CARACTERIZAREA PERSONAJELOR. INFLUENȚE BALZACIENE.

ELEMENTE ȘI TEHNICI MODERNE. STILUL

Marina aduse gheața și o pungă, și în curând chelia bătrânului primi o scufie

răsucită, căpătând o demnitate ridiculă.
- Ți-e bine așa? întrebă Aglae.
- Bi-bine! mormăi Costache.
- Acum ce să mai facem? întrebă Aglae.
- Nimic, răspunse doctorul. Liniște și altceva nimic. Natura lucrează singură.
Stănică pufni în râs.
- Aveți și voi doctorii formule. Natura lucrează (în șoaptă) pentru moștenitori.
Otilia se simțea așa de rău de oboseală și zbucium, încât Felix o trase lângă
fereastră și o strânse afectuos în brațe.
- Fii tare, Otilia, sunt prietenul, sunt fratele tău!
Stănică, văzându-l, făcu cu ochiul celorlalți, cu adânci înțelesuri.
- În definitiv, mamă – zise Aurica - , noi ce mai stăm aici? Trebuie să fie ceasul trei,
nimeni n-a mâncat. Moș Costache stă și singur, doar e aici Otilia, e Marina,
domnul Felix.
Aglae luă o figură solemnă.
- Aici e casa fratelui meu, și eu sunt unica lui soră. Nimic nu se mișcă aici în casă și
nimeni nu s-atinge de nimic. Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă
un bolnav fără simțire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă.
- Aud! zise bătrânul așa de stins, încât nu-l înțeleseră toți.
- Zice c-aude, mamă! interpretă Olimpia.
- E pezevenghi! explică Stănică doctorului.
- Mamă soacră, toate bune, dar mie mi-e foame! Vrei să fac de veghe nemâncat?
Adu ceva la botul calului. Voi n-aveți nimic aici, nu gătiți? Se adresă Stănică
Otiliei, care îl privi speriată, umilită.

Personaj balzacian
Costache Giurgiuveanu – bolnav, fără să se poată mișca – asistă la felul în care
clanul Tulea stă cu ochii pe averea lui. Își caută disperat cheile, sub imperiul fricii de a nu fi
furat. Ținuta vestimentară arată starea jalnică a avarului: ghetele de gumilastic, ciorapii de
lână groasă, nădragii largi de stambă colorată, culminând cu bucățile de sfoară care înlocuiesc
șireturile. Prin tehnica detaliului, se urmărește evoluția reacțiilor bătrânului, care ajunge la
disperare când cei veniți se așază în jurul mesei și se înfruptă din bucatele și din vinul lui.
Devine liniștit când vin Pascalopol și doctorul Stratulat. Revenit la normal, moș Costache își
dezvăluie, spre hazul tuturor, spiritul negustoresc, oferindu-i lui Weissmann o seringă contra
cost cu care să-i facă injecție. Bătrânul își destăinuie trecutul, evocă părinții (tatăl și bunicul
care au trăit 90 de ani, dar nu au murit de moarte bună), încercând să-i convingă pe
Weissmann și pe Felix că ar fi în afara oricărui pericol. Evocă Bucureștii de altădată și regretă
parcă trecerea timpului și a tinereții. Trăiește un sentiment difuz de culpă față de mama
Otiliei. Portretul devine grotesc, anunțănd parcă ceea ce va deveni moș Costache nu peste
multă vreme: ,,Stănică îl găsi stând foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub
braț și cu cheile într-altă mână”.
Otilia, Felix, Pascalopol sunt sincer impresionați de starea lui moș Costache. Dacă
Felix îl privește cu ochiul doctorului încă nepriceput în practica medicală, dar intuind
gravitatea bolii, Otilia, ghemuită pe sofaua ei, mușcă din vârful unei batiste de dantelă; varsă
lacrimi, convinsă că cei din jur nu au niciun interes să-l salveze pe moș Costache; de aceea îl
trimite pe Felix la Pascalopol. Detaliul fizic este înlocuit prin gest, Otilia având aceleași
mișcări zglobii și contradictorii și în această clipă gravă. Partea bună a Otiliei se relevă și în
această ocazie, sperând în revenirea bătrânului. A doua zi, va intra veselă în camera
bătrânului, având însă conștiința că, o dată cu moartea lui, va fi aruncată în stradă.
