Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Exceptând economia tradiţională (unde schimburile se realizează prin barter), există trei
tipuri de sisteme economice.
a) Economia de comandă
Se caracterizează prin existenţa unei autorităţi (planificator central) care rezolvă
problemele economice (ce produce, cât, pentru cine etc.) şi impune soluţiile ̒mediului de afaceri̓
şi populaţiei. Pentru a fi posibil acest lucru, proprietatea trebuie concentrată, de regulă în mâna
statului.
b) Economia de piaţă
Economia de piaţă are atributele:
1) Existenţa proprietăţii private. Firmele private deţin, cotrolează şi dispun de resursele
economice, adică sunt proprietar al factorilor de producţie (cu excepţia muncii, pe care o
închiriază). De aici rezultă dreptul de a încasa venituri (dobânzi, rentă, profit).
2) Libertatea de decizie. Actorii economici pot lua liberi decizii: producători - ce şi cât să
producă; lucrătorii - dacă să se angajeze sau nu, iar consumatorii - dacă să cumpere sau
nu produsele şi serviciile oferite.
3) Urmărirea interesului propriu. În adoptarea deciziilor, fiecare actor urmăreşte interesul
propriu: producătorii să-şi maximizeze profitul, consumatorii să-şi maximizeze
satisfacţia.
4) Mecanismul de reglare bazat pe piaţă şi preţuri. Piaţa permite cumpărătorilor şi
vânzătorilor să facă schimburi; aceasta este definită de regulă prin două dimeniuni: (1)
piaţa produsului, rezultată prin definirea produsului cumpărat şi vândut şi (2) piaţa
geografică, determinată de baza de cumpărători (ce poate fi locală, naţională, zonală,
internaţională etc.). La rândul lor, preţurile îndeplinesc roluri importante. În primul rând,
servesc ca semnale pentru alocarea resurselor: dacă preţul permite obţinerea de profituri
convenabile, întreprinzătorii îşi vor orienta resursele pentru acea producţie; astfel
resursele societăţii sunt alocate acolo unde sunt necesare, unde pot produce valoare
pentru societate. În al doilea rând, preţurile reflectă preferinţele consumatorilor:
cumpărând un produs, aceştia „votează” pentru el, adică semnalează societăţii că îi
acordă valoare şi, în consecinţă, că trebuie adus pe piaţă.
5) Concurenţa: Este principalul stimulent ca mecanismele pieţei să funcţioneze corect.
1
c) Economia mixtă
Evoluţia istorică a făcut ca statul să intervină în mecanismul economic de reglementare,
în alocarea resurselor sau chiar în calitate de agent public alături de firmele private. În anumite
perioade istorice, în special în anii `60 – `70 din secolul trecut, rolul statului a fost major,
practicându-se politici protecţioniste. Acestea au fost justificate în moduri diferite, cum ar fi:
necesităţile industrializării, promovarea exporturilor, substituirea importurilor sau chiar atragerea
investitorilor străini. De exemplu, America Latină a promovat politici de substituire a
importurilor cu produse naţionale sau Asia s-a aflat multă vreme sub imperiul modelului japonez
de interferenţă a statului în comerţul exterior pentru sprijinirea exportului propriu. Aceste
abordări au condus la rezultatele notabile în Japonia şi alte ţări din Asia (Coreea de Sud, Hong
Kong etc.).
În prezent, tendinţa declarată pe plan internaţional este de liberalizare a economiei,
demonopolizare, privatizare şi dereglementare. Măsurile luate de stat urmăresc ca mecanismele
pieţei să funcţioneze mai eficient, prin oferirea unui cadru de reglementare care să promoveze
concurenţa şi comportamentele de afaceri corecte ale agenţilor economici. Motivul este că
pieţele, dacă sunt funcţionale, reprezintă cel mai bun cadru pentru asigurarea eficienţei alocării şi
utilizării resurselor societăţii. Alte acţiuni ale statului pot viza protejarea unor grupuri
defavorizate, asigurarea stabilităţii economiei naţionale şi a societăţii, distribuirea veniturilor,
coeziunea socială etc. Astfel, chiar dacă în prezent rolul statului în economie este mai redus,
comparativ cu deceniile trecute, acesta are o influenţă semnificativă asupra afacerilor, prin
funcţiile pe care le îndeplineşte într-o societate modernă.
