Caiet de Religie X Complet

Liceul Teoretic „CORIOLAN BREDICEANU” Lugoj
CAIET DE RELIGIE
CREŞTIN-ORTODOXĂ
2022
CLASA A X-A
Caiet de Religie Creştin-Ortodoxă, clasa a X-a
CUPRINS
Capitolul I: Învăţătura de credinţă ................................................................................... 4
1. Cinstirea sfintei cruci ............................................................................................. 4
2. Cinstirea sfintelor moaște ...................................................................................... 6
3. Cinstirea sfintelor icoane ....................................................................................... 8
4. Respectul față de cele sfinte...................................................................................12
Capitolul II: Trăirea învăţăturii creştine...........................................................................15
1. Legea morală a Vechiului Testament (Decalogul) ............................................... 15
2. Legea morală a Noului Testament ( Predica de pe Munte) .................................. 19
3. Libertate și opțiune. Virtute și păcat ......................................................................24
4. Conștiința morală – glasul lui Dumnezeu în om.....................................................27
Capitolul III: Spiritualitate și viață creștină...................................................................... 28
1. Iubire și dreptate .................................................................................................... 28
2. Rugăciune și reconciliere ............................................................................:......... 31
Capitolul IV: Exprimarea învățăturii de credință ........................................................... 35
1. Locașurile de cult ale creștinilor – în contextul culturii universale ....................... 35
2. Stiluri arhitecturale reprezentative în lume ............................................................37
3. Stiluri arhitecturale reprezentative în țară ..............................................................40
Capitolul V: Religiile lumii ...................................................................................................44
1. Hinduismul .............................................................................................................44
2. Budismul .................................................................................................................45
3. Confucianismul .......................................................................................................46
Capitolul VI: Ortodoxie şi cultură naţională ......................................................................48
1.Contribuţia mitropoliților români la dezvoltarea culturii naţionale ........................48
A. Mitropolitul Varlaam
B. Mitropolitul Dosoftei
C. Mitropolitul Antim Ivireanul
Capitolul VII: Creștinismul și provocările lumii contemporane ......................................52
1.Superstiția și magia .................................................................................................52
2. Astrologia. Numerologia ........................................................................................53
Bibliografie .............................................................................................................................55
3
Capitolul I: Învăţătura de credinţă
1.CINSTIREA SFINTEI CRUCI

Motto: Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat
vreodată la cer prin comoditate. (Sfântul Isaac Sirul)
Planul lecţiei:
1.Ce înţelegem prin cruce?
2.De ce o cinstim?
3.Cum o cinstim?
1.Ce înţelegem prin cruce?
o În înţeles material, crucea este un obiect format din 2 brațe suprapuse perpendicular
(orizontal și vertical); pe un astfel de obiect, confecționat din lemn, a fost răstignit
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
o În sens spiritual, crucea are 2 înţelesuri:
▪ greutăţile, încercările, suferinţele din viața omului;
▪ semnul crucii, ca atare, făcut cu cele 3 degete, pe care îl facem pe corpul nostru
(cele trei degete unite reprezintă credința noastră într-Un singur Dumnezeu cu Trei Persoane, iar
cele două din palmă reprezintă cele două firi ale Domnului Iisus Hristos: divină și umană). Astfel,
ducem mâna dreaptă la frunte și spunem „În numele Tatălui” deoarece Tatăl e în ceruri, nu S-a întrupat, nu a
pogorât în chip văzut, precum Fiul ori Duhul Sfânt. Îl pomenim prima dată pe Tatăl, nu pentru că ar fi mai
important decât Fiul și Duhul Sfânt, nici pentru că El a fost primul, apoi au apărut și Celelalte Două Persoane
ale Sfintei Treimi (Dumnezeu e veșnic, este dintotdeauna, cu toate Cele Trei Persoane ale Sale), ci ținem cont
de ordinea în care Fiecare Persoană a Sfintei Treimi a condus câte o lucrare importantă în Creație: Tatăl a
condus prima mare lucrare în lumea noastră: Crearea lumii, Fiul S-a întrupat, a murit și a înviat pentru noi,
realizând o altă mare lucrare: Mântuirea. Duhul Sfânt S-a pogorât în lume la cinczeci de zile după Învierea
Domnului (la Rusalii) și el coordonează o altă mare lucrare dumnezeiască în lume: Sfințirea omului și a lumii.
