicate. În timp
ce aceste schimbări au adus efecte pozitive, în special, în ceea ce privește foarte
marele succes al cercetării pe bază de contract pentru orientarea de tip
Fraunhofer, ele au evidențiat și un dezavantaj: MPI au promovat o cultură a
cercetării de tip „turn de fildeș”, ceea ce, în condițiile în care școlile aplicate au
stabilit cerințe mai reduse în admiterea studenților, a dus la dezvoltarea
percepției că ele au un standard mai scăzut de predare.
Mai mult, orientarea aplicată și o anumită dependență de finanțarea
industrială, precum și de preocupările imediate ale industriei au lucrat împotriva
dezvoltării de competențe în domeniile de înaltă tehnologie. Astfel, în timp ce
preocuparea factorilor de decizie a fost inițial de a ține pasul cu SUA și de a
construi un sistem academic competitiv, care este liber și deschis pentru toată
lumea, s-a dovedit, în curând, că ideea a fost o sarcină prea costisitoare.
A devenit clar că era imposibil să se continue în această direcție, în
vremuri de recesiune și de criză financiară ale sectorului public. Guvernul
german este în curs de a lansa un amplu proces pentru a încuraja universitățile
să-și gestioneze activitatea pornind de la propriile nevoi, încurajându-le să
devină actori independenți, demonstrând, încă o dată, importanța inițiativelor
publice în crearea condițiilor pentru apariția de universități antreprenoriale
(Gebhardt 1997).
Mai mult, există, în general, o tendință de a adopta metodele SUA
pentru a stabili legături cu industria. Stagiile de practică sponsorizate de

208
companii și colaborarea cu organizații ale absolvenților sunt tot mai populare.
Pe de altă parte, companiile mai mari își exprimă public intenția de a-și crea
„universități”, structuri educaționale, argumentând prin dorința de a evita un
lung și dificil proces de inovare, în cooperarea cu administrațiile universitare.
Universitatea clasică din America Latină este într-un proces de
schimbare rapidă, stimulat prin schimbarea și emergența relațiilor dintre
industrie și guvern. Programele de învățământ tradiționale, concepute pentru a
se potrivi absolvenților din marile organizații birocratice existente, fie
guvernamentale, fie industriale, sunt mai puțin relevante într-o epocă în care
se pune accentul pe oameni cu abilități variate, necesare pentru a lucra în noi
organizații și în cadrul unor rețele de afaceri. Modelul academic emergent din
America Latină ar putea fi considerat ca o revoluție academică.
Situația este relativ similară în Europa de Est și în spațiul fostelor țări
sovietice, ceea ce era de așteptat având în vedere că universitățile și industria
sunt parte din aceeași sferă instituțională, iar transferul tehnologic se derulează
sub egida guvernului.
Cu toate acestea, în practică, a existat, de multe ori, mai degrabă, un
decalaj decât o relație de lucru strânsă între creatori și beneficiari
(Mongkhonvanit 2008). Unitățile de cercetare finanțate de către guvern mai
mult ghicesc decât descoperă care sunt domeniile de cercetare-dezvoltare
potențial utile pentru întreprinderile industriale. Nu este surprinzător atunci
faptul că au pierdut, adesea, esența a ceea ce ar fi util industriei și societății în
general, la un moment dat.
Într-o altă parte a planetei, odată cu era post-război, modelul de
universitate japonez s-a concentrat, în principal, pe pregătirea studenților
pentru a se angaja în mediile privat sau public. În prezent însă, există o
schimbare spre cercetare, mai ales, spre cercetarea pe termen lung, cu
potențiale implicații comerciale.
În anticiparea unor rezultate utile, protecția proprietății intelectuale
realizate în mediul academic a devenit o problemă de actualitate. Din moment
ce se află în proprietatea individuală a cercetătorului, preocuparea este dacă
aceste cadre universitare sunt dispuse sau capabile de a-și proteja și
comercializa descoperirile (Etzkowitz and Leydesdorff 2000).
Sfera academică în Japonia este încă preocupată de revenirea la
importanța sa de dinainte de Al Doilea Război Mondial, ca un factor major de
dezvoltare economică. De data aceasta, există speranța că rezultatele
academice vor fi folosite pentru a introduce în industrie noi produse si chiar noi
firme.

209
 Japonia se află acum într-un proces de evaluare a sistemului său de
inovare, în vederea identificării disfuncționalităților și „migrarea” înspre
sistemul american, caracterizat prin încurajarea dezvoltării start-up-urilor,
adesea, bazate pe proprietatea intelectuală care rezultă din cercetarea
academică.
La fel cum SUA a încercat un transfer tehnologic din Japonia a
metodologiilor Managementului calității totale (TQM) și ale sistemului Just-in-
Time, Japonia se inspiră de la SUA pentru a stabili modalitatea optimă de a
încuraja apariția de start-up-uri și de a transpune rezultatele cercetării
academice în noi tehnologii și procese de producție.
Analizele comparative prezentate pe scurt în acest paragraf sugerează
că este în curs de dezvoltare un model de transformare către o universitate
antreprenorială, pornind de la diferite premise, în Statele Unite ale Americii,
America Latină, Europa sau Asia.
Totuși, putem puncta, cel puțin, două subiecte majore care pot afecta
rolul universității antreprenoriale în viitor:
• Creșterea dependenței economiei reale de producția științifică se
manifestă deja (Stehr 1994), universitățile având un rol important în
inovare, rol care variază de la țară la țară, dar care se menține, de
obicei, la un nivel ridicat;
• Universitatea și rolul ei în viitor pot fi afectate de tendințele recent
legate de generarea de cunoaștere, tendințe dominate de tehnologiile
informaționale, inteligență artificială, multinaționale etc. O universitate
capabilă de adaptare va fi cea care va face față acestor provocări,
asigurând, probabil, menținerea rolului dobândit în timp în aceste
procese complexe. Universitatea clasică, orientată pe educație și
cercetare fundamentală, pare, pe de altă parte, tot mai amenințată de
contextul actual.

3.4 Strategii privind transferul tehnologic în universități

Prin strategie, se înțelege calea de parcurs de către o organizație, în cazul

de față, fiind vorba despre calea de parcurs de către universități pentru a
ajunge la un transfer tehnologic competitiv. Strategiile pot exista la nivelul
acestor instituții sau al sistemului superior, și anume la nivelul ministerelor sau
al structurilor echivalente din orice țară.
La nivel național, problema referitoare la cum să motivezi universitățile
să se implice în transferul tehnologic a fost, în mare măsură, rezolvată,

210
începând cu prevederea legislativă americană, cunoscută sub numele de Legea
Bayh-Dole.
Înainte de adoptarea Legii Bayh-Dole în 1980, puține guverne s-au
preocupat să definească dacă statul deținea drepturile comerciale asupra
invențiilor brevetabile generate în urma cercetărilor susținute din fonduri
publice sau dacă drepturile ar urma să fie lăsate la universitatea contractantă
sau chiar la nivelul cercetătorilor.
Rezultatul a fost, inevitabil, constatarea că există o mulțime de politici
privind brevetele, la scară internațională. Legea Bayh-Dole nu este însă pe
deplin responsabilă pentru creșterea activității de brevetare, în special, în
practica americană.
Alți factori, inclusiv creșterea sectoarelor industriale cu activitate intensă
în cercetare, cum ar fi biotehnologia și consolidarea regimului brevetelor, au
avut, de asemenea, rolul lor. Dar faptul că universitățile au avut automat
paternitatea asupra oricărei invenții făcute cu fonduri guvernamentale a
declanșat, în mod cert, un nou trend pe planul valorificării.
De asemenea, legea a oferit universităților impulsul de a angaja personal
de licențiere profesională și de a înființa structuri de transfer tehnologic pentru
valorificarea proprietății intelectuale. Canalizarea valorificării PI la o
universitate printr-un singur birou ajută la accelerarea și clarificarea procesului
în sine.
Putem discuta, deci, despre guvernanța sistemului de transfer tehnologic
la nivelul universităților, guvernanță care trebuie asigurată de ministerul
de resort:
• Stimularea existenței și a conformității structurilor care asigură
derularea procesului de transfer tehnologic la nivelul universităților
(oficii de transfer tehnologic);
• Asigurarea existenței unei legislații în care universitățile să își poată
desfășura activitatea de transfer tehnologic (o lege privind legătura
dintre universități și mediul economic, modul de colaborare inclusiv în
formarea de structuri juridice comune între mediul economic și
universități, legi privind drepturile de proprietate intelectuală,
comercializarea rezultatelor cercetării finanțate de guvern etc.);
• Asigurarea derulării proceselor de transfer tehnologic prin evaluarea
universităților prin prisma rezultatelor și a existenței acestui proces la
nivelul universităților. La începutul derulării activității de transfer
tehnologic, guvernele pot asigura, inclusiv, finanțarea derulării
activității unor oficii pe o anumită perioadă.

211
 Scopul prezentului subcapitol este însă de a analiza ce pot face
universitățile pentru a fi mai competitive privind transferul tehnologic, fiind
expuse, în cele ce urmează, următoarele strategii pe care le pot urma acestea:
1. Includerea transferului tehnologic și a legăturii cu mediul economic ca
domeniu prioritar complementar educației și cercetării;
2. Stimularea personalului să deruleze activități de transfer tehnologic;
3. Constituirea și susținerea funcționării unor structuri de transfer
tehnologic.

3.4.1 Includerea transferului tehnologic și a legăturii cu mediul

economic ca domeniu prioritar complementar educației și
cercetării

În contextul actual de dezvoltare și diversificare ale misiunii

universității, odată cu valorizarea superioară a transferului de cunoștințe și
tehnologii, este de un larg interes impactul pe care transferul tehnologic și
relația cu terțe entități îl au asupra programei școlare și a studenților înșiși.
Plecând de la larga diversitate de definiții, putem spune că termenul
transfer tehnologic este, în general, poziționat ca un set de interacțiuni între
universități și alte instituții publice sau private, care își desfășoară activitatea în
același mediu socio-economic.
Interacțiunea poate viza finanțarea activității de cercetare din
universități, diseminarea rezultatelor acestei activități, înființarea de noi entități
economice (spinoff, spinout etc.), formarea unor parteneriate și rețele
strategice de cercetare și, în sens larg, crearea de relații între instituțiile
academice și diverși actori din comunitate (Stephan 2001).
Totuși, strategia pe care trebuie să o urmeze universitățile nu este una
de creare a unor noi sisteme și procese de transfer tehnologic, pe lângă cele
de cercetare și educație deja existente, ci să insiste pe schimbarea paradigmei
în care se derulează cercetarea și educația.
Aceste două procese trebuie ancorate în realitatea mediilor economic
regional și național ale oricărei universități. Transferul tehnologic și relațiile cu
mediul economic vor avea un impact deosebit atât asupra actului educațional,
cât și a cercetării.
Există, așadar, diferite modalități prin care interacțiunea dintre
universități și mediul economico-social poate influența curriculumul
academic. Unele efecte sunt pozitive:
• Prin proiecte cu finanțare nerambursabilă sau doar parțial
rambursabilă, din diferite surse, universitățile, facultățile,

212
 departamentele sunt încurajate să înființeze sau să perfecționeze
diverse programe de studii, la nivel licență, masterat sau chiar
doctorat. Mai mult, din experiența ultimilor ani, s-a putut observa că
noile programe au avut un profil transdisciplinar, lucrând la intersecția
dintre diverse domenii, precum inginerie și știință, inginerie și medicină,
medicină și afaceri etc. Este tot mai vizibilă atenția acordată mixului
interdisciplinar al unui astfel de program, precum și implicarea
interinstituțională. În general, aceste noi programe de studii au scopul
de a face mediul academic mai receptiv la nevoile industriei în ceea ce
privește competențele acumulate de absolvenți, viitorii angajați ai
industriei;
• Odată cu creșterea interacțiunii cu mediul extern, la nivelul
absolvenților, se pune și problema dezvoltării de competențe
antreprenoriale, suport al creșterii angajabilității acestora (Siegel and
Phan 2005). Abordarea o regăsim în mai multe domenii de pregătire și
chiar putem afirma că numărul acestora este în expansiune. Formarea
resursei umane în coerență cu așteptările exprimate de noua societate,
bazată pe cunoaștere și cunoștințe tot mai avansate, mai complexe,
presupune o viziune integratoare pentru întreg ciclul de viață, cu
adaptarea mijloacelor și a metodelor specifice fiecărei etape în strânsă
corelație cu evoluția științei și a culturii, a cunoașterii în general.
Orientarea sistemului educativ spre formarea în rândul studenților, a
abilităților și a capacităților de a dezvolta, acumula și valorifica
cunoștințe, pentru rezolvarea de probleme, de a dezvolta capacități de
inovare și creație, de a stimula curiozitatea și dorința de a cerceta,
reprezintă o necesitate în contextul actual al globalizării educației și al
cercetării;
• Un mod pozitiv în care se manifestă impactul transferului tehnologic
asupra studenților este prin îmbunătățirea angajabilității acestora.
Transferul tehnologic oferă posibilitatea conectării mai eficiente a
studenților cu mediul de afaceri, oferind și unora, și altora o perspectivă
cât mai tangibilă în ceea ce presupune angajarea și activitatea propriu-
zise. Acest lucru se întâmplă într-o varietate de moduri. Pe de o parte,
reprezentanții mediului de afaceri au șansa de a-i observa mai bine pe
studenți cum lucrează în laboratoarele universitare, iar, pe de altă
parte, firmele de consiliere și orientare în carieră, ca și dascălii, își pot
forma o opinie tot mai avizată cu privire la studenți, în timp ce se ocupă
cu evaluarea rapoartelor de activitate practică ale acestora.

213
 Alte modalități prin care interacțiunea dintre mediul academic și
industrie afectează negativ programa școlară:
• Asistăm la amplificarea unei anumite forme de risc, și anume faptul că
transferul tehnologic ar putea îndepărta personalul didactic și de
cercetare de studenți și de activitatea de predare, ei având tendința de
a se orienta mai mult înspre căutarea de resurse pentru finanțarea
cercetării lor, pentru înregistrarea licențelor și a brevetelor, chiar și
pentru obținerea de câștiguri de natură salarială sporite;
• Interacțiunea cu mediul de afaceri poate, de asemenea, aviza dascălii,
cercetătorii și studenții în ceea ce privește nivelul salariilor și condițiile
de muncă din industrie. Cele trei categorii menționate anterior își dau
seama că oamenii de știință care lucrează în industrie pot depune mai
puțin efort pentru a obține fonduri pentru laboratoarele lor decât cei din
mediul academic. Profesorii descoperă că oamenii de știință care
lucrează în departamentele de cercetare-dezvoltare ale firmelor sunt
mai bine plătiți și, astfel, pot să se demotiveze.
Pe lângă impactul asupra derulării actului didactic, transferul
tehnologic influențează diseminarea rezultatelor cercetării, un subiect
care a atras și atrage, în continuare, dezbateri semnificative.
Realitatea sugerează că o mare parte din aceste cercetări sunt afectate
de faptul că procesul de transfer tehnologic poate întârzia viteza cu care
dascălii își publică rezultatele și disponibilitatea lor de a vorbi deschis despre
proiectele pe care le-au inițiat.
Nu numai că acest lucru influențează accesul pe care studenții și
profesorii îl au la idei noi, ci și insuflă următoarelor generații de oameni de
știință o atitudine conform căreia valorizarea cunoștințelor face parte din jocul
știință-mediu de afaceri.
Fără nicio îndoială, cercetarea științifică din universități, în strânsă
corelație cu procesul formativ performant, poate și trebuie să contribuie la
producția de cunoștințe, la valorificarea acestora în procesele de inovare și
transfer ale rezultatelor către mediul economico-social. Implicarea
universităților în rezolvarea unor probleme ale societății reprezintă o cerință
esențială.
O trăsătură specifică universităților o reprezintă cercetarea
transdisciplinară, cercetarea de frontieră căreia trebuie să i se acorde atenție
deosebită în contextul exploziei de cunoștințe și al valorificării acestora.
Formarea deprinderilor pentru cercetarea inter- și transdisciplinară,

214
pentru activitatea de cercetare în echipe multidisciplinare reprezintă o
altă dimensiune a activității asumate de universități.
În contextul integrării în spațiul european a educației și a cercetării
științifice, universitățile sunt provocate să-și asume, cu mai multă
responsabilitate, misiuni de natura generării de noi cunoștințe, a formării unei
resurse umane înalt calificate, competitivă la nivel european, a valorificării
cunoștințelor prin produse inovative.
Se impune trecerea la o nouă etapă calitativă a proceselor de educație
și cercetare științifică care să le compatibilizeze cu sistemul de valori ale celor
internaționale.
Cele trei coordonate fundamentale ale activității universităților,
educație–cercetare–inovare, conexiunea, interacțiunea cu societatea, impun o
reconsiderare și o adaptare ale acestora în concordanță cu obiectivele și
prioritățile asumate de universități, dar și cu resursele disponibile sau care pot
fi atrase.
Un caz în acest sens este tehnologia informației, domeniu care a
dobândit o importanță considerabilă ca rezultat al cantității enorme de date
care apar în diferite circumstanțe și care necesită diferite forme și grade de
procesare.
Cantitatea vastă de date care sunt, acum, disponibile și cunoașterea
faptului că acestea sunt doar „vârful aisbergului” înseamnă că specialiștii în IT,
și nu numai trebuie să se bazeze, din ce în ce mai mult, pe o abordare
interdisciplinară. Nu numai reușita lor depinde de aceasta, ci înseși dezvoltarea,
îmbogățirea societății de azi, o societate cu o agendă extrem de încărcată.
Ca efect, companiile, atât cele mari, cât și cele mai mici, au început să
pună accentul puternic pe utilizarea, de o manieră deopotrivă largă și profundă,
a științei informaticii, cu toate valențele ei. Există credința larg răspândită că
informatica va fi cheia descoperirii unor noi soluții, pentru probleme și în
domenii la care nici nu ne-am fi gândit în urmă cu 10 ani.
Se poate afirma că această strategie, cea de a implementa transferul
tehnologic atât prin schimbarea actului educațional, cât și a cercetării, este o
una curajoasă, fiindcă poate afecta angajații care derulează aceste procese,
ducând, în primul rând, la manifestarea rezistenței la schimbare.
Operațional, această includere a transferului tehnologic ca dimensiune
complementară cercetării și educației trebuie demarată odată cu stabilirea unei
politici privind proprietatea intelectuală de către orice universitate care dorește
să fie remarcată pe plan internațional, cuprinzând:
a) Cadru legal clar definit cu privire la proprietatea intelectuală;

215
 b) Drepturile de comercializare și responsabilitățile asociate fiecărei părți;
c) Procedura de comercializare;
d) Împărțirea beneficiilor între: oamenii de știință/cercetători, organizație
în ansamblul ei, departament, facultate, centrul de transfer tehnologic.

3.4.2 Stimularea personalului să deruleze activități de transfer

tehnologic

În general vorbind, valorificarea noilor tehnologii nu este obiectivul

principal al cadrelor universitare sau al universităților. Totuși, pentru ca
instituțiile și cercetătorii să investească timp și resurse în transferul de
cunoștințe, ele (ei) trebuie să fie stimulate (ți) corespunzător. Un plus este dat
întotdeauna de prezența unui spirit antreprenorial în interiorul instituțiilor, dar
și în cadrul mediului economic mai larg.
Universitățile ar trebui să organizeze și să conducă procesul de
valorificare, dar șansele de a avea succes sau măcar de a supraviețui ale
platformei de valorificare sunt mult diminuate fără participarea fermă a
inventatorului.
Mantra capitaliștilor de risc din întreaga lume este că ei investesc în
oameni, nu în tehnologie. În special, în universități, noua tehnologie este, de
obicei, „brută": adică are nevoie de mult mai multă muncă înainte de a fi
aplicabilă din punct de vedere industrial și, datorită acestui fapt, definirea și
utilizarea invenției se poate schimba în mod semnificativ.
Câteva aplicații preliminare ar putea fi încercate, dar vor fi eliminate
rând pe rând, până când se va găsi cea mai bună. Acest proces de căutări este
greșit gestionat în absența inventatorului original, cel care înțelege cel mai bine
posibilele aplicații ale tehnologiei sale.
Cercetătorii, bineînțeles, merg în mediul academic pentru a desfășura,
în primul rând, activități de cercetare fundamentală, fără a pune pe primul loc
ideea de a se îmbogăți. Implicarea într-o structură de valorificare a rezultatelor
cercetării, în special, nu este o perspectivă prea atrăgătoare pentru multe
dintre cadrele universitare de carieră.
Potrivit Asociației americane a profesorilor universitari, vârsta medie la
obținerea unui doctorat în SUA este de 33 ani, iar vârsta medie la ajungerea
într-o poziție didactică importantă în aceeași țară este de 40 de ani.
Diferența aceasta le cere universitarilor să muncească din greu pentru
a ajunge la respectiva poziție. După cum o spune un responsabil de transfer
tehnologic, de ce să se renunțe la perspectiva promovării pe plan didactic, în
favoarea implicării într-un spinoff, cu toate riscurile asociate?

216
 Abia după ce se obține funcția didactică, ideea colaborării și cu un spinoff
începe să devină interesantă. Totuși, universitățile pot să-i motiveze pe
cercetătorii de la toate nivelurile, astfel încât să participe activ la activitățile de
valorificare.
Conform unui raport al grupurilor de consultanță Apax Partners și
Economist Intelligence Unit, publicat în 2005, sunt necesare câteva ajustări ale
viziunii universităților atât în ceea ce privește personalul structurilor de transfer
tehnologic, cât și pe cel al cercetătorilor:
• Asigurarea de sprijin, nu încărcare cu birocrație. Majoritatea liderilor
de universități sunt de acord că este important să existe orientări
practice și un cadru disponibil, precum și să se desfășoare seminare
periodice de instruire, pentru a arăta personalului academic cum se
face o cercetare formală;
• Conectarea valorificării rezultatelor cercetării cu dezvoltarea
carierei. Universitățile progresiste se asigură că cercetătorii primesc
mesajul că cercetarea nu este doar o parte a meseriei lor și poate,
de asemenea, să îi ajute să avanseze în cariera lor în mod
considerabil. În unele instituții, numărul de brevete potențiale pe
care un universitar le-a dezvăluit conducerii universității poate fi
mai important decât numărul de articole de cercetare pe care acesta
le-ar fi publicat atunci când este vorba despre acordarea unui grant,
obținerea unei poziții de șef de departament sau a unui grad
didactic;
• Evaluarea și alocarea resurselor în mod corect. Un alt imperativ
critic pentru instituția de învățământ superior este acela de a se
asigura că inventatorul obține, în mod stimulativ, eventuale venituri
viitoare din licențiere sau există măcar o repartizare echitabilă. O
serie de universități merg pe varianta în care împart veniturile și
drepturile de licențiere în mod egal cu inventatorul, dar, în
majoritatea cazurilor, universitatea primește cea mai mare parte;
• Facilitarea cercetătorilor pentru a aloca suficient timp pentru
invențiile lor. În universitățile mai avangardiste, membrii facultăților
au dreptul la perioade de absență, pentru a iniția noi proiecte de
cercetare și chiar pentru a forma noi companii, fără teama de a-și
pierde pozițiile universitare;
• Luarea în considerare a înființării de incubatoare și, mai recent, de
acceleratoare de afaceri. Din ce în ce mai mult, incubatoarele iau
chiar o formă fizică, prin alocarea de spațiu în campusuri, acordată

217
 unor companii deja operaționale, unor afaceri la început sau chiar
unei persoane „cu o bucată de hârtie și o idee strălucită". Aceste
facilități stimulează implicarea reală a cercetătorilor fie în
deschiderea propriilor afaceri, fie în asigurarea de sprijin pentru
studenți și alte persoane chiar din exteriorul universității în vederea
deschiderii propriilor afaceri în cadrul acestor
incubatoare/acceleratoare.

3.4.3 Adoptarea unor practici adecvate privind proprietatea

intelectuală

3.4.3.1 Locul brevetării și al protecției proprietății intelectuale în

universități

Universitățile au un grad mare de libertate cu privire la stabilirea

politicilor legate de proprietatea intelectuală și de modalitățile de comercializare
a acesteia. Acest fapt derivă din diferențele majore care există între
universitățile de învățământ superior, între obiectivele strategice ale acestora
și specificul fiecăreia. Independent de toate acestea, există și un set de aspecte
comune care se vor regăsi la majoritatea universităților din lume.
Conform lui Bratton (2015), acesta include oficii și comisii alcătuite din
angajați ai diferitelor departamente din cadrul universității care trebuie să se
poată coordona pe verticală în cadrul instituției, implicând, în acest proces
decizional complex, atât cadrele didactice, cât și personalul administrativ, dar
și reprezentanți dinafară. De regulă, problematica proprietății intelectuale este
acoperită de reprezentanții Biroului/ai Oficiului de transfer tehnologic din
universități.
Unele dintre acestea includ, în Cartă, aspecte legate de obligativitatea
cadrelor didactice de a dezvălui proprietatea intelectuală și de a încuraja și
susține, în permanență, implicarea studenților în crearea acesteia. Este și cazul
Universității Oklahoma, care menționează aceste aspecte în Carta sa, la
secțiunea 3.29.1 (Bratton 2015, 244).
De reținut este faptul că, deși, în universități, există oficii care se ocupă
de problematica proprietății intelectuale, aceasta cade în sarcina tuturor
angajaților și studenților, care, printr-un efort de grup bazat pe colaborare
extinsă, au datoria de a crește, diversifica și îmbunătăți bagajul patentelor
create.
Plecând de la modelele utilizate de universități de prestigiu precum
Harvard sau Stanford, Universitatea „Babeș-Bolyai”, prin Oficiul de

218
management și transfer tehnologic și cognitiv (OMTTC), a elaborat o politică
proprie cu privire la proprietatea intelectuală și rolul său în transferul
tehnologic.
Documentul poate fi consultat accesând pagina:
http://senat.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/Proprietatea-intelectuala-fara-
hotarare-CA.pdf. și are ca scop reglementarea activității de protejare a
proprietății intelectuale și valorificarea acesteia, incluzând aspecte cu privire la
confidențialitate, dar și la transferul ei.
Sunt incluse atât brevetele de invenție, cât și drepturile de autor
(incluzând, aici, și cele asociate programelor pentru calculator) (UBB 2017).
Proprietatea intelectuală este definită și în alte universități din România,
precum Universitatea Transilvania din Brașov (DPI 2008).
Bourelos (2013) amintește de patentele academice, definindu-le ca fiind
cele care au ca inventator cel puțin o persoană din mediul academic. Acesta
subliniază, în lucrarea sa, importanța construirii unor politici publice complexe
și sisteme universitare performante care să susțină aceste rezultate pozitive.
Există însă și voci care contestă faptul că cercetările realizate în
universități și finanțate din bani publici au o contribuție semnificativă la rata
creșterii economice, din cauza faptului că estimarea dimensiunii și a naturii
acestora este extrem de dificil de realizat (Agrawal and Henderson 2002).
Interacțiunea dintre universități și mediul de afaceri se desfășoară prin
mai multe canale, unul dintre cele mai importante fiind ghidat de interesul
mutual pentru invenții considerate coloana vertebrală a progresului.
În consecință, universitățile își vor uni efortul cu mediul de afaceri și își
vor da întâlnire în terenul antreprenorialului, unde studenții, academicienii și
oamenii de afaceri vor avea scopuri comune cu privire la dezvoltarea de noi
afaceri inovative, care să permită progresul științei și al societății.
Comercializarea cercetării reprezintă un punct de interes important
pentru universități deoarece, așa cum subliniază Bourelos (2013), reprezintă
motorul transferului tehnologic dinspre universități, patentele fiind cele mai
apreciate active ale universităților în anii recenți.
În SUA, sistemul de patente din universități are câteva particularități,
de exemplu, sursa de finanțare a unui patent academic nu are niciun impact cu
privire la predilecția acestuia de a fi autorizat, patentele finanțate din fonduri
federale au tendința de a fi autorizate mai lent decât cele finanțate din alte
surse (Drivas et al. 2016).

219
 Trecerea spre o economie bazată pe cunoaștere și-a pus amprenta în
ultimii ani și pe brevetele academice, putându-se observa o explozie a
numărului acestora în SUA (Bourelos 2013).
Tot cu privire la situația brevetelor din Statele Unite, autori precum
Agrawal și Henderson subliniază, în studiul lor, faptul că, la MIT, patentele
reprezintă doar 10% din totalul cunoștințelor care se transferă dinspre
universitate (Agrawal and Henderson 2002). Acest lucru se datorează faptului
că majoritatea cercetătorilor participanți la studiu nu își brevetează rezultatele
cercetării, fiind, mai degrabă, preocupați de publicarea rezultatelor în jurnale
de specialitate, fapt surprinzător pentru o instituție de talia celor de la MIT.
În Europa, în schimb, mulți ani la rând, brevetele academice au fost
considerate a fi în urma celor din SUA, fapt dovedit fals (Lissoni et. al. 2008 în
Bourelos 2013).
Comisia Europeană a avut o contribuție semnificativă în acest sens prin
implementarea proiectului KEINS (Knowledge-Based Entrepreneurship:
Innovation, Networks and Systems), în care s-au centralizat toate brevetele
academice existente între anii 1978-2004 în Franța, Suedia și Italia, baza de
date reprezentând rezultatul unui efort de grup al următoarelor instituții de
învățământ superior: CESPRI-Università Bocconi (Milan, IT), BETA–Universitè
“Louis Pasteur” (Strasbourg, FR), IMIT-Chalmers University (Gotheborg, SE),
Umea Universitet (SE), and Università degli studi di Brescia (IT) (Francesco
Lissoni 2006).
Brevetele realizate de universități și produsele derivate sunt, adesea,
folosite ca proxy-uri pentru comercializarea cercetării universitare, așa cum
reiese din literatura de specialitate (Henderson, Jaffe, and Trajtenberg 1998),
(Jaffe and Lerner 2001) (Pries and Guild 2011) (Zucker, Darby, and Armstrong
2002), datorită faptului că, de-a lungul anilor, universitățile și-au rezervat
dreptul de a deține brevete, acestea acumulând un bagaj semnificativ pe care
îl pot valorifica cu ușurință.
O’shea subliniază faptul că misiunea universităților tradiționale este
aceea de se implica în activități de cercetare și de a disemina rezultatele
acesteia în rândul cadrelor didactice și al comunității studențești, contribuind,
de asemenea, în mod indirect, la activitățile de transfer tehnologic prin
formarea unor absolvenți bine instruiți.
Dincolo de asta, de remarcat este faptul că, în repetate rânduri, se
scoate în evidență faptul că implicarea universităților în comercializarea
cunoștințelor prin procese de transfer tehnologic trebuie să reprezintă o
activitate prioritară căreia să i de dedice mai mult timp, energie și efort.

220
 Tot cu privire la implicarea universităților în transferul tehnologic, se
insistă asupra importanței realizării legăturii dintre incubatoare-parcuri
tehnologice și universități prin intermediul Oficiilor de transfer tehnologic
pentru a asigura succesul (Markman et al. 2005).
Brevetul este principalul mecanism utilizat în sistemele proprietății
intelectuale, oferind un set de privilegii de proprietate de tip monopol pentru o
perioadă de timp limitată (Sweet and Eterovic Maggio 2015), motiv pentru care
acesta funcționează ca un acord între societate și inventator din care ambele
părți au de câștigat.
Deși pare a fi un mecanism extrem de ușor de utilizat în transferul
tehnologic realizat dinspre universități, lucrurile nu se întâmplă mereu așa. Un
studiu recent arată faptul că, în Brazilia, brevetele reprezintă una din cele mai
rar utilizate mecanisme în transferul tehnologic (Póvoa and Rapini 2010).
Unele studii mai vechi puneau semnul de egalitate între brevete și
transferul tehnologic, considerând brevetele principalul canal de realizare a
transferului tehnologic dinspre universități (Henderson, Jaffe, and Trajtenberg
1998) (Eisenberg 1996), ceea ce a dus la dezvoltarea unor oficii dedicate
acestui proces în universități.
Póvoa and Rapini (2010) sugerează faptul că limitarea aceasta poate fi
explicată prin următorii trei factori:
• Tipul tehnologiei (produs, proces) transferată;
• Necesitatea unor cercetări suplimentare prin care invențiile să devină
produse finite transferabile;
• Regulile industriei către care se realizează transferul tehnologic cu
privire la oportunitățile de creștere a rentabilității, a investițiilor realizate
în cercetare-dezvoltare.
În consecință, brevetul nu reprezintă cel mai bun canal de realizare a
transferului tehnologic, existând multe alte opțiuni superioare în acest sens.
Printre cele mai eficiente, se numără: consultanța, 26%, publicațiile, 18%,
angajarea studenților, 17%, brevetele și licențele, 7%, ocupând ultimul loc la
mare distanță de precedentul canal (Agrawal and Henderson 2002).
Alte canale relevante în acest sens pot fi descoperite prin participarea
reprezentanților celor două părți la conferințe și dezbateri interdisciplinare, la
cursuri de perfecționare, consultarea de rapoarte și studii.
În studiul lor, Póvoa and Rapini (2010) remarcă faptul că, în țările în
curs de dezvoltare, brevetele realizate în universități sunt, de multe ori, într-
un stadiu embrionar și necesită investiții suplimentare consistente pentru ca
acestea să poată genera noi produse gata de a fi lansate pe piață.