Din punct de vedere al teoriei economice, funcţiile statului se justifică în mare parte prin
conceptul de „eşecurile pieţei”. Eşecul pieţei se defineşte prin ansamblul de situaţii ce nu permit
obţinerea unei soluţii de funcţionare eficientă a pieţelor. În esenţă, constă în inabilitatea
indivizilor de a coopera, adică de a negocia şi acţiona astfel încât îmbunătăţirea utilităţii unui
individ să nu diminueze utilitatea niciunui alt individ (ceea ce ar asigura criteriul Pareto de
eficienţă).
Factorii generali care provoacă eşecul pieţei sunt:
a) existenţa bunurilor publice;
b) externalităţile;
c) inechitatea socială;
d) concurenţa imperfectă;
e) informaţia incompletă şi incertitudinea legată de încheierea tranzacţiilor.
2
• prevenirea şi combaterea unor fenomene negative cum sunt inflaţia, şomajul, stagnarea
creşterii economice, dezechilibrele balanţei de plăţi etc. (funcţia de stabilizare);
• asigurarea disciplinei contractuale, menţinerea comportamentelor agenţilor economici în
limitele impuse de societate (funcţia de reglementare).
3
Instrumentele folosite pentru coordonarea activităţilor din economie sunt, în principal,
instrumente de politică monetară, de politică fiscală, de asigurare socială (acordarea unor plăţi
cum sunt indemnizaţii de şomaj, asigurări de sănătate, sistemul public de pensii, asigurări pentru
incapacitate de muncă).
Vom examina în continuare mai în detaliu câteva dintre politicile statului cu implicaţie
majoră asupra activităţii firmelor.
4
prețurilor prin hotărâre de guvern, dar pentru o perioadă limitată (cel mult 3 ani, cu
posibilitate de prelungire succesivă de câte un an, dacă se menţin condiţiile).
➢ În situații excepţionale (ex.: criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă, disfuncţionalitate
evidentă a pieţei), guvernul poate adopta măsuri pentru combaterea creşterii excesive a
preţurilor sau chiar pentru blocarea creşterii preţurilor, pe o perioadă scurtă (6 luni, cu
posibilitate de prelungire succesivă de câte cel mult 3 luni, dacă împrejurările persistă).
1
Întreprinderea se definește ca: „orice operator economic angajat într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau
de servicii pe o piață dată, independent de statutul juridic sau de modul de finanțare” (Legea concurenței nr. 21 din
1996).
2
Sunt asimilate acestor înțelegeri - și sunt interzise - și următoarele: decizii ale asociaților de întreprinderi (ex:
asociații profesionale ce întrunesc mai multe întreprinderi din același sector, cum ar fi CECCAR - asociația
experților contabili) sau practici concertate (ex.: mai multe întreprinderi concurente majorează prețul, chiar dacă nu
există între ele o înțelegere formală).
5
• limitarea producţiei, distribuţiei, investiţiilor (ceea ce permite participanților la
înțelegerea ilicită să practice preţuri crescute);
• împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare (participanții la înțelegere
evită să se concureze pe aceeaşi piaţă geografică);
• participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii. Aceasta se realizează practic
când mai multe firme participante la o licitaţie publică se înțeleg să întocmească oferte în
aşa fel încât una dintre ele să fie câştigătoare (de exemplu, prin prețul mai mic față de cel
al celeilalte firme din înțelegere). De regulă, aceleași firme vor participa împreună şi la
următoarele licitaţii, unde o alta dintre ele poate câştiga şi aşa mai departe.