Apoi, coborâm mâna la piept și spunem „și al Fiului” pentru că Fiul a coborât între noi, S-a întrupat, spre
mântuirea umanității. După aceea, ducem mâna la umărul drept deoarece Fiul S-a înălțat la ceruri și șade de-a
dreapta Tatălui, apoi spunem „și al Duhului”, apoi ducem mâna spre umărul stâng și spunem „Sfânt” pentru
că Duhul Sfânt e aici, cu noi, ne înconjoară cu dragostea Sa, fiind pregătit să ne ofere harul și să conlucreze
cu noi, spre a ne sfinți. În final, spunem „Amin!” = „Așa să fie!”
2.De ce o cinstim?
o Argumente biblice:
A. Din Vechiul Testament (evenimente și obiecte care o prefigurează, o prevestesc):
• lemnele de jertfă pe care le-a cărat Isaac în spate pe Muntele Moria, fiind chier el
însuși cel ce urma să fie jertfit (dar jertfirea lui a fost oprită de Dumnezeu, fiind
doar o încercare a credinței tatălui său, Avraam; din urmașii lor apare poporul
evreu); asemenea lui Isaac, și Domnul Hristos Și-a cărat lemnul de Jertfă, însă, de
data aceasta, Dumnezeu Tatăl nu oprește jertfirea propriului Fiu, pentru a ne da
șansa mântuirii: „Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac,
fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună. Atunci a grăit Isaac
lui Avraam, tatăl său, şi a zis: <<Tată!>> Iar acesta a răspuns: <<Ce este, fiul meu?>> Zis-a
Isaac: <<Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?>>” (Facerea 22, 6-7)
• toiagul lui Moise, cu care a despicat Marea Roșie;
• mâinile lui Moise la rugăciune (în formă de cruce), în lupta evreilor cu amaleciții:
„Când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile, biruiau Amaleciţii. Dar
obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră şi au pus-o lângă el şi a şezut Moise pe piatră; iar
Aaron şi Or îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de altă parte. Şi au stat mâinile lui
ridicate până la asfinţitul soarelui.” (Ieșirea 17, 11-12)
• şarpele de aramă ridicat de Moise în pustie: „Iar Domnul a zis către Moise: "Fă-ţi un
şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se
va uita la el va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe
muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia.” (Numerii 21, 8-9)
• Însemnarea frunților evreilor ce sufereau din cauza nelegiuirilor semenilor lor cu
litera „tau”, din alfabetul grecesc (care arată ca o cruce), pentru a fi cruțați de
pedeapsa divină ce urma să se abată asupra semenilor lor necredincioși, prin
4
îngerii Domnului, pe vremea profetului Iezechiel: „Și a zis Domnul: Treci prin mijlocul
cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii pe frunte pe oamenii care gem și care plâng
din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui”. (Iezechiel 9,4)
B. Din Noul Testament:
• este stindardul (steagul) nostru și altarul de jertfă a Domnului, de viață dătător,
precum stâlpul cu șarpele de aramă înălțat de Moise, analogie făcută de Însuși
Mântuitorul: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul
Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 14-15);
• este putere de mântuire: „Căci cuvântul crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru
noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18);
• e lauda creştinilor: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 6,14);
• este mijlocul împăcării omului cu Dumnezeu: „Şi să-i împace cu Dumnezeu pe
amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efeseni 2,16)
• a mijlocit preamărirea lui Hristos: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la
moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,8-9)
• sfârșitul dusmanilor crucii lui Hristos este pieirea: „Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi
uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi. Căci mulţi, despre care v-am
vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos.
Sfârşitul acestora este pieirea.”(Filipeni 3,17-19).
• este semnul biruinţei lui Hristos şi semnul Fiului Omului la a doua venire: „Atunci
se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea
pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”. (Matei 24,30)
o Alte argumente:
• Înainte de Hristos, crucea a avut un sens înjositor. DAR, prin jertfa lui Hristos,
crucea a devenit, din obiect de ocară, obiect sfinţit prin sângele Său.
