ALGEBRĂ LINIARĂ, GEOMETRIE ANALITICĂ ŞI

DIFERENŢIALĂ

CURSUL 1

Structura cursului:
• Capitolul 1: Algebră vectorială
• Structuri algebrice. Spaţii şi subspaţii vectoriale.
• Spaţii vectoriale finit generate.
• Transformări liniare. Vectori şi valori proprii.
• Forma diagonală a unui endomorfism. Aplicaţii. Forme pătratice.
• Capitolul 2: Geometrie analitică
• Vectori liberi. Identificarea unui punct cu un vector.
• Produse clasice de vectori.
• Rotaţii, translaţii, simetrii, izometrii.
• Drepte, direcţii, plane.
• Conice şi cuadrice: reprezentare grafică.
• Capitolul 3: Analiză unidimensională
• Calcul diferenţial pentru funcţii de o singură variabilă: diferenţiala,
formula lui Taylor.
• Serii numerice. Serii de puteri.
• Ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi.
• Capitolul 4: Sisteme de ecuaţii diferenţiale
• Sisteme de ecuaţii diferenţiale cu coeficienţi constanţi şi afine.
• Metoda variaţiei constantelor.
• Capitolul 5: Geometria diferenţială a curbelor şi a suprafeţelor
• Reprezentări ale suprafeţelor: plan tangent, normală, curbură.
Evaluare:
• 40p: 2x20p lucrări de verificare
• 10p: activitate seminar
• 50p: examen final
Cerinţe pentru promovare:
• Obţinerea a 50% din punctajul total
• Obţinerea a 50% din punctajul aferent activităţii pe parcursul semestrului.
• Obţinerea a 50% din punctajul aferent evaluării finale.
Bibliografie recomandată seminar:
Probleme de matematici superioare, S. Chiriţă, EDP 1989

1
 1. Mulţimi, funcţii.
Definiţie 1.1. Fie V, W mulţimi şi f o relaţie ı̂ntre elementele lui V şi elementele
lui W .
• Spunem că f : V → W este o funcţie dacă pentru orice v ∈ V există un
unic element w ∈ W astfel ı̂ncât f (v) = w.
• Vom numi V domeniul funcţiei f şi W codomeniul funcţiei f .
• Pentru un element v ∈ V , f (v) se numeşte imaginea lui v prin f sau
valoarea lui f ı̂n v.
• Imaginea funcţiei f se notează cu Im(f) şi este mulţimea tuturor imaginilor
elementelor din V , i.e.
Im(f) = {f(v) : v ∈ V}.

Im(T)
V
W

Pentru un element w ∈ W , notăm cu f −1 (w) mulţimea tuturor elementelor v din

V cu proprietatea că f (v) = w.
Numim această mulţime preimaginea elementului w.
Observaţie. Observăm că preimaginea unui element poate sa fie vidă. Acest lucru
se ı̂ntâmplă ı̂n cazul ı̂n care w ∈ W \ Im(f).
Exemplu. Fie f : {1, 2, 3, 4, 5} → {1, 2, 3} definită prin f (1) = 1, f (1) = 2, f (2) =
1, f (3) = 2, f (4) = 3, f (5) = 3. f nu este funcţie deoarece f (1) = 1, f (1) = 2.

Exemplu. Fie f : {1, 2, 3, 4, 5} → {1, 2, 3} definită prin f (1) = 1, f (2) = 1, f (3) =

2, f (4) = 3, f (5) = 3.
• f este o funcţie;
• Imf = {1, 2, 3};
• f −1 (1) = {1, 2}, f −1 (2) = {3} şi f −1 (3) = {4, 5}.

2
Definiţie 1.2. Fie f : V → W o funcţie. Spunem că funcţia este:
• injectivă dacă din f (v1 ) = f (v2 ) avem v1 = v2 ;
• surjectivă dacă pentru orice w ∈ W există v ∈ V astfel ı̂ncât f (v) = w;
• bijectivă dacă este injectivă şi surjectivă.
Observaţie. Dacă f : V → W este bijectivă
∀w ∈ W, ∃ unic v ∈ V astfel ı̂ncât f (v) = w,
atunci există f −1 : W → V astfel ı̂ncât f −1 (w) = v. f −1 se numeşte inversa lui f .
Exemplu. Considerăm funcţia definită astfel:

• f nu este injectivă deoarece f (1) = f (2) = 1, dar 1 6= 2;

• f este surjectivă deoarece Imf = {1, 2, 3}.