6
ceea ce ar putea să însemne o restrângere inacceptabilă a concurenţei. În mod similar, dacă firma
A, cu cota de piață de 40%, ar cumpăra toate acțiunile firmei B, cu cota de 35%, firma A ar
deține controlul asupra a 75% din piață3.
Controlul operațiunilor de concentrare economică (fuzionare sau achiziționarea
controlului) se exercită doar asupra acelor operațiuni care depășesc un anumit prag valoric (ex.:
cifra de afaceri cumulată a întreprinderilor implicate să fie mai mare de 10.000.000 euro, în
echivalent lei). Dacă pragul este depășit, întreprinderile trebuie să notifice operațiunea de
concentrare economică Consiliului Concurenței, pentru a fi analizată și a se obține o decizie (ex.:
interzicere, aprobare, aprobare cu anumite condiții). Stabilirea unui prag a fost necesară pentru a
se evita irosirea resurselor autorității de concurență, care se poate concentra doar asupra acelor
operațiuni ce se presupune că au un impact semnificativ asupra pieței.
3. Politica fiscală
Activitatea statului generează cheltuieli iar aceastea trebuie acoperite prin venituri.
Veniturile fiscale deţin ponderea cea mai însemnată printre toate aceste surse. Impozitele
şi taxele sunt plătite de contribuabili - persoane fizice şi societăţile comerciale. Fiecare stat
impune impozite şi taxe pentru contribuabilii din propria ţară pentru veniturile şi proprietăţile de
pe un anumit teritoriu (al României), evidenţiindu-se un element de teritorialitate. Pe de altă
parte, în condiţiile actuale de globalizare, contribuabilii au activităţi şi proprietăţii în diverse
state; ca urmare, creşte importanţa convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri.
Impozitele se clasifică în două categorii: (1) impozite directe, care se percep direct de la
indivizi şi firme şi (2) impozite indirecte, percepute la bunuri şi servicii şi plătite indirect.
3
Pentru determinarea efectului unei concentrări economice asupra pieței se efectuează analize economice complexe
și adesea soficticate. Exemplul oferit reprezintă o situație oarecum extremă, mai rar întâlnită în practică, dar chiar și
în această situație concluzia nu se poate baza doar pe calculul cotelor de piață, intervenind mulți alți factori.
7
Impozitele directe se împart în: personale (pe venit) şi reale (pe capital). Cele mai
importante sunt:
• Impozitul pe profit. Este datorat de persoanele juridice române, precum şi de cele străine
pentru veniturile realizate în România. Se calculează prin diferența dintre veniturile
realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un
an fiscal. În prezent, se aplică cota de impozitare unică, de 16% asupra profitului brut4.
• Impozitul pe venitul microîntreprinderilor. Din 2017, cota de impozitare este de 1% din
venit (dacă au cel puțin un angajat încadrat prin contract de muncă cu normă întreagă).
• Impozitul pe venit. Este datorat de persoanele fizice pentru categoriile de venituri cum
sunt: venituri din cedarea folosintei bunurilor (ex.: închirierea unei locuinţe), venituri din
activități independente (ex.: activități comerciale, activități ale profesiilor libere, drepturi
de proprietate). Cota de impozitare este de 10%.
• Impozitul pe salariu. Este datorat pentru veniturile salariale ale angajaţilor; este reţinut la
sursă şi vărsat de angajator. Cota de impozitare este de 10%. (De la 1 ianuarie 2023,
scutirea de impozitul de 10% pe veniturile angajaților din IT s-a extins și la absolvenții de
liceu (cu diplomă de bacalaureat) care sunt stundeți la universități acreditate și s-au
angajat la companii eligibile pentru aplicarea facilității fiscale. De asemenea, scutirea s-a
extins și la IT-iștii din instituțiile publice.) În plus, s-a mai introdus o profesie IT pe lista
celor scutite de impozit pe venit: inginer de dezvoltare a produselor software.