Pascalopol – sincer, drept – îl asigură pe bătrân de loialitatea sa, dar, glumind, îi
spune: ,,Ți-e frică să scoți banii din mână”.
Familia Tulea este adunată în jurul mesei. Membrii ei sunt ,,pungașii” care îl pândesc
pe moș Costache, ca să-l fure sau să-l moștenească ,,până n-a murit”. Adunarea familiei în
casa lui moș Costache este surprinsă în două momente: mâncând cu poftă sau jucând cărți. La
masă, toți vorbesc și gesticulează spectaculos, cu mișcări nestudiate, nesupravegheate;
scriitorul înregistrează formulele de adresare, tonul, satisfacțiile sau insatisfacțiile oglindite pe
figuri sau în priviri. Astfel, ca întotdeauna, Stănică trage concluziile pe care le crede general-
valabile, frazele lui se cuprind în tipare care produc efect invers prin ,,conținutul nepotrivit în
contextul situației”. Jocul de cărți este relatat așa cum îl înregistrează Felix. În timp ce Otilia
îl dădăcea pe moș Costache, ceilalți, în jurul mesei, jucau cărți și vorbeau ,,ca și când nimic
nu s-ar fi întâmplat, învăluiți în perdele mari de fum”; astfel, Stănică anunță că de fapt paza
bătrânului are un subtext: ,,mama soacră ne umple de bani, dacă ...mă-nțelegi”. Din acest
moment, fiecare răspunde fără legătură cu monologul interlocutorului. Aglae se plânge de
junghiuri reumatice, Aurica e preocupată de măritiș: ,,Dacă n-ai noroc e degeaba!”, Stănică –
de avere: ,,Am păzit un unchi trei zile”. Toți monologhează în virtutea obsesiilor fiecăruia.
Titi: ,,Să-l tratez numai în creionul numărul 1”. Vasiliad vorbește despre clienții care-l scoală
noaptea, Olimpia, despre bărbații care nu pot sta decât două zile fără femei, distracții și
băutură. Naratorul caracterizează foarte bine scena: ,,Toată această hârâială fragmentată”.
Jocul de cărți este întrerupt de apariția lui Pascalopol și a doctorului Stratulat. Limbajul
personajelor, panseurile ridicole, banalitatea celor spuse, caracterizează fiecare personaj. Atât
expresia, cât și tonul pe care-l desprindem din dialoguri fac scenele vii. Există un stil al
personajelor, privite cu ironie sau cu înțelegere, și unul al naratorului, detașat de ele.
Fragmentul evidențiază forța plastică ,,perfecta suprapunere gest-cuvânt dând sentimentul de
viață”.
Costache Giurgiuveanu se înrudește cu Harpagon (personaj din comedia
satirică ,,Avarul” scrisă de Mollière) și Gobseck, personaj din Comedia umană, de Honoré de
Balzac (1799-1850), cu Shylock și Plușkin, cu Hagi-Tudose. El înclină spre o severă filosofie
a existenței, spre ascetism. Patima pentru bani, îngroșarea acestei trăsături dominante îl
apropie de tipul clasic al avarului, dar, în același timp, avarul lui G. Călinescu se înrudește cu
Grandet, pentru că Giurgiuveanu mai are și alte slăbiciuni. Într-un fel, este legat de familia
lui, iar pe Otilia o iubește.
Sunt folosite procedee care contribuie la conturarea ,,caricaturii simbolice”, pentru a
arăta consecințele patimii, creând o imagine originală, realistă a avarului modern.