• Este altarul de Jertfă a lui Hristos, pentru întreaga omenire. În orice religie,
altarul de jertfă e loc sacru şi cinstit. Pe acest altar au curs din Trupul Domnului
Iisus Hristos sânge şi apă, elementele sfinţitoare din Sfintele Taine.
• Cinstirea Sfintei Cruci, în Biserica Ortodoxă, este legată permanent de Înviere,
crucea este imprimată de puterea şi harul Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi
Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim” (cântec din cadrul slujbei Înălțării Sfintei Cruci). Ea
devine astfel, steagul, stindardul nostru de luptă împotriva păcatului.
• Crucea este armă împotriva diavolului: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea ta ai
dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, neputând a căuta spre puterea ei. Că morţii ai sculat,
şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii” (Așa mărturisim în
Taina Sfântului Maslu).
• Crucea are puterea de sfinţire. Este nelipsită din biserici şi casele creştinilor.
• Crucea este simbolul iubirii nemărginite a lui Iisus Hristos pentru noi,
oamenii, dovedită prin sacrificiu, și nu dorim să uităm acest lucru: „Căci
Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să
nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Deci, cinstind crucea, Îl cinstim
indirect pe Dumnezeu.
• Cinstind-o, păstrăm și respectăm practicile primilor creștini, care au cinstit-o
de la început, practică ce a fost pusă în discuție, alături de cinstirea sfintelor
moaște și a sfintelor icoane, la Sinodul al VII-lea ecumenic (de la Niceea, 787
d.Hr.), găsindu-se că nu este idol și hotărându-se cinstirea ei în continuare.
• Crucea nu este idol, pentru că:
- nu o cinstim pentru materia din care este făcută, nici pentru forma sa şi
nu credem că puterea crucii stă în aceste lucruri, ci puterea ei vine de la
Domnul Hristos, Care a sfinţit-o prin Sângele Său, ea devenind armă
împotriva celui rău;
- nu despărțim crucea de Domnul Iisus Hristos și de Învierea Lui, o
cinstim în legătură cu el, gândindu-ne la Moartea Sa pe ea din iubire pentru
noi, și la biruința Lui asupra păcatului și a morții, prin Inviere;
5
- idol = dumnezeu fals; dar noi nu o credem Dumnezeu, ci un obiect care ne

aduce aminte de adevăratul Dumnezeu (nu credem că există un dumnezeu în
formă de cruce, nu ne raportăm la ea ca la Dumnezeu).
3. Cum o cinstim?
o o sărutăm și ne închinăm în fața ei;
o o purtăm la gât;
o ne însemnăm cu ea;
o o așezăm la loc de cinste: pe biserici, în biserici, în casele noastre, la răscruci de
drumuri; pe steagurile noastre de procesiune (ea este în vârful steagurilor/
prapurilor);
o avem sărbători în cinstea ei: Înălțarea Sfintei Cruci ( 14 septembrie), Duminica
Sfintei Cruci ( a treia din Postul Paștilor);
o facem procesiuni cu ea;
o o așezăm la capătâiul celor adormiți.
Mântuitorul a ales crucea pentru că astfel se moare cu mâinile întinse.

El S-a sfârşit îmbrăţişându-ne. (Sfântul Atanasie cel Mare)
2. CINSTIREA SFINTELOR MOAȘTE

Motto: „Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru
și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni, 6, 20).
Planul lecţiei:
1. Ce sunt moaştele?
2. De ce le cinstim?
3. Cum le cinstim?
1.Ce sunt moaştele?
o Sfintele moaşte sunt trupuri sau rămăşiţe trupești ale sfinţilor adormiți, precum
şi obiecte care au aparţinut acestora, pe care Dumnezeu Însuși le cinstește, păstrând
în acestea harul Său, har de care s-a umplut întreaga ființă a sfinților (suflet, dar și
trup), pe când aceștia erau în viață.
Mâna Sf. Ioan Gură de Aur (sec. IV-V d. Hr.)
Sf. Parascheva de la Iași (sec. al XI- lea d. Hr.)
Picioarele Sf. Ioan Iacob Hozevitul - sfânt român (sec. XX)
6
2.De ce le cinstim?
A. Din Vechiul Testament:
▪ În IV Regi 2, 8-15: mantia profetului Ilie e făcătoare de minuni.