2. Structuri algebrice
Definiţie 2.1. Fie M o mulţime nevidă. O funcţie
φ : M × M → M, (x, y) → φ(x, y)
se numeşte lege de compoziţie pe M (sau operaţie algebrică binară).
Observaţie. • φ(x, y) se citeşte ”x compus cu y”;
• alte notaţii: +, ·, ◦, ⊥, ∗

3
Exemple. • Pe N, Z, Q, R adunarea, ı̂nmulţirea sunt legi de compoziţie;
M
• Pe M = {f : M → M |f funcţie} compunerea funcţiilor este o lege de
compoziţie:
∀f, g ∈ M M , avem f ◦ g ∈ M M
g f
M → M → M, f ◦ g : M → M, (f ◦ g)(x) = f (g(x)), ∀x ∈ M
• Pe Mn (R) adunarea şi ı̂nmulţirea sunt legi de compoziţie.
Definiţie 2.2. Fie M o mulţime nevidă şi ”∗” o lege de compoziţie pe M . Spunem
că (M, ∗) are o structură de grup dacă:
• ”∗” este asociativă:∀x, y, z ∈ M , avem (x ∗ y) ∗ z = x ∗ (y ∗ z);
• ”∗” admite element neutru: ∃e ∈ M a.ı̂. e ∗ x = x ∗ e = x, ∀x ∈ M ;
• toate elementele lui M sunt simetrizabile: ∀x ∈ M, ∃x0 ∈ M a.ı̂. x ∗ x0 =
x0 ∗ x = e.
Observaţie. Dacă, ı̂n plus, ”∗” este comutativă, adică x∗y = y ∗x, ∀x, y ∈ M , atunci
(M, ∗) este grup comutativ.
Exemple. Grupuri comutative sunt:
• (Z, +), (Q, +), (R, +);
• (Q∗ , ·), (R∗ , ·);
• (Mm,n (R), +).
Observaţie. Nu sunt grupuri:
• (N, +);
• (N, ·), (Z, ·), (Q, ·).
Definiţie 2.3. Fie M o mulţime nevidă şi ”+, ·” legi de compoziţie pe M . Spunem
că (M, +, ·) are o structură de corp dacă:
• (M, +) este grup comutativ;
• (M ∗ , ·) este grup;
• distributivitatea ı̂nmulţirii faţă de adunare:
x · (y + z) = x · y + x · z
(y + z) · x = y · x + z · x, ∀x, y, z ∈ M
Observaţie. În plus, dacă (M ∗ , ·) este grup comutativ, atunci (M, +, ·) se numeşte
corp comutativ (sau câmp).
Exemple. Corpuri comutative sunt:
• (Q, +, ·), (R, +, ·);
• (C, +, ·).
Observaţie. Pe C = R × R = {(a, b) : a ∈ R, b ∈ R} definim două operaţii:
+ : C × C → C, (a, b) + (c, d) = (a + c, b + d)
· : C × C → C, (a, b) · (c, d) = (ac − bd, ad + bc)
Atunci (C, +, ·) formează un corp comutativ.

4
 Identificăm numărul complex (a, 0) cu numărul real a. Notăm cu i = (0, 1).
Avem:
i2 = (0, 1) · (0, 1) = (−1, 0),
deci i2 se identifică cu −1.
Orice număr complex z = (a, b) se scrie sub forma:
z = (a, b) = (a, 0) + (0, b) = (a, 0) + (0, 1) · (b, 0) = a + b · i, a, b ∈ R.
Observaţie. Pentru numărul complex z = a + b · i avem:
• a = Re(z) se numeşte partea reală
• b = Im(z) se numeşte partea imaginară
• z̄ = a √− b · i se √
numeşte conjugatul lui z
• |z| = z · z̄ = a2 + b2 se numeşte modulul lui z.
Interpretarea geometrică a unui număr complex:
• C se identifică cu reperul cartezian xOy;
• A(a, b) → z = a + b · i, z se numeşte afixul lui A
• Pentru z 6= 0, există si este unic θ ∈ [0, 2π) definit astfel:
Re(z) Im(z)
cos θ = , sin θ = .
|z| |z|
θ = arg(z) se numeşte argumentul lui z.

