UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE MINE
MASTER: MANAGEMENTUL SECURITĂŢII ŞI
SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ

PREVENIREA INCENDIILOR ŞI
EXPLOZIILOR

SUPORT CURS

Sef lucr.dr.ing. POPESCU-STELEA MIHAI

2021
 INTRODUCERE
Incendiile şi exploziile survenite în întreprinderile industriale reprezintă un subiect de interes deosebit şi de
actualitate permanentă, deoarece sunt fenomene grave, ce pot afecta viitorul economic al
organizaţiei, securitatea persoanelor, bunurilor şi mediul înconjurător. În acest sens, statisticile arată
că mai mult de 50 % din întreprinderile care au suferit un incendiu important, au dispărut de pe
piaţă în următorii 5 ani, banii din asigurarea de incendiu nefiind suficienţi pentru ca întreprinderea
să-şi continue activitatea.
Din punct de vedere comercial, întreprinderile avariate în urma incendiului şi-au pierdut
încrederea clienţilor, au oferit o perioadă privilegiată concurenţei şi au avut nevoie de noi produse şi
clienţi la revenirea pe piaţă. La aceste aspecte s-au adăugat probleme tehnice suplimentare: perioade
de oprire (reparaţii, restaurarea sau înlocuirea maşinilor), recuperarea unor informaţii unice (fişiere,
programe, planuri etc.), dificultăţi de aprovizionare după ce stocurile au fost distruse (materii prime,
produse semifinite sau finite), timp şi mijloace necesare pentru studii tehnice.
Toate întreprinderile trebuie să fie în măsură de a preveni şi anticipa riscurile de incendiu şi
de a pune în aplicare sisteme de prevenire şi de protecţie adaptate specificului propriu. Abordările
mai recente ale riscului subliniază faptul că vulnerabilitatea este o componentă a riscului, alături de
intensitate şi probabilitate, legătura dintre intensitatea manifestării unui pericol şi vulnerabilitate
fiind evidentă.
Studiile efectuate de întreprinderi privind capabilitatea de a suporta riscurile se referă la
capacitatea financiară a întreprinderii, segmente de piaţă, elaborarea unui plan de abordare pentru
controlul şi reducerea riscurilor, rezonabil din punct de vedere tehnic şi economic, propunerea unui
transfer acceptabil asigurărilor şi elaborarea unui plan de supravieţuire pentru a prezerva segmentul
de piaţă în caz de criză.
Dacă distrugerea construcţiilor, instalaţiilor şi bunurilor materiale este un tribut uriaş plătit
incendiilor şi exploziilor, ceea ce primează sunt consecinţele asupra oamenilor, care cad pradă
fumului şi gazelor, căldurii şi flăcărilor.
La începutul secolului al XXI-lea, la o populaţie a Terei de 6,3 miliarde de locuitori, s-au
raportat 7- 8 milioane de incendii anual, 70000 – 80000 decedaţi din cauza incendiilor şi 500000 –
800000 accidentaţi. În aceeaşi perioadă în Europa, la 700 milioane locuitori, au fost raportate anual
2,5 milioane incendii cu 20000–25000 decedaţi din cauza incendiilor şi 250000 - 500000
accidentaţi.
Cercetările privind incendiile au abordat probleme tehnice, sociale, economice şi ecologice
pentru asigurarea securităţii la incendiu, precum şi probleme ca riscul de incendiu, reconstituirea şi
anticiparea situaţiei de incendiu, securitatea la incendiu la nivel mondial.
O statistică economică a costurilor implicate de incendii, efectuată de Comitetul Tehnic
Internaţional al Focului, arată că din totalul costurilor privind incendiile, numai 26 %
reprezintă pierderile directe, în timp ce diferenţa a fost cheltuită cu protecţia la incendiu a clădirilor,
costul serviciilor de intervenţie, asigurarea la incendiu etc.
La nivel naţional activitatea de prevenire şi intervenţie în caz de incendiu este condusă
de adjunctul inspectorului general, prin structura specializată în cadrul Inspectoratului General
pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU), numită Inspecţia de Prevenire. La nivel teritorial inspectoratele
judeţene/al municipiului Bucureşti, prin inspecţiile de prevenire, planifică, organizează, pregătesc şi
desfăşoară activităţi de prevenire la instituţii publice, localităţi, construcţii cu aglomerări de
persoane şi operatori economici cu risc din zona de competenţă sub coordonarea adjunctului
inspectorului şef.
Numeroase exemple ilustrează caracterul aleatoriu al pericolelor specifice industriei miniere.
Practic, pericolele din industria minieră se modifică mult mai frecvent decât în celelalte domenii

2
industriale, pe măsura deschiderii unor noi câmpuri miniere sau a evoluţiei proceselor de extragere
a substanţelor minerale utile.
Incompleta înţelegere a pericolelor, în special în raport cu natura şi magnitudinea acestora,
au contribuit de-a lungul timpului la producerea multor evenimente cu consecinţe catastrofale în
industria minieră.
Mineritul, în special cel subteran, este una dintre cele mai periculoase ocupaţii din lume.
Deşi mineritul ocupă doar 1 % din forţa de muncă, accidentele în această ramură industrială
reprezintă circa 8 % din totalul accidentelor mortale la locurile de muncă. Industria minieră se
caracterizează prin condiţii specifice de lucru, impuse atât de particularităţile naturale cât şi de
caracterul procesului de producţie. Acestea necesită o serie de măsuri specifice – de multe ori
complexe – care au menirea să creeze asigure condiţii normale de lucru, fără periclitarea vieţii
lucrătorilor, fie prin accidente, fie prin îmbolnăviri profesionale.
În minerit, caracterul particular al mediului și solicitǎrile specifice sarcinilor de muncǎ
desfǎșurate, genereazǎ un numǎr important de factori de risc a cǎror magnitudine de manifestare
ridicată continuǎ sǎ genereze evenimente cu consecinţe grave, care variazǎ între catastrofe miniere
(aprinderi şi explozii de metan şi/sau praf de cărbune; erupţii, scurgeri, surpări, căderi de rocă şi
cărbune; perturbaţii în dirijarea aerajului; surpǎri masive; incendii şi focuri; acumulări/viituri de
apă) și îmbolnǎviri profesionale.

3
 1. RISCUL ŞI VULNERABILITATEA LA INCENDIU
A ÎNTREPRINDERILOR INDUSTRIALE
1.1. Evoluţia conceptelor de risc, vulnerabilitate şi a noţiunilor asociate
Delimitări conceptuale

Iniţial, conceptele de risc şi vulnerabilitate au fost utilizate în domeniul dezastrelor naturale.

Ulterior domeniul de abordare a fost extins, acestea fiind introduse în analiza centralelor nucleare,
sistemelor de tehnologie a informaţiei, sistemelor de alimentare cu energie, apă etc. Definirea
riscului tehnologic cu noţiunile de hazard şi vulnerabilitate a constituit o abordare diferită de cele
tradiţionale, în care se iau în considerare probabilitatea şi gravitatea consecinţelor. Noua abordare a
riscului a însemnat regruparea elementelor principale ce caracterizează riscul (fig. 1.1). Unele
discipline, pe lângă pericol şi vulnerabilitate includ în formula riscului şi conceptul de expunere,
care este considerat de mulţi autori o componentă a vulnerabilităţii.

Risc = Probabilitate  Intensitate  Vulnerabilitate

Hazard/Pericol Gravitate

F (eveniment iniţiator) Cultura riscului Caracteristicile Număr de

evenimentului critic ţinte
central = substanţe în vulnerabile
Eficienţa Sistemului de cauză,
Management al Securităţii cantităţi, debit

Eficienţa barierelor

Probabilitate (frecvenţă)  Intensitate  Vulnerabilitate

Fig. 1.1.
itate Componentele
(frecvenţă)  riscului şi elementelecare îl caracterizează
Intensitate Vulnerabilitate
Necesitatea analizei vulnerabilităţii întreprinderilor industriale s-a conturat la nivel
internaţional, atunci când s-a constatat că modelele dezvoltate pentru simularea răspunsului unui
sistem la o serie de evenimente perturbatoare, care pot conduce la o stare de disfuncţionalitate a
acestuia, nu acoperă suficient problematica reducerii impactului, pe care o evoluţie anormală a
sistemului o poate avea asupra mediului în care se desfăşoară.
În prezent, evaluarea riscului are o evoluţie rapidă, dinamică şi diversificată. Din acest motiv
literatura de specialitate în domeniu este foarte specializată şi fragmentată în cea ce priveşte
conceptele, modelele, definiţiile şi metodele, neexistând o teorie comună sau o terminologie
unificată.

1.1.1. Conceptul de risc

Riscul este un concept complex, multidimensional, care în accepţiunea clasică a teoriei

deciziei este identificat ca un element incert, totuşi posibil, ce apare permanent în procesul
activităţilor socio-umane, dar a cărui efecte sunt păgubitoare şi ireversibile. Dacă în accepţiunea
dată de dicţionare, riscul este definit ca “expunerea la probabilitatea pierderii sau pagubei”,
societăţile de asigurări consideră acest element drept “hazardul sau posibilitatea de a pierde”.
După identificarea pericolelor şi a situaţiilor periculoase, riscurile sunt estimate pentru a fi
ierarhizate şi comparate ulterior cu criteriile de decizie (fig.1.2).

4
 Managementul riscului
Aprecierea riscului
Analiza riscului
Identificarea surselor de pericol

Estimarea riscului

Evaluarea riscului
Tratarea riscului
Refuzul riscului
Optimizarea riscului
Transferul riscului
Asumarea riscului
Acceptarea riscului
Comunicarea privind riscul

Fig. 1.2. Procesul de management al riscurilor (Ghidul ISO CEI 73)

Estimarea riscului implică determinarea:

- nivelului probabilităţii de producere a daunelor;
- nivelului gravităţii acestor daune.
Riscul poate fi estimat, de asemenea, în următorii termeni:
- nivelul probabilităţii de producere a unui fenomen periculos;
- nivelul intensităţii fenomenului în cauză;
- prezenţa elementelor vulnerabile expuse;
- vulnerabilitatea ţintelor (elementelor vulnerabile).
Estimarea acestor mărimi poate fi calitativă, cantitativă sau semicantitativă în funcţie de
context, exigenţele decidenţilor, instrumentele sau datele disponibile.
Conform majorităţii normelor, evaluarea riscurilor reprezintă etapa de comparare a riscului
estimat cu criteriile de decizie privind riscul, respectiv de a decide dacă riscul este acceptat sau
trebuie să facă obiectul unor măsuri suplimentare pentru a fi acoperit.
Criteriile de acceptabilitate/de decizie sunt în funcţie de întreprindere şi de obiectivele
urmărite în managementul riscurilor. Criteriile adoptate de acceptare a riscurilor, trebuie cunoscute
şi explicate în prealabil la faza de analiză a riscurilor. De asemenea, în final, trebuie cunoscut de
conducerea întreprinderilor şi nivelul de acoperire al riscurilor.

1.1.2. Conceptul de vulnerabilitate

O definiţie elaborată prezintă vulnerabilitatea drept ansamblul condiţiilor şi proceselor

rezultate ca urmare a factorilor fizici, sociali, economici şi de mediu, care cresc sensibilitatea
ţintelor unei comunităţi, regiuni, naţiuni la efectul hazardelor, factori care deşi sunt distincţi
interacţionează corelat.
Cele două accepţiuni posibile ale termenului vulnerabilitate (expunerea la un atac şi
capacitatea de se apăra) au fost preluate în analiza dezastrelor naturale, în măsura în care ele
corespund nu numai “consecinţelor previzibile ale unui fenomen asupra ţintelor”, ci şi “la
capacitatea de răspuns a societăţii la crizele potenţiale”. Vulnerabilitatea unei întreprinderi
industriale este dată de raportul dintre probabilitatea unei ameninţări reale asupra bunei funcţionări
şi capacitatea sistemului de a face faţă ameninţării. Pentru a limita un risc atunci când este
imposibil sau dificil de acţionat asupra pericolului, întreprinderile tind să reducă vulnerabilitatea.
De exemplu, la periferia unei uzine cu substanţe periculoase se limitează sau se interzice prezenţa
oamenilor.
În problemele de amenajare a teritoriului în jurul zonelor de risc, este esenţială cunoaşterea
hazardelor pentru a reduce sau suprima vulnerabilitatea ţintelor prin măsuri de fortificare a

5
clădirilor, măsuri funciare sau măsuri care împiedecă creşterea riscului (măsuri de acoperire) prin
urbanizare.
În funcţie de origine se disting următoarele tipuri de vulnerabilităţi:
- ale persoanelor, întâlnite sub denumirea de factor uman:
 la nivel psihotehnic -motivaţie, competenţă, integritate morală;
 la nivel fizic – stare de sănătate, integritate fizică;
 la nivel social – situaţie familială, context;
- ale întreprinderilor, la nivel ierarhic, relaţii interne/externe, cultură;
- ale structurilor, în concepţia construcţiilor, materialelor, instalaţiilor;
- strategice sau operaţionale, în funcţie de factorii de mediu, caracterizate de complexitatea
şi nivelul de turbulenţă al acestora.
Un mod de a aprecia vulnerabilitatea întreprinderilor industriale este în funcţie de:
- locul în care se găsesc persoanele şi densitatea lor în acel spaţiu, prin trasarea de izolinii de
vulnerabilitate în jurul instalaţiilor care prezintă risc;
- vulnerabilitatea proprie persoanelor (nivelul de instruire, vârstă, sănătate);
- diverşi factori susceptibili de a limita sau amplifica sensibilitatea oamenilor, construcţiilor
şi mediului înconjurător la pericol (posturi de salvare sau căi de evacuare, calitatea clădirilor,
proximitatea rezervoarelor de gaz sau lichide inflamabile etc.).
Evaluarea vulnerabilităţii este procesul de identificare, cuantificare şi ierarhizare a
vulnerabilităţilor într-un sistem. Analiza vulnerabilităţii unui proces tehnologic cuprinde
următoarele etape (tabelul 1.1.):
- împărţirea procesului tehnologic în sectoare;
- înregistrarea ameninţărilor din fiecare sector;
- identificarea vulnerabilităţilor;
- enumerarea celor mai grave consecinţe;
- enumerarea măsurilor de securitate sau de salvare;
- ierarhizarea scenariilor (opţional);
- recomandări.

Tabelul 1.1. Exemplu de aplicare a analizei vulnerabilităţii unui proces tehnologic

Ameninţări Vulnerabilităţi Consecinţe Măsuri de S L R Recomandări
securitate
Eliberare de Vanele de la rezervor pot Răniţi în Alţi 2 3 M Inchiderea cu lacăte
materiale fi deschise manual şi perimetrul operatori în a vanelor
periculoase de accesul persoanelor este întreprinderii camera de
un lucrător necontrolat necesitând comandă
nemulţumit spitalizare
Sistemul de control Răniţi în Dig 2 2 L Introducerea unei
computerizat poate fi perimetrul parole de control şi a
utilizat la tranferul de întreprinderii prezenţei unui alt
material peste limita de necesitând operator
preaplin spitalizare
Severitatea/Gravitatea ameninţării (1-4); Probabilitatea ameninţării (1-4)
Riscul ameninţării ; M- mediu; L - redus

Alte analize ale vulnerabilităţii întreprinderilor sunt fundamentate pe ameninţări-tip

predefinite, care iau în considerare mai multe niveluri de ameniţare pentru a aprecia rezistenţa
instalaţiilor şi eficacitatea mijloacelor de protecţie implementate. Conform acestor analize, iniţial
se identifică punctele sensibile (echipamentele cu pericol potenţial) şi punctele vitale (sisteme
informatice, camera de comandă a unui proces etc.), pentru implementarea măsurilor de securitate
în prevenirea riscurilor de producere a accidentelor majore.
Analiza vulnerabilităţii reprezintă tendinţa de extindere a orizontului analizei de risc prin
includerea domeniilor conexe activităţii analizate, cât şi a unor componente aparţinând sistemelor
non-fizice. Vulnerabilitatea este măsurată prin consecinţele economice şi sociale negative.

6
Evaluarea vulnerabilităţii este etapa ce succede evaluarea hazardelor şi precede analiza şi stabilirea
riscurilor. Obiectivele evaluării vulnerabilităţii constau, pe de o parte, în caracterizarea fenomenelor
fizice (hazarde) în intensitate, frecvenţă şi incidenţă spaţială, iar pe de altă parte, în caracterizarea
sensibilităţii societăţii/întreprinderii la producerea lor (vulnerabilitate).

1.1.3. Diferenţa dintre risc şi vulnerabilitate

Analizele clasice de riscuri sunt axate în principal pe investigarea riscurilor dintr-o

întreprindere, luând în calcul modul de concepţie şi funcţionare. Astfel de analize tind să se
concentreze pe cauzele interne şi pe consecinţele directe asupra obiectivului studiat. Analizele de
vulnerabilitate în schimb, se concentrează atât asupra consecinţelor obiectivului însuşi, cât şi asupra
consecinţelor primare şi secundare ale sistemului în care obiectivul îşi desfăşoară activitatea. De
asemenea, analizele de vulnerabilitate se referă la reducerea unor astfel de consecinţe şi la
îmbunătăţirea capacităţii întreprinderii de a gestiona astfel de incidente în viitor
Indiferent de gradul de dezvoltare al societăţii, cele mai multe ameninţări asupra unei
întreprinderi au asociate un anumit grad de incertitudine, condiţii în care modelul de risc, nu mai
este o funcţie doar de pericol, fiind totodată o funcţie de ameninţare, elemente critice şi
vulnerabilitate, exprimate sub forma grafică din figura 1.3, în care sunt prezente:
1. elemente critice (informaţii, persoane, echipamente sau construcţii) pentru care nu se
cunoaşte nicio expunere la vulnerabilitate sau la ameninţare;
2. vulnerabilităţi în ceea ce priveşte persoanele, echipamentele, construcţiile, care nu sunt
asociate elementelor critice şi pentru care nu se cunoaşte nici o expunere la ameninţări;
3. spaţiu în care nu se cunoaşte nici o ameninţare privind elementele critice sau vreun acces
la vulnerabilităţi;
4. elemente critice pentru care se cunosc vulnerabilităţi, dar nu este cunoscută expunerea la
ameninţări;
5. elemente critice pentru care se cunosc atât vulnerabilităţile cât şi expunerea la ameninţări
– zona de risc;
6. ameninţarea a atins un nivel astfel încât poate exploata vulnerabilitatea, dar nu atât încât
să devină şi critică;
7. elemente critice pentru care nu se cunosc vulnerabilităţile, dar există expunerea la o
anumită ameninţare.
Ceea ce reiese în mod clar din figura 1.3 este faptul că ameninţarea sau vulnerabilitatea nu
determină criticitatea (riscul), aceasta fiind determinată doar de existenţa concomitentă a tuturor
celor 3 factori.

2
vulnerabilitate

4 6
1 5
elemente 3
critice 7 ameninţare

Fig. 1.3. Relaţiile dintre elemente critice, vulnerabilitate şi ameninţări într-un sistem

1.1.4. Noţiunea de ameninţare

Ameninţările pot fi adresa existenţei/dezvoltării unei întreprinderi. Acestea constituie

aspecte negative ce apar din suprasolicitarea resurselor, ori limitările care se impun întreprinderii
din partea unui mediu extern, aflat în schimbare şi care nu poate fi controlat de acţiunea
managerială. Noţiunea de ameninţare nu trebuie separată de ceea a vulnerabilităţii. Ameninţarea

7
este posibilitatea ca un anumit obiect, sistem sau reţea să sufere un atac sau un incident. În contextul
unui pericol tehnologic, această posibilitate este bazată pe probabilitatea de producere.
Reducerea vulnerabilităţilor şi contracararea ameninţărilor se pot realiza prin investiţii în
ştiinţă şi tehnologie, pe fondul unui cadru legislativ şi decizional adecvat, care să îmbunătăţească
capacitatea de rezistenţă la pericole/hazarde tehnologice a comunităţii.

1.1.5. Termenul de securitate

Termenul securitate este polisemantic; acesta reprezintă în acelaşi timp un concept, o
funcţie, un cadru de acţiune. Securitatea întreprinderii implică luarea în considerare a tuturor
riscurilor potenţiale existente, precum şi o viziune de ansamblu a interacţiunilor posibile dintre
vulnerabilităţi şi ameninţări.
Cultura securităţii într-o întreprindere este o variabilă care depinde de nivelul conştiinţei,
sensibilizării, formarea prin exerciţiu a gestiunii riscurilor specifice. Adaptarea sau conformarea
întreprinderii la reglementările specifice, efectuarea de achiziţii sau recursul la furnizorii de servicii
ţin de cultura securităţii. Problema legitimităţii, care face referinţă la compatibilitatea între scopurile
personale şi valorile mediului în care operează, este esenţială în perspectiva adeziunii persoanelor
interesate.
Cu privire la vulnerabilitatea unei întreprinderi, în asigurarea securităţii sunt posibile două
abordări:
- o abordare strategică care permite identificarea zonelor de vulnerabilitate, soluţia ideală
pentru un model de decizie raţională;
- o abordare economică care identifică zonele de constrângeri. Conducătorul unităţii va
stabilii pragul de la care o vulnerabilitate trebuie considerată drept critică în ceea ce priveşte
raportul investiţii/pierderi.

1.1.6. Pericolul/Hazardul

Hazardul tehnologic, în concepţia ONU, este un pericol cu originea în accidente industriale

sau tehnologice, proceduri periculoase, deteriorarea infrastructurii sau în activităţi umane care pot
cauza pierderi de vieţi sau răniri, distrugerea proprietăţii, sau degradarea mediului [85]. Acest tip de
hazard, spre deosebire de hazardele naturale, are ca sursă activitatea desfăşurată de om.
Hazardele tehnologice includ ameninţări latente care pot să se manifeste într-un anumit loc
şi sunt caracterizate printr-o anumită intensitate şi probabilitate de apariţie.
Pericolele tehnologice survin atunci când se pierde controlul asupra tehnologiei şi sunt în
principal cauzate de importanţa prea mare acordată profiturilor industriale. Ele apar şi atunci când
controlul fluxului tehnologic, al tehnologiei şi al activităţii de producţie sau de altă natură este
diminuat, neglijat, greu sau imposibil de efectuat. Din categoria hazardelor tehnologice fac parte
incendiile, exploziile, scurgerile de gaze etc.

1.2. Pericolul, riscul şi vulnerabilitatea la incendiu

1.2.1. Pericolul de incendiu

Incendiul este un proces complex de combustie, cu evoluţie nedeterminată, declanşat cu sau

fără voia omului, în urma căruia se produc victime omeneşti şi pagube materiale şi pentru a cărui
întrerupere şi lichidare este necesară de cele mai multe ori intervenţia printr-o acţiune de stingere cu
mijloace adecvate. În timpul incendiului au loc fenomene specifice cum ar fi: transferul de căldură,
formarea flăcărilor, schimbul de gaze cu mediul înconjurător, transformări structurale în materialele
de construcţie şi elementele de rezistenţă etc.
Conform ISO 13943-2008 pericolul de incendiu1 reprezintă un obiect sau o situaţie cu
potenţial de a produce o consecinţă nedorită în urma unui incendiu. Pericolul real de incendiu este
definit de relaţia între pericolele potenţiale şi măsurile de prevenire aplicate.
1
Fire hazard (eng.)
8
 Identificarea pericolelor de incendiu reprezintă procesul de stabilire a factorilor care pot
genera, contribui şi/sau favoriza producerea, dezvoltarea şi/sau propagarea unui incendiu. Aceşti
factori pot fi:
a) materialele şi elementele de construcţii în funcţie de clasele de reacţie la foc;
b) proprietăţile fizico-chimice ale materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate,
manipulate sau depozitate, natura procesului tehnologic şi densitatea sarcinii termice;
c) sursele potenţiale de aprindere existente;
d) împrejurările care pot determina sau favoriza aprinderea şi producerea, dezvoltarea şi/sau
propagarea unui incendiu.
Nivelurile de pericol de incendiu se stabilesc pe zone, spaţii, încăperi, compartimente de
incendiu, clădiri de producţie şi/sau depozitare ori cu funcţii mixte, precum şi la instalaţii
tehnologice. Acestea se precizează în mod obligatoriu în documentaţiile tehnice şi în planurile de
intervenţie la incendiu, potrivit reglementărilor tehnice.

1.2.2. Riscul de incendiu

Evaluarea riscului de incendiu se înscrie în demersul global de prevenire a riscurilor în

întreprindere. Conform ISO 13943-2008 riscul de incendiu 2 este definit de probabilitatea producerii
unui incendiu combinată cu consecinţele cuantificate ale incendiului.
Identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu pe plan naţional se efectuează
conform metodologiei aprobată în Ordinul 210/2007 modificat şi completat cu Ordinul MIRA nr.
663/2008. În urma procesului de evaluare şi control al riscurilor de incendiu se întocmeşte o
documentaţie specifică.
Evaluarea riscurilor de incendiu se efectuează încă din faza de proiectare a construcţiilor,
instalaţiilor, echipamentelor tehnice şi a proceselor tehnologice. Principalii factori care trebuie luaţi
în considerare sunt: pierderile de vieţi omeneşti, efectul asupra mediului, afectarea patrimoniului,
proprietăţii şi a continuităţii activităţilor operatorilor economici, costul măsurilor implementate de
control al riscului şi efectele asupra imaginii operatorului economic.
Riscul de incendiu acceptat se stabileşte în funcţie de experienţa în domeniu sau pe baza
unor reglementări, standarde şi ghiduri. Tehnicile, procedeele şi metodele utilizate sunt în funcţie de
fazele procesului supus evaluării şi pot fi calitative, semicantitative şi cantitative, matematice,
analitice, grafice sau combinate.
Estimarea riscului de incendiu se realizează având în vedere următoarelor elemente:
- pericolele de incendiu identificate;
- nivelurile criteriilor de performanţă ale construcţiilor privind cerinţa esenţială „securitate
la incendiu”;
- nivelul de echipare şi dotare cu sisteme, instalaţii, echipamente şi aparatură de alimentare
cu apă, gaze combustibile, energie electrică şi termică, de ventilaţie şi climatizare, starea de
funcţionare şi performanţele acestora;
- factorul uman, determinat de numărul de persoane, vârsta şi starea fizică ale acestora,
nivelul de instruire;
- alte elemente care pot influenţa producerea, dezvoltarea şi/sau propagarea unui incendiu.
Măsurile de apărare împotriva incendiilor, care se iau în considerare la determinarea riscului
de incendiu, sunt cele destinate reducerii, neutralizării şi/sau eliminării pericolelor de incendiu,
respectiv pentru limitarea, localizarea şi/sau lichidarea incendiului. Aceste măsuri se analizează şi
se stabilesc pe baza prevederilor reglementărilor tehnice, a normelor şi dispoziţiilor generale de
apărare împotriva incendiilor şi a celor specifice fiecărui domeniu de activitate, în corelare cu
natura şi cu nivelul riscurilor identificate. Nivelurile de risc de incendiu se stabilesc pe zone, spaţii,
încăperi, compartimente de incendiu şi construcţii/instalaţii tehnologice şi se precizează în mod
obligatoriu în documentaţiile tehnice şi în planurile de intervenţie la incendiu, conform
reglementărilor tehnice.
2
Fire risk (eng.)
9
 1.2.2.1. Triunghiul de foc

Cele trei elemente necesare, în acelaşi timp şi spaţiu, pentru producerea procesului de
ardere/combustie sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de „triunghiul de foc”
(fig. 1.4). Absenţa unuia din cele trei elemente împiedecă declanşarea combustiei, acesta fiind
principiul fundamental care se aplică în apărarea împotriva incendiilor.
În cazul locurilor de muncă, materialele combustibile (produse manipulate, depozitate,
fabricate, materiale de construcţie etc.) şi comburantul (oxigenul din aer) sunt mereu prezente, astfel
că toate întreprinderile industriale prezintă risc de incendiu, atunci când există surse de energie.
Printre aceste surse, lucrările cu puncte fierbinţi (sudură, tăiere cu flacără oxiacetilenică etc.) pot
produce adevărate dezastre (un incendiu din cinci).

Fig.1.4. Triunghiul de foc

Dacă „triunghiul de foc” este foarte util pentru învăţarea elementelor de bază ale
incendiului, fenomenele observate şi cercetările privind teoria combustiilor au evidenţiat reacţii
complexe care au loc în interiorul flăcării şi care nu se regăsesc în conceptul triunghiului de foc. În
volumul flăcării se produc anumite combinaţii de elemente, instabile şi chimic puternic reactive,
care sunt o condiţie necesară a reacţiilor de ardere. Modelul ales să ilustreze acest aspect este
tetraedrul de foc.

1.2.2.2. Tetraedrul de foc

Tetraedrul, simbolul focului (după Platon) este un element tridimensional, fiecare faţă a
tetraedrului reprezentând una din cele patru condiţii de producere a incendiului (fig. 1.5). Reacţiile
chimice în lanţ se produc atunci când excesul de căldură al reacţiilor exotermice radiază spre
substanţa combustibilă, produce vapori/gaze şi cauzează aprinderea acestora în absenţa sursei de
aprindere iniţiale. Pe baza teoriei tetraedrului de foc s-a dezvoltat sistemul de stingere cu
haloni/înlocuitori de haloni care funcţionează prin întreruperea lanţului de reacţie stingând focul,
fără a îndepărta energia termică, substanţa combustibilă sau oxigenul. Mecanismul de stingere a
focului cu haloni constă în ruperea sub acţiunea căldurii a compuşilor halogenaţi în radicali liberi,
ce contribuie la întreruperea lanţului de reacţie a procesului de combustie.

COMBUSTIBIL

REACŢII IN
LANŢ

OXIGEN CALDURA

Fig.1.5. Tetraedrul de foc

10
 1.2.3. Vulnerabilitatea la incendiu

Identificarea vulnerabilităţii într-un sistem/întreprindere necesită înţelegerea mecanismelor

de impact, adică a modului în care mărimile descrise fizic şi tipul efectelor incendiului, în corelaţie
cu caracteristicile ţintelor (persoane expuse, construcţii etc.) produc un nivel specific de impact.
În caz de incendiu mecanismele de impact cele mai frecvente sunt combustia şi expunerea
la căldură, precum şi toxicitatea şi hipoxia cauzate de fumul şi gazele de ardere.
Exemple de vulnerabilităţi la riscurile de incendiu sunt următoarele:
- vulnerabilităţi neobişnuite ale utilizatorilor (dizabilităţi, persoane în vârstă, utilizarea
drogurilor sau a alcoolului, abilităţi limitate de a însuşi sau executa practicile de securitate)
- număr mare de persoane sau densitate a utilizatorilor;
- vulnerabilitate neobişnuită a bunurilor (încăperi de curăţire cu solvenţi; materiale care se
contaminează rapid – substanţe farmaceutice, materiale textile sensibile);
- vulnerabilitate neobişnuită a operaţiilor (absenţa surselor alternative pentru produsele rare);
- vulnerabilitatea structurilor la prăbuşire ca urmare a incendiului;
- vulnerabilitatea infrastructurilor învecinate (comunicaţii, reţele electrice, drumuri,
alimentarea cu apă, alimentarea cu gaz etc.).

1.3. Clasificarea incendiilor

În funcţie de scopul urmărit clasificarea incendiilor se poate face după mai multe criterii:
1. Clasificarea incendiilor după natura materialelor şi substanţelor combustibile care ard şi
în raport cu substanţele folosite pentru stingere cuprinde următoarele clase:
Clasa A ce include incendiile provocate prin aprinderea materialelor solide care ard cu
producere de jar: lemn, hârtie, textile, deşeuri, paie, cărbune, cauciuc, materiale plastice etc.
Clasa B ce include incendiile provocate prin aprinderea materialelor lichide inflamabile sau
combustibile: benzină, petrol, uleiuri, vopsele de ulei, solvenţi, lacuri, alcooli etc. sau a materialelor
ce se lichefiază (smoala, ceara, parafina).
Clasa C se referă la incendii provocate de aprinderea gazelor inflamabile: metan, propan,
butan, hidrogen, acetilenă etc.
Clasa D cuprinde incendii provocate de aprinderea metalelor inflamabile (metale uşoare):
magneziu, titan, zirconiu, sodiu, aluminiu, litiu, potasiu şi aliajele acestora (sub formă de pulberi).
Normele americane NFPA 10 includ incendiile de gaze inflamabile în categoria B, clasa C
reprezentând incendiile care implică echipament electric energizat iar ultima clasă K se referă la
incendiile din spaţii de gătit, datorate grăsimilor şi uleiurilor vegetale sau animale.
Clasificarea europeană cuprinde clasele de incendiu A, B, C, D şi F, clasa F referindu-se la
incendii în spaţii de gătit datorate grăsimilor şi uleiurilor, vegetale sau animale. Primele patru clase
se regăsesc şi în standardul român SR EN 2/1995/A1:2005.
2. Clasificarea incendiilor după nivelurile de gravitate şi consecinţele directe: început de
incendiu, incendiu notabil sau moderat, incendiu important sau mare, incendiu foarte important
sau sinistru şi incendiu major sau dezastru.
3. Clasificarea incendiilor după forma lor de manifestare în spaţiu: punctiforme (izolate),
frontale (liniare), circulare, dispersate (cu mai multe focare concomitente izolate), de masă (pe
suprafeţe foarte mari) şi dezvoltate pe verticală (pe mai multe niveluri).

1.4. Materii combustibile

Combustibilitatea este proprietatea unor corpuri de a arde în contact cu aerul.

Identificarea pericolului de incendiu în întreprinderile industriale presupune realizarea unui
inventar al produselor combustibile, respectiv întocmirea unei liste cu aceste produse, precizând
starea lor de agregare (gaz, lichid, solid) şi proprietăţile fizico – chimice de interes. Informaţiile de
bază se găsesc pe etichete sau pe fişele tehnice de securitate (FTS).

11
 Principalele caracteristici fizico-chimice ale produselor care influenţează inflamabilitatea/
combustibilitatea acestora sunt:
- descompunerea şi degradarea termică;
- starea de diviziune (praf, de exemplu);
- domeniu de inflamabilitate/explozivitate;
- punct de incandescenţă/inflamabilitate;
- temperatura minimă de aprindere;
- incompatibilitatea cu alte produse;
- puterea calorifică.
Materiile inflamabile/combustibile se întâlnesc în cantităţi diferite în întreprinderile
industriale în stare solidă, lichidă sau gazoasă. Susceptibilitatea la aprindere, precum şi combustia
acestor materii este diferită, existând mai multe variante de clasificare în literatura de specialitate în
acest sens. Din punctul de vedere al pericolului de incendiu şi explozie, se apreciază ca fiind cea
mai potrivită de utilizat, clasificarea şi etichetarea după sistemul global armonizat a materiilor
chimice (GHS) ONU. Sistemul GHS conţine:
- definiţii;
- criterii armonizate pentru clasificarea substanţelor şi amestecurilor în raport cu pericolul
fizic pe care acestea îl prezintă, precum şi a pericolului pentru sănătate şi mediu;
- elemente armonizate de comunicare a pericolului, cerinţe pentru etichetare şi fişe tehnice
de securitate.

1.4.1. Clasificarea gazelor inflamabile

Un gaz inflamabil este gazul care are domeniul de inflamabilitate cu aerul la temperatura de
20oC şi presiunea standard de 101,3 kPa. Gazele inflamabile se împart în două categorii conform
criteriilor din tabelul 1.2.

Tabelul 1.2: Criterii de clasificare pentru gaze inflamabile

Categorie Criteriu
1 Gaze care la 20oC şi o presiune standard de 101,3 kPa:
(extrem de (a) se aprind când într-un amestec cu aerul reprezintă ≤ 13 % ; sau
inflamabile) (b) au un domeniu de inflamabilitate cu aerul de ≥ 12 % (indiferent de limita minimă de
inflamabilitate);
2 (gaze Gaze, altele decât cele din categoria 1, care la 20oC şi o presiune standard de 101,3 kPa au un
inflamabile) domeniu de inflamabilitate pe durata amestecului cu aerul.

Notă: amoniacul şi metilbromatul pot fi considerate excepţii.

În funcţie de starea lor fizică atunci când îmbuteliate, gazele sunt clasificate într-una din cele
patru grupe prezentate în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3. Criterii de clasificare a gazelor sub presiune

Stare fizică Descriere
Gaz comprimat Un gaz care atunci când este îmbuteliat sub presiune este în stare gazoasă în întreaga masă
la -50°C ; include toate gazele cu o temperatură critică  -50°C
Gaz lichefiat Un gaz care atunci când este îmbuteliat sub presiune este parţial lichid la temperaturi > -50°C
(a) Gaz lichefiat la presiune ridicată: temperatura critică între –50°C şi +65°C
(b) Gaz lichefiat la presiune scăzută: un gaz cu o temperatură critică > +65°C
Gaz lichid Un gaz care atunci când este îmbuteliat sub presiune este parţial lichid datorată temperaturii
refrigerat scăzute a acestuia
Gaz dizolvat Un gaz care atunci când este îmbuteliat sub presiune este dizolvat într-un solvent în stare lichidă

Un gaz sub presiune este un gaz conţinut într-un recipient la o presiune superioară sau mai
mare de 200 kPa sau în formă de gaz lichefiat sau gaz lichefiat şi refrigerat.