• Impozitul pe dividende. Este datorat de acţionari sau asociaţi; cota de impozitare este de
8% (prin reținere la sursă).
• Impozite şi taxe pe clădiri, terenuri, mijloace de transport. Sunt impozite locale, plătite la
bugetele locale.
Impozitele indirecte sunt taxe pe consum. Cel mai important este taxa pe valoarea
adăugată (TVA), care se aplică pentru operaţiunile de livrare de bunuri sau de prestare de
servicii efectuate cu plată, în condiţiile prevăzute de lege. Pentru determinarea acestui impozit,
firma calculează TVA colectat, prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea livrărilor; din
acesta se scade TVA deductibil, pe care l-a plătit în amonte furnizorilor săi. Dacă diferenţa TVA
colectat - TVA deductibil este pozitivă, rezultă TVA de plată; dacă este negativ, rezultă TVA de
rambursat (de recuperat), care este datorat de autoritatea fiscală contribuabilului.
Cota standard de TVA este de 19%; există o cotă redusă de 9% pentru unele bunuri
(ex.: medicamente, alimente, cazarea în cadrul sectorului hotelier, servicii de restaurant și de
catering, cu excepția băuturilor alcoolice) și serviciile de alimentare cu apa si de canalizare; o
cotă redusă de 5% se aplică pentru alte categorii de bunuri (ex.: manuale universitare, cărți,
reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv sau în principal publicităţii; livrarea de locuințe, cu
respectarea anumitor condiții; lemnele de foc) și servicii (ex.: acces la muzee, grădini zoologice,
grădini botanice și altele). Anumite operaţiuni de interes general sunt scutite de plata TVA (ex.:
activitatea de învăţământ, activități în domeniul medical).
4
Potrivit articolului 13 din Codul Fiscal, există entități care sunt scutite de la plata impozitului pe profit, în funcție de activitatea lor:
- unitățile private de învățământ preuniversitar și superior sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru veniturile obținute și utilizate în anul curent sau în anii următori, în acord cu
reglementările legale din domeniul educației;
- cultele religioase beneficiază de scutiri de la plata impozitului pe veniturile obținute din valorificarea obiectelor de cult, chirii, cedarea sau înstrăinarea activelor corporale, venituri din activități
economice sau despăgubiri în formă bănească.
Pe lista entităților scutite de la plata impozitului pe profit mai intră Trezoreria Statului, Banca Națională a României, Academia Română, Fondul de garantare a pensiilor private, Fondul de
garantare a depozitelor în sistemul bancar, Fondul de compensare a investitorilor, Societatea Națională de Cruce Roșie, asociațiile de proprietari constituite ca persoane juridice și ONG care obțin
venituri din activități economice de cel mult 15.000 €.
8
Un alt impozit indirect este reprezentat de accize, taxe speciale de consum care se
datorează bugetului de stat pentru anumite produse provenite din producția internă sau din
import (produse accizabile): bere, vin, tutun prelucrat, energie electrică etc.
Pentru un administrator de întreprindere, un subiect interesant este evitarea fiscală.
Conceptul se referă la utilizarea mijloacelor legale pentru optimizarea fiscală, adică pentru a
plăti cât mai puţine taxe, impozite etc., fără a încălca legea. Nu trebuie confundat cu evaziunea
fiscală, care are acelaşi scop, dar cu utilizarea unor mijloace ilegale: nedeclararea unor venituri,
fals şi uz de fals, contrabandă, utilizarea unor facturi cumpărate pe piaţa neagră, utilizarea muncii
la negru/gri, firme fantomă (care dispar la nevoie) etc. Evitarea fiscală se realizează prin metode
de optimizare fiscală, cum sunt: contabilitata creativă, relaţiile comerciale între firme din acelaşi
grup, politica de dividende, exploatarea inflaţiei etc.