a = |z| cos θ, b = |z| sin θ

Forma trigonometrică a numărului complex
z = a + b · i = |z|(cos θ + i sin θ).
Observaţie. Notăm cu H = R × R × R × R = {(a, b, c, d) : a, b, c, d ∈ R}.
• identificăm a ∈ R cu elementul (a, 0, 0, 0) ∈ H.
• notăm cu i = (0, 1, 0, 0), j = (0, 0, 1, 0), k = (0, 0, 0, 1) ∈ H şi se numesc
unităţi imaginare
• Pe H definim două operaţii:
(a, b, c, d) + (a1 , b1 , c1 , d1 ) = (a + a1 , b + b1 , c + c1 , d + d1 )

5
 · 1 i j k
– – – – – – – –
1 1 i j k
i i −1 k −j
j j −k −1 i
k k j −i −1
i2 = j 2 = k 2 = −1
ij = −ji = k, jk = −kj = i, ki = −ik = j
Corpul cuaternionilor (H, +, ·) este un corp necomutativ:
H = {q = a + bi + cj + dk : a, b, c, d ∈ R}.

3. Spaţii vectoriale
Fie k un corp comutativ ı̂nzestrat cu cele două operaţii de adunare şi de ı̂nmulţire,
notate cu +k , respectiv ·k .
Definiţie 3.1. Fie V o mulţime nevidă. Pe V considerăm o operaţie internă de
adunare:
+ : V × V → V, (v, w) 7→ v + w.
Considerăm o operaţie externă
· : k × V → V, (α, w) 7→ α · w.
Spunem că (V, +, ·) are o structură de spaţiu vectorial peste corpul k dacă (V, +)
este grup comutativ şi sunt verificate următoarele condiţii:
(i) α · (v + w) = α · v + α · w,
(ii) (α +k β) · v = α · v + β · v,
(iii) (α ·k β) · v = α · (β · v),
(iv) 1k · v = v,
pentru orice v, w ∈ V şi orice α, β ∈ k.
Observaţie. Dacă V este un k-spaţiu vectorial, elementele din V se numesc vectori,
iar elementele din k se numesc scalari.
Exemplu. Considerăm k = R şi mulţimea
V = Rn = {x = (x1 , . . . , xn )|xi ∈ R, ∀1 ≤ i ≤ n}.
Definim cele două operaţii astfel: pentru orice doi vectori
x = (x1 , . . . , xn ), y = (y1 , . . . , yn ) ∈ Rn
şi orice scalar α ∈ R avem
x + y = (x1 + y1 , . . . , xn + yn ) ∈ Rn

6
şi
α · x = (αx1 , . . . , αxn ) ∈ Rn .
Atunci (Rn , +, ·) are o structură de spaţiu vectorial real.
Soluţie: Prin calcul elementar se verifică structura de grup a lui (V, +). Elemen-
tul neutru la adunare este vectorul nul 0 = (0, . . . , 0) şi opusul vectorului x =
(x1 , . . . , xn ) este −x = (−x1 , . . . , −xn ).
Mai departe trebuie să verificăm cele patru condiţii din definiţie. Pentru prima
condiţie avem:
α · (x + y) = α · ((x1 , . . . , xn ) + (y1 , . . . , yn )) = α · (x1 + y1 , . . . , xn + yn ) =
= (α(x1 + y1 ), . . . , α(xn + yn )) = (αx1 + αy1 , . . . , αxn + αyn ) =
= (αx1 , . . . , αxn ) + (αy1 , . . . , αyn ) = α · x + α · y.
Asemănător se verifică şi celelalte condiţii. 
Observaţie. Geometric
R2 = {x = (x, y)|x, y ∈ R}
este planul xOy, unde prima componentă a vectorului x este abscisa, iar a doua este
ordonata.
Un vector ı̂n R2 este reprezentat grafic printr-un punct din plan.
Prin analogie, R3 este Oxyz.
Observaţie. Structura de spaţiu vectorial este determinată de modul ı̂n care sunt
definite cele două operaţii din definiţie.
Exemplu. Fie V = R3 ı̂mpreună cu operaţiile
x + y = (x1 + y1 , x2 + y2 , x3 + y3 )
α · x = (αx1 , 0, 0),
pentru orice x = (x1 , x2 , x3 ), y = (y1 , y2 , y3 ) ∈ R3 şi orice α ∈ R.
Atunci (R3 , +, ·) nu este spaţiu vectorial real, deoarece ultima condiţie din definiţie
nu se verifică.
Exemplu. În spaţiul geometric R3 , considerăm V ca fiind mulţimea vectorilor liberi,
adică a segmentelor orientate echipolente cu un segment orientat dat. Reamintim
că două segmente orientate sunt echipolente dacă au aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi
aceeaşi lungime.
Pe mulţimea V definim adunarea vectorilor liberi (prin regula paralelogramului)
şi ı̂nmulţim un vector liber cu un scalar prin multiplicarea lungimii acestuia cu
respectivul scalar. Dacă scalarul este pozitiv, atunci sensul vectorului nu se modifică,
iar dacă scalarul este negativ, atunci obţinem un vector de sens opus cu vectorul
iniţial.