12
 1.4.2. Clasificarea lichidelor inflamabile
Lichide inflamabile în limbajul curent, înseamnă lichidele care se aprind repede, ard rapid şi
energic şi produc o cantitate mare de căldură. Combustibile sunt considerate acele lichide, care se
aprind mai puţin uşor, ard cu o viteză mai mică decât lichidele inflamabile şi în consecinţă sunt
relativ sigure. Lichidele inflamabile la temperatura camerei formează vapori, în concentraţii care se
aprind de la scânteie sau o flacără. Lichidele combustibile nu produc vapori la temperatura normală,
dar dacă sunt încălzite peste punctul lor de inflamabilitate, vaporii generaţi de lichidul încălzit
recent se pot
aprinde. În aceste cazuri, lichidele combustibile pot fi la fel de periculoase ca şi lichidele
inflamabile.
Lichidele inflamabile, clasa 3 în clasificarea ONU, sunt lichidele care au punctul de
inflamabilitate sub 93oC. Aceste lichide se împart în 4 categorii, în funcţie de punctul de
inflamabilitate şi punctul iniţial de fierbere (tabelul 1.4 ).

Tabelul 1.4: Criterii de clasificare a lichidelor inflamabile

Categoria
1 (lichide şi vapori extrem de inflamabili)
2 (lichide şi vapori foarte inflamabili)
3 (lichide şi vapori inflamabili)
4 (lichide combustibile)
Criterii
punctul de inflamabilitate < 23oC şi punctul iniţial
de fierbere ≤ 35oC
punctul de inflamabilitate < 23oC şi punctul iniţial
de fierbere > 35oC
punctul de inflamabilitate ≥ 23oC şi ≤ 60oC
punctul de inflamabilitate > 60oC şi ≤ 93oC

1.4.3. Clasificarea solidelor inflamabile/combustibile

Materiile solide (solidele) inflamabile reprezintă substanţe sau amestecuri solide uşor
combustibile care pot provoca sau contribui la un incendiu, dacă se aprind prin frecare.
Solidele uşor combustibile sunt materiile pulverulente, granulare sau păstoase, ce prezintă
pericol dacă iau foc uşor la contactul scurt cu o sursă de aprindere, un chibrit şi dacă flacăra se
răspândeşte rapid.
Criteriile de clasificare a solidelor sunt în funcţie de durata şi viteza de ardere. Materiile
pulverulente, granulare sau păstoase sunt clasificate printre solidele uşor combustibile dacă durata
de combustie, în cursul uneia sau mai multor încercări efectuate conform metodelor specifice este
mai mică de 45 secunde sau viteza de combustie este mai mare de 2,2 mm/s.
Pulberile metalice şi aliajele metalice se clasifică în materii solide inflamabile dacă se aprind
şi reacţia se propagă pe lungimea eşantionului în cel mult 10 minute.

1.4.4. Alte materii care prezintă pericol de incendiu

Alte materii care mai pot prezenta pericol de incendiu sunt: substanţe şi amestecuri
autoreactive, lichide/solide piroforice, substanţe şi amestecuri cu autoîncălzire, substanţe şi
amestecuri
care în contact cu apa emit gaze inflamabile, lichide/solide oxidante şi peroxizi organici.
Definiţiile, criteriile de clasificare pentru substanţele şi amestecurile autoreactive,
lichidele/solidele piroforice, substanţele şi amestecurile cu autoîncălzire, substanţele şi amestecurile
care în contact cu apa emit substanţe inflamabile, precum şi pentru lichidele/solidele oxidante şi
peroxizii organici se găsesc în materialele de referinţă.
Hotărârea Guvernului 804/2007 privind controlul asupra pericolelor de accident major în
care sunt implicate substanţe periculoase prezintă definiţii pentru gaze şi lichide inflamabile în
Anexa 1. În cazul aplicării acestei reglementări trebuie luate în considerare definiţiile respective.

1.5. Comportarea la foc a materialelor şi elementelor de construcţii

13
 Atunci când condiţiile de utilizare finală a unui produs pentru construcţii sunt astfel încât
produsul contribuie la iniţierea incendiului, propagarea focului şi fumului în incinta iniţială sau în
zona înconjurătoare, produsul trebuie clasificat pe baza performanţelor sale.
Prin clase de performanţă la foc ale produselor se înţeleg clase de performanţă pentru reacţia
la foc, clase de performanţă pentru rezistenţa la foc şi clase de performanţă la incendiu exterior.

1.5.1. Reacţia la foc

Reacţia la foc este comportarea unui material care, prin propria sa descompunere,
alimentează un foc la care este expus, în condiţii specificate. Clasele de reacţie la foc sunt expresii
cantitative formulate în termeni de performanţă pentru modul de comportare a produselor la
acţiunea focului, în condiţii de utilizare finală, structurate într-o serie de niveluri de performanţă.
Clasa de reacţie la foc cuprinde nu numai comportarea la ardere, dar şi fluxul de căldură degajat,
emisia de fum şi gaze de ardere, radiaţia de căldură, propagarea flăcării etc.
Odată cu publicarea „Regulamentului din 7 octombrie 2004 privind clasificarea şi
încadrarea produselor pentru construcţii pe baza performanţelor de comportare la foc”, a fost
introdus pe plan naţional sistemul european de clasificare pentru produsele de construcţii, conform
căruia, un produs poate fi încadrat în euroclasele A1, A2, B, C, D, E şi F iar produsele pentru
pardoseli în euroclasele: A1 FL, A2FL, BFL, CFL, DFL, EFL şi FFL. Aceste simboluri trebuie urmate de
indicativele s1, s2 sau s3, care indică emisia fumului, respectiv d0, d1 şi d2, care indică producerea
de picături la acţiunea unei flăcări pilot.
Criteriile de performanţă pentru reacţia la foc, respectiv parametri care descriu reacţia la foc
a produselor şi simbolizarea lor sunt indicate în tabelul 1.5.
Comisia europeană a decis ca la baza clasificării europene pentru produsele de construcţii să
stea criteriul de performanţă FIGRA, precum şi timpul de realizare a flashoverului (tabelul 1.6),
când produsele sunt testate în colţul camerei, bază fundamentală a noului sistem de clasificare.
În sistemul de clasificare european pentru reacţia la foc, un produs termoizolant pentru
tubulatura liniară poate fi încadrat în euroclasele: A1 L, A2L, BL, CL, DL, EL şi FL pentru fiecare
categorie de produse adăugându-se indicativele s1, s2 sau s3, respectiv d0, d1 şi d2. Produsele
pentru cabluri electrice pot fi încadrate în euroclasele: ACA, B1CA, B2CA, CCA, DCA, ECA si FCA.
Produsele încercate trebuie urmate de indicativele s1, s1a, s1b, s2 sau s3, d0, d1 sau d2 şi a1, a2 sau
a3. Primul parametru indică emisia fumului, al doilea producerea de picături la acţiunea unei flăcări
pilot iar al treilea conductivitatea.
Tabelul 1.5: Criterii de performanţă pentru reacţia la foc
Simbol Denumire
ΔT creşterea de temperatură
Δm pierderea de masă
tf durata de persistenţă a flăcării
PCS putere calorifică superioară
FIGRA viteza de dezvoltare a focului
THR600S căldura totală degajată
LFS propagarea laterală a flăcărilor
SMOGRA viteza de emisie a fumului
TSP600S emisia totală de fum
Fs propagarea flăcării

Clasificarea unui produs în euroclase rezultă din încercări armonizate. În cazul unor
materiale şi produse fabricate cu nivel scăzut de combustibilitate, clasificarea în clasele A1 şi A1 FL
s-a realizat fără încercări preliminare sub rezerva unor condiţii precizate iar alte produse au fost
clasificate pe baza experienţei acumulate în prezent pe plan european (sticlă, cărămizi, ipsos,
vermiculită, azbest, ardezie, plumb, fier, fontă, oţel, aluminiu, cupru, zinc, produse ceramice etc.).

14
 Tabelul 1.6 : Clasificarea produselor pentru construcţii după indicele FIGRA
Euroclasa de reacţie FIGRA Timpul de producere a flashoverului
la foc kW/s
A1 Mai puţin de 0,15 Nu produce flashover
A2 Mai puţin de 0,15 Nu produce flashover
B Mai puţin de 0,5 Nu produce flashover
C Mai puţin de 1,5 Flashover după 10 minute
D Mai puţin de 7,5 Flashover în 2 - 10 minute
E Mai mult de 7,5 Flashover în mai puţin de 2 minute
F Fără performanţă determinată

Datele de fundamentare şi domeniul de aplicare ale unei clasificări trebuie să fie înscrise,
într-o formulare succintă, în informaţiile asociate marcajului de conformitate CE şi într-o formulare
completă, în raportul de clasificare.
Conform anexei la Ordinul comun al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului
şi al ministrului administraţiei şi internelor nr.1822/2004 respectiv nr.394/2004, clasele de
combustibilitate definite în ,,Normativul de siguranţă la foc a construcţiilor”, indicativ P118-99 se
înlocuiesc cu clasele de reacţie la foc, în funcţie de utilizarea finală preconizată.

1.5.2. Rezistenţa la foc

Rezistenţa la foc este aptitudinea unui produs de a păstra, pe o durată de timp determinată,
stabilitatea la foc, etanşeitatea la foc, izolarea termică impuse şi/sau orice altă funcţie impusă,
specificate într-o încercare standardizată de rezistenţă la foc.
Euroclasele de rezistenţă la foc tind să armonizeze sistemele naţionale în cadrul Uniunii
Europene. Există trei clase de rezistenţă la foc (fig.1.6):
- R rezistenţă mecanică sau stabilitate;
- E etanşeitate la gaze toxice şi flăcări fierbinţi;
- I izolaţie termică utilizată obligatoriu completar unei clasificări R sau E.
Aceste litere sunt urmate de două sau trei cifre care reprezintă timpul de rezistenţă în
minute.
Rezistenţa la foc se obţine:
- pe un eşantion reprezentativ al elementului în cauză;
- printr-o analiză specifică efectuată de un laborator acreditat;
- prin calcul conform unei metode agreate de eurocoduri.

Flăcări
Flăcări Căldură
Căldură

R E I

Fig. 1.6. Reprezentare a semnificaţiei claselor de rezistenţă la foc

1.5.3. Performanţa la incendiu exterior

Performanţa la incendiu exterior este o expresie convenţională a modului de comportare a

unui acoperiş sau a unei învelitori de acoperiş pentru situaţia în care, în condiţii de utilizare finală,
este expus(ă) la un incendiu din afara construcţiei.
15
 Până la adoptarea unei metode de încercare armonizată la nivel european s-a convenit ca
pentru clasificarea performanţei la foc exterior să se aplice standardul ENV 1187:2002 şi a
versiunilor ulterioare ale acestuia.
Criteriile de performanţă la foc exterior pentru acoperişuri/învelitori de acoperişuri trebuie
să conţină limitări privind:
– pătrunderea incendiului în clădire prin acoperiş sau luminatoare;
– propagarea incendiului pe suprafaţa exterioară sau în structura învelitorii de acoperiş;
– producerea de picături/particule arzânde.

1.6. Surse potenţiale de aprindere

Cauza producerii incendiilor este energia termică cedată de sursa de aprindere mediului
inflamabil/combustibil. Acţiunea sursei de aprindere asupra mediului inflamabil poate fi directă sau
indirectă.
Sursele de aprindere ale unui incendiu pot fi prezente continuu/frecvent sau pot să apară în
situaţii rare sau foarte rare. După natura lor, sursele de aprindere se clasifică în următoarele grupe:
- surse de aprindere cu flacără (flacără de chibrit, aparat de sudură etc.);
- surse de aprindere de natură termică (obiecte incandescente, căldură degajată de aparatele
termice, efectul termic al curentului electric etc.);
- surse de aprindere de natură electrică (arcuri şi scântei electrice, scurtcircuite, electricitate
statică etc.);
- surse de aprindere de natură mecanică (scântei mecanice, frecare etc.);
- surse de aprindere naturale (căldura solară, trăsnet etc.);
- surse de aprindere de natură chimică, fizico-chimică şi biologică, reacţii chimice exoterme,
explozii şi materiale incendiare;
- surse de aprindere indirecte (radiaţia unui focar de incendiu).

16
 2. PREVENIREA INCENDIILOR. CADRUL LEGISLATIV
PRIVIND APĂRAREA ÎMPOTRIVA INCENDIILOR
2.1. Conceptul, scopul şi conţinutul activităţii de prevenire a incendiilor

Activităţile de prevenire a incendiilor reprezintă o componentă principală a sistemului

integrat de măsuri tehnice şi organizatorice, precum şi de acţiuni specifice planificate şi realizate
potrivit legislaţiei, în scopul preîntâmpinării, reducerii sau eliminării riscurilor de producere a
incendiilor şi a consecinţelor acestora,.
Scopul activităţii de prevenire a incendiilor este asigurarea respectării reglementărilor în
vigoare în domeniu; identificarea, evaluarea şi analiza pericolelor potenţiale de incendiu;
conştientizarea riscurilor de incendiu prin schimbul de informaţii reciproc între factorii de execuţie,
control, decizie şi alte persoane interesate şi/sau implicate; informarea populaţiei privind pericolele
potenţiale de incendiu şi modul de comportare în consecinţă. Activitatea de prevenire a incendiilor
cuprinde:
- verificarea respectării legislaţiei şi reglementărilor privind apărarea împotriva incendiilor
la proiectarea, executarea, exploatarea, postutilizarea construcţiilor, instalaţiilor şi amenajărilor;
- verificarea organizării activităţii privind identificarea pericolului de incendiu pe timpul
exploatării construcţiilor, instalaţiilor şi amenajărilor;
- verificarea concepţiei de apărare împotriva incendiilor în scopul menţinerii riscurilor în
limite acceptabile, stabilindu-se după caz măsuri în condiţiile legii;
- controlul activităţiilor în care sunt implicate substanţe periculoase;
- realizarea pregătirii şi instruirii specifice a salariaţilor, a verificării modului de asimilare de
către aceştia a regulilor şi măsurilor specifice, precum şi a comportamentului pe timp de incendiu;
- înştiinţarea autorităţilor responsabile despre existenţa, dimensiunea şi consecinţele riscului
de incendiu identificat.
Una din principalele forme ale activităţii de prevenire a incendiilor este reglementarea în
domeniu care constă în emiterea de legi, hotărâri de guvern, ordine ale Ministerului Administraţiei
şi Internelor şi ordine ale inspectorului general al IGSU. Un rol deosebit de important în activitatea
de prevenire îl are stabilirea strategiei în domeniul apărării împotriva incendiilor.

2.2. Strategia naţională de prevenire a incendiilor

Prevenirea incendiilor este integrată în Strategia naţională de prevenire a situaţiilor de

urgenţă, aprobată prin HG nr. 762/2006. Această strategie formează documentul-cadru pentru
pregătirea şi adoptarea unor măsuri şi acţiuni specifice având ca scop reducerea impactului produs
de manifestarea factorilor de risc specifici asupra populaţiei, bunurilor şi mediului printr-o
planificare, la nivel naţional şi local, pe termen mediu şi lung, a unui set de acţiuni şi măsuri
specifice.
O caracteristică importantă a strategiei este schimbarea opticii privind modul de abordare a
problemelor managementului situaţiilor de urgenţă, de la conceptul de acţiune reactiv la o atitudine
proactivă, de prevenire a manifestării riscurilor ori de limitare a pagubelor potenţiale. Apărarea în
domeniul situaţiilor de urgenţă se realizează prin măsuri generale, de natură economică, socială şi
politică, precum şi prin măsuri speciale, cu caracter preponderent preventiv.
Capacitatea de rezistenţă în faţa unor posibile situaţii de urgenţă este dată de:
a) capacitatea de rezistenţă a comunităţilor locale, amplificarea implicării şi participării
acestora;
b) activităţile de prevenire a situaţiilor de urgenţă, inclusiv pentru reducerea
vulnerabilităţilor;
c) capabilitatea de management al situaţiilor de urgenţă;
d) capacitatea de înlăturare a urmărilor şi de revenire rapidă la normalitate.

17
 În contextul specific al managementului dezastrelor3 se defineşte vulnerabilitatea drept gradul
de pierderi, de la 0% la 100%, rezultat dintr-un fenomen susceptibil de a produce pierderi umane şi
materiale.
Activitatea preventivă se desfăşoară permanent - premergător producerii evenimentelor
generatoare de situaţii de urgenţă, în timpul derulării acţiunilor de protecţie şi salvare, precum şi în
perioada reabilitării şi înlăturării efectelor. Întreprinderile industriale au un rol important în ceea ce
priveşte prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă deoarece acestea, fie că pot pot suferi un impact
direct ca urmare a manifestării unui anumit risc, fie în numeroase cazuri, reprezintă chiar sursa de risc
şi punctul de declanşare a unei situaţii de urgenţă.

2.2.1. Elementele specifice riscurilor de incendiu

Producerea riscului de incendiu reprezintă o situaţie de urgenţă de tip special, prin frecvenţă şi
consecinţe, fiind un fenomen care afectează domenii importante ale activităţii vieţii economice şi
sociale. Incendiul este socotit un risc de gravitate mică, dar frecvenţa manifestării îi conferă un efect
cumulat.
Securitatea la incendiu este definită ca managementul riscurilor specifice de incendiu la toate
nivelurile, prin prevenirea incendiilor, protejarea populaţiei faţă de efectele lor şi optimizarea
intervenţiei. Abordarea tehnică a securităţii la incendiu constă în aplicarea unor principii tehnice şi
metode specifice de calcul pentru a evalua nivelul minim de protecţie şi pentru a proiecta şi calcula
măsurile de siguranţă necesare, acestea fiind cuprinse în reglementări specifice, stabilite pe plan
european. Prevenirea accidentelor industriale reprezintă un aspect deosebit de important, fiind
reglementată printr-o serie de acte normative, în conformitate cu reglementările existente la nivelul
Uniunii Europene şi presupune obiective concrete şi responsabilităţi pentru toate componentele
sistemului naţional de management al situaţiilor de urgenţă.

2.2.2. Priorităţi în apărarea împotriva incendiilor

Potrivit legislaţiei specifice, apărarea împotriva incendiilor constituie o activitate de interes

public naţional, la care sunt obligate să participe autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi toate persoanele fizice şi juridice din România.
Ţinând cont de obiectivele strategiei Guvernului şi strategiei sectoriale MAI, precum şi de
tendinţele actuale pe plan european în cadrul strategiei de apărare împotriva incendiilor s-au stabilit
următoarele priorităţi:
- exercitarea autorităţii de stat în domeniul apărării împotriva incendiilor;
- optimizarea activităţii de avizare a proiectelor pentru anumite categorii de construcţii şi
autorizarea la punerea în funcţiune a acestora;
- implementarea codurilor de proiectare bazate pe performanţă şi a metodelor ingineriei
securităţii la incendiu în domeniul proiectării şi realizării investiţiilor;
- operaţionalizarea serviciilor publice voluntare pentru situaţii de urgenţă;
- crearea unui cadru legislativ adecvat în vederea înfiinţării, echipării, dotării şi pregătirii
serviciilor private pentru situaţii de urgenţă;
- planificarea şi desfăşurarea activităţilor de prevenire a incendiilor de către Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă şi inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă;
- elaborarea unei noi concepţii privind statistica incendiilor;
- elaborarea unor metode de evaluare a riscului de incendiu, armonizate cu reglementările
europene specifice;
- crearea unei culturi a prevenirii incendiilor prin informarea publicului asupra riscurilor
existente şi educarea populaţiei cu privire la măsurile practice pe care le poate lua pentru reducerea
vulnerabilităţii;
3
Glosarul internaţional al termenilor de bază, editat de Departamentul Afacerilor Umanitare (DHA) - Geneva 1992, 1993,
1996, sub egida ONU şi adoptat în legislaţia statelor membre al Uniunii Europene.
18
 - dezvoltarea la nivel naţional a unei concepţii integrate de conştientizare a publicului, precum
şi a factorilor de decizie şi a celorlalţi actori implicaţi;
- crearea unei mentalităţi adecvate la nivelul comunităţilor locale.
Din punctul de vedere al prevenirii incendiilor întreprinderile industriale trebuie să
îndeplinească obligaţiile prevăzute în legislaţia specifică şi în Normele generale de apărare împotriva
incendiilor. Strategia menţionează necesitatea realizării unor baze de date şi a unor programe
informatice care să fundamenteze alegerea priorităţilor în activitatea preventivă şi pentru gestionarea
resurselor disponibile la diferite niveluri de suport tehnic pentru intervenţie, în cazul producerii
situaţiilor de urgenţă.

2.3. Armonizarea reglementărilor naţionale privind prevenirea incendiilor cu

reglementările europene

Prin integrarea României în Uniunea Europeană, a fost necesară restructurarea reglementărilor

tehnice din domeniul securităţii la incendiu a construcţiilor şi instalaţiilor de protecţie împotriva
incendiilor, în concordanţă cu Directiva Consiliului Europei nr. 89/106/CE şi a celorlalte documente
subsecvente care fac parte din capitolul de Acquis asociat acesteia, referitoare la armonizarea legilor,
reglementărilor şi prevederilor administrative ale Statelor Membre ale Uniunii Europene privind
produsele pentru construcţii.
Directiva 89/106/CEE referitoare la produse pentru construcţii stabileşte reguli cu valabilitate
generală pe teritoriul Pieţei interne comunitare privind libera circulaţie a produselor pentru construcţii:
cerinţele esenţiale, specificaţiile tehnice de referinţă, sistemele de evaluare a conformităţii, organizarea
instituţională necesară. Modalităţi de aplicare a Directivei au fost ulterior stabilite prin decizii ale
Comisiei Europene. Unele decizii ale Comisiei Europene se referă la sistemul de euroclase privind
cerinţa de securitate la incendiu şi condiţiile de clasificare a produselor pentru construcţii din punct de
vedere ale acestei cerinţe (cu relevanţă în stabilirea sistemelor de evaluare a conformităţii pentru libera
circulaţie a produselor), de exemplu Decizia Comisiei nr. 00/147/CE din 8 februarie 2000 referitoare la
clasificarea performanţelor de reacţie la foc ale produselor pentru construcţii [26]. Directiva
89/106/CEE a fost transpusă în legislaţia naţională prin HG nr. 622/21.04.2004 privind stabilirea
condiţiilor de introducere pe piaţă a produselor pentru construcţii, republicată.
Armonizarea reglementărilor naţionale cu cele europene a însemnat introducerea în legislaţia
noastră a principiilor şi criteriilor de performanţă specifice stabilite de Documentul interpretativ nr. 2 –
Securitatea la incendiu şi de standardele europene armonizate, precum şi a principiilor de proiectare,
execuţie şi exploatare prevăzute de standardele europene specifice.
Conform principiilor „Noii abordări” 4 Statele Membre sunt obligate să supravegheze piaţa,
respectiv să ia măsurile necesare pentru a se asigura că produsele introduse pe piaţă şi puse în
funcţiune nu ameninţă sănătatea şi securitatea persoanelor sau alte interese publice atunci când sunt
instalate, întreţinute şi utilizate corespunzător cu scopul preconizat. Tot în cadrul „Noii Abordări”
organizaţiile europene de standardizare (CEN şi CENELEC), prin standardele armonizate trebuie să
furnizeze producătorilor un set de specificaţii tehnice conform cerinţelor esenţiale definite în directivă,
iar produsele a căror fabricaţie respectă prevederile din aceste standarde beneficiază de prezumţia de
conformitate cu cerinţele esenţiale corespunzătoare. În consecinţă, vor putea fi proiectate,
comercializate sau utilizate numai acele instalaţii sau componente de instalaţii care sunt conforme cu
standardele europene armonizate.
Documentul interpretativ nr. 2 – Securitatea la incendiu a fost transpus în legislaţia naţională
prin Regulamentul privind clasificarea şi încadrarea produselor pentru construcţii pe baza
performanţelor de comportare la foc, aprobat prin Ordinul comun al ministrului transporturilor,
construcţiilor şi turismului şi al ministrului administraţiei şi internelor nr. 1822/394/2004.
Pentru produsele de construcţii cu rol de securitate la incendiu a fost desemnat ca autoritate
competentă MAI prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. În acest sens a fost publicat
Ordinul nr. 608 din 19.04.2005 al ministrului administraţiei şi internelor privind aprobarea
4
New Approach (eng.)
19
Metodologiei de control privind supravegherea pieţei produselor de construcţii cu rol în satisfacerea
cerinţei de securitate la incendiu. Serviciul pentru supravegherea pieţei din cadrul Inspecţiei de
Prevenire - Direcţia Pompieri are atribuţiile stabilite prin HG 891/2004.
Legea 608/2001 privind conformitatea produselor, republicată, stabileşte libera circulaţie pe
teritoriul României a produselor, care au marcaj CE, cu rol în securitatea de incendiu.
Anumite standardele elaborate de CEN pentru diferite tipuri de instalaţii de stingere a
incendiilor şi componente ale acestor instalaţii au fost aprobate în ultimii ani iar altele sunt încă în faza
de proiect.
Principala reglementare naţională în vigoare privind instalaţiile de stingere, Normativul pentru
proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de stingere a incendiilor, indicativ NP 086-05 a
fost armonizată cu legislaţia europeană. Aceasta a implicat o dezbatere serioasă cu specialiştii şi
factorii de răspundere la nivel naţional din domeniul securitãţii la incendiu, pentru adaptarea legislaţiei
europene la realităţile româneşti şi asigurarea coerenţei acestei reglementării tehnice armonizate.
Reglementările europene actuale pun accentul pe necesitatea unei pregătiri corespunzătoare şi
pe autorizarea personalului cu atribuţii legate de securitatea la incendiu. Autorizarea persoanelor fizice
şi juridice care desfăşoară activităţi în domeniul apărării împotriva incendiilor trebuie să respecte
libera circulaţie a serviciilor, respectiv să asigure aplicarea prevederilor Directivei Consiliului nr.
2006/123/CE privind serviciile pe piaţa internă europeană, preluată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 49
din 20 mai 2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza
servicii în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 356/01.06.2009.

2.4. Cadrul legislativ

2.4.1. Legea 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor

Având ca sursă generatoare prevederile Constituţiei României, Legea privind apărarea

împotriva incendiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 21 iulie 2006,
reprezintă legea fundamentală în baza căreia se desfăşoară activitatea de apărarea împotriva incendiilor
în România, trasând cadrul general pentru întregul sistem legislativ în domeniul incendiilor. Ca
structură Legea 307/2006 cuprinde 8 capitole, dintre care anumite capitole sunt structurate pe secţiuni.

2.4.2. Hotărirea Guvernului nr. 1739 din 6 decembrie 2006 pentru aprobarea categoriilor
de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la
incendiu
HG571/2016
HG nr. 1739/2006, HG571/2016 precizează categoriile de construcţii şi amenajări care se
supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu. Întreprinderile industriale pot fi
încadrate conform art.1, lit. e, f, s şi ş, în următoarele categori:
e) clădiri sau spaţii amenajate în clădiri cu funcţiuni mixte, având destinaţia de comerţ,
producţie sau depozitare, cu aria desfaşurată mai mare sau egală cu 600 m2;
f) spaţii amenajate în clădiri de locuit colective, având destinaţia de comerţ, producţie sau
depozitare, indiferent de aria desfăşurată;
s) construcţii pentru depozitare şi sisteme de alimentare a consumatorilor cu gaze petroliere
lichefiate, stocate în rezervoare/recipiente fixe sau grupuri de rezervoare/ recipiente fixe, precum şi
puncte de livrare către populaţie a buteliilor cu gaze petroliere lichefiate, indiferent de capacitatea de
stocare/depozitare;

2.4.3. Ordinul MAI nr. 130 din 25 ianuarie 2007 pentru aprobarea Metodologiei
de elaborare a scenariilor de securitate la incendiu
OMAI 129/2016
Metodologia de elaborare a scenariilor de securitate la incendiu, publicată în Monitorul
Oficial nr. 89 din 5 februarie 2007, stabileşte principiile, criteriile şi nivelurile de performanţă, precum
şi condiţiile tehnice necesare elaborării scenariilor de securitate la incendiu.

20
 Scopul aplicării metodologiei este analizarea şi evaluarea interdependenţei nivelurilor de
performanţă cu măsurile tehnico-organizatorice, condiţiile de asigurare a intervenţiei şi mijloacele
tehnice de apărare împotriva incendiilor. Scenariul de incendiu se elaborează de proiectanţi pentru
categoriile de construcţii, instalaţii şi amenajări stabilite prin HG nr. 1739/2006.

2.4.4. Ordinul MIRA nr. 210 din 21 mai 2007 pentru aprobarea Metodologiei privind
identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu, modificat şi completat cu
Ordinul MIRA nr. 663 / 2008

Publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 28 mai 2007, Metodologia privind identificarea,
evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu stabileşte etapele de parcurs şi principalele elemente,
factori, parametri, criteri, instrumente, tehnici şi procedee care trebuie avute în vedere în activitatea de
identificare, evaluare şi control al riscurilor de incendiu, precum şi condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească personalul care execută astfel de activităţi.
Metodologia se aplică la asigurarea, de către administratorii operatorilor economici, a
identificării şi evaluării riscurilor de incendiu din unităţile proprii, stabilirea măsurilor de apărare
împotriva incendiilor în cazul intervenţiilor efectuate la construcţiile existente, când în mod justificat
nu pot fi îndeplinite unele prevederi ale reglementărilor în vigoare privind cerinţa esenţială “securitate
la incendiu”, validarea scenariilor de securitate la incendiu şi expertizarea construcţiilor existente.
În cadrul managementului riscurilor de incendiu metodologia cuprinde etapele de parcurs în
fazele de proiectare şi exploatare a construcţiilor şi instalaţiilor; stabilirea sistemului/procesului supus
evaluării de risc, stabilirea nivelului de acceptabilitate a riscului, alegerea metodei şi a instrumentelor
de lucru, identificarea pericolelor de incendiu, identificarea şi evaluarea riscurilor de incendiu,
controlul şi monitorizarea riscului de incendiu, precum şi documentaţia întocmită în urma procesului
de identificare şi evaluare a riscurilor de incendiu.

2.4.5. Ordinul nr. 80 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de avizare
şi autorizare privind securitatea la incendiu şi protecţia civilă
OMAI 129/2016
Normele metodologice de avizare şi autorizare privind securitatea la incendiu şi protecţia
civilă stabilesc condiţiile şi situaţiile în care se emit avizele şi autorizaţiile de securitate la incendiu,
modul de solicitare al acestor acte şi documentaţiile necesare pentru emiterea avizelor, respectiv
autorizaţiilor, precum şi modul de redactare al acestora.

2.4.6. Norme generale de apărare împotriva incendiilor

Aprobate prin Ordinul MAI 163/28.02.2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 216 din 29
martie 2007, Normele generale de apărare împotriva incendiilor cuprind 6 capitole cu una sau mai
multe secţiuni. Normele generale stabilesc principiile, criteriile de performanţă şi condiţiile tehnice
generale privind asigurarea cerinţei esenţiale “securitate la incendiu” pentru construcţii, instalaţii şi
amenajări, precum şi regulile şi măsurile generale de prevenire şi stingere a incendiilor.
Scopul normelor generale este prevenirea şi reducerea riscurilor de incendiu şi asigurarea
condiţiilor pentru limitarea propagării şi dezvoltării incendiilor, prin măsuri tehnice şi organizatorice,
pentru protecţia utilizatorilor, a forţelor care acţionează la intervenţie, a bunurilor şi mediului
împotriva efectelor situaţiilor de urgenţă determinate de incendii.

2.4.7. Ordinul nr. 712 din 23 iunie 2005 pentru aprobarea Dispoziţiilor generale privind
instruirea salariaţilor în domeniul situaţiilor de urgenţă

Dispoziţiile generale stabilesc principiile, modalităţile, cerinţele şi condiţiile necesare în

vederea organizării şi desfăşurării activităţii de instruire în domeniul situaţiilor de urgenţă a
persoanelor angajate în muncă. Patronii şi managerii operatorilor economici sunt obligaţi, potrivit art.

21
28 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă, să organizeze şi să execute instruirea
în domeniul situaţiilor de urgenţă, pe baza dispoziţiilor generale şi a reglementărilor specifice.
Instruirea salariaţilor în domeniul situaţiilor de urgenţă este componentă a pregătirii
profesionale şi are ca scop însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor necesare în vederea
prevenirii şi reducerii efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă sau ale dezastrelor la locul de muncă
şi în incinta operatorilor economici.

2.5. Identificarea, depozitarea şi transferul materialelor periculoase

La utilizarea, manipularea, transportul şi depozitarea substanţelor periculoase specifice

produselor sale, conducătorul întreprinderii trebuie să stabilească reguli şi măsuri de apărare împotriva
incendiilor.
Dacă materialele comune (lemnul, combustibilii, masele plastice etc.) sunt în general
recunoscute ca periculoase la incendiu, există o serie de produse chimice a căror pericol potenţial poate
fi ignorat sau necunoscut. Un produs chimic (gaz, lichid sau solid) este definit ca periculos5 dacă
reprezintă un risc pentru persoane, precum şi pentru mediu datorită cantităţii, concentraţiei sau
proprietăţilor sale fizico-chimice, chimice sau biologice.

2.5.1. Etichetarea/semnalizarea pe recipiente şi conducte

Recipientele pentru substanţe sau produse periculoase utilizate la locurile de muncă,

recipientele utilizate pentru depozitarea acestora, precum şi conductele care sunt la vedere, trebuie
marcate, după caz, prin etichete/inscripţionări, culori specifice de identificare a naturii substanţei sau
pericolului acesteia şi panouri de avertizare amplasate în locuri vizibile.
Ambalajele produselor şi substanţelor combustibile care se transportă, manipulează şi
depozitează trebuie să fie adecvate, realizate şi inscripţionate corespunzător, pentru identificarea
riscului de incendiu şi stabilirea procedeelor sau substanţelor de stingere/neutralizare adecvate.

2.5.2. Depozitarea şi transferul materialelor periculoase

Prezenţa unui stoc de produse chimice într-un depozit face ca incendiul să fie mai periculos şi
mai greu de stăpânit. Scurgerile de substanţe chimice pot să favorizeze propagarea incendiului.
Evaporarea unui produs inflamabil răspândit în afara ambalajului poate să formeze într-o încăpere o
atmosferă inflamabilă/ explozivă. Materialul din care este executat ambalajul se poate degrada sub
efectul frigului sau al căldurii, luminii, suprapresiunii interne sau sub efectul atmosferei din depozit
(coroziune, absorbţie de vapori).
O depozitare neadecvată caracteristicilor unui produs chimic poate să inducă o modificare sau
o degradarea a calităţii acestuia, care să îl facă mai periculos fie în timpul depozitării, fie în timpul
utilizării ulterioare. Unele produse sunt sensibile la umiditate, căldură, lumină, contactul cu oxigenul
din aer, la o durată excesivă de depozitare, care poate conduce la degradarea sau modificarea
importantă a produsului.
Gestionarea depozitării presupune localizarea precisă a diferitelor produse şi evidenţierea
într-un registru a stocului de produse, astfel ca în caz de scăpări sau incendiu, să fie posibilă
cunoaşterea rapidă a naturii produselor depozitate şi cantităţii acestora. În afara gestionării curente a
stocurilor, acest registru trebuie să cuprindă cantitatea maxim admisă pentru produse în ansamblu şi
cantitatea maxim admisă pe clasa de produs.
Organizarea depozitării produselor periculoase, trebuie realizată conform cerinţelor legale. La
depozitarea materialelor periculoase trebuie să se urmărească:
- amplasarea în funcţie de comportarea specifică în caz de incendiu a acestora, posibilităţi de
reacţie reciprocă, compatibilitate cu diferite substanţe/produse de stingere;

5
Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă
22
 - dispunerea materialelor periculoase în depozit conform planului de depozitare şi evacuare
pentru încăperea respectivă;
- marcarea pe plan a zonelor cu materiale periculoase, inclusiv anumite precizări (clasa,
cantitatea, codul de identificare sau de pericol, produse de stingere recomandate), precum şi a traseelor
şi a ordinii de evacuare a acestora.
Depozitele de materiale periculoase trebuie să poată fi identificate prin panouri cu indicaţii
privind natura produsului depozitat. Depozitele trebuie să îndeplinească condiţiile de accesibilitate
pentru vehicule (de transport, pompieri) cu scopul de a facilita intrarea/ieşirea produselor, intervenţiile,
precum şi de distanţare de locurile de muncă sau de zone locuite. Canalizarea ce deserveşte depozitele
trebuie să fie uşor identificabilă. Depozitele închise trebuie ventilate corespunzător, fie mecanic, fie
natural, cu intrarea aerului la partea inferioară a încăperii şi ieşirea aerului pe partea opusă a încăperii,
în partea superioară.
Căile de circulaţie amenajate în depozitele de produse periculoase trebuie să fie suficient de
largi şi să fie semnalizate. Ieşirile de salvare şi căile de evacuare din depozite trebuie întotdeauna
degajate şi semnalizate. Pardoseala depozitelor trebuie să fie corespunzătoare (rezistentă la agenţii
corozivi, fără crăpături şi îmbinări, uşor de curăţat, fără acumulări electrostatice, antiglisantă).
Echipamentul electric, iluminatul, aparatele electrice incluzând AMC, utilizate în depozitele de
produse chimice inflamabile, trebuie să fie conforme reglementărilor privind zonele cu pericol de
incendiu şi explozie. În cazul produselor inflamabile, explozive sau incompatibile cu apa, un panou în
vecinătatea ambalajelor trebuie să atenţioneze interdicţia de a fuma şi de a utiliza aparatele care produc
flăcări, scântei sau suprafeţe cu temperatura peste 100°C.