▪ În IV Regi 13, 20-21: un mort învie prin atingerea trupului acestuia de
oasele Profetului Elisei, fiind aruncat în groapa în care, înainte fusese
îngropat și profetul.
▪ În I Corinteni 6,19: trupul omului poate deveni Templu al Duhului
Sfânt, dacă ne asumăm condiţia de creştin cu adevărat, adică se face
purtător de Dumnezeu și de har, în toată ființa sa, trup și suflet, iar
Dumnzezeu nu-și retrage harul Său după moartea omului, din trupul
sau din unele obiecte care i-ai aparținut acestuia, lăsându-l ca o
mărturie a cinstei de care se bucură la El tot cel ce Îl iubește și se
sfințește.
▪ În Apocalipsa 3,20: Domnul Iisus Hristos Însuşi ne spune că vine să
locuiască în cel care-I deschide uşa sufletului. Ce înseamnă aceasta?
Că omul se va face purtător de Dumnezeu, se va sfinți, se va
îndumnezei și se va umple de har.
▪ În Faptele Apostolilor 19, 11-12: prin atingerea şorţurilor şi
ştergarelor Sfântului Apostol Pavel de bolnavi şi demonizaţi, aceştia
se vindecau. Deci, nu doar prin trupul sfinților, ci și prin obiectele
acestora, Bunul Dumnezeu face minuni.
o Alte argumente:
o Cinstirea sfintelor moaşte stă în strânsă legătură cu cinstirea sfinţilor.
o Învrednicind de nestricăciune trupurile unor sfinţi, Dumnezeu le-a
înzestrat şi cu darul facerii de minuni. Astfel, Dumnezeu Îşi arată slava
şi puterea Sa, care sfinţeşte şi îndumnezeieşte materia, trupul
oamenilor. De aceea, moaştele trebuie cinstite, căci prin ele lucrează
Dumnezeu.
o Noi nu ne rugăm sfintelor moaşte direct, ci sfinţilor cărora au aparţinut,
lăudându-L pe Dumnezeu întru ei. Deci, prin cinstirea moaştelor, Îl
cinstim pe Dumnezeu Care a sfinţit aceste trupuri.
o Biserica a învăţat şi practicat încă de la începuturile ei, cinstirea
sfintelor moaşte, în special a moaştelor martirilor. Ex.: Epistola
Bisericii din Smirna în legătură cu martiriul Sf. Policarp (+166 d.Hr.)
3.Cum le cinstim?
o zidirea bisericilor pe locul sfintelor moaşte;
o sărbătorirea găsirii sau mutării moaştelor sfinţilor;
o pelerinaje la locurile unde se află sfinte moaşte;
o procesiuni cu sfintele moaşte;
o atingerea şi sărutarea moaştelor;
o aşezarea lor în biserici, în diferite locuri: în raclă: în pronaos, naos şi altar (unde racla
de mici dimensiuni se zideşte în Sfânta Masă, când e sfinţită biserica), în Sfântul
Antimis de pe Sfânta Masă, din mijlocul altarului.
• La Sinodul VI ecumenic se interzice sfinţirea bisericilor fără sfinte moaşte puse în masa sfântului
altar şi în antimis. Această practică își are originile în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor,
când aceștia se adunau să se roage în locuri retrase, deseori în cimitire, în catacombe, pentru a nu fi
prinși și arestați ori tulburați în săvârșirea sfintelor slujbe. Deseori „masa altarului” pe care avea
loc prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului era, de fapt, mormântul
martirilor. Pentru a nu uita această perioadă grea, dar plină de mărturisire puternică a credinței din
partea primilor creștini, dusă până la sacrificiu, precum și pentru a ne cinsti martirii, s-a hotărât ca
în altarul fiecărei biserici să fie sfinte moaște: zidite în Sfânta Masă din mijloc și cusute în Sfântul
Antimis.
7
Sfântul
Antimis
Sfântul Antimis este un important obiect de cult fără de care nu se poate face Sfânta
Liturghie în Biserica Ortodoxă. E confecționat din două bucăți de pânză, cusute asemenea
unei fețe de pernă de dimensiuni medii, de obicei de culoare roșie sau vișinie. Pe față are
pictată scena punerii Domnului Iisus Hristos în mormânt, încadrată de icoanele celor patru
Evangheliști, iar pe verso are cusute, într-un mic buzunar, sfinte moaște de mici dimensiuni.