Costache Giurgiuveanu este un personaj balzacian, blajin, dar zgârcit; pornirile
generoase sunt mereu handicapate de dorința de a-și păstra banii. Personajul a fost plasat în
galeria maniacilor, alături de Simion, Titi și Aurica. Teama de oameni este caracteristică
avarului. G. Călinescu urmărește reacțiile personajului său cu o curiozitate științifică.
Consecințele maniei lui moș Costache sunt dezastruoase, dar și caricaturale. El se află la
limita dintre comic și tragic, trăiește spaima de a nu fi furat, de aceea moartea însăși i se pare
un furt. În relațiile cu familia Tulea, moș Costache este reținut, dar ea reprezintă un univers în
care se mișcă zilnic. Familia fiind o prelungire a încăperilor din strada Antim, cu mobile
vechi, cu miros de mucegai, cu dulapuri închise, totul pare a fi prăfuit și șters, ca însăși
existența lui comună. În acest context, camera Otiliei, bogată-n dantele, strălucitoare, cu
dezordinea și cu nimicurile ei, reprezintă un alt univers spiritual, care o situează în afara
clanului.
Moș Costache se simte în siguranță și liber în contact cu Pascalopol și Otilia. De
aceea, când se îmbolnăvește, el înfruntă ,,asediul” întregii familii, încercând să-i dea lui
Pascalopol banii pentru Otilia, dar încă o dată slăbiciunea avarului intervine, amânând gestul
pentru mai târziu. Deși îl reprezintă într-un lanț de situații grotești, ca spaima de a nu fi furat,
oroarea de risipă și frica de oameni, autorul creează în jurul personajului său o aură de
simpatie, generată de înțelegerea și îngăduința de care dau dovadă, în raport cu bătrânul avar,
Otilia, Pascalopol și Felix, ei înșiși frustrați de patima acestuia.
Spre deosebire de avarii cunoscuți în literatură, Costache Giurgiuveanu își depășește
condiția de avar și, din când în când, se situează în afara pasiunii tiranice. Sunt semnificative
fragmentele în care bătrânul își aduce o menajeră care să-l îngrijească și să-l hrănească bine,
pentru că – trebuie subliniat – spre deosebire de Hagi Tudose, Costache Giurgiuveanu, deși se
retrage în lumea lui împânzită de afaceri, nu ajunge să-și piardă instinctul de conservare; mai
mult, consultă un doctor, cheamă și un preot să-i sfințească casa, înspăimântat că va muri.
Prin urmare, patima lui nu distruge, ca în Hagi Tudose, orice vibrație omenească.
Maniacii sunt situați la limita dintre normal și anormal. Ei sunt tulburați psihic.
Scriitorul urmărește, alături de stigmatul patimii devoratoare, prin Costache Giurgiuveanu,
consecințele eredității. Simion Tulea, soțul Aglaei, devine senil, apatic, chinuit de melancolii,
evoluând treptat către nebunie. (Se crede Isus Hristos, hainele, rufăria sunt pentru el ființe vii,
purtătoare ale unor duhuri etc.). Nebunia lui Simion, manifestată prin stări de muțenie sau prin
stări agitate, scandaloase, i se va transmite lui Titi, un tânăr nătâng, neputincios, redus mintal;
și el acuză aceleași stări apatice. Se leagănă ore în șir, merge sistematic în Cișmigiu și ascultă
muzică militară, copiază la infinit ilustrate. Ca și Simion în tinerețe, Titi se tulbură erotic; în
prezența femeilor devine irascibil.
Un personaj balzacian este și Aglae, ,,baba absolută”, cum o numește
Weissmann, ,,geniul rău, răutatea ei este supremă”, ,,acreala este totală”; înveninează tot ce
atinge, ,,este zgârcită și rapace”. Mărginită, nu are încredere decât în avere, desconsiderând
orice preocupare intelectuală sau profesiune. Este odioasă și meschină, capabilă să o distrugă
pe Otilia în favoarea copiilor ei. De aceea, după moartea lui Costache, își permite să-i spună
Otiliei, fără menajamente, să plece din casă.