2.5.2.1. Depozitarea în rezervoare fixe sau recipiente mobile

Depozitarea în rezervoare fixe presupune alegerea unor rezervoare rezistente la coroziune.

Rezervoarele fixe trebuie semnalizate cu ajutorul unui panou pe care se înscriu, lizibil şi de neşters,
toate informaţiile privind produsul stocat şi volumul rezervorului. Conductele care plecă de la rezervor
trebuie identificate prin culori şi simboluri diferite.
Un panou în vecinătatea rezervoarelor trebuie să atenţioneze şi să conţină interdicţia de a fuma
şi de a utiliza aparate care produc flăcări, scântei sau prezintă o suprafaţă cu temperatura peste 100°C.
Controlul umplerii fiecărui rezervor se face cu un indicator permanent care să permită controlul
continuu al nivelului de umplere. Tuburile de nivel din sticlă sau plastic sunt interzise pentru produse
petroliere şi total contraindicate pentru alte produse periculoase. Pentru a evita riscul de deversare
trebuie prevăzut un sistem de alarmă de nivel maxim.
Fiecare rezervor trebuie să fie dotat cu o aerisire sau un sistem de supape de respiraţie cu
secţiune suficientă, în scopul evitării suprapresiunii (sau depresiunii). Acest sistem se montează în
punctul cel mai înalt al rezervorului cu ieşirea într-o zonă fără prezenţa persoanelor. Capătul acestuia
va fi curbat sau acoperit pentru a evita pătrunderea apei în rezervor. Rezervoarele cu produse
incompatibile cu aerul sau inflamabile, se prevăd cu un dispozitiv automat care închide vanele de
alimentare după obţinerea semnalului de nivel maxim. Rezervoarele care conţin substanţe
inflamabile/combustibile trebuie legate la pământ. În cazul scăpărilor din rezervor, lichidele trebuie
reţinute de o cuvă de retenţie, executată dintr-un material rezistent la produsul depozitat, cu
capacitatea egală cu capacitatea maximă a rezervorului şi care permite evacuarea apelor pluviale.
Produsele cu pericol de incendiu pot fi ambalate, de asemenea, în recipiente mobile, butoaie,
diferite vase, ambalaje rigide sau suple şi aşezate pe o suprafaţă, în exterior sau într-o încăpere şi
trebuie etichetate corespunzător.

2.5.2.2. Separarea produselor

În caz de incendiu sau de deteriorare, produsele chimice se pot amesteca unele cu altele,
provocând reacţii periculoase precum degajarea de gaze toxice, proiectări, inflamări, explozii etc.
Separarea produselor chimice se face fie prin păstrarea unor distanţe suficient de mari, în cazul când

23
produsele sunt în aceeaşi încăpere, fie prin depozitatea în încăperi diferite, compartimente închise,
dulapuri pentru produse inflamabile sau în spaţii exterioare ventilate natural. Este recomandat să se
depoziteze împreună numai produsele chimice aparţinând aceleiaşi clase.

2.5.2.3. Transferul produselor periculoase

La încărcarea/descărcarea substanţelor şi produselor periculoase este recomandată elaborarea

unei proceduri care să precizeze obligaţiile transportatorului şi ale celui care face recepţia, planul de
circulaţie al vehiculului în întreprindere, modul de operare, protecţia individuală şi măsuri în caz de
accident.
Spaţiile de încărcare/descărcare şi depozitare trebuie dotate, în funcţie de caz, cu soluţii
neutralizante şi surse de apă, respectiv duşuri pentru spălare. De asemenea, trebuie prevăzute
materialele sau instalaţia care permite transportatorului de a goli furtunurile flexibile, în securitate
deplină, după efectuarea descărcării. Descărcarea trebuie efectuată sub supravegherea continuă a cel
puţin unui operator.
În cazul descărcării vehiculelor cisternă, trebuie respectate anumite condiţii:
- marcarea zonei de descărcare şi eliberarea căilor de circulaţie;
- intrarea şi ieşirea în/din aria de descărcare a vehiculelor cu mers înainte;
- protejarea la şoc a instalaţiilor fixe în timpul deplasării vehiculelor;
- instalarea unui sistem de captare a vaporilor, după caz;
- legarea la pământ a vehiculelor cisternă în timpul efectuării operaţiei de descărcare;
- identificarea clară şi reperarea în teren a mijloacelor de apărare împotriva incendiilor.
Atunci când se efectuează descărcarea produselor periculoase din butoaie sau alte vase, zonele
de descărcare trebuie să fie suficient de spaţioase pentru a permite manevrarea cărucioarelor
elevatoare. Sensurile de circulaţie ale vehiculelor trebuie marcate clar pentru a evita impactul dintre
cărucioare. Mijloacele de apărare împotriva incendiilor trebuie să fie disponibile în vecinătatea
imediată a zonei de descărcare. Deoarece operaţiile de transfer sau transvazare pot provoca emisii de
vapori sau de pulberi inflamabile, pot da naştere la împroşcări sau deversări accidentale, acestea
trebuie efectuate la un post de lucru special amenajat şi evitându-se transferul manual de produse
periculoase dintr-un recipient în celălalt. Asigurarea unei ventilaţii eficiente permite suprimarea, atât a
riscurilor de incendiu/explozie şi cât şi a riscurilor de intoxicare. Recipientele metalice trebuie legate la
pământ în timpul transferului. Utilizarea aerului comprimat pentru a transfera lichide inflamabile este
interzisă. Umplerea rezervoarelor în timpul ploii trebuie evitată, pe cât posibil, deoarece favorizează
acumularea sarcinilor electrostatice.

2.5.2.4. Măsuri de prevenire a incendiilor în cazul materialelor periculoase

Principalele măsuri de prevenire a pericolului de incendiu în cazul materialelor periculoase

sunt:
- gestiunea strictă a stocurilor şi a fluxului de produse;
- depozitarea unei cantităţi minime de produse în spaţiul de producţie şi păstrarea curăţeniei;
- reducerea expunerii personalului;
- semnalizarea materialelor periculoase şi a interdicţiilor privind sursele potenţiale de
aprindere;
- efectuarea unor lucrări cu permis de lucru cu foc, permis de lucru în spaţii închise, autorizaţie
de lucru în condiţiile reglementărilor în vigoare;
- eliminarea neetanşeităţilor cu pierderi de fluide inflamabile/combustibile;
- utilizarea echipamentelor electrice şi tehnice corespunzătoare zonei de pericol de incendiu şi
explozie, după caz;
- semnalizarea corespunzătoare şi amplasarea în locuri accesibile a mijloacelor de stingere a
incendiilor şi de acordare a primului ajutor.

24
 3. SISTEME ŞI INSTALAŢII DE DETECTARE ŞI STINGERE A
INCENDIILOR

3.1. Sisteme de detectare şi de alarmă la incendiu

Instalaţiile de detectare şi de alarmă la incendiu trebuie să asigure supravegherea permanentă a

spaţiului protejat, depistarea corectă şi din timp a prezenţei incendiului şi declanşarea dispozitivelor de
alarmă incendiu, astfel încât să se asigure evacuarea persoanelor, alertarea forţelor de intervenţie şi
dispersarea substanţei de stingere.
Sistemele de detectare şi de alarmă la incendiu se împart în două categorii:
- sisteme convenţionale (pentru spaţii mici şi mijlocii), împărţite în zone de detecţie;
- sisteme adresabile (pentru spaţii largi) împărţite în bucle de detecţie.
Locaţiile cu un grad crescut de complexitate necesită întrebuinţarea carateristicilor sistemelor
adresabile. Acestea pot indica provenienţa detectorilor în alarmă, asigurând avertizări de prealarmă,
extinzându-se astfel viaţa senzorilor prin compensare la limită şi monitorizare a condiţiei detectorilor.
Sistemele adresabile pot comanda instalaţii de stingere a incendiilor, de ventilare, de desfumare, pot
acţiona uşile antifoc şi pot alerta pompierii.
Pentru a fi eficiente sistemele de alarmare şi semnalizare a incendiilor trebuie să funcţioneze la
parametri proiectaţi. Pe perioadele de oprire a funcţionării sistemelor de alarmare şi semnalizare,
limitare şi stingere a incendiilor pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii, ori în caz de
opriri accidentale, trebuie asigurate măsuri tehnice şi organizatorice alternative pentru evitarea
producerii unor eventuale incendii, precum şi de acţiune în caz de necesitate.

3.1.1. Tipuri de detectoare

Principiul detectării incendiilor se bazează pe evidenţierea produselor combustiei: radiaţia

electromagnetică (raze infraroşii şi ultraviolete), variaţia de umiditate, particulele solide sau lichide din
fum, căldura, precum şi creşterea de temperatură, care sunt produse în faza incipientă a incendiului.

3.1.1.1. Detectoare termice

Detectoarele termice reacţionează la efectul căldurii asupra unui element din construcţia
acestuia: topire, dilatare, modificarea structurii sau a conductivităţii termice. Acestea pot fi de mai
multe tipuri:
- detectoare cu bimetal;
- detectoare de căldură cu element fuzibil;
- detectoare termostatice (puţin sensibile la şoc şi vibraţii, recomandate pentru încăperi mici cu
temperaturi relativ stabile);
- detectoare termovelocimetrice, punctuale sau liniare (eficiente în încăperi mici, incendii cu
evoluţie medie sau rapidă, medii agresive sau dificile);
- detectoare termovelotermostatice (recomandate pentru atmosfere agresive şi la detectarea
incendiilor medii şi rapide).

3.1.1.2. Detectoare de fum

Detectorul de fum este sensibil la fumul şi/sau produsele de piroliză din atmosferă. În funcţie
de natura riscului şi configuraţia clădirii, detectoarele de fum funcţionează în mod punctual,
multipunctual sau liniar. Detectarea fumului se face prin: ionizare, optic prin difuzia luminii şi optic
liniar prin absorbţia luminii.
Detectorul cu cameră de ionizare este sensibil la toate tipurile de aerosoli, fiind indicat pentru
focurile mocnite cu dezvoltare lentă, permiţând detectarea combustiei unei cantităţi mici de material

25
deteriorat (instalaţii electronice). Detectorul este sensibil la temperaturi, presiuni, umiditate.
Dezavantajele acestui detector sunt costurile ridicate la tratarea deşeurilor şi alarmările intempestive la
curenţi de aer peste 5 m/s.
Detectorul optic de fum cu difuzia luminii (efectul Tyndall) este bine adaptat la incendii
mocnite. Limitele de utilizare sunt legate, în principal, de construcţia acestuia.
Detectorul optic liniar cu absorbţia luminii este recomandat pentru volume mari, aglomerate şi
umiditate redusă.

3.1.1.3. Detectoare de flacără

Detectoarele de flacără reacţionează la radiaţia modulată emisă de flacără. Aceste detectoare nu

sunt sensibile la radiaţiile flăcării intermitente şi realizează o procesare foarte elaborată a semnalului.
Detectoarele de flacără sunt utilizate în încăperi cu volum mare (hangare) sau în încăperi ventilate în
exces. Datorită timpului scurt de răspuns al acestor detectoare (zeci de milisecunde până la câteva
secunde) sunt utilizate în zone cu risc mare de incendiu (rafinării, procese industriale, atmosfere
explozive).
Detectoarele în infraroşu (IR:5 - 50 Hz) au următoarele avantaje: posibilitatea detecţiei prin
fum, performanţa în cazul nivelelor reduse de combustie, detectarea majorităţii incendiilor de
hidrocarburi (gaze, lichide şi solide), preţ de cost.
Detectoare de flacără în ultraviolet (UV: 200 – 270 nm) se recomandă pentru un timp de
răspuns foarte scurt şi în cazul materialelor foarte inflamabile (gaze, solvenţi, metale). Avantajele
acestora sunt: sensibilitatea (detectarea unei flăcări mici la câţiva metri), unghiul mare de supraveghere
(160o în primii metri), lipsa de sensibilitate la vapori de apă, detectarea incendiilor de hidrocarburi,
metale, hidrogen, amoniac etc.
Detectoarele de flacără IR/UV cumulează avantajele celor două tehnologii: un nivel fiabil de
alarmare intempestivă, o selectivitate la incendiile de hidrocarburi, timp de răspuns de ordinul sutelor
de milisecunde şi un con mare de vizibilitate.

3.1.1.4. Detectoare multicriteriale

Detectorul multicriterial funcţionează pe principiul difuziei luminii, transmisiei luminii sau

ionizării încorporând un senzor de temperatură. Cei doi senzori nu sunt sensibili la aceleaşi perturbaţii,
precum ventilaţia, umiditatea, prăfuirea şi combinarea a două informaţii permite evitarea alarmelor
false.

3.1.1.5. Alegerea şi amplasarea detectoarelor de incendiu

Alegerea tipurilor de detectoare se face în funcţie de fazele de dezvoltare a incendiilor [85]. În

faza incipientă a incendiului (fără fum, fără flacără, degajare redusă de căldură) sunt indicate
detectoarele sensibile la modificarea rapidă a umidităţii şi ionizării aerului. Pentru faza următoare
(fum, fără flacără, degajare redusă de căldură) sunt potrivite detectoarele cu cameră de ionizare şi
celulă fotoelectrică. În faza în care apar flăcările, cantitatea de căldură degajată fiind încă mică sunt
recomandate detectoarele cu flacără, iar în faza de dezvoltare a incendiilor (cantitatea de căldură
degajată creşte, aerul se dilată, combustia se intensifică) detectoarele termice.
Detectoarele de incendiu se amplasează în locurile în care se aşteaptă o cantitate maximă de
gaze de combustie şi de fum, luându-se în considerare curenţii de aer fierbinţi şi influenţa mediului
înconjurător (presiune, temperatură, umiditate, coroziune şi vibraţii).

3.1.2. Componentele sistemului de detectare şi de alarmă la incendiu

Pe lângă detectoare un sistem de detectare şi de alarmă la incendiu este prevăzut cu o serie de

componente prezentate în figura 3.1.

26
 3.2. Stingerea incendiilor

Un proces de combustie aflat în desfăşurare poate fi oprit, dacă cel puţin una din laturile
triunghiului sau feţele tetraedrului de foc (material combustibil, sursă de aprindere, oxigen, reacţii
chimice în lanţ) este înlăturată.

Dispozitiv de
alarmă de
incendiu
Echipament de control şi semnalizare Dispozitiv de
Detector de transmisie alarmă Staţie de recepţie
incendiu de incendiu alarmă la incendiu

Dispozitive de Staţie de recepţie

transmisie semnal semnal defect
Declanşator defect
manual de
alarmă
Comanda sistemelor Echipament de
automate de intervenţie protecţie împotriva
împotriva incendiului incendiului

Fig. 3.1. Componentele unui sistem de detectare şi de alarmă la incendiu

În consecinţă, măsurile de stingere a incendiilor se pot grupa în:

- măsuri de îndepărtare a substanţei combustibile:
 curăţirea locului incendiului de materialul care nu a participat la combustie;
 oprirea alimentării cu materiale combustibile (închiderea robinetelor şi vanelor);
 golirea recipientelor în cazul incendiilor pe lichide;
- măsuri care vizează eliminarea surselor de energie:
⌂ răcirea sistemului inflamabil sub temperatura sa de aprindere:
 acoperirea substanţei care arde cu apă sau cu un alt mediu de răcire;
 tulburarea lichidelor care ard în recipiente prin introducerea bruscă a gazelor inerte de
preferinţă, astfel ca suprafaţa fierbinte să dispară şi formarea vaporilor inflamabili la
suprafaţa de ardere să fie limitată, respectiv întreruptă;
 dispersarea focarului de incendiu;
- întreruperea, limitarea contactului cu atmosfera care conţine mediul de oxidare sau reducerea
conţinutului de oxigen:
 acoperirea vaselor mici în care ard substanţe, cu capace;
 închiderea uşilor;
 acoperirea cu nisip uscat a solidelor care ard (incendii clasa A şi D);
 acoperirea suprafeţelor ce ard cu straturi izolatoare (de exemplu, spumă pe lichide
inflamabile);
 insuflarea de gaze inerte în incintele în care se dezvoltă incendiul pentru a reduce
concentraţia de oxigen (CO2, N2 etc.);
- utilizarea substanţelor inhibitoare care să frâneze reacţia de ardere: prin acţiunea tangenţială a
unui praf stingător sau prin inhibarea chimică a reacţiilor cauzată de anumite substanţe de
stingere.
3.2.1. Stingerea cu apă a incendiilor

Apa este substanţa de stingere cea mai ieftină, uşor de procurat şi cu o capacitate de răcire
considerabilă, fiind cea mai utilizată în prezent în caz de incendiu. Pentru ca eficienţa stingerii cu apă
să fie maximă, aceasta trebuie să fie folosită sub forma cea mai apropriată focarului incendiat.
27
 În caz de incendiu apa se poate folosi sub formă de jet compact, jet pulverizat, ceaţă de apă şi
abur. Apa la contactul cu materialul aprins absoarbe căldura, se transformă în vapori şi prin saturarea
spaţiului înconjurător limitează accesul aerului spre focarul incendiului. Acţiunea de răcire deosebit de
puternică a apei îi determină utilizarea ca agent de stingere deosebit de bun pentru focul mocnit
precum şi la stingerea incendiilor de materiale solide combustibile (lemne, paie, hârtie, textile). Apa
mai poate fi folosită la crearea unei atmosfere inerte, atunci când volumul picăturilor este de 1700 ori
mai mare decât volumul ei în stare lichidă, deplasând aerul şi vaporii inflamabili în zone mai depărtate
de focar. Apa se foloseşte adesea împreună cu alte substanţe stingătoare (pulberile stingătoare sau
lichidele vaporizatoare), pentru realizarea unei stingeri complete şi într-un timp scurt. Din îmbinarea
efectului celor doi factori principali – răcire, pătrundere – rezultă dimensiunile optime ale picăturilor.
Cercetările au arătat că diametrul optim al picăturilor de apă poate varia în funcţie de construcţia
pulverizatorului şi natura materialului combustibil incendiat între 0,1 şi 1mm. Pentru eficienţă maximă
este necesar ca picăturile de apă ale jetului pulverizat să aibă un diametru mediu de 1 mm, iar la
presiunea de 5 atm, să atingă distanţa orizontală de 8-9 m. Performanţa apei pulverizate este în general
determinată de caracteristicile ajutajului, respectiv a capului de pulverizare, precum şi de tehnicile de
aplicare.
Stingerea cu apă nu se aplică în incendii în instalaţii electrice, combustii ale metalelor uşoare,
arderea carbidului, arderea grăsimilor şi uleiurilor, precum şi a altor lichide inflamabile care sunt
parţial/total nemiscibile cu apa.

3.2.2. Stingerea cu spumă a incendiilor

Spuma se obţine pe cale mecanică prin dispersarea aerului în soluţii apoase de spumanţi, ale
căror concentraţii sunt determinate de proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor. După coeficientul
de înfoiere spuma poate fi de joasă înfoiere (k=1-20), de înfoiere medie ( k = 20 – 200) şi de înaltă
înfoiere, ( k > 201).
Produsul utilizat la obţinerea spumei este de mai multe feluri [149]: spumant concentrat
proteinic (P), spumant concentrat fluoroproteinic (FP), spumant concentrat sintetic (S), spumant
concentrat rezistent la alcooli (AR), spumant concentrat care formează film apos (AFFF), spumant
concentrat fluoroproteinic (FFFP).
Spumanţii concentraţi sunt supuşi, conform SR ISO 7203-1:1998 unor încercări. În
concordanţă cu rezultatele obţinute la încercarea de performanţă la foc, spumantul concentrat se
clasifică pentru performanţele de stingere în clasele I, II sau III şi pentru rezistenţa la reaprindere, în
nivelurile A, B, C sau D. Efectul de stingere al spumei constă în realizarea unei bariere între carburant
şi comburant, răcirea parţială a suprafeţei aprinse şi împiedecarea formării vaporilor în zona de flăcări
sau accesului oxigenului atmosferic.
Spumanţii sunt utilizaţi pe scară largă pentru controlul şi stingerea incendiilor de lichide
inflamabile şi pentru inhibarea reaprinderii. De asemenea, ei pot fi utilizaţi pentru prevenirea aprinderii
lichidelor inflamabile şi în anumite condiţii, pentru stingerea incendiilor de solide combustibile.
Spumanţii pot fi utilizaţi în combinaţie cu alte substanţe de stingere, în mod particular cu dioxid de
carbon şi pulberi stingătoare.

3.2.3. Stingerea incendiilor cu pulberi stingătoare

Componentul de bază al pulberilor stingătoare este bicarbonatul de sodiu, la care se adaugă

pulberi pe bază de bicarbonat de potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu, sulf, uree şi produse ale
borului, cu rolul de a ameliora curgerea pulberii şi de a o feri de aglomerare la umiditate.
Pulberea acţionează la stingerea incendiului prin descompunerea ei sub influenţa temperaturilor
ridicate dezvoltate în focar, având drept efect primar întreruperea reacţiilor de ardere în lanţ şi ca efect
secundar, răcirea şi înăbuşirea focului.
Pulberea stingătoare de uz general având drept componenţi de bază bicarbonaţi sau fosfaţi
alcalini, se utilizează la stingerea incendiilor din clasele A, B şi C, precum şi a celor din instalaţii şi

28
aparate electrice sub tensiune. Această pulbere nu se utilizează la stingerea incendiilor din clasa D
(cele provocate de metale pulverulente, piroforice), pentru stingerea cărora se poate folosi o pulbere
specială.

3.2.4. Stingerea incendiilor cu gaze inerte sau abur

Gazele inerte cele mai utilizate sunt dioxidul de carbon şi azotul.

Dioxidul de carbon (CO2), ca substanţă de stingere a incendiului are următoarele avantaje: nu
distruge obiectele şi materialele stinse, pătrunde în orificiile materialului aprins, este rău conducător de
electricitate, nu se deteriorează prin stocare îndelungată şi nu este sensibil la acţiunea temperaturilor
scăzute.
Efectul de stingere al dioxidului de carbon constă, în principal, în faptul că substituie rapid
oxigenul şi alte gaze din aer şi răceşte mediul incendiat. Dioxidul de carbon este utilizat la stingerea
incendiilor în instalaţii electrice, dar poate fi utilizat şi la alte incendii. Nu se va folosi dioxidul de
carbon la arderea metalelor uşoare. La utilizare trebuie să se aibă în vedere efectul nociv al acestui gaz.
Azotul, (N2), este folosit ca substanţă de stingere a incendiului cu indicativul IG-100, conform
standardului internaţional de referinţă ISO/FDIS 14520–13: 2000 (E).
Efectul de prevenire a aprinderii şi/sau de stingere a incendiului amestecurilor de substanţe
combustibile (vapori, gaze sau praf) cu aer este datorat reducerii de către azot a conţinutului de oxigen
din amestec. Concentraţia sa de stingere poate ajunge până la 31%. Azotul este utilizat ca gaz de
protecţie în recipiente şi echipamente tehnice din industria chimică.
Argonul6 (Ar), cu denumirea comercială ARGOTEC, este folosit ca substanţă de stingere a
incendiului sub indicativul IG–01, conform standardului internaţional de referinţă ISO/FDIS 14520 –
12:2000 (E). Argonul nu se utilizează pentru stingerea incendiilor în profunzime (incendii mocnite).
La concentraţia volumică standard de stingere a incendiului, de până la 48,8 %, argonul ca substanţă
de stingere a incendiului nu pune în pericol viaţa oamenilor. Argonul este folosit eficient pentru
stingerea incendiilor clasa A, B şi C din spaţii de producţie şi camere de comandă, sisteme robotice,
linii automate de producţie, echipamente şi generatoare electrice, laboratoare, vopsitorii etc.
Aburul este utilizat ca agent de stingere în uzinele chimice şi petrochimice, fabricile de lacuri şi
vopsele etc. Efectul de stingere al aburului se bazează pe reducerea concentraţiei de oxigen în zona de
ardere, până la o limită la care arderea încetează. Pentru aceasta este necesară o concentraţie a aburului
în aer de minimum 35% vol. Aburul şi azotul ca substanţe de stingere a incendiului se recomandă să se
utilizeze în instalaţii fixe şi semifixe, în special acolo unde există surse permanente şi care asigură
cantitatea de substanţă necesară funcţionării instalaţiei de stingere.
Gazul inodor şi incolor cu denumirea comercială INERGEN, folosit ca substanţă de stingere cu
indicativul IG – 541, conform standardului internaţional de referinţă ISO/FDIS 14520 – 15:2000 (E),
este un amestec de trei gaze (azot 52 % vol., argon 40 % vol. şi dioxid de carbon 8 % vol.). Stingerea
incendiilor cu INERGEN se recomandă la incendiile clasa A şi B din clădiri. La concentraţia standard
de stingere a incendiului de 43 % vol, substanţa de stingere INERGEN nu pune în pericol viaţa
persoanelor.
Utilizarea substanţei INERGEN se recomandă pentru stingerea incendiilor la incinte din
producţie şi transporturi (camere de comandă, calculatoare de proces, sisteme robotice, linii automate
de producţie, echipamente şi generatoare electrice), laboratoare, vopsitorii, precum şi la incinte cu
valori (arhive, depozite etc.).

3.2.5. Stingerea incendiilor cu înlocuitori de haloni

Halonii sunt hidrocarburi halogenate cu proprietăţi de stingere foarte bune, dar care sunt foarte
daunătoare mediului. Din acest motiv acestea au fost înlocuite cu alte hidrocarburi halogenate, care
acţionează chimic pentru stingerea incendiului şi nu atacă stratul de ozon.

6
Argonul este un gaz ecologic (nepoluant), nu atacă stratul de ozon şi nu este toxic.
29
 Heptafluorpropanul cu formula chimică CF3CHFCF3, denumirea comercială FM 200, este
folosit ca substanţă de stingere a incendiilor sub indicativul HFC – 227ea, conform standardului
internaţional de referinţă ISO/FDIS 14520 – 9: 2000 (E) şi se recomandă pentru stingerea incendiilor
clasa A, B şi C. Acţiunea substanţei de stingere HFC – 227ea asupra incendiilor este de tip chimic prin
inhibarea reacţiilor de oxidare dintre combustibili şi oxigen. În general, HFC – 227ea, nu este toxic
pentru om, la concentraţia necesară de stingere de 8 %. Efectele adverse pot apare de la o concentraţie
mai mare de 10,5%. În schimb produsele rezultate în urma arderii pot fi toxice.

3.3. Stingătoare şi generatoare de aerosoli

Stingătoarele de incendiu sunt cele mai eficiente mijloace de stingere împotriva unui început
de incendiu. Acestea eliberează în mod autonom mijlocul de stingere sub presiune. Din punct de
vedere al agentului de stingere, stingătoarele sunt clasificate în stingătoare de incendiu cu spumă
aeromecanică, stingătoare de incendiu cu pulbere şi stingătoare de incendiu cu bioxid de carbon.
În funcţie de dimensiunile şi cantitatea de agent de stingere conţinută, stingătoarele sunt
portabile (portative) sau mobile (trasportabile).
Pentru a creşte eficienţa stingătoarelor de incendiu, conform normelor internaţionale şi
naţionale au fost stabilite clase de incendiu, pentru fiecare clasă fiind eficiente anumite tipuri de
stingătoare.
Generatoarele de aerosoli tip FirePro pentru stingerea incendiilor sunt recipiente metalice de
diverse forme şi dimensiuni care utilizează pentru generarea aerosolilor o substanţa solidă (tip SBK) ce
conţine săruri de potasiu. Jetul de aerosoli generat conţine azot, apă şi compuşi de potasiu şi stinge
rapid incendiul prin inhibarea reacţiei chimice de ardere. Aerosolii se pot utiliza pentru stingerea
incendiilor de tip A, B şi C, precum şi pentru prevenirea exploziei amestecurilor de gaze şi/sau pulberi
cu aerul şi a incendiilor la echipamente electrice cu tensiuni până la 24000 V.

3.4. Instalaţii fixe de stingere a incendiilor

Echiparea şi dotarea tehnică minimă obligatorie a construcţiilor şi instalaţiilor cu sisteme şi

instalaţii de stingere a incendiilor, precum şi soluţiile tehnice de realizare a acestora trebuie să
corespundă „Normativului pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de stingere a
incendiilor - indicativ NP 086-05” şi reglementărilor specifice, îndeplinind principiile şi cerinţele din
normele şi dispoziţiile generale de prevenire şi stingere a incendiilor.
Alegerea tipului de instalaţie de stingere a incendiului, a substanţei de stingere, protecţie şi
răcire trebuie să corespundă naturii produselor combustibile din spaţiul protejat şi altor criterii conform
reglementărilor în vigoare. Amplasarea componentelor instalaţiilor de stingere a incendiilor se face cu
respectarea prevederilor reglementărilor în vigoare, precum şi a cerinţelor şi condiţiilor producătorilor
acestora.

3.4.1. Instalaţii de stingere cu apă a incendiilor

3.4.1.1. Hidranţi de incendiu
În alimentarea cu apă la stingerea incendiilor se utilizează hidranţi de incendiu. Echiparea
tehnică a întreprinderilor industriale cu hidranţi de incendiu interiori se realizează la:
- construcţii de producţie sau depozitare din categoriile A, B sau C de pericol de incendiu,
definite conform normelor în vigoare, cu arii construite de minimum 750 m2 şi densitatea
sarcinii termice peste 420 MJ/m2;
- depozitele cu stive înalte (peste 6 m înălţime) şi densitatea sarcinii termice peste 420 MJ/m2,
indiferent de aria construită;
- construcţii sau spaţii publice şi de producţie sau depozitare subterane, cu aria desfăşurată
peste 600 m2.
Nu se prevăd hidranţi de incendiu interiori atunci când apa nu este indicată ca substanţă de
stingere sau când stingerea incendiului se asigură cu substanţe speciale, precum şi la construcţiile

30
prevăzute numai cu parter, la care intervenţia în caz de incendiu se poate realiza de la hidranţi de
incendiu exteriori, cu furtun cu lungime maximă de 40 m.
Echiparea tehnică cu hidranţii de incendiu exteriori este obligatorie în cazul:
- construcţiilor de producţie şi/sau depozitare din categoriile A, B sau C de pericol de incendiu,
cu volumul peste 5000 m3 ;
- depozitelor cu stive înalte (peste 6 m înălţime) din categoriile A, B sau C de pericol de
incendiu, cu aria peste 750 m3;
- depozitelor deschise de materiale sau substanţe combustibile cu aria mai mare de 2000 m2.
Hidranţii de incendiu exteriori nu sunt obligatorii pentru protecţia construcţiilor de producţie
sau depozitare, cu arii construite sub 2000 m2 şi cel mult două niveluri, care nu sunt prevăzute cu
instalaţii de alimentare cu apă. Hidranţii de incendiu exteriori pot fi subterani sau de suprafaţă şi se
amplasează pe conducte cu un anumit diametrul minim şi accesorii de trecere a apei.

3.4.1.2. Instalaţii automate de stingere a incendiilor tip sprinkler

Echiparea tehnică a clădirilor, compartimentelor de incendiu şi încăperilor, cu instalaţii

automate de stingere a incendiilor, tip sprinkler, trebuie asigurată la:
- construcţii de producţie încadrate în categoriile A, B sau C de pericol de incendiu cu aria
construită de peste 2000 m2 şi densitatea sarcinii termice > 420 MJ/m2;
- construcţii (încăperi) destinate depozitării materialelor combustibile cu aria construită peste
750 m2 şi densitatea sarcinii termice peste 1680 MJ/m2 ;
- depozite cu stive înalte (peste 6 m înălţime) şi densitatea sarcinii termice peste 1680 MJ/m2.
Instalaţiile cu sprinklere sunt formate din sistemul de alimentare cu apă, aparatul de control şi
semnalizare (ACS), compresoare de aer pentru tipul apă-aer, reţele de conducte pentru distribuţia apei
şi capete sprinkler (duzele de refulare).
Sprinklerele se execută în conformitate cu standardele naţionale, internaţionale şi agrementate.
Sprinklerele se montează pe conductele de distribuţie şi pe ramificaţiile acestora. Se recomandă ca pe
fiecare ramură să se monteze maximum 6 sprinklere, ţinându-se seama şi de precizările producătorului.
Nu se prevăd instalaţii automate de stingere tip sprinkler în cazurile în care apa nu este indicată
ca substanţă de stingere, la depozite frigorifice sau când stingerea incendiului se asigură cu substanţe
speciale.

3.4.1.3. Instalaţii cu drencere

Instalaţiile cu drencere sunt concepute pentru protecţia împotriva propagării incendiilor,

utilizând perdele de apă, şi pentru stingerea incendiilor.
Drencerele pentru stingerea incendiilor se prevăd în spaţiile industriale cu pericol mare de
incendiu, unde din cauza propagării rapide a focului sau din alte considerente, nu pot fi utilizate cu
destulă eficienţă alte mijloace de stingere, la depozite de materiale sau substanţe combustibile cu
degajări mari de căldură (cauciuc, celuloid, alcooli etc.).

3.4.1.4. Instalaţii de stingere cu apă pulverizată sau cu ceaţă de apă

Instalaţiile de stingere cu apă pulverizată se prevăd, în principiu, pentru stingerea incendiilor

de materiale combustibile solide, protejarea structurilor şi echipamentelor instalaţiilor tehnologice, a
recipientelor pentru lichide combustibile cu temperaturi de inflamabilitate peste 60 0C şi gaze
inflamabile, împotriva radiaţiei termice emise de un incendiu învecinat, prevenirea formării
amestecurilor explozive în spaţii închise/ deschise.
Instalaţiile de stingere a incendiilor cu ceaţă de apă se recomandă pentru limitarea şi stingerea
incendiilor de clasele A, B şi C sau în situaţiile în care rezervele de apă sunt limitate sau când
alimentarea cu apă se face cu restricţii. Instalaţiile de limitare şi stingere a incendiilor cu ceaţă de apă
nu sunt recomandate în cazurile în care apa în contact cu substanţele combustibile care ard formează

31
amestecuri explozive sau toxice. După valorile presiunilor de lucru, instalaţiile de stingere a
incendiilor cu ceaţă de apă sunt de înaltă presiune (peste 34 bar), presiune medie (12 - 34 bar) şi de
joasă presiune (6 - 12 bar). Stingerea incendiului în spaţiul protejat cu ceaţă de apă poate fi cu inundare
totală, zonală sau locală.

3.4.2. Instalaţii de stingere a incendiilor cu substanţe speciale

În funcţie de modul în care asigură stingerea incendiului în incinta protejată, instalaţiile de

stingere cu substanţe speciale pot fi realizate în sisteme de inundare totală şi stingere locală. În spaţiile
închise protejate cu instalaţii fixe de stingere este recomandată asigurarea unei instalaţii de exhaustare
a produselor rezultate în urma incendiului, diferită de instalaţia normală de ventilare a clădirii cu
evacuarea produselor de ardere în exteriorul clădirii. În interiorul staţiei cu recipiente (butelii) cu
substanţă de stingere, prevederea instalaţiei de exhaustare, este obligatorie. După stingerea incendiului,
accesul persoanelor în încăperile implicate în incendiu este permis numai dacă gazele au fost evacuate
total, prin ventilaţie naturală sau prin intermediul instalaţiilor de ventilaţie mecanice.