221
 Poate că și acest fapt explică ideea conform căreia brevetele nu
reprezintă principalul canal de realizare a transferului tehnologic dinspre
universități.

3.4.3.2 Provocări privind proprietatea intelectuală în universități

Tendințele actuale cu privire la proprietatea intelectuală se extind în

direcția protecției datelor, survenită în urma dezvoltării fără precedent a
tehnologiei informației.
Proprietatea intelectuală poate fi privită ca o resursă strategică în
dezvoltarea continuă, dar și în competiția la nivel global cu alte universități. Cea
mai mare provocare în transferul tehnologic dinspre universități înspre mediu
de afaceri, din perspectiva problematicii proprietății intelectuale, o reprezintă
protecția datelor în toate etapele transferului tehnologic, dar și mult după ce
acesta se finalizează.
Ziedonis (2008b) realizează o radiografie complexă a principalelor
contribuții științifice cu privire la proprietatea intelectuală și subliniază faptul că
există trei teme principale de interes cu privire la subiectul în cauză, acestea
marcând principalele tendințe în domeniu:
a) Utilizarea informațiilor legate de brevete pentru a evalua și
urmări inovația. Este evident faptul că un număr mare de brevete ale
unei organizații subliniază înclinația acesteia spre inovație, iar, în
universități, lucrul acesta este ușor de urmărit nu doar prin numărul
propriu-zis al brevetelor, ci și prin cel de citări generate de acestea în
lucrări de specialitate și publicații. Se aduce în discuție posibilitate de a
urmări direcția fluxului de cunoaștere ca indicator desprins din citările
brevetelor, fapt extrem de relevant în mediul academic;
b) Utilizarea proprietății intelectuale precum o armă strategică, mutând
atenția dinspre ideea de acumulare cantitativă spre utilizarea
acesteia. Această tendință pune accent pe calitate și mai puțin pe
cantitate în cazul elementelor de proprietate intelectuală. Se sugerează
ideea conform căreia se impune dezvoltarea unei direcții de cercetare
noi cu privire la aflarea celei mai bune combinații între măsura în care
universitățile se deschid față de exterior în ceea ce privește transferul
tehnologic al proprietății intelectuale și se orientează totodată spre
interior în sensul creșterii investițiilor în cercetare;
c) Utilizarea protecției proprietății intelectuale ca pârghie în creșterea
accentului pus pe importanța cercetării. Ideea pornește de la
identificare unor măsuri legislative adoptate în favoarea proprietății

222
 intelectuale care au dus, în ultimii 20 de ani, la intensificarea eforturilor
de cercetare în numeroase domenii. Protecția drepturilor de proprietate
intelectuală la nivelurile național și internațional reprezintă condiția de
bază pentru menținerea și sporirea interesului oamenilor de știință
pentru derularea unor cercetări care să conducă la rezultate
patentabile.
Acceptând, în mod clar, nevoia unui nivel minim de protecție cu privire
la proprietatea intelectuală, există, totuși, păreri care susțin faptul că
intensificarea eforturilor de protecție a proprietății intelectuale vor conduce, în
mod automat, la reducerea inovației în organizații (Gangopadhyay and Mondal
2012).
Urmărind o logică similară, putem afirma faptul că provocările majore
în ceea ce privește proprietatea intelectuală în perioada următoare nu se referă
însă la intensificarea eforturilor de cercetare, ci la creșterea motivației pentru
a face publice rezultatele obținute sub drepturile de protecție intelectuală.
Dacă ne referim la mediul academic, acest aspect capătă o relevanță
deosebită deoarece toate rezultate obținute de angajații universității reprezintă
proprietatea acesteia. Există, totuși, situații în care angajații sunt interesați să
facă publice rezultatele muncii lor fără restricțiile impuse de drepturile de
proprietate intelectuală cu scopul de a-și crește vizibilitatea în mediul academic
(Bratton 2015), ignorând aspectele de ordin legal care decurg de aici.
Aceste situații intră în atenția departamentului juridic al universității
care are obligația de a reglementa astfel de comportamente. De asemenea,
codul de etică a instituției trebuie să acopere astfel de situații și să contribuie
la diminuarea incidenței acestora.
O altă provocare majoră o reprezintă nevoia uniformizării standardelor
și a legislației la nivel mondial cu privire la proprietatea intelectuală indiferent
dacă ea este generată în universități sau în organizații economice. O cercetare
recentă analizează aceste standarde în țările BRICS, pornind de la asemănările
de factură socio-economică dintre Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud
(Deorsola et al. 2017).
Pornind de la numărul de tratate internaționale cu privire la proprietatea
intelectuală la care fiecare din aceste țări a aderat, autorii se declară încrezători
cu privire la unificarea eforturilor la nivel internațional între un număr din ce în
ce mai mare de țări.
Principalele provocări cu privire la aspecte legate de managementul
proprietății intelectuale în universități, conform lui (Bratton 2015), sunt
următoarele:

223
 • Nedeclararea invențiilor care intră sub incidența proprietății
intelectuale. Conform legii, universitatea este proprietarul tuturor
produselor rezultate în urma muncii de cercetare realizate de angajații
săi. În consecință, aceste produse trebuie declarate în cadrul instituției.
Cu toate acestea, pot exista unii cercetători care să aleagă opusul și să
utilizeze rezultatele muncii lor strict în actul didactic sau în cercetări
viitoare. Indiferent dacă acest fapt are loc în mod intenționat sau din
neatenție, oficiul care se ocupă de transferul tehnologic trebuie să aplice
măsuri corective;
• Renunțarea la drepturile asupra proprietății intelectuale. Unele
instituții solicită cercetătorilor ca aceștia să renunțe la orice drepturi
asupra proprietății intelectuale în schimbul acordării unor finanțări.
Acest lucru se întâmplă cel mai adesea în industria farmaceutică;
• Conflicte de interes. Mulți cercetători derulează și activități de
consultanță în afara universității, de aici, putând exista unele conflicte
de interes, mai ales, atunci când subiectul se referă la rezultate ale
cercetării obținute în cadrul instituției-gazdă;
• Diseminarea neadecvată a informațiilor legate de produsele
protejate prin drepturi de proprietate intelectuală. Această
situație se referă la modalități de diseminare a informațiilor înainte ca
acestea să intre sub incidența drepturilor de proprietate intelectuală.
Spre exemplu, pot avea loc la dezbaterea rezultatelor cercetării dintr-o
teză de doctorat care încă este în lucru;
• O altă provocare majoră în anii următori se referă la riscurile asociate
imitației și furtului, fapt asociat unui nivel redus al protecției
proprietății intelectuale (Fan, Gillan, and Yu 2013).
Coroborând ideile, ajungem, în mod inevitabil, la concluzia că cea mai
mare provocare pentru universități, dar și pentru organizațiile economice este
identificarea unui nivel optim al protecției proprietății intelectuale, care să
permită stimularea continuă a creativității și a inovării, menținerea interesului
viu pentru cercetare, dar și un nivel optim de protecție împotriva imitațiilor și a
furtului intelectual.
În teorie, acest deziderat este extrem de simplu de formulat, dar, în
practică, el presupune acordarea unei atenții sporite și permanente
problematicii privind proprietatea intelectuală.

224
3.4.4 Constituirea și susținerea funcționării unor structuri de transfer
tehnologic

3.4.4.1 Contextul funcționării structurilor de transfer tehnologic

Operaționalizarea transferului tehnologic pare a fi o mare problemă în

cazul universităților românești, luând în considerare ultimele analize existente
privind transferul tehnologic la nivel european.
Ținând cont de poziția universităților în cadrul societății, fiecare dintre
ele realizează legăturile cu actorii locali în propriul mod, diferit de al oricărei
alte universități (Dell’Anno and Del Giudice 2015), existența și modul de
realizare a acestor legături depinzând de extrem de mulți factori:
1. Istoricul relațiilor dintre universitate și alte organizații;
2. Legăturile personale existente între reprezentanții universității și, la
nivel extins, ai angajaților universității cu reprezentanți și angajați ai
mediului privat la nivel local;
3. Existența unor cazuri de succes privind transferul tehnologic în
universități sau al unor universități similare din același areal poate
încuraja transferul tehnologic;
4. Existența unor structuri adecvate pentru realizarea transferului
tehnologic, structuri care favorizează desfășurarea unui proces continuu
de identificare de tehnologii de transferat și de transfer propriu-zis;
5. Existența unor coordonatori la nivelul universității în domeniul
transferului tehnologic care să fi avut experiență în mediul privat și chiar
să aibă legături extrem de puternice cu acestea poate constitui, de
asemenea, un element pozitiv pentru realizarea transferului tehnologic.
Cu siguranță nu este doar universitatea cea care determină existența
unui proces de transfer tehnologic de succes. Așa cum s-a expus anterior,
transferul tehnologic este un joc în doi, în care capacitățile de absorbție ale
întreprinderilor și de desorbție ale universităților sunt dezvoltate în
timp, reflectând atât cultura, dezvoltarea economică și procesele manageriale
interne ale ambelor categorii de organizații, cât și cultura națională a
organizațiilor care participă la această relație.
Existența interacțiunii cu mediul privat, măsurată, adesea, inclusiv prin
numărul de proiecte comune, este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru
a determina crearea un transfer reciproc eficace de tehnologii între universitate
și industrie (Dell’Anno and Del Giudice 2015).
În acest sens, transferul tehnologic trebuie să devină, mai ales, pentru
universitățile din țările în care transferul tehnologic nu a ajuns să fie încă

225
eficace, un proces continuu derulat la nivel intern prin structuri specializate și
cu oameni pregătiți în această direcție.
Cu siguranță nu este un proces ieftin, fiindcă existența acestor structuri
specializate funcționale costă. Există, evident, și alternativa mimării
transferului tehnologic, prin desemnarea unor structuri care se ocupă, printre
altele, și de acest subiect, alternativă care, cel mai probabil, nu va avea niciun
efect pe termen lung.
Creșterea tehnologiilor bazate pe cercetarea efectuată în mediul
academic, aplicate direct în mediul economic, a dus la o schimbare a
interesului universităților pentru transferul tehnologic. Acestea doresc
să promoveze calitatea de contribuitoare directe la dezvoltarea economiei
locale și regionale, calitate pe care au dobândit-o odată cu existența acestor
aplicații.
Totodată, transferul tehnologic poate fi considerat o resursă de bani
importantă, mai ales, în momentul în care veniturile din partea guvernului tind
să fie tot mai mici. Pe termen lung, colaborarea directă dintre industrie și
universitari duce la programe de studiu mai bine ancorate în economie,
promovarea acestor relații putând aduce mai mulți studenți și cercetători mai
buni (Udby and Langhoff 2010).
Ținând cont de existența acestor beneficii, este evident că existența
unor 1. procese, a unor 2. structuri care să asigure implementarea proceselor
de transfer tehnologic într-o manieră organizată, transparentă și predictivă,
respectiv a 3. unui cadru instituțional adecvat constituie pilonii pe care
transferul tehnologic trebuie construit în universități.

3.4.4.2 Strategia dezvoltării unei structuri de transfer tehnologic

Pe lângă decizia strategică a unei universități moderne de a avea o a

treia componentă, cea antreprenorială, denumită, adesea, și relația cu
industria, este esențială operaționalizarea acestei componente.
Soluția evidentă este dezvoltare unei astfel de structuri de transfer
tehnologic, care să asigure mai multe funcțiuni în relația cu industria. Există
destul de multe întrebări legate de strategia dezvoltării unei structuri de
acest tip, și anume:
1. Este oportună dezvoltarea unei structuri interne la nivelul universității
sau al uneia care să aibă o anumită autonomie față de universitate?
Această abordare autonomă este considerată o alternativă datorită
complexității specifice proceselor administrativ–decizionale în interiorul
unei universități tradiționale, complexitate care, în legătură directă cu

226
 industria, devine, de cele mai multe ori, un impediment în derularea
unei relații comerciale normale. Înființarea unei entități distincte față de
universitate, la care aceasta să fie unicul proprietar, este o strategie
alternativă care are multiple avantaje. Această structură este
considerată, în continuare, parte a universității deoarece promovarea și
comunicarea privind activitățile ei se referă integral la universitate,
astfel de structuri externe putând funcționa pe principii economice
similare economiei competitive în ceea ce privește modurile de angajare
și recompensare ale managerilor și ale personalului implicat în procesul
de transfer tehnologic. În țări precum Statele Unite ale Americii, o astfel
de strategie este pe larg regăsită, în timp ce, în mediul european, ținând
și de dimensiunea redusă a transferului tehnologic, această tendință
este, mai degrabă, întâmplătoare. De altfel, locul cercetării în cadrul
universităților este unul în schimbare. În țările europene cu cercetare
performantă, se constată o concentrare a resurselor pentru cercetare
la universitățile de top, conform modelului american, respectiv în jurul
marilor companii care reușesc să genereze rezultate direct aplicabile în
economie (Benner 2011). Oricum, locul structurilor de transfer
tehnologic în Europa este încă majoritar în cadrul universităților;
2. Cât de mare ar trebui să fie implicarea membrilor corpului didactic și a
cercetătorilor în coordonarea funcționării unei astfel de structuri?
Tradițional, mai ales, în România, este ca activitățile de coordonare, de
strategie ale unor structuri de acest tip să fie alocate unor profesori sau
cercetători de carieră. Pe de altă parte, experiența marilor universități
arată că structurile de transfer tehnologic de succes au fost cele care
au avut coordonatori persoane din industrie a căror principală ocupație
este tocmai transferul tehnologic. De asemenea, structurile funcționale
sunt acelea în care transferul tehnologic este realizat de către persoane
specializate și chiar cu experiență anterioară în domeniul privat pe
poziții similare. Se poate observa că implicarea profesorilor și a
cercetătorilor în realizarea activității de transfer tehnologic este oportun
să fie cât mai redusă, cedându-se această activitate relativ tehnică
angajaților de profil;
3. Care ar trebui să fie relația dintre structura de transfer
tehnologic și profesorii și cercetătorii universității? Obiectiv,
această relație ar trebui să fie una complementară. În timp ce structura
de transfer tehnologic ar trebui să ancoreze universitatea în
cunoașterea necesităților industriei, cercetătorii ar trebui să fie dispuși

227
 să aibă o orientare către industrie. Era cercetării fundamentale este una
care apune cu pași repezi conform noilor tendințe privind guvernanța
universităților și a educației superioare în general (Benner 2011), iar
schimbarea paradigmei prin reorientarea către soluții direct aplicabile
în industrie nu este un lucru foarte ușor pentru majoritatea
cercetătorilor. Din acest punct de vedere, structurile de transfer
tehnologic nu pot face față nevoilor reale care se referă inclusiv la
schimbarea modului de gândire a cercetătorilor. Totuși, incapacitatea
cercetătorilor de a avea o viziune mai largă și ancorată mediului
competitiv actual ar trebui dublată de o abordare integrată din partea
structurilor universității în sensul schimbării acestor practici.
Odată stabilit răspunsul la aceste întrebări, se poate demonstra de către
fiecare universitate modul în care se va realiza transferul tehnologic. Expunem,
în cele ce urmează, modelele de structuri existente la nivel internațional la
universitățile de prestigiu care au reușit să transforme transferul tehnologic
într-o investiție de succes atât din punct de vedere financiar, cât și din punctul
de vedere al creșterii numărului de publicații și al prestigiului academic și al
atractivității universității.

3.4.4.3 Oficiile de transfer tehnologic

Modelul clasic de oficiu de transfer tehnologic reflectat de

literatură este unul în care această structură controlează și implementează
întregul proces de transfer tehnologic la nivelul instituțiilor de învățământ
superior, asigurând resursele și competențele necesare implementării
transferului tehnologic la nivelul intern al universității.
Scopul oficiului clasic este de a maximiza veniturile din comercializarea
rezultatelor academice (patente, spinoff-uri, servicii) prin managementul unui
proces liniar, unidirecțional, în sensul în care cercetătorii dezvoltă „tehnologii”,
pe care oficiile încearcă să le transfere (Matt and Schaeffer 2012).
Totuși, acest model este depășit de ceea ce se poate numi
interconectarea prezentului. Soluțiile recente presupun existența unor oficii de
transfer tehnologic care să reprezinte universitatea în comunitatea tehnologică
locală, să facă parte din rețelele create pentru a asigura transferul tehnologic,
să aibă strategii de colaborare (Matt and Schaeffer 2012) de durată cu oficiile
altor universități, dar și cu alți parteneri din domeniu care pot asigura
interconectarea cercetătorilor, a soluțiilor tehnologice și chiar a finanțării.
Succesul oficiilor de transfer tehnologic depinde de mai mulți factori
(Friedman and Silberman 2003):

228
 1. Recompensarea cercetătorilor și a dascălilor care se implică în activități
de transfer tehnologic;
2. Localizarea universității într-o regiune cu o concentrație ridicată a
întreprinderilor care au tehnologii avansate;
3. Existența, clar evidențiată în misiunea universității, a transferului
tehnologic ca prioritate a universității;
4. Experiența acumulată la nivelul oficiului de transfer tehnologic.
Se poate vorbi, astfel, în prezent, de cele două mari categorii de funcții
pe care oficiile de transfer tehnologic le au:
1. Funcția de management intern al inovării, având ca direcție
stimularea activității de transfer tehnologic dinspre universitari înspre
industrie prin acoperirea procesului cuprins între rezultate ale cercetării,
brevete și patente înregistrate la instituțiile vizate. Acest proces este, în
sine, unul extrem de anevoios, fiind condiționat de cultura
organizațională și de practicile existente la nivel de organizație.
Majoritatea universităților românești de prestigiu sunt beneficiare ale
unor proiecte de cercetare. Și, totuși, puține sunt cele care
înregistrează, în urma implementării unui proiect, rezultate de tip
patent sau brevet sau orice altă formă de proprietate intelectuală;
2. Funcțiile de reprezentare și relaționare în cadrul mediului
economic, având ca scopuri găsirea atât de parteneri în valorificarea
cercetării realizate în cadrul universității, cât și de resurse și parteneri
pentru a potența cercetarea internă și transferul tehnologic per
ansamblu. Într-o economie extrem de competitivă, scopul suprem ar fi
ca industria să recunoască universitatea ca un partener egal la care să
apeleze fără nicio restricție pentru a colabora în orice domeniu de
competență pe care îl are universitatea.
Din punct de vedere strategic, există patru axe principale care trebuie
aliniate în dezvoltarea oricărui oficiu de transfer tehnologic (Andonova 2015b):
• Resursa umană a oficiului, atât ca mărime, cât și ca structură;
• Existența unei infrastructuri minimale pentru a transpune sub forma
unor prototipuri ideile și creațiile dezvoltate;
• Existența resursei financiare adecvate pentru brevetarea creațiilor, dar
și a unui mecanism financiar stimulativ pentru toți cei implicați;
• Definirea proceselor într-o manieră optimă.
O altă cerință fundamentală se referă la locul pe care oficiul de transfer
tehnologic trebuie să-l ocupe în cadrul unei universități (Andonova 2015b), fiind
necesare:

229
 • Un sprijin cât mai consistent din partea managementului de vârf al
universității, mai ales, în dezvoltarea de relații cât mai bune cu
investitorii și partenerii externi. Reprezentanții mediului de afaceri
trebuie să aibă acces la reprezentanții instituției de învățământ superior,
astfel încât să se poarte discuții de la aceleași niveluri ierarhice;
• Asigurarea (tot de către universitate) a finanțării pentru a susține
costurile inițiale ale protejării drepturilor de proprietate intelectuală.
În ceea ce privește resursa umană, întregul personal al Oficiului
pentru Transferul Tehnologic trebuie să dețină un spirit antreprenorial, acest
oficiu trebuind să fie motorul antreprenoriatului ce utilizează rezultatele
cercetării și ale experienței educaționale ale tuturor cadrelor didactice și ale
cercetătorilor, fiind necesar:
• Să dețină experiență în gestiunea contractelor care vizează proprietatea
intelectuală;
• Să aibă abilități certe de evaluare tehnică și comercială;
• Să fie capabili să asiste și să consilieze cercetătorii universității privind
proprietatea industrială;
• Să dețină sau să externalizeze elementele legate de competențe
comerciale și juridice: protejarea proprietății intelectuale, respectiv
luarea deciziilor privind publicarea rezultatelor cercetării.
Un alt aspect ce trebuie considerat legat de resursa umană este modul
de organizare în structura universității a oficiului de transfer
tehnologic (Andonova 2015b).
Este bine-cunoscut faptul că acest aspect a generat, în multe
universități, discuții, analize, dezbateri, în special, pe seama următoarelor
aspecte: statutul juridic al unei astfel de entități, autonomia decizională,
definirea unor proceduri de lucru care să permită atingerea obiectivelor de către
toți factorii implicați.
Astfel, sunt sintetizate o serie de particularități (de natura unor avantaje
sau dezavantaje) în funcție de forma de organizare:

230
 Tabel 16. Analiză comparativă a principalelor forme de organizare a
oficiului pentru transfer tehnologic
Unitate a universității Entitate juridică de sine
stătătoare (spinoff, spinout)
Mai ușor de controlat. Libertate antreprenorială.
Restricționată de reglementările Grilă de recompensare independentă.
universității.
Afectată de ierarhia universitară. Mult mai ușor, se pot lansa
stimulente de performanță.
Condusă de cineva din interior, de Își izolează riscurile contractuale.
exemplu, prorectorul pentru
cercetare.
Are avantaje fiscale specifice Condusă de cineva din exterior.
sectorului de activitate.
Ușor de definit, cu ajutorul Are beneficii la finanțare, specifice
personalul de cercetare. sectorului de activitate.

Un caz care merită analizat privind succesul demersului de transfer

tehnologic este cel al ASU (Arizona State University). Începând cu anul 2003,
au dezvoltat o structură distinctă, AZTE, care are rezultate deosebite: situarea
în top 10 a transferului tehnologic din SUA, cu peste 300 de milioane de dolari
din venituri asociate transferului tehnologic, 269 de contracte cu industria
privind utilizarea drepturilor de autor, 13 start-up-uri lansate de membrii
universității, 96 start-up-uri dezvoltate pe baza cercetării ASU, peste 400 de
patente emise după 2003.
Toate aceste patente, colaborări sunt transformate în bani, cele peste
300 de milioane de dolari fiind direct survenite ca urmare a transferului
tehnologic. Aceste sume sunt reinvestite în cercetare la ASU. Cresc prestigiul
și importanța universității în societatea americană. Mai multe detalii pot fi
observate la adresa: http://www.azte.com/about/metrics.
În ceea ce privește competențele managerului ideal al unui centru de
transfer tehnologic dintr-o universitate, se recomandă următoarele (Andonova
2015b):
• Este răbdător și are o atenție deosebită pentru detalii în sprijinirea
procesului de brevetare;
• Are un nivel ridicat de cunoștințe într-un domeniu tehnic de referință;
• Înțelege poziția universităților în derularea procesului de transfer
tehnologic;

231
 • Poate empatiza cu grupuri diverse de oameni (cercetători, industrie,
investitori);
• Este performant în comunicarea la telefon și față în față; ajunge la
abordarea corectă și face pasul potrivit;
• Gândește lateral și creativ;
• Negociază bine pentru a obține o afacere bună;
• Nu ia lucrurile de o manieră personală;
• Are credibilitate;
• Anticipează lucrurile;
• Își amintește să înregistreze toate detaliile afacerii pe care a făcut-o.

3.4.4.4 Incubatoarele de afaceri ale universităților

Incubatoarele de afaceri sunt organizații deținute de investitorii privați,

autorități locale sau naționale, organizații nonprofit și chiar universități, care
asigură servicii specifice noilor afaceri înființate.
Procentual, aproximativ 90% dintre incubatoarele din SUA sunt
nonprofit, o situație similară regăsindu-se la nivelul României, unde majoritatea
sunt deținute de consiliile județene.
Pe de altă parte, aproximativ o treime dintre incubatoarele din SUA
sunt deținute de universități (Cohen and Hochberg 2014), situația din România
privind acest aspect fiind, în acest moment, necunoscută.5
Așa cum le zice și numele, ele oferă, în primul rând, incubare: un mediu
mai prietenos pentru dezvoltarea ideilor de afaceri până când acestea devin
afaceri competitive.
Deși niciun incubator nu este identic cu altul privind serviciile pe care le
oferă firmelor incubate, incubarea presupune, în mod normal, următoarele
categorii de servicii asigurate de organizația-incubator (Cohen 2014):
• Închirierea spațiilor pentru firmele nou înființate la tarife mici în
comparație cu piața imobiliară locală;
• Servicii administrative specifice asociate închirierii de spații: curățenie,
utilități, securitate, parcări etc.;
• Servicii avansate pentru dezvoltarea afacerii: deși, în mod normal,
incubarea ar însemna, de fapt, doar o cazare la un loc „mai călduț”,
majoritatea incubatoarelor pun la dispoziția noilor întreprinderi mai
multe servicii care le pot ajuta să devină mai competitive, asigurând,

5
Situația este necunoscută autorilor acestui material la data realizării lui.

232
 de cele mai multe ori, acces la diverse forme de finanțare, la consilieri
juridici sau de proprietate intelectuală sau orice alte servicii care se
află, oarecum, la îndemâna incubatoarelor. De obicei, aceste servicii
sunt oferite la costuri mult mai reduse decât pe piața liberă.
Deși respectivele servicii sunt relativ accesibile tuturor noilor
întreprinderi incubate, adesea, cele avansate nu sunt adaptate nevoilor lor
specifice, fapt ce va duce, pe termen lung, la o incubare plăcută pentru noile
întreprinderi, dar, adesea, conduc la imposibilitatea ca aceste noi companii să
devină, cu adevărat, competitive în viața economică reală.
Este de notorietate faptul că întreprinderile înrolate în astfel de
programe de incubare au o durată de viață mai lungă, dar, dacă funcționarea
lor este datorată costurilor mai mici din incubatoare, aceste întreprinderi se vor
îndrepta spre aceeași dispariție precum întreprinderile care nu apelează la astfel
de incubatoare (Cohen 2014).
Dacă, până aici, au fost expuse incubatoarele de afaceri ca forme de
suport pentru întreprinderile nou create în general, în cele ce urmează, sunt
prezentate detalii privind modul în care incubatoarele de afaceri pot reprezenta
structuri utilizate de universități în realizarea transferului tehnologic.
Apariția unor astfel de incubatoare în cadrul universităților se manifestă,
de obicei, în cadrul unuia dintre următoarele contexte:
• În Europa, universitățile sunt percepute la nivelurile local și regional ca
poli de dezvoltare a antreprenoriatului. În acest context, universitățile
au fost stimulate prin diverse proiecte de finanțare fie să își dezvolte
structurile de dezvoltare a antreprenoriatului, fie să fie implicate în
dezvoltarea unor structuri regionale promovate de instituții locale
precum consiliile județene din România, parcurile tehnologice din
Spania sau alte structuri locale (inclusiv primării din orașele mai mari).
În această situație, universitățile au devenit partenerii incubatoarelor
regionale sau au devenit „proprietarii” acestor structuri. Din păcate,
rata de succes al acestor incubatoare (rată măsurată, de cele mai multe
ori, ca procentul firmelor incubate care ajung să rămână în piață după
cinci ani de la ieșirea din incubare) este relativ scăzută, multe dintre
incubatoare ajungând să fie funcționale doar cât timp li se asigură
finanțarea prin intermediul proiectului de finanțare;
• În mediul mult mai competitiv al antreprenoriatului american, apariția
incubatoarelor s-a realizat, în principiu, din două motive. Un prim motiv
este faptul că pe lângă programele de antreprenoriat de la nivelurile
licență și masterat, universitățile au devenit extrem de pragmatice și au

233
 creat structuri care să ajute studenții să practice antreprenorialul, nu
doar să îl învețe. Astfel, au fost create concursuri de planuri de afaceri,
au fost acordate premii pentru unele dintre întreprinderile participante,
respectiv a fost acordat un suport celor mai bune întreprinderi
dezvoltate în aceste programe educaționale, adesea, similar celui
asigurat de către incubatoarele de afaceri tradiționale. Un al doilea
motiv pentru apariția incubatoarelor de afaceri la nivelul universităților
americane este tocmai realizarea transferului tehnologic. De cele mai
multe ori, rezultatele cercetării, rezultate care sunt, oarecum, la
îndemâna oricărei universități sunt articolele publicate în diverse jurnale
de către membrii corpului didactic, care, adesea, sunt și cercetători,
respectiv brevete înregistrate la autoritățile de profil din fiecare țară.
Odată cu legea Bayh-Dole, universitățile au fost, într-un fel, „somate”
să valorifice, mai bine, cercetarea realizată în interior și să devină mai
antreprenoriale. Prin încurajarea vânzării brevetelor, a realizării
transferului tehnologic către diverse întreprinderi private externe,
universitățile pot să își asigure resurse financiare substanțiale. Totuși,
unii dintre angajații universității, și anume autorii cercetării și, într-un
fel, proprietarii „morali” ai dreptului de proprietate intelectuală6, au
decis să realizeze propriile întreprinderi care să cumpere proprietatea
intelectuală de la universități. În acest context, s-au creat așa-numitele
spinoff-uri din universitate (USO – University Spinoff). Acestea sunt
recunoscute ca principalele forme de valorificare a cercetării
universităților, fiind, la bază, companii lansate de membri ai corpului
didactic și de cercetare ai universităților, membri care au avut încredere
în rezultatele cercetării dezvoltate și au decis să le valorifice pe cont
propriu. Uneori, printre asociații acestor noi întreprinderi create, se află
chiar și universitatea de origine. În orice caz, odată cu trecerea la aceste
forme de comercializare a cercetării, universitățile competitive au
devenit interesate de a stimula dezvoltarea acestor USO. Una dintre
principalele forme de stimulare este tocmai incubatorul de afaceri, un
loc în care noile firme să aibă o perioadă de incubare unde să poată
crește, iar, ulterior, să devină furnizoare de resurse financiare pentru

6
Conform legii Bayh-Dole, proprietarii brevetelor sunt universitățile,
acestea fiind obligate să plătească anumite procente din valorificare și
autorilor cercetării.