În acest context patronat de Aglae, numai un personaj ca Stănică Rațiu putea să țină
piept tuturor. Stănică Rațiu este la fel de cumplit și venal ca și Aglae, care își lasă bărbatul să
moară în ospiciu (la fel, pe sora bolnavă, într-un spital); Stănică Rațiu îl va ucide pe moș
Costache cu același sânge rece (smulge banii bătrânului, provocându-i, astfel, un atac de
apoplexie). Deși spiritual îi unește aceeași structură, cele două personaje se manifestă diferit
în raport cu lumea. Stănică este demagog, el vorbește avocățește și este singurul care reușește
s-o influențeze în gânduri și atitudini pe Aglae. Deși nu are încredere în inteligența lui,
bătrânul îl simte viclean și priceput; de aceea în multe situații, îi acceptă planurile și ideile.
 G. Călinescu creează o serie de impostori, începând cu domnul Popescu, din Cartea
nunții (cu rolul de protector, abordând la modul caragialesc orice problemă), care îl
prefigurează pe Stănică Rațiu și care aduce în prim-plan aceeași problemă, a căsătoriei și a
copiilor. Eroul nu intră însă în mecanismul luptei pentru parvenire. Stănică Rațiu este un
arivist și, în același timp, un Tartuffe, deși, uneori, își trăiește cu sinceritate rolul, de exemplu
când vorbește de teoria ,,matrimoniului”. Eroul este lacom, versatil, ține teorii,
cu ,,superioritate”, despre libertate, despre societate, familie, profesiuni și poezie, într-o
ticluire retorică, fără principii etice. ,,Stănică aleargă de la o casă la alta, cu știri, informează și
se informează, trage sfori cu indiscreție și cu tupeu revoltător”. Deși oamenii încearcă să-l
ignoreze, este temut, pentru că cei care îl cunosc îl cred capabil de orice. Este un personaj
caragialesc, dar nu în sensul lui Mache și Tache, care cleveteau gratuit; Stănică își
direcționează întreaga existență spre un scop bine definit: banii. De altfel, Stănică se
autocaracterizează: ,,He,he,he, Stănică e profund, degeaba încercați dumneavoastră să-l luați
peste picior!”. Impostorul și arivistul Stănică Rațiu, ca psihologie, depășește proza balzaciană.
Stănică ,,are geniu”, volubilitatea, grosolănia, trivialitatea, spiritul demagog și versatil, dorința
de a se lua în serios, iluzionându-se chiar, în acest sens, fac din el un spirit complicat,
încurcând planul afectelor. Stănică se visează în ipostaze tragice, se vrea puternic și bogat,
capabil de fapte generoase. Stările simulate și desfășurate scenic, cu dicțiune și gest, sunt
corectate de Olimpia, care intuiește exact ținuta și structura spirituală ale bărbatului ei. Astfel
că, și în construcția lui Stănică Rațiu, considerat erou balzacian și clasic, scriitorul
relativizează imaginea, deși domină o imagine unică a lui Stănică, provocată de reacția celor
care vin în contact cu el. Prin faptele și prin trăirile lui subiective, se iluzionează că ar fi altfel
decât este în realitate. El trece patetic și mobil de la o stare la alta, acomodându-se cerințelor;
nici el nu știe ce este și ce vrea să pară: ,,cu Otilia este patetic și declamator, cu Aglae adoptă
maniere distinse, pe Aurica o ia în brațe și o sărută viguros”. Se înduioșează de situația lui
Simion, are slăbiciuni pentru familia sa, de aceea vrea să-și mărite nepoata cu Felix, în al
cărui viitor crede.