3.4.2.1. Instalaţii fixe de stingere a incendiilor cu dioxid de carbon

În funcţie de presiunea de stocare a substanţei de stingere, instalaţiile fixe de stins incendii cu

dioxid de carbon pot fi de înaltă presiune (presiunea de lucru peste 21 bar) şi de joasă presiune
(presiunea de lucru sub 21 bar).
Inundarea totală cu dioxid de carbon se utilizează la stingerea incendiilor de suprafaţă,
incendiilor declanşate în masa de material combustibil solid sau în cazul incendiilor produse la
generatoare şi echipamente electrice. La sistemul de stingere locală se asigură inundarea cu dioxid de
carbon pe suprafeţe limitate. Se recomandă acest sistem la protecţia şi stingerea bazinelor de călire,
transformatoarelor răcite cu ulei etc. Pentru realizarea stingerii incendiului cu dioxid de carbon,
concentraţia de oxigen în incinta protejată trebuie redusă sub 8%. Prezenţa dioxidului de carbon,
reducerea conţinutului de oxigen şi a vizibilităţii, constituie riscuri mari pentru sănătatea şi viaţa
personalului, motiv pentru care trebuie prevăzute panouri, amplasate la vedere, cu referire la părăsirea
incintei şi pericolul de moarte. Instalaţiile fixe de stingere a incendiului cu dioxid de
carbon se recomandă pentru incinte închise destinate echipamentelor electrice şi electronice, depozite
de materiale, spaţii dintre planşeele de rezistenţă şi pardoselile înalte etc.

3.4.2.2. Instalaţii fixe de stingere a incendiilor cu azot (IG – 100)

Instalaţiile fixe de stingere a incendiilor cu azot sunt utilizate la inertizarea spaţiilor închise şi a
instalaţiilor tehnologice, prin înlocuirea parţială a aerului cu azot, stingerea incendiilor din aceste
spaţii, vehicularea pulberilor stingătoare, acţionarea automată a instalaţiilor fixe de stingere a
incendiilor cu pulberi sau gaze etc.
Sursele de alimentare cu azot ale instalaţiilor fixe de stingere a incendiului sunt rezervoare de
înmagazinare la presiunea de 6 -8 bar (azotul provenit din fracţionarea aerului în instalaţii tehnologice)
şi recipienţi (butelii) de azot la presiuni de 135 şi 200 bar.
Concentraţia volumică procentuală de azot necesar stingerii incendiului este de 43,7 %
(conform standardului ISO/FDIS 14520-13:2000 (E)). La concentraţii volumice ale azotului în aer mai
mari de 78 %, există riscuri pentru personal.

3.4.2.3. Instalaţii fixe de stingere a incendiilor cu substanţe tip FM 200

Instalaţiile fixe de stingere a incendiilor cu substanţa FM 200 (HFC – 227ea) se compun din:
recipiente (butelii) cu HFC – 227ea grupate în baterie; colector/colectoare de substanţă de stingere
HFC – 227ea; dispozitive de acţionare; dispozitive şi echipamente de semnalizare şi comandă;

32
conducte pentru transportul şi distribuţia substanţei de stingere; duze pentru refularea substanţei de
stingere şi aparatură de control.

3.4.2.4. Instalaţii de stingere a incendiilor cu spumă

Instalaţiile de stingere a incendiilor cu spumă pot fi: fixe, semifixe şi mobile.

Instalaţiile fixe de stingere a incendiilor cu spumă se compun, în principal, din: instalaţii de
alimentare cu apă, recipienţi pentru spumanţi, generatoare de spumă cu insuflare de aer, dozatoare,
pompe pentru spumant, conducte pentru soluţie spumantă şi deversoare de spumă.
Instalaţiile semifixe de stingere a incendiilor cu spumă au în compunerea lor rezervoare de
spumant şi dozatoare mobile. Capetele deversoare de spumă şi conductele de spumă (sau de soluţie
spumantă) sunt fixe.
Instalaţia de stingere cu spumă se prevede cu robinete de secţionare, membrane de rupere
dimensionate corespunzător contrapresiunii din rezervor şi robinet cu clapetă de reţinere (care
împiedică scurgerea combustibilului în instalaţia de producere a spumei).

33
 4. FENOMENE SPECIFICE ALE INCENDIILOR
DE GAZE ŞI LICHIDE
4.1. Elemente de bază ale combustiei

În întreprinderile industriale sunt prezente frecvent gaze şi lichide inflamabile, cele mai
comune fiind metanul, hidrogenul, GPL, motorina, acetilena etc. Alte gaze utilizate în industrie nu sunt
inflamabile, dar susţin combustia ca, de exemplu, oxigenul şi deşi acesta nu arde, majoritatea
incendiilor sunt mult mai violente dacă concentraţia de oxigen este mai mare comparativ cu aerul
atmosferic. O a treia categorie de gaze/lichide, care se întâlnesc în întreprinderile industriale, nu au
capacitatea de a arde cum sunt azotul, heliul, dioxidul de carbon, tetraclorura de carbon etc., calitate
utilizată în anumite cazuri pentru apărarea împotriva incendiilor.
La degajarea şi dispersarea unui material inflamabil se formează un nor de gaz/vapori care se
propagă şi se diluează pe măsură ce fluidul inflamabil eliberat se amestecă cu aerul. Dacă o sursă
potenţială de aprindere eficientă este prezentă în amestecul aer – gaz/vapori şi dacă acesta se află în
limitele concentraţiilor inflamabile, amestecul va arde/exploda o dată ce a fost aprins. Tabelul 4.1
prezintă limitele inferioare şi superioare de inflamabilitate pentru câteva amestecuri material
combustibil-aer.

Tabelul 4.1: Limite de inflamabilitate

Material combustibil Limită inferioară de Limită superioară de
inflamabilitate, LII inflamabilitate, LSI
(%) (%)
Vapori gazolină 1,4 7,6
Metan (gaz natural) 5,0 15,0
Propan 2,2 9,6
Butan 1,9 8,5
Hidrogen 4,0 75,0
Acetilenă 2,5 81,0
Monoxid de carbon 12,5 74,0
Referinţă: Applied science and engineering: fire dynamics, David G. Lilley, 2009

Există un domeniu larg de limite de inflamabilitate specifice pentru diferite materii

combustibile, ce sunt influenţate de temperaturile şi presiunile ridicate. Dacă concentraţia de materie
combustibilă este în afara domeniului de inflamabilitate a amestecului gaze/vapori-aer, combustia nu
are loc. Evitarea domeniilor de inflamabilitate ale materiilor inflamabile/combustibile constituie unul
din principiile de prevenire a incendiilor şi exploziilor în întreprinderile industriale.
Atunci când combustia se produce foarte rapid se transformă în explozie. Exploziile pot
declanşa incendii şi incendiile, la rândul lor, pot declanşa explozii.

4.1.2. Limitele de inflamabilitate

Limita inferioară de inflamabilitate (LII) şi limita superioară de inflamabilitate (LSI), se

determină experimental conform reglementărilor în vigoare, dar în cazul în care aceste valori nu sunt
disponibile, ele pot fi calculate cu relaţiile de aproximare ale lui Crowl şi Louvar (1990):
LII = 0,55 Cst
LSI = 3,5 Cst
în care Cst este volumul stoechiometric de combustibil în amestecul combustibil-aer, % vol. şi poate fi
obţinut din ecuaţia chimică stoechiometrică de echilibru:
 1 
Cst   .
1  ms / 0,21

34
 Pentru mulţi combustibili, estimările limitelor de inflamabilitate sunt comparabile cu datele
acceptate în literatura de specialitate. Valoarea ms determină cantitatea de aer necesară pentru
substanţa combustibilă la o combustie stoechiometrică. Totuşi, dacă pentru unii alcali valoarea LII
estimată prin calcul este rezonabilă, valoarea estimată pentru LSI este mai mare decât cea obţinută
experimental. De exemplu, în cazul propanului estimările calculate sunt LII = 2,2 şi LSI = 14,1; în
timp ce valorile cunoscute sunt LII = 2,2 şi LSI = 9,6; valori furnizate de NFPA şi alte reglementări.

4.1.3. Evoluţia materialului inflamabil

Fluidele inflamabile se pot degaja din orificii, fisuri în rezervoare/conducte, scurgeri la flanşe,
pompe şi supape etc. Procesul de degajare al materialelor este descris de modelele sursă. Modelele
sursă furnizează informaţii utile pentru determinarea consecinţelor unui accident, utilizând viteza de
degajare a materialului, cantitatea totală de material degajată şi starea fizică a materialului. Modelele
sursă sunt elaborate pe baza ecuaţiilor empirice sau fundamentale, ce descriu procesele fizico-chimice
care se derulează în timpul degajării materialului. Există mai multe modele sursă, fiecare aplicabil unui
scenariu particular de degajare.

4.2. Combustia lichidelor

Incendiul pe suprafeţe/bălţi de lichid combustibil este o combustie rapidă, fiind în general

însoţit de lumină şi căldură. În cazul combustibililor lichizi (hidrocarburi), în combustie sunt implicaţi
vaporii emişi de lichidul încălzit şi nu lichidul în sine (fig. 4.1).
Lichidul degajă o anumită cantitate de vapori la o temperatură dată, astfel că deasupra
suprafeţei lichidului se formează o zonă bogată în vapori. Pe parcursul ridicării vaporilor, aceştia
antrenează aerul rece din jur formând un amestec vapori-aer. Cea mai mare parte a aerului ambiant
contribuie la diluarea şi răcirea produselor de ardere începând de la baza flăcării până la vârf.
Aport de
energie, Sursa de
eventual aprindere
Vapori
inflamabili
Combustibil
gaze Flacără
produse de
distilare

Retrocedare de energie
Fig. 4.1. Schema mecanismului unei combustii autoîntreţinute

4.2.1. Emisia vaporilor şi condiţii de aprindere

Tendinţa unui lichid de a degaja vapori inflamabili este în funcţie de valoarea punctului de
inflamabilitate a produsului/substanţei respective. Această valoare interesează din punctul de vedere al
transportului, depozitării, sau utilizării, deoarece trebuie să se cunoască limita la care combustibilul
poate fi încălzit fără nici un pericol.
Atunci când amestecul inflamabil nu se află la temperatura sa de autoaprindere, aprinderea nu
se produce decât în cazul aportului de energie din exterior pentru declanşarea aprinderii. Această
energie de aprindere poate avea origini diferite (scântei, flăcări, trăsnet etc.) şi este variabilă în funcţie
de proprietăţile inflamabile ale substanţei considerate. Energia de aprindere depinde de concentraţia
vaporilor din amestecul inflamabil, prezentând o valoare minimă pentru amestecul cel mai susceptibil
de a se aprinde. Energia minimă de aprindere corespunde amestecului stoechiometric lichid inflamabil-
aer. Pentru ca un lichid să se aprindă sunt necesare trei condiţii:
- o temperatură T superioară punctului de inflamabilitate;
35
 - un amestec vapori-aer cu concentraţia în domeniul de inflamabilitate;
- o energie de aprindere suficientă.
Domeniul de inflamabilitate al vaporilor de lichid este delimitat de (fig. 4.2):
- limita inferioară de inflamabilitate (LII) exprimată în % vol. vapori/gaz în aer;
- limita superioară de inflamabilitate (LSI) exprimată în % vol. vapori/gaz în aer;
- curba de condensare în stânga;
- curba de autoaprindere în dreapta, care corespunde autoaprinderii amestecului.
Curba presiunii de vapori

Presiune de vapori/concentraţie
LEGENDĂ
LII LII AIT = temperatura de autoaprindere
LSI = limita superioară de inflamabilitate
LII = limita inferioară de inflamabilitate
ceaţă amestecuri
inflamabile zonă de autoaprindere

LSI LSI

Punct de AIT
inflamabilitate Temperatură ambientală
Temperatură
Fig. 4.2. Domeniul de inflamabilitate al lichidelor

4.2.2. Flacăra

Flacăra este un corp sau un flux de gaze implicat în procesul de combustie, ce emite radiaţii cu
lungimi de undă specifice, în funcţie de compoziţia chimică a materialului combustibil care arde. În
majoritatea cazurilor anumite radiaţii ale energiei emise sunt vizibile cum ar fi scântei/particule
incandescente sau porţiuni de flacără.
Flacăra este zona în care are loc combustia în fază gazoasă, fiind asimilată cu volumul de gaze
de combustie, combustibilul nears şi funinginea, rezultate dintr-o ardere incompletă. Flacăra
corespunde părţii luminoase a zonei de combustie.
Într-o abordare simplificată flacăra cuprinde trei părţi (fig. 4.3):

Fum
Zona
intermitentă
Amestec de
gaze, funingine
şi combustibili
Zonă nearşi
persistentă
Baltă de lichid

Fig. 4.3. Reprezentarea schematică a flăcării

- partea de la bază, zona „persistentă” cu o geometrie cvasi-constantă în timp şi spaţiu, cu
temperaturi foarte ridicate şi în consecinţă putere de emisie importantă;
- restul părţii luminoase, zona „intermitentă” pentru care geometria şi poziţia flăcării variază în
limite largi în timp, temperaturile asociate acestei zone fiind mult inferioare temperaturilor întâlnite în
zona persistentă;
- zona de fum, în partea superioară, constituită din produse rezultate în urma combustiei.

36
 În cazul incendiilor pe lichide, sunt caracteristice flăcările de difuzie în regim turbulent. Ori de
câte ori combustia este suplimentată cu oxigen (vânt, curent de aer) temperatura flăcării va fi mai mare
decât în cazul arderii combustibilului într-o atmosferă normală.

4.2.2.1. Temperatura flăcării în spaţiul deschis

McCaffrey (1979) a studiat aprofundat flăcările de difuzie turbulente, utilizând un arzător de

gaz fără pre-amestec. În coloana de foc, autorul a diferenţiat trei regimuri de ardere:
1. Zona flăcării continue care începe puţin deasupra bazei focului, cu temperaturi constante la
aproximativ 900oC.
2. Zona flăcării intermitente, situată deasupra regiunii flăcării continue, în care temperaturile
scad în funcţie de distanţa de la coloana de foc. Vârfurile flăcărilor vizibile au temperatura de
aproximativ 320oC.
3. Regiunea termică a coloanei, situată deasupra locului în care flăcările nu mai sunt vizibile,
cu temperaturi în scădere în funcţie de distanţa faţă de flacără.
În Franţa, cercetătorii de la Universitatea din Poitiers au efectuat aceleaşi tipuri de măsurări
(Audoin ş.a., 1995) şi au obţinut valori similare cu ale lui Mc. Caffrey. Ţinând cont de toate
informaţiile din literatura de specialitate, temperatura din vârful flăcării poate fi estimată la 340 –
400oC. Pentru flăcări mici (baltă de lichid cu diametru < 1 m), în regiunea flăcării continue,
temperatura se estimează la 900oC. În cazul incendiilor de lichide întinse pe o arie mai mare, această
valoare poate creşte până la 1100 – 1200oC.

4.2.2.2. Transmiterea căldurii

În timpul reacţiilor de ardere se eliberează cantităţi mari de căldură. Flacăra transmite căldură
prin cele trei mecanisme fundamentale: convecţie, conducţie şi radiaţie. În cazul incendiilor mari de
lichide combustibile, transmiterea căldurii prin radiaţie în plan orizontal este preponderentă, aspect
care prezintă interes mai ales în determinarea distanţei efectelor termice asupra persoanelor. În acest
sens au fost elaborate modelul sursei punctiforme şi modelul flăcării solide.

4.2.2.3. Modelarea efectelor termice radiante

4.2.2.3.1. Modelul sursei punctiforme

Modelul sursei punctiforme se bazează pe următoarele ipoteze:

- flacăra este asimilată cu o sursă punctiformă;
- aceasta radiază căldură cu o putere echivalentă cu cea a întregii flăcări;
- densitatea fluxului termic radiant recepţionat variază invers proporţional cu pătratul
distanţei dintre sursă şi ţintă.
Există numeroase variante ale acestei metode, ce este larg utilizată. Densitatea fluxului termic
radiant, qa, (W/m2), primit de un receptor situat la distanţa, R, de la flacără (fig. 4.4) este exprimată de
ecuaţia lui Drysdale:
Qr cos
qa  ,
4R 2
în care:
Qr este puterea radiantă totală a flăcării, kW;
R distanţa ţintă-sursă potenţială, m;
qa densitatea fluxului termic radiant primit de ţintă, kW/m2.

37
 Flacără

Ţintă

Hf = Hflacără

Fig. 4.4. Prezentare schematică a modelului sursei punctiforme

Simplificat, puterea totală radiată de flacără, Qr, poate fi estimată ca o fracţiune din puterea
termică totală generată de incendiu, conform relaţiei:
Qr  r Q  r m" H c A ,
în care:
ηr fracţia radiantă a incendiului, - ;
Q puterea totală a incendiului, kW/m2 ;
m” debitul masic de suprafaţă al combustiei, kg/m2∙s;
ΔHc căldura de ardere, kJ/kg;
A suprafaţa lichidului, m2.
Presupunând că sursa punctiformă şi ţinta sunt la aceeaşi înălţime, densitatea fluxului primit de
o ţintă este exprimată de ecuaţia:
Qr
qa  .
4d 2
În general, acest model se consideră valid pentru ţinte situate la distanţe de aproximativ de
cinci ori diametrul lichidului.

4.2.2.3.2. Modelul flăcării solide

Modelul flăcării solide este realizat având la bază următoarele ipoteze:

- radiaţiile termice spre ţintă sunt emise numai de partea vizibilă a flăcării;
- flacăra este asimilată cu un volum opac simplu (cilindru, paralipiped dreptunghic, con etc.),
baza acestui volum corespunzând cu baza focului şi înălţimea cu înălţimea pentru care flacăra este
vizibilă 50 % din timp.
Adaptările şi variantele modelului flăcării solide sunt:
a). modelul flăcării solide cu o zonă;
b). modelul flăcării solide cu două zone.
a). Pentru modelul cu o zonă, flacăra se presupune că radiază uniform pe toată suprafaţa sa,
ceea ce revine a considera o temperatură a flăcării şi o compoziţie omogenă pe toată înălţimea flăcării.
Densitatea fluxului radiant primit de o ţintă exterioară flăcării se calculează cu ecuaţia următoare:
q  Ef F  ,
în care:
q este densitatea fluxului termic radiant primit de ţinta exterioară, kW/m2 ;
F factor de vedere între ţintă şi flacără;
τ coeficient de atenuare atmosferică;
α coeficient de absorbţie al ţintei, - ;
Ef puterea emisivă a flăcării, kW/m2.

38
 b). Modelul flăcării solide cu două zone reia în parte ipotezele prezentate pentru modelul cu o
zonă, diferenţa fiind o discretizare a flăcării în:
- o zonă persistentă la bază, cu putere emisivă ridicată;
- o zonă intermitentă, cu putere emisivă mai slabă, în general.
Aplicarea parametrilor modelului flăcării solide necesită definirea unui anumit număr de
parametri pentru estimarea densităţii fluxului termic radiant recepţionat de o ţintă, pornind de la
radiaţia emisă de flacără. Definirea acestor parametri se poate împărţi în două etape:
1. Caracterizarea comportamentului flăcării prin determinarea:
- geometriei acesteia (aria la bază, înălţimea flăcării, eventual efecte asociate vântului);
- puterea radiată pe suprafaţă sau puterea emisivă.
2. Estimarea descreşterii fluxului termic radiant în funcţie de distanţă prin calculul de bias:
- factorul de formă, respectiv unghiul solid sub care ţinta percepe flacăra;
- coeficientul de atenuare atmosferică, respectiv absorbţia prin aer a unei părţi din fluxul termic
radiant emis de flacără.
În cazul unei deversări care se adună într-o cuvă de retenţie circulară, diametrul echivalent
poate fi asimilat cu diametrul cuvei dacă sunt respectate următoarele condiţii:
- cantitatea de lichid deversat este suficientă pentru a umple cuva;
- cuva de retenţie este capabilă de a reţine majoritatea părţii de lichid şi a limita riscul
debordării, prin efecte de val;
- rezistenţa mecanică a cuvei de retenţie este asigurată pe toată durata deversării şi incendiului.
În cazul unei scurgeri continue pentru care aprinderea survine în primele minute ale deversării,
mărimea bălţii creşte până la echilibrul între debitul de combustie şi debitul de alimentare al bălţii care
arde. Acesta este tipul de incendiu care se produce la ruptura unei conducte care transportă lichid
combustibil sau la fisura unui rezervor.
Diametrul echivalent, Dechiv, poate fi definit plecând de la formula următoare:
Q
Dechiv  2 scurs ,
v
în care:
Qscurs este debitul volumic al combustibilului, m3/s;
v viteza de combustie, m/s.

4.2.3. Calculul înălţimii flăcării

Înălţimea flăcării este un indicator semnificativ al pericolului pe care îl prezintă flacăra. Înălţimea
flăcării este legată direct de transferul termic şi de impactul flăcării cu obiectele înconjurătoare.
Înălţimea flăcării influenţează proiectarea sistemelor de detectare şi stingere a incendiilor, încălzirea
structurilor clădirilor în caz de incendiu, debitul de degajare a fumului şi ventilaţia în caz de incendiu.
Un parametru important care influenţează flacăra este debitul masic de combustie pe unitate de
suprafaţă, m". Acesta poate fi asociat şi cu viteza de combustie sau viteza de regresie liniară a bălţii, v,
în m/s, ce este definită ca viteza de reducere a grosimii lichidului supus incendiului.
Debitul masic de combustie pe unitatea de suprafaţă depinde de proprietăţile fizico-chimice ale
substanţei combustibile, diametrul bălţii7 şi de alimentarea cu oxigen a focului.

6.2.4. Calculul puterii emisive a flăcării

Puterea emisivă a flăcării poate fi dedusă din legea lui Ştefan-Boltzmann:

o   T f4  Ta4 ,
în care:
0 este emitanţa sau puterea emisivă a flăcării, kW/m2 (Ef);

7
Majoritatea experimentărilor privind combustia pe suprafaţă de lichid au fost efectuate cu scopul de a cunoaşte parametri
incendiilor produse pe bălţi de combustibil formate accidental.
39
 σ constanta lui Ştefan-Boltzmann, 5,67·10-8 W/m2·K4;
Tf temperatura flăcării, K;
Ta temperatura mediului ambiant, K;
ε emisivitatea flăcării.
În realitate este dificil de calculat puterea emisivă a flăcării, acest parametru fiind stabilit
experimental.

4.3. Scenarii pentru incendiile de gaze şi lichide. Exemple de calcul

Incendiile de gaze şi lichide pot fi clasificate în patru categorii: incendii pe suprafaţă/baltă de
lichid, incendii torţă, minge de foc şi incendii instantanee. Ansamblul evenimentelor critice ce se pot
produce în cazul unor substanţe periculoase, lichide şi/sau gaze şi care pot conduce la incendii, sunt
prezentate în diagrama din figura 4.5. Scenariile luate în calcul sunt prezentate ca ramuri ale structurii
arbore (fig. 4.6).
Substanţe periculoase

Scăpări fără presiune Alte incidente

Scăpări sub presiune
presiune

Baltă de lichid Explozie

Scăpări
 fază
Gaz 2 Faze Lichid
condensată
 reacţii chimice
Evaporar accelerate
e  praf
Incendiu instantaneu şi  fizică
ieşire sub formă de
ceaţă

Dispersie
Incendiu
Jet Densă Neutră exterior

Ming Incendi Incendiu Incendiu pe

VCE suprafaţă de BLEVE
e de u torţă instantane
foc u ichid

Efect Efect Efectul exploziei

toxic termic Presiune şi fragmente

Rezultat

Fig. 4.5. Consecinţele evenimentelor critice şi relaţia dintre acestea

40
 A0 (dispersarea norului de vapori fără aprindere)

A1 (incendiu pe suprafaţă/baltă de lichid)

A2 (minge de foc)
Degajare GPL
A3 (incendiu torţă

A4 (incendiu instantaneu)

A5 (explozie a norului de vapori – VCE)

Fig. 4.6. Arbore de evenimente simplificat

4.3.1. Incendii pe suprafaţă de lichid

Un incendiu pe o suprafaţă/baltă de lichid 8 sau într-un rezervor orizontal de hidrocarburi

vaporizate, este un foc cu difuzie turbulentă, în care combustibilul are momentul zero sau foarte
scăzut. Probabilitatea de ocurenţă a incendiilor pe suprafaţă de lichid este legată de manipularea
hidrocarburilor sau a altor lichide inflamabile/combustibile. Incendiile pe suprafeţe de lichid se produc
de obicei în aer liber însoţind alte fenomene ale lichidelor depozitate în rezervoare (de exemplu
BLEVE9), dar se pot produce şi în interiorul clădirilor, în depozite. Incendiile pe suprafaţă de lichid
reprezintă un element semnificativ al riscului asociat accidentelor majore în amplasamentele în care
stocurile de combustibili lichizi sunt foarte mari, dar şi în cazul unui rezervor singular, acesta
constituie risc de incendiu.
Pentru calculul parametrilor termici se utilizează modelul flăcării solide, în care flacăra este
asimilată cu un cilindru. Fluxul radiaţiei termice (kW/m2) poate fi calculat cu ajutorul relaţiei:
q=Ef ·Fq·τ,
în care:
Ef este intensitatea medie a radiaţiei produsă de suprafaţa flăcării, kW/m2 ;
Fq factorul de formă;
τ coeficientul de transparenţă a atmosferei.
Valorile lui Ef pentru incendiile pe suprafaţă de lichid se obţin din bazele de date experimentale
disponibile. Tabelul 4.2 prezintă valorile Ef pentru câteva hidrocarburi. În tabel sunt prezentate şi
valorile vitezei de ardere a masei de lichid, m”, necesare pentru determinarea geometriei flăcării
lichidului care arde. În absenţa datelor experimentale se poate considera valoarea Ef pentru GPL egală
cu 100 kW/m2 iar pentru produsele petroliere 40 kW/m2.

Tabelul 4.2: Viteza de ardere a masei de lichid şi intensitatea medie a radiaţiei suprafeţei flăcării
Ef pentru diferiţi combustibili şi diametre ale suprafeţei lichidului
Combustibil Ef (kW/m2) la incendii cu diametre (m) m”
10 20 30 40 50 kg/m2∙s
GNL (gaze naturale lichefiate) 220 180 150 130 120 0,08
GPL (propan, butan) 80 63 50 43 40 0,10
Petrol 60 47 35 28 25 0,08
Motorină 40 32 25 21 18 0,04
Benzină 25 19 15 13 10 0,04
Referinţă: Shebeko, Yu. N., Korolshenko A. Ya., ş.a. Fire and Explosion Risk Assessment for LPG
Storages, Fire Science & Technology Vol.15, No.1-.2, 1995

8
Pool fire (eng.)
9
Explozia vaporilor în expansiune ai unui lichid în fierbere (BLEVE - prescurtare eng.)
41
 4.3.2. Mingea de foc

Mingea de foc10 este o combustie rapidă, turbulentă a unui combustibil, în general, în forma
unei mingi de flăcări care se ridică şi emite radiaţii termice (fig. 4.7). Atunci când un incendiu (pe
suprafaţă de lichid sau torţă) acţionează prin învăluire/impingement, asupra unui rezervor cu
combustibil lichefiat sub presiune (de exemplu, GPL), presiunea din rezervor creşte, lichidul începe să
fiarbă, pereţii rezervorului cedează şi se pierde întregul conţinut al acestuia, fenomen cunoscut sub
numele de BLEVE. Conţinutului rezervorului se aprinde imediat şi o parte din combustibil arde ca o
minge de foc. Aceasta este alcătuită atât din substanţa chimică care începe să fiarbă brusc, atunci când
rezervorul cedează, cât şi din substanţa pulverizată în exterior, în timpul exploziei. Lichidul care nu
participă la mingea de foc se scurge pe sol contribuind/ producând un incendiu pe suprafaţă de lichid.
Mingea de foc poate rezulta şi din aprinderea imediată a materialului inflamabil/combustibil
presurizat, în cazul unei rupturi catastrofale a rezervorului rece. Faza iniţială a rupturii unei conducte
de gaz inflamabil sub presiune trebuie modelată tot ca o minge de foc.

Flux termic (kW/m2)

Timp (s)
Fig. 4.7. Evoluţia mingii de foc Fig. 4.8. Diagrama flux termic - timp

4.3.3. Incendii torţă

Incendiile torţă11 sunt flăcări de difuzie turbulentă care rezultă din arderea unui combustibil ( în
stare de vapori sau două faze), ce curge continuu, puternic direcţionat, cu un moment semnificativ.
Jetul de flăcări se stabilizează într-un punct apropiat de sursa de degajare, până când curgerea
combustibilului se opreşte. Flăcările jet sunt de obicei bine localizate, dar foarte distructive în imediata
apropiere.
Incendiile torţă reprezintă un element important al riscului, acolo unde sunt depozitate sau
manipulate gaze sub presiune/combustibili în două faze. Aceste tipuri de incendii produc daune
structurilor, rezervoarelor de depozitare sau conductelor şi pot cauza efecte domino. Fluxurile termice
radiante degajate pot atinge 200 – 400 kW/m2 în funcţie de tipul combustibilului.
Puterea emisivă a flăcării include radiaţia termică laterală la care se adaugă radiaţia termică din
vârful flăcării. Factorul de formă şi coeficientul de transmisivitate atmosferică se calculează ca în cazul
incendiului pe o suprafaţă de lichid.

4.3.4. Incendii instantanee

Un incendiu instantaneu 12 este un incendiu, ce rezultă din aprinderea unui nor de gaz sau
vapori, în care întârzierea între degajarea materialului inflamabil şi aprinderea ulterioară a acestuia
permite formarea unui nor şi dispersia acestuia. Un incendiu instantaneu este caracterizat drept „un zid
10
Fire ball (eng.)
11
Jet fire (eng.)
12
Flash fire (eng.)
42
de flăcări” care avansează iniţial cu o viteză moderată de la punctul de aprindere, până când arde
întregul nor inflamabil. Daunele iniţiale cauzate de incendiul instantaneu sunt datorită radiaţiei
termice, însă efectul domino poate produce daune mult mai mari (incendii pe suprafaţă de lichid,
incendii torţă, BLEVE etc.). Mai mult, prezenţa obstacolelor, aglomerarea unor obiecte, pot conduce la
o accelerare importantă a flăcării incendiului, care generează suprapresiuni.
Având în vedere faptul că în afara aspectului teoretic este dificil de a delimita un incendiu
instantaneu de o explozie, s-a convenit să se considere pentru incendiile instantanee, timpul de
expunere 1 - 3 s şi fluxul termic radiant de 84 kW/m2.
Dacă o persoană este expusă unui incendiu instantaneu timp de 3 s doza termică recepţionată
este de 1103,64 (kW/m2)4/3 ∙s şi probabilitatea de deces 2-3 %.

43
 5. VULNERABILITATEA PERSOANELOR , CONSTRUCŢIILOR
ŞI MEDIULUI LA RISCURILE DE INCENDIU
5.1. Aspecte generale

Incendiile sunt fenomene deosebit de periculoase pentru viaţa şi securitatea oamenilor, în care
jertfele omeneşti rezultate plătesc tributul ignorării pericolului, a neştiinţei sau a faptului de a se afla
într-un anumit loc, în momentul producerii evenimentului. În afara persoanelor existente pe teritoriul
întreprinderii expuse la efectele unui posibil incendiu, chiar şi populaţia care locuieşte sau prestează
diferite activităţi în zona învecinată amplasamentului industrial poate suferi vătămări, în funcţie de
distanţa la care se află faţă de incendiu şi natura, respectiv cantitatea materialelor implicate.
Clădirile, instalaţiile şi bunurile sunt, de asemenea, afectate de impactul incendiilor, în special
prin temperaturile ridicate, contactul cu flăcările, în timp ce gazele fierbinţi şi fumul contribuie la
propagarea incendiului iar unele substanţe agresive (corosive) produse prin arderea materialelor
combustibile amplifică efectul de degradare al materialelor şi structurilor.
Mediul, prin componentele sale (aer, apă şi sol) poate suferi daune a căror implicaţii sunt pe
termen scurt sau de durată.
Uneori impactul incendiilor asupra elementelor vulnerabile (persoane, construcţii şi mediu) se
datorează efectului domino, în sensul că sub acţiunea căldurii pot rezulta degradarea şi/sau explozia
unor conducte sau recipiente cu substanţe toxice şi/sau inflamabile.
Studiul proceselor de combustie, precum şi a rezultatelor diferitelor anchete, cercetări şi
rapoarte efectuate, cu scopul de a determina cauzele incendiilor şi pentru a îmbunătăţi, în final,
activitatea de prevenire şi protecţie, a permis conturarea unor aspecte privind vulnerabilitatea
persoanelor, construcţiilor şi mediului faţă de riscurile de incendiu. Efectele incendiilor trebuie
analizate individual, văzute în ansamblu şi apreciate astfel încât să se stabilească factorul cel mai critic
pentru elementul vulnerabil (ţinta) ales sau efectul sinergic al mai multor factori.

5.2. Vulnerabilitatea persoanelor la efectele incendiilor

Impactul incendiilor asupra persoanelor se manifestă în mai multe moduri:

- ca urmare a efectelor termice (contactul cu flacăra, expunerea la temperaturi ridicate şi radiaţii
termice) rezultă stres de căldură, arsuri de diferite grade (I, II şi III) şi deces;
- ca urmare a efectelor toxice (inhalarea de gaze şi fum) se produc intoxicaţii, incapacitate şi
deces;
- ca urmare a reducerii conţinutului de oxigen rezultă hipoxia, apoi decesul;
- ca urmare a reducerii vizibilităţii, posibilităţile de salvare scad, expunerea la căldură, gaze şi
fum se prelungeşte şi riscul individual de deces creşte foarte mult;
- ca urmare a distrugerii/prăbuşirii structurilor datorită incendiilor, persoanele pot suferi
traumatisme şi decese.
Vătămările corporale, respectiv decesele sunt rezultatul comun al mai multor efecte la care se
adaugă panica personalului.

5.2.1. Definirea riscului individual şi social

În anumite cazuri, de exemplu, întreprinderi industriale mari, cu mai mulţi lucrători sau
întreprinderi industriale care operează cu cantităţi mari de substanţe periculoase, pentru evaluarea
vulnerabilităţii la incendiu a persoanelor se pot utiliza metode bazate pe o evaluare cantitativă a
riscului pentru individ şi pentru societate.
Riscul individual este riscul la care este expusă o persoană aflată în apropierea unui anumit
pericol. Definiţia riscului individual (IR) include natura daunei suferite, probabilitatea producerii
acesteia şi perioada de timp în care se poate produce. În general, în funcţie de existenţa informaţiilor
necesare se acordă atenţie, în principal, eliminării pericolului de deces. Riscul individual se poate
44
estima în funcţie de mai multe efecte, luând în considerare scopul specific al evaluării (radiaţie
termică, gaze toxice).
Riscul social este o măsură a riscului global la care este expusă întreaga populaţie aflată în
apropierea sursei de risc. Calcularea riscului social necesită, pe lângă informaţiile necesare în cazul
estimării riscului individual, definirea situaţiei demografice din zonă. Aceasta înseamnă că trebuie să
se ia în calcul tipul de persoane (lucrători, locuitori, studenţi etc.), prezenţa factorului (constant,
variabil, normal etc.), numărul de intrări şi factorii limitativi aplicabili. Un tip specific de curbe de risc
social sunt diagramele F/N (fig. 5.1) .

Frecvenţă anuală

frecvenţă cumulată
limită de acceptabilitate

Număr de decese

Fig. 5.1. Reprezentarea riscului social - curba F/N – Diagrama Farmer

În funcţie de riscul individual/social se pot trasa curbele de izorisc, precum şi zonele de izorisc,
ce sunt o reprezentare geografică a dezvoltării unui risc. Acestea indică frecvenţa estimată a unui
eveniment, ce poate cauza un anume tip de daune (deces, arsuri, intoxicaţie, distrugeri materiale)
într-un anumit loc dintr-o zonă, indiferent dacă în acel punct se află sau nu persoane.

5.2.1.1. Valori de prag pentru determinarea zonelor afectate

Analizând literatura de specialitate, rezultă că pragurile de frecvenţă admise pentru riscul

individual sau social diferă în diferite ţări. Tabelul 5.1 prezintă valori ale riscului major tolerat pentru
instalaţiile industriale.

Tabelul: 5.1. Pragurile de tolerare a riscurilor

RMT (instalaţii existente) RMT (instalaţii noi)
-5
Risc individual 1 ∙ 10 acc/an 1 ∙ 10-6 accidente/an
Risc social 1 ∙ 10-3 accidente/N2 1 ∙ 10-3 accidente/N2
Referinţă: Ghid pentru planificarea amenajării teritoriale, în contextul Directivelor Seveso
IGSU, 2009; RTM - risc major tolerat, N numărul de accidente pe an

5.2.1.2. Metoda de evaluare a riscului individual cu funcţiile probit

Funcţia probit exprimă letalitatea 13 sau un alt tip de daune privind sănătatea persoanelor (arsuri
gradul I, II, toxicitate) în raport cu intensitatea fluxului termic sau concentraţia unui gaz periculos,
precum şi cu durata de expunere.
Un probit (unitate de probabilitate,Y) este un domeniu de variabile cu distribuţie normală, cu
media de 5 şi deviaţia standard egală cu unitatea (fig. 5.2).
Procentul de decese se exprimă astfel:

13
Termenul fatalitate/mortalitate se referă la efectul calitativ al parametrilor de impact – decesul, în timp ce prin termenul
letalitate se exprimă efectul cantitativ, respectiv fracţia/procentul populaţiei, care poate suferi decesul dacă este expusă unui
anumit nivel de consecinţe.