234
 universitățile care au pus la dispoziție rezultatele cercetării și
infrastructura incubatoarelor (contra cost).
În toate cele trei contexte enunțate, este evident că alegerea de către
universități a strategiei de dezvoltare a unor structuri similare incubatoarelor
de afaceri presupune următoarele eforturi:
• Asigurarea resurselor financiare și logistice pentru dezvoltarea
proiectelor de finanțare pentru dezvoltarea incubatoarelor și, uneori,
chiar pentru a dezvolta incubatoarele de afaceri propriu-zise;
• Conceperea modelului de funcționare a incubatorului astfel încât să fie
încurajate implicarea și participarea următoarelor categorii de
stakeholderi: studenți – cei care doresc să își lanseze o afacere sau cei
care doresc să își dezvolte abilitățile practice prin implicarea în viața
administrativă a incubatorului, membrii ai corpului didactic și de
cercetare – cei care doresc să își lanseze afacerile și să utilizeze
rezultatele cercetării proprii, respectiv cei care doresc să se implice în
asigurarea serviciilor specifice și a celor generice ale incubatorului;
• Asigurarea funcționării continue a incubatorului, prin asigurarea
resurselor financiare, derularea unui flux de ofertare a noilor rezultate
ale cercetării din universitate către întreprinderile incubate sau către
altele care ar putea fi incubate.
Odată realizate aceste eforturi, se va putea ajunge și la unele dintre
potențialele beneficii ale creării unui incubator de către o universitate:
• Creșterea gradului de implicare a universității în societate, prin faptul
că incubatorul are ca scop lansarea unor companii viabile pentru
societatea din care universitatea face parte;
• Creșterea dimensiunii antreprenoriale a universității, prin faptul că
dezvoltarea unui incubator poate asigura universității mai multe
oportunități față de misiunea tradițională axată pe cercetare și educație,
și anume: oportunitatea de a valorifica cercetarea prin întreprinderi
deținute de studenți sau chiar membri ai corpului didactic și de cercetare
ai universității, oportunitatea de a asigura resurse financiare distincte
față de veniturile bugetare, oportunitatea de a putea alege care
rezultate ale cercetării să fie valorificate prin propriul incubator etc.;
• Creșterea imaginii universității în societate prin întreprinderile care
absolvă programul de incubare. Adesea, universitățile americane se
prezintă atât prin absolvenții pe care îi au, cât și prin companiile care s-
au lansat cu sprijinul asigurat de către universitate.

235
 Principalele eforturi și beneficii pe care le are de întreprins, respectiv la
care poate avea acces o universitate sunt reflectate, pe scurt, în figura de mai
jos:

Beneficii:
Efort:
Implicare în societate;
Dezvoltare incubator;
Dimensiune
Concepere model;
antreprenorială;
Asigurare funcționare.
Imagine.

Figura 30. Efortul depus de universități și beneficiile pe care

incubatoarele le pot aduce universităților

Este evident că dezvoltarea unui asemenea incubator de către

universitate este o decizie contextuală, depinzând de extrem de multe
variabile:
• Nivelul de antreprenoriat existent la nivel local;
• Nivelul de antreprenoriat, programele antreprenoriale derulate pentru
studenți și membri ai corpului didactic și de cercetare;
• Existența unor politici la nivel de universitate privind modul în care
cercetătorii pot să valorifice propria cercetare prin USO sau prin alte
forme antreprenoriale;
• Existența unei viziuni antreprenoriale la nivel de universitate, una în
care să se ia în considerare incubatoarele de afaceri ca structură
alternativă de transfer tehnologic;
• Disponibilitatea unor persoane de a se asigura de buna funcționare a
unui astfel de program – incubatorul de afaceri este unul compus din
mai multe proiecte reprezentate de incubarea fiecărei întreprinderi.

236
3.4.4.5 Acceleratoarele de afaceri ale universităților

Ca structuri-suport pentru antreprenoriat și pentru îmbunătățirea

afacerilor, acceleratoarele de afaceri au fost asociate și interpretate în mai
multe feluri la nivel internațional:
1. Cea mai întâlnită interpretare este cea a acceleratoarelor de afaceri
ca structuri de sine stătătoare și conceptual diferite față de
incubatoarele de afaceri. Aceste acceleratoare au ca scop tradițional,
de cele mai multe ori, asigurarea suportului pentru inițierea sau
dezvoltarea accelerată ale afacerilor care se ocupă cu dezvoltarea
aplicațiilor informatice (Hochberg 2016). În acest sens, ele oferă, în
mod clasic, următoarele categorii de servicii (Miller and Bound 2011):
• Finanțarea de bază pentru întreprinderile selectate (valori în jur
de 10.000 de euro sau echivalent în alte valute în schimbul a 5-
10% din capitalul social);
• Suport bine delimitat în timp (între trei și șase luni), cuprinzând
evenimente programate și mentorat la un nivel intens. Unii
specialiști afirmă, de altfel, că principalul avantaj oferit de
acceleratoarele de afaceri de acest tip este accesul la mentori
având competențe apropiate domeniului de activitate a noii
întreprinderi, dintr-o bază de mentori disponibili;
• Pregătire de bază standardizată pentru cohorte de întreprinderi
selectate. De altfel, ceea ce face specifică activitatea unor astfel
de acceleratoare este faptul că ele realizează 1-2 programe de
accelerare per an, în cadrul fiecărui program, fiind cuprinse mai
multe întreprinderi care sunt selectate în urma unui proces
extrem de competitiv (în jur de 10 per cohortă din peste 100 de
competitori de obicei sau chiar din câteva sute la acceleratoarele
foarte cunoscute), care primesc, inițial, o pregătire
antrepenorială generică, ulterior, se trece la mentoratul și
suportul individualizate pentru fiecare întreprindere;
• Orientarea înspre întreprinderile care au mai mult de un singur
fondator este specifică acestor acceleratoare, vizându-se
dezvoltarea și testarea echipei încă din primele faze de
colaborare între reprezentanții întreprinderii și cei ai
acceleratorului;
• Absolvirea prin intermediul unei zile a demonstrației sau a
investitorilor (Demo Day sau Investor Day), eveniment în cadrul

237
 căruia se prezintă un produs funcțional dezvoltat de către
întreprindere alături de mentorii și întreg personalul
acceleratorului, vizându-se, în același timp, atragerea de fonduri
pentru dezvoltarea viitoare a aplicației.
Adesea, accelerarea tradițională presupune transferul temporar sau
pentru întreaga perioadă de accelerare a membrilor echipei întreprinderii
accelerate la sediul organizației care organizează programul de accelerare sau
în anumite tabere de accelerare (boot camp), dar nu este obligatoriu ca acest
lucru să se întâmple.
Ceea ce este văzut ca specific acceleratorului tradițional este domeniul
de activitate a întreprinderilor accelerate – dezvoltarea de aplicații software.
De altfel, majoritatea acceleratoarelor se bazează pe faima și cunoștințele de
programare sau de dezvoltare de software și valorificare ale acestor aplicații de
către fondatorii respectivelor acceleratoare.
Acceleratoarele de acest tip au ajuns, astfel, să ofere programe de
accelerare similare mai multor întreprinderi, iar multe dintre acceleratoare
aproape au standardizat accelerarea realizată în funcție de practica construită
de către cele mai cunoscute din domeniu.
Din acest punct de vedere, faptul că dezvoltarea de software constituie
un proiect cu aproximativ aceleași etape de realizare a permis dezvoltarea
destul de extinsă a acestui tip de acceleratoare, înregistrându-se câteva mii la
nivel internațional;
2. În literatura de specialitate, acceleratoarele de afaceri nu sunt
prezentate ca ceva total diferit față de incubatoarele de afaceri, fiind
prezentate, mai degrabă, ca o formă avansată evoluată din
incubatoarele de afaceri. De altfel, există unele incubatoare de
afaceri care s-au redefinit și care și-au schimbat denumirea pentru a
deveni acceleratoare de afaceri, deoarece a fi incubator nu li s-a mai
părut a fi la modă. Acest lucru este datorat percepției, oarecum,
tradiționale a incubatoarelor de afaceri ca loc în care întreprinderile nu
realizează neapărat performanță, ci beneficiază de un loc protejat de
dezvoltare, fără limită de timp. Acest model tradițional al incubatorului
de afaceri s-a dovedit, de cele mai multe ori, a fi necompetitiv,
soldându-se cu un număr relativ ridicat de eșecuri ale întreprinderilor
care au absolvit programul de incubare. Astfel, pentru o rebranduire, s-
a apelat la termenul de accelerator de afaceri, programele de accelerare
oferite în cadrul acestor incubatoare fiind, de altfel, mult mai scurte și
mai concise în abordare față de incubatoarele tradiționale. Totuși, nu se

238
 poate discuta despre o standardizare similară acceleratoarelor
tradiționale, existând acceleratoare-incubatoare în care perioadele de
suport și de facilități accesibile pentru întreprinderi fiind mult mai lungi
decât perioada acceptată în cadrul acceleratorului de afaceri tradițional;
3. Adesea, acceleratoarele de afaceri nu sunt tratate ca organizații
distincte, ci doar ca programe ale incubatoarelor de afaceri.
Programele de accelerare sunt oferite, astfel, pentru a crește
competitivitatea și adaptabilitatea la piața reală a întreprinderilor,
alături de alte servicii, precum chirie mai ieftină, utilități la un preț mai
mic, diverse programe sau servicii de consiliere etc. Din acest punct de
vedere, programele de accelerare nu trebuie să mai fie orientate doar
pentru un domeniu de activitate a întreprinderilor participante, pentru
că are dezavantajul să nu mai fie la fel de specializat ca în cadrul
acceleratoarelor orientate în sprijinirea întreprinderilor care dezvoltă
software;
4. Tot acceleratoare de afaceri sunt considerate programele unor
întreprinderi mari, programe prin care este stimulată creativitatea
angajaților acesteia pentru a veni cu propuneri de noi idei de afaceri
sau de noi proiecte organizaționale, care să ducă la îmbunătățirea
activității întreprinderii sau la diversificarea activității acesteia. Similar
acceleratorului tradițional, acestea sunt programe extrem de
competitive, care pot duce inclusiv la crearea de noi întreprinderi în
cadrul cărora angajații care au propus aceste idei inovative să fie tratați
ca parteneri cu drepturi egale;
5. Acceleratoarele orientate spre producție de bunuri
(Abdurazzakov 2016) sunt acceleratoare similare celor tradiționale
orientate pe dezvoltarea de software, dar care vizează dezvoltarea mai
multor categorii de produse. Este evident că astfel de acceleratoare nu
au avut același succes precum cele tradiționale, dar există încă multe
acceleratoare de acest tip care se află la începutul funcționării lor.
Acceleratoarele de afaceri pot să aibă mai multe forme juridice:
• Există acceleratoare care funcționează similar unei întreprinderi
economice, care vizează profitul. O astfel de întreprindere asigură
finanțarea derulării programului de accelerare din resursele proprii,
putând considera banii ca o investiție care urmează să fie recuperată în
cazul în care una dintre întreprinderile accelerate ajunge să fie
achiziționată de către o altă companie prin plata unei sume consistente

239
 de bani sau întreprinderea accelerată să devină o una profitabilă care
să asigure venituri consistente;
• Există acceleratoare finanțate de către stat prin diverse programe
naționale sau finanțate chiar la nivel internațional, pentru a fi stimulat
antreprenoriatul la nivelul unei regiuni anume. Avantajul acestor
acceleratoare este lipsa nevoii de a se autofinanța, dar, în același timp,
această lipsă poate duce la absența unei competitivități reale a acestor
acceleratoare și, astfel, la servicii mai slab asigurate întreprinderilor
incluse în aceste programe;
• Acceleratoarele finanțate de către comunitate sunt, de cele mai
multe ori, organizații nonprofit formate pe baza donațiilor primite de la
diverși oameni de afaceri locali care doresc creșterea antreprenoriatului
la nivel local. Acestea sunt, adesea, conduse similar unor întreprinderi,
fiind orientate înspre acumularea de profit prin deținerea de părți din
capitalul întreprinderilor accelerate.
Întrebările care se pot ridica în cadrul acestui subcapitol sunt: în ce
măsură aceste acceleratoare se potrivesc mediului universitar și în ce măsură
aceste acceleratoare pot fi percepute ca forme de realizare a transferului
tehnologic între industrie și universități?
Din punct de vedere conceptual, legătura dintre acceleratoare și
universități este destul de ridicată. Datorită multiplelor programe
antreprenoriale pe care universitățile moderne le oferă, în cadrul acestora, se
realizează programe similare celor de accelerare: concursuri de planuri de
afaceri, sprijinirea celor mai bune idei sau a celor mai bune elemente practice
create de către studenți prin implicarea comunității.
Există, inclusiv, acceleratoare deținute de către universități, în cadrul
cărora este stimulată implicarea studenților (Adomdza 2016). Astfel,
acceleratoarele pot fi principalele forme în cadrul cărora universitatea poate să
asigure accesul studenților la mentori valoroși din cadrul industriei, respectiv la
o creștere a nivelului de relații dintre corpul profesoral și membrii industriei.
În ceea ce privește universitățile, acceleratoarele de afaceri au fost
dezvoltate pentru a deservi mai multor scopuri, în funcție de acestea,
acceleratoarele din universități putând fi:
1. Acceleratoare cu rol de dezvoltare a spiritului antreprenorial al
studenților. Aceste acceleratoare se regăsesc în Statele Unite ale
Americii și în alte universități ale altor economii avansate, fiind finanțate
direct de către universitate și, uneori, cu ajutorul comunității locale.
Acestea pot fi denumite, pe de o parte, acceleratoare fiindcă vizează

240
oferirea, pentru bobocii și pentru studenții din anii superiori, a
alternativei antreprenoriale: să își realizeze afacerea, indiferent de
domeniul vizat al afacerii. Astfel, studenți de la specializări precum
inginerie sau biologie sunt ajutați, uneori, să își dezvolte afaceri în
domenii precum servicii sau horeca (hoteluri, restaurante, cafenele).
Se face abstracție de domeniul de studiu al studentului, scopul fiind ca
toți studenții cu idei de afaceri să fie sprijiniți, printr-un program bine
pus la punct, pentru a și le dezvolta. Programul constă, de obicei, în
derularea mai multor etape, precum recrutare, pregătire, dezvoltare
planuri de afaceri conform unor metodologii proprii fiecărui accelerator,
prezentarea planului de afaceri sau a unor elemente de demonstrație a
ideii de afaceri în cadrul unei zile de demonstrație (demo day), suport
în căutarea finanțării, uneori, asigurându-se inclusiv incubare unor
astfel de afaceri nou create. În derularea acestor programe, se apelează
la experți externi din diverse domenii, aceștia fiind, de cele mai multe
ori, antreprenori de succes sau antreprenori retrași din activitatea
antreprenorială care au ceva de înapoiat societății. De asemenea, sunt
înrolați, ca personal-suport, în dezvoltarea programului, cadre didactice
și cercetători potriviți diverselor idei furnizate de către studenți, dar și
studenți care deja au participat la program în anii anteriori. Se poate
observa faptul că, similar acceleratoarelor tradiționale, acestea ajung,
în timp, să dezvolte adevărate comunități în jurul lor, determinând, într-
un fel, o schimbare a societății în care acționează universitatea în
general. Acest tip de acceleratoare nu vizează neapărat absolvirea
firmelor înscrise de către studenți, ci, mai degrabă, dezvoltarea
spiritului antreprenorial pentru un procent cât mai ridicat printre
studenții înscriși la programele educaționale ale universității, ca rol al
acesteia de dezvoltare pe termen lung a societății. Numărul de studenți
înscriși în program în fiecare an ajunge să fie un indicator extrem de
important pentru aceste acceleratoare. Din punctul de vedere al
impactului pe termen lung, există mai multe căi spre succesul
studenților care se înscriu în programe de acest tip:
a. Calea cea mai apropiată a succesului poate fi dezvoltarea
afacerii odată cu derularea programului, prin accesul oferit la
personal specializat intern și extern universității, prin suportul
asigurat pentru atragerea finanțării. De cele mai multe ori,
afacerilor de succes dezvoltate prin program universitatea le va
asigura și incubare, iar, pe parcursul incubării ulterioare

241
 accelerării, tot această instituție le va asigura inclusiv acces la
servicii de cercetare sau utilizare de echipamente la prețuri
preferențiale pentru acest tip de organizații. Universitățile nu
devin, de obicei, asociați în astfel de afaceri, lăsând la
latitudinea antreprenorilor ajutați să decidă modul în care vor
„recompensa” ajutorul primit. În schimb, pot deveni asociați, în
această perioadă, cadre didactice, alți studenți sau chiar
finanțatori și parteneri externi noii organizații economice create;
b. Majoritatea ideilor de afaceri nu devin realitate, finalizându-se
cu o demonstrație sau cu o prezentare a planului de afaceri în
cadrul unei zile de întâlnire cu potențialii finanțatori. Studenții
află, în cadrul acestei zile, faptul că ideea lor este neatrăgătoare
și că nimeni nu dorește să o sprijine, astfel fiind socotită o idee
inutilă. Este evident că nu se poate stabili exact cum evoluează
astfel de idei – unele pot fi reinventate sau aplicate, ulterior, în
alte contexte de mediu economic, în timp ce unele vor rămâne
inutile pentru întotdeauna. Ceea ce dăinuie, de cele mai multe
ori, reprezintă doar experiența și competențele dezvoltate de
către studenți de-a lungul participării în program. Pe termen
lung, aceste competențe vor fi utilizate de către studenți în
activitatea profesională sau personală, putând duce la succese
remarcabile. Realitatea este că economia modernă este bazată
pe dezvoltarea și existența spiritului antreprenorial pe scară
largă, iar dobândirea acestor competențe de către acești
studenți poate avea efecte deosebite pe termen lung în
societate.
2. Acceleratoare cu rol de implicare socială a studenților pe durata
studiilor. Spre deosebire de acceleratoarele care oferă alternativa
antreprenorială studenților de la orice specializare, indiferent de ideea
de afaceri avută, există, la nivel de universități, o aplecare și asupra
antreprenoriatului cu impact social. Pe lângă faptul că este extrem de
util să fie dezvoltate aceste laturi de antreprenoriat social și de ajutare
a semenilor încă din cadrul facultății, este evident că, la nivel colectiv,
există, întotdeauna, persoane care nu se gândesc neapărat la a face
bani sau la a crea noi produse sau elemente extrem de competitive la
nivel internațional, ci se gândesc mai mult la a-i ajuta pe semenii lor
aflați în nevoie. Acceleratoarele sociale au rolul de a înrola noii studenți
care au o înclinare înspre ajutarea oamenilor nevoiași prin stimularea

242
asocierii și a derulării de programe în comunitățile regională sau
națională. Similar acceleratoarelor antreprenoriale, se bazează pe o
înscriere a ideilor de antreprenoriat social, pe participarea la un
program de instruire, respectiv pe prezentarea și atragerea de suporteri
ale ideii în cadrul unei zile a prezentării ideilor de antreprenoriat. Spre
deosebire de antreprenoriatul ce vizează profitul, acceleratoarele
sociale se soldează, de cele mai multe ori, cu asocierea antreprenorilor
pe durata programelor de formare. Studenții se alătură altor studenți,
care au idei mai bune de a ajuta membri ai societății sau care fac o
dovadă mai bună a capacității de a-și transforma visul în realitate. În
derularea programului de accelerare, un rol important îl au voluntarii
care se implică, aceștia fiind: foști participanți din generațiile anterioare
de antreprenori sociali ai universității, cadre didactice înclinate către
acest tip de activitate, reprezentanți ai ONG-urilor locale care au o
relație solidă cu universitatea, alumni ai universității care doresc să
contribuie atât la derularea programului, cât și a societății în general.
Scopul unui astfel de accelerator nu este neapărat acela de a lansa noi
ONG-uri care să ajungă să funcționeze independent în societate, deși,
uneori, se întâmplă acest lucru, ci este acela de a stimula studenții să
vină cu propriile idei de ajutorare a celor în nevoie, iar universitatea să
asigure un suport activ pentru implementarea celor mai bune dintre
acestea. Căile înspre succes ale acestor acceleratoare sunt, de
asemenea, diverse:
a. Cea mai scurtă cale înspre succes o au ideile bune avute de
studenți, care atrag interesul altor participanți (alți studenți,
alumni, profesori), care nu au nevoie de resurse deosebite din
punct de vedere material, ci cer doar o implicare a oamenilor –
acestea ajung să fie derulate odată cu absolvirea programului
de pregătire a studenților și cu formarea echipelor care vor duce
la implementare aceste idei. Din punct de vedere logistic,
principalul vehicul care va asigura implementarea ideii este
acceleratorul universității, care devine și o formă de ONG care
are implicare directă în societate;
b. O cale alternativă de succes este asocierea pe durata pregătirii
studenților cu reprezentanții unuia sau ai mai multor ONG-uri și
transferul ideii de antreprenoriat social ulterior formării sau
chiar pe durata formării studenților înspre aceste ONG-uri.
Astfel, rolul principal ca organizație va fi preluat de către ONG-

243
 urile externe universității, care duc la buna îndeplinire a misiunii
sociale a studenților universității;
c. O cale alternativă este ca ideea antreprenorială a studenților să
fie mult mai complexă și să nu poată fi finanțată relativ rapid
deoarece necesită structuri complexe, rafinare, resurse diverse.
Astfel, ideea poate fi dusă la bun sfârșit fie prin crearea unui
ONG de către studenți și alocarea de mai mult timp și implicare
pentru a fi pusă în realitate, fie prin asocierea de durată cu mai
mulți stakeholderi care pot interveni în sprijinul ideii: alumni ai
universității, reprezentanți ai universității sau ai ONG-urilor, ai
societății locale etc.;
d. Este evident că nu toate ideile de antreprenoriat social ale
studenților vor deveni realitate, unele dintre ele putând deveni
simple idei neimplementate, care pot fi sau nu dezvoltate
ulterior de către acești studenți sau de către alții care le-au aflat
ideea. Scopul antreprenoriatului social este, până la urmă, de a
face o lume mai bună pentru toți oamenii, iar includerea
studenților în astfel de programe aduce, în sine, o mulțumire
sufletească și idei noi de îmbunătățire a vieților tuturor.
3. Acceleratoarele cu rol de creștere a impactului cercetării
universităților. Spre deosebire de acceleratoarele destinate
studenților, astfel de acceleratoare, adesea, combinate cu incubatoare
asigurate de aceleași universități, vizează atragerea unor idei de afaceri
externe universității și, adesea, cercetătorilor cu idei antreprenoriale
solide. Ceea ce îi poate atrage pe aceștia sunt multiple elemente care
trebuie împachetate comercial de către universitățile care derulează
astfel de programe de accelerare: acces la finanțare, la infrastructură
de cercetare și dezvoltare ale ideii la nivel de produs, la un mediu
antreprenorial competitiv, la programe de accelerare competitivă la
nivel internațional, la diverse facilități inclusiv cazare pentru
antreprenori odată finalizat programul de accelerare și înrolați în
incubatoarele universității. Realitatea este că aceste programe de
accelerare sunt dezvoltate de universități extrem de competitive care
doresc să concentreze cercetătorii de top în cadrul propriei organizații.
Stimularea atât a cercetătorilor proprii, cât și a celor externi pentru a
se înrola în astfel de programe duce la o creștere a competitivității
universității la nivel internațional din punctul de vedere al inovării.

244
3.4.4.6 Centre de cercetare colaborative cu industria

O alternativă de realizare a transferului tehnologic este dezvoltarea de

centre de cercetare în care să fie implicate atât universitățile, cât și industria.
Un astfel de caz a fost observat la Facultatea de Inginerie a UWI (Badiru 2015).
Scopul acestui centru este atât de a dezvolta colaborarea dintre
industrie și universitate în sensul că universitatea devine furnizor de cercetare
„la comandă” pentru întreprinderi, cât și de a implica industria în proiectele
tehnologice ale universității.
Pentru a realiza un astfel de demers, universitatea trebuie să realizeze
mai multe elemente:
• Anticiparea prin instrumente specifice (analize de piață, focus-grupuri,
planificare colaborativă cu întreprinderile) a nevoilor generice ale
întreprinderilor, dar și ale proiectelor majore pe care universitatea va
dori să le dezvolte în timp, în funcție de direcțiile strategice proprii;
• Recrutarea și selecția de personal nou, respectiv cooptarea și motivarea
personalului existent în sensul implicării într-un astfel de demers (de a
realiza cercetare în colaborare cu specialiști din industrie). Spre
deosebire de predarea și cercetarea clasice, cea la comandă și cea
aplicată pe o temă utilizabilă în industrie presupun atât o apropiere de
specialiștii din domeniu, angajați de întreprinderi, cât și o activitate mult
mai intensă conform nevoilor întreprinderilor. Deoarece nu toți cei din
universitate sunt dispuși să lucreze într-un astfel de mediu, oarecum,
mai stresant, găsirea persoanelor potrivite pentru a fi implicate în acest
demers de apropiere de industrie este extrem de importantă;
• Alcătuirea alături atât de personalul implicat al universității, cât și de
reprezentanții întreprinderilor interesate ale unei liste a serviciilor
detaliate de care aceștia ar avea nevoie pe o perioadă cât mai lungă
(estimativ cinci ani) pentru propriile proiecte, respectiv ale listei
necesare pentru proiectele majore ale universității;
• Pe baza listei de servicii estimate, se va alcătui un necesar de
echipamente principale de achiziționat/închiriat/îmbunătățit tehnic, dar
și un plan al realizării acestor achiziții și de punere în funcțiune/ instalare
ale tuturor acestor elemente;
• Derularea activității – prestarea de activități de cercetare conform
cererilor întreprinderilor, respectiv depunerea de proiecte de cercetare
în colaborare cu întreprinderile în vederea dezvoltării unor soluții
aplicabile în industrie de către universitate.

245
 Este evident că dezvoltarea unor astfel de centre nu se realizează de la
zero într-o universitate. De cele mai multe ori, aceste centre reprezintă o formă
nouă de organizare a personalului care, de obicei, are, în mod tradițional, o
orientare spre cercetarea fundamentală sau înspre activitățile de predare.
O alternativă este menținerea formelor de organizare anterioare,
acestea fiind constituite fără a lua în considerare nevoia unei colaborări
puternice cu mediul privat. Pentru universitate și, mai ales, pentru personalul
implicat într-un astfel de demers, dezvoltarea unei asemenea structuri
înseamnă mai multă deschidere decât în varianta tradițională.
Centrul ar trebui să aibă o organigramă în care industria să fie explicit
reprezentată (Badiru 2015). Pe de altă parte, organizarea ar trebui să asigure
cele trei funcționalități principale: cercetarea inovativă, servicii de consultanță
pentru întreprinderi și servicii de pregătire a personalului din întreprinderi.

3.4.5 Schimbări strategice interne pentru un transfer tehnologic mai

eficace

Adesea, universitățile au fost percepute și s-au rezumat să realizeze

doar activități de pregătire a studenților proprii și să deruleze activități de
cercetare. Universitățile românești sunt cunoscute publicului național relativ
puțin și sunt recunoscute, mai ales, ca furnizori de educație.
Dacă o universitate românească ar derula o analiză a percepțiilor și a
modului în care aceste percepții au fost dobândite de către populația din
regiunea în care își derulează activitatea, ar afla, probabil, că majoritatea
populației percepe universitatea ca un loc în care merg studenții să își facă
studiile, iar modul de a afla aceste informații se realizează fie prin prisma
apropierii din trecut față de universitate, adică absolvirea acesteia, fie datorită
faptului că cineva apropiat este sau a fost student la universitate.
Din păcate, dacă s-ar chestiona câți dintre studenți mențin legătura cu
universitatea odată cu absolvirea studiilor, s-ar afla că există un procent relativ
redus. Aceasta este realitatea: universitățile derulează proiecte de cercetare
despre care nici firmele și nici populația nu au știință, absolvenții fiind, rareori,
înrolați în programe diverse ulterior absolvirii facultății, iar toate acestea sunt
comunicate redus publicului larg.
Ce transfer tehnologic poți derula dacă lumea nu conștientizează că ai
soluții pentru industrie și dacă industria nici măcar nu știe potențialul care există
în universități?
Sunt necesare, în primul rând, schimbări strategice de networking,
pentru a înrola cât mai multe persoane în relații directe cu universitatea și a

246
crește impactul acesteia în societate. Aceste strategii îi pot viza pe cei care vor
urma, urmează sau au urmat un program educațional, respectiv organizații și
indivizi care nu au nicio legătură directă cu universitatea.
Am expus, în subcapitolele anterioare, structurile care trebuie să existe
la nivel de universitate. Expunem, în cele ce urmează, strategiile, liniile
directoare principale interne care pot fi urmate de către orice universitate
pentru a-și crește ceea ce denumim generic transfer tehnologic.
Aceste strategii nu sunt alternative, în sensul în care o universitate
implementează fie una, fie alta, fiind, mai degrabă, strategii implementabile în
paralel. De asemenea, în funcție de momentul de dezvoltare în care se află
fiecare universitate, unele strategii sunt sau nu relevante pentru fiecare
universitate.
Nu trebuie uitat faptul că aceste strategii sunt izvorâte din analiza
literaturii de specialitate, din experiența derulării mai multor categorii de
activități și proiecte de către autorii prezentei lucrări, ele reprezentând, mai
degrabă, idei.
De la idee la realitate este un ecart imens, unul care trebuie acoperit
de investiții în personal calificat, dedicat, în infrastructură adecvată, în
programe continue derulate de către structurile proprii ale universității.
Mai mult, deși s-ar putea viza cuantificarea impactului derulării fiecărei
strategii în parte, trebuie să se conștientizeze și faptul că implementarea unor
strategii s-ar putea să nu aibă rezultate cuantificabile prin intermediul
indicatorilor financiari. De exemplu, derularea unor programe care să vizeze
creșterea implicării alumnilor (absolvenților universității) în relații cu
universitatea ulterior absolvirii nu va duce la creșterea veniturilor universității
în mod direct, adică nu prin implementarea acestei strategii unice.
Dar cunoașterea nevoilor acestor alumni, prezentarea oportunităților de
colaborare atât pentru persoane fizice, cât și pentru persoane juridice
reprezentate de acești alumni pot duce la relații contractuale care să genereze
venituri și reputație solide pentru universitate. Participarea acestora la
acceleratoare de afaceri, incubatoare, diverse proiecte poate să se transforme
în bani la un moment dat în viitor.

3.4.5.1 Implicarea în activități antreprenoriale și oferirea de servicii

studenților anterior, pe durata și ulterior derulării studiilor

Dintre structurile menționate anterior, acceleratoarele și incubatoarele

sunt cele mai utilizate de către universitățile din străinătate pentru a crește
implicarea elevilor, a studenților și a alumnilor. Ceea ce este important de avut

247
în vedere în alegerea unei astfel de strategii este măsurarea numărului de
persoane implicate, nu neapărat măsurarea numărului de afaceri de succes
dezvoltate prin intermediul acestor structuri.
Succesul este greu de măsurat pe de o parte, la fel cum eșecul
prezentului reprezintă o fundație bună pentru viitor. Din acest punct de vedere,
o strategie este aceea de a dezvolta serviciile oferite studenților interesați de
antreprenoriat economic sau social și, astfel, de a crește implicarea lor în
activități care nu țin neapărat de urmarea unui program educațional.
Implicarea în acceleratoare și incubatoare sau în cadrul altor programe
ale universității trebuie să asigure mai multe elemente:
• Conștientizarea capacităților financiare și logistice ale universității de
către studenți;
• Apropierea studenților de dascăli și cercetători și, astfel, creșterea
șanselor ca studenții să poată să își atingă obiectivele prin colaborări pe
termen lung cu aceștia;
• Oferirea de acces la servicii specifice necesare derulării activității unei
firme sau a unui proiect de cercetare al vreunui student sau alumni;
• Implicarea studenților în proiecte și programe ale universității cu alte
organizații.
Această implicare trebuie să aibă ca scop schimbarea atitudinii pe care
tinerii și antreprenorii o au față de universitate în general. Într-un studiu privind
modul de derulare a interacțiunii dintre universitate și tinerii antreprenori și
întreprinderile inovative (Azagra-Caro, Mas-Verdú, and Martinez-Gomez 2012),
autorii au constatat că probabilitatea de a derula un contract cu universitățile
de către aceste firme nu este influențată de mărimea firmelor, ci de
caracteristicile personale și motivația antreprenorilor de a derula astfel de
activități.
Este evident că scopul tinerilor antreprenori este, în primul rând, de a
exploata oportunitățile de piață și mai puțin de a avea interacțiuni cu
universitatea, dar, dacă acestor antreprenori li se asigură suport și sunt
conștienți de potențialul pe care îl are universitatea, cu siguranță vor apela
ulterior la soluții în care universitatea să aibă rolul ei.
Prin implementarea unei astfel de strategii, trebuie să se asigure faptul
că toate resursele universității sunt, într-un fel, puse în slujba studenților,
potențiali, actuali și foști. Odată realizat un asemenea demers, acești indivizi nu
doar că vor apela cu încredere la aceste resurse, dar le vor recomanda și altor
persoane, care poate, anterior, nu au avut niciun contact cu universitatea, să
apeleze la aceste resurse.