Mulţimea vectorilor liberi ı̂mpreună cu aceste operaţii este spaţiu vectorial real.

7
Exemplu. Orice corp k este k-spaţiu vectorial, operaţiile fiind cele ale lui k.
În particular, putem să ne gândim la corpul C ca fiind atât spaţiu vectorial peste
C, cât şi peste R. C este spaţiu vectorial real dacă considerăm următoarele operaţii:
adunarea este adunarea numerelor complexe, deci adunarea din C, iar operaţia de
ı̂nmulţire cu scalari este ı̂nmulţirea dintre un număr real (scalar) cu un număr com-
plex.
Exemplu. Mulţimea matricelor Mm,n (R), ı̂mpreună cu operaţiile de adunare a ma-
tricelor şi de ı̂nmulţire a unei matrice cu un scalar real formează un spaţiu vectorial
real.
Facem menţiunea că, ı̂n funcţie de situaţie, vom identifica elementele lui Rn cu
matrice din Mn,1 (R).
Exemplu. Mulţimea polinoamelor ı̂n variabila x cu coeficienţi ı̂n corpul k, notată
cu k[x], este un spaţiu vectorial peste corpul k, iar operaţiile sunt cele de adunare a
polinoamelor şi de ı̂nmulţire a unui polinom cu un scalar.
Exemplu. Dat I ⊂ R un interval real, mulţimea
F(I, R) = {f : I → R| f funcţie}
este un spaţiu vectorial real cu operaţiile:
Adunarea: pentru f, g ∈ F(I, R) avem f + g ∈ F(I, R), unde
f + g : I → R, (f + g)(x) = f (x) + g(x), ∀x ∈ I.
Înmulţim vectorul f ∈ F(I, R) cu scalarul α ∈ R şi obţinem vectorul α · f ∈
F(I, R), dat de
α · f : I → R, (α · f )(x) = αf (x), ∀x ∈ I.

f + g : I → R, (f + g)(x) = f (x) + g(x), ∀x ∈ I.

Exemplu. Pentru funcţiile f, g : R → R, f (x) = x3 + 3x2 − x + 1, g(x) = x3 − x2 − 3x − 2.
avem următoarea reprezentare grafică a funcţiei f + g:

8
Exemplu. Fie f : R → R, f (x) = x3 + 3x2 − x + 1 şi α = 2, respectiv α = −2

Observaţie. În particular, pentru I = N, obţinem

F(N, R) = {(an )n∈N |an ∈ R, ∀n ∈ N},
adică mulţimea şirurilor de numere reale. Avem cele două operaţii:
(an )n + (bn )n = (an + bn )n şi α · (an )n = (αan )n .
Propoziţie 3.1 (Reguli de calcul). Dacă V este un k-spaţiu vectorial, atunci pentru
orice vectori u, v, w ∈ V şi pentru orice scalari α, β ∈ k au loc:

(i) 0 · v = 0 şi α · 0 = 0;
(ii) α · v = 0 dacă şi numai dacă α = 0 sau v = 0;

9
 (iii) (−1) · v = −v şi (−α) · v = −(α · v) = α · (−v);
(iv) dacă u + v = w + v, atunci u = w;
(v) dacă v 6= 0 şi α · v = β · v, atunci α = β;
(vi) (α − β) · v = α · v − β · v;
(vii) α · (v − w) = α · v − α · w.
Demonstraţie: Pentru (i), avem
0 · v = (0 + 0) · v = 0 · v + 0 · v,
de unde rezultă că 0 · v = 0. Similar, dacă v = 0, atunci
α · 0 = α · (0 + 0) = α · 0 + α · 0,
de unde obţinem α · 0 = 0. Aici am ţinut cont de structura de grup a lui V cu
operaţia de adunare a vectorilor.