45
 Y 5
1  u2  1 1 Y 5.
P
2 inf exp  du   erf 
 2 2 2  2 


Letalitate, %
Probit
Fig. 5.2. Funcţia probit pentru letalitate

Pentru un rezultat letal (deces), expunerea la concentraţii toxice constante, C şi durata, t, Y are
forma următoare:
Y  A  B ln C n  t .  
n
în care C ·t reprezintă doza toxică iar A şi B constante specifice unei substanţe. Dacă concentraţia
variază în timp, aceasta se poate integra în funcţie de timp. Pentru CO, n are valoarea 1, iar A= -7,26
şi B = 1 (TNO Probit) sau A= -67,68 şi B = 6,64 (HSE Probit).
Funcţia probit poate fi aplicată, de asemenea şi pericolului pe care îl prezintă radiaţiile termice.
În acest caz:
Y  A  B ln t  I 4 / 3  ,
în care A şi B sunt parametri probit stabiliţi prin măsurări şi/sau date ştiinţifice evaluate critic, I,
intensitatea radiaţiei/densitatea fluxului termic (W/m2) şi t, timpul de expunere (s). Green book TNO,
precum şi alte surse recunoscute, furnizează funcţii probit pentru arsuri de gradul I, II şi III şi pentru
letalitate, cauzate de expunerea la radiaţiile termice.
Riscul individual are, în principal, o frecvenţă locală (cazuri de deces/an) şi se poate determina
cu următorii paşi:
1. În punctul P de coordonate (x,y) se cunoaşte efectul fizic datorită scenariului de incendiu, i,
şi se estimează funcţia probit corelată cu acel efect.
2. Din valoarea funcţiei Probit se determină probabilitatea de deces (P di, x,y) în punctul P (x,y)
pentru scenariul, i. Probabilitatea estimată se referă la un individ, aflat în spaţiul liber şi lipsit de orice
protecţie. Aceasta depinde doar de distanţă şi de dimensiunea scenariului construit.
3. Probabilitatea de deces calculată se va înmulţi cu probabilitatea producerii scenariului. În
acest mod, se obţine riscul individual (ca număr de decese/an) în punctul x,y al scenariului i.
Calculul IR într-o locaţie geografică în veninătatea unei întreprinderi industriale pleacă de la
presupunerea că toate efectele scenariilor sunt cumulative.
Astfel riscul individual total IR în fiecare punct este egal cu suma IR a tuturor efectelor
scenariilor în acel punct:
n
IR   Pdi  P Ai  ,
i 1
în care:
Pdi este probabilitatea condiţionată14 de apariţie a unui deces în cazul evenimentului, i
(determinată cu ajutorul funcţiei probit);
P(Ai) probabilitatea anuală de apariţie a evenimentului, i, an-1;
n numărul de scenarii luate în considerare.

14
Probabilitatea ca un anumit eveniment A, să dea curs unui alt eveniment B anume.
46
 Valorile funcţiei probit pentru diferite ramuri ale arborelui de evenimente se determină în
funcţie de valorile factorilor de impact pentru accidente provocate de incendii. Probabilitatea, P(A i),
pentru ramura, i, a arborelui se determină cu ajutorul ecuaţiei:
P  Ai   Pa  Psi ,
în care:
Pa este probabilitatea anuală producere a evenimentului respectiv, ce poate fi determinată prin
anumite metode sau estimată conform istoricului, an-1 ;
Psi probabilitatea condiţionată de apariţie a unui accident pentru scenariul, i .
Metoda de determinare a riscului social este mult mai complexă şi este un parametru care
caracterizează accidentele majore.

5.3. Efectele temperaturilor ridicate şi ale radiaţiei termice

O parte a principalelor pericole la care este expusă o persoană în timpul incendiilor este legată
de căldură şi temperaturile ridicate. Chiar şi în afara flăcărilor, persoanele sunt expuse durerii şi
arsurilor datorită fumului fierbinte, radiaţiilor infraroşii, contactului cu obiectele fierbinţi, aerului
fierbinte, precum şi cu aburii formaţi la intervenţia prin stropire cu apă. Estimarea efectelor termice,
produse de incendii asupra persoanelor, ca de altfel şi asupra structurilor sau mediului este dificilă.
Aceste efecte sunt rezultatul emisiei sau transferului de energie de la flăcările, fumul şi gazele fierbinţi
formate în incendiu spre elementele vulnerabile.
Efectele principale ale temperaturii ridicate sau ale fluxului incident de căldură asupra
persoanelor pot fi de natură fiziologică şi patologică. Criteriul de impact se referă la impactul
temperaturii aerului fierbinte, de scurtă şi lungă durată, care poate produce stres termic cu rezultate
fatale şi la impactul radiaţiilor termice care produc arsuri de gradul I, II şi III sau deces.

5.3.1. Efectele temperaturilor ridicate

Există situaţii în care persoanele se află în încăperi alăturate unui incendiu (birouri, camere de
comandă), caz în care nu sunt expuse flăcărilor sau unei radiaţii termice ridicate, dar temperatura
aerului în încăpere poate creşte mult conducând la o serie de efecte fiziologice, precum dificultăţi în
respiraţie până la incapacitate, puls ridicat, creşterea temperaturii corpului, deces (tabelul 5.2). Dacă
temperatura aerului în interiorul încăperilor nu atinge o valoare critică, unele efecte patologice precum
arsurile nu sunt predominante. În schimb, în timpul operaţiunilor de evacuare/salvare, persoanele sunt
expuse direct flăcărilor şi radiaţiilor termice mari şi atunci efectele patologice pot deveni
îngrijorătoare.
Tabelul 5.2: Răspunsul organismului uman la temperaturi ridicate
Temperatura Răspuns fiziologic
(Co)
127 Dificultăţi în respiraţie
140 Limita de toleranţă la 5 minute
149 Respiraţie dificilă pe gură, limita de temperatură pentru salvare
160 Rapid, dureri insuportabile, piele uscată
182 Vătămare ireversibilă în 30 secunde
203 Timpul de toleranţă a sistemului respirator < 4 minute ( piele umedă)

Temperaturile ridicate influenţează pulsul, care se modifică în funcţie de temperatură şi timpul

de expunere. Pulsul sare de la normal (84 bătăi pe minut) la 120 bătăi pe minut când temperatura creşte
la 100oC. La 113oC pulsul creşte până la 150 bătăi pe minut în 10 minute.
În general, temperatura maximă care poate fi suportată de sistemul respirator al omului este de
203 C. Până la 150oC, efectul dominant este durerea cauzată de arsuri ale pielii, ce se produc în mai
o

puţin de 5 minute. Între 70 – 150oC apar dificultăţi de respiraţie. La 70 oC dacă persoana se află într-o

47
încintă închisă, efectul va fi inconfortul iar între 70 – 150oC se pot produce efecte ireversibile. Efectele
patologice (durere, arsuri de gradul I, II, III şi deces) sunt produse la temperaturi peste 150 oC.

5.3.2. Efectele fluxului termic

Din motive fiziologice, limita admisibilă a densităţii fluxului termic pentru securitatea
oamenilor este de 1388 W/m2 şi corespunde duratei de salvare egală cu 60 s. Pragurile efectelor
incendiilor asupra persoanelor au fost introduse în legislaţia multor ţări, ca de exemplu în Franţa
(tabelul 5.3).

Tabelul 5.3: Valorile de referinţă ale pragurilor efectelor termice

Flux termic Efecte asupra structurilor Efecte asupra persoanelor
3 kW/m2 Pragul efectelor ireversibile, corespunzând unei
zone de pericole semnificative pentru viaţa
persoanelor
5 kW/m2 Pragul de distrugere semnificativă a Pragul primelor efecte letale, corespunzând zonei
suprafeţelor vitrate pericolelor grave pentru viaţa persoanelor
8 kW/m2 Pragul efectelor domino, corespunde Pragul efectelor letale semnificative, corespunzând
daunelor grave aduse structurilor zonei de pericole foarte grave pentru viaţa
persoanelor
16 kW/m2 Pragul daunelor foarte grave asupra
structurilor, în afara structurilor de beton (la
expunere prelungită)
20 kW/m2 Pragul de rezistenţă al betonului pentru mai
multe ore, corespunde pragului daunelor
foarte grave asupra structurilor din beton
200 kW/m2 Pragul distrugerii betonului în câteva zeci
de minute
Referinţă: Arrêté du 22 octobre 2004 relatif aux valeurs de référence de seuils d’effets des phénomènes accidentels des
installations classées

Cercetări mai recente efectuate privind incendiile de gaze naturale şi de produse petroliere au
stabilit, de asemenea, praguri pentru efectele termice (tabelul 5.4).

5.3.3. Timpul de reacţie şi timpul efectiv de expunere la efectele termice

Timpul de reacţie al persoanelor în incendiu diferă în funcţie de intensitatea fluxului termic.

Perioada de reacţie a acestora în condiţii de creştere a fluxului termic se reduce până la 10 ori.
Posibilitatea de retragere de la o locaţie cu radiaţie termică ridicată spre o locaţie cu un nivel de radiaţii
termice nepericuloase (aprox. 1 kW/m2) poate fi folosită, de asemenea, la evaluarea victimelor
accidentate (vătămări sau deces) ca urmare a radiaţiei termice. În acest sens se calculează timpul
efectiv de expunere.
TNO consideră că 1 kW/m2 este fluxul termic maxim pe care îl poate absorbi pielea timp
îndelungat fără a simţi durerea. Funcţiile probit, pot fi modificate luând în considerare, în loc de timpul
de expunere, t, timpul efectiv de expunere, te,:
x  u  
5 / 3

te  t r  0,6 1  1  tv  
u   x  
,
în care:
tr este timpul de reacţie, considerat aproximativ 5 s;
x distanţa până la un punct cu intensitatea termică 1 kW/m2, m;
u viteza de deplasare, m/s;
tv perioada de timp necesară să se se atingă 1 kW/m2.

48
 Tabelul 5.4: Efecte ale expunerii la radiaţii termice
Radiaţii termice Efect
(kW/m2 )
1,2 Radiaţia solară, la amiază, în timpul verii
2 Minimul pentru a cauza durere după 1 minut
sub 5 Cauzează durere în 15-20 secunde şi rană după 30 secunde de expunere
peste 6 Durere în aproximativ 10 secunde; mai este posibilă salvarea rapidă
12,5 Durată de expunere medie, probabilitate mare de deces
Oţelul subţire cu izolaţie, situat pe partea opusă incendiului va atinge un nivel de stres termic
suficient de ridicat pentru a cauza deteriorări structurale
Lemnul se aprinde la expunere prelungită
25 Deces probabil pentru expunerea extinsă. Aprinderea spontană a lemnului la expunere prelungită.
Topirea tuburilor din plastic
Oţelul neizolat atinge temperatura de stres termic, se pot produce daune
35 Pericol semnificativ de deces pentru persoane expuse instantaneu
Materialele celulozice se pot aprinde de la o sursă, după un minut de expunere Cauzează
deteriorări echipamentelor de producţie15
Referinţă: Vulnerability of humans, OGP, Risk Assessment Data Directory, Report No. 434 – 14.1, International
Association of Oil & Gas Producers, March 2010

5.3.4. Efectele dozei termice

În funcţie de durata, intensitatea şi suprafaţa de expunere, efectele incendiilor asupra
persoanelor se manifestă diferit de la durere, arsuri de gradul I, II şi III până la deces. Arsurile de
gradul II rar se finalizează cu deces (1 % letalitate pentru îmbrăcăminte medie), în schimb arsurile de
gradul III se pot finaliza cu deces (50 % letalitate pentru îmbrăcăminte medie). Dozele termice se
aplică în cazul în care expunerea ţintelor la factorii de impact sunt de ordinul secundelor sau minutelor,
orelor. Cercetări aprofundate privind impactul incendiilor au stabilit domeniile dozelor termice care
provoacă durere, arsuri şi deces.

Tabelul 5.5: Efecte fiziologice la diferite valori ale dozelor termice

Efecte Doza termică
(kW/m2)4/3 s
Durere 108 – 127
Nivelul vătămărilor semnificative/arsuri gradul I 600 -800
250 -350
210 – 700
Arsuri gradul II / 1 % deces la îmbrăcăminte medie 900 -1300
500 - 3000
Arsuri gradul III/ 50 % deces la îmbrăcăminte medie > 2000 – 3000
Referinţă: Risk and emergency preparedness analysis, NORSOK STANDARD, Z-013, 2001-09-01

5.4. Efectele incendiilor în funcţie de tipul de incendiu

5.4.1. Relaţia între tipul de incendiu şi vulnerabilitatea persoanelor
În funcţie de modul de dispersare a materialului combustibil şi de scenariu se pot produce mai
multe tipuri de incendii. Vulnerabilitatea persoanelor la efectele termice ale incendiilor poate să difere
după cum rezultă din tabelul 5.6.
Tabelul 5.6: Relaţia între tipul de incendiu şi vulnerabilitatea persoanelor
Tipul incendiului Vulnerabilitate potenţială
cuprinse de incendiu radiaţie termică în interiorul construcţiei
Incendiu instantaneu vulnerabile nu posibilă
Incendiu torţă vulnerabile vulnerabile vulnerabile
Incendiu pe suprafaţă de lichid vulnerabile vulnerabile vulnerabile
Minge de foc/BLEVE vulnerabile vulnerabile posibilă

15
“Guidelines for Chemical Process Quantitative Risk Analysis”, Second Edition, pg. 269, American Institute of Chemical
Engineers Center for Chemical Process Safety (CCPS), 2000.
49
 5.4.2. Vulnerabilitatea persoanelor cuprinse de incendiu
O persoană expusă o clipă şi numai parţial, acţiunii directe a incendiului este cel mai probabil
să sufere durere şi arsuri, care însă nu-i vor periclita viaţa. O persoană cuprinsă total sau substanţial de
flăcări se apreciază că va fi accidentată mortal.
Pentru evaluarea cantitativă a riscului se recomandă următoarele nivele de letalitate:
- 100 % letalitate pentru persoanele din aer liber cuprinse de incendii tip torţă, incendii pe
suprafaţă de lichid sau minge de foc;
- 100 % letalitate pentru populaţia din aer liber surprinsă de incendiu instantaneu;
- 50 % la 100 % letalitate în funcţie de posibilitatea de salvare, pentru lucrători cu haine
rezistente la foc din ţesături conform cerinţelor reglementare.

Tabelul 5.7: Criteriile de radiaţii termice pentru letalitate - minge de foc

Doza radiaţiilor termice Efect
((kW/m2)4/3 s)
1000 1 % letal
1800 50 % letal, membrii publicului
3200 100 % letal
Referinţă: Vulnerability of humans, OGP, Risk Assessment Data Directory, Report No. 434 – 14.1,
International Association of Oil & Gas Producers, March 2010

5.4.3. Vulnerabilitatea persoanelor din interiorul construcţiilor

Cele mai vulnerabile sunt persoanele din interiorul construcţiilor expuse direct radiaţiei
termice, respectiv cele care au vizibilitate directă la un incendiu. În tabelul 5.4 au fost prezentate
nivelele fluxului termic care aprind lemnul şi materialele celulozice în generalLa elaborarea planurilor
de evacuare a persoanelor trebuie să se ţină cont de timpul de răspuns al subunităţii de pompieri (fig.
5.3).
Producerea Raportarea Notificarea Pompierii Subunitatea Pompierii Incendiul
incendiului incendiului subunităţii părăsesc de pompieri încep este
de pompieri subunitatea ajunge la operaţiunile stins
de pompieri locul de
incendiului intervenţie
Timp
Timp de Timp de Timp de Timp de Timp de Timp de
alertare expediere pregătire deplasare instalare stingere
notificare Timpi de răspuns

Timp de intervenţie
Fig. 5.3. Prezentarea desfăşurată a perioadei de la iniţierea incendiului până
la intervenţia forţelor de intervenţie

5.5. Vulnerabilitatea persoanelor la gaze toxice

Pericolul degajării unor substanţe toxice poate avea urmări dezastruoase şi prin urmare este
clasificat ca un pericol de accident major 16 alături de incendii extinse şi explozii puternice. Efectul
expunerii la substanţe toxice poate fi imediat sau gradat, aceasta depinzând de căile de pătrundere ale
substanţei în organism şi de efectele toxice ale acesteia. În vederea gestionării pericolului de toxicitate,
consecinţele unui potenţial eveniment trebuie înţelese, estimate şi analizate conform unor criterii
corespunzătoare.

5.5.1. Toxicitatea gazelor din încăperi

În cazul unui incendiu pot fi eliberate în atmosferă simultan mai multe gaze toxice şi fumuri
(tabelul 5.8). Limita de prag a acestora, exprimată în concentraţie volumică sau masică, reţinută pentru
caracterizarea toxicităţii fumurilor nu este proprie unui singur gaz, ci amestecului de gaze.

16
În condiţiile Directivei Seveso II
50
 Tabelul 5.8: Exemple de concentraţii prag (ppm) pentru 1% şi 50 % letalitate
Material 10 minute, 1 % 30 minute, 1 % 10 minute, 50 % 30 minute, 50%
letalitate letalitate letalitate letalitate
HSE TNO HSE TNO HSE TNO HSE TNO
SLOT17 Probit SLOT Probit SLOT Probit SLOT Probit
Amoniac 6148 4218 3550 2435 10149 13523 5859 7808
Monoxid de carbon 4013 2063 1338 688 5700 21203 1900 7068
Clor 104 105 60 71 220 573 127 384
Hidrogen sulfurat 669 371 394 840 1107 1265 841 709
Dioxid de sulf 683 1327 400 203 2729 3504 1576 2217
Acid fluorhidric 1200 422 400 203 4100 1996 1367 960
Dioxid de azot 9600 90 3200 67 62400 168 20800 125
Referinţă: Vulnerability of humans, OGP, Risk Assessment Data Directory, Report No. 434 – 14.1, International
Association of Oil & Gas Producers, March 2010
Dezvoltarea unor modele de toxicitate FED 18 serveşte examinării şi evaluării riscurilor legate de
emisia fumurilor şi gazelor toxice în interiorul construcţiilor închise sau parţial închise, care pot
antrena fenomene de iritaţie sau asfixiere. În general, fenomenele de iritaţie sau incapacitare 19 preced
fenomenele de asfixiere iar efectele nefaste şi toxice nu sunt numai însumate, ci uneori sinergice.

5.5.2. Sărăcirea în oxigen

Oxigenul reprezintă aproximativ 21 % din volumul aerului proaspăt. Concentraţiile de
oxigen sub 15 % produc hipoxia (foamea de oxigen) cu efecte de creştere a vitezei de respiraţie,
judecată dificilă şi instalarea rapidă a oboselii (tabelul 5.9). Concentraţiile sub 10 % cauzează
pierderea rapidă a înţelegerii şi judecăţii, finalizându-se cu deces în câteva minute.

Tabelul 5.9: Efectele reducerii conţinutului de oxigen

% oxigen în aer Simptome
20-21 Normale
18 Se reduce acuitatea vizuală pe timp de noapte
17 Creşte volumul respiraţiei, se reduce coordonarea musculară,
atenţia şi gândirea clară cer mai mult efort
12 – 15 Respiraţie scurtă, cefalee, vertij, puls accelerat, oboseală rapidă la efort, coordonarea musculară
pierdută pentru mişcări calificate
10 - 12 Greaţă şi vărsături, efort imposibil, paralizie de mişcare
6-8 Apare colapsul şi inconştienţa
sub 6 Deces în 6 – 8 miunute
Referinţă: HSE, 2008. Indicative Human Vulnerability to the Hazardous Agents Present Offshore for
Application in Risk Assessment of Major Accidents, HID S P Circular no. SPC/Tech/ OSD/30
Concentraţia de 10 % oxigen se consideră o concentraţie limită dacă salvarea este posibilă în
câteva secunde. Dacă nu intervine salvarea, se presupune că urmează incapacitatea şi decesul.

17
Încărcătură specifică de toxicitate
18
Fractional Effective Dose (eng.)
19
Un produs chimic care nu este letal, dar care provoacă la om incapacitate imediată şi temporară paralizând anumite
organe sau anihilând dorinţa de a lupta.
51
 6.METODE ŞI TEHNICI DE PREVENIRE A RISCURILOR
ASOCIATE METANULUI
6.0.Gazul metan

6.0.1.Geneză şi proprietăţi

Metanul este cel mai simplu alcan, o hidrocarbură saturată aciclică, primul termen al seriei de
hidrocarburi parafinice. A fost descoperit de A.Volts în 1778, în mâlul bălţilor şi a fost numit prima
oară gaz de baltă. Gazul metan care însoţeşte zăcămintele de cărbuni s-a format, ca produs, secundar,
în stadiile succesive ale procesului de transformare anaerobă a materialului vegetal în cărbune la
temperaturi şi presiuni mari, în timpul procesului de încarbonizare, fără aport de oxigen din exterior.
Acest proces poate fi descris prin relaţia:

Ca Hb Oc Nd Se  C H O N S + (H2O, CO2, CH4 ) (1.2)

În timpul procesului de metamorfism se modifică conţinutul de C, H, O astfel   a;   b; 

 c;   d;   e, ceea ce înseamnă o creştere a conţinutului în C - carbon, scade conţinutul de H –
hidrogen şi O – oxigen, rămânând constant coţinutul în N – azot şi S - sulf. Pe durata procesului de
metamorfism se formează apă şi bioxid de carbon, apa formându-se în primele faze de transformare a
substanţei carbonifere. În procesul de oxidare lentă, folosind oxigenul conţinut în plante rezultă
produse gazoase, în special gaz metan şi bioxid de carbon datorate fermentaţiei metanice stimulată de
microorganisme ca bacili (bacilus carbo) şi bacterii (micrococus carbo).
Totuşi, conţinutul actual de gaz al stratelor de cărbuni se deosebeşte de cel primar deoarece o
parte din bioxidul de carbon s-a dizolvat în apă şi au migrat împreună prin fisurile şi porozităţile
rocilor iar metanul, de-alungul erelor geologice, s-a pierdut datorită difuziunii prin rocile acoperitoare,
sau a migrat sub influenţa presiunii proprii către rocile învecinate, migrare ce a fost favorizată de
densitatea sa scăzută şi viteza de difuzie în roci care este de 1,6 ori mai mare decât a aerului. Deci,
unul dintre factorii importanţi care determină conţinutul de gaz al stratelor de cărbuni este migraţia
secundară. Acest proces decurge lent, fapt pentru care stratele de cărbuni, cele aflate la adâncimi mari,
păstrează un volum mare de gaze de ordinul a 50 - 60 m 3/ t.
Metanul chimic pur este un gaz incolor, inodor şi insipid, cu densitatea mai mică decât a
aerului (ρ=0,7168 kg/m3, δ=0,5545). El este inert din punct de vedere chimic şi în cantităţi mici nu este
nociv.
Creşterea conţinutului de metan în aerul de mină are însă o acţiune nocivă asupra organismului,
ca urmare a reducerii conţinutului de oxigen. Deficienţa în oxigen „p” din atmosfera lucrărilor
miniere, poate fi calculată cu ajutorul relaţiei 1.3:
21  100  x 
p [% vol.] (1.3)
100
unde: x este conţinutul de metan, % vol.
Metanul arde cu o flacără puţin luminoasă. Culoarea flăcării variază în funcţie de condiţiile în
care are loc arderea, de la albastru deschis, până la aproape alb. Temperatura de aprindere a metanului
este cuprinsă între 650-750 °C şi depinde de conţinutul de metan, presiune şi natura sursei de
aprindere.
La contactul cu o sursă de căldură care are o energie minimă de 0,28·10 -3 J, amestecul metan-
aer se aprinde cu o anumită întârziere, denumită perioadă de inducţie, care are valoarea de o secundă la
temperatura de 650 °C şi de 0,04 s la temperatura de 1000 °C. Prezenţa hidrogenului determină
aprinderea instantanee a amestecului metan-aer.
Diagrama de inflamabilitate este o diagramă ternară care redă compoziția unei amestec
inflamabil format din combustibil, oxidant (de obicei oxigen) și un gaz inert ca azotul. Aceleași
52
informații pot fi descrise într-o diagramă ortogonal normală, arătând doar două substanțe, implicit
folosind principiul suma tuturor celor trei componente este egală cu 100 la sută.

Fig. 1.5 Diagrama generalǎ de explozivitate a amestecului metan-oxigen-azot

la presiune atmosfericǎ și temperatura de 26°C

Metanul formează cu aerul amestecuri inflamabile şi explozive (v. fig. 1.6). Astfel, pentru un
conţinut de metan în aer mai mic de 5 - 6 %, amestecul nu este exploziv, dar metanul arde în prezenţa
sursei de aprindere. Între 5 - 6 % CH4 şi 14 -15 % CH4 amestecul este exploziv, iar peste 14 - 15 %
CH4 amestecul nu este exploziv şi nu întreţine arderea, dar poate arde când se adaugă oxigen. Cel mai
uşor se aprind amestecurile metan - aer cu un conţinut de 7 - 8 %. Explozia unui amestec metan-aer are
energia maximă când conţinutul de metan este de 9,5 %. Se consideră mină grizutoasă orice exploatare
subterană în care există posibilitatea degajării de metan într-o cantitate care nu exclude riscul formării
unei atmosfere explozive.

Fig. 1.6 Diagrama Coward

Aceste diagrame se referă numai la un tip de combustibil, ele putând fi generalizate la

amestecuri de combustibili.

53
 Limita inferioară şi superioară de explozivitate a amestecului, în cazul în care se adaugă şi alte
gaze combustibile, se poate determina cu relaţia lui Le Châtelier:
100
LE  (1.4)
p1 p2 pn
  ... 
LE1 LE 2 LE n
unde:
LE este limita inferioară sau superioară de explozivitate a amestecului compus din „n” gaze
inflamabile, %;
pi - ponderea de participare a fiecărui gaz inflamabil „i” (i=1...n) în amestecul exploziv, %;
LEi - limita inferioară sau superioară de explozivitate specifică fiecărui component „i” (i=1...n)
al amestecului, %.
Presiunea maximă care se dezvoltă în cazul unei explozii de metan este condiţionată de
mecanismul de producere al arderii (v. tabelul 1.7).

Tabelul 1.7 Variaţia vitezei şi a presiunii de explozie

Mecanismul arderii Presiunea undei de explozie Viteza de propagare a flăcării
[KPa] [m/s]
Ardere liniştită neînsemnată 0,5 - 0,6
Ardere 15 2 - 10
Explozie 15 330
Detonatie 4000 - 5000 330

În cazul producerii unei explozii de metan într-o mină, există două şocuri: unul direct, provocat
de unda propriu-zisă şi unul invers, datorat apariţiei unei rarefieri a aerului în urma şocului direct şi a
condensării vaporilor de apă care se formează la explozie. De regulă, şocul invers este mai slab decât
cel direct. Uneori, la şocul invers poate să apară şi o flacără secundară, ca urmare a arderii surplusului
de metan cu oxigenul adus din lucrările miniere învecinate.

6.0.2.Formele de degajare a metanului

6.0.2.1.Forme clasice

a.Degajări lente: gazele provin de pe întreaga suprafaţă dezvelită din masiv, respectiv din
porii, fisurile şi crăpăturile acestuia, la o presiune foarte scăzută şi fără efecte sonore.
Acest tip de degajări au un caracter cvasi-continuu, pot fi prognozate şi se pot stabili debitele
de aer necesare pentru diluarea lor.
b.Degajări sub formă de suflaiuri: reprezintă o manifestare dinamică şi concentrată a gazului
aflat sub presiune în fisurile, crăpăturile şi golurile existente în masiv, care au fost interceptate de
lucrări miniere sau găurile de mină, fiind însoţită de efecte sonore.
Suflaiurile se manifestă brusc fără semne prevestitoare şi au o durată de existenţa de la câteva
ore, la câteva zile, uneori mai mult.
Funcţie de condiţiile în care se produc există: suflaiuri de origine tectonică (primare) şi
suflaiuri cauzate de lucrările de exploatare (secundare).
Combaterea suflaiurilor se poate realiza prin introducerea unui debit de aer suficient de mare
pentru diluarea gazelor sub limitele admise, fie prin captarea lor şi racordarea la conducta de degazare.
c.Erupţiile de gaze şi roci: sunt fenomene dinamice deosebit de violente, rocile sterile sau
cărbunii fiind aruncaţi brusc din masiv sub acţiunea presiunii miniere şi după caz a presiunii gazelor.
Datorită vitezelor mari de ejecţie a gazului şi rocii, apar forţe de frecare care conduc la formarea unei
cantităţi însemnate de praf de dimensiuni coloidale, ce se depune pe traseul lucrărilor miniere afectate
de erupţie.
Elementele caracteristice unei erupţii (v. fig. 1.7) sunt:

54
  producerea unei detunături şi a unui suflu puternic de gaze, cu efecte dinamice;
 aruncarea cu viteze mari a materialului mărunt în lucrarea minieră şi aşezarea acestuia după
un taluz alungit (α < 20 °), cu umplerea profilului lucrării miniere pe distanţe mari;

Fig. 1.7 Mecanismul erupţiilor de gaze:

a - zonă înainte de erupţie; b - zonă în timpul erupţiei; c - zonă după erupţie

 prezenţa canalelor de erupţie atât în materialul depus, cât şi în pereţii golului format în
masiv, semn al participării gazului absorbit;
 distrugerea parţială sau totală a susţinerii lucrărilor miniere.

6.0.2.2.Forme tranzitorii de degajare a metanului

a.Scurgeri de cărbune şi gaz: sunt fenomene dinamice cauzate de forţele gravitaţionale şi au

următoarele elemente caracteristice:
 se produc în cazul pachetelor de roci cu înclinare mare;
 rocile de coeziune redusă şi tărie mică prezintă tendinţă de curgere liberă (nisip, cărbune
friabil);
 golul rămas în urma curgerii prezintă forme caracteristice erupţiilor de gaze.
b.Lovituri de mină: sunt fenomene dinamice violente care pot apare în următoarele condiţii:
 lucrările miniere se execută în roci de tărie medie sau mare, cu tendinţă de acumulare a
energiei şi cu posibilităţi de detensionare bruscă la atingerea limitei de elasticitate;
 rocile din vecinătatea lucrărilor miniere sunt de tărie mare şi prezintă un grad de tectonizare
ridicat;
 presiunea are valori ridicate .
Loviturile de mină pot provoca la rândul lor pericole suplimentare (degajări de gaze, incendii
etc.).

6.0.3.Formele de acumulare a metanului

Metanul degajat în atmosfera subterană se poate acumula sub următoarele forme:

a.Profil: formă de acumulare a metanului în secţiunea lucrării miniere pe o înălţime mai mare
de 1/3 din înălţimea lucrării miniere.
b.Pânză de metan: formă de acumulare a metanului în secţiunea lucrării miniere pe o înălţime
mai mică de 1/3 din înălţimea lucrării miniere şi pe o lungime mai mare ca grosimea.

55
 c.Cuib de metan: acumularea din orice gol al secţiunii, cu un volum de maxim 1 m3.
d.Fitil de metan: pânză de metan cu concentraţie mai mare de 5 %, grosime de 1 cm şi
lungimea de peste 10 m; poate transmite flacăra, dar nu poate iniţia o explozie.

6.0.4. Modificări tranzitorii accidentale ale degajǎrilor de metan.

Deşi degajarea de metan în abataje este un fenomen cu caracter regulat şi previzibil, totuşi
practica arată că în anumite cazuri conţinutul de metan în galeriile de retur a aerului, pot suferi creşteri
accidentale temporare, mai mult sau mai puţin importante. Aceste anomalii sunt rareori fenomene
fortuite, fiind frecvent rezultatul unor influenţe ale factorilor de exploatare. Analiza acestor influenţe
are un rol important, întrucât poate prezenta anumite cauze ce pot duce la variaţii mari ale
conţinuturilor de metan. Aceste influenţe sunt numeroase. Figura 1.8 redǎ influenţa scăderii presiunii
barometrice asupra conţinutului de metan curenţii de aer.
Când se opresc ventilatoarele principale (accidental) debitul mediu de aer Q m scade brusc la
valoarea Qa, diferită de zero din cauza tirajului natural, teoretic evoluţia conţinutului de metan fiind
prezentată în fig. 1.9. Din aceastǎ figurǎ se observă că la început conţinutul de metan X descreşte de la
valoarea Xm, înainte de a creşte exponenţial către o limită Xa definită de egalitatea 1.5.

Xm∙Qm = Xa∙ Qa (1.5)

La repunerea în funcţie a ventilatoarelor principale, după un maxim scurt, conţinutul de metan
descreşte rapid până la valoarea iniţială Xm, tot după o lege exponenţială.

Fig. 1.8.Efectele scăderii presiunii Fig. 1.9 Evoluţia teoretică a

barometrice asupra conţinutului conţinutului de metan la oprirea
de metan în aer ventilaţiei

Efectele de tranziţie, mai scăzute la oprire şi ridicate la pornirea ventilatoarelor, se datorează

metanului înmagazinat în stare liberă în golurile create de exploatare, care se constată când la oprire
presiunea din abataj creşte şi se dilată, când la pornire depresiunea creată de ventilator se exercită
asupra abatajului conform legii lui Mariotte. Se remarcă deci faptul că în timpul opririi ventilatoarelor
principale metanul s-a acumulat în spatele abatajului în zona exploatată.
Variaţia debitelor de aer, în sensul scăderii acestora cauzate de reducerea depresiunii la
ventilator provoacă creşterea concentraţiei de metan în curenţii de evacuare a aerului din abataj. Se

56
observă că, pentru o oprire prelungită a ventilatoarelor principale evoluţiile conţinutului de metan se
face după modelul teoretic prezentat în fig. 1.10.
Matematic, cunoaşterea variaţiei conţinutului de metan în timpul opririi ventilatoarelor a fost
posibilă deoarece atât creşterea cât şi descreşterea au alura curbei de saturaţie, conform fig. 1.11. Deci
conţinutul de metan C este o funcţie de durata de oprire „t“ a ventilatorului şi de conţinutul de metan
„C“ în timpul funcţionării acestuia.
C  C  (1  et ) (1.6)

în care :
Δ = coeficient de saturaţie.
λ = constanta de saturaţie.

Fig. 1.10. Efectul opririi ventilaţiei asupra conţinutului de metan în

curentul de ieşire dintr-un abataj

Metanul care nu este captat se răspândeşte în aer. În momentul în care se pune în funcţie
sistemul de degazare (v. paragr. 12.6.2), conţinutul de metan din aer se diminuează vizibil (fig.1.12),
iar în momentul în care se opreşte sistemul de captare, conţinutul de metan creşte imediat până la
restabilirea captajului, moment în care conţinutul de metan scade (fig. 1.13).

Fig. 1.11 Curba de saturaţie Fig. 1.12 Efectul racordării unui sondaj de
A – coeficient de saturaţie; λ – captare dintr-un abataj asupra conţi-
constanta de saturaţie; 1/λ – gradul nutului de metan din curenţii de aer
de saturaţie

57
 Cantitatea de metan suplimentar care s-a degajat în circuitul de aer în timpul opririi, este egală
cu cea care în mod normal ar fi trebuit captat.
Frecvent, în conductele de captare se formează dopuri de apă, datorită faptului că sondezele
drenează apa din rocă, fie prin simpla condensare. Dacă, aceste dopuri de apă nu sunt eliminate,
conductele de captare se înfundă, efectul acesteia fiind oprirea captării şi creşterea conţinutului de
metan. Efectul curăţirii conductelor de captare este prezentat în fig. 1.14.
Variaţia conţinutului de metan care se observă în aerul de ieşire dintr-un abataj pot proveni din
lucrări miniere situate în amonte de circuitul de aeraj, la realizarea aerajului în urma unei erupţii de
metan.