248
 Ne referim atât la resursele materiale care pot fi reprezentate de
echipamente, spații sau consumabile, cât și la accesul la resursa umană.
Universitatea trebuie să aloce bugete pentru astfel de activități și să promoveze
derularea acestor programe, altfel, deschiderea față de studenți și alte
persoane din comunitate poate rămâne doar o lozincă.

3.4.5.2 Reconsiderarea relațiilor universitate–studenți în vederea

creșterii networkingului universității

Dacă prima strategie alternativă se referă la programe complementare

de implicare a studenților, strategia curentă se referă la schimbarea modului în
care se derulează activități existente momentan în toate universitățile.
Ceea ce trebuie cuprins în derularea acestei strategii este de a schimba
modul în care se poziționează universitatea în relațiile cu elevii, studenții și
alumnii. Universitatea nu poate fi, în continuare, doar un furnizor de servicii
educaționale, ci, mai degrabă, un partener, un sprijin onest, transparent în
îndeplinirea visurilor sau a misiunii fiecărui elev, student sau alumni.
Deși sunt ușor de enunțat asemenea deziderate și strategii, sunt greu
de implementat în realitate într-o manieră organizată. Să presupunem că
analizăm cea mai simplă dintre relații, cea dintre studenții actuali ai universității
și universitate, celelalte două (cea cu elevii și cea cu alumni) fiind, oarecum,
mai greu de implementat și, arareori, implementată cu succes de către
universitățile românești.
Momentan, activitatea dascălilor este măsurată prin numărul de ore pe
care le susțin în fața studenților, numărul de lucrări de licență, disertație și
doctorat pe care le îndrumă/coordonează, indicatori de calitate privind
predarea, nu numărul de studenți pe care îi au aproape pe care îi ajută direct
în atingerea propriilor scopuri individuale.
În abordarea curentă, profesorii și universitatea pot măsura doar
numărul de studenți care au absolvit, nu pe cei care pot fi considerați parte a
rețelei de alumni sau a rețelei de indivizi care sunt interesați/implicați în
activitățile universității.
Masificarea învățământului superior ne-a adus aici, dar această
tendință de a avea absolvenți care să nu fie legați sufletește deloc de
universitate trebuie să dispară. Studenții nu devin momentan membri ai rețelei
care trebuie să fie constituită de universitate, iar toți absolvenții ei dacă se simt
doar beneficiari de program educațional. Ei trebuie să se simtă parte a
comunității universității.

249
 Prin urmare, implementarea acestei strategii poate implica schimbarea
modului în care are loc actul educațional în mod curent. Ar trebui să crească
relaționarea umană, implicarea în proiecte și programe extracurriculare ale
studenților, deci să fie totul într-o manieră generalizată și organizată. Aceasta
implică unele costuri suplimentare care nu vor putea fi acoperite neapărat cu
rezultate tangibile. Nu vor absolvi cu două diplome, nu vor plăti nimic
suplimentar, dar vor avea acces la suport și o relaționare umană mai bună,
care îi va transforma în alumni dedicați.
Ținând cont de modul de recompensare a resursei umane din
universitățile românești, implementarea unei astfel de strategii poate fi extrem
de dificilă. Cum stimulezi implicarea în lucrul individual cu studentul? Cum
măsori această implicare încât să poți observa cât de mulți studenți sunt
implicați într-un astfel de program? Cum observi rezultatele unei astfel de
abordări unu la unu? Acestea sunt câteva întrebări cărora fiecare universitate
trebuie să le găsească răspuns pentru a crește apartenența studenților la
aceasta.

3.4.5.3 Transformarea universității într-un hub de idei, servicii și

antreprenoriat

Prin resursele pe care universitățile românești le au, acestea pot deveni

actori importanți în societate. Cadrele didactice, cercetătorii, universitatea ca
ansamblu dețin resurse și competențe, de cele mai multe ori, extrem de variate
și specifice, utilizabile de către mai multe categorii de beneficiari.
De la întreprinderi economice la întreprinderi sociale, de la organizații
cu capital privat la organizații deținute de către stat, de la capital românesc la
capital străin, toate aceste organizații pot avea nevoie de expertiză. Cât de
multă expertiză este le oferită acestor beneficiari de către universități ca
ansamblu este un subiect relativ necercetat. Probabil că, în unele universități,
s-a manifestat o creștere a volumului și a numărului de relații cu alte organizații
din regiune, de la nivel național și chiar de la nivel internațional.
Există universități care au reușit să devină centrul unui ecosistem de
inovare și antreprenoriat, prin multiplele servicii și programe pe care le
derulează cu comunitatea. Exemplul University of Central Florida (O’Neal and
Lasrado 2012) este unul relevant: prin intermediul incubatoarelor, al
acceleratoarelor, al serviciilor oferite direct către firme, au reușit să devină un
catalizator al dezvoltării antreprenoriatului și un partener pentru diversificarea
economiei locale dependente de turism și agricultură, sectoare recunoscute
pentru salariile reduse pe care le pot oferi populației.

250
 Această universitate a reușit să transpună puternicul spirit
antreprenorial ce exista în interiorul universității către întreaga regiune. Este,
de asemenea, dovedit faptul că universitățile care au un caracter aplicat mai
dezvoltat reușesc să devină mult mai importante pentru comunitate, fiind
capabile să genereze cunoaștere direct aplicabilă în industrie, cunoaștere
materializată, de cele mai multe ori, sub forma brevetelor de invenție
(Lehmann and Starnecker 2012).
Din punct de vedere pragmatic, transformarea poate avea loc prin
structuri și oameni motivați. Constituirea unui centru de servicii (de la servicii
de măsurare, analiză, cercetare - specifice domeniilor exacte, la servicii de
consultanță managerială, juridică, economică, specifice domeniilor sociale),
asigurarea unei funcționări adecvate prin stabilirea unor proceduri clare, prin
ofertarea adecvată a potențialilor clienți, asigurarea unor servicii la preț
accesibil, de cele mai multe ori, pot fi oferite ca unele complementare atât
activității de bază a universității, cât și a cadrelor didactice, toate acestea fiind
idei importante care pot fi implementate. Astfel, universitatea devine, pe lângă
furnizor de antreprenoriat, furnizor de servicii către comunitate.
Pe lângă asigurarea suportului pentru firmele nou înființate sau a
serviciilor pentru toate categoriile de firme, universitatea trebuie să devină casa
acestor antreprenori. Prin realizarea de activități recurente cu scop de creștere
a rețelei de cunoștințe ale fiecărui participant, dar și pentru a dobândi
competențe specifice în funcție de interes, antreprenorii pot câștiga mai mult
decât apelând la diverși furnizori de servicii care nu pot asigura acest
networking precum universitatea.
De altfel, este dovedit că pentru a reuși într-un mediu antreprenorial
academic, acești antreprenori au nevoie de diversificare și de idei din domenii
diverse. Acest lucru poate fi obținut prin networking și prin stimularea de
întâlniri ale antreprenorilor din domenii cât mai diverse (De Silva, Uyarra, and
Oakey 2012), rezultând, astfel, sinergia mult dorită de către universitate și
antreprenori.
Relaționarea universității cu firmele este tot mai des finanțată prin
intermediul granturilor de cercetare, al celor de transfer tehnologic, al
proiectelor prin care universitatea își poate crea incubatoare sau acceleratoare
de afaceri, acest lucru fiind o abordare mai pragmatică a modului de finanțare
a cercetării.
Nu se mai finanțează doar cercetarea fundamentală care nu are nicio
legătură cu nevoile concrete ale realității din industrie, ci se stimulează
parteneriatele în astfel de inițiative. Universitatea trebuie să își regândească

251
sistemele încât să poată deveni ușor partener și să își asigure disponibilitatea
atât financiară, cât și organizațională, pentru a intra în astfel de parteneriate.
În acest context, inclusiv firmele pot lansa proiecte comune de
cercetare cu universitatea, un indicator urmărit de tot mai multe universități
fiind sumele atrase din derularea de proiecte de cercetare în comun cu industria
(Hottenrott 2012).

3.4.6 O viziune de ansamblu a universității asupra valorificării

cercetării și a relaționării cu industria

Prezentăm, în cele ce urmează, o reprezentare schematică a modului în

care funcționează universitatea și a modului în care aceasta ar putea relaționa
cu industria. Reprezentarea de mai jos este, mai degrabă, un ideal pe care
orice universitatea ar putea viza să-l atingă:

252
 Nevoi Nevoi Nevoi Misiune
societat societate specifice universit
e industrie ate

Buget de Buget de Finanțări Buget de

Buget de Fonduri
stat, taxe stat, taxe industrie stat
stat proprii
studenți studenți

P2. RP2.1. Valorificare

P1. Educație
Cercetare brevete;
P1. Educație și cercetare RP2.2. Start-up-uri;
RP2.3. Servicii
comunitate.
RP1.1. RP2.1.
Ofertă Articole; RP1.1. Ofertă RP1.5. Articole și alte
educațională RP2.2. educațională; publicații;
RP1.2. Brevete. RP1.2. Alumni; RP1.6. Brevete;
Studenți. RP1.3. Studenți; RP1.7. Infrastructură de
RP1.4. Infrastructură cercetare;
educațională; RP1.8. Resurse umane P2.
RP1.5. Resurse umane competente. Antreprenoriat,
Societate competente. transfer
tehnologic

Societate
Abordarea clasică Abordarea propusă

Figura 31. Modelul clasic și modelul propus de strategie a transferului tehnologic

 Sunt prezentate, de altfel, două viziuni relativ opuse. Se afirmă acest
lucru deoarece diferențele nu sunt de tipul divergent, o universitate poate alege
abordarea clasică sau cea propusă, ci, mai degrabă, universitatea ca actor al
societății moderne poate alege doar abordarea propusă deoarece aceasta
corespunde perioadei moderne în care ne aflăm.
Sunt expuse, în cele ce urmează, diferențele dintre abordări într-un
format cât mai ușor de înțeles:
1. Legat de punctul de pornire a funcționării universității în
abordarea clasică și în cea modernă – și anume de la ce nevoi
pornește existența unei universități. Dacă, în trecut, existența unei
universități era, oarecum, „garantată” de stat și nevoile societății și
politicile statale erau cele care guvernau funcționarea universității, în
prezent, se poate discuta de existența unor nevoi suplimentare.
Universitatea modernă nu mai funcționează într-un context de tip helix
dublu (cu o aplicabilitate, mai degrabă, nespecifică a rezultatelor
cercetării și a educației), ci într-un context mult mai larg. Pe lângă faptul
că publicul, în general, a devenit mult mai interesat de imaginea și
poziția universității în clasamentele internaționale, poate cea mai
importantă nevoie este cea dată de către industrie, care solicită
absolvenți tot mai bine pregătiți și capabili să aducă plus valoare.
Dezvoltarea programelor educaționale se realizează mai nou alături de
industrie. Proiectele de cercetare sunt, adesea, condiționate de găsirea
unor parteneri sau măcar a unor idei și a unor nevoi concrete ale
acestora. De aceea nevoile industriei sunt mult mai importante decât în
trecut. De altfel, prin industrie, nu se mai iau în considerare doar
companiile locale, gradele de inter-regionalizare și internaționalizare ale
economiei fiind extrem de ridicat. Universitatea trebuie să fie mai mult
decât o simplă organizație finanțată de către stat. Dacă dorește să fie
competitivă pe termen lung, trebuie să își formuleze nevoile legate de
dezvoltare, de existența ei într-o anumită regiune, nevoi care trebuie
să fie însoțite de acțiuni concrete în această direcție. Universitățile
moderne nu se lasă conduse nici de nevoile unui stat, adesea, prea
îndepărtat de o anticipare a viitorului (toate statele funcționează pe
principii democratice, care duc la dominația intereselor pe termen scurt
ale votanților), nici de nevoile stringente ale industriei (este important
de considerat nevoile concrete, dar nu se poate limita viziunea unei
universități la acest aspect), dar trebuie să ia în considerare viitorul,

254
 oarecum, obiectiv, ținând cont de amprenta pe care universitatea o
poate lăsa pe termen lung în cadrul unei societăți;
2. Legat de procesele principale desfășurate în cadrul
universităților: se poate observa, pe de o parte, abordarea
tradițională, în care educația e primordială, cercetarea fiind, oarecum,
pe locul doi. În universitatea modernă, cercetarea și educația merg
împreună, fiind încurajate implicarea timpurie a studenților în cercetare
și includerea rezultatelor cercetării în programele de studiu și
disciplinele aferente. Este, de fapt, o contopire destul de greu de pus în
practică încât să nu fie afectate nici actul educațional, nici resursa
umană. De altfel, sunt puține universitățile care au poziții distincte
pentru cercetători și dascăli, de cele mai multe ori, resursa umană fiind
nevoită să deruleze ambele procese. Pe lângă acestea, se observă o
tendință tot mai importantă de a accentua latura antreprenorială a
universităților. Este logică o astfel de abordare deoarece universitățile
tradiționale dețin și au acumulat, în timp, numeroase cunoștințe,
brevete, echipamente, care, nu întotdeauna, au o utilizare eficientă.
Pentru a putea implementa propria viziune, universitățile sunt nevoite
să fie actori mai implicați în comunitate și să funcționeze ca niște
organizații economice, care stimulează inovarea și obțin fonduri ca
urmare a acestor activități. Fie prin valorificarea brevetelor, fie prin
servicii prestate către comunitate și industrie, fie prin înființarea de noi
întreprinderi la care să devină asociat sau prin asocierea cu persoane
fizice și juridice în același sens, universitățile își dezvoltă rolul în
comunități și obțin resurse financiare importante. Această abordare
antreprenorială duce la o mai bună utilizare a resurselor dobândite în
timp de universități și la creșterea flexibilității și înmulțirea ariilor de
expertiză pe care acestea pot să le dezvolte. Marea provocare este
dezvoltarea unor structuri competitive care să realizeze transfer
tehnologic, servicii către industrie, care să înfăptuiască coordonarea
activității mai multor start-up-uri ale unei universități. Această
provocare este îndeplinită mai repede de universitățile care
funcționează în medii economice extrem de competitive și creative,
acolo unde implicarea reală în industrie este bine-venită de mult timp;
3. Odată cu schimbarea proceselor și o readaptare a acestora la condițiile
mai competitive din ziua de azi, se poate observa o diversificare a
surselor de finanțare a universităților. Se identifică două noi canale
de finanțare: finanțarea din partea industriei, respectiv fondurile proprii.

255
 Prima se realizează atât pe partea de cercetare „la comandă”, cât și pe
partea de educație, manifestându-se, adesea, o colaborare extrem de
apropiată între universități și mari companii în vederea pregătirii unor
absolvenți cât mai aproape de nevoile acestor companii. Fondurile
proprii pot să provină din multiple categorii de activități atâta timp cât
universitatea își dezvoltă anvergura antreprenorială, conform celor
menționate anterior. Un alt aspect, care nu a putut fi menționat în
cadrul schemei, este faptul că finanțarea de la bugetul de stat are
tendința să fie tot mai mică în România, existând, și în alte țări, tendințe
de a eficientiza modul de alocare a banilor către educație. Din acest
punct de vedere, găsirea de resurse financiare alternative este un lucru
absolut necesar pentru dezvoltarea oricărei universități.
Per ansamblu, nu se realizează o schimbare dramatică a scopului
universității în societate. Crește implicarea universității în societate. Se schimbă
scopul cercetării, devenind unul tot mai aplicat (pe de o parte, se realizează
cercetarea la comandă, pe de altă parte, se dezvoltă soluții brevetabile care să
fie comercializate industriei).
Pilonul antreprenorial este cel care duce la o creștere a independenței
față de finanțarea publică, la posibilitatea dezvoltării universităților în funcție de
aplicabilitatea pe care o au în cercetare și capacitatea acestora de a valorifica
rezultatele și resursele dobândite în timp.

3.5 Factori care determină succesul unei universități privind inovarea

și transferul tehnologic

Chiar dacă universitățile apelează la implementarea strategiilor expuse

anterior, nu există nicio garanție că această implementare va avea succes. Sunt
mai multe studii și analize privind factorii care influențează succesul
universităților în inovare și transfer tehnologic, majoritatea împărțind acești
factori în interni și externi organizației.
De câțiva ani, există o preocupare intensă pentru a identifica principalii
factori de succes cu privire la transferul tehnologic dinspre universități,
incluzând, în mod evident, și aspecte sensibile legate de proprietatea
intelectuală a invențiilor realizate în astfel de instituții.
Ceea ce merită subliniat este faptul că unele universități înregistrează
o rată mai mare de succes în realizarea transferului tehnologic decât altele,
fapt ce le conferă un real avantaj competitiv.

256
 Pornind de la analiza datelor furnizate de 141 universități din SUA pe
parcursul a 7 ani, un studiu amplu (O'shea et al. 2005) concluzionează faptul
că următorii factori potențează succesul transferului tehnologic dinspre
universități:
• Existența unei tradiții în dezvoltarea unor companii în domeniul
tehnologiei;
• Numărul cercetătorilor implicați în programe de postdoctorat și
al celor cu normă întreagă implicați în cercetare;
• Poziționarea departamentelor de știință și tehnologie cât mai sus
în ierarhiile universitare;
• Proporția fondurilor provenite din mediul economic și alocate
pentru cercetare;
• Bugetul alocat departamentelor de știință și tehnologie;
• Bugetul provenit din fonduri naționale alocat cercetării;
• Numărul personalului dedicat procesului de transfer tehnologic;
• Existența unui incubator de afaceri afiliat universității.
Cercetarea aceasta reprezintă o sursă excelentă de cunoaștere pentru
alte universități aflate poate la început de drum în ceea ce privește
complexitatea procesului de transfer tehnologic, deoarece confirmă faptul că
succesul depinde, uneori, de combinația de experiențe existente în universitate
pe baza cărora progresul este posibil.
Dacă ar trebui să grupăm acești factori critici ai succesului în câteva
categorii, am obține următoarea clasificare:
• Resurse umane implicate atât în activități de cercetare, cât și în
realizarea propriu-zisă a transferului tehnologic;
• Resurse financiare de proveniență multiplă investite în cercetare;
• Resurse informaționale concretizate în experiențe anterioare.
Pornind de la aceste realități, o concluzie clară se prefigurează: tendința
în universități este aceea de a spori preocupările cu privire la antreprenoriat și
activitățile conexe acestuia.
Expunem, în cele ce urmează, alți factori de succes privind transferul
tehnologic, categorizându-i în două mari categorii: factori interni și factori
externi.

257
3.5.1 Factori interni

3.5.1.1 Viziunea managerială

Inovația are loc în mai multe domenii funcționale ale unei organizații.
De-a lungul timpului, s-au consacrat câteva domenii-cheie, precum inovarea
produselor și a serviciilor (Sundbo 2003), inovarea conceptuală (Pim, Wietze,
and W. 2010), inovare tehnologică și organizațională (van der Aa and Elfring
2002), inovare ad-hoc (DOLFSMA 2004), inovarea administrativă și inovarea
modelului veniturilor (Pim, Wietze, and W. 2010). Adoptarea acestor abordări
inovatoare ține de capacitatea și deschiderea instituțională, promovate prin
viziunea managerială asumată.
Liderii și administratorii universității trebuie, de fapt, să le inducă atât
membrilor comunității academice, cât și comunității externe că vor fi buni și pe
planul inovării tehnologice. Aceasta este o provocare dificilă a unei culturi
universitare tradiționale, una care forțează acțiuni concrete pe acest plan.
În contextul actual, pentru managementul (și managerii) unei
universități, apar noi și noi provocări, unele chiar destul de dificile (Asghar
2013). Astfel, conducătorii universităților vor fi considerați inovatori atâta timp
cât ei sunt performanți în a conduce prin colaborare si parteneriate, în interiorul
instituției sau în exteriorul acesteia, nu doar să o administreze.
Trebuie spus însă că majoritatea universităților își aleg de cele mai
multe ori conducătorii, indiferent dacă e vorba despre rector, prorectori,
decani, prodecani, directori de departamente, șefi ai unor servicii-suport, dintre
cei care au crescut în vizibilitate și glorie academică în mediul tradițional și au
urmat normele și mentalitățile acestora pe tot parcursul carierei.
Tocmai de aceea multe dintre politicile, structurile și activitățile care ar
putea permite inovarea și transferul de tehnologie și cunoștințe sunt, de regulă,
aliniate la funcțiile și obiectivele tradiționale ale universităților, iar asta ridică
necesitatea unei conduceri vizionare, inovatoare.
Acele instituții, care sunt de referință în promovarea inovației
tehnologice, au avut și au, cel mai probabil, o succesiune de lideri cât se poate
de eficienți în inovare instituțională și nu numai. De exemplu, acestea e posibil
să fi avut și să aibă, la orice nivel, lideri care, în paralel cu cariera academică,
au fost administratori eficienți și productivi chiar și în afaceri orientate spre
tehnologie.
Unii au lansat o idee, o organizație, ajunsă, ulterior, la o dimensiune
mondială, în perioada în care se aflau într-un an sabatic (Auletta 2012) și, apoi,
au revenit pentru a fi un administrator academic excelent.

258
 Astfel de situații definesc un cadru de formare a unor lideri universitari
care văd, într-o altă perspectivă, piața educațională de azi (Berman 2012) și
sprijină dezvoltarea spiritului antreprenorial, a transferului de tehnologie și a
cercetării universitare, precum și a funcțiilor și a activităților tradiționale ale
mediului academic. Astfel de universități devin, încet-încet, referințe în peisajul
mediului academic.
Pentru a identifica astfel de cazuri, ar trebui să căutăm situații de genul
următor:
• Universități conduse de persoane care au o bogată experiență și
cunoștințe deja validate în ceea ce privește inovația tehnologică;
• Lideri care, deși s-au dovedit eficienți în realizarea obiectivelor
tradiționale de bază ale universității, denotă și o experiență, chiar o
mentalitate de a fi deschiși spre nou, spre a pune lucruri noi în mișcare
în general;
• Lideri dispuși să spargă unele bariere, de mentalitate sau
organizatorice, dacă este necesar, prin abilitatea lor de a pune laolaltă
diferite organizații (înființarea unor clustere, de exemplu) și de a
construi noi punți între lumea academică și cea a afacerilor;
• Lideri care au făcut o serie de lucruri să funcționeze și au rămas dedicați
acelor proiecte, spre deosebire de cei interesați, pur și simplu, de
carieră, de funcții și de a obține glorie personală, în mediul academic
sau în altă parte.

3.5.1.2 Flexibilitatea și adaptabilitatea organizaționale

Organizațiile inovatoare ar trebui să combine o serie de elemente,

printre care strategia, structura și procesele de inovare (Davila, Epstein, and
Shelton 2006).
Pentru acești autori, structura unei organizații inovatoare ar trebui să
varieze în funcție de strategiile de inovare adoptate, neexistând o structură
standard singulară potrivită pentru orice fel de inovație, așa cum au arătat
Burns și Stalker (Burns and Stalker 2001), într-un context general.
Organizațiile trebuie să ia în considerare structura organizatorică drept
punct de plecare în direcția inovării și ca un element important, care reflectă
performanța întreprinderii (Qingmin, Helmut, and Juergen 2012).
Practica universitară a reliefat o sumedenie de modele și metodologii de
transfer tehnologic, mai ales, de la începutul anilor ’70 (Khabiri, Rast, and Senin
2012).

259
 Modelele rezultate și, mai ales, implementarea lor cu succes, pe de o
parte, au făcut și fac apel la o serie întreagă de factori, interni (implicit, mai
controlabili de către o instituție) sau externi (implicit, mai puțin controlabili),
iar, pe de altă parte, condiționează, la rândul lor, performanțele instituției în
ansamblu.
În același timp, ambele categorii de factori pot facilita planificarea și
implementarea eficientă ale procesului de transfer tehnologic. Este evident că
impactul fiecărei categorii de factori este diferit. Impactul celor externi rezidă,
cel puțin, sub două nuanțe majore. Astfel, pentru a avea succes:
• Instituția trebuie să se alinieze cadrului legal și practicilor deja
consacrate în sfera gestionării proiectelor și a proceselor de transfer
tehnologic;
• Instituția trebuie să definească mecanismul de colaborare cu
potențialii parteneri pe baza unui dialog continuu cu aceștia,
dezvoltându-și competențe similare unei organizații de afaceri
(înființare de firme – start-up, spinoff, spinout, demersuri de
promovare etc).

3.5.1.3 Schimbarea orientării cercetătorilor

Pentru majoritatea cadrelor universitare, de cele mai multe ori și

indiferent de unitățile academice (departamente, centre, facultăți) în care
activează, cele mai importante rezultate dorite din toată activitatea de
cercetare nu au fost neapărat inovațiile tehnologice.
În mod obișnuit, scopul cercetării universitare este de a testa o serie
de ipoteze reieșite din teorie și, astfel, de a îmbogăți un domeniu al cunoașterii.
Acesta este modul în care funcționează cea mai mare parte a cercetării
fundamentale. Uneori, în cazul în care un cercetător al facultății își asumă o
provocare științifică, împreună cu alți cercetători, potențialul pentru ca
rezultatele să fie aplicate în lumea reală poate fi evident, iar munca este
interdisciplinară în esența ei.
Cea mai interesantă și mai apreciată situație este atunci când rezultatele
din cercetarea fundamentală sfârșesc prin a provoca un set întreg de concepte
și ipoteze teoretice într-un mod original. De regulă, acestea sunt schimbările
de substanță care duc la premii academice și glorie științifică. Spre aceasta,
aspiră majoritatea membrilor facultăților, indiferent de domeniul științific, de-a
lungul carierei.
În mare parte, activitățile academice clasice vizează două direcții
majore:

260
 • Dezvoltarea de noi cunoștințe prin intermediul cercetării fundamentale
și aplicate;
• Difuzarea cunoștințelor prin publicare științifică, predare și îndrumarea
studenților.
În general, atunci când universitățile prezintă realizările despre care
sunt mândre, ele se întorc, de fapt, la aceste activități de bază. Cu toate
acestea, în ultimele decenii, universitățile au devenit din ce în ce mai mult
implicate direct și în inovarea tehnologică.
Practic, putem spune că dezvoltarea de noi cunoștințe devine o
dezvoltare tehnologică atâta timp cât ideile teoretice și rezultatele cercetărilor
științifice sunt transformate în elemente sau procese care vor fi propagate mai
departe. Ea devine inovație tehnologică atunci când astfel de elemente și
procese se mută în societatea mai largă, în beneficiul acesteia.
Orientarea către cariera academică a cadrelor didactice și a
cercetătorilor în locul unei cariere legate de industrializarea tehnologiilor pe
care le creează este un fenomen care poate influența procesul de transfer
tehnologic.
Atât în România, Europa, cât și în Statele Unite ale Americii, sunt relativ
puține cazurile în care cadrele didactice și cercetătorii renunță la cariera
didactică și aleg să își înființeze companii prin intermediul cărora să
comercializeze bunuri și servicii realizate prin utilizarea tehnologiilor create în
activitatea de cercetare.
Acesta ar fi cazul extrem de trecere de la cariera relativ previzibilă din
universitate la una total opusă în cadrul unor companii proprii private. Totuși,
dacă acest model extrem nu este nici urmat, nici vizat, atunci cadrele didactice
vor depune un efort pentru construirea carierei didactice cu pașii adecvați.
Accederea acestor trepte este condiționată de publicarea unor articole
în jurnale importante la nivel internațional, de realizarea unor activități de
cercetare, de cele mai multe ori, fundamentală sau extrem de abstractă față
de nevoia industriei de a realiza tehnologii utilizabile în viața de zi cu zi.
Prin urmare, a nu alege extrema, realizarea unei companii proprii,
înseamnă, de fapt, a alege cariera universitară, cu pașii ei previzibili, dar,
rareori, legați de transfer tehnologic.
Faptul că nu se realizează tehnologii transferabile către industrie este
datorat paradigmei în care trăiesc majoritatea cadrelor didactice și a
cercetătorilor, cea a carierei universitare. Este evident că ieșirea din această
paradigmă nu este una ușoară, dar rămâne universității și ministerului să
stimuleze cercetătorii să aleagă o altă cale.

261
3.5.1.4 Cultura organizațională

Pentru ca o universitate să-și extindă activitățile dincolo de obiectivele

tradiționale de educație, de servicii-suport pentru studenți și de alte servicii, ea
trebuie să articuleze în mod explicit și să susțină obiectivele și aspirațiile
suplimentare care stau la baza activităților de inovare. Inovația tehnologică, ca
o activitate prin care se leagă de sectorul privat și care depășește munca
universitară normală, trebuie legitimată.
Odată cu definirea propriei misiuni, cele mai multe dintre organizații
vorbesc despre ce sunt și despre ce își propun să devină. Acestea se regăsesc
în documentele de planificare strategică, în definirea obiectivelor și reflectă
valori importante asumate de organizație. Multe nuanțe din exprimarea viziunii
cu privire la inovațiile tehnologice sunt, de fapt, reflecții ale unei culturi
organizaționale îndelungate.
Pornind de la gândirea lui Edgar H. Schein (Schein 1990, Schein 2009,
2010) asupra a ceea ce constituie, deopotrivă, conceptul și practica în ceea ce
privește cultura organizațională, aceasta există în mai multe straturi, tocmai de
aceea este dificil de schimbat și, odată asumată, ea influențează modul în care
oamenii își fac munca și cum relaționează cu mediul în care muncesc.
Cultura organizațională definește respectul față de munca pe care o
desfășurăm, dar și modul în care ne concepem sau ne construim mediul de
lucru. De exemplu, organizațiile au tipare comportamentale care condiționează
reglementările și practicile aproape de la fiecare loc de muncă. La un alt nivel,
culturile organizaționale sunt caracterizate de valori care devin standarde
pentru procesele de muncă.
Poate că toate acestea par a fi, oarecum, simple, având în minte, mai
ales, realitatea mediului de afaceri, dar ele se complică atunci când cineva sau
ceva încearcă să provoace conceptul academic, cunoscut fiind faptul că unele
dintre ele sunt excelente în inovația tehnologică, iar altele nu.
O problemă derivă tocmai din eterogenitatea academică, din faptul că
universitățile nu sunt organizații unitare. Fiecare dintre facultățile,
departamentele și centrele/institutele care alcătuiesc structura organizatorică
a marilor universități sunt legate de anumite domenii de educație și cercetare.
Fiecare are propriile direcții metodologice și sisteme de valori, cu o
abordare eterogenă când e vorba de atenția acordată diseminării rezultatelor
cercetării, a valorilor și a comportamentelor legate de activitățile noi, precum
brevetarea invențiilor, de exemplu.

262
 În lipsa unui termen mai elegant, vom spune doar că, de cele mai multe
ori, universitățile percep inovația tehnologică și diseminarea ei, pur și simplu,
ca pe „încă ceva” în activitatea lor curentă, nu neapărat ceva semnificativ.
În timp ce majoritatea își păstrează accentul pe vizibilitate, chiar
internațională, în ceea ce privește cercetarea, educația avansată și
competențele livrate absolvenților, doar o parte dintre ele au ales să fie, în
același timp, performante și, prin antreprenoriat, comercializare de tehnologie,
dezvoltare de parteneriate în cercetare și dezvoltare cu industria și altele.
Mai mult, doar acestea au dezvoltat modalități de a-și repoziționa
cultura organizațională, astfel încât toate aceste eforturi aparent disparate să
coexiste și, de ce nu, să devină un model de funcționare organizațională.
Aceste universități prezintă, astăzi, tipul de cultură organizațională
caracterizată de Lacatus drept o entitate cu o politică fermă (în special, în ceea
ce privește promovarea inovației), dar cu un control operațional slab, cu
slăbiciuni și în ceea ce privește concentrarea pe piață, identificarea și
valorificarea oportunităților externe și cultivarea de relații cu alte părți
interesate (Lacatus 2013).
Cultura academică nedeschisă la astfel de practici este cel mai periculos
impediment în derularea proceselor de transfer tehnologic. Ținând cont de
micile succese și modul de derulare a punerii în practică a invențiilor și a
descoperirilor realizate de cercetători, cel puțin, în România, majoritatea celor
care au utilizat cunoștințe și patente pe cont propriu în companii private au
ajuns să fie considerați oportuniști, oportuniști ai unui sistem prea indolent,
care nu le interzicea acestora astfel de practici.
Cei mai mulți și-au deschis fie cabinete de practică privată, fie
întreprinderi de producție în toată regula. Și poate niciunul nu a plătit
universității sau institutului de cercetare nicio redevență sau nicio altă
remunerare ale aportului adus de aceste organizații propriilor afaceri.
În acest context, se pune întrebarea: cât de deschisă este lumea din
universități și institutele de cercetare la o formalizare a transferului tehnologic,
fie el și în sensul reglementării relațiilor economice dintre organizații și propriii
angajați privind valorificarea cercetării?
Cu siguranță apetitul pentru astfel de demersuri este, cel mult, îngăduit
de către cei care nu au realizat astfel de demersuri până în prezent. Există o
rezistență din oficiu pentru comercializarea și decăderea de pe piedestalul
academic pe care ar trebui să rămână universitarii. Coborârea și conducerea
unor întreprinderi private sunt adevărate coșmaruri pentru majoritatea dintre
cei care își duc veacul prin universități.