Pentru (ii): α · v = 0 dacă şi numai dacă α = 0 sau v = 0:
• “⇐” rezultă din (i).
• Pentru “⇒”, dacă presupunem că α 6= 0, atunci există inversul său, α−1 ∈ k,
şi cum α · v = 0, avem că:
α−1 · (α · v) = α−1 · 0.
Atunci obţinem (α−1 α) · v = 0, deci v = 0.
Într-un mod similar se demonstrează celelalte proprietăţi.
Definiţie 3.2. Fie V un k-spaţiu vectorial şi U ⊆ V o submulţime nevidă a lui V .
Spunem că U este subspaţiu vectorial al lui V dacă sunt ı̂ndeplinite următoarele
condiţii:

(i) U este ı̂nchisă la adunarea vectorilor, adică pentru orice doi vectori u, v ∈ U ,
vectorul u + v ∈ U ;
(ii) U este ı̂nchisă la ı̂nmulţirea cu scalari a vectorilor, adică pentru orice vector
u ∈ U şi orice scalar α ∈ k, vectorul α · u ∈ U .
Observaţie. Prin U mulţime nevidă ı̂nţelegem că U conţine vectorul nul din V .
Deci o condiţie necesară pentru ca o mulţime să fie subspaţiu este ca aceasta să
conţină vectorul nul.
Exemplu. În R2 considerăm U = {(x, x) : x ∈ R} ⊂ R2 .
Geometric, elementele lui U sunt reprezentate de prima bisectoare.

Observăm că:
• Dacă adunăm doi vectori din U , obţinem un vector din U .
• Dacă ı̂nmulţim un vector din U cu un scalar real, atunci rezultatul este tot
un vector din U .
• Mai mult, U conţine vectorul nul din R2 .
Prin urmare, U este subspaţiu vectorial al lui R2 .

10
Exemplu. Considerăm mulţimea W = {(2 − x, x) : x ∈ R} ⊆ R2 .

W nu este subspaţiu vectorial al lui R2 deoarece nu conţine vectorul nul.

ATENŢIE: Condiţia ca vectorul nul să fie conţinut de mulţimea U nu este sufi-
cientă!
Exemplu. Fie U = {(x, y) : x ≥ 0} ⊆ R2 .
Este clar că 0 = (0, 0) ∈ U .
U nu este subspaţiu vectorial al lui R2 , deoarece (−1) · (x, y) = (−x, −y) ∈
/ U,
pentru orice vector nenul (x, y) ∈ U .
Reprezentarea geometrică a lui U este:

11
Observaţie. Dacă V este un spaţiu vectorial, atunci subspaţiul nul {0} şi V sunt
subspaţii vectoriale ale lui V , numite subspaţii improprii.
Exemplu. În spaţiul vectorial real al matricelor pătratice Mn (R) putem considera
subspaţiile vectoriale date de mulţimile:
• matricelor superior triunghiulare
• matricelor inferior triunghiulare
• matricelor diagonale.
Exemplu. În spaţiul vectorial al polinoamelor k[x], notăm cu kn [x] mulţimea poli-
noamelor de grad cel mult n (n ∈ N∗ dat), adică
kn [x] = {p = a0 + a1 x + a2 x2 + · · · + an xn : ai ∈ k, ∀ 0 ≤ i ≤ n}.
kn [x] este subspaţiu vectorial al lui k[x].
Exemplu. În spaţiul vectorial F(I, R), unde I = [a, b], putem considera următoarele
subspaţii vectoriale:
• mulţimea funcţiilor continue pe I cu valori reale,
• mulţimea funcţiilor derivabile pe I cu valori reale.
• Dacă I = (−a, a), atunci mulţimea funcţiilor pare şi mulţimea funcţiilor
impare definite pe I cu valori reale sunt subspaţii vectoriale ale lui F(I, R).
Observaţie. De remarcat faptul că R2 nu este subspaţiu vectorial al lui R3 . Mai
mult, R2 nu este o submulţime a lui R3 .
Observaţie. Orice subspaţiu vectorial U al lui V , ı̂mpreună cu operaţiile spaţiului
vectorial V , capătă o structură de spaţiu vectorial.

12