Fig. 1.13 Efectul opririi captării Fig. 1.14 Efectul purjǎrii conductelor de
asupra conţinutului de metan din captare înfundate de apă asupra
curenţii de aer conţinutului de metan în curenţii de aer

RISCUL DE EXPLOZIE

Principiile şi cadrul general de apreciere a riscului de explozie şi de foc endogen în lucrările

miniere subterane din minele grizutoase sunt comune, datorită complexităţii interacţiunii parametrilor
specifici.
Astfel, o explozie de metan conduce la ridicarea în suspensie a prafului de cărbune depus şi
îmbogăţirea pe această cale a amestecului exploziv aflat în faţa frontului de flacără. Una dintre
consecinţele directe ale exploziilor de metan poate fi incendiul, care amplifică gravitatea consecinţelor.
Pe de altă parte, însăşi sursa de iniţiere a unei explozii poate fi o combustie spontană. Ca urmare,
abordarea aprecierii riscurilor trebuie realizată în manieră integrată, luând în considerare ansamblul
factorilor de influenţă, în baza unei abordări arborescente a cauzalităţii, de tipul celei ilustrate în figura
6.1. În cele ce urmează sunt sintetizate cele mai importante metode şi tehnici aplicate pentru
minimizarea riscurilor asociate metanului din mediul de muncă subteran.

58
 Funcţionare defectuoasă
Creşterea sistem degazare
emisiei de
Amestec metan
Coborâre în adâncime a
exploziv exploatării
Metan-aer Aeraj
inadecvat Interceptarea unei falii
(suflai de metan)

EXPLOZIE Variaţia presiunii barometrice

Scântei
DE mecanice,
METAN
electrice
Sursă Subdimensionare debit
etc
de
iniţiere Lucrări de
împuşcare
Uşă de aeraj
deschisă

Accident Flăcări, Rezistenţă aerodinamică mare

flame
colectiv
datorat Lipsă Rechizite fumat
unei sisteme
Lipsa măsurare
alarmării Incendiu
EXPLOZII
Funcţionare
DE METAN
defectuasă
CTT Combustie
spontană
Necunoaşte
-re Sudură, vulcanizare

Neperce-
pere Cap detecţie amplasat
PREZENŢ incorect
A Ignorarea
PERSONA- alarmării Ignorare Ardere punte Wheatstone
LULUI deliberată

Căi de refugiu Obturare orificiu admisie în

Imposibili- improprii detector
tatea
evacuării
în timp util Necunoaştere Deteriorare suport transmisie
a planului de date
urgenţă
Fig. 6.1. Arborele redus al cauzelor pentru evenimentul nedorit
„Accident colectiv datorat unei explozii de metan“

6.1.Controlul automat al metanului. Staţia telegrizumetrică tip CTT 63/40U şiUp

Măsurarea automată a metanului se efectuează atât în scopul decuplării în caz de necesitate a

energiei electrice la echipamentele din abataje, galerii de bază şi de cap (preabataje), lucrări miniere în
execuţie, alte lucrări miniere, cât şi în scopul supravegherii curente a concentraţiilor de metan din
circuitele de aeraj ale minei (înregistrare - alarmare).
Circuitele de aeraj şi lucrările miniere în care se efectuează măsurarea automată a metanului în
scopul supravegherii curente a evoluţiei concentraţiilor de metan (înregistrare- alarmare, decuplare) se
stabilesc lunar de către şeful sectorului de aeraj în colaborare cu şefii de sectoare producţie, pregătire-
investiţii, transport şi electromecanic ale sucursalelor, funcţie de structura reţelei de lucrări miniere şi
de programul general de exploatare. Toate locurile de muncă active precum şi locurile de muncă
inactive (lucrări miniere deschideri-pregătiri oprite temporar) sunt prevăzute cu dispozitive de
măsurare automată a metanului. Informaţiile furnizate de centralele telegrizumetrice (v. fig. 6.2) se
înregistrează de către operator în „Registrul de evidenţă a metanului şi interogări manuale“ şi se
prelucrează automat sub formă de rapoarte prin intermediul calculatorului conectat la echipamentul
asociat de la suprafaţă.

59
 Operatorul staţiei telegrizumetrice urmăreşte şi oscilaţiile presiunii barometrice furnizate de
barografe sau de barometre aneroide. În situaţiile în care presiunea barometrică de la suprafaţă s-a
redus cu 5 mm Hg şi prezintă tendinţă de scădere cu minimum 1mm Hg/h, operatorul staţiei
telegrizumetrice va anunţa posibilităţii creşterii concentraţiilor de metan din zona de activitate
supraveghetorilor locurilor de muncă şi inginerului şef securitate şi sănătate în muncă.

 Părţi componente ale staţiei telegrizumetrice:

 Echipament de suprafaţă:
 dulap central;
 barieră de protecţie intrinsecă BSCT-2;
 transformator separator TSCT-2;
 Echipament ce se poate monta în subteran:
 captor (senzor) pentru CH4, CO, CO2, O2, viteza, presiunea şi temperatura aerului;
 codificator;
 circuit de recepţie alarmă CRA;
 echipament semnalizare acustică ASATI;
 adaptoare de comandă;
 reţele de cablu de telegrizumetrie tip TM2yEyAry;
 cutii ramificaţie tip Crm 1 şi CRM 1
 Caracteristici tehnice:
 alimentare cu energie electrică: 220 +/- 30 V ca. 50 Hz;
 capacitate maximă: 40 linii de măsură;
 capacitate de înregistrare: 20 linii cu un înregistrator şi 40 linii pe două registratoare;
 verificarea manuală a fiecărui captor: la cerere la interval de 6 s;
 afişarea rezultatelor: conform manualului de programare a sertarului TMP, existent în 15
variante;
 semnalizarea depăşirii concentraţiilor de CH4 şi întreruperea liniei de telemăsură: optică
şi acustică;
 comunicări telefonice: numai între operator şi electricianul din subteran;
 construcţia: mod de protecţie intrinsecă;
 linia de transmisie: bifilară izolată de tip pereche, cu rezistenţa maximă de 1000 ohmi.

Fig. 6.2.Centrala telegrizumetrică

CTT 63/40 U şi Up (vedere stânga) şi
echipamente din subteran (vedere
dreapta: anemometru; codificator
COD și captor metanometric de tip
CMI; captor de monoxid tip CCO
8310; receptor de alarmă de tip CRA.

)
 Amplasarea capetelor de detecţie
60
 Capetele de detecţie se amplasează la tavanul lucrării miniere la maximum 10 cm faţă de partea
inferioară a susţinerii, după cum urmează:
a.Abataje frontale, banc subminat, mecanizate în retragere:
 un cap de detecţie amplasat în galeria de evacuare a aerului viciat la maximum 10 m de
intersecţia acestuia cu abatajul, cap de detecţie care se reglează la concentraţiile de maximum
1,5 % vol. CH4 pentru alarmare şi maximum 1,8 % vol. CH4 pentru decuplarea energiei
electrice de la instalaţiile aferente abatajului (în lucrările miniere de evacuare a aerului viciat).
 un cap de detecţie amplasat în galeria de intrare a aerului proaspăt (pentru respectarea condiţiei
de „aer proaspăt”), dacă abatajul se înseriază cu o lucrare minieră sau o lucrare minieră
închisă cu diguri.
b.Lucrări miniere în execuţie şi abataje în fund de sac cu aeraj parţial refulant:
 un cap de detecţie amplasat la minimum 5 m de punctul de ieşire din lucrarea minieră aerisită
prin instalaţia de aeraj parţial sau în zona cea mai ridicată a lucrării miniere şi un cap de
detecţie după 5 m de falii interceptate de lucrarea minieră în care s-au constatat emanaţii de
metan, capete de detecţie care se reglează la concentraţiile de 1 % vol. CH 4 pentru alarmare şi
de 1,8 % vol. CH4 pentru decuplarea energiei electrice;
 la lucrările miniere executate prin săpare cu combina pe lângă prevederile anterioare se va
monta obligatoriu un cap de detecţie care urmăreşte combina în front, reglat la concentraţiile de
1 % vol. CH4 pentru alarmare, şi de 1,8 % vol. CH4 pentru decuplarea energiei electrice
 în abatajele cu front scurt la care tăierea se execută cu combina, se va amplasa şi un al doilea
cap de detecţie la ieşirea din abataj ( maximum 5 m ), cap de detecţie care se reglează la
concentraţiile de maximum 1 % vol. CH4 pentru alarmare şi 1,8% vol. CH4, montat pe linia de
telemăsură în aşa fel încât să fie asigurat un interval de 2 minute. faţă de celălalt cap de
detecţie, pentru decuplarea energiei electrice.
c.Lucrări miniere în execuţie cu aeraj parţial aspirant: un cap de detecţie amplasat în frontul de
lucru, cap de detecţie care se reglează la concentraţiile maxime de 1 % vol. CH4 pentru alarmare, şi de
1,8 % vol.CH4 pentru decuplarea energiei electrice.
d.Abataje şi lucrări miniere în execuţie din zone cu risc ridicat şi specific: capetele de detecţie se
vor amplasa conform documentului de securitate şi sănătate specifice fiecărei zone, capetele de
detecţie se reglează la concentraţia de maximum 1 % vol. CH 4 pentru decuplarea energiei electrice.
e.Lucrări minere cu aeraj descendent: un cap de detecţie amplasat în punctul de maximă inflexiune
a lucrării miniere, cap de detecţie care se reglează la concentraţiile maxime de 1 % vol. CH 4 pentru
alarmare şi de 1,8 % vol. CH4 pentru decuplarea energiei electrice la instalaţiile din lucrarea minieră
aerisită. În aceste lucrări se pot amplasa şi capete de detecţie pentru monitorizarea vitezei minime de
curgere a aerului.

6.2.Prevenirea şi combaterea pânzelor de metan

În scopul evitării formării pânzelor de metan şi combaterii acestora se recurge la mărirea locală
a vitezei aerului (cf. fig. 6.3). Creşterea vitezei aerului la valorile de circa 1 m/s se poate realiza prin:
a. majorarea debitului de aer;
b. utilizarea mijloacelor complementare pentru intensificarea aerajului:
 paravane de deviere a curenţilor de aer;
 ejectoare de aer ( tip Coandă );
 instalaţii de aeraj parţial cu coloană scurtă de tuburi, cu sau fără dispozitive Bruyet, Koning,
Renner.

61
 Fig. 6.3. Procedee locale
de combatere a pânzelor
de metan
a - paravan deviator; b -
ventilator de aeraj
parţial la vatră;
c - ventilator de aeraj
parţial la tavan;
d - ventilator de aeraj
parţial cu tuburi Köning;
e - ventilator de aeraj
parţial cu tuburi Renner;
f - şicană de amestec; g -
ejector de aer comprimat

6.3.Metode tehnice de combatere a acumulărilor de metan din zona de racord a

abatajelor cu galeria de evacuare a aerului viciat

În cadrul acestui paragraf sunt prezentate soluţii tehnice pentru combaterea acumulărilor de
metan la racordul abatajelor cu galeriile de evacuare a aerului viciat, zonă în care metanul acumulat în
spaţiul exploatat poate apărea frecvent.
Cunoaşterea regimului degajǎrilor de metan în curentul de evacuare al abatajelor, la care se
adaugă cunoştinţele privind mecanismul complex al emisiei metanului, permit selecţia și adaptarea
mijloacelor tehnice menite să amplifice gama dispozitivelor de combatere a riscului cauzat de apariţia
acumulărilor de metan. Părerea generală conform cǎreia mai mult aer în abataj înseamnă mai multă
siguranţă, nu se confirmă întotdeauna, ci dimpotrivă o majorare a debitului de aer poate conduce la
obţinerea unui efect contrariu. Se poate spune că, aerajul abatajelor sub depresiunea generală a minei
constituie principalul sistem de diluare a gazelor, însă, în multe cazuri acesta trebuie completat cu
dispozitive de ventilare auxiliare în cazul rezolvării extremităţii abatajelor în situaţia tăierii cu
combina.
Pentru limitarea emisiilor de metan în abataje şi respectiv în zona de racord a acestora cu
galeriile de evacuare a aerului viciat se pot aplica scheme de aeraj parţial şi instalaţii auxiliare de tipul
celor reprezentate în figurile 6.4 - 6.13 .

62
Fig. 6.4. Paravane de dirijare
Fig. 6.6. Paravane de dirijare şi
ventilatoare cu acţiune refulantă
Fig. 6.8.Perete despărţitor cu ventilator
pneumatic şi coloană de aeraj instalat pe
partea interioară a peretelui, la ieşirea
din abataj, în combinaţie cu ventilatoare
cu acţiune refulantă, paravan de dirijare
şi trecere în sistem ecluză (varianta 1)
Fig. 6.5. Ventilatoare cu acţiune refulantă
Fig. 6.7. Ventilator pneumatic prevăzut
cu coloană de aeraj instalat în galeria de
cap, combinat cu paravan de dirijare şi
ventilatoare cu acţiune refulantă
Fig. 6.9. Perete despărţitor cu ventilator
pneumatic şi coloană de aeraj instalat pe
partea interioară a peretelui, la ieşirea
din abataj, în combinaţie cu ventilatoare
cu acţiune refulantă, paravan de dirijare
şi trecere în sistem ecluză (varianta 2)
63
 Fig. 6.10. Instalaţie de aeraj parţial
(ventilator pne umatic şi coloană de
aeraj) cu alimentare de aer dintr -un
curent de aer paralel cu abatajul, în
combinaţie cu paravane de dirijare şi
ventilatoare cu acţiune refulantă
(varianta 1)
Fig.6.11. Instalaţie de aeraj parţial
(ventilator pneumatic şi coloană de aeraj)
cu alimentare de aer dintr -un curent de
aer paralel cu abatajul, în combinaţie cu
paravane de dirijare şi ventilatoare cu
acţiune refulantă (varianta 2)

Fig. 6.12. Perete despărţitor cu instalaţie Fig.6.13. Perete despărţitor cu instalaţie de

de aeraj, alimentată cu aer proaspăt
dintr-un curent de aer paralel cu
abatajul în combinaţie cu paravan de
dirijare, ventilatoare cu acţiune refulantă
şi trecere în sistem ecluză (varianta 1)
aeraj, alimentată cu aer proaspăt dintr-un
curent de aer paralel cu abatajul în
combinaţie cu paravan de dirijare,
ventilatoare cu acţiune refulantă şi trecere
în sistem ecluză (varianta 2)

6.4.Criterii necesare pentru evitarea aprinderilor de metan la tăierea rocilor tari cu

ajutorul combinelor
Stratele de cărbuni din Valea Jiului, conţin intercalaţii sterile şi minerale, care pot atinge
temperatura de aprindere a metanului la tăierea mecanizată a acestora. Tipurile de minerale care pot
atinge temperaturi de aprindere la tăierea mecanizată a rocilor întâlnite frecvent sunt pirita şi cuarţul.
General valabil este că pericolul de producere a unei temperaturi de aprindere este cu atât mai mare cu
cât conţinutul de cuarţ este mai mare şi roca este mai dură. Gresiile conţin în mod obişnuit 50 – 75 %
cuarţ cu mărimea granulelor cuprinsă între 20 – 200 μm, iar când se află puternic cimentate devin o
rocă extrem de dură.
Experienţa practică arată că o combinaţie dintre o rocă cu conţinut mare de cuarţ şi o rocă
piritiferă, reprezintă tipul de rocă cu cel mai ridicat potenţial de aprindere. Funcţie de conţinutul de
cuarţ cu granulele de peste 5 μm şi respectiv de prezenţa piritei, lucrările de cercetare şi experienţa
acumulată, recomandă clasificarea potenţialului de aprindere a rocilor conform tabelul 6.1.

64
 Tabelul 6.1. Tendinţa de formare a scânteilor în funcţie de natura rocilor
Natura rocilor Tendinţa de formare a scânteilor
Gresii, intercalaţii de pirită, argile cimentate cu intercalaţii
Mare.
de gresii, cu conţinut de cuarţ (SiO2) peste 50%.
Şisturi argiloase sau nisipoase cu intercalaţii de pirită sau
Medie.
siderită, cu conţinut de cuarţ mai mic de 50%
Argile cimentate cu granule de cuarţ şi intercalaţii de
pirită şi siderită diseminate în stratul de cărbune care au un Foarte mic.
conţinut de cuarţ cuprins între 20 – 30%.
Şisturi cărbunoase, argile cimentate cu intercalaţii de Fără tendinţǎ de aprindere a
pirită, sferosiderită, cu un conţinut de cuarţ sub 20%. atmosferelor explozive.

În consecinţă, pentru prevenirea aprinderii atmosferelor explozive în timpul tăierii rocilor dure
cu ajutorul combinelor trebuie să se analizeze condiţiile naturale şi sǎ se respecte condiţiile tehnice
specifice lucrărilor miniere, dupǎ cum urmeazǎ:
A.Cercetarea succintă a abatajelor în care apar, în vecinătatea stratului, gresii şi alte roci cu potenţial
de aprindere.
Cercetarea vizuală a rocilor înconjurătoare ale stratelor de către geologi şi de alt personal
specializat, face posibilă efectuarea rapidă a verificării. Se impune cercetarea detailată a stratelor de
roci prin analize macro şi microporice în vederea determinării conţinutului şi mărimii particulei de
cuarţ, respectiv a potenţialului de aprindere prin scânteie a atmosferei explozive. În cazul abatajelor cu
front lung trebuie acordată o atenţie deosebită contactelor de la acoperiş şi culcuş, intercalaţiilor de
steril precum şi deranjamentelor tectonice posibile din zona străbătută de frontul de lucru. Pentru
abatajele şi lucrările de înaintare noi, este suficientă o cercetare vizuală geologică, prelevări de probe şi
realizarea de lame şlefuite pentru cuantificarea conţinutului de cuarţ.
De asemenea, se vor stabili zonele în care apar pirite şi modul de interacţiune a acestora cu
roca. O atenţie deosebită trebuie acordată condiţiilor care pot conduce cu probabilitate mare la
aprinderi, în special acolo unde riscul de aprinderi este maxim şi anume :
 zonele de evacuare a aerului din abataje ;
 executarea mecanizată a galeriilor şi reprofilării de galerii ;
 rocile deranjate tectonic.

B. Condiţiile tehnice :
 stabilitatea sistemului de aeraj ( viteza aerului, sensul de circulaţie a aerului );
 protecţia metanometrică a zonei cu indicarea amplasamentului specific al traductoarelor şi a
timpilor de măsurare;
 tipul maşinilor utilizate pentru derocarea rocilor;
 periodicitatea controlului zonei de către personalul tehnic şi specialiştii CAMS.
Funcţie de caracteristicile rocilor redate în tabelul 6.1, tăierea cu combina în abataje în
condiţiile prezenţei rocilor cu tendinţă mare şi medie de aprindere se poate efectua numai atunci când:
 conţinutul din curenţii de evacuare a aerului viciat nu depăşeşte 0,5% vol. metan, iar debitul
absolut de metan este mai mic de 1 m3/min;
 când aceste condiţii nu sunt îndeplinite, tăierea cu combina se poate aplica numai în
condiţiile asigurării unei viteze de curgere a aerului în abataje de cel puţin 1 m/s.
Tăierea cu combina a rocilor dure, cu potenţial mare şi mediu de aprindere a amosferelor
explozive în galerii se poate efectua atunci când :

65
  conţinutul de metan în profilul lucrării, cu ventilatorul în funcţie este mai mare de 0,5% vol.
metan sau debitul absolut de metan este mai mare de 0,5 m3/min, însă viteza de circulaţie a
aerului în lucrare este de cel puţin 0,3 m/s;
 nu sunt prezente acumulări de metan sub formă de pânză la tavan pe o distanţă de 50 m de
la frontul de lucru.
C. În domeniul aerajului şi combaterii metanului .
 utilizarea de instalaţii suplimentare de aeraj pentru diluarea metanului în zona fronturilor de
lucru pentru prevenirea acumulărilor locale de metan;
 aerisirea independentă a lucrărilor miniere în vederea eliminării afluenţei de metan din alte
fronturi de lucru;
 intensificarea degazării;
 reducerea timpului de acţiune a protecţiei metanometrice;
 suplimentarea punctelor de măsurare a metanului şi a frecvenţei de măsurare funcţie de
gradul de pericol specific lucrării;
 utilizarea găurilor de cercetare care să devanseze frontul de lucru, în cazul apropierii de
zonele puternic tectonizate.
D. În domeniul combaterii scânteilor mecanice .
 folosirea combinelor care au organele de tăiere prevăzute cu pulverizare a apei asupra
cuţitelor;
 dotarea fronturilor de lucru cu instalaţii care să asigure stropirea cu apă a rocilor derocate
din front;
 adaptarea corespunzătoare a fâşiilor tăiate din tavan şi vatră în scopul evitării tăierii rocilor
dure;
 interzicerea utilizării combinelor cu cuţitele necorespunzătoare (rupte, tocite, lipsă).

6.5.Procedee de aeraj pentru lichidarea acumulărilor de metan din lucrările miniere în

săpare

Situaţiile care pot fi întâlnite în practică şi care reclamă procedee specifice pentru lichidarea
acumulărilor de metan (cu concentraţii mai mari de 2 % în profil) pot fi categorisite după cum
urmează:
 redeschiderea de lucrări miniere în fund de sac, neechipate cu instalaţii de aeraj parţial;
 creşteri importante ale degajării de metan sau oprirea instalaţiilor de aeraj parţial în
lucrările miniere în săpare (stare de avarie).
Pentru lichidarea acumulărilor de metan din lucrările în redeschidere este indicat procedeul
refulant cu creşterea consecutivă a lungimii coloanei de aeraj şi evacuarea dirijată a metanului
începând de la gura lucrării (fig.6.14.a).
Evacuarea dirijată se poate realiza prin reglarea debitului de aer astfel încât concentraţia de
metan din curentul de aer evacuat din lucrare să nu depăşească 2 %, iar concentraţia de metan din
lucrarea minieră, aflată sub depresiunea ventilatoarelor principale, să nu depăşească 1 % CH 4.
În cea de a doua situaţie eliminarea acumulărilor de metan se poate efectua fie acţionându-se de
la frontul de lucru, fie începând de la gura lucrării miniere în fund de sac, respectiv cu vehicularea
aerului proaspăt direct până la front sau progresiv de la racordul lucrării miniere în fund de sac.
În cazul primului procedeu se poate aplica una din următoarele metode:
a. funcţionarea intermitentă a instalaţiei de aeraj parţial prin cuplarea şi decuplarea energiei
(fig. 6.14.b);
b. funcţionarea instalaţiei de aeraj parţial cu debit redus prin obturarea gurii de aspiraţie a
ventilatorului (fig. 6.14.c);
c. funcţionarea instalaţiei de aeraj parţial în regim normal şi coloana de aeraj prevăzută cu
dispozitiv Bruyet (fig. 6.14.d).

66
 Pentru primele două metode (a şi b) este necesară montarea unei instalaţii de aeraj parţial, cu
coloana scurtă, în scopul evacuării controlate a metanului din lucrarea minieră în fiind de sac (< 2 %
CH4). În cazul celui de al doilea procedeu se poate aplica întreruperea treptată a coloanei de aeraj
începând de la gura lucrării miniere, metodă descrisă anterior (fig. 6.14.a). Raportul debitelor de aer
(necesare a fi vehiculate în front şi a ventilatoarelor), redate în schemele de principiu menţionate,
vizează menţinerea concentraţiilor de metan la valori de maximum 2 % la evacuarea aerului din
lucrarea minieră în fund de sac şi de maximum 1 % în curentul de aer aflat sub depresiunea generală a
instalaţiilor principale de ventilaţie.

Fig. 6.14.a. Procedeu pentru lichidarea Fig. 6.14.b. Funcţionarea intermitentă a

acumulărilor de metan prin reglarea instalaţiei de aeraj parţial prin cuplarea
debitului de aer şi decuplarea energiei

Fig. 6.14.c. Funcţionarea instalaţiei de Fig. 6.14.d. Funcţionarea instalaţiei de

aeraj parţial cu debit redus prin obturarea aeraj parţial în regim normal şi coloana
gurii de aspiraţie a ventilatorului de aeraj prevăzută cu dispozitiv Bruyet

6.6.Degazarea stratelor de cărbuni

6.6.1. Condiţii de aplicare

Degazarea reprezintă un mijloc eficient de captare-drenare a metanului conţinut în stratele de

cărbuni sau spaţiile exploatate. Degazarea stratelor de cărbune poate fi realizată:
 în sistem central: sistem care utilizează instalaţii de aspirare amplasate la suprafaţă şi o
reţea de conducte de drenare a gazului captat din masiv;
 în sistem local: se folosesc ejectoare amplasate în subteran, evacuarea gazului captat
realizându-se prin intermediul curenţilor de aer viciat.
Stabilirea oportunităţii degazării minelor comportă o analiză detaliată a complexului de factori
care influenţează emanaţiile de metan, o prognozǎ a emanaţiilor de metan, o analiză diversificată a
factorului aeraj, o cunoaştere clară a rezervei zăcământului şi a dinamicii de exploatare.
67
 Necesitatea degazării trebuie legată de creşterea gradului de securitate în subteran precum şi de
reducerea cheltuielilor de aeraj ca urmare a micşorării cantităţilor de metan degajate, respectiv de
posibilitatea valorificării avantajoase a metanului. Factorii care determină necesitatea degazării
masivului de roci la nivelul minei, sectorului, stratului de cărbune sau a unei lucrări miniere sunt
reprezentaţi de:
 capacitatea de aeraj instalată;
 mărimea debitelor de aer în subteran şi în zonele cu degajări mari de metan;
 rezerva suplimentară de aer determinată în funcţie de debitul absolut de metan , la concentraţii
admise de norme;
 bilanţul debitelor absolute şi relative de metan şi raportul în care se găsesc aceşti parametrii
faţă de capacitatea instalată şi suplimentară de aer a minei;
 situaţii speciale de pregătire şi exploatare (retezări de strate, exploatarea în jomp , etc).
Degazarea masivului de roci şi a stratelor de cărbune se programează, în mod obligatoriu, în
următoarele condiţii:
a.pentru lucrări miniere în fund de sac:
 debitul absolut de metan ce rezultă efectiv din lucrarea minieră de pregătire în cărbune, este
mai mare de 3 m3/min.;
 debitul absolut de metan ce rezultă efectiv din lucrarea minieră de pregătire în cărbune, ce
se sapă în apropierea faliilor situate la o distanţă de până la 10 m, este mai mare de 1,5
m3/min.;
b.pentru abataje frontale/banc subminat şi abataje mecanizate:
 debitul relativ de metan al stratelor de cărbune este mai mare de 15 m3/t sau debitul absolut
de metan al abatajului în funcţiune este mai mare de 6 m3/min.

6.6.2.Degazarea în sistem central

Degazarea în sistem central constă din captarea gazului prin intermediul găurilor de sondă
forate după o anumită schemă şi drenarea acestuia printr-o reţea de conducte etanşe, până la suprafaţă,
sub influenţa depresiunii dezvoltate de pompe de vid montate în staţia centrală de degazare.
Găurile de sondă se tubează şi etanşează (prin cimentare) pe o lungime de minim 6 m, iar
înainte de racordarea la conducta principală de degazare se verifică prin probele de rezistenţă şi
etanşare. Verificarea la rezistenţă se va realiza prin crearea în gaură a unei presiuni de circa 5 bari.
Etanşarea se consideră corespunzătoare dacă timp de 30 min, pe o rază de 1 m de la gaura de degazare
nu se constată apariţia picăturilor de apă pe pereţii lucrărilor miniere. Găurile neetanşe se recimentează
şi se reface proba. Dacă nici de această dată gaura nu corespund, ea va fi abandonată. În figurile
12.15 și 12.16 sunt reprezentate schema cadru, tip „G" și, respectiv schema cadru, tip „H" de
degazare în sistem central, aplicate la minele din Valea Jiului.
Când prin găurile de degazare în curs de forare se degajă cantităţi de metan ce nu pot fi diluate
prin aeraj, forajul va fi oprit şi se va aplica una din următoarele măsuri:
 activarea aerajului, pentru concentraţii de 1-2 % metan în profil sau în pânză;
 retragerea personalului din front, în curentul de aer proaspăt la concentraţii mai mari de 2 %
metan;
 evacuarea personalului şi din lucrările adiacente şi decuplarea energiei electrice, dacă
acumularea se menţine până la sfârşitul schimbului;
 anunţarea ITM şi a organului coordonator în cazul menţinerii acumulării de metan peste 24 ore;
 solicitarea de asistenţă tehnică la INSEMEX Petroșani, atunci când acumulările cu peste 2 %
metan nu au putut fi lichidate în 48 ore.
Concentraţia minimǎ de metan în conductele magistrale de degazare este de 30 %. Pentru
amenajarea locaţiilor (nişelor) de degazare se parcurg următoarele etape:
 săparea nişei de degazare;
 forarea şi etanşarea găurilor de sondă;

68
  dotarea locaţiilor (nişelor) de degazare

Fig. 6.15. Schema cadru de degazare „G” Fig. 6.16. Schema cadru de degazare „H”

Echipamentul aferent unei nişe de degazare va trebui să cuprindă, în mod obligatoriu,

componentele prezentate în figura 6.17.

Fig. 6.17. Amenajarea şi

dotarea nișelor de degajare
1-tub de captare; 2-ventil de
închidere a metanului; 3- ştuţ
pentru injectarea laptelui de
ciment; 4- ştuţ pentru măsură şi
control; 5-furtun armat pentru
racord; 6-colector de gaz şi
separator pentru lichid; 7-
flanşa de măsură; 8-ventil de
separare a nişei; 9-conductă
principală de gaz

6.6.3.Degazarea în sistem local

Sistemul local de degazare se utilizează în următoarele condiţii:

 cantităţile de gaze stabilite pe bază de prognoză pot fi drenate cu ejectoare şi diluate la
concentraţiile procentuale de metan inferioare limitelor prescrise de normele în vigoare;
 nu se poate asigura menţinerea permanentă, în conductele de drenare, a concentraţiilor de
metan mai mari de 20 % şi, respectiv, 30 %;
 prognoza emanaţiilor de metan, precum şi situaţia degajărilor de gaz din lucrările subterane
nu justifică oportunitatea aplicării degazării în sistem central;
 când zonele ce trebuie degazate sunt situate la distanţe mari de staţia centrală.

69
 O instalaţie de degazare locală are în componenţa sa următoarele subansamble (fig. 6.18):
 ejector de degazare acţionat cu aer comprimat;
 aparatură şi dispozitive de măsurare, protecţie şi reglare a parametrilor specifici;
 camera de amestec şi diluare a gazelor.
Ejectorul de degazare acţionat cu aer comprimat, reprezintă utilajul de bază al instalaţiei care dezvoltă
energia necesară captării şi drenării gazelor.

Fig. 6.18. Instalaţie de degazare locală

1-Ejector degazare
2-Dispozitiv paraflacără
3-Dispozitiv Royal-Duth
4-Separator apă-detritus-gaz
5-Robinet cu sertar
6-Tronson de suplimentare
în camera de diluare
7-Tronson refulare
8-Deflector gaze
9-Camera de diluarer
10-Plasă de sârmă pentru
uniformizarea curentului

În alcătuirea ejectorului intră în principal următoarele părţi componente :

 pâlnia cu confuzor semisferic (tip VENTURI);
 ajutajul de injecţie (diuza) montat pe tija de alimentare cu aer comprimat;
 carcasa de montare a pâlniilor Venturi, prevăzută cu flanşă cu canal circular şi disc
pentru centrarea pâlniilor;
 carcasa de montare şi ghidare a tijelor (camera tampon) prevăzută cu o flanşă specială
pentru centrarea coaxială a tijelor de alimentare cu aer comprimat;
 şurub special de montare a pâlniilor Venturi;
 racordul ejectorului la partea de aspirare a gazelor;
 distribuitorul de aer comprimat pentru alimentarea ejectorului.
Drept staţie de diluare (cameră de amestec) a metanului, poate fi folosită:
 lucrarea minieră, compartimentată printr-un perete despărţitor etanş;
 tuburi de aeraj.
Diluarea metanului în camerele de amestec amplasate în lucrările miniere, prin perete despărţitor
prevede executarea acestuia pe una din laturile lucrării, cu închiderea spaţiului la capete cu plasă de
sârmă. Procedeul oferă condiţiile de diluare a unor debite de metan cuprinse între 1 şi 4 m3 /min., la
concentraţii de până la 1,5 % vol. metan.

70
 7. MEDII EXPLOZIVE PULVERULENTE. PRAFUL EXPLOZIV DE
CĂRBUNE

7.1.Praful exploziv de cărbune. Definiţie

Se consideră praf exploziv de cărbune, totalitatea granulelor de praf de cǎrbune care trec prin
sita cu ochiuri pătrate cu latura de 1 mm şi provin din strate de cărbune cu un conţinut de peste 10%
materii volatile raportate la masa combustibilă.
Determinarea concentraţiei minime explozive a prafului de cărbune se efectuează de către
instituţii notificate în acest sens, pentru fiecare strat aflat în exploatare, pe blocuri, şi ori de câte ori se
modifică condiţiile geologice, iar până la efectuarea acestor încercări concentraţiile minime explozive
se vor considera ca fiind de 40 g/m3 în minele negrizutoase şi 5 g/m3 în cazul minelor grizutoase. În
subteran se consideră ca zone cu praf exploziv, lucrările miniere sau zone din acestea în care se găseşte
praf în suspensie sau depus în concentraţii ce depăşesc concentraţia maximă admisă. În alte ţări se
consideră ca zone cu pericol de explozie, lucrările miniere în care concentraţiile de praf în suspensie
depăşesc 50% din limita inferioară de explozivitate.

7.2.Factorii de influenţă ai explozivităţii prafului de cărbune

Explozivitatea intrinsecǎ a prafului de cǎrbune este determinatǎ, direct sau indirect, de o serie
de factori al cǎror mod de influenţǎ este descris succint în cele ce urmeazǎ:
 Conţinutul de materii volatile, influenţează direct proporţional explozivitatea prafului de
cărbune prin componente de tipul gudroanelor, hidrogenului, hidrocarburilor nesaturate etc.
Limita inferioară a conţinutului de materii volatile de la care praful se consideră exploziv
variază de la o ţară la alta: Anglia 10 %, Belgia 15 %, SUA 14 %, Polonia 12 %, România 10
%. Capacitatea de explozie a prafului de cărbune creşte rapid până la un conţinut de materii
volatile de 25-30 %, după care se menţine constantă.
 Fineţea prafului: cu cât praful este mai fin, cu atât învolburarea are loc mai rapid, iar
rămânerea în stare de suspensie este mai îndelungată. Praful care conţine 85-95 % particule cu
dimensiuni sub 75 microni se consideră cel mai periculos.
 Conţinutul de materii incombustibile: cu creşterea acestuia scade explozivitatea. La un conţinut
de materii incombustibile mai mare de 70 % în minele negrizutoase şi respectiv de 80 % în
minele grizutoase, explozia nu se mai poate produce.
 Umiditatea: prin capacitatea de răcire a flăcării şi de limitare a trecerii în suspensie a prafului,
umiditatea diminuează capacitatea de explozie. La peste 35 % umiditate, praful este practic
neutralizat.
 Compoziţia petrografică a cărbunelui: cel mai periculos component petrografic, din punct de
vedere al explozivitǎţii prafului de cǎrbune, este vitritul.
 Prezenţa metanului, chiar în concentraţii mici (1-2 %) măreşte pericolulul de explozie
conducând la diminuarea limitei inferioare de explozivitate (LIE) a prafului (tab. 7.1).

Tabelul 7.1.Variaţia limitei inferioare de explozivitate a prafului de cǎrbune în funcţie de

concentraţia de metan a amestecului exploziv
Nr. Specificaţie LIE
crt. [g/m3]
1. Praf de cǎrbune fără metan 40
2. Praf de cǎrbune cu (1-2 %) CH4 35
3. Praf de cǎrbune cu 4 % CH4 20

7.3.Parametrii caracteristici explozivităţii prafului de cărbune

71
 Din perspectiva selectǎrii celor mai adecvate mǎsuri și mijloace de prevenire, combatere și
localizare a efectelor exploziei de praf de cǎrbune, parametrii caracteristici relevanţi sunt:
 Limitele de explozivitate
 limita inferioară de explozivitate LIE: 30 – 40 g/m3
 limita inferioară de explozivitate LSE: 1500 – 200 g/m3
Practic, exploziile au loc la concentraţii de 300-400 g/m3, datorită faptului că praful de cărbune
nu este pur.
 Temperatura de aprindere, reprezintǎ temperatura pe care o are sursa cu care vine în contact
norul de praf şi care provoacă aprinderea sau explozia. Valoarea acestui parametru se
determină într-o cameră de combustie cu temperatura reglabilă şi este cuprinsă între 700 – 800
0
C.
 Temperatura de mocnire, este temperatura cea mai scǎzutǎ a unei suprafeţe, care conduce la
arderea unui strat de praf de cărbune cu grosimea de 5 mm depus pe respectiva suprafaţă.
Acest parametru limitează temperaturile maxime ce pot fi atinse pe suprafeţele exterioare ale
utilajelor şi echipamentelor electrice la valoarea de 150 0C în minele grizutoase şi 200 0C în
minele negrizutoase.
 Energia minimă de aprindere, reprezintǎ valoarea cea mai mică a energiei unei scântei care
provoacă aprinderea norului de praf exploziv (40 miliJoule).
 Presiunea de explozie, semnificǎ valoarea maximă a presiunii dezvoltate în urma exploziei
amestecului aer – praf, la o anumită concentraţie, într-un spaţiu închis. Cunoaşterea acestui
parametru serveşte la dimensionarea carcaselor aferente echipamentelor electrice care
funcţionează în medii explozive. Pentru cărbunele din minele bazinului Valea Jiului valoarea
presiunii de explozie poate varia între 2,2 – 6,1 atm.
 Temperatura exploziei, poate atinge valori de (230 – 250) 0C, în cazul combustiei complete, şi
respectiv (1300 – 1500) 0C în cazul unei arderi incomplete.
 Viteza de propagare a exploziei, care creşte pe măsura îndepărtării de sursă, atât timp cât există
suficientă masă combustibilă, putând ajunge la 1000 m/s.