263
 Este evident că schimbarea culturii organizaționale intră atât în sarcina
universităților, cât și a sistemelor educaționale naționale ca ansamblu:
• Stimularea cercetării aplicate utilizabile direct de către companii în locul
celei publicabile în jurnale bine cotate la nivel internațional se poate
realiza doar prin schimbarea criteriilor de promovare la nivel academic.
Acest lucru poate fi realizat, de cele mai multe ori, doar la nivel național.
Este, totuși, o mare provocare pentru universitari acceptarea acestui
demers: criteriile de promovare legate de transferabilitatea rezultatelor
cercetării către mediul privat să înlocuiască criterii legate de articole
publicate în jurnale este un lucru greu de acceptat. Sunt puține
universitățile care recompensează mai bine patentele obținute și
transferate industriei de către cercetători decât articolele publicate în
jurnale de prestigiu (Loftus and Sillars 2005);
• Stabilirea unor modele de guvernanță transparente utilizabile de către
cercetători în valorificarea cercetării proprii este o altă provocare pentru
universități, una a cărei rezolvare poate duce la eliminarea incertitudinii
organizatorice;
• Crearea unei culturi a antreprenoriatului la nivelul universităților, prin
care să se stimuleze dezvoltarea de start-up-uri și spinoff-uri care să
utilizeze inovațiile tehnologice create în cercetare;
• Stimularea prin mijloace fiscale a întreprinderilor care se înființează cu
scop specific de a utiliza cercetarea dezvoltată la nivelul organizațiilor
de cercetare de la nivel național;
• Crearea unor criterii care să releve adevăratul succes al cercetării,
succes ce nu poate fi dat de numărul de articole și cotația jurnalului în
care este publicat, nici de patentele înregistrate, ci doar de piață, de
valoarea comercială a patentului și a produselor realizate prin utilizarea
respectivului patent. Pentru aceste evaluări, un cuvânt greu trebuie să
îl aibă reprezentanții companiilor regionale și naționale, alumni ai
universității, investitorii potențiali și alți stakeholderi care sunt afectați
de inovarea organizațiilor de cercetare.

3.5.1.5 Existența spiritului antreprenorial

Universitățile care aspiră la inovația tehnologică trebuie să fie active și

vizionare în promovarea spiritului antreprenorial în rândul studenților, atât în
sala de clasă, cât și în alte medii, precum și al membrilor facultăților.
Antreprenoriatul trebuie să fie adus printre disciplinele academice ca o parte
firească a învățării și a practicii.

264
 În mod clasic, tradițional, activitatea de bază a universităților este de a
transmite cunoștințe studenților, de obicei, prin cursuri, seminarii, proiecte,
instruire în laborator și dezbateri, în special, la nivel de licență. Studenții de la
niveluri mai avansate (masterat, doctorat) învață și aplică metodele,
procedurile și cercetările aferente, pentru a dezvolta noi cunoștințe, prin teze
sau disertații.
O importantă componentă, în aceste demersuri, o reprezintă, tot mai
mult, conectarea la inovația tehnologică. Uneori, chiar asistăm la cazuri în care
un proiect studențesc reprezintă, în sine, o inovație cu aplicabilitate în lumea
reală.
S-au remarcat, cel puțin, două tendințe în ceea ce privește educația
antreprenorială, cu impact major chiar și asupra inovației tehnologice din lumea
reală (Tornatzky, Fleischer, and Chakrabarti 1990). Una este participarea
crescută a studenților, încă din timpul studiilor, la programe de pregătire în
antreprenoriat, aceasta accelerând deschiderea lor în asumarea de roluri în
diverse start-up-uri. O a doua este creșterea rapidă a programelor dezvoltate
în parteneriat cu mediul de afaceri, tot pentru a stimula spiritul antreprenorial,
atât pentru studenți, cât și pentru absolvenți.
Astfel de parteneriate pot include: forumuri; concursuri (care pot oscila
de la concursuri de prezentare de idei în câteva minute, la concursuri de
planificare strategică, cu o durată de un semestru); servicii de incubatoare de
idei/afaceri pentru studenți; excursii; mentorat în afaceri; programe de muncă
pe timpul verii etc.

3.5.2 Factori externi

3.5.2.1 Existența unor parteneriate funcționale cu industria și cu

societatea în general

Inovația tehnologică, de la teorie la practică, funcționează mai bine

atâta timp cât există politici, practici și suport pentru transferul rezultatelor
cercetării și acțiune dincolo de abordările tradiționale, precum și traversarea
granițelor dintre universitate și mediile sale extern, privat sau public.
O zonă propice pentru activitatea de inovare tehnologică în
universitățile de cercetare o întâlnim la granița sau în paralel cu structurile și
sistemele academice tradiționale. Misiunea tradițional asumată și activitatea
normală a universităților apar în contextul unor departamente, al unor facultăți,
al unor unități-suport pentru administrația academică.

265
 În trecut, dacă o persoană era interesată strict de a-și dezvolta o carieră
de succes în mediul academic, ea putea face acest lucru, petrecând cât mai
mult timp ca profesor într-un departament academic, predând, coordonând
teze și disertații ale studenților, făcând cercetări și publicații, accesând burse,
într-o abordare unitară cu colegii din aceeași instituție.
Astăzi însă, definirea carierei, într-un context în care inovația
instituțională, cea tehnologică, transferul de cunoștințe nu mai pot fi ignorate,
aceeași persoană va trebui să muncească ceva mai mult, mai complex la nivel
de structură, să se implice mult mai activ în ceea ce reprezintă muncă în echipă,
atât în cadrul universității, cât și cu părțile interesate din exterior (Stokols et
al. 2008)
În cadrul legal actual, mai ales, în țările care valorizează, de câteva
decenii, această nouă latură în activitatea unei universități, există multe
modalități prin care companiile pot lucra împreună cu cadre didactice
performante, deopotrivă prin colaborare din timpul anului universitar sau pe
perioada vacanței de vară.
Pe lângă proiectele de cercetare finanțate de industrie, organizațiile de
afaceri se pot asocia cu universitățile prin parcuri de cercetare, laboratoare,
centre și institute de cercetare, multe având structuri consultative formate din
reprezentanți ai mediului de afaceri.
Unele dintre aceste centre sau institute se bazează, în mare măsură, pe
facilități în care s-au investit fonduri semnificative, având instrumente de ultimă
generație, care sunt puse la dispoziția unei game largi de utilizatori, adesea,
din diferite discipline.
Unul dintre cele mai importante efecte ale funcționării acestor structuri,
din perspectiva inovării tehnologice, este faptul că ele permit cercetări
multidisciplinare și interdisciplinare (Gray, Boardman, and Rivers 2012). În
funcție și de natura temelor de cercetare, activitatea unui centru poate să
depășească granițele unui departament sau chiar ale unei facultăți, în ceea ce
privește echipa de lucru, deopotrivă studenți sau cadre didactice.
Dat fiind progresul tehnic tot mai accelerat, inovația tehnologică în
lumea reală este, rareori, limitată la conceptele, metodele și ipotezele unei
discipline unice. Când oamenii performanți din diferite domenii și mentalități
conceptuale sunt adunați în jurul unei probleme importante, gama de soluții
potențiale devine semnificativ mai mare.
În plus, companiile bazate pe tehnologie tind să-și organizeze forța de
muncă din domeniul cercetare-dezvoltare în jurul problemelor și al piețelor, nu

266
numai al ariei tematice. Ele caută, adesea, entități de cercetare universitare
care permit o participare mai largă a personalului din interiorul instituției.

3.5.2.2 Corelarea strategiilor universităților cu cele ale mediului

privat

Există multiple cazuri în care, la nivel regional, nu se realizează o

corelare între industriile care sunt dezvoltate și cercetarea derulată de mediul
universitar și centrele de cercetare. Această lipsă este datorată necorelării
nevoilor de cercetare cu industria la un nivel mai înalt, acela al politicilor
naționale de cercetare.
Există puține țări, precum Japonia sau Germania, care alocă bani
cercetării în funcție de problematica curentă sau anticipată a industriei.
Alternativa este să se creeze finanțări ale cercetării croite după specificul și
trecutul de cercetare a cercetătorilor, o abordare mult mai avantajoasă din
punct de vedere politic pentru decidenții guvernamentali, respectiv mult mai
avantajoasă pentru cercetători, care nu trebuie să își schimbe domeniul de
activitate odată cu schimbarea priorităților de cercetare la nivel național.

3.5.2.3 Finanțarea cercetării înspre soluții aplicative

La nivelul României, se mai poate observa tendința de a finanța încă

cercetarea chiar dacă aceasta nu are nicio șansă să creeze elemente utilizabile
în economia reală.
Această afirmație se referă atât la finanțarea cercetării fundamentale,
care nu creează nicio plus valoare în prezent sau în viitor, deoarece alți
cercetători din străinătate vor beneficia de aceste rezultate teoretice, în
România, neexistând, adesea, nici capacitatea de a transforma rezultatele
teoretice în soluții concrete, nici cea de finanțare a falsei cercetări aplicate, care
nu ajunge niciodată să fie comercializată.
Se intră într-o spirală a cercetării de dragul acesteia și a promovării în
cariera academică: se finanțează proiectele cercetătorilor cu rezultate de tipul
articolelor în jurnale de prestigiu, care, odată finanțați, se vor asigura că își vor
publica, în continuare, rezultatele în jurnale de prestigiu pentru a promova
academic și pentru a obține alte finanțări.
Nu se pune, niciodată, problema gradului de transferabilitate în
practică a acestor rezultate și nu se calculează, niciodată, eficiența finanțării
unor astfel de teme de cercetare. Efectul la nivel național este, cu siguranță,
negativ, existând mulți bani investiți pe teme care nu aduc niciun plus

267
economiei reale. Totuși, ceva șanse ca rezultatele publicate în jurnale de
prestigiu să fie utilizate de alți cercetători, creând plus valoare la nivel
internațional, există.
Din punctul de vedere al transferabilității tehnologiei, cu siguranță că
astfel de practici nu aduc niciun beneficiu societății, existând șanse să se pună
întrebări de tipul paradoxului american din anii ‘80: de ce se investește în
cercetare dacă nu rezultă patente pe numele universităților și dacă acestea nu
sunt transferate economiei reale?
Până la urmă, transferul tehnologic este influențat de volumul
tehnologiilor transferabile, în acest caz, finanțarea trebuind orientată înspre
soluții utilizabile în practica economică actuală.

3.6 Exemple de transfer tehnologic la nivelul universităților

Există mai multe exemple la nivel de literatură privind realizarea

transferului tehnologic către industrie, exemple prezentate în cele ce urmează.
Sunt făcute cunoscute, inițial, două cazuri din Statele Unite ale Americii
la un nivel detaliat (ADN-ul recombinat și PCR), după care sunt prezentate
sumar mai multe cazuri de idei și exemple de transfer tehnologic din Europa.

3.6.1 ADN-ul recombinat

Acest caz este unul dintre cele mai mari succese ale comercializării
cercetării de către o universitate, comercializare efectuată de către
universitatea Stanford, pe baza cercetării inițiale a doi autori: Cohen și Boyer.
Cercetarea inițială a fost finanțată de către guvernul american în cadrul unui
proiect de cercetare.
Cererea de brevet a fost depusă în anul 1974, cu două săptămâni
înainte de emiterea legii Bayh-Dole, brevetul fiind emis abia în anul 1980.
Subiectul brevetului este tehnologia ADN-ul recombinat. Este cunoscută și sub
numele de clonarea genelor sau clonarea moleculară, permițând combinarea
într-o moleculă a ADN-ului provenit din două sau mai multe surse (Feldman,
Colaianni, and Liu 2007).
Această tehnologie a fost acordată ca licență pentru 468 de companii în
perioada de existență a brevetului (a expirat în 1997), generând vânzări, la
nivel de industrie, de estimativ 35 miliarde de dolari prin intermediul a 2442
de produse dezvoltate pe baza ei.
Din punctul de vedere al universității, brevetarea reprezenta, în
perioada respectivă, un adevărat pionierat, ținând cont, mai ales, de lipsa legii

268
care să o stimuleze la nivelul universității și a unei standardizări a acestui
demers. Un factor care a dus la creșterea notorietății acestui brevet este faptul
că descoperirea științifică conținută, adică tehnologia propriu-zisă, a stârnit un
interes major la nivelul publicului.
Tehnologia brevetată a stârnit controverse în societatea americană
odată cu descoperirea din anul 1974 a acesteia, întrebarea societății fiind dacă
noile molecule rezultate din aplicarea tehnologiei au sau nu dreptul să existe.
Odată luată decizia de acceptare a utilizării tehnologiei din punct de
vedere juridic în anul 1980, odată cu apariția brevetului în același an,
universitatea Stanford a avut misiunea stabilirii unui program de licențiere
către industrie a brevetului. Ca orice alt brevet al oricărei universități, nici cel
care îi avea ca autori pe Cohen și Boyer nu era unul care să asigure realizarea
unui produs direct vandabil de către cei ce ar fi achiziționat licența brevetului.
Din acest punct de vedere, s-au vizat găsirea unor modalități de
colaborare cu întreprinderile, astfel încât acestea să fie dornice să investească
în cercetarea, și aducerea la stadiu de utilizare a tehnologiei, pentru ca, ulterior,
să fie generate venituri întreprinderilor și universității deopotrivă.
Lecțiile pe care acest caz le-a adus în vedere universităților dornice să
își consolideze transferul tehnologic către industrie sunt următoarele (Feldman,
Colaianni, and Liu 2007):
• Universitatea Stanford nu a fost orientată doar înspre obținerea de
profit, ci, mai degrabă, conform misiunii sale, înspre aducerea unui plus
de valoare societății, înspre stimularea cercetării aprofundate a
subiectului, înspre generarea să genereze progresului societății în
ansamblu. Astfel, a acordat licențe gratuite institutelor de cercetare
nonprofit, a refuzat să prelungească durata de valabilitate a brevetului
emis inițial, deși avea dreptul, nu a prelungit durata de valabilitate a
altor brevete subsecvente brevetului emis inițial. Deși, odată cu
deținerea unui brevet, poziția oricărei universități se apropie de poziția
unei societăți comerciale care deține o resursă valorificabilă, Stanford a
reușit să își mențină reputația de universitate cu o misiune pentru
societate. Desigur, acest lucru s-a realizat prin menținerea echilibrului
între derularea procesului de comercializare a brevetului și acordarea
accesului deschis pentru utilizarea tehnologiilor de către părțile
interesate care nu aveau scop comercial;
• Universitatea Stanford a comunicat adecvat cu toți stakeholderii pentru
a putea valorifica și asigura accesul tuturor la tehnologie. În lungul
proces de brevetare, derulat concomitent cu procesul juridic privind

269
 acceptarea noilor forme de viață, conducerea universității a apelat,
adesea, la consultări interne (cu propriii angajați), respectiv externe (cu
industria, asociații profesionale etc.) pentru a stabili dacă se continuă
procesul de brevetare, respectiv modul de valorificare a brevetului.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că acesta nu trebuie licențiat exclusiv unei
singure companii, ci făcut accesibil mai multor companii interesate. De
asemenea, prin astfel de consultări, s-a ajuns la concluzia că procesul
de brevetare și etapele lui trebuie să fie făcute publice, nu ținute
secrete. Marea provocare era stabilirea unor procente ale vânzărilor pe
care firmele să le plătească universității pentru utilizarea brevetului.
Cum niciun alt contract nu exista în domeniu privind utilizarea de către
industrie a brevetelor dezvoltate de universității, la Stanford, prin
consultarea tuturor părților interesate, s-a creat un mecanism adecvat
de licențiere. Ținând cont de numărul relativ ridicat de aplicații ale
tehnologiilor și ale produselor care puteau fi dezvoltate de către firme,
s-au stabilit procente diferențiate din vânzări pe care firmele să le
plătească universității în funcție de produsele și tehnologiile pe care le
comercializau ca urmare a utilizării brevetului;
• Universitatea Stanford a avut o viziune pe termen lung privind
costurile licențierii. Nu a acționat pe termen scurt, cu scopul de a
câștiga rapid o sumă mare de bani, fiind conștientă de investițiile pe
care firmele trebuiau să le facă pentru a face tehnologiile accesibile
piețelor. Procentele de licențiere au fost menținute peste ani la niveluri
reduse, în conformitate cu ceea ce puteau plăti firmele. De asemenea,
în 1989, a stimulat mai multe firme mici din domeniul biomedical să
achiziționeze licența, oferind anumite condiții mult mai favorabile
acestora. Se viza stimularea dezvoltării acestor firme încât să fie
capabile să plătească sume mai mari ulterior;
• Universitatea Stanford a avut o abordare flexibilă și a fost
dispusă să experimenteze. A vinde o nouă tehnologie utilizabilă
pentru a produce bunuri sau servicii care nu au mai existat este o
provocare pentru orice universitate. Fiind, mereu, dispusă la ascultarea
nevoilor firmelor, încercând să stimuleze, prin metode inovative,
achiziția licențelor (de exemplu, a amânat plata procentelor de către
firme pentru primii cinci ani de utilizare a licenței până la limita de
300.000 de dolari), a reușit să aibă acces la procente din vânzările finale
de medicamente către piață, lucru care a însemnat venituri
nemaivăzute pentru un brevet deținut de o universitate. Pe perioada

270
 licențierii, au existat mai multe forme ale contractului de licențiere, dar,
oarecum, s-au menținut aceleași procente pe categorii de
produse/tehnologii pentru fiecare firmă care a achiziționat licența. Au
fost emise contracte specifice pentru companii mici, care, altfel, nu ar
fi avut acces la licență, contracte care au stimulat creșterea și, ulterior,
plata procentelor la nivelul celorlalți competitori. Prin schimbări și
adaptări la nevoile firmelor, universitatea a încasat, din licențiere, o
sumă de 228 milioane de dolari.

3.6.2 PCR

Similar ADN-ului recombinat, o altă tehnologie utilizată momentan pe

scară largă este PCR (Polymerase Chain Reaction = reacție de polimerizare în
lanț). Tehnologia PCR permite identificarea unor segmente de ADN și replicarea
rapidă a milioane de copii din segmentul dorit. Ulterior acestei multiplicări,
materialul genetic este disponibil pentru analize aprofundate. Polimeraza este
o enzimă care există în natură și catalizează formarea și repararea ADN-ului
(Gonzalez 2010).
Existența acestei tehnologii a influențat decisiv modul în care se
realizează analiza materialului genetic, permițând utilizarea unor cantități
relativ reduse ca mărime, de exemplu, analiza sângelui în domeniul medical
sau în cel criminalistic. PCR este, în prezent, o tehnologie standard utilizabilă
în laboratoarele de biologie moleculară. Dezvoltatorul tehnologiei a fost Kary
Mullis, care, în anul 1983, a introdus termenul de PCR.
Spre deosebire de ADN-ul recombinat, PCR-ul a fost dezvoltat în cadrul
unei firme, de către Cetus Corporation. Cum ADN-ul recombinat a fost deja
inventat și cum dezbaterea publică privind ADN-ul se încheiase favorabil
cercetării, era evident că PCR-ul trebuie patentat, licențiat și valorificat
corespunzător.
Spre deosebire de Stanford, Cetus Corporation a avut o abordare total
diferită privind comunicarea cu terții referitor la existența acestei tehnologii.
Cetus Corporation a fost preocupată, în primul rând, de dezvoltarea
tehnologiei, protejarea drepturilor industriale și, ulterior, prezentarea existenței
metodei prin intermediul unor articole științifice. Cu siguranță diseminarea
existenței tehnologiei a fost mult mai redusă decât în cazul ADN-ului
recombinat.
Dezvoltarea tehnologiei a prins contur între anii 1983-1985, în anul
1985, Cetus Corporation depunând cererea de brevet. Ulterior depunerii acestei
cereri, Cetus a promovat relativ redus existența acestei tehnologii, la

271
comunicări științifice și printr-un articol în Science. Se poate observa că
publicarea a avut loc doar după patentare, în timp ce, în universități, strategia
ar fi, de obicei, diferită.
Strategia de comercializare a fost una destul de dificil de pus în practică,
ținând cont de noutatea tehnologiei. Principala concluzie a Cetus, după anul
1985, era că trebuiau dezvoltate scheme de licențiere diferențiate care să facă
tehnologia accesibilă comunității științifice. Totuși, mai era de investit în a putea
face tehnologia disponibilă în orice laborator. Prin urmare, în anul 1986,
tehnologia este îmbunătățită prin crearea unui nou patent, ce prevede utilizarea
enzimei Taq, una care a crescut eficacitatea PCR.
În același an, situația internă, la Cetus, devine problematică, iar Mullis
părăsește compania. Totuși, Cetus stabilește trei strategii de comercializare
diferențiate, în anul 1986, pentru: diagnostic, cercetare și pentru criminalistică.
În același timp, Cetus decide să producă echipamentele și consumabilele
necesare prin crearea unor noi firme alături de alte companii. Colaborarea era
singurul mod de finanțare a acestor noi linii de dezvoltare a companiei.
În anul 1988, Cetus anunță crearea unei divizii interne dedicate pentru
licențierea și comercializarea PCR. În anul 1989, DuPont contestă noutatea PCR
față de unele tehnologii descoperite în anul 1970 la Massachusetts Institute of
Technology, dar, în 1990, Oficiul de Patente și Invenții al SUA declară
validitatea celor două patente deținute de Cetus Corporation.
În paralel, utilizarea PCR a crescut în laboratoare, veniturile din
vânzarea de consumabile și echipamente crescând. Totuși, Cetus Corporation
avea probleme financiare. În anul 1991, Cetus Corporation vinde licența pentru
PCR către Hoffman-la-Roche.
Roche a schimbat total strategia de comercializare, bazându-se pe
crearea unui climat cât mai favorabil celor care doresc să utilizeze tehnologia.
Practic, toată comercializarea s-a rezumat până la urmă în plata unei taxe
inițiale de utilizare a tehnologiei odată cu achiziția unui aparat PCR, în timp ce
licența din venituri a fost asigurată prin plata consumabilelor necesare utilizării
aparatului și a desfășurării procesului. Următoarele aspecte se pot observa din
acest caz:
• Spre deosebire de universități, micile start-up-uri care reușesc să
dezvolte tehnologii (Cetus Corporation) au un interes financiar mult mai
pronunțat, dar au, în același timp, o capacitate financiară de a susține
comercializarea mult mai redusă. Orientarea pe termen scurt și
mediu a Cetus Corporation a determinat ca PCR să fie inițial
comercializat deficitar – licențierea destul de dificilă și scumpă a

272
 redus accesul companiilor în accesarea PCR, fiind nevoite, ulterior, să
cumpere și echipamente, și consumabile pentru utilizarea PCR;
• Existența unui brevet poate fi, oricând, contestată. Inovarea este un
lucru extrem de relativ, contestarea putând să apară în orice moment.
De existența unor elemente de noutate și de aplicabilitatea extinsă ale
tehnologiilor în noi domenii depinde existența unui brevet.

3.6.3 Cazuri de transfer tehnologic în Europa

În mod incontestabil, cercetarea este fundamentul pentru

competitivitatea viitoare a Europei. În acest sens, rolul universităților și al
institutelor de cercetare din cadrul acestora este, de asemenea, esențial.
Concentrarea lor pe bazele științelor este premisa pentru descoperire și inovare,
iar laboratoarele lor dezvoltă capitalul uman de care orice organizație are
nevoie pentru a avea succes.
Pentru a susține această abordare, am colectat un set de studii de caz
de la universități reprezentative la nivel european. Unele demonstrează
importanța cercetării fundamentale. Pe de altă parte, multe dintre ele se
concentrează și pe comercializare, și lansarea de entități spinoff sau spinout,
bazate pe valorificarea rezultatelor cercetării fundamentale.
Nu în ultimul rând, un caz face trimitere și la impactul cercetării asupra
comunității înconjurătoare. Toate aceste studii de caz spun o poveste despre
cum investigația științifică, de multe ori, imprevizibilă sau aleatorie, conduce la
o inovație concretă, relevantă pentru mulți oameni, în viața de zi cu zi.
Ele arată că, uneori, este dificil să identificăm descoperiri unice sau
proiecte specifice care să conducă la o inovație anume, ilustrând, mai degrabă,
un efort cumulat, de echipă, depus pe această direcție. Oricum, toate acestea
demonstrează rolul crucial pe care universitățile de cercetare din Europa îl joacă
din postura de cel mai bun cadru pentru o astfel de activitate.
Pornind de la o generoasă bază de date construită în timp de Liga
Universităților de Cercetare Europene, vom prezenta, în continuare, câteva
dintre cele mai reprezentative și performante cazuri de transfer tehnologic între
universitate și mediul de afaceri (Altman, Nagle, and Tushman 2014).

3.6.3.1 iTongue de la TKS ajută oamenii cu afecțiuni grave ale

măduvei spinării în controlul propriei vieți

Un profesor asociat la Universitatea Aalborg (Danemarca) a inventat o

orteză cu senzori, care face posibil, pentru persoanele cu grave leziuni ale

273
coloanei vertebrale, controlul atât asupra scaunului cu rotile, cât și a unui
computer, doar cu ajutorul limbii. Ca urmare a cercetării, s-a dezvoltat chiar și
o mică firmă, având ca obiect de activitate fabricarea produsului iTongue, firmă
de tip spinout, denumită TKA A/S.
Este cunoscut faptul că persoanele cu leziuni ale măduvei spinării au
capacități limitate, fără ajutor din partea altora, deoarece acestea nu-și pot
folosi nici mâinile, nici picioarele.
Dar, plecând de la faptul că limba este controlată direct de către creier,
nu prin măduva spinării, un nou produs, denumit „iTongue”, a permis
persoanelor cu grave leziuni ale coloanei vertebrale controlul asupra unui
calculator sau chiar a scaunului cu rotile.
Și asta s-a putut întâmpla datorită profesorului Lotte Andreasen Struijk
de la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Aalborg. Ea a inventat un
concept de orteză cu senzori, care funcționează practic ca un control de la
distanță. Orteza este controlată de un implant în limbă. Astfel, se activează
anumiți senzori, aflați în corpul ortezei, astfel încât aceasta, de fapt,
funcționează ca un mouse și ca o tastatură conectate la un computer. Prin acest
mijloc, dispozitivul permite persoanelor cu grave leziuni ale măduvei spinării să
controleze un computer sau scaunul cu rotile.
iTongue a fost lansat cu succes pe piață, unul dintre utilizatori trimițând
chiar un e-mail în care spunea: „Înainte, nu puteam face nimic fără a cere
ajutor. Acum, pot face multe lucruri fără a cere ajutor. Deci, pentru mine, este
o viață cu totul nouă.“
Primul prototip a fost dezvoltat în colaborare cu Școala de stomatologie
și un dentist din Aalborg. Ulterior, invenția a fost brevetată, iar produsul
dezvoltat de TKS A/S, o firmă spinout aparținând Aalborg University, avându-l
pe profesorul asociat Lotte Andreasen Struijk drept pilon de dezvoltare în
continuare.
Suplimentar față de iTongue, care este controlat cu ajutorul limbii,
există deja alte două variante ale produsului, care pot fi utilizate de către
persoane paralizate, dar care pot folosi măcar un deget. iHandle este un fel de
mâner mic, atașat fizic la mână, în timp ce iCTRL este o aplicație care oferă
utilizatorului o interfață grafică pentru navigare pe Internet.
Mai trebuie spus și că TKS A/S este o companie spinout a Universității
din Aalborg, fondată în 2006 și deținută de Bevica Innovation A/S, Borean
Innovation A/S și Aalborg University.

274
3.6.3.2 O colaborare universitate-industrie a creat un tratament
biologic mai bun pentru apele reziduale

O colaborare universitate–mediu de afaceri, între Universitatea Aalborg

(Danemarca) și experți în epurarea apelor reziduale de la Danish Krüger A/S, a
pus în practică o invenție de la UA și a creat un tratament mai eficient al apelor
uzate, chiar și în condiții climatice dificile, cum ar fi cele de la tropice.
Tehnologia, care se bazează pe o invenție brevetată de doi profesori ai
UA, este o metodă de a tempera un tip de bacterii nedorite (acumulator de
glicogen-GAO) pentru a crea condițiile optime alteia, dorită (acumulator de
polifosfat-PAO) pentru îndepărtarea fosforului din apa uzată, în faza de
scurgere.
În general, bacteriile GAO elimină bacteriile PAO la temperaturi de
peste 20˚C, dar invenția cercetătorilor de la UA îmbunătățește procedura de
curățare a ariilor industriale printr-un nou mod, care schimbă raportul de forțe
în favoarea bacteriilor PAO, chiar și la temperaturi ridicate.
Acest lucru a condus la o colaborare în cercetare între cercetători de la
Aalborg University și experți în tratarea apei de la Danish Krüger A/S, împreună
cu compania-mamă a acesteia, grupul internațional Veolia. Împreună, ei au
concretizat invenția celor de la UA și au creat un tratament mai eficient, chiar
și în condiții dificile, cu temperaturi ridicate, precum cele de la tropice.
Veolia proiectează soluții în ceea ce privește instalațiile de scurgere,
pentru țări tropicale din Orientul Mijlociu și Asia și lucrează cu soluții pentru
îndepărtarea mai bună a fosforului. Purificarea biologică ajută la reducerea
concentrației de CO2, reduce cheltuielile privind substanțele chimice și
îmbunătățește extragerea de fosfor.
Cercetarea la fața locului, într-o serie de zone-țintă, a făcut tehnologia
chiar și mai pregătită pentru punere în practică, permițând, astfel utilizarea sa,
la nivel de companie, pe plan mondial. Cercetătorii au fost direct implicați în
parteneriatul dintre Universitatea Aalborg și Krüger A/S și au avut posibilitatea
de a continua proiectul, printre altele, într-o nouă aplicare pe scară largă în
India, cu noi produse, mai durabile și mai atractive pe piață.

3.6.3.3 Tratamentul Cachexia patentat de Universitatea din

Barcelona și testat asupra pacienților

Un tratament împotriva atrofierii musculare (Cachexia) cauzată de

bolile canceroase este într-o fază avansată de testare clinică, datorită unei

275
colaborări lansate încă din 2007 între Universitatea din Barcelona (UB-Spania)
și o firmă de tip start-up din Cambridge (Marea Britanie).
Cachexia este o stare metabolică complexă care implică pierderea
progresivă în greutate și a țesutului muscular. Acesta este unul dintre aspectele
cele mai grave și pun viața pacientului în pericol, fiind cauza de deces în peste
20% dintre cazuri. Din nefericire, nu există, în prezent, niciun tratament
eficient pentru a remedia aceste simptome în asociere cu bolile de cancer.
Cercetarea a fost dezvoltată de un grup coordonat de dr. Argiles de la
Universitatea din Barcelona, în cadrul studiilor privind mecanismele moleculare
asociate cu dezvoltarea de cachexie. Aceasta a avut ca rezultat un tratament
pentru cachexie, care, acum, este în faza de testare pe pacienți.
Cercetătorii au descoperit, în mod neașteptat, că un produs
farmaceutic, care era deja comercializat pentru o altă indicație, este și un
puternic agent împotriva cachexiei asociate cu cancer și alte patologii. În cele
din urmă, aceste rezultate au fost brevetate.
Faptul că brevetul UB este testat pe oameni într-o fază a studiilor clinice
este un mare succes, având în vedere faptul că cerințele pentru dezvoltarea de
medicamente sunt extrem de ridicate.
Cerințele și dificultățile implicate de parcurgerea fiecărei faze de
dezvoltare a unui medicament sunt în creștere. De fapt, doar unul din cinci mii
de medicamente studiate în laborator ajunge, în cele din urmă, să fie
comercializat. În prezent, acest produs brevetat de UB este dezvoltat în
colaborare cu o companie farmaceutică, specializată în produse pentru tratarea
cancerului.