Acest Antimis este ținut împăturat pe Sfânta Masă din mijlocul altarului, iar la Sfânta
Liturghie preotul îl desface și așează pe el sfântul disc pe care e pregătită pâinea, și potirul, în
care e pregătit vinul, pentru a fi sfințite de Dumnezeu Duhul Sfânt în Trupul și Sângele
Mântuitorului, în urma rugăciunilor făcute.
Antimisul e un fel de altar portabil. Pe el, preotul poate săvârși Sfânta Liturghie și în
afara bisericii, pe o masă obișnuită, la ocazii speciale.
3.CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

Motto: Icoana e o fereastră spre Absolut!
Planul lecţiei:
1. Ce sunt icoanele?
2. Temeiurile existenței icoanelor
3. Argumente pentru cinstirea icoanelor
4. Cultul icoanelor în Biserica Ortodoxă
5. Cum cinstim icoanele?
6. Ce rol pot avea icoanele în viața creștinului?
1. Ce sunt icoanele?
o Icoanele (din gr. eikon= „chip”, „reprezentare”, „figură”, „asemănare”) sunt
reprezentări sensibile, în general bidimensionale, ale Persoanelor Sfintei Treimi,
ale Maicii Domnului, sfinţilor, îngerilor buni, precum şi ale evenimentelor din
istoria mântuirii şi a creştinismului.
2. Temeiurile existenței icoanelor:
• Temeiul Întrupării Fiului lui Dumnezeu: ceea ce poate fi văzut poate fi
reprezentat; pentru că Dumnezeu-Fiul S-a întrupat: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a
sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slava ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de
adevăr.” (Ioan 1, 14). Deşi în Vechiul Testament erau interzise reprezentările lui
Dumnezeu pentru că nu S-a arătat oamenilor, prin Întruparea lui Dumnezeu-Fiul
putem face acest lucru. Mai mult, pictându-L pe Domnul Iisus Hristos în icoane,
mărturisim în fața lumii credinţa noastră că El S-a întrupat.
• Temeiul existenței chipului divin din om, care ne îndreptățește să putem
reprezenta în icoane și sfinții. De ce? Toți oamenii au fost creați după chipul lui
Dumnezeu (chipul divin din noi se referă la: suflet, rațiune, sentimente, voință
liberă) și invitați să se asemene Acestuia. Sfinții și-au îndumnezeit chipul divin
8
din ei, ajungând la asemănarea cu Dumnezeu și devenind purtători de Dumnezeu.

În fiecare sfânt Îl putem simți, „vedea” pe Dumnezeu, Care lucrează prin el.
• Temeiul eshatologic (eshatologia e o ramură a teologiei care se referă la realitățile ultime:
sfârșitul vieții și al lumii, viața de după moarte, a Doua Venire a Domnului, Judecata Universală,
viața veșnică): icoana prezintă material realități spirituale dincolo de lumea noastră,
persoane care, trecând pragul morții, au ajuns în Împărăția lui Dumnezeu, sfinți cu
care noi știm că putem intra în legătură prin rugăciune, iar icoana ne poate ajuta să
ne apropiem mai ușor de ei.
• Nevoia omului de concret: omul are nevoie şi de lucruri concrete pentru a-şi fixa
mai bine în minte o informaţie. De-a lungul timpului, icoanele din biserică au avut
un rol didactic, ele devenind o „Biblie în imagini” şi „Biblia neştiutorilor de
carte”, pentru credincioşii simpli. Să nu uităm că şi protestanţii şi neoprotestanţii,
care nu cinstesc icoanele, au, totuşi, în publicaţiile lor religioase reprezentări ale
scenelor biblice, ale lui Hristos. Apărând în istorie în sec. al XVI-lea, după
inventarea tiparului (în sec. al XV-lea), le-a fost mai uşor să găsească această nouă
formulă de a pune în ceva concret învăţăturile biblice.