7.4.Mecanismul de producere al exploziilor de praf de cărbune

Pentru producerea exploziei sunt necesare două elemente componente şi anume:

 amestec praf de cărbune-aer în concentraţie explozivă;
 existenţa unei surse de iniţiere cu energie suficientă de aprindere.
Mecanismul de producere a exploziei poate fi explicat printr-o reacţie în lanţ, provocată după
cum urmează: căldura sursei de iniţiere, venind in contact cu particulele de praf, produce încălzirea
acestora, cu eliberare de produse gazoase combustibile (H2, CH4, C2H8 etc). Aceste gaze, în amestec cu
aerul, formează un mediu exploziv care în contact cu sursa de iniţiere se aprinde, creind condiţii de
încălzire a particulelor învecinate, de data aceasta cu un volum mai mare. Reacţia se repetă din aproape
în aproape, până cuprinde toate particulele în suspensie aflate în volumul considerat. Dacă în faţa unei
particule încălzite şi care radiază energie se interpune o particulă de praf steril sau apă, procesul de
transmisie în lanţ a energiei se întrerupe.
În practică, praful de cărbune în suspensie nu atinge concentraţia minimă explozivă nici în
cazul celor mai intense surse de generare. Producerea exploziilor este iniţiatǎ, în marea majoritate a
cazurilor, de o explozie premergătoare de metan a cărei undă de presiune învolburează praful depus,
care apoi se aprinde de la flacăra exploziei de metan.

7.5.Efectele exploziilor de praf de cărbune şi metan

Exploziile de praf de cărbune, ca şi exploziile de metan, se caracterizează prin trei parametrii
de acţiune, şi anume:

72
a)Frontul de flacără: care reprezintă o zonă de reacţie termo - chimică şi gaze încălzite, care trecând
prin lucrările şi construcţiile miniere subterane conduce la următoarele consecinţe:
 arsuri termice;
 distrugerea echipamentelor electrice, în special a izolaţiei cablurilor;
 apariţia unor incendii;
 prezenţa depunerilor de funingine a crustelor şi perlelor de cocs şi a condensărilor de apă. În
general, depunerile de cocs apar pe elemente de susţinere, pe partea opusă direcţiei de unde a
demarat explozia, datorită faptului că particulele de praf sunt cocsificate de frontul de flacără şi
apoi surprinse de unda reflectată şi proiectate pe elementele de susţinere.

b)Unda de şoc, directă şi reflectată

Unda de şoc directă reprezintă salturi de presiune ridicată ce se manifestă în faţa frontului de flacără
ca urmare a temperaturilor înalte. Presiunile dezvoltate au valori cuprinse între 2-3 şi 10 MPa. Unda
de şoc directă interacţionează atât cu metanul acumulat la tavan, pe care îl dispersează în faţa frontului
de flacără, cât şi cu praful depus pe care îl trece în stare de suspensie, îmbogăţind treptat amestecul
exploziv din faţa frontului de flacără.
În sens opus undei directe, datorită obstacolelor, intersecţiilor de lucrări, schimburilor de direcţie etc.
se manifestă unda de şoc reflectată, cu amplitudine mai mică. Acţiunea undelor de şoc determină:
 traume mecanice suferite de lucrători;
 deplasarea şi deteriorarea utilajelor şi echipamentelor;
 deteriorarea susţinerilor şi apariţia unor surpări masive care pot bloca căile de acces în zonă.

c) Modificări în compoziţia atmosferei subterane, cele mai frcvente constând din :

 reducerea conţinutului de oxigen până la 12 – 16 %;
 apariţia unor:
 gaze toxice, cel mai nociv fiind monoxidul de carbon (până la 4 %);
 vapori fierbinţi de apă, în proporţie de (4 – 10) %;
 dioxidul de carbon, a cărui concentraţie poate ajunge la (5 – 10) %.
 formarea unor amestecuri explozive, compuse din hidrogen (1-5)% şi omologi cu
metanului (1-2)%.

7.6.Asemănări şi deosebiri între inflamabilitatea şi explozivitatea prafului de cărbune şi a

metanului
O serie de particularităţi sunt comune exploziilor de metan şi celor de praf de cărbune şi,pe de
altă parte, anumite caracteristici diferenţiază cele două categorii de evenimente nedorite. Asemănările
şi deosebirile relevante din perspectiva asigurării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din mediul minier
subteran, sunt prezentate în cadrul acestui paragraf.
 Asemănări:
 atât metanul cât şi praful de cărbune au o LIE şi o LSE .
 Metanul: 5-6 % până la 14 – 16 %
 Praful de cărbune: 30 – 40 g/m3 până la 1500 – 2000 g/m3.
 cantităţile mari de căldură ce se degajă în timpul exploziilor;
 1 kg CH4 prin ardere  55.000 kJ
 1 kg praf cărbune  35.000 kJ
 temperatura de aprindere a metanului (650 – 700 0C) este apropiată de cea a prafului de
cărbune (700 – 800 0C).
 Deosebiri:
 metanul, odată degajat, se află într-un amestec relativ omogen cu aerul, în timp ce praful
de cărbune se depune şi pentru a forma un nor exploziv el trebuie învolburat; în
consecinţă, măsurarea concentraţiilor de praf de cărbune este mai dificil de realizat,
necesitând tehnici speciale de prelevare a probelor;

73
  metanul se detectează şi măsoară uşor şi atunci când se află sub limita inferioară de
explozivitate, pe când praful este mai greu măsurabil;
 limitele de explozivitate ale metanului nu depind de locul de degajare, în timp ce limitele
de explozivitate ale prafului oscilează în limite largi de la un strat la altul, de la o mină la
alta;
 norul de praf de cărbune are proprietatea – inexistentă în cazul metanului - de a se
autoîncărca cu sarcini electrice şi de a se autodescărca în condiţii favorabile;
 la explozia de metan rezultă mai mult dioxid de carbon pe când la explozia de praf de
cărbune rezultă mai mult monoxid de carbon.

7.7.Evaluarea cantitativă şi calitativă a prafului de cărbune din lucrările miniere.

Determinarea concentraţiei de praf aflat în suspensie
Pentru cunoaşterea pericolului potenţial de explozie, se efectuează evaluarea cantitativă (gradul
de prăfuire) şi calitativă (granulaţia, conţinutul de cenuşă, volatile şi umiditate) a prafului din lucrările
miniere. Evaluarea gradului de prăfuire (concentraţia de praf în suspensie şi ritmul de depunere), se
efectuează în toate lucrările miniere în cărbune în curs de execuţie, în lucrările miniere de acces în
abataje (galerii de bază, galerii de cap, galerii de transport, preabataje) precum şi în lucrări miniere
principale echipate cu transportoare cu bandă sau raclete, cel puţin o dată pentru fiecare lucrare şi se va
repeta de câte ori condiţiile geologico miniere şi tehnologice se modifică.
 Determinarea concentraţiei de praf în suspensie se efectuează prin metoda gravimetrică cu filtre
nehigroscopice, prin trecerea unui volum de aer cunoscut prin filtru şi stabilirea cantităţii de praf
reţinută de acesta prin cântărire înainte şi după recoltarea probei. După recoltare, filtrul se
păstrează în exicator până ajunge la greutate constantă. Prin raportarea diferenţei dintre cântăriri
înainte şi după recoltarea probei, la volumul de aer aspirat prin filtru, se determină concentraţia
de praf în suspensie, exprimată în g/m3 aer.
 Determinarea ritmului de depunere a prafului de cărbune se bazează pe principiul cântăririi
cantităţii de praf depus pe o suprafaţă cunoscută (coli de hârtie plasate în tăvi metalice L=400
mm, B=250 mm, H=5 mm ) în unitatea de timp.
Relaţia 13.1 permite determinarea ritmului de depunere într-un punct :
G2 - G1
Rd = ------------ [g/m2h] (7.1)
SH x t
în care:
G1 - greutatea hârtiei înaintea expunerii în lucrare, (g)
G2 - greutatea hârtiei cu praf depus, (g)
SH - suprafaţa hârtiei, (m2)
t - durata de expunere a hârtiei ( cel puţin durata unui ciclu de lucru). (h)
Ritmul de depunere al prafului se determină pe o distanţă de 50 m faţă de frontul de lucru sau
altă sursă de formare a prafului. Măsurarea ritmului de depunere se va face în cel puţin 3 puncte,
dispuse în funcţie de viteza curentului de aer, conform tabelului 7.2:

Tabelul 7.2. Specificaţii privind modul de determinare a ritmului de depunere a prafului

exploziv de cărbune în lucrările miniere
Distanţa punctelor de măsurare faţă de frontul de lucru sau
Viteza curentului de altă sursă de praf, (m)
aer
Punctul 1 Punctul 2 Punctul 3
V(m/s)
<1 10 20 50
1 -2 10 25 50
>2 15 25 50
În lucrările miniere principale echipate cu transportoare cu bandă sau cu raclete măsurătorile
ritmului de depunere se vor efectua pe o distanţă de 50 m faţă de ultimul punct de deversare în sensul

74
de curgere al curentului de aer. Timpul de măsurare al ritmului de depunere va fi egal cu cel puţin
durata unui ciclu de lucru. Ritmul mediu de depunere a prafului pe primii 50 m faţă de sursa de praf, se
stabileşte cu relaţia 7.2:

Rd1xI1+Rd2 xI2+Rd3xI3
R dm= ------------------------------- [g/m2h] (7.2)
I1+I2+I3
în care:
Rdi - ritmul de depunere a prafului în fiecare din punctele de măsurare I=1,2,3
I1 - distanţa de la frontul de lucru sau altă sursă de praf la primul punct de măsurare, (m).
I2 – distanţa între punctele de măsurare 1 şi 2, (m).
I3 – distanţa între punctele de măsurare 2 şi 3, (m).
 Timpul de depunere al unei cantităţi de praf de cărbune, care prin trecere în suspensie formează
concentraţii explozive, respectiv intervalul de timp maxim după care trebuie să se efectueze
şistificarea, stropirea şi îndepărtarea prafului (t), se determină cu formula:

SxCmEx
t = ----------------------------------------- [h] (7.3)
Rdm200 (0,4 x B+1,14x S )
în care:
S – secţiunea lucrării, (m2).
CmEx – concentraţia minimă explozivă a prafului de cărbune, (g/m3).
Rdm200 – ritmul mediu de depunere a prafului pe distanţa de 200 m de la sursa de praf,
(g/m2h).
B – lăţimea la baza lucrării miniere, în zona în care s-au făcut determinările ritmului de
depunere (m).
 Pentru evaluarea calitativă a prafului de cărbune din lucrările miniere, se vor preleva probe de
praf depus care vor fi analizate în laborator pentru stabilirea conţinutului de materii
incombustibile. Proba medie de praf depus în lucrările miniere se constituie din 25 probe
elementare colectate astfel:
 lungimea de lucrare minieră de 200 m se împarte în 5 tronsoane de câte 40 m;
 pe vatra lucrării se trasează diagonala fiecărui tronson;
 pe fiecare diagonală se împarte în 4 segmente egale, obţinând astfel 5 puncte de colectare
pentru fiecare tronson de lucrare (vezi figura 7.1)

Fig.7.1. Schema de colectare aprobelor de praf în vederea evaluării calitative

 din fiecare punct, proba de praf depus se colectează pe un suport plan prin măturare cu o
pensulă, apoi se cerne printr-o sită cu ochiuri de 3 mm pentru a elimina bucăţile mari de
cărbune şi impurităţile. Cantitatea minimă de probă medie ce se obţine prin compunerea
celor 25 de probe elementare trebuie să fie de 1kg.
75
 7.8.Prevenirea formării prafului de cărbune

Pentru prevenirea formării şi limitarea efectelor exploziilor de praf de cărbune se aplicǎ măsuri
specifice care vizează:
 reducerea cantităţii de praf care se formează în procesul tehnologic;
 micşorarea cantităţii de praf în suspensie şi depus;
 combaterea explozivităţii prafului în suspensie prin adăugarea de praf inert (şistificare );
 limitarea efectelor exploziilor;
 periodicitatea şi sistemul de control al gradului de prăfuire, al caracteristicilor prafului de
cărbune, al calităţii şistificării şi al stării echipamentelor tehnice.
Măsurile de prevenire au eficienţă maximă dacă sunt aplicate direct la sursa de formare a
prafului.
Pentru reducerea posibilităţilor de trecere în suspensie a prafului se aplică:
a) Umectarea masivului de cărbune prin injectarea sub presiune a apei. O cantitate de 15 – 20
l/t asigură reducerea gradului de prăfuire cu 80 – 90 %. Umectarea se consideră terminată
dacă se observă picături de „transpiraţie” pe pereţii în care au fost găurite sau dacă stratul
nu mai primeşte apă.
b) Burajul de apă constă din utilizarea unor fiole din material plastic cu lungimea de 250 – 400
mm şi diametrul de 25 – 30 mm umplute cu apă şi introduse în găurile de împuşcare.
c) Fixarea prafului la locul de formare prin stropire cu apă, prin intermediul dispozitivelor de
pulverizare montate la organele tăietoare ale combinelor şi havezelor, la maşinile de
încărcat, puncte de deversare ale transportoarelor cu bandă etc. Eficienţa maximă a
metodei: 70 %.
Pentru diminuarea cantităţii de praf aflată în suspensie se recurge la precipitare prin pulverizare
cu apă (perdele de ceaţă) şi la captarea prafului prin intermediul instalaţiilor de ventilaţie cu
desprăfuitor.

7.9.Combaterea prafului depus în lucrările miniere

Combaterea prafului depus se realizează prin neutralizarea acestuia prin adaos de material
steril (şistificare) sau prin stropire cu apă. Praful inert folosit pentru şistificare trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 să nu conţină componenţi toxici:
 să aibă un conţinut de SiO2 5 %;
 să nu conţină mai mult de 1 % materii volatile şi umiditate;
 întreaga cantitate folosită la şistificare trebuie să treacă prin sita de 0,5 mm şi cel puţin 50
% prin cea de 0,075 mm.
Dozarea prafului inert trebuie să asigure un conţinut de materii incombustibile de minim:
 70 % în cazul minelor negrizutoase;
 80 % în cazul minelor grizutoase;
Şistificarea se aplică începând de la frontul de lucru, pe distanţa de minimum 200 m.
Controlul şistificării trebuie efectuat în fiecare schimb de către maistru, artificier şi/sau
specialistul CAMS. Etalonul colorimetric se prepară amestecând praf de cărbune şi praf inert (CaCO 3
măcinat) până la obţinerea proporţiei sus – menţionate. Amestecul etalon se introduce în partea
inferioară a unei eprubete şi se obturează cu un dop de cauciuc. Proba medie de praf colectată din
lucrarea minieră se introduce în partea superioară a eprubetelor şi dacă culoarea este mai închisă decât
a probei etalon, respectivul loc de muncă e considerat insuficient şistificat.
Neutralizarea prafului depus, prin stropire cu apă prezintă interes doar pentru operaţiile de
împuşcare, întrucât datorită evaporării rapide, operaţia trebuie efectuată în permanenţă.

7.10.Mijloace pentru limitarea efectelor produse de exploziile de praf de cărbune

76
 Propagarea exploziilor de praf inflamabil şi/sau metan, care pot declanşa alte explozii de
praf inflamabil, trebuie să fie limitată prin instalarea unui sistem de baraje cu praf inert sau cu apă
pentru limitarea exploziilor. Amplasarea acestor baraje trebuie sa fie precizată într-un document de
securitate şi sănătate în muncă actualizat periodic şi disponibil la locul de muncă.
În cazul barajelor cu praf inert, sub acţiunea undei de presiune a exploziei, praful aşezat pe
poliţe se dispersează, formând un nor în care flacăra se stinge. La barajele cu apă, sub acţiunea undei
de presiune, vasele cu apă se sparg iar apa pulverizată formează o perdea în care flacăra se stinge.
La alegerea locului de amplasare a unui baraj se va avea în vedere ca pe toată lungimea
barajului, ca şi pe o distanţa de 15 – 20 m înainte şi după acesta, să fie îndeplinite următoarele condiţii:
 tronsonul de lucrare să fie drept, fără variaţii de secţiune şi fără uşi de aeraj;
 în zona barajului să nu se depoziteze materiale, vagonete, echipamente care pot modifica
secţiunea utilă a lucrării;
 cantitatea de praf inert dintr-un baraj trebuie să asigure cel puţin:
 200 kg/m2 de secţiune în minele negrizutoase;
 400 kg/m2 de secţiune în minele grizutoase.
 cantitatea de apă pentru un baraj se calculează astfel încât să asigure minim 200 l/m2 din
secţiunea transversală .

77
 8. PREVENIREA ŞI COMBATEREA INCENDIILOR ŞI
FOCURILOR ENDOGENE ÎN INDUSTRIA MINIERĂ
8.1.Prevenirea şi stingerea incendiilor

8.1.1.Riscul de incendiu. Triunghiul de foc și tetraedrul de foc

Incendiul este un proces complex de combustie, cu evoluţie nedeterminată, declanşat cu sau

fără voia omului, în urma căruia se produc victime omeneşti şi pagube materiale şi pentru a cărui
întrerupere şi lichidare este necesară, de cele mai multe ori intervenţia printr-o acţiune de stingere cu
mijloace adecvate. În timpul incendiului au loc fenomene specifice cum ar fi: transferul de căldură,
formarea flăcărilor, schimbul de gaze cu mediul înconjurător, transformări structurale în materialele de
construcţie şi elementele de rezistenţă etc.
Cele trei elemente necesare, în acelaşi timp şi spaţiu, pentru producerea procesului de
ardere/combustie sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de „triunghiul de foc” (v.
fig. 8.1). Absenţa unuia din cele trei elemente împiedică declanşarea combustiei, acesta fiind principiul
fundamental care se aplică în apărarea împotriva incendiilor.
În cazul locurilor de muncă, materialele combustibile (produse manipulate, depozitate,
fabricate, materiale de construcţie etc.) şi comburantul (oxigenul din aer) sunt mereu prezente, astfel că
toate întreprinderile industriale prezintă risc de incendiu, atunci când există surse de energie. Printre
aceste surse, lucrările cu puncte fierbinţi (sudură, tăiere cu flacără oxiacetilenică etc.) pot produce
adevărate dezastre (un incendiu din cinci). Dacă „triunghiul de foc” este foarte util pentru înţelegerea
elementelor de bază ale incendiului, fenomenele observate şi cercetările privind teoria combustiilor au
evidenţiat reacţii complexe care au loc în interiorul flăcării şi care nu se regăsesc în conceptul
triunghiului de foc. Astfel, se consideră cea de a patra condiţie necesară producerii focului/incendiului
ca fiind reacţiile chimice în lanţ rezultate ca urmare a producerii radicalilor liberi. În volumul flăcării
se produc anumite combinaţii de elemente, instabile şi chimic puternic reactive, care sunt o condiţie
necesară a reacţiilor de ardere. Modelul ales să ilustreze acest aspect este tetraedrul de foc. Tetraedrul,
simbolul focului este un element tridimensional, fiecare faţă a tetraedrului reprezentând una din cele
patru condiţii de producere a incendiului (fig. 8.2). Reacţiile chimice în lanţ se produc atunci când
excesul de căldură al reacţiilor exotermice radiază spre substanţa combustibilă, produce vapori/gaze şi
cauzează aprinderea acestora în absenţa sursei de aprindere iniţiale.

COMBUSTIBIL

REACŢII IN
LANŢ

OXIGEN CALDURA

Fig. 8.1.Triunghiul de foc Fig. 8.2.Tetraedrul de foc

Pe baza teoriei tetraedrului de foc s-a dezvoltat sistemul de stingere cu haloni/înlocuitori de

haloni care funcţionează prin întreruperea lanţului de reacţie stingând focul, fără a îndepărta energia
termică, substanţa combustibilă sau oxigenul. Mecanismul de stingere a focului cu haloni constă în
ruperea sub acţiunea căldurii a compuşilor halogenaţi în radicali liberi, ce contribuie la întreruperea
lanţului de reacţie a procesului de combustie.

78
 8.1.2.Clasificarea incendiilor

În funcţie de scopul urmărit, clasificarea incendiilor se poate realiza după mai multe criterii:
 după natura materialelor şi substanţelor combustibile care ard şi în raport cu substanţele
folosite pentru stingere cuprinde următoarele clase:
 clasa A ce include incendiile provocate prin aprinderea materialelor solide care ard cu
producere de jar: lemn, hârtie, textile, deşeuri, paie, cărbune, cauciuc, materiale plastice etc.
 clasa AN – substanţe inflamabile solide din clasa A, atunci când sunt astfel constituite sau
depozitate încât împiedică sau îngreunează pătrunderea apei de stingere, fiind necesară
adăugarea la apă a unor mijloace suplimentare de umectare;
 clasa B ce include incendiile provocate prin aprinderea materialelor lichide inflamabile sau
combustibile: benzină, petrol, uleiuri, vopsele de ulei, solvenţi, lacuri, alcooli etc. sau a
materialelor ce se lichefiază (smoala, ceara, parafina).
 clasa C se referă la incendii provocate de aprinderea gazelor inflamabile: metan, propan,
butan, hidrogen, acetilenă etc.
 clasa D cuprinde incendii provocate de aprinderea metalelor inflamabile (metale uşoare):
magneziu, titan, zirconiu, sodiu, aluminiu, litiu, potasiu şi aliajele acestora (sub formă de
pulberi).
 clasa E: instalaţii electrice
Clasificarea europeană cuprinde clasele de incendiu A, B, C, D şi F, clasa F referindu-se la
incendii în spaţii de gătit datorate grăsimilor şi uleiurilor, vegetale sau animale. Primele patru clase se
regăsesc şi în standardul român SR EN 2/1995/A1:2005.
 după nivelurile de gravitate şi consecinţele directe: început de incendiu, incendiu notabil sau
moderat, incendiu important sau mare, incendiu foarte important sau sinistru şi incendiu major
sau dezastru .
 după forma lor de manifestare în spaţiu: punctiforme (izolate), frontale (liniare), circulare,
dispersate (cu mai multe focare concomitente izolate), de masă (pe suprafeţe foarte mari) şi
dezvoltate pe verticală (pe mai multe niveluri).

8.1.3.Efecte de stingere

Un proces de combustie aflat în desfăşurare poate fi oprit, dacă cel puţin una din laturile
triunghiului sau feţele tetraedrului de foc (material combustibil, sursă de aprindere, oxigen, reacţii
chimice în lanţ) este înlăturată.
Agentul utilizat pentru stingere trebuie să influenţeze în mod negativ cerinţele energetice sau
materiale ale focului sau incendiului, fie prin aducerea combustibilului în stare de neinflamabilitate, fie
prin îndepărtarea oxigenului din reacţie sau coborârea temperaturii în zona de reacţie sub temperatura
de inflamabilitate . Cele patru efecte de stingere, care deseori pot acţiona în comun sunt:
 efectul de diluare, reprezintă îndepărtarea materiei combustibile din perimetrul de reacţie sau
o diluţie consistentă a acestuia;
 efectul de răcire, diminuarea cantităţii de căldură specifică sistemului incendiar, cu scăderea
temperaturii sub valoarea de inflamabilitate. Cu efect de răcire acţionează, cu precădere, apa;
 efectul de înăbuşire, prin care se urmăreşte eliminarea parţială sau totală din zonă a oxigenului
atmosferic. Se poate realiza atât prin intermediul unui nor de gaz, vapori sau praf, cât şi prin
intermediul unui strat spumă sau a unei cruste solide. Exemplu: N 2, CO2;
 efectul anticatalitic (de inhibiţie), suprimarea bruscă a flăcărilor prin intermediul unor
catalizatori negativi (pulberi de stingere, hidrocarburi halogenate. Cu efect combinat de răcire
şi înăbuşire acţionează spumele de stingere.

79
 8.1.4.Descrierea principalilor agenţi de stingere

Domeniile de utilizare eficientǎ a principalilor agenţi de stingere a focurilor și incendiilor sunt

sistematixate în tabelul 8.1.

Tabelul 8.1.Eficienţa de stingere a mijloaelor individuale funcţi de clasa de inflamabilitate

Mijloace (agenţi)de Clasa de inflamabilitate
stingere A AN B C D E
Apa + +
Gaze inerte + +
Pulberi de stingere pe bază + +
de bicarbonat de sodiu
Pulberi de stingere + + + + + +
universală
Hidrocarburi halogenate + +
Spume de stingere + + +

 Apa, mijlocul de stingere cel mai utilizat deoarece poate fi uşor găsită, depozitată şi transportată,
este ieftină şi nevătămătoare. Dintre proprietăţile fizice şi chimice interesează pentru stingere, în
primul rând, căldura laterală de vaporizare şi conductibilitatea electrică, transmiterea apei către
focarul de incendiu trebuind să se facă astfel încât procesul de vaporizare să fie cât mai rapid. Un
rol determinant îl au cantităţile de apă în unitatea de timp şi gradul de dispersie al apei utilizate. Nu
se va utiliza apa pentru stingerea incendiilor la:
 instalaţii electrice;
 metale uşoare;
 uleiuri şi grăsimi. În acest ultim caz, apa poate fi mai periculoasă decât însuşi incendiul
(vaporizare bruscă sub formă de explozie, cu mărirea volumului de 1700 ori).
Apa nu se va utiliza niciodată ca jet compact asupra prafului care arde (clasa AN) deoarece se
poate produce o turbionare, însoţită de detonare şi extinderea incendiului.

 Gaze inerte (CO2, N2, aburi, etc.)

 Dioxidul de carbon, se utilizează atât în stingătoare manuale portabile, cât şi în instalaţii

staţionare. Nu conducere curentul electric, nu formează reziduuri, nu se degradează în timp şi
nu este sensibil la temperaturi scăzute. 1 kg CO2 ocupă la temperatura normală (20oC) un
volum de circa 500 l. Când aproximativ un sfert din aerul din încăpere este dizlocat de CO 2,
flăcările se sting prin efectul de înăbuşire. Efectul de stingere al azotului a mai redus decât al
CO2, principala sa aplicaţie fiind inertizarea zonelor de foc izolate.
 Aburul se utilizează, de exemplu, în cazul stingerii incendiilor la coşurile de fum, în
combinaţie cu apa. Pentru ca la stingerea cu apă să nu fie eventual turbionate nucleele de
praf incandescent, coşul se inertizează în prealabil cu ajutorul aburului.
 Pulberile de stingere, al cărui efect principal este cel anticatalitic combinat cu cele de răcire şi
înăbuşire, se pot încadra în două categorii:
 pulberi pentru incendii cu flacără, formate din bicarbonat de sodiu şi adausuri necesare
asigurării fluidităţii;
 pulberi pentru incendii cu jar (Na2CO3 cu adausuri de fosfaţi alcalini, boraţi, sulfaţi de
amoniu, etc.), care formează pe substanţele combustibile topituri sticloase care împiedică
accesul oxigenului spre focar.
 Hidrocarburile halogenate – sunt produse de substituţie ale metanului şi etanului obţinute
prin înlocuirea atomilor de hidrogen cu atomi de clor, brom sau fluor care anulează
inflamabilitatea hidrocarburii (cel mai frecvent se folosește tetraclorura de carbon sau
tertaclormetanul, ce rezultă prin înlocuirea cu clor a celor 4 atomi de hidrogen ai metanului).
80
 Hidrocarburile halogenate sunt folosite ca aerosoli cu efect anticatalitic în acţiunile de stingere
instantanee a flăcărilor.

 Spumele de stingere

Spuma reprezintă o repartizare internă, fină şi uniformă a unui gaz într-un fluid. Funcţie de
materialele şi dispozitivele utilizate pentru generare, spumele pot fi chimice sau mecanice. Spuma
chimică se obţine prin distribuţia uniformă a unui gaz (CO 2 sau N2) în substanţa generatoare, aportul
dintre volumul spumei şi volumul agentului spumant este definit drept coeficient de înfoliere (  ) în
funcţie de care spumele pot fi:
 grele:   2  20 ;
 medii :   20  200 ;
 uşoare:   200  1000 ;
Spuma mecanică se obţine prin amestecarea unor agenţi spumanţi cu apa şi aerul (agenţi
spumanţi tip Genspumar sau Spumogen lichid). Efectul de stingere al spumelor se explică astfel:
 datorită densităţii sale reduse, spuma pluteşte pe lichidele incandescente, formând o peliculă
ce nu permite accesul oxigenului în zona de ardere;
 într-un anumit interval de timp, spuma se descompune, exercitând şi un efect de răcire.
În practică, realizarea spumelor se face cu generatoare de spumă, formate din:
 ventilatoare de refulare a aerului cu viteza de 4-6 m/s;
 duze pentru pulverizarea uniformă a amestecului (apă+agent spumant);
 reţea din fire textile sau sintetice.

8.1.5.Măsuri generale de stingere a incendiilor

Detecţia rapidă a unui incendiu (v. fig. 8.3) facilitează cresterea eficacităţii intervenţiei de
stingere.

Dispozitiv de
alarmă de
incendiu
Echipament de control şi semnalizare

Dispozitiv de
Detector de transmisie alarmă de Staţie de recepţie
incendiu incendiu alarmă la incendiu

Dispozitive de Staţie de recepţie

transmisie semnal semnal defect
Declanşator defect
manual de
alarmă
Comanda sistemelor Echipament de
automate de intervenţie protecţie împotriva
împotriva incendiului incendiului

Fig. 8.3. Componentele unui sistem de detectare şi de alarmă la incendiu

Măsurile generale de stingere a incendiilor se pot grupa în:

 măsuri de îndepărtare a substanţei combustibile:
 curăţirea locului incendiului de materialul care nu a participat la combustie;
 oprirea alimentării cu materiale combustibile (exemplu: închiderea robinetelor şi vanelor);
 golirea recipientelor în cazul incendiilor de lichide;
 măsuri care vizează eliminarea surselor de energie:

81
  răcirea sistemului inflamabil sub temperatura sa de aprindere:
 acoperirea substanţei care arde cu apă sau cu un alt mediu de răcire;
 tulburarea lichidelor care ard în recipiente prin introducerea bruscă a gazelor inerte de
preferinţă, astfel ca suprafaţa fierbinte să dispară şi formarea vaporilor inflamabili la
suprafaţa de ardere să fie limitată, respectiv întreruptă;
 dispersarea focarului de incendiu;
 întreruperea, limitarea contactului cu atmosfera care conţine mediul de oxidare sau reducerea
conţinutului de oxigen:
 acoperirea vaselor mici în care ard substanţe, cu capace;
 închiderea uşilor;
 acoperirea cu nisip uscat a solidelor care ard (incendii clasa A şi D);
 acoperirea suprafeţelor ce ard cu straturi izolatoare (de exemplu, spumă pe lichide
inflamabile);
 insuflarea de gaze inerte în incintele în care se dezvoltă incendiul pentru a reduce
concentraţia de oxigen (CO2, N2 etc.);
 utilizarea substanţelor inhibitoare care să frâneze reacţia de ardere: prin acţiunea tangenţială a
unui praf stingător sau prin inhibarea chimică a reacţiilor cauzată de anumite substanţe de
stingere.

8.1.6.Particularităţi ale prevenirii şi combaterii incendiilor în mineritul subteran

Focurile apărute în lucrările miniere subterane sau în cariere şi incendiile de la suprafaţa

minelor care pot pune în pericol securitatea personalului sau continuitatea procesului de producţie, sunt
cunoscute sub denumirea generică de focuri de mină. Tipurile de focuri de mină, în funcţie de natura
cauzelor care le generează, sunt:
 focuri endogene: focurile care apar ca urmare a autoaprinderii substanţei minerale utile;
 focuri exogene (incendii): focurile care apar datorită unor cauze externe.
Incendiile, exploziile, inundaţiile, avariile tehnologice şi alte tipuri de risc sunt evenimente
excepţionale - situaţii de urgenţă, care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea
persoanelor, mediul înconjurător, bunurile şi valorile materiale, iar pentru restabilirea stării de
normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi
managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate.

a.Prevenirea incendiilor în lucrările miniere subterane

 existenţa, integritatea şi funcţionalitatea mijloacelor tehnice de prevenire şi stingere a

incendiilor din dotare, în care sens se ţine evidenţa exactă, pe categorii şi tipuri, a
stingătoarelor şi accesoriilor PSI, a instalaţiilor de alimentare cu apă a racordurilor hidrant
precum şi a instalaţiilor de stingere cu apă pulverizată din dotare
 organizarea controlului utilizării materialelor combustibile în lucrările miniere subterane;
 evitarea surselor de aprindere;
 se întocmesc şi se afişează instrucţiunile de apărare împotriva incendiilor în încăperile
echipamentelor electrice;
 se menţin libere traseele de evacuare stabilite prin planurile de evacuare;
 se marchează pericolele de incendiu prin montarea de indicatoare de securitate şi de
orientare sau a altor inscripţii ori mijloace de atenţionare;
 instruirea salariaţilor privind modul de acţiune în caz de incendiu se realizează semestrial la
cabinetele de instruire cu ocazia instructajului în domeniul situaţiilor de urgenţă şi anual,
prin exerciţii de alarmare şi evacuare în situaţii de urgenţă;
 la suprafaţa minelor este interzis fumatul şi focului deschis în şi la distanţe mai mici de:

82
  50 m faţă de locurile cu pericol de explozie (depozite de materii explozive, staţiile
instalaţiilor de degazare centrală, depozite de lichide combustibile, de recipiente cu
gaze sub presiune, etc.) ;
 20 m faţă de punctele vitale şi/sau vulnerabile la incendiu (instalaţiile de aeraj -
staţiile de ventilatoare, instalaţiile de extracţie, de rampele puţurilor, de planele
lucrărilor miniere, instalaţiile de producere a aerului comprimat - staţii de
compresoare, lămpării - metanometre, centrale termice, staţii de transformare şi de
distribuţie a energiei electrice, dispecerate, etc.), fără a fi supravegheat şi asigurat
prin măsuri corespunzătoare.

b.Combaterea incendiilor în lucrările miniere subterane

 locurile de muncă, construcţiile subterane şi instalaţiile din subteran vor fi dotate cu

mijloace de stingere a incendiilor;
 mijloacele de stingere a incendiilor în lucrările subterane vor fi amplasate astfel încât, în
caz de incendiul, să fie accesibile pentru personalul de intervenţie;
 substanţele de stingere utilizate în subteran sunt: apa, spuma chimică, mecanică sau cu
coeficient mare de înfoiere, nisipul uscat, praful inert sau gazele inerte;
 se nominalizează personalul care utilizează sau pune în funcţiune mijloacele tehnice de
stingere din dotare ori efectuează manevre sau alte operaţiuni la instalaţiile tehnologice;
 pentru noile tehnologii şi instalaţii, instrucţiunile de apărare împotriva incendiilor întocmite
de proiectanţi au iniţial caracter provizoriu şi se completează cu cele care apar ca fiind
necesare, pe timpul punerii în funcţiune, probelor tehnologice şi din exploatare, în timp de
un an, după care se aprobă de conducătorul sucursalei şi devin definitive.
În funcţie de faza în care se află incendiul, stingerea se realizează astfel:
a.Prima intervenţie pentru stingerea începutului de incendiu care se execută de către
lucrătorii de la locul de muncă unde a izbucnit incendiul. În cadrul primei intervenţii se procedează
astfel :
 se acţionează prompt cu mijloacele iniţiale de stingere (stingătoare cu spumă, cu pulbere sau cu
gaze), cu praf inert, cu nisip sau cu apă în funcţie de natura materialului sau substanţei
combustibile care arde.
 se alarmează lucrătorii de la locul de muncă şi se anunţă incendiul conform planului de
avertizare - alarmare;
 se întrerupe alimentarea instalaţiilor tehnologice cu energie electrică, cu excepţia alimentării
sistemelor de protecţie împotriva incendiilor (iluminat de siguranţă, staţii de pompe incendiu,
etc.),
 se evacuează lucrătorii şi bunurile din zona periclitată de incendiu, în curentul de aer proaspăt,
şi se acordă primului ajutor,
 se execută autoevacuarea spre suprafaţa minei, pe traseele stabilite în planul de evacuare;
b. Intervenţia propriu-zisă pentru stingerea şi înlăturarea efectelor incendiului se
execută de către echipele de intervenţie, salvare şi prim ajutor (salvatori mineri), utilizând mijloace şi
procedee specifice de stingere, stabilite în Planul de acţiune în caz de incident major. Inginerul şef
securitate minieră va dispune dirijarea / reducere a curentul de aer ce trece prin zona incendiată astfel
încât să se evite inundarea minei cu fum şi gaze de ardere în funcţie de posibilităţi. La reglarea
debitului de aer spre zona incendiată trebuie avută în vedere necesitatea diluării metanului sub
concentraţia periculoasă
c.După stingerea incendiului, zona afectată va fi supravegheată în continuare, timp de 8 ore,
de către 2 lucrători desemnaţi de şeful de sector, pentru a sesiza şi interveni în cazul reactivării focului.