3.6.3.4 Utilizarea oxidului cu conținut scăzut de magneziu în

tehnologia și materialele de mediu

O colaborare de lungă durată între cercetătorii Universității din

Barcelona (Spania) și compania Magnesitas Navarras SA a fost baza pentru
dezvoltarea unui nou produs numit hydromagnezit. Cercetarea a condus la
apariția câtorva inovații și înregistrarea de brevete, care sunt aplicate în diverse
produse comerciale.
În 1996, compania Magnesitas Navarras SA a semnat un acord de
colaborare cu grupul de cercetare CPOM (Centrul de Proiectare și Optimizare a
Materialelor) din cadrul Departamentului de Știință și Inginerie Metalurgică, al
Facultății de Chimie de la Universitatea din Barcelona, în ideea de a căuta noi
aplicații tehnologice ale oxidului cu conținut scăzut de magneziu.

276
 Acesta era, de fapt, un subprodus pe care compania l-a generat în
timpul procesului de calcinare a magnezitei naturale pentru a obține magneziu
caustic, utilizat în domeniul agriculturii și al oțelului.
Timp de mai mulți ani, dr. A. I. Fernández și colegii săi de la CPOM au
colaborat fără întrerupere cu această companie. În cele din urmă, au dezvoltat
hydromagnezitul, un produs cu puritate înaltă și o valoare adăugată mare,
obținut dintr-un derivat al oxidului de magneziu.
Studiul cinetic al procedurii pentru obținerea hydromagnezitului a dus
nu numai înspre publicații relevante și înregistrarea unui brevet, ci și la
construcția unei instalații-pilot, cu o capacitate de producție de 250 kg de
carbonat de magneziu bazic pe zi. Calitatea produsului obținut permite ca
acesta să fie utilizat în compoziția medicamentelor sau ca aditiv alimentar.
Mai mult, au fost descoperite proprietăți și efecte ignifuge în utilizarea
acestui carbonat de magneziu bazic în obținerea de polimeri termoplastici
pentru uz comercial. Studii suplimentare au dus, de exemplu, la o nouă formulă
pentru mortar, rezistent la foc.
Cu toate acestea, cel mai relevant rezultat al cercetării a fost utilizarea
oxidului de magneziu în tehnologii noi de mediu, cum ar fi stabilizarea metalelor
grele conținute în solul contaminat sau în unele deșeuri solide, inertizarea și
tratarea apei contaminate de gunoiul de grajd, în vederea eliminării sau a
recuperării conținutului de amoniac, precum și dezvoltarea unui îngrășământ
cu eliberare lentă.

3.6.3.5 Un IMM care intră în domeniul nanotehnologiei

O societate comercială de tip IMM, mai vizionară, a apelat la un moment

dat la specialiști din Universitatea din Barcelona (Spania), pentru a-și
transforma afacerea, de la una axată pe piese de schimb pentru automobile,
către una axată pe nanotehnologie. Colaborarea a fost extrem de fructuoasă
pentru ambele părți și a dus la dezvoltarea de noi tehnologii, obținerea de
produse noi și lansarea de noi proiecte de cercetare.
Timp de decenii, peisajul industriei catalane a fost compus din
întreprinderi mici și mijlocii foarte active. Multe dintre ele sunt, și în prezent,
inovatoare, cu ajutorul cercetătorilor de la Universitatea din Barcelona.
O astfel de companie, FAE, dedicată, inițial, fabricării de piese de
schimb auto, a decis, în urmă cu mai mulți ani, să parieze pe nanotehnologie,
pentru dezvoltarea unei noi familii de senzori de gaze în vederea îmbunătățirii
eficienței motorului și a scăderii emisiilor de noxe. La acel moment,

277
departamentul de electronice de la Universitatea din Barcelona dezvolta
primele sale prototipuri de senzori pe bază de nanoparticule.
Universitatea și IMM-ul au decis să-și unească eforturile, rezultatul fiind
FAE, care, și în prezent, este unul dintre cei trei producători mondiali de senzori
lambda bazați pe tehnologie plană.
O altă consecință a acestei colaborări pe termen lung a fost definirea
unui nou concept de cameră sterilă, cu facilități ceramice monolitice, capabilă
să permită producerea de materiale pentru senzori, precum și materiale pentru
electronică și comunicații.
De asemenea, această colaborare pe termen lung a dus la noi
oportunități pentru ambii parteneri. În prezent, trei doctoranzi își derulează
cercetarea doctorală la FAE, iar alții doi lucrează la UB pe proiecte legate direct
de FAE. Alte proiecte comune noi, incluzând și alte grupuri de cercetare din UB,
sunt dedicate comunicațiilor de înaltă frecvență, celulelor solare sau
nanosenzorilor cu nanofir.

3.6.3.6 Plastic Logic: o relație productivă între știință și inginerie

Povestea Plastic Logic a început la mijlocul anilor ’80, când prof. sir
Richard Friend, atunci lector în cadrul Departamentului de fizică de la
Universitatea din Cambridge (Marea Britanie), a început să lucreze pe
semiconductori organici. În acea perioadă, el a fost interesat să înțeleagă
fundamentele modului în care ar putea fi făcuți electronii să se deplaseze în
semiconductori pe bază de carbon.
Semiconductorii sunt materiale care conduc electricitatea, în anumite
condiții, deci nu în toate, și sunt folosite pentru a face circuite integrate care
intră în configurația calculatoarelor și a altor echipamente electronice. Siliciul
este cel mai cunoscut semiconductor, dar, în anii ’60, cercetătorii au descoperit
că unele molecule organice pot, de asemenea, să se comporte ca și
semiconductori.
Cercetarea în Cambridge a luat amploare în anii ’90 când Friend,
împreună cu colegii Burroughes, Bradley și Holmes, au arătat că polimerii pe
bază de carbon ar putea fi folosiți pentru a face diode emițătoare de lumină,
potrivite pentru ecranele folosite în spațiile mari. Acest lucru a condus la
crearea Cambridge Display Technology în 1992, firmă, ulterior, achiziționată de
Sumitomo Chemical Company, care are o bază de cercetare foarte activă în
Cambridge.
Deoarece cercetarea în domeniul tranzistorilor organici din plastic
(semiconductori care amplifică semnalele electronice) a evoluat, Friend și un

278
alt coleg al său, Henning Sirringhaus, au înființat Plastic Logic în 2000, în scopul
de a comercializa descoperirile și dezvoltările lor.
În acel moment, toate monitoarele electronice erau făcute din sticlă.
Dar acest tip de monitoare sunt grele, rigide și fragile, implicit, potrivite pentru
a fi utilizate în orice, cu excepția echipamentelor mobile foarte mici. Fabricarea
de tranzistori din plastic, prin opoziție, nu are nevoie de temperaturi ridicate în
procesul productiv și sunt mult mai ușoare, mai flexibile și mai robuste decât
sticla.
La nivelul anului 2006, Plastic Logic și-a dezvoltat tehnologia de obținere
a tranzistorilor din plastic suficient de mult pentru a fi în stare să producă chiar
și un ecran care conține un milion de tranzistori. În ianuarie 2010, compania a
prezentat primul său produs destinat consumatorilor individuali, un cititor
electronic din plastic numit QUE ProReader.
Dispozitivul avea un ecran de mărimea unei coli A4 și era aproximativ
la fel de greu și de gros ca și o foaie de hârtie. El permitea utilizatorilor să
citească propriile documente oriunde s-ar afla, le oferea acces la ziare și cărți
și avea mai multe avantaje față de cititoarele electronice existente.
Ecranul este mai ușor și mai robust decât cele pe bază de sticlă specific
altor echipamente și, pentru că mărimea sa este mai mare, devine și mai
potrivit pentru accesarea ziarelor. De asemenea, dispozitivul folosea foarte
puțină energie, deoarece, spre deosebire de alte versiuni, QUE nu avea nevoie
de o lumină de fundal.

3.6.3.7 Campath-1H dezvoltă un nou tratament pentru scleroza

multiplă

La sfârșitul anilor ’70, prof. Herman Waldmann, atunci lector în cadrul

Departamentului de Patologie de la Universitatea din Cambridge (Marea
Britanie), încerca să înțeleagă, mai bine, cum funcționează imunitatea naturală
a corpului nostru. Ca parte a cercetărilor sale, el a dezvoltat un anticorp
antilimfocit, folosind o tehnică recent dezvoltată pentru a crea anticorpi
monoclonali.
Deși, inițial, conceput în scopuri de cercetare, noul anticorp denumit
Campath-1H (după Cambridge Pathology) a fost aprobat în 2001 pentru
tratamentul leucemiei limfocitare cronice (LLC), la pacienții care nu au răspuns
la chimioterapia convențională.
Veniturile din utilizarea Campath-1H pentru tratamentul LLC au depășit
deja nivelul de 100 milioane dolari, dar acest venit poate fi, în cele din urmă,

279
eclipsat de posibilele venituri generate de utilizarea anticorpului pentru
tratamentul sclerozei multiple precoce recurent-remisive (SM).
Profesorul Alastair Compston și dr. Alasdair Coles de la Departamentul
de Neuroștiințe Clinice de la Cambridge și-au propus cercetarea tratamentului
potrivit pentru SM recurent-remisivă cu Campath-1H obținând un mare succes.
Rezultatele unui studiu clinic de faza a doua, care au fost publicate în
2008, în New England Journal of Medicine, au arătat că au existat cu 70% mai
puține recidive și că riscul de invaliditate acumulat a fost cu 70% mai mic pentru
pacienții care au primit Campath-1H decât în rândul celor tratați cu Interferon
beta-1a, tratamentul curent considerat cel mai avansat pentru bolnavii de SM.
În plus, au descoperit că mai multe persoane din procesul de testare și-
au recuperat o parte din funcțiile pierdute și, astfel, au reușit reducerea
amplitudinii dizabilității după trei ani față de situația ei la începutul studiului, în
contrast cu agravarea gradului de handicap constatată la pacienții tratați cu
interferon beta-1a.
Două studii clinice de faza 3 ample sunt, acum, în curs de desfășurare
și, dacă totul va merge bine, compania farmaceutica Genzyme s-a angajat să
aplice pentru aprobare de comercializare a tratamentului, după circa trei
decenii de la primul pacient cu SM care a fost tratat cu Campath-1H (și 4 decenii
de când echipa Waldmann a început cercetarea care a produs Campath-1H).

3.6.3.8 Puii modificați genetic nu mai transmit gripa aviară

Puii de găină modificați genetic astfel încât să prevină răspândirea prin

intermediul lor a gripei aviare au fost obținuți de cercetătorii de la Universitățile
din Cambridge și Edinburgh. Această descoperire semnificativă ar putea preveni
viitoarele epidemii de gripă aviară.
Oamenii de știință au dezvoltat, cu succes, pui de găină modificați
genetic, care nu transmit virusul gripei aviare către alți pui cu care intră în
contact.
Această modificare genetică are potențialul semnificativ de a opri
răspândirea unor eventuale focare de gripă aviară în cadrul crescătoriilor de
păsări, ceea ce nu numai că ar proteja sănătatea păsărilor domestice, ci ar
putea reduce, de asemenea, și riscul de epidemii de gripă aviară care să se
extindă și să afecteze rasa umană. Studiul, finanțat de Consiliul de Cercetări în
Științe Biologice și Biotehnologii (CCSBB), a fost inclusiv publicat în revista
Science.
Dr. Laurence Tiley, cercetător la Universitatea din Cambridge,
Departamentul de Medicină Veterinară, a declarat: „Puii sunt potențiale gazde

280
de incubare și pot sta la baza apariției de noi tulpini de gripă, care pot fi
transmise inclusiv la om. Prevenirea transmiterii virusului la puii de găină ar
trebui să reducă impactul economic al bolii și riscul de transmitere către
persoanele expuse la păsările infectate. Modificarea genetică pe care am
definit-o este un prim pas semnificativ în cadrul demersului de a dezvolta pui
de găină complet rezistenți la gripa aviară. Aceste exemplare de păsări sunt
destinate numai cercetărilor, nu pentru consum.“
Prof. Helen Sang, de la Institutul Roslin al Universității din Edinburgh, a
declarat: „Rezultatele obținute, în acest studiu, sunt foarte încurajatoare.
Folosind modificarea genetică pentru a introduce evoluții genetice care nu pot
fi atinse prin creșterea animalelor, demonstrează potențialul acesteia spre a
îmbunătăți starea de sănătate a animalelor în sectorul creșterii păsărilor. Acest
lucru ar putea constitui, de asemenea, baza pentru îmbunătățirea securității
economice și a produselor alimentare în multe regiuni ale lumii, unde gripa
aviară este o problemă semnificativă.“
Pentru a produce acești pui, oamenii de știință au introdus o nouă genă,
care dă naștere la o mică moleculă-„momeală“, care imită un element
important de control al virusului gripei aviare. Mecanismul de replicare a
virusului este păcălit să recunoască molecula în locul genomului viral, aceasta
interferând cu ciclul de replicare a virusului.
În cazul în care puii transgenici au fost infestați cu gripă aviară, ei
rămân „bolnavi”, dar nu transmit infecția către alte păsări aflate în aceeași
fermă cu ei. Situația a fost identică prin raportare și la alte categorii de păsări,
nu doar la puii de găină.

3.6.3.9 Reconstruirea imunoreceptorilor dezvăluie modul lor de

activare

Oamenii de știință de la Centrul de Studii Biologice (CSB) al Universității

de Freiburg (Germania) au descoperit mecanismul prin care sistemul nostru
imunitar poate fi activat pentru producerea de anticorpi împotriva a mii de
structuri diferite.
În 1900, Paul Ehrlich, unul dintre părinții fondatori ai imunologiei
moderne, a susținut celebrul curs „Despre imunitate cu referire specială la
Celula Vieții“, în care a explicat teoria sa referitoare la „lanțul lateral“ și a
propus, pentru prima dată, studierea interacțiunii receptorilor, ca bază pentru
reacția imună împotriva toxinelor bacteriene.
De atunci, imunologii au făcut multe descoperiri importante care
descriu, mai bine, celulele si moleculele din sistemul nostru imunitar. Este

281
cunoscut faptul că limfocitele B sunt celulele care produc anticorpi de îndată ce
acestea sunt activate prin identificarea unei molecule străine. Molecula străină
poate fi un virus, o moleculă bacteriană sau orice moleculă suprastructurată
străină din corpul nostru.
Alți receptori de pe suprafața celulei sunt activați numai atunci când se
sesizează o moleculă specifică, care aduce receptorul în conformația
corespunzătoare necesară pentru semnalizare.
Dr. Jianying Yang și prof. dr. Michael Reth, doi membri ai CSB de la
Universitatea din Freiburg și ai Institutului Max-Planck de Imunobiologie, au
găsit o soluție pentru acest puzzle de lungă durată. Folosind metode de biologie
sintetică, au demonstrat că, atunci când sunt în repaus, limfocitele B (receptorii
de antigen) formează structuri oligomerice care inhibă lansarea de semnale de
către acest receptor.
Expunerea celulelor la antigen a avut ca efect disocierea acestor
oligomeri grupați și lansarea de semnale. În mod interesant, acest proces de
disociere este independent de structura moleculei-ligand și, astfel, se explică
de ce acești receptori pot fi activați prin mii de liganzi structural diferiți. „Noul
nostru model sugerează că disocierea este, mai degrabă, decât compoziția unui
antigen, cea care activează celulele B și acest lucru poate fi realizat pentru mai
mulți antigeni diferiți“, explică Michael Reth.
Descoperirea unei structuri oligomerice ordonate a receptorului de
antigen are multe implicații pentru cercetarea viitoare asupra unor noi strategii
de vaccinare sau a unor noi tratamente împotriva tumorilor cu celule B, cum ar
fi leucemia sau limfoamele. Cei doi investigatori speră că instrumentele de
biologie sintetică dezvoltate de CBS vor permite oamenilor de știință să
găsească aceste tratamente.

3.6.3.10 Nicio sincopă între cercetarea fundamentală și

antreprenoriat

Cercetarea fundamentală a unui profesor de la Universitatea din Leiden

(Olanda) cu privire la cataliza și suprafața de frecare ar putea duce la
dezvoltarea unui material foarte util pentru viitorul electronicii.
Fizicianul Joost Frenken este profesor de fizica suprafețelor la
Universitatea din Leiden. Principalele sale teme de cercetare sunt cataliza și
suprafața de frecare. De-a lungul timpului, microscoapele sale, special
configurate, au permis studiul proceselor biologice, fizice și chimice la nivel
molecular, în condiții cât mai apropiate de situațiile reale.

282
 În 2010, Frenken a obținut o finanțare de la Consiliul European al
Cercetării, care i-a permis să lucreze foarte pertinent la una dintre temele sale
de cercetare: un strat de reducere a frecării, obținut prin lăsarea grafenului să
ia o formă ideală în mod spontan, la scară atomică. Spunea Frenken: „Acest
lucru este interesant, este fizică fundamentală. Și dacă într-adevăr
funcționează, ne vom îndrepta direct spre oficiul de brevete și apoi alții vor fi în
măsură să îl transforme în produs.“
De asemenea, microscopul de putere atomică, echipamentul dezvoltat
de grupul de cercetători al lui Frenken este interesant pentru terțe părți și este
comercializat de o companie independentă Leiden Probe Microscopie. Aceste
rezultate garantează continuitatea și permite personalului universitar să se
concentreze pe dezvoltarea de noi tehnici. Împreună cu un antreprenor, grupul
lui Frenken s-a lansat ulterior într-o nouă companie pentru producerea de
grafen, stratul de carbon de grosimea unui atom, considerat material de
avangardă pentru electronica viitorului.

3.6.3.11 Comercializarea software-ului științific

Expertiza unui profesor de la Universitatea din Leiden (Olanda) în

metodologia de analiză a datelor a avut un impact foarte mare asupra
dezvoltării SPSS, un pachet software care este, și astăzi, folosit de specialiștii
în științe sociale din întreaga lume.
Mulți cercetători sunt deja familiarizați cu software-ul statistic SPSS,
care a fost dezvoltat în 1968 ca un pachet software pentru științele sociale.
Astăzi, software-ul este utilizat pe scară largă pentru analiza statistică și
explorarea datelor.
Grupul de cercetare condus de Jacqueline Meulman, profesor de
Statistică Aplicată de la Universitatea din Leiden, este singurul grup extern
creatorilor softului căruia i-a fost permis să lucreze direct în mediul de
dezvoltare al SPSS.
Profesorul Meulman: „Grupul nostru de lucru în teoria datelor s-a
preocupat în mod continuu de dezvoltarea de noi metode de analiză a datelor.
Am crezut că este important să se permită și altora să folosească tehnicile
noastre și, prin urmare, am implementat algoritmii făcând software-ul unul
orientat către utilizator”.
Unul dintre fondatorii SPSS a efectuat o dată un an sabatic în
Departamentul de Științe Politice de la Universitatea din Leiden și, mai târziu,
a auzit despre software-ul celor din Leiden referitor la Teoria datelor. În 1987,
Meulman a zburat la Chicago pentru a demonstra programele ei. Aceasta a

283
condus la o înțelegere în care cercetătorii au păstrat proprietatea intelectuală
și au vândut drepturile de licențiere pentru o redevență anuală.

3.6.3.12 Searchspace SRL - un spinout fondat de o echipă de

doctoranzi creativi

Se spune că patru doctoranzi entuziaști de la University College Londra

au fost cei care au dezvoltat un software de combatere a criminalității financiare
și au înființat o companie în acest sens, care, ulterior, a fost achiziționată de
liderul mondial de pe respectiva piață.
Searchspace a dezvoltat și rulează sisteme software de inteligență
artificială pentru a preveni și a detecta acțiuni de spălare de bani și fraudă.
Produsul Searchspace a fost extrem de inovator și a permis instituțiilor
financiare mari să monitorizeze fiecare tranzacție în parte. Deciziile
automatizate ale softului au redus riscul și au generat creșterea veniturilor,
permițând instituțiilor de servicii financiare să urmărească, să analizeze și să
acționeze asupra tuturor operațiunilor clienților.
Compania a fost fondată în 1993 de patru doctoranzi de la UCL. În 2006,
Searchspace a fost achiziționată de către casa de brokeraj Warburg Pincus
pentru o sumă nedezvăluită și care, ulterior, a fuzionat cu Semagix pentru a
forma Fortent, firma care a oferit soluții pentru instituții financiare din mai mult
de 100 de țări.
Fortent a avut mai mult de 400 de clienți instituționali, inclusiv 26 din
30 cele mai mari companii financiare din lume, care folosesc tehnologia Fortent
în peste 50.000 de locații. Mai recent, Fortent a fost achiziționată de către
Actimize, lider de piață în criminalitatea financiară, monitorizarea riscurilor și
respectarea procedurilor în întreaga lume.

3.6.3.13 Stanmore SRL– Implanturi osoase la nivel mondial

Activitatea de cercetare de la University College Londra (Marea Britanie)

a mai condus și la crearea unei companii spinout, care este un lider mondial în
fabricarea de implanturi pentru salvarea membrelor corpului.
Stanmore este o companie ortopedică cu creștere rapidă, axată pe
salvarea și restaurarea funcției membrelor și a articulațiilor. Compania a fost
un lider mondial în salvarea unui membru al corpului (reconstituiri complexe
de os lung și articulații pierdute în situații cum ar fi tumorile osoase), implanturi
personalizate și înlocuiri complexe.

284
 Stanmore proiectează, produce și comercializează în mai mult de 20 de
țări în curs de dezvoltare și are și un alt produs inovator, numit ITAP, care ar
putea revoluționa modul în care membrele artificiale sunt atașate la corp.
În februarie, 2008, UCL a vândut compania Stanmore SRL la MDY &i
Abingworth pentru o sumă de peste 10 milioane de lire, ceea ce a însemnat o
realizare semnificativă pentru universitate.

3.6.3.14 Bloomsbury și reforma în secolul al XIX-lea

Un alt proiect ambițios al University College Londra (Marea Britanie) a

reunit cercetători din mai multe domenii și organizații neguvernamentale.
Cercetarea s-a axat nu numai pe descoperirea de noi cunoștințe pentru
specialiști, ci și pe alte categorii interesate. Prin conferințe și alte activități de
sensibilizare, s-au adus noi cunoștințe pentru oamenii care trăiesc și muncesc
în Bloomsbury.
Organizația Leverhulme Trust a acordat UCL un mare proiect de
cercetare pentru un studiu privind „Bloomsbury și reforma în secolul al XIX-
lea“. Acest proiect a reunit o gamă largă de cercetători din cadrul mai multor
discipline și instituții pentru a pune cap la cap o arhivă care ilustrează
dezvoltarea Bloomsbury-ului în secolul al XIX-lea, de la o groapă de gunoi
mlăștinoasă, la centrul vieții intelectuale.
Acea perioadă din istorie, prima jumătate a secolului al XIX-lea, a văzut
mai multe reforme majore în educație, inclusiv înființarea de noi universități, în
frunte cu UCL, pentru a oferi o alternativă la Oxford și Cambridge.
Condus de prof. Rosemary Ashton, profesor de limba engleză la UCL, și
prof. Anne Hardy de la Centrul Wellcome Trust de Istorie a Medicinei la UCL,
cercetarea a urmărit apariția mai multor instituții locale, inclusiv UCL, Spitalul
University College, Spitalul Homeopat, Spitalul de pe strada Great Ormond,
Spitalul Elizabeth Garrett Anderson sau Școala de Medicină pentru Femei. De
asemenea, studiul a oferit informații biografice despre mai multe persoane care
au adus contribuții semnificative la învățământul din acea epocă.
Alte organizații locale din secolul al XIX-lea au fost, de asemenea,
incluse, pentru a reflecta reformele sociale ale timpului, inclusiv Societatea
pentru difuzarea cunoștințelor utile, Colegiul Bedford pentru femei, Colegiul
pentru angajați și angajate sau Stabilimentul Passmore Edwards, care a oferit
educație și condiții de joacă pentru copiii săraci din zonă.
Pentru prima dată, aceste istorii instituționale și personale au fost
prezentate prin conectarea acestora la entuziasmul reformator al timpului.
Ulterior, istoria bogată a zonei a fost reliefată prin marea comoară de materiale

285
care au fost găsite în arhivele mai multor centre educaționale și de cultură din
Bloomsbury.
De la demararea proiectului, au fost organizate multe activități, cum ar
fi conferințe, ateliere de lucru, seminare și chiar „Ziua Bloomsbury“, pe baza
rezultatelor cercetării proiectului, pentru a lărgi perspectiva oamenilor asupra
trecutului și a prezentului culturale și educaționale ale zonei Bloomsbury.

3.6.3.15 Glo

Cercetările privind materialele fundamentale au dat naștere la una

dintre cele mai promițătoare perspective pe plan mondial în obținerea noii
generații de LED-uri.
Iluminatul este o aplicație a energiei electrice semnificativ
consumatoare, în întreaga lume. Prin dezvoltarea tehnologiei de obținere a
luminii prin LED-uri cu nanofire, de înaltă performanță, Glo, o companie de
dezvoltare, fondată în 2005, și-a propus să încurajeze dezvoltarea de produse
noi și cu costuri scăzute, care reduc, în mod dramatic, energia consumată de
sursele de lumină artificială, oferind, în același timp, o iluminare de calitate în
termeni de luminozitate și de redare a culorilor.
Tehnologia, unică, se baza pe 11 de ani de cercetare a nanofirelor în
comunitatea specialiștilor de vârf în nanotehnologie de la Universitatea din
Lund (Suedia).
Lucrând cu semiconductori, cercetătorii au înțeles oportunitățile,
acționând asupra proprietăților semiconductorilor și transferându-le în
domeniul fotovoltaic. Acest lucru a presupus configurarea de materiale care
reacționează la energia conținută în lumina solară, generând fluxul de energie
electrică.

3.6.3.16 Nocturnal Vision: De la ochi de albină la vedere pe timp de

noapte

Atunci când cercetătorii au studiat modul în care sunt configurați ochii

unei specii de albine tropicale, pe baza unor concluzii desprinse, și-au pus
problema demarării unei colaborări și cu matematicieni, pentru a reuși să
dezvolte o nouă tehnologie menită să îmbunătățească foarte mult calitatea
înregistrărilor video în întuneric.
Nocturnal Vision este o companie care a apărut dintr-o colaborare între
cercetători în domeniul matematicii și în fiziologia animalelor. Ei au patentat o
nouă tehnologie inspirată de ochii unei mici albine tropicale (Megalopta

286
genalis). Combinând studiul acestor insecte cu matematica, algoritmul lui
Nocturnal Vision deschide posibilitatea unei camere video cu vedere de noapte
completă.
Camerele video de pe telefonul mobil ar putea fi, în curând, suficient de
bune pentru a înregistra un concert de jazz pe o scenă stradală, pe timp de
noapte, sau o cină la lumina lumânărilor.
„Este vorba despre filmări în situații întunecoase ca smoala“, spunea
Benjamin Page, manager de dezvoltare a afacerilor pentru Nocturnal Vision.
„Vom putea oferi o facilitate foarte mare de reducere a zgomotului și
îmbunătățire a contrastului, în același timp.“

3.6.3.17 SARomics: o companie inovatoare care susține cercetarea

medicamentelor

Cercetarea fundamentală în chimie structurală de la Universitatea din

Lund (Suedia), tehnologia de măsurare disponibilă la MAX Lab și lansarea în
afaceri au dus la crearea unei companii inovatoare de cercetare a
medicamentelor.
SARomics Biostructures AB este o companie inovatoare mai
neobișnuită. Produsele sale constă din diferite servicii de cercetare a
medicamentelor, menite să simplifice cât mai mult procesul de inovare a
clientului și scurtarea timpului de cercetare.
O condiție prealabilă pentru a furniza aceste servicii este o combinație
de tehnici și cunoștințe, care, astăzi, este unică la SARomics. Preocupările
companiei au presupus construirea unei „biblioteci” cu structuri de proteine.
Proteinele alese sunt stabilite drept molecule-țintă pentru medicamente
și pot fi vândute în mod repetat pentru clienți diferiți, oferindu-le soluții rapide,
având, totuși, un preț relativ ridicat.
SARomics Biostructures a fost fondată în 2006 de către cercetătorii de
la Departamentele de Biochimie și Biologie Structurală și de Chimie Biofizică de
la Universitatea din Lund și SARomics AB. Fondatorii au lucrat în cadrul MAX
Lab în Lund și este unica tehnică oferită de MAX Lab, în combinație cu
cercetarea fundamentală în domeniul chimiei structurale, care a oferit o
oportunitate de afacere.
Un obiectiv pe termen lung a fost extinderea în continuare, pentru a
deveni un „descoperitor de medicamente“ cât mai extins ca arial de cercetare.
Astfel, va avea acces la MAX IV, cu cele mai moderne tehnici de măsurare din
lume, ceea ce oferă un avantaj competitiv excepțional și posibilități fantastice
pentru o cercetare cât mai eficientă a medicamentelor.

287
3.6.3.18 Micro4yoU: biocurățare a patrimoniului nostru cultural

O firmă spinoff a unei universități a creat un produs de biocurățare,

folosit pentru a curăța lucrări de patrimoniu cultural într-un mod sigur și
ecologic.
Universitatea de Studii din Milano (Italia), Departamentul de Știința
Alimentelor și Microbiologie, în cooperare cu Università di Molise, a patentat o
invenție privind biocurățarea diferitelor suprafețe ale obiectelor de patrimoniu
cultural. Brevetul a fost achiziționat de spinoff-ul creat de universitate,
Micro4yoU Srl.
Micro4yoU Srl, o companie care utilizează proprietățile metabolice ale
bacteriilor pentru dezvoltarea, producerea și comercializarea de compuși
microbiotici utilizați în diverse domenii (de la agroalimentar la mediu), a
identificat, în această invenție, tehnologia ideală pentru crearea primului său
produs, Micro4Art.
Acesta se bazează pe utilizarea microorganismelor în vederea eliminării
modificărilor chimice ale materialelor pietroase, precum marmura sau granitul,
care, timp de secole, au fost utilizate în crearea de elemente decorative,
arhitecturale și sculpturale.
Tehnologia a fost experimentată deja cu succes pe clădiri și lucrări de
interes istoric și artistic, cum ar fi fațada bisericii Santa Maria delle Grazie din
Milano, o dală din Catedrala din Milano (Duomo), Catedrala din Matera, pe o
suprafață de plintă a lucrării „Pietà Rondanini“ a lui Michelangelo sau pe
sculptura lui Giuseppe Lazzerini, „Alegoria Morții“, situată în cimitirul englezesc
din Florența. Această tehnologie s-a dovedit a fi eficientă și una care respectă
materialele originale, mediul și sănătatea operatorilor.