3. Argumente pentru cinstirea icoanelor
A. Din Vechiul Testament:
• Dumnezeu Însuşi nu consideră idoli toate reprezentările unor lucruri pe care le
cinstim. El porunceşte evreilor să ţeasă chipuri de heruvimi în perdeaua Cortului
Sfânt: „Să faci o perdea de in răsucit și de mătase violetă, stacojie și vișinie, răsucită, iar în
țesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusință.” (Ieşire 26,31). Tot despre acestea –
mai este vorba și la Ieșire 36,3. Le-a mai poruncit să realizeze și două statui din
aur, a doi heruvimi care să împodobească Chivotul Legii care era obiectul menit
să păstreze Cele Zece Porunci (arăta ca o ladă): „A făcut apoi capacul chivotului de aur
curat: lung de doi coți și jumătate și lat de un cot și jumătate. A făcut de asemenea doi heruvimi de
aur, lucrați din ciocan, pentru cele două capete ale capacului, și i-a așezat unul la un capăt și
altul la celălalt capăt al capacului. Heruvimii aceștia erau făcuți ca ieșind din capac la cele două
capete ale lui.” (Ieşire 37,6-9).
• Solomon imită Cortul Sfânt şi obiectele de cult ale acestuia când zideşte primul
templu, în Ierusalim. Face statui de heruvimi poleiţi cu aur în Sfânta Sfintelor şi
împodobeşte uşile şi pereţii templului cu chipuri sculptate de heruvimi (III regi 6,
23-35).
• Hristos spune: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9).
• El e „Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut” (Coloseni 1,15), de aceea Îl putem
reprezenta în icoane şi pe Tatăl şi toate Cele Trei Persoane divine, adică Sfânta
Treime.
• Dumnezeu- Fiul S-a întrupat (vezi fragmentul din Ioan 1,14, prezentat mai sus),
a luat făptură umană și suntem îndreptățiți să îl putem reprezenta în icoane.
Chivotul Legii, cu heruvimii de aur pe

capacul său – reconstituire
o Alte argumente:
o Icoana mai apare din dorul creştinilor după Dumnezeu şi după sfinţii Lui.
o Icoana nu e idol pentru că:
▪ idolul e un dumnezeu fals; un lucru, o fiinţă, un fenomen adorat ca
Dumnezeu, dar care, în realitate, nu e Dumnezeu; la idol e cinstită materia ca
9
divinitate (vezi statuile zeilor din vechime, care erau hrănite zilnic, culcate,
spălate etc);
▪ icoana nu Îl înlocuieşte pe Dumnezeu; deşi o considerăm sfinţită şi purtătoare
de har, nu credem că are putere de la sine, ci de la Dumnezeu; nu ne închinăm
și nu ne rugăm materiei din care e făcută, ci persoanelor reprezentate, care
sunt reale, şi trimitem gestul nostru de afecţiune către acestea; „Cinstea adusă
icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană”, spune Sfântul Vasile cel
Mare (noi nu spunem, de ex.: „Icoană, ajută-mă!”).
▪ diferenţiem icoana de persoana reală reprezentată în ea precum distingem o
persoană din lumea noastră de fotografia acesteia;
▪ icoana, chiar dacă Îl reprezintă pe Dumnezeu, nu e cinstită la egalitate cu El.
Nu adorăm icoana, ci o cinstim printr-un cult inferior adorării lui Dumnezeu,
numit venerare sau cinstire.
o Cinstind reprezentările lui Dumnezeu şi ale sfinţilor Săi, Îl cinstim indirect pe El.
o După cum Evanghelia e o icoană în cuvinte a lui Hristos, zugrăvită de Sf.
Apostoli, fără ca Acesta să le fi spus să scrie despre El şi învăţătura Sa, tot aşa,
icoana e o Evanghelie în culori.
o Dumnezeu poate sfinţi şi transfigura materia. De aceea există icoane făcătoare
de minuni, acestea fiind “portaluri” prin care Dumnezeu lucrează. Icoana e o
fereastră spre Absolut!