8.2.Focuri endogene

8.2.1.Mecanismul procesului de autoaprindere a cărbunelui

83
 Foc endogen (combustie spontană): este generat de tendinţa de autoaprindere a cărbunilor,
adică de capacitatea naturală a acestora de a intra într-o interacţiune complexă cu oxigenul din aer.
Autoaprinderea se desfăşoară în 3 stadii succesive sau simultane (v. fig. 8.4):
a.autoîncălzirea: în această etapă are loc acumularea şi evacuarea intensă a căldurii; are o
durată de 3 - 4 zile şi se caracterizează prin creşterea locală a temperaturii (40 - 60 °C) şi prin
degajarea unor gaze în cantităţi reduse. Apariţia şi dezvoltarea autoîncălzirii este condiţionată de
îndeplinirea simultană a 3 condiţii:
 acumularea unei mase de cărbune afânat;
 aport suficient de oxigen;
 evacuarea dificilă a căldurii în mediul exterior (peste 70 % din căldura degajată se
acumulează, pentru debite cuprinse între 0,1 - 0,9 m3/min. şi m2 de secţiune).
b.evaporarea umidităţii: durează o perioadă lungă de timp (60 - 70 % din timpul necesar
autoaprinderii) şi corespunde creşterii în continuare a temperaturii (60 - 80 °C) şi începerii procesului
de evaporare a umidităţii; se degajă CO şi CO2 şi poate apare ceaţa şi fenomenul de asudare a pereţilor
masivului de cărbune.

Fig. 8.4. Stadiile de dezvoltare ale procesului de autoaprindere

c.autoaprinderea propriu-zisă: apare la depăşirea temperaturii critice (60 - 80 °C) şi se

caracterizează prin creşterea bruscă a temperaturii, acumularea intensă de căldură, absorbţia rapidă a
O2 şi degajări mari de H2, CO şi CO2; la finalul acestui stadiu apar şi hidrocarburi nesaturate (etilena)
şi reducerea importantă a concentraţiei de O2 şi a umidităţii relative a aerului.
Consecinţele oxidării şi autoîncălzirii cărbunelui pot fi încadrate într-un interval larg, începând cu
pierderea puterii calorifice şi a calităţilor de cocsificare până la iniţierea unor focuri şi explozii, care, în
special în minele de cărbune, pot conduce la evenimente cu consecinţe dezastruoase.
Este bine cunoscut faptul că autoîncălzirea conduce la o creştere a temperaturii în masa de cărbune
în care a fost generată. Producerea acestui proces are loc la o temperatură apropiată de cea a mediului
ambiant. În anumite circumstanţe, creşterea de temperatură este rapidă şi însemnată ca mărime, astfel
încât se ajunge la combustie deschisă sau la efecte explozive.
În prezent, se admite pe scară largă că autoaprinderea cărbunelui se datorează în principiu
adsorbţiei oxigenului de către cărbune, reacţia produsă fiind exotermă, cu un pronunţat caracter fizico-
chimic.

84
 Explicarea mecanismului oxidării cărbunelui se bazează pe teoria reacţiilor în lanţ, în care
substanţa cărbunoasă cu structură macromoleculară, constituită din hidrocarburi ciclice cu nuclee
condensate, interacţionează prin catenele laterale cu oxigenul adsorbit şi formează compuşi peroxidici
metastabili. Aceştia disociază uşor, formând pe catene laterale grupe funcţionale cu oxigen mult mai
stabile, fenolice, carboxilice, carbonilice, eliberându-se în acest proces cantităţi mici de căldură.
În urma formării radicalilor liberi cu reactivitate mare, care sunt capabili de interacţiune chiar şi cu
valenţe saturate prin consum redus de energie de activare, se produce autocataliza. Ca urmare, în
produsele de reacţie se formează noi radicali liberi predispuşi în continuare la alte reacţii. În acest fel
se antrenează tot mai multe molecule în procesul de oxidare, iar lanţul de reacţie se ramifică în urma
apariţiei de noi valenţe libere, provocând accelerarea procesului şi a dezvoltării de căldură, astfel încât
autocataliza poate să culmineze cu autoaprinderea cărbunelui.
În timpul procesului de oxidare a cărbunelui viteza de degajare a căldurii variază în funcţie de
cantitatea de oxigen consumată, existând o relaţie liniară între căldura generată şi consumul de oxigen.
În ultima perioadă au fost stabilite teoriile de stare staţionară ale iniţierii termice pentru numeroase
tipuri de cărbuni, în care temperatura internă este uniform distribuită din punct de vedere spaţial şi
variaţiile transferului convectiv de căldură sunt controlate. Ca urmare, s-au stabilit relaţii între
mărimea masei şi temperatura mediului ambiant astfel încât să faciliteze prognozarea pe scară largă a
mărimilor critice.Modelul detaliat, elaborat de H. Bystron, împarte procesul de autoaprindere a
cărbunelui în şase faze (v. fig.8.5):

Fig. 8.5. Modelul detaliat al procesului de autoaprindere

85
  Faza de incubaţie 1-2-3. Temperatura specifică punctului 1 este de 30°C. Prin oxidare,
cărbunele atinge temperatura din punctul 2 (40°C) şi continuă să se încălzească până la punctul critic
3.
 Faza întâi de evaporare 3-4. Cărbunele se încălzeşte de la 60°C până la 80°C (CO=20 ppm).
 Faza a doua de evaporare 4-5-6, în care temperatura cărbunelui continuă să crească până la
180°C, iar concentraţia de monoxid de carbon devine CO=50 ppm.
 Prima fază tranzitorie 6-7, în care cărbunele atinge temperatura de 280°C, iar CO=200 ppm.
 A doua fază tranzitorie 7-8 este faza în care temperatura creşte la 300°C. În punctul 8
concentraţia CO=350 ppm.
 Faza de ardere 9-10 este faza în care focul se dezvoltă complet, iar temperatura ajunge la
1200°C.
Întreruperea procesului de ardere în punctul 9 va duce la faza de stingere 9-11. Scăderea temperaturii
masivului sub cea critică (80-90°C) are drept urmare răcirea acestuia în faza 11-12 până la
temperatura iniţială.
În figurile 8.6 şi 8.7 este reprezentată grafic degajarea oxidului de carbon şi, respectiv, degajarea
etilenei în timpul procesului de autoaprindere.

8.2.2.Factori de influenţă şi predispoziţia la autoaprindere

Principalii factori care favorizează apariţia autoaprinderii cărbunelui sunt:

 factori obiectivi:
 de natură fizico-chimică: gradul de metamorfism, conţinutul de cenuşă, umiditatea
cărbunelui, conţinutul de materii volatile, porozitatea, friabilitatea, suprafaţa specifică;
 de natură petrografică: compoziţia petrografică a cărbunelui;
 de natură geologică: grosimea şi înclinarea stratului de cărbune, tectonica
zăcământului, conţinutul de gaze al stratelor de cărbune.

Fig. 8.6. Degajarea oxidului de Fig. 8.7. Degajarea etilenei în timpul

carbon în timpul autoaprinderii autoaprinderii cărbunelui.
cărbunelui. MV – conţinutul de materii volatile
MV – conţinutul de materii volatile

 factori subiectivi:
 de exploatare: nerespectarea tehnologiei de exploatare, viteza de avansare dirijarea
presiunii acoperişului, realizarea unui coeficient scăzut de extragere, amplasarea
necorespunzătoare a lucrărilor miniere;

86
  de aeraj: alegerea unui sistem de aeraj necorespunzător, amplasarea greşită a
construcţiilor de aeraj şi de izolare, creşterea depresiunii, alimentarea focarului cu aer.
Din punct de vedere al predispoziţiei la autoaprindere zăcămintele de substanţe minerale utile
se clasifică astfel:
I. zăcăminte fără tendinţă la autoaprindere;
II. zăcăminte autoinflamabile:
a. cu tendinţă la autoaprindere;
b. cu tendinţă pronunţată la autoaprindere.
Se consideră zăcăminte sau strate autoinflamabile acelea în care cel puţin odată a avut loc un
fenomen de autoaprindere sau autoîncălzire, precum şi acelea care pe baza cercetărilor sau
determinărilor se declară ca având tendinţă sau tendinţă pronunţată la autoaprindere.

8.2.3.Metode utilizate pentru detecţia în stadiu incipient a focurilor endogene

8.2.3.1.Metoda controlului compoziţiei aerului de mină

Pentru detectarea fenomenului de autoîncălzire, în toate ţările se aplică analiza compoziţiei

aerului de mină, prin determinarea componenţilor gazoşi, în diferite zone din subteran, atât în condiţii
normale, cât şi atunci când se constată modificarea compoziţiei aerului de mină. Cu titlu informativ, se
prezintă în tabelul 8.2 expresiile de definire pentru o serie de alţi indici, larg utilizaţi pe plan mondial
în scopul detecţiei precoce a focurilor endogene.

Tabelul 8.2. Indici de foc

Nr. Expresia de calcul a indicelui de Denumirea indicelui
crt foc
1 CO Raportul lui Graham (indicele
monoxidului de carbon)
O2
2 CO2  Raportul lui Young

O2
3 CO Raportul lui Willet
N 2 exces  CO2  combustibili

4 CO2   0.75CO  0.25H 2  Raportul lui Jones şi Trickett

O2
5  CO  Raportul oxizilor de carbon (indicele de
  respiraţie)
 CO2 

Principalii indici utilizaţi pentru detectarea fenomenului de autoîncălzire, atât în ţară, cât şi pe
plan mondial, sunt:
a.Indicele de respiraţie
 CO2
I CO2   100 [%] (8.2)
 O2
unde:
+ΔCO2=CO2 - 0,03 - creşterea concentraţiei de CO 2, % vol.;
-ΔO2=0,265∙(N2 + Ar) - O2 - scăderea concentraţiei de oxigen, %.
Dacă ICO2 < 30 - 40 % avem o situaţie normală, iar dacă I CO2 > 60 % pericolul de izbucnire a
focului este mare.
b.Indicele de monoxid de carbon (indicele GRAHAM)

87
  CO
I CO   100 [%] (8.3)
 O2
unde:
+ΔCO=CO - creşterea concentraţiei de CO, % vol.
Dacă ICO < 0,4 % nu există pericol, iar dacă ICO > 1 % pericolul izbucnirii focului este iminent.

8.2.3.2.Metoda măsurării creşterilor de temperatură

Această metodă constă în măsurarea periodică a temperaturii şi a creşterilor acesteia în diferite

zone ale minei, în vederea localizării fenomenului de autoîncălzire.
Metoda presupune accesibilitate şi, din acest punct de vedere, focurile endogene se împart în 2
grupe:
 grupa I: focurile de mină care apar în masiv în apropierea galeriilor de aeraj;
 grupa a II - a: focurile de mină care apar în masiv, în zone îndepărtate de lucrările miniere.
În prezent pot fi depistate numai focurile din prima grupă, utilizându-se în acest scop pirometre
diferenţiale (termometre de radiaţie).

8.3.Principii de prevenire şi combatere a focurilor endogene

8.3.1.Prevenirea focurilor endogene

În funcţie de cauza care trebuie eliminată, măsurile de prevenire se referă la:

a.Tehnologia de extracţie:
 sensul general de exploatare al stratelor trebuie să fie descendent;
 sensul general de exploatare al panourilor trebuie să fie în retragere;
 lucrările de deschidere şi pregătire în cazul stratelor de grosime medie şi mare se vor
executa în steril, în culcuşul stratului; în cazuri bine determinate ele se etanşează prin
betonare (intersecţii lucrări miniere, traversări de strate, crossinguri, zone de dislocări
tectonice).
b.Evitarea cărbunelui în spaţiul exploatat:
 exploatarea, pe cât posibil, a întregului zăcământ fără pierderi;
 dimensionarea corespunzătoare a pilierilor de siguranţă şi evitarea abandonării acestora în
spaţiul exploatat.
c.Izolarea spaţiilor exploatate:
 pentru evitarea circulaţiei aerului prin spaţiul exploatat este necesară executarea lucrărilor
de izolare care constau din diguri din butuci şi argilă, din beton sau bolţari de beton;
 în cazul orizonturilor părăsite, pentru scoaterea acestora de sub depresiunea generală a
minei, izolarea se va realiza prin prăbuşirea galeriilor vechi de orizont sau rambleerea
acestora şi închiderea cu diguri în termen de 30 de zile de la data terminării exploatării.
 în cazuri bine determinate, pentru izolare se utilizează rambleerea şi/sau înnămolirea
preventivă (retezări de strate, zone puternic tectonizate etc.).
d.Tratarea spaţiului exploatat
În scopul reducerii proceselor de oxidare în cazul rămânerii cărbunelui în spaţiul exploatat şi
pentru crearea unui atmosfere improprii procesului de autoaprindere, se va aplica tratarea acestui
spaţiu cu substanţe chimice:
 Na2CO3 sub formă de praf împrăştiat pe vatra abatajelor (2 kg/m2);
 spume chimice introduse prin intermediul conductelor pierdute.
e.Reducerea pericolului de autoaprindere prin metode de aeraj:
 adoptarea sistemului de aeraj diagonal la nivelul unui bloc cu mai multe abataje;
 reglarea debitelor de aer cu un număr minim de construcţii de aeraj;
 evitarea reducerii secţiunii căilor de aeraj;

88
  realizarea circuitelor principale de aeraj paralele (independente).

8.3.2.Combaterea focurilor endogene

a.Combaterea activă: constă în combaterea directă şi rapidă a focului, cu toate mijloacele de

care se dispune, pentru a evita extinderea acestuia.
b.Combaterea pasivă: constă în izolarea tuturor căilor de acces a aerului spre focar; se aplică în
cazul în care s-au epuizat toate mijloacele de combatere directă a focului, iar acesta continuă să se
extindă sau în cazul în care focul a apărut într-o zonă inaccesibilă.
c.Combaterea combinată: se aplică în frecvent, atunci când simpla izolare nu este suficientă
sau stingerea durează un timp îndelungat; metoda constă din izolarea cât mai etanşă a zonei şi
acţionarea în continuare asupra focului cu diverse mijloace cum ar fi: inertizare, înnămolire cu pulpă
de argilă sau cenuşă de termocentrală, inundare etc.

8.4.Procedee de prevenire şi combatere a fenomenelor de autoîncălzire şi a focurilor

endogene

8.4.1. Procedee de înnămolire

Pentru prevenirea şi combaterea focurilor de mină, dar şi pentru scurtarea timpului de repunere
în exploatare a zonelor avariate se utilizează înnămolirea cu cenuşă de termocentrală. Faţă de alte
procedee, a căror aplicare se rezumă strict la combaterea şi lichidarea unor focuri existente,
înnămolirea poate fi practicată atât la combatere, dar în mod special ca măsură profilactică, de
prevenire a focurilor, putându-se folosi atât argilă, cât şi cenuşă de termocentrală.
Instalaţiile de înnămolire funcţionează pe principiul transportului hidraulic al pulpei sub
acţiunea forţei motrice creată de diferenţa de nivel. Astfel, o instalaţie ce pregăteşte pulpa şi
funcţionează continuu având pâlnia cu nivel plin şi constant se compune din:
 suprafaţa de stocare a cenuşei / stocare refuz;
 mijloace de transport şi alimentare;
 dozator de alimentare cu cenuşă;
 concasor de bulgări;
 ciur vibrant de alimentare;
 pâlnie de amestec şi alimentare;
 conductă de transport a pulpei;
 conductă de alimentare cu apă;
 dispozitivele şi aparatura de protecţie;
 instalaţii de comandă;
 mijloace de evacuare a refuzului.
Pentru introducerea pulpei în spaţiul exploatat, în principiu există mai multe soluţii tehnice ca:
 introducerea pulpei prin găuri de sondă;
 introducerea pulpei prin conducte montate pe vatra abatajului pe măsura extragerii feliei.
Această ultimă soluţie constă în montarea pe vatra abatajului a unei reţele de conducte
protejate peste care se face prăbuşirea rocilor şi transmiterea pulpei prin aceasta.
La înnămolirea cu scopuri profilactice, filtrarea pulpei se face pe parcursul trecerii acesteia
prin spaţiul exploatat. Apa evacuată din spaţiul exploatat va fi în cantităţi relativ mici ( 25% din
volumul pulpei), în condiţiile funcţionării instalaţiei cu un raport de amestec optim de 1/1. Pentru
obţinerea unui strat de cenuşă cât mai uniform pe întreaga suprafaţă a abatajului, se recomandă a se
acorda atenţie nivelării vetrei. Se recomandă ca găurile de sondă să fie amplasate şi orientate astfel ca
talpa acestora să pătrundă în spaţiul exploatat al ultimei felii sau a următoarelor 2- 3 felii extrase.

89
 La introducerea pulpei în spaţiul exploatat, regimul de lucru al instalaţiilor se recomandă să fie
reglat în funcţie de parametrii geometrici specifici fiecărui loc de muncă, iar presiunea dinamică de
lucru să fie cuprinsă între 8- 20 kgf/cm2.

8.4.2. Aerosoli cu inhibitor anorganic ,,clasa fosfat”

Inhibitorul anorganic de tip fosfat trisodic ( Na3PO4) se aplică datorită structurii chimice a
cărbunelui, a reacţiei de oxidare a acestuia şi a teoriilor autoaprinderii.
 Instalaţia de pulverizare se compune dintr-un rezervor cu capacitatea de 200 litri unde se
realizează soluţia inhibitoare având o concentraţie de 0,5% fosfat, un pulverizator special
care este racordat prin furtunuri de legătură la reţeaua de aer comprimat şi la rezervorul în
care se află soluţia inhibitoare. Pulverizatorul, cu ajutorul căruia se realizează aerosolul din
substanţa inhibitoare are următorii parametri:
 presiunea de lucru: 0,3 – 0,6 MPa;
 consum de aer comprimat: 0,8 – 1,05 m3 / min;
 consum de soluţie inhibatoare: 0,8 – 1 l / min;
 randament de transformare a soluţiei în aerosoli: 90 – 100%.
Metoda se bazează pe circulaţia particulelor foarte fine (de ordinul micronilor) din soluţia
inhibitoare atât prin spaţiul exploatat, cât şi în abataj, în funcţie de locul de amplasare a instalaţiei
urmând sensul de circulaţie a curenţilor de aer.
Datorită proprietăţilor inhibitoare pe care le prezintă fosfatul în procesul de oxidare–
autoaprindere a cărbunilor, tratarea cu aerosoli din grupa fosfaţi a spaţiului exploatat şi a abatajului
contribuie la reducerea riscurilor de producere a proceselor de autoîncălzire.
Pentru tratarea spaţiului exploatat ejectorul se montează în galeria de intrare a aerul proaspăt la
circa 10m de linia frontului, aerosolul fiind purtat în spaţiul exploatat de către curenţii de aer care
circulă în această zonă. Ejectorul se amplasează la înălţimea de 1 – 1,5m de vatra lucrării miniere, fiind
orientat către zona ce urmează a fi tratată cu aerosoli şi funcţionează în fiecare punct aproximativ o oră
cel puţin odată pe zi. În acest scop pentru realizarea aerosolilor se va utiliza reţeaua de apă şi aer
comprimat din dotarea abatajelor unde urmează să se utilizeze.

 Efectele folosirii aerosolului sunt:

 aerosolul circulă în spaţiul exploatat acoperind cărbunele rămas în spaţiul exploatat, stăpânind
astfel procesul de oxidare a acestuia, alături de operaţia de înnămolire a spaţiului exploatat;
 praful de cărbune aflat în suspensie se leagă de aerosol, atmosfera locului de muncă se
limpezeşte;
 folosirea aerosolului în timpul operaţiei de împuşcare sau imediat după această operaţie,
conduce la legarea gazelor de împuşcare mai ales cele toxice, în felul acesta se poate reduce şi
timpul de aerisire după operaţia de împuşcare;
 aerosolul în momentul formării, răceşte zona contribuind în felul acesta la disiparea căldurii
ce se formează în timpul combustiei spontane.
Inhibitorul (clasa fosfat) reduce degajarea căldurii din procesul de oxidare (autooxidare)
nepermiţând procesului să treacă în faza de autoaprindere deşi procesul de oxidare are loc.

8.4.3. Procedee de inertizare cu azot

8.4.3.1. Cerinţe generale de securitate

Inertizarea preventivă a spaţiului exploatat se poate realiza concomitent cu desfăşurarea

procesului de extracţie a cărbunelui. De asemenea, inertizarea de combatere a focurilor endogene
(combustii spontane) se poate realiza concomitent cu desfăşurarea procesului de extracţie, utilizând
personal de execuţie, în condiţiile în care concentraţiile de CO şi CO 2 nu depăşesc limitele admise, sau
cu salvatori minieri când aceste concentraţii sunt depăşite.

90
 Înainte de introducerea azotului în reţeaua de conducte în vederea inertizării se va face o
verificare a conductei de transport din punct de vedere al presiunii şi etanşeităţii acesteia. Înainte de
efectuarea propriu zisă a inertizării se va face o „spălare” prealabilă cu gaz inert, până în faţa
construcţiei de izolare. Lucrătorii care participă la „spălarea” coloanei sau la remedieri în cazul
neetanşeităţilor vor fi dotaţi cu aparate de respiraţie cu circuit închis ( salvatori minieri ). În cazul unor
neetanşeităţi care necesită oprirea instalaţiei de inertizare pe o perioadă mai mare de 24 de ore,
obligatoriu la repunerea în funcţie, se va efectua din nou operaţia de „spălare” cu gaz inert, până în
faţa construcţiei de izolare.
Conducătorii sucursalelor vor asigura rampe de garare a instalaţiei de inertizare, amenajate
corespunzător la maxim 50 de metri de staţiile principale de distribuţie a energiei electrice aflate în
apropierea puţurilor pe care se află montate coloanele de înnămolire, precum şi restul facilităţilor,
pentru a face posibilă în orice moment inertizarea în cazuri de avarie.
La nivelul fiecărei sucursale, la sectorul aeraj se vor afişa la loc vizibil o copie a hărţilor
spaţiale cu amplasarea conductelor de înnămolire/inertizare. Harta va fi completată la zi cu debitele de
aer, necesare - realizate pe circuite, lungimile conductelor pe lucrări, diametrele conductelor, racorduri,
ventile, blinduri. Personalul de supraveghere şi intervenţie la coloana de transport – azot (înnămolire)
va avea asupra sa o hartă de mână sectorizată cu zona de intervenţie şi traseul coloanei de azot.

8.4.3.2. Instalaţia de inertizare cu azot necriogenică cu membrană:

Metoda necriogenică cu membrană: este o metodă cu utilizare mai recentă şi conferă

posibilitatea producerii azotului sau oxigenului la unitatea care îl foloseşte, eliminându-se astfel
transportul produşilor de separaţie de la producător la utilizator.

 Parametrii legaţi de utilizarea azotului în procesul de inertizare

Folosirea azotului în procesul de inertizare impune transportul acestuia de la instalaţia de

inertizare, amplasată la suprafaţă, până la locul de utilizare din subteran, prin intermediul unei reţele de
conducte permanente, destinate special pentru acest gaz. În cazuri excepţionale se poate transporta
azotul de la suprafaţă la locul de utilizare prin folosirea unor reţele de conducte disponibile şi
neutilizate, dacă acestea există, sau prin sistem de conducte care în mod normal pot fi eliberate
temporar în caz de nevoie (exemple: reţele de aer comprimat, de evacuare a apelor, de rambleiere
hidraulică etc). O astfel de reţea de transport, împreună cu instalaţia de inertizare amplasată la
suprafaţă, este prezentată în figura nr. 8.8.

Sensul aerajului
înainte de
Locul închidere
focului

Galerie Galerie
bază cap

Uşi de dirijare aer

Fig. 8.8.Schemă de principiu cu amplasarea instalaţiei de inertizare

91
 Din această schemă de principiu rezultă că instalaţia de inertizare este amplasată la suprafaţă,
în apropierea puţului de evacuare a aerului viciat. Transportul azotului se realizează prin conducte
amplasate pe puţ, în lucrările miniere orizontale / înclinate / verticale şi în galeriile direcţionale ale
abatajului, până după digurile de izolare/foraje, în funcţie de metoda aplicată.
Transportul azotului în subteran, până la locul de utilizare, impune urmărirea şi respectarea
unor parametrii care derivă din:
 modul de realizare al reţelei de conducte necesare transportului azotului gaz;
 influenţa debitului de azot utilizat asupra compoziţiei atmosferei subterane.

 Modul de realizare al reţelei de conducte de transport a azotului gaz

Transportul azotului de la suprafaţă până la locul de distribuţie (utilizare) din subteran se poate
realiza prin conducte rigide (din ţeavă) sau flexibile (furtune). Aceste conducte trebuie să reziste
presiunilor şi temperaturilor care apar în procesul de inertizare şi care sunt corelate cu parametrii
instalaţiei de inertizare. Introducerea azotului în reţeaua de conducte în vederea inertizării se va face
după o “spălare” prelabilă cu gaz inert , întrucât prin dirijarea aerului existent în conductă spre focar se
poate produce o creştere a intensităţii focului sau chiar o mărire a pericolului de explozie. Totodată,
înainte de începerea oricărei inertizări, precum şi în situaţia în care inertizarea s-a întrerupt pe o
perioadă mai mare de 24 ore, este necesară verificarea integrităţii conductei de transport azot în
subteran din punct de vedere al etanşeităţii. Pentru realizarea acestor operaţii, conducta de transport
azot trebuie să fie prevăzută cu ventil şi aparat de măsură a presiunii, conform schemei prezentate în
figura nr. 8.9.

V1

V2
LEGENDA

V1
V2
V3
V4
1

1
2

V3

V4

Fig. 8.9.Schema de verificare a etanşeităţii reţelei de inertizare

92
 În prima etapă se face o verificare la trecerea „liberă” a aerului comprimat prin reţeaua de
inertizare. În acest sens, se închid ventilele V1 şi V3 şi se deschid ventilele V2 şi V4. În cazul în care
această verificare confirmă trecerea aerului comprimat prin ventilul 4, se trece la etapa a II-a de
verificare a etanşeităţii, caz în care, cu excepţia ventilului V 2, celelalte ventile sunt închise. În această
situaţie, presiunea aerului din conductă trebuie să aibă valoarea presiunii de lucru a azotului. Se
menţine conducta sub presiune timp de o oră (s-a închis şi ventilul 2), interval în care presiunea în
conductă nu trebuie să scadă cu mai mult de 0,1 – 0,2 bari. Înainte de trecerea la etapa propriu-zisă a
inertizării, se deschid ventilele V4 şi V1, caz în care se procedează la spălarea conductei cu gaz inert,
operaţie după care se deschide ventilul V3 şi se închide ventilul V4. În ceea ce priveşte diametrul
conductelor de transport gaz inert, acestea au dimensiuni variabile, fiind funcţie şi de distanţa pe care
se realizează acest transport.

8.4.3.3.Scheme cadru de inertizare:

La sucursalele din cadrul CNH – SA se aplică următoarele scheme cadru de inertizare:

A. - inertizare preventivă, respectiv de combatere a combustiei spontane din spaţiul exploatat,
fără izolarea abatajului;
B. - inertizare de combatere a focurilor endogene din abataje închise cu diguri de izolare.

A. Inertizarea preventivă, respectiv de combatere a combustiilor spontane

Pentru ambele tipuri de inertizare (preventivă sau de combatere a combustiilor spontane),

valoarea maximă a debitului de azot ce trebuie introdus în spaţiul exploatat trebuie astfel aleasă încât
să nu producă o scădere a oxigenului sub limitele admise, corespunzătoare situaţiei în care s-ar
produce o apariţie accidentală a acestuia în spaţiul de lucru.
În vederea realizării inertizării preventive sau de combatere a combustiilor spontane pot fi
aplicate trei variante de scheme cadru şi anume:
I. schema cadru cu amplasarea conductelor de introducerea azotului în spaţiul exploatat pe
galeria de aer proaspăt;
II. schema cadru de introducere a azotului prin foraje executate din lucrări miniere adiacente
zonei ce urmează a fi inertizate.
III. schema cadru de introducere a azotului pentru combaterea fenomenelor de autoîncălzire din
abatajele închise provizoriu cu diguri de izolare.

B. Inertizarea de combatere a focurilor endogene din abatajele închise cu diguri de

izolare

În situaţiile în care prin combaterea activă cu mijloace clasice a unui foc endogen, nu se
reuşeşte stingerea acestuia, se trece la combaterea pasivă, respectiv la închiderea spaţiului exploatat cu
diguri de izolare. În aceste cazuri, procesul de stingere a focului este lung şi decurge lent până când o
parte a conţinutului de oxigen din zonă este consumat în procesul de ardere.
Totodată, în această perioadă, cantitatea de căldură rezultată în urma focului endogen este
cedată rocilor înconjurătoare. Ca atare, durata de stingere a unui foc prin combaterea pasivă este funcţie de
tendinţa de scădere a conţinutului de oxigen din zona închisă şi respectiv de răcirea zonei.

15.5.Redeschiderea zonelor de foc îndiguite

Dacă rezultatele analizelor nu indică o scădere continuă a concentraţiei de oxigen, aceasta

constituie un indiciu că zona închisă primeşte aer, caz în care se vor lua măsuri de etanşare suplimentară
a digurilor existente sau de construire de diguri noi sau, pe bază de permise de lucru, se vor aplica alte
metode de combatere.

93
 Redeschiderea unei zone izolate prin diguri se poate face fie la minim 3 luni de la închidere,
când pe baza rezultatelor investigaţiilor focul este stins, fie când este necesară executarea lucrărilor
stabilite în permisul de lucru de combatere a focului şi care implică intrarea în zonă în vederea
restrângerii acesteia.
Se consideră că un foc izolat prin diguri este stins dacă se constată la cel puţin 8 determinări
succesive următorii indici :
 indicele Graham are valori sub 0,4 , cu tendinţă de scădere;
 concentraţia de oxigen mai mică de 5%;
 absenţa acetilenei (C2H2);
 etilena (C2H4 ) are valori mai mici de 0,001 % vol;
 temperatura aerului şi a apei din zona izolată este în continuă scădere;
 PH-ul apei este în creştere.
Măsurătorile succesive vor fi efectuate de două ori pe săptămână, începând cel mai devreme cu
luna a doua de la închiderea zonei de foc. Redeschiderea zonei de foc se va face cu salvatori pe baza
unui permis de lucru, ce va cuprinde:
 descrierea zonei de intervenţie (motivaţie, concentraţii de gaze, etc.);
 traseul de deplasare al salvatorilor;
 baza subterană şi dotarea acestora (aparatură de control gaze, materiale, scule de lucru necesare
intervenţiei, aparat de verificat, rezerve, tărgi, pulmotor, etc.);
 nominalizarea posturilor de pază;
 delimitarea zonei posibile avariate, interzicerea accesului şi circulaţia personalului pe circuitul
de aeraj prin care se evacuează gazele din zona izolată, până la restabilirea aerajului şi diluarea
gazelor sub concentraţiile maxime admise,;
 stabilirea ordinii de deschidere a digurilor;
 cercetarea zonei de către echipa de salvatori şi a traseelor admise;
 sistemele de aeraj etapizate aplicabile în zonă, de la faza de cercetare până la restabilirea
circuitelor de aeraj;
 ordinea de restabilire a lucrărilor miniere în zonă şi acţiuni necesare (ridicarea surpărilor,
refacerea susţinerii, etc.);
 cerinţe pentru repunerea în exploatare a zonei;
 sistemul de control al locurilor de muncă din zonă şi a compoziţiei atmosferei pe perioada
redeschiderii;
 măsuri de securitate a muncii şi de lichidare a eventualelor focare rămase în zonă;
 măsuri de reînchiderea zonei în cazul în care focul de mină este activ;
 nominalizarea personalului de conducere şi supraveghere, inginerul responsabil al activităţii de
redeschidere a zonei, stabilită prin permisul de lucru.
Un foc endogen se consideră că este lichidat şi se poate scoate din evidenţă atunci când s-a
terminat exploatarea feliei, panoului, subetajului abatajelor frontale/bancuri subminate în care a apărut
focul. De asemenea se consideră ca lichidat un foc endogen, la terminarea feliei de sub pilierul de
siguranţă lăsat în zona de foc sau dacă exploatarea a fost sistată pe o perioadă mai mare de 2 ani.

94
 BIBLIOGRAFIE

1. Bălulescu, P., - Stingerea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.

2. Bălulescu P., Crăciun - Agenda pompierului, Bucureşti, 1993.
I.,
3. Cioclea, D., Toth, I., - Influenţa debitului de aer asupra indicilor de foc., Revista Minelor
Lupu, C., Jurca, L, nr. 6/2005
Gherghe, I, Ianc, N.,
Matei, I
4. Ghicioi, E. ş.a., - Instalaţii utilizate in mine grizutoate. Editura Insemex 2007
5. Ionescu, D., ş.a. - Stabilirea posibilităţilor de degazare centrală şi locală pe strate şi
blocuri. Criterii de avut în vedere la întocmirea programelor de degazare
la întreprinderile miniere, Studiu INSEMEX, 1983-1984
6. Lupu, C. - Metanul din minele de cărbune. Editura INSEMEX, Petroşani, 2007
7. Matei, I, Toth, I., -Prevenirea combustiilor spontane la extragerea cărbunilor prin metoda
Cioclea, D. ş.a. de exploatare cu banc subminat. Editura Agora Călăraşi, 2004.
8. Matei,I., Moraru, R., -Ingineria mediului şi ventilaţia în subteran, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2000
Samoilă, M., Băbuţ, G.
9. McPherson, M. J. - Ventilation and environmental engineering, University Press,
Cambridge, London, 1993, 903 p.
10. Moraru, R., Băbuţ, - Aeraj, sănătate şi securitate în muncă, Editura Focus, Petroşani, 2011.
C.M., Băbuţ, G.,
11. M.M.P.S. - Norme specifice de protecţie a muncii pentru minele de cărbune, şisturi
şi nisipuri bituminoase, ediţia 1997.
12. M.M.P.S. - Prescripţii tehnice la “Norme specifice de protecţie a muncii pentru
minele de cărbune, şisturi şi nisipuri bituminoase”, ediţia 1997
13. Popescu, G., Enciu, V., - Utilizarea apei pulverizate în stingerea incendiilor, Tehnica
Pavel, D.I., instalaţiilor, Agenţia de publicitate Media Expert, ISSN 1582-6244, 2006.
14. Simion S., Vasilescu D., - Riscul de explozie, Editura Europrint, Oradea, 2004
ş.a.,
15. Tat, S., ș.a. - Îndreptar de tehnica securitǎţii în minerit, Editura Tehnicǎ, București,
1975
16. *** - Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, M.Of. nr.
646/26.07.2006;
17. *** - Regulament de securitate şi sănătate în muncă, SC CNH SA Petroşani,
2010.
18. *** -HG nr. 1049 din 09/08/2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea
securitatii si sanatatii lucratorilor dinindustria extractiva de suprafata
sau subteran
19. *** - Rapoarte de expertiză tehnică privind cauzele de producere ale
evenimentelor, accidentelor, avariilor în perioada 1991-2008, S.C.
INSEMEX S.A. Petroşani
20. *** SR ISO 7203-1:1998, Produse de stingere a incendiilor. Spumanţi
concentraţi. Partea 1: Specificaţii pentru spumanţii concentraţi de joasă
înfoiere pentru aplicare pe lichide nemiscibile cu apa, 1998.
21. *** - HG nr. 461 din 05.04.2006 pentru modificarea Hotărârii Guvernului
nr.752/2004 privind stabilirea conditiilor pentru introducerea pe piaţă a
echipamentelor şi sistemelor protectoare destinate utilizării în atmosfere
potenţial explozive
22. *** - SR EN 1127-2:2003 Atmosfere explozive - Prevenirea şi protecţia la
explozii. Partea 1: Concepte fundamentale şi metodologie pentru minerit.

95