3.6.3.19 Betonul „Verde”

Cercetarea universitară în domeniul bioglicerolului a generat o invenție

brevetată, care conducea la producerea unui tip de beton mai performant și
care utiliza mai puțină energie electrică în timpul procesului de fabricație.
Un grup de cercetare coordonat de prof. Michele Rossi (Departamentul
de chimie anorganică, organometalică și analitică „Lamberto Malatesta“) al
Universității de Studii din Milano a dezvoltat o nouă tehnologie bazată pe
utilizarea glicerolului derivat din biodiesel (bioglicerol) ca un aditiv în producția
de beton. Invenția a fost comercializată la nivel mondial, cu mare succes.
Atunci când bioglicerolul este utilizat în producția de beton,
îmbunătățește, în mod semnificativ, rezistența sa la compresiune și rupturile

288
cauzate de factorii climatici, economisind în plus circa 10% din costurile de
energie electrică necesare pentru producția sa.
Având în vedere producția în creștere de biodiesel, există un surplus de
bioglicerol. Bioglicerolul înlocuiește aditivii tradiționali derivați din hidrocarburi
(cum ar fi etilen glicol) cu o substanță curată și regenerabilă, respectând, de
asemenea, noua abordare a chimiei cunoscută sub numele de „Chimia verde“.
Invenția este descrisă în detaliu în articolul lui Pagliaro și a lui Rossi
„Viitorul Glicerol“, publicat în aprilie 2010 de către Societatea Regală de Chimie
din Marea Britanie.

3.6.3.20 Cercetarea bolii Alzheimer: nicio șansă pentru o terapie,

fără cercetare fundamentală

Lucrând împreună, cercetători dintr-o largă arie de expertiză în

biofizică, chimie și biologie au identificat molecule-cheie în încercarea de a
înțelege boala Alzheimer. Cercetarea lor de bază, combinată cu dezvoltarea de
noi tehnologii de formare a imaginii, a crescut foarte mult gradul de înțelegere
a fundamentelor bolii și generează încredere în descoperirea de noi terapii.
Numărul de pacienți cu demențe, în special, cu boala Alzheimer, va
continua să crească pe măsură ce societățile noastre avansează în vârstă. În
prezent, mai mult de 1,2 milioane de persoane suferă de această boală numai
în Germania și niciun tratament eficient nu este încă disponibil pentru o
asemenea situație devastatoare.
Medicamentele care au fost dezvoltate până în prezent și introduse pe
piață au demonstrat destul de puțină eficacitate clinică sau chiar deloc. Acest
lucru se datorează faptului că ele au fost concepute, mai degrabă, pentru a
atenua simptomele decât să atace proteinele aflate în legătură cu boala.
La LMU Munchen (Germania), a fost aleasă o abordare diferită, bazată
pe ideea că numai o înțelegere deplină a mecanismelor bolii va permite tratarea
corespunzătoare a sa.
Cu ajutorul unei rețele de cercetare interdisciplinară care combină
expertiza în biofizică, chimie, biochimie, biologie celulară și biologie moleculară,
o serie de molecule-cheie au fost identificate de-a lungul ultimilor ani. Au fost
dezvoltate, în paralel, modele animale, care imită patologia Alzheimer și permit
să se verifice relevanța obiectivelor terapeutice.
Aceste progrese sunt rezultatul investițiilor substanțiale în cercetarea
fundamentală. În paralel, tehnici imagistice non invazive sunt, în prezent, în
curs de dezvoltare de la LMU München, în colaborare cu partenerii din industrie,

289
pentru a vizualiza progresia bolii la pacienții. Acest lucru necesită o muncă
foarte intensă efectuată de către cercetătorii din diverse domenii.
Luate împreună, progresul imens în înțelegerea mecanismelor bolii
Alzheimer, precum și identificarea obiectivelor în direcția medicamentelor vor
duce, în cele din urmă, la studii clinice cu terapii promițătoare, bazate pe
dovezi.

3.6.3.21 Reducerea emisiilor toxice de mercur

Oamenii de știință de la Universitatea din Oxford (Marea Britanie) au

pus la dispoziție toată expertiza lor pentru a informa opinia publică
internațională cu privire la mercur, unul dintre cei mai periculoși poluanți de
mediu.
Mercurul este un metal neobișnuit, fiind lichid la temperatura camerei,
el eliberează vapori toxici în atmosferă, iar aceștia, odată ajunși în compoziția
solului, pot intra în lanțul alimentar, cauzând afecțiuni ale creierului si ale
sistemului nervos, mai ales, la copiii în creștere.
O mare parte a emisiilor de mercur apare ca urmare a unor fenomene
naturale, cum ar fi erupțiile vulcanice și incendiile forestiere, iar înțelegerea
acestui proces a reprezentat interesul științific original al profesorului David
Pyle de la Departamentul de Științe ale Pământului.
Emisiile de mercur cauzate de efectele muncii umane sunt generate, în
principal, de instalațiile industriale și exploatarea aurului. Având în vedere
faptul că mercurul poate rămâne în atmosferă timp de până la un an, înainte
de a intra în lanțul alimentar, mercurul toxic este o problemă globală, indiferent
de locul în care acesta este emis.
Recunoscând că mercurul este o problemă gravă de mediu și de
sănătate, conceptul de cunoaștere integrativă, menit să contribuie la definirea
politicii în domeniul mercurului, lansat de profesorul Pyle, a valorificat o serie
de cunoștințe științifice pentru a dezvolta metode de a stoca în siguranță și de
a reduce volumul de mercur toxic.
Abordarea aceasta și colaborarea cu Departamentul de Alimentație și
Afaceri Rurale (DAAR) sunt menite să furnizeze dovezi în Uniunea Europeană
și Organizația Națiunilor Unite cu privire la politica aferentă exploatării și
utilizării mercurului. ONU este chemat, acum, să aducă, în fața publicului, un
cadru legal strict orientat pe mercur - utilizarea industrială a mercurului va fi
eliminată treptat, producerea de noi cantități de mercur va fi interzisă și va fi
împotriva legii să se transporte mercur dincolo de frontierele naționale.

290
 Grupul condus de Pyle lucrează la înțelegerea circuitului mercurului în
natură și la modul în care schimbările climatice pot afecta acest circuit
(incendiile forestiere sau de turbă pot genera niveluri ridicate de mercur toxic).
De asemenea, are în curs de dezvoltare unele tehnici de măsurare mai
bune, astfel încât va fi posibil să se urmărească dacă mercurul atmosferic se
reduce la niveluri mai sigure, după punerea în aplicare a noilor politici ale ONU.
Grupul a abordat, în mod direct, mai multe lacune delicate în baza de
cunoștințe științifice care stau la temelia realizării acestor obiective de politică,
cum ar fi aplicabilitatea metodelor propuse pentru depozitarea/eliminarea
mercurului și înțelegerea „mișcării” mercurului la nivel mondial. „Munca lor
viitoare va fi vitală în ceea ce privește permiterea factorilor de decizie să
stabilească obiective concrete legate de emisie“, spune Dr. Mike Roberts de la
DAAR.

3.6.3.22 Răcorirea bebelușilor salvează vieți

Prin demonstrarea succesului unei noi terapii de răcorire pentru nou-

născuții cu asfixie la naștere, cercetătorii de la Universitatea din Oxford (Marea
Britanie) au contribuit la introducerea noii proceduri în clinicile obișnuite și chiar
schimbarea politicilor naționale de sănătate. Bebelușii afectați de această
problemă fatală au, acum, o șansă mult mai bună de a supraviețui, fără efecte
profunde pe tot parcursul vieții.
Asfixia la naștere este o cauză majoră de deces și leziuni ale creierului
la nou-născuți. Ea este cauzată de lipsa alimentării cu oxigen a creierului. O
asfixie severă la naștere apare la aproximativ 1/1000 născuți vii, provocând
moartea sau, cel puțin, severe deficiențe neurologice, cum ar fi paralizie
cerebrală, întârziere în dezvoltare sau în învățare și probleme
comportamentale. Puțini copii supraviețuiesc unei astfel de probleme fără
niciun handicap.
Dar, acum, cercetătorii de la Universitatea din Oxford, în colaborare cu
Spitalul Hammersmith (Imperial College din Londra), au demonstrat succesul
unui tratament de răcorire și l-au promovat în practica clinică obișnuită.
Studiul răcoririi corpului pentru atenuarea sau eliminarea encefalopatiei
neonatale, condus de Universitatea din Oxford, a demonstrat, recent, că
răcorirea corpului unui copil, care are simptomele acestei boli, la 33 de grade
Celsius pentru un anumit număr de zile după naștere, este singura intervenție
medicală care reduce riscul de leziuni ale creierului și îmbunătățește șansele
bebelușului de supraviețuire normală după asfixie la naștere.

291
 Ca urmare a constatărilor din studiul celor de la Oxford, tratamentul de
răcorire a copiilor a fost din ce în ce mai frecvent folosit în Marea Britanie.
Institutul Național pentru Excelență în Sănătate a publicat noi orientări în mai
2010, pe baza studiului prezentat mai sus și a altora, pentru a sprijini utilizarea
terapiei de răcorire drept opțiune de tratament de rutină pentru copiii născuți
cu asfixie la naștere. S-a creat chiar și un registru național pentru a monitoriza
eficacitatea și siguranța tratamentului.

3.6.3.23 Lumină în locuri înguste: plasmonics

Cercetarea fundamentală privind modul în care lumina trece printr-o

fantă îngustă a deschis un nou domeniu de cercetare cunoscut sub numele de
plasmonics. Fără el, nu am avea lasere de înaltă performanță și aplicații de
telecomunicații inovatoare, care sunt dezvoltate de companii din întreaga lume.
Cercetarea albastrului cerului a fost apanajul celor de la Bell Labs
(laboratoarele companiei ATT), unul dintre laboratoarele de cercetare cele mai
de succes.
Cercetătorii au fost încurajați să exploreze necunoscutul pentru că,
acolo, sunt cele mai bune șanse de a face descoperiri științifice și tehnologice
reale. Așadar, de la Bell Labs, a venit inventarea tranzistorului, precum și alte
descoperiri fundamentale, cum ar fi radiația generată de momentul big-
bangului. Toate acestea au fost răsplătite cu premii Nobel.
Într-un mediu de cercetare dezvoltat după modelul Bell Labs, la NEC
Corporation din Japonia, au fost făcute două descoperiri majore, la începutul
anului 1990: nanotuburi de carbon de către Sumio Iijima și fenomenul de
transmisie optică extraordinară al lui Thomas Ebbesen.
Munca lui Ebbesen, care, mai târziu, s-a mutat la Universitatea din
Strasbourg (Franța), a fost remarcabilă, deși i-au trebuit nouă ani până să
publice faptul că descoperirea a fost contrară modului de înțelegere a fizicii de
până atunci, în ceea ce privește felul în care lumina este transmisă prin găuri
mici. Publicarea, în Nature, în 1998, a acestor idei a dus la o explozie în
activitatea de cercetare a plasmonilor de suprafață, acum, cunoscuți sub
numele de plasmonics.
Companiile din întreaga lume sunt în curs de dezvoltare de noi
tehnologii bazate pe acest lucru, de la senzori moleculari la lasere de înaltă
performanță pentru aplicații de telecomunicații.
Implicațiile științifice și tehnologice ale unei întrebări simple, cum ar fi
modul în care lumina trece printr-o gaură mică, sunt încă un alt exemplu de

292
cum modul în care cercetări neplanificate ale necunoscutului pot produce
rezultate extraordinare.

3.6.3.24 De la analiza unei molecule la panouri solare eficiente

În încercarea de a înțelege interacțiunea dintre moleculele simple și

unele suprafețe, cercetarea fundamentală a dus la o gamă largă de aplicații, de
la panouri solare mai bune până la echipamente de înot hidrofuge.
În 2003, Stefan Seeger și grupul său de cercetare de la Universitatea
din Zurich (Elveția) au încercat să înțeleagă interacțiunea dintre moleculele
simple cu diverse suprafețe în scopuri de bioanaliză. O țintă a experimentelor
a fost aceea de a „lipi” o moleculă de ADN de o lamă de sticlă.
Pe parcursul acestui proiect, suprafețe de sticlă au fost tratate cu diferiți
compuși pe bază de siliciu. Ca efect secundar, unele dintre lamele de sticlă au
prezentat proprietăți extreme de antiumezire.
Cercetătorii au descoperit că minuscule filamente de silicon, de
dimensiuni nanometrice, s-au format la suprafață și puteau conține aer și,
astfel, împiedicau contactul dintre picăturile de apă și suprafață.
Această descoperire a fost dezvoltată în continuare, rezultând într-un
proces optimizat și cu un cost extrem de scăzut drept soluție de acoperire a
suprafețelor, proces aplicabil unei game largi de materiale, inclusiv lemn,
metale, textile și o varietate de materiale plastice.
Astăzi, datorită implementării simple și aplicării fiabile, există un mare
interes din partea mai multor companii în derularea de colaborări. În prezent,
s-a definit o serie de aplicații drept suport al comercializării, cum ar fi sticla
antiumezire, textile și lemn impermeabile.
Printre cele mai importante aplicații în curs de dezvoltare, se numără și
îmbunătățirea eficienței de conversie a panourilor solare, datorită efectului de
autocurățire a materialului învelitor, hainele impermeabile sau chiar o cabină
de duș confecționată din lemn.

293
4 Bibliografie

1. 2017. "Percepții și realități: proprietatea intelectuală în Europa și în

România." Ziarul Capital.
2. Abdurazzakov, O. 2016. "Stimulating Innovative Entrepreneurship: How to
Apply US Experience for Azerbaijan." In Proceedings of the 11th European
Conference on Innovation and Entrepreneurship, edited by I. Aaltio and M.
T. Eskelinen, 887-896.
3. Adomdza, G. K. 2016. "Choosing Between a Student-Run and Professionally
Managed Venture Accelerator." Entrepreneurship Theory and Practice 40
(4):943-956. doi: 10.1111/etap.12145.
4. Afonso, Oscar. 2013. "Diffusion and directed technological knowledge,
human capital and wages." Economic Modelling 31:370-382.
5. Agrawal, Ajay, and Rebecca Henderson. 2002. "Putting patents in context:
Exploring knowledge transfer from MIT." Management science 48 (1):44-
60.
6. Al-Abed, Mohammed Saleh, Zainal Ariffin Ahmad, and Muhammad Anuar
Adnan. 2014. "Technology Transfer Performance and Competitive
Advantage: Evidence from Yemen." Asian Social Science 10 (3):195.
7. Al-Zoubi, Majed Radi. 2012. "Leadership competencies and competitive
advantage empirical study on Jordan telecommunications." European
Journal of Business and Management 4 (7):234-247.
8. Albors, JOSÉ, EUGENE Sweeney, and A Hidalgo. 2005. "Transnational
technology transfer networks for SMEs. A review of the state-of-the art and
an analysis of the European IRC network." Production Planning & Control
16 (4):413-423.
9. Almeida, Paul, Jan Hohberger, and Pedro Parada. 2008. "Individual
collaborations, strategic alliances and innovation: Insights from the
biotechnology industry." Handbook of Technology and Innovation
Management:353.
10. Altman, Elizabeth J, Frank Nagle, and Michael Tushman. 2014. "Innovating
without information constraints: Organizations, communities, and
innovation when information costs approach zero." Harvard Business
School Organizational Behavior Unit Working Paper (14-043).
11. Alum, Rolando A, and Peter F Drucker. 1986. Innovation and
Entrepreneurship: Practice and Principles. JSTOR.
12. Amza, V. D. 2010. "Dezvoltarea managementului inovării ca parte
integrantă a managementului strategic al firmei, Teză de doctorat, ASE,
București."
13. Andonova, Elena. 2015a. Technology Tranfer Management Key Factors of
Succes. Isis Enterprise.
14. Andonova, Elena. 2015b. "Technology Transfer Management – Key factors
for success."
15. Andonova, Elena. 2015c. "Technology Transfer Management Key Factors of
Success." Budapesta Conference.

294
16. Archibugi, Daniele, and Carlo Pietrobelli. 2003. "The globalisation of
technology and its implications for developing countries: Windows of
opportunity or further burden?" Technological Forecasting and Social
Change 70 (9):861-883.
17. Aribi, Amal, and Olivier Dupouet. 2016. "The role of knowledge processing
systems in firms’ absorptive capacity." Journal of Innovation Economics &
Management (1):87-111.
18. Aribi, Amal, and Olivier Dupouët. 2016. "Absorptive capacity: a non-linear
process." Knowledge Management Research & Practice 14 (1):15-26.
19. Arthur, W Brian. 1989. "Competing technologies, increasing returns, and
lock-in by historical events." The economic journal 99 (394):116-131.
20. Asghar, R. . 2013. " The toughest leadership job of all (It’s not what you
think)." Forbes:11-15.
21. Asimakou, Theodora. 2009. Innovation, knowledge and power in
organizations: Routledge.
22. Audretsch, David B. 2014. "From the entrepreneurial university to the
university for the entrepreneurial society." The Journal of Technology
Transfer 39 (3):313-321.
23. Audretsch, David B, Erik E Lehmann, and Mike Wright. 2014. "Technology
transfer in a global economy." The Journal of Technology Transfer 39
(3):301-312.
24. Auletta, Ken. 2012. "Get Rich U." The New Yorker
25. Awny, Mohamed Mamdouh. 2005. "Technology transfer and
implementation processes in developing countries." International Journal of
Technology Management 32 (1-2):213-220.
26. Azagra-Caro, Joaquín M, Francisco Mas-Verdú, and Victor Martinez-Gomez.
2012. "Forget R&D–pay my coach: young innovative companies and their
relations with universities." In Technology transfer in a global economy, 13-
34. Springer.
27. Badiru, Adedeji B. 2015. Global Manufacturing Technology Transfer: Africa-
USA Strategies, Adaptations, and Management. Vol. 36: CRC Press.
28. Bailey, Thomas. 1990. "Jobs of the Future and the Skills They Will Require:
New Thinking on an Old Debate." American Educator: The Professional
Journal of the American Federation of Teachers 14 (1).
29. Balmisse, Gilles, Denis Meingan, and Katia Passerini. 2009. "Selecting right
knowledge management tools: Software trends and key evaluation
criteria." Knowledge Management Organizational Memory, and Transfer
Behaviour. New York: Information Science Reference:270-280.
30. Barney, Jay. 1991. "Firm resources and sustained competitive advantage."
Journal of management 17 (1):99-120.
31. Barras, Richard. 1990. "Interactive innovation in financial and business
services: the vanguard of the service revolution." Research policy 19
(3):215-237.
32. Barrow, Clyde W. 1996. "The strategy of selective excellence: Redesigning
higher education for global competition in a postindustrial society." Higher
Education 31 (4):447-469.
33. Barton, John H. 2007. New trends in technology transfer: Implications for
national and international policy: International Centre for Trade and
Sustainable Development (ICTSD).

295
34. Benner, Mats. 2011. "In search of excellence? An international perspective
on governance of university research." In Universities in transition, 11-24.
Springer.
35. Berman, E. P. . 2012. "Creating the Market University. Princeton." Princeton
University Press.
36. Bessant, John, and Joe Tidd. 2007. Innovation and entrepreneurship: John
Wiley & Sons.
37. Bettis, Richard A, and Michael A Hitt. 1995. "The new competitive
landscape." Strategic management journal 16 (S1):7-19.
38. Bilgin, Mehmet Huseyin, CHI KEUNG MARCO LAU, and Ender Demir. 2012.
"Technology transfer, finance channels, and SME performance: new
evidence from developing countries." The Singapore Economic Review 57
(03):1250020.
39. Bourelos, Evangelos. 2013. Knowledge creation and technology transfer:
An analysis of Swedish academics.
40. Bradley, Aileen, Seamus McErlean, and Alan Kirke. 1995. "Technology
transfer in the Northern Ireland food processing sector." British Food
Journal 97 (10):32-35.
41. Bradley, Samantha R, Christopher S Hayter, and Albert N Link. 2013.
"Models and methods of university technology transfer." Foundations and
Trends® in Entrepreneurship 9 (6):571-650.
42. Bratton, James H. 2015. "Chapter 9 - Intellectual Property A2 - Suckow,
Mark A." In Research Regulatory Compliance, edited by Bill J. Yates, 243-
251. Academic Press.
43. Bruckner, Eberhard, Werner Ebeling, MA Jimenez Montano, and Andrea
Scharnhorst. 1994. "Hyperselection and innovation described by a
stochastic model of technological evolution." Evolutionary economics and
chaos theory: New directions in technology studies:79-90.
44. Bubela, Tania M, and Timothy Caulfield. 2010. "Role and reality: technology
transfer at Canadian universities." Trends in biotechnology 28 (9):447-451.
45. Burns, Tom, and G. M. Stalker. 2001. The management of innovation.
Oxford [u.a.]: Oxford Univ. Press.
46. Cao, Qing. 2014. "Insight into weak enforcement of intellectual property
rights in China." Technology in Society 38 (Supplement C):40-47. doi:
https://doi.org/10.1016/j.techsoc.2014.02.001.
47. Carayannis, Elias G, Thorsten D Barth, and David FJ Campbell. 2012. "The
Quintuple Helix innovation model: global warming as a challenge and driver
for innovation." Journal of Innovation and Entrepreneurship 1 (1):2.
48. Carlsson, Sven. 2004. "Enabling and enhancing potential absorptive
capacity through the use of ICT." Proceedings of the Fifth European
Conference on Organizational Knowledge, Learning, and Capabilities.
49. Carnevale, Anthony P, Leila J Gainer, and Ann S Meltzer. 1988. "Workplace
Basics: The Skills Employers Want, US Department of Labor Employment
and Training Administration." The American Society for Training and
Development, Washington, DC.
50. Chen, Kan. 1979. "International perspectives on technology assessment."
Technological Forecasting and Social Change 13 (3):213-233.

296
51. Choi, Sujeong. 2014. "Developing relationship-specific memory and
absorptive capacity in interorganizational relationships." Information
Technology and Management 15 (4):223-238.
52. Christensen, A Haack, Mikkel Scharff, and J Wadum. 2011. "Interim results
of a needs assessment survey for the field of panel paintings conservation."
Facing the Challenges of Panel Paintings Conservation.
53. Christenson, Clayton. 1997. "The innovator’s dilemma." Harvard Business
School Press, Cambridge, Mass.
54. Clarysse, Bart, Mike Wright, Andy Lockett, Els Van de Velde, and Ajay
Vohora. 2005. "Spinning out new ventures: a typology of incubation
strategies from European research institutions." Journal of Business
venturing 20 (2):183-216.
55. Coderre, David, and Royal Canadian Mounted Police. 2005. "Global
technology audit guide: continuous auditing implications for assurance,
monitoring, and risk assessment." The Institute of Internal Auditors:1-34.
56. Cohen, Susan, and Yael V Hochberg. 2014. "Accelerating startups: The seed
accelerator phenomenon."
57. Cohen, Susan L. 2014. "Accelerating Startups: The Seed Accelerator
Phenomenon." SSRN Journal:1.
58. Cohen, Wesley M, and Daniel A Levinthal. 1990. "Absorptive capacity: A
new perspective on learning and innovation." Administrative science
quarterly:128-152.
59. Comisia Europeană, EC. 2017a. "Innovation."
http://ec.europa.eu/growth/industry/innovation_en, accesat 10.01.2017.
60. Comisia Europeană, EC. 2017b. "Regional Innovation Scoreboard."
https://ec.europa.eu/growth/industry/innovation/facts-
figures/regional_ro, accesat 09.01.2017.
61. Cook, Scott DN, and John Seely Brown. 1999. "Bridging epistemologies:
The generative dance between organizational knowledge and organizational
knowing." Organization science 10 (4):381-400.
62. Cooke, Ian Ian Ernest, and Paul Mayes. 1996. Introduction to innovation
and technology transfer: Artech house.
63. Criscuolo, Paola. 2004. "R&D internationalisation and knowledge transfer."
Unpublished Ph. D. Thesis, University of Maastricht, Maastricht: MERIT.
64. Cui, Anna Shaojie, David A Griffith, S Tamer Cavusgil, and Marina Dabic.
2006. "The influence of market and cultural environmental factors on
technology transfer between foreign MNCs and local subsidiaries: A
Croatian illustration." Journal of World Business 41 (2):100-111.
65. D’Este, Pablo, and Pari Patel. 2007. "University–industry linkages in the UK:
What are the factors underlying the variety of interactions with industry?"
Research policy 36 (9):1295-1313.
66. da Costa, Priscila Rezende, and Geciane Silveira Porto. 2012. "Innovation
stages and organizational resources at midsized companies in Brazil."
Future Studies Research Journal: Trends and Strategy 4 (2):217-248.
67. Dalkir, Kimiz, and Jay Liebowitz. 2011. Knowledge management in theory
and practice: MIT press.
68. Davila, Tony, Marc J. Epstein, and Robert D. Shelton. 2006. The creative
enterprise : managing innovative organizations and people. Praeger
Publishers: Westport, Conn.

297
69. de Beer, Jeremy, Ian P. McCarthy, Adam Soliman, and Emily Treen. 2017.
"Click here to agree: Managing intellectual property when crowdsourcing
solutions." Business Horizons 60 (2):207-217. doi:
https://doi.org/10.1016/j.bushor.2016.11.002.
70. De Silva, L Ranmuthumalie, Elvira Uyarra, and Ray Oakey. 2012. "Academic
Entrepreneurship in a Resource-Constrained Environment: Diversification
and Synergistic Effects." In Technology Transfer in a Global Economy, 73-
97. Springer.
71. Decter, Moira, David Bennett, and Michel Leseure. 2007. "University to
business technology transfer—UK and USA comparisons." Technovation 27
(3):145-155.
72. Dell’Anno, Davide, and Manlio Del Giudice. 2015. "Absorptive and
desorptive capacity of actors within university-industry relations: does
technology transfer matter?" Journal of Innovation and Entrepreneurship 4
(1):13.
73. Deorsola, Adriana Brigante, Marcia Cristiane Martins Ribeiro Leal, Milene
Dantas Cavalcante, Ingrid Jensen Schmidt, and Edimilson Junqueira Braga.
2017. "Intellectual property and trademark legal framework in BRICS
countries: A comparative study." World Patent Information 49 (Supplement
C):1-9. doi: https://doi.org/10.1016/j.wpi.2017.03.001.
74. DEX. 1998a. Dicționarul Explicativ al Limbii Române Ediția a II-a. In
București: Univers Enciclopedic.
75. DEX. 1998b. Dicționarul Explicativ al Limbii Române Ediția a II-a. In
București: Univers Enciclopedic.
76. Di Gregorio, Dante, and Scott Shane. 2003. "Why do some universities
generate more start-ups than others?" Research policy 32 (2):209-227.
77. DOLFSMA, WILFRED. 2004. "THE PROCESS OF NEW SERVICE
DEVELOPMENT — ISSUES OF FORMALIZATION AND APPROPRIABILITY."
International Journal of Innovation Management 08 (03):319-337. doi:
10.1142/s1363919604001088.
78. DPI, Departamantul de Proprietate Intelectuală. 2008. "Proprietatea
intelectuală în cadrul Universității Transilvania din Brașov."
http://www.unitbv.ro/Portals/54/Istoric_Proprietatea%20Intelectuala%20
in%20UTBv.pdf.
79. Drivas, Kyriakos, Claire Economidou, Dimitris Karamanis, and Arleen Zank.
2016. "Academic patents and technology transfer." Journal of Engineering
and Technology Management 40:45-63.
80. Dubickis, Mikus, and Elina Gaile-Sarkane. 2015. "Perspectives on
Innovation and Technology Transfer." Procedia-Social and Behavioral
Sciences 213:965-970.
81. Eisenberg, Rebecca S. 1996. "Public research and private development:
patents and technology transfer in government-sponsored research."
Virginia Law Review:1663-1727.
82. Erden, Zeynep, David Klang, Renato Sydler, and Georg von Krogh. 2014.
"Knowledge-flows and firm performance." Journal of Business Research 67
(1):2777-2785.
83. Etzkowitz, Henry. 1999. "Bridging the gap: The evolution of industry-
university links in the United States." Industrializing knowledge: University-
industry linkages in Japan and the United States:203-233.

298
84. Etzkowitz, Henry. 2003. "Research groups as ‘quasi-firms’: the invention of
the entrepreneurial university." Research policy 32 (1):109-121.
85. Etzkowitz, Henry, and Loet Leydesdorff. 1995. "The Triple Helix--
University-industry-government relations: A laboratory for knowledge
based economic development."
86. Etzkowitz, Henry, and Loet Leydesdorff. 2000. "The dynamics of
innovation: from National Systems and “Mode 2” to a Triple Helix of
university–industry–government relations." Research policy 29 (2):109-
123.
87. Etzkowitz, Henry, Andrew Webster, Christiane Gebhardt, and Branca
Regina Cantisano Terra. 2000. "The future of the university and the
university of the future: evolution of ivory tower to entrepreneurial
paradigm." Research policy 29 (2):313-330.
88. Fagerberg. 2013. "Innovation – a New Guide." TIK WORKING PAPERS on
Innovation Studies.
89. Fagerberg, J, M Srholec, and B Verspagen. 2009. "Innovation and Economic
Development." TIK WORKING PAPERS.
90. Fan, Joseph P. H., Stuart L. Gillan, and Xin Yu. 2013. "Innovation or
imitation?: The role of intellectual property rights protections." Journal of
Multinational Financial Management 23 (3):208-234. doi:
https://doi.org/10.1016/j.mulfin.2013.03.001.
91. Feldman, Maryann P, Alessandra Colaianni, and Connie Kang Liu. 2007.
Lessons from the commercialization of the Cohen-Boyer patents.
Intellectual property management in health and agricultural innovation: A
handbook of best practices. Oxford (UK): MIHR, and Davis (CA): PIPRA.
92. Feng, Taiwen, Linyan Sun, and Ying Zhang. 2010. "The effects of customer
and supplier involvement on competitive advantage: An empirical study in
China." Industrial Marketing Management 39 (8):1384-1394.
93. Firestone, Joseph M, and Mark W McElroy. 2003. Key issues in the new
knowledge management: Routledge.
94. FLC. 2006. A Comprehensive Introduction to Technology Transfer: Federal
Laboratory Consortium for Technology Transfer.
95. Flor, M Luisa, JA Alfar, Hugo Zarco, and Maria Oltra. 2013. "Inbound open
innovation, absorptive capacity and innovation performance. An empirical
research on Spanish firms." 35th DRUID Celebration Conference.
96. Fonseca, José. 2002. Complexity and innovation in organizations:
Psychology Press.
97. Francesco Lissoni, Bulat Sanditov, Gianluca Tarasconi 2006. The Keins
Database on Academic Inventors: Methodology and Contents Milano:
Università Commerciale Luigi Bocconi – CESPRI
98. Friedman, Joseph, and Jonathan Silberman. 2003. "University technology
transfer: do incentives, management, and location matter?" The Journal of
Technology Transfer 28 (1):17-30.
99. Fuller, Jack, and Christopher Hohman. 2010. "An analysis of the techniques
of technology transfer." Journal of Applied Business Research 26 (6):1.
100. Gangopadhyay, Kausik, and Debasis Mondal. 2012. "Does stronger
protection of intellectual property stimulate innovation?" Economics Letters
116 (1):80-82. doi: https://doi.org/10.1016/j.econlet.2012.01.006.