4. Cultul icoanelor în Biserica Ortodoxă
o Icoanele apar în Biserica Creștină și au rămas specifice acesteia, făcând parte din
patrimoniul ecclesial universal.
o Tradiția vorbește despre prime icoane ca fiind: icoana nefăcută de mâini
omenești ( e vorba despre ștergarul cu care o tânără, rămasă până azi cu numele
de Veronica în Biserica noastră, fiindu-i milă de Domnul Iisus când Își căra
crucea, a ieșit din mulțimea care Îl însoțea spre Golgota și I-a șters fața de sânge
și sudoare, din aceste urme păstrate pe pânză putând fi deslușit, în linii mari,
chipul Domnului), apoi icoana Maicii Domnului, pictată de Sfântul
Evanghelist Luca, ce era medic și pictor.
o Din perioada primelor secole, a persecuțiilor împotriva creștinilor, datează
icoane desenate pe pereții catacombelor (icoane ale Mântuitorului, sfinților sau
ale unor evenimente din viețile lor).
o A existat în istorie, în secolul al VIII-lea, erezia iconoclastă (lupta împotriva
icoanelor, considerate idoli), care a fost combătută şi condamnată la Sinodul al
VII-lea ecumenic de la Niceea (în 787). Sfântul Ioan Damaschin a scris în acea
pedioadă „Tratate contra iconoclaștilor”, prezentând argumente solide pentru
cinstirea icoanelor. În anul 847 s-a reintrodus oficial și definitiv cultul icoanelor
în bisericile creștine, în prima Duminică din Postul Mare, eveniment sărbătorit
anual de atunci până în prezent în această zi, sub numele de „Duminica
Ortodoxiei”.
Icoană ce reprezintă Icoana Sfintei Treimi, Icoana Sfintei Treimi,

ștergarul Veronicăi generalizată în Biserica Ortodoxă de proveniență catolică
10
o Caracteristicile unei icoane bizantine:

▪ pictarea ei presupune mai multe etape:
• conturul
• colorarea inițială a trupului persoanelor sfinte din icoană cu maro (culoarea
pământului)
• adăugarea, după uscare, a culorilor pentru haine, pentru piele, dându-le
treptat luminozitate, prin deschiderea gradată a culorilor, realizând astfel
efectul de lumină – umbră
• desenarea celor mai deschise zone ale pielii, aproape albe, reprezentând
lumina interioară, îndumneazeirea
• colorarea fundalului.
▪ în icoana bizantină nu se pune umbră pe lumină, ci se luminează treptat chipul unui
sfânt, tehnica subliniind etapele de purificare și de apropiere de Dumnezeu, prin care
a trecut acea persoană;
▪ nu se păstrează proporțiile fizice, în mod voit: deseori, personajele principale sunt
desenate mai mari, cele secundare mai mici, trupurile sunt mai ascetice;
▪ ochii sfinților sunt mari și par că ne privesc din orice unghi ne-am uita la icoana (ne
conștinetizează că Cerul ne privește, ne transmit că sunt atenți la noi, spre a ne
asculta și ajuta, dar ne și obligă să ne gândim la cum ne văd ei, dincolo de lumea
aceasta, și cum ne consideră), iar gura este mică, semn al înfrânării de la vorba
deșartă;
▪ culorile alese pentru hainele persoanelor sfinte din icoane au semnificația lor;
▪ o reprezentare plastică e icoană numai atunci când conține numele sfântului pictat,
scris lângă chipul acestuia, sau denumirea scrisă a evenimentului religios înfățișat;
▪ un pictor iconar trebuie să își însușească regulile de pictare a icoanelor și bisericilor,
reguli care se află în erminiile bisericești, un fel de manuale în acest scop; trebuie să
știe cum și în ce culori trebuie pictat Domnul Iisus Hristos, de ex., ori Maica
Domnului, ori Sf. Nicolae, orice sfânt, trebuie să cunoască bine Sf. Scriptură și viețile
sfinților, precum și istoria Bisericii, pentru a reda cât mai multe într-o imagine, fără
să pară încărcată; regulile respectate duc la recunoașterea unui sfânt ori a unei scene
religioase, în orice biserică ortodoxă din lume am vedea icoana.
5. Cum cinstim icoanele?
o Le aşezăm la loc de cinste în biserici, în case, la gât, pe troiţe etc.
o Facem pelerinaje la icoane făcătoare de minuni.
o Facem procesiuni cu ele.
o Avem în calendar zile de sărbătorire a icoanelor. De exemplu: în