Un personaj interesant, cu pondere în roman, este Pascalopol. El este astfel
caracterizat de Otilia (caracterizare directă de către alte personaje): ,,Este un om delicat, care
poate fi de folos unor orfani”. Acesta este portretul eroului, la începutul cărții, și așa va
rămâne de-a lungul ei, până la sfârșitul romanului, când îl reîntâlnește Felix - bătrân, uscat la
față, dar tot elegant. La întrebarea lui Felix (,,Și ... de ce v-ați despărțit?”), Pascalopol
răspunde: ,,pentru nimic. Eram prea bătrân, vedeam că se plictisește era o chestiune de
umanitate s-o las să-și petreacă liberă anii cei mai frumoși. S-a căsătorit bine și-mi scrie
uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult și mi-a spus chiar că, dacă ar ști că suferi, nu s-ar da
înapoi de a mă înșela cu dumneata. Mi-a spus aceasta ... dar n-a făcut-o. A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Delicat este Pascalopol și cu moș Costache, în situații aflate la limita dintre tragic și
comic (de exemplu, fragmentul în care moș Costache își însușește monede care aparțin lui
Pascalopol sau fragmentele în care bătrânul avar amână data deschiderii contului la bancă în
favoarea Otiliei). Răspunde cu aceeași delicatețe Aglaei, care caută să-l învenineze în mod
conștient. Însuși Felix, făcându-i o vizită, găsește că Pascalopol este un bărbat ,,subțire”.
Interiorul casei situate lângă Biserica Albă, cu încăperi înalte și uși largi, cu frontoane de lemn
bogat ornamentate, cu picturi murale alegorice, convenționale și reci, dar îngrijite, cu tablouri
alese cu gust, interior descris balzacian, îl va caracteriza pe modestul Pascalopol din strada
Antim ca pe un bărbat distins, generos, într-un cuvânt, cum spunea Otilia: ,,un bărbat șic, și
singur, săracul”. Pascalopol este un om de lume.
Personajul nu se include în acțiunea propriu-zisă a romanului, și așa foarte restrânsă,
implicându-se însă în planul existenței, cu toate nuanțele ei. În triunghiul Pascalopol-Otilia-
Felix traversează întâmplări realizate mai mult la nivelul trăirilor decât în succesiunea
evenimentelor.
Felix și Otilia, din punctul de vedere al lui Pascalopol, sunt niște orfani care cer
ocrotire. De aceea, și în raport cu Felix, Pascalopol, deși loial, la început, i-o răpește mai
târziu pe Otilia. Triunghiul îi dă posibilitatea scriitorului să analizeze sentimentul iubirii.
Pascalopol este îndrăgostitul matur, dezamăgit și trist, ,,pentru că nu trăiește decât o
iluzie”. Felix este un neîndemânatic în raport cu Otilia, dar și cu Georgeta. Este un timid, de
aceea o va pierde pe Otilia.
Otilia va fi iubită juvenil de Felix, senzual și patern de Pascalopol, cu tandrețe de moș
Costache, în felul lor o iubesc și Titi, și Stănică.
Felix este un intelectual superior; ca structură spirituală amintește de Jim, din Cartea
nunții, dar creează deschideri spre Ioanide. El vrea să se realizeze profesional; mai mult, vrea
să fie un nume în știința medicală. Otilia simte că lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine și a
abnegației, îi lipsește ceva: ,,Dacă un tânăr ar avea răbdarea și bunătatea lui Pascalopol, l-aș
iubi.”
Otilia este enigmatică pentru Felix, prin maturitatea pe care acesta o descoperă în
comportările ei, în intuirea naturii fiecăruia dintre membrii clanului Tulea.
Pentru Pascalopol, Otilia este o fată candidă și neajutorată. La moșia lui Pascalopol,
Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleșteu, spre spaima moșierului, se pregătește să intre în
apă. Exuberanța, gesturile și trăirile Otiliei răspund parcă amănuntelor semnificative
aglomerate în descrierea camerei sale. Totul este firesc în mimica Otiliei, în gest, în ceea ce
spune; îmbrățișările, fuga, sărutul, atențiile, familiaritatea creează un univers, o atmosferă
care o reprezintă. Îl târăște pe Pascalopol spre șură, vrea să-l urce pe stoguri, călărește pe
același cal cu Felix, de parcă toată lumea ar fi a ei.