299
101. García-Morales, Víctor J, María Teresa Bolívar-Ramos, and Rodrigo Martín-
Rojas. 2014. "Technological variables and absorptive capacity's influence
on performance through corporate entrepreneurship." Journal of Business
Research 67 (7):1468-1477.
102. Gebhardt, Christiane. 1997. "Abschließende Zusammenfassung." In Die
Regionalisierung von Innovationsprozessen in der Informationstechnologie,
259-279. Springer.
103. Gilbert, Myrna, and Martyn Cordey-Hayes. 1996. "Understanding the
process of knowledge transfer to achieve successful technological
innovation." Technovation 16 (6):301-312.
104. Gilleland, D, E Rodriguez, and J Mingle. 1992. "Building a quality workforce:
An agenda for postsecondary education (A report of the State Higher
Education Executive Office Commit tee on Workforce Preparation)."
Denver: State Higher Education Executive Officers.
105. Gold, Andrew H, and Albert H Segars Arvind Malhotra. 2001. "Knowledge
management: An organizational capabilities perspective." Journal of
management information systems 18 (1):185-214.
106. Gonzalez, Muriel Eugenia. 2010. "The effects of intellectual property on
innovation: implications for R&D in biotechnology." Massachusetts Institute
of Technology.
107. Grassmuck, Karen. 1990. "Columbia University Uses Philosophy ofSelective
Excellence’to Make Painful Cuts in Programs, Administration." The Chronicle
of Higher Education 25.
108. Graves, Jamie. 2017. "What is intellectual property and how do you protect
it?" Network Security 2017 (2):9-11. doi: https://doi.org/10.1016/S1353-
4858(17)30016-8.
109. Gray, D.O., C. Boardman, and D. Rivers. 2012. "Cooperative research
centers as government policies, industry strategies and organizations:
Emerging theory and practice for technological innovation. ." Springer:3-
33.
110. Greiner, Michael A, and Richard M Franza. 2003. "Barriers and bridges for
successful environmental technology transfer." The Journal of Technology
Transfer 28 (2):167-177.
111. Grimpe, Christoph, and Heide Fier. 2010. "Informal university technology
transfer: a comparison between the United States and Germany." The
Journal of Technology Transfer 35 (6):637-650.
112. Gross, Clifford M. 2013. "The growth of China’s technology transfer industry
over the next decade: implications for global markets." The Journal of
Technology Transfer 38 (5):716-747.
113. Guan, Jian Cheng, Chiu Kam Mok, Richard CM Yam, KS Chin, and Kit Fai
Pun. 2006. "Technology transfer and innovation performance: Evidence
from Chinese firms." Technological Forecasting and Social Change 73
(6):666-678.
114. Guilfoos, Stephen J. 1989. "Bashing the technology insertion barriers." Air
Force Journal of Logistics 13 (1):27-32.
115. Gutiérrez, LJ Gutiérrez, OF Bustinza, and V Barrales Molina. 2012. "Six
sigma, absorptive capacity and organisational learning orientation."
International Journal of Production Research 50 (3):661-675.

300
116. Guvernul României. 2014. Strategia Națională de Cercetare-Dezvoltare și
Inovare 2014-2020 (SNCDI 2014-2020). Bucuresti.
117. Henderson, Rebecca, Adam B Jaffe, and Manuel Trajtenberg. 1998.
"Universities as a source of commercial technology: a detailed analysis of
university patenting, 1965–1988." The review of economics and statistics
80 (1):119-127.
118. Hervas-Oliver, Jose-Luis, Jose Albors-Garrigos, Blanca de-Miguel, and
Antonio Hidalgo. 2012. "The role of a firm's absorptive capacity and the
technology transfer process in clusters: How effective are technology
centres in low-tech clusters?" Entrepreneurship & Regional Development 24
(7-8):523-559.
119. Hirt, Christian. 2012. "Technology transfer in Asia: challenges from a cross-
cultural perspective." Journal of Technology Management in China 7 (1):4-
21.
120. Hochberg, Y. V. 2016. Accelerating entrepreneurs and ecosystems: The
seed accelerator model. In Innovation Policy and the Economy.
121. Hoekman, Bernard M, Keith E Maskus, and Kamal Saggi. 2005. "Transfer
of technology to developing countries: unilateral and multilateral policy
options." World Development 33 (10):1587-1602.
122. Hottenrott, Hanna. 2012. "The role of research orientation for attracting
competitive research funding." In Technology Transfer in a Global Economy,
35-49. Springer.
123. I3E Consortium, I3E. 2012. "GHIDUL METODOLOGIC AL INOVĂRII."
124. Ibrahim, Rahinah, and Mark E Nissen. 2009. "Developing a Knowledge-
Based Organizational Performance Model for Improving Knowledge Flows in
Discontinuous Organizations." In Knowledge Management Organizational
Memory, and Transfer Behaviour, edited by Murray E. Jennex. New York:
Information Science Reference.
125. Iclanzan, Tudor.
126. IEA. 2001. Technology With out Borders: Case Studies of Successful
Technology Transfers, Para1. edited by OECD. France.
127. IETC. 2003. Technology Transfer: The Seven “C” s for the Successful
Transfer and Uptake of Environmentally Sound Technologies. edited by
United Nations Environment Program. Osaka, Japan.
128. Iizuka, Michiko. 2013. "Innovation systems framework: still useful in the
new global context?" Innovation 5.
129. InnoSupport. 2018. "Supporting Innovation in SME." European Leonardo
da Vinci and Lifelong Learning Programme Accessed 20.01.
http://www.innosupport.net/index.php?id=2073&L=15.
130. Jaffe, Adam B, and Josh Lerner. 2001. "Reinventing public R&D: patent law
and technology transfer from federal laboratories." Rand Journal of
Economics 32:167-198.
131. Jagoda, K, and K Ramanathan. 2005. "Critical success and failure factors in
planning and implementing international technology transfer: a case study
from Sri Lanka." Refereed Proceedings (in CD-ROM) of the Portland
International Conference on Management of Engineering and Technology–
PICMET.

301
132. Jagoda, Kalinga, Bharat Maheshwari, and Robert Lonseth. 2010. "Key
issues in managing technology transfer projects." Management Decision 48
(3):366-382.
133. Jakubavičius, Artūras, and Mantas Vilys. 2008. "Technology audit: initial
tool for supporting innovation in SMES." The 5th International Scientific
Conference „Business and Management.
134. Jasinski, Andrzej H. 2009. "Barriers for technology transfer: the case of a
country in transition." Journal of Technology Management in China 4
(2):119-131.
135. Jennex, Murray E., Stefan Smolnik, and David T. Croasdell. 2009. "Towards
a consensus knowledge management success definition." VINE 39 (2):174-
188. doi: doi:10.1108/03055720910988878.
136. Kaghan, William N, and Gerald B Barnett. 1997. "The desktop model of
innovation in digital media." Universities and the Global Knowledge
Economy: A Triple Helix of University-Industry-Government Relations.
London: Cassell Academic:71-81.
137. Karis, Piret, and Mait Rungi. 2016. "How to Become a Start-up Capital."
Research in Economics and Business: Central and Eastern Europe 7 (2).
138. Kavusan, Korcan, Niels G Noorderhaven, and Geert M Duysters. 2016.
"Knowledge acquisition and complementary specialization in alliances: The
impact of technological overlap and alliance experience." Research Policy
45 (10):2153-2165.
139. Kebede, Kassahun Yimer, and Karel Mulder. 2008. "Needs Assessment and
Technology Assessment: Crucial Steps in Technology Transfer to
Developing Countries."
140. Kelessidis, V. 2000. "Technology audit." EC funded Project report,
Thessaloniki Technology Park.
141. Khabiri, Navid, Sadegh Rast, and Aslan Amat Senin. 2012. "Identifying Main
Influential Elements in Technology Transfer Process: A Conceptual Model."
Procedia - Social and Behavioral Sciences 40 (Supplement C):417-423. doi:
https://doi.org/10.1016/j.sbspro.2012.03.209.
142. Khan, Sardar Zaheer Ahmad. 2011. "Technology transfer effectiveness
through international joint ventures (IJVs) to their component suppliers: a
study of the automotive industry of Pakistan." University of Birmingham.
143. Kirkland, John. 1996. Barriers to international technology transfer. Vol. 11:
Springer Science & Business Media.
144. Kuus, Merje. 2016. "Diplomacy and audit: Technologies of knowledge in
Europe." Geoforum 68:39-47. doi:
https://doi.org/10.1016/j.geoforum.2015.11.014.
145. Lacatus, Maria Liana. 2013. "Organizational Culture in Contemporary
University." Procedia - Social and Behavioral Sciences 76 (Supplement
C):421-425. doi: https://doi.org/10.1016/j.sbspro.2013.04.139.
146. Laframboise, Kevin, Anne-Marie Croteau, Anne Beaudry, and Mantas
Manovas. 2009. "Interdepartmental knowledge transfer success during
information technology projects." In Knowledge Management
Organizational Memory, and Transfer Behaviour, edited by M. E. Jennex.
New York: Information Science Reference.
147. Land, Frank, Urooj Amjad, and Sevasti-Melissa Nolas. 2009. "Accountability
and Ethics in Knowledge Management."

302
148. Lane, Peter J, Balaji R Koka, and Seemantini Pathak. 2006. "The reification
of absorptive capacity: A critical review and rejuvenation of the construct."
Academy of management review 31 (4):833-863.
149. Langford, Cooper H, Jeremy Hall, Peter Josty, Stelvia Matos, and Astrid
Jacobson. 2006. "Indicators and outcomes of Canadian university research:
Proxies becoming goals?" Research policy 35 (10):1586-1598.
150. Lazzeretti, Luciana, Francesco Capone, and Tommaso Cinti. 2010.
"Technological innovation in creative clusters. The case of laser in
conservation of artworks in Florence."
151. Le Grange, LI, and Andre J Buys. 2002. "A review of technology transfer
mechanisms." South African Journal of Industrial Engineering 13 (1):81-
100.
152. Lee, Amy HI, Wei-Ming Wang, and Tsai-Ying Lin. 2010. "An evaluation
framework for technology transfer of new equipment in high technology
industry." Technological Forecasting and Social Change 77 (1):135-150.
153. Lehmann, Erik E, and Alexander Starnecker. 2012. "Introducing the
University of Applied Science in the technology transfer process." In
Technology Transfer in a Global Economy, 99-115. Springer.
154. Lenart, Regina. 2015. "Operationalization of Absorptive Capacity."
International Journal of Contemporary Management 13 (3).
155. Leydesdorff, Loet, Philip Cooke, and Mikel Olazaran. 2002. Technology
transfer in European Regions: introduction to the special issue. Springer.
156. Leydesdorff, Loet, and Peter Van den Besselaar. 1998. "Competing
technologies: lock-ins and lock-outs." AIP Conference Proceedings.
157. Leydesdorff, Loet, and Girma Zawdie. 2010. "The triple helix perspective of
innovation systems." Technology Analysis & Strategic Management 22
(7):789-804.
158. Liao, Shu-Hsien, and Ta-Chien Hu. 2007. "Knowledge transfer and
competitive advantage on environmental uncertainty: An empirical study of
the Taiwan semiconductor industry." Technovation 27 (6):402-411.
159. Lichtenthaler, Ulrich. 2009. "Absorptive capacity, environmental
turbulence, and the complementarity of organizational learning processes."
Academy of management journal 52 (4):822-846.
160. Lin, Bou-Wen. 2003a. "Technology transfer as technological learning: a
source of competitive advantage for firms with limited R&D resources." R&D
Management 33:3.
161. Lin, Bou-Wen. 2003b. "Technology transfer as technological learning: a
source of competitive advantage for firms with limited R&D resources."
162. Lin, Bou‐Wen. 2003c. "Technology transfer as technological learning: a
source of competitive advantage for firms with limited R&D resources." R&D
Management 33 (3):327-341.
163. Link, Albert N, Donald S Siegel, and Mike Wright. 2015. The Chicago
handbook of university technology transfer and academic
entrepreneurship: University of Chicago Press.
164. Liu, Yi, Yao Li, Linda Hui Shi, and Ting Liu. 2017. "Knowledge transfer in
buyer-supplier relationships: The role of transactional and relational
governance mechanisms." Journal of Business Research 78:285-293. doi:
http://dx.doi.org/10.1016/j.jbusres.2016.12.024.

303
165. Loftus, S, and C Sillars. 2005. Understanding technology transfer. APAX
Partners and The Economist Intelligence Unit, available from http://www.
wipo.
int/export/sites/www/sme/en/newsletter/2011/attachments/apax_tech_tr
ansfer. pdf.
166. Lundvall, Bengt-Ake, G Dosi, and C Freeman. 1988. "Innovation as an
interactive process: from user-producer interaction to the national system
of innovation." 1988:349-369.
167. Mac Lane, Saunders. 1996. "Should universities imitate industry?"
American Scientist 84:520-521.
168. Macho-Stadler, Inés, and David Pérez-Castrillo. 2010. "Incentives in
university technology transfers." International Journal of Industrial
Organization 28 (4):362-367.
169. Majidpour, Mehdi. 2016. "International technology transfer and the
dynamics of complementarity: A new approach." Technological Forecasting
and Social Change.
170. Malik, Khaleel, and Marc-Michael Bergfeld. 2015. "A conceptual framework
for intra-company technology transfer: cases of leveraging production
process innovations across MNEs." Technology Analysis & Strategic
Management 27 (10):1129-1142.
171. Manolea, G. 2005a. "Transferul tehnologic – soluție de valorificare a
rezultatelor cercetărilor științifice." Buletinul AGIR (3):41 – 47.
172. Manolea, Gh. 2005b. "TRANSFERUL TEHNOLOGIC – SOLUȚIE DE
VALORIFICARE A REZULTATELOR CERCETĂRILOR ȘTIINȚIFICE " Buletinul
AGIR (3):41-47.
173. Markman, Gideon D, Phillip H Phan, David B Balkin, and Peter T Gianiodis.
2005. "Entrepreneurship and university-based technology transfer."
Journal of business venturing 20 (2):241-263.
174. Maslova, Alena. 2016. "Lean management implementation in Horizontal
Technology Transfer projects."
175. Matt, Mireille, and Véronique Schaeffer. 2012. "The cooperative strategy of
technology transfer offices: A longitudinal study." In Technology Transfer
in a Global Economy, 51-72. Springer.
176. Merton, Robert K, Leonard Broom, and Leonard S Cottrell. 1959. "Sociology
today."
177. Miguélez, Ernest, and Rosina Moreno. 2015. "Knowledge flows and the
absorptive capacity of regions." Research Policy 44 (4):833-848. doi:
http://dx.doi.org/10.1016/j.respol.2015.01.016.
178. Mihret, Dessalegn Getie. 2014. "How can we explain internal auditing? The
inadequacy of agency theory and a labor process alternative." Critical
Perspectives on Accounting 25 (8):771-782. doi:
https://doi.org/10.1016/j.cpa.2014.01.003.
179. Miller, Paul, and Kirsten Bound. 2011. The Startup Factories: The rise of
accelerator programmes to support new technology ventures: NESTA.
180. MirelaPopa, Irina Iulia Salanță, Lucia Monica Scorțar, and Anca Gabriela
Isopescu. 2011. Etica în afaceri. Sinteze și studii de caz. Risoprint Cluj-
Napoca.
181. Mitasiunas, J. . 2012. "Innovation and Technology Transfer."

304
182. Mitasiunas, Jonas. 2013. "Innovation and technology transfer." Bonita
Project.
183. Moilanen, Mikko, Stein Østbye, and Kristin Woll. 2014. "Non-R&D SMEs:
external knowledge, absorptive capacity and product innovation." Small
Business Economics 43 (2):447-462.
184. Momete, Cristina, Daniela. 2016. "Promoting Technological
Entrepreneurship through Sustainable Engineering Education." Procedia
Technology (22):1129-1134.
185. Mongkhonvanit, Jomphong. 2008. "The relationship between university and
industry in the knowledge economy: a case study of Thailand's automotive
cluster." University of Bath.
186. Mowery, David C, and Nathan Rosenberg. 1991. Technology and the pursuit
of economic growth: Cambridge University Press.
187. Nacu, Cosmin Mihai, and Silvia Avasilcăi. 2014. "Environmental Factors
Influencing Technological Entrepreneurship: Research Framework and
Results." Procedia - Social and Behavioral Sciences 109:1309-1315. doi:
http://dx.doi.org/10.1016/j.sbspro.2013.12.630.
188. Nam, Yoonjae, and George A Barnett. 2011. "Globalization of technology:
Network analysis of global patents and trademarks." Technological
Forecasting and Social Change 78 (8):1471-1485.
189. Narayanan, Suresh, and Y Lai. 1993. "Human resource constraints on
technology transfer: An empirical analysis of the electronics and electrical
sector in Penang, Malaysia." The Singapore Economic Review 38 (2):155-
165.
190. Nelson, Richard R. 1993. National innovation systems: a comparative
analysis: Oxford university press.
191. Nestian, Andrei. 2007. "Concepte si modele de managementul cunostintelor
aplicabile in dezvoltarea regionala." Management & Marketing-Bucharest
(1):27-44.
192. Noblet, Jean-Pierre, Eric Simon, and Robert Parent. 2011. "Absorptive
capacity: a proposed operationalization." Knowledge Management
Research & Practice 9 (4):367-377.
193. Nonaka, Ikujiro. 1994. "A dynamic theory of organizational knowledge
creation." Organization science 5 (1):14-37.
194. Nonaka, lkujiro, Hirotaka Takeuchi, and Katsuhiro Umemoto. 1996. "A
theory of organizational knowledge creation." International Journal of
Technology Management 11 (7-8):833-845.
195. Nooteboom, Bart. 2000. "Learning by interaction: absorptive capacity,
cognitive distance and governance." Journal of management and
governance 4 (1-2):69-92.
196. O'shea, Rory P, Thomas J Allen, Arnaud Chevalier, and Frank Roche. 2005.
"Entrepreneurial orientation, technology transfer and spinoff performance
of US universities." Research policy 34 (7):994-1009.
197. O’Neal, Thomas, and Vernet Lasrado. 2012. "The role of university of
central florida in regional economic development." In Technology Transfer
in a Global Economy, 117-120. Springer.
198. Ortega-Argilés, Raquel, Marco Vivarelli, and Peter Voigt. 2009. "R&D in
SMEs: a paradox?" Small Business Economics 33 (1):3-11. doi:
10.1007/s11187-009-9187-5.

305
199. Palmintera, Diane. 2005. "Report: Accelerating Economic Development
Through University Technology Transfer." Innovation Associates Inc.
200. Park, Seung-Ho, and Yong-Gil Lee. 2011. "Perspectives on Technology
Transfer Strategies of Korean Companies in Point of Resource and
Capability Based View." Journal of technology management & innovation 6
(1):161-184.
201. Partha, Dasgupta, and Paul A David. 1994. "Toward a new economics of
science." Research policy 23 (5):487-521.
202. Pasinetti, Luigi L. 1983. Structural change and economic growth: a
theoretical essay on the dynamics of the wealth of nations: CUP Archive.
203. Pavlou, Pavlos A. 2000. "IT-enabled dynamic capabilities in new product
development: Building a competitive advantage in turbulent
environments."
204. Peinl, René, Thomas Hädrich, and Ronald Maier. 2009. Enterprise
Knowledge Infrastructures: Springer Berlin Heidelberg.
205. Perez, Manuela Perez, and Angel Martínez Sánchez. 2003. "The
development of university spin-offs: early dynamics of technology transfer
and networking." Technovation 23 (10):823-831.
206. Perlines, Felipe Hernández, María Yolanda Salinero Martín, and Benito
Yáñez Araque. 2014. "The Absorptive Capacity-Based View of Training:
Enhancing Organizational Performance: An Exploratory Study in Spanish
Family Businesses." Distributed Computing and Artificial Intelligence, 11th
International Conference.
207. Phaal, Robert, CJP Farrukh, and DR Probert. 2000. "Fast-start technology
roadmapping." Proceedings of the 9th International Conference on
Management of Technology (IAMOT 2000).
208. Pim, den Hertog, van der Aa Wietze, and de Jong Mark W. 2010.
"Capabilities for managing service innovation: towards a conceptual
framework." Journal of Service Management 21 (4):490-514. doi:
doi:10.1108/09564231011066123.
209. Pleșa, O, Fl Ciotea, and N Naum. 1996. "Inovarea și sfidările schimbării."
Octavian Pleșa, Florin Ciotea, Nicolae Naum.
210. Polanyi, Michael. 1958. "Personal knowledge, towards a post critical
epistemology." Chicago, IL: University of.
211. Polanyi, Michael. 1966. "The Tacit Dimension."
212. Póvoa, Luciano Martins Costa, and Márcia Siqueira Rapini. 2010.
"Technology transfer from universities and public research institutes to
firms in Brazil: what is transferred and how the transfer is carried out."
Science and Public Policy 37 (2):147-159.
213. Powers, Joshua B, and Patricia P McDougall. 2005. "University start-up
formation and technology licensing with firms that go public: a resource-
based view of academic entrepreneurship." Journal of business venturing
20 (3):291-311.
214. Presenza, Angelo, Tindara Abbate, Gian Luca Casali, and Mirko Perano.
2017. "An innovative approach to the intellectual property in haute cuisine."
International Journal of Hospitality Management 65 (Supplement C):81-88.
doi: https://doi.org/10.1016/j.ijhm.2017.06.009.
215. Pries, Fred, and Paul Guild. 2011. "Commercializing inventions resulting
from university research: Analyzing the impact of technology

306
 characteristics on subsequent business models." Technovation 31 (4):151-
160.
216. Qingmin, Hao, Kasper Helmut, and Muehlbacher Juergen. 2012. "How does
organizational structure influence performance through learning and
innovation in Austria and China." Chinese Management Studies 6 (1):36-
52. doi: doi:10.1108/17506141211213717.
217. Rafique, Muhammad, Richard David Evans, and Muhammad Tahir Nawaz.
2015. "Absorptive capacity: A hub of blue ocean and red ocean strategies
and capability transformation in innovative business environments."
Knowledge-Based Engineering and Innovation (KBEI), 2015 2nd
International Conference on.
218. Ramanathan, K. 2001. "E-strategies for technological capability
development." Management of Engineering and Technology, 2001.
PICMET'01. Portland International Conference on.
219. Ramanathan, Kollagunta. 2008. "An overview of technology transfer and
technology transfer models." International Conference on South-South
Cooperation for Technology Transfer and Development of Small and
Medium Enterprises.
220. Rânea, C. et al. 2012. "Bazele managementului inovării și transferului
tehnologic - suport de curs."
221. Rasmussen, Einar. 2008. "Government instruments to support the
commercialization of university research: Lessons from Canada."
Technovation 28 (8):506-517.
222. Rikhardsson, Pall, and Richard Dull. 2016. "An exploratory study of the
adoption, application and impacts of continuous auditing technologies in
small businesses." International Journal of Accounting Information Systems
20 (Supplement C):26-37. doi:
https://doi.org/10.1016/j.accinf.2016.01.003.
223. Rodgers, Waymond, Grace N. Mubako, and Laura Hall. 2017. "Knowledge
management: The effect of knowledge transfer on professional skepticism
in audit engagement planning." Computers in Human Behavior 70:564-574.
doi: http://dx.doi.org/10.1016/j.chb.2016.12.069.
224. Roja, Alexandru, and Marian NĂSTASE. 2014. "Technology
Entrepreneurship And Entrepreneurial Strategies." Proceedings of the
INTERNATIONAL MANAGEMENT CONFERENCE.
225. Rothberg, Helen N, and G Scott Erickson. 2005. From knowledge to
intelligence: Creating competitive advantage in the next economy:
Routledge.
226. Sábato, Jorge A. 1975. El pensamiento latinoamericano en la problemática
ciencia-tecnología-desarrollo-dependencia. Paidós.
227. Samtani, Laxman Ashok. 2010. "Technology transfer evaluation in the high
technology industry: an interdisciplinary perspective." Queensland
University of Technology.
228. Sandner, Philipp G, and Joern Block. 2011. "The market value of R&D,
patents, and trademarks." Research policy 40 (7):969-985.
229. Sazali, WA, A Haslinda, and CR Raduan. 2009. "A HOLISTIC MODEL OF THE
INTER-FIRM TECHNOLOGY TRANSFER BASED ON INTEGRATED
PERSPECTIVES OF KNOWLEDGE-BASED VIEW AND ORGANIZATIONAL
LEARNING." Journal of International Social Research 2 (9).

307
230. Schein, E. H. . 1990. "Organizational Culture. American Psychologist." 45
(02):109-119.
231. Schein, Edgar H. . 2009. "The Corporate Culture Survival Guide."
232. Schein, Edgar H. . 2010. "Organizational Culture and Leadership."
233. Schreiber, Guus. 2013. "Knowledge acquisition and the web." International
Journal of Human-Computer Studies 71 (2):206-210. doi:
http://dx.doi.org/10.1016/j.ijhcs.2012.10.001.
234. Schroer, Bernard J, Phillip A Farrington, Sherri L Messimer, and J Ronald
Thornton. 1995. "Measuring technology transfer performance: A case
study." The Journal of Technology Transfer 20 (2):39-47.
235. Sharif, Nawaz. 2003. Development Techniques for International Technology
Transfer: Michel Le Goc, Westport, CT: Quorum Books, 2002, 184 pp.,
ISBN: 1-56720-493-7. North-Holland.
236. Shin, Juneseuk, and Yongtae Park. 2010. "Evolutionary optimization of a
technological knowledge network." Technovation 30 (11):612-626.
237. Siegel, Donald S., and Phillip H. Phan. 2005. "Analyzing the Effectiveness
of University Technology Transfer: Implications for Entrepreneurship
Education." In University Entrepreneurship and Technology Transfer, 1-38.
238. Silver, Craig L. 2015. "Chapter 20 - Intellectual Property, Licensing, and
Patents." In Developing and Managing Embedded Systems and Products,
edited by Kim R. Fowler and Craig L. Silver, 701-731. Oxford: Newnes.
239. Smith, KH. 2005. "Measuring innovation." The Oxford Handbook of
Innovation, Oxford University Press, New York, US:148-177.
240. Stephan, Paula E. 2001. "Educational implications of university–industry
technology transfer." The Journal of Technology Transfer 26 (3):199-205.
241. Stewart, Charles T. 1987. "Technology transfer vs. diffusion: A conceptual
clarification." The Journal of Technology Transfer 12 (1):71-79.
242. Stock, Gregory N, and Mohan V Tatikonda. 2000. "A typology of project-
level technology transfer processes." Journal of Operations Management 18
(6):719-737.
243. Stokols, Daniel, Kara L. Hall, Brandie K. Taylor, and Richard P. Moser. 2008.
"The Science of Team Science: Overview of the Field and Introduction to
the Supplement." American Journal of Preventive Medicine 35 (2,
Supplement):S77-S89. doi:
https://doi.org/10.1016/j.amepre.2008.05.002.
244. Strumsky, Deborah, and José Lobo. 2015. "Identifying the sources of
technological novelty in the process of invention." Research Policy 44
(8):1445-1461.
245. Sundbo, Jon. 2003. "Innovation and Strategic Reflexivity." In The
International Handbook on Innovation, edited by Larisa V. Shavinina, 97-
114. Elsevier Science Ltd.
246. Sweet, Cassandra Mehlig, and Dalibor Sacha Eterovic Maggio. 2015. "Do
Stronger Intellectual Property Rights Increase Innovation?" World
Development 66 (Supplement C):665-677. doi:
https://doi.org/10.1016/j.worlddev.2014.08.025.
247. Tambunan, Tulus. 2009. "Promoting innovation in SMEs through transfer of
technology." The Asian and Pacific Centre for Transfer of Technology
(APCTT), a subsidiary:30.

308
248. Tan, Yongtao. 2009. "Contractor's competitiveness and competitive
strategy in Hong Kong." The Hong Kong Polytechnic University.
249. Taylor, Hazel. 2009. "Tapping tacit knowledge." In Knowledge Management
Organizational Memory, and Transfer Behaviour, edited by Murray E.
Jennex. New York: Information Science Reference.
250. Ten Heuvelhof, E., De Bruin, H. 2000. Networks and Decision Making.
Utrecht, Netherlands: LEMMA Publishers.
251. Țîțu, Mihail Aurel. 2017. "Proprietatea intelectuală: actualități și
perspective. LA ZI ÎN PI: BREVETELE DE INVENȚIE TRIADICE." Newsletter
SAMRO, 15.11.2017.
252. Tiwari, Rajnish. 2007. "The early phases of innovation: opportunities and
challenges in public-private partnership." TECH MONITOR:32 - 37.
253. Tornatzky, Louis G. , Mitchell. Fleischer, and Alok K. Chakrabarti. 1990.
"Processes of technological innovation."
254. Trott, Paul. 2003. "Innovation and market research." The International
Handbook on Innovation:835-844.
255. UBB, Oficiul de Management și Transfer Tehnologic și Cognitiv din. 2017.
"Politica privind proprietatea intelectuală în cadrul Universității Babeș-Bolyai
din Cluj-Napoca ". http://senat.ubbcluj.ro/wp-
content/uploads/Proprietatea-intelectuala-fara-hotarare-CA.pdf.
256. Udby, Michael Mejlgaard, and Daniel Hovgaard Langhoff. 2010.
"Technology transfer at Aarhus University–A com-parative study to identify
the optimal organisational design for technology transfer offices." Master,
Institut for Marketing og Statistik, Aarhus School of Business.
257. Užienė, Lina. 2015. "Open innovation, knowledge flows and intellectual
capital." Procedia-Social and Behavioral Sciences 213:1057-1062.
258. van der Aa, Wietze, and Tom Elfring. 2002. "Realizing innovation in
services." Scandinavian Journal of Management 18 (2):155-171. doi:
https://doi.org/10.1016/S0956-5221(00)00040-3.
259. Van Horne, Constance, and Vincent Dutot. 2017. "Challenges in technology
transfer: an actor perspective in a quadruple helix environment." The
Journal of Technology Transfer:1-17.
260. Van Looy, Bart, Marina Ranga, Julie Callaert, Koenraad Debackere, and
Edwin Zimmermann. 2004. "Combining entrepreneurial and scientific
performance in academia: towards a compounded and reciprocal Matthew-
effect?" Research Policy 33 (3):425-441.
261. Vohora, Ajay, Mike Wright, and Andy Lockett. 2004. "Critical junctures in
the development of university high-tech spinout companies." Research
policy 33 (1):147-175.
262. Wahab, Sazali Abdul, Raduan Che Rose, and Suzana Idayu Wati Osman.
2012. "Defining the concepts of technology and technology transfer: A
literature analysis." International business research 5 (1):61.
263. Wang, Gangfeng, Xitian Tian, and Junhao Geng. 2014. "Optimal Selection
Method of Process Patents for Technology Transfer Using Fuzzy Linguistic
Computing." Mathematical Problems in Engineering 2014.
264. Waroonkun, Tanut. 2007. "Modelling international technology transfer in
Thai construction projects." Unpublished doctoral Thesis). Griffith
University, Australia.

309
265. Winkelbach, Andreas, and Achim Walter. 2015. "Complex technological
knowledge and value creation in science-to-industry technology transfer
projects: The moderating effect of absorptive capacity." Industrial
Marketing Management 47:98-108.
266. Wonglimpiyarat, Jarunee. 2016. "The innovation incubator, university
business incubator and technology transfer strategy: The case of Thailand."
Technology in Society 46:18-27.
267. Woo, Seokkyun, Pilseong Jang, and Yeonbae Kim. 2015. "Effects of
intellectual property rights and patented knowledge in innovation and
industry value added: A multinational empirical analysis of different
industries." Technovation 43-44 (Supplement C):49-63. doi:
https://doi.org/10.1016/j.technovation.2015.03.003.
268. Workgroup, Addiction Technology Transfer Center Network Technology
Transfer. 2011. "Research to practice in addiction treatment: key terms and
a field-driven model of technology transfer." Journal of substance abuse
treatment 41 (2):169-178.
269. World Intellectual Property Organization. 2003. What is Intellectual
Property?: World Intellectual Property Organization.
270. Wright, Mike, Bart Clarysse, Andy Lockett, and Mirjam Knockaert. 2008.
"Mid-range universities’ linkages with industry: Knowledge types and the
role of intermediaries." Research policy 37 (8):1205-1223.
271. Ye, H, and A Kankanhalli. 2011. "Leveraging structural holes for innovation:
The moderating effects of it-enabled absorptive capacity (Research in
Progress)."
272. Zahra, Shaker A, and Gerard George. 2002. "Absorptive capacity: A review,
reconceptualization, and extension." Academy of management review 27
(2):185-203.
273. Zaied, Rim Maâlej Ben, Hanène Louati, and Habib Affes. 2015. "The
relationship between Organizational innovations, internal Sources of
knowledge and Organizational performance." International Journal of
Managing Value and Supply Chains 6 (1):67.
274. Zerwas, Dorothée. 2014. Organizational Culture and Absorptive Capacity:
The Meaning for SMEs: Springer Science & Business Media.
275. Ziedonis, R. 2008a. "Intellectual property and innovation." The Handbook
of Technology and Innovation Management:295.
276. Ziedonis, Rosemarie H. 2008b. "On the apparent failure of patents: A
response to Bessen and Meurer." The Academy of Management
Perspectives 22 (4):21-29.
277. Zucker, Lynne G, Michael R Darby, and Jeff S Armstrong. 2002.
"Commercializing knowledge: University science, knowledge capture, and
firm performance in biotechnology." Management science 48 (1):138-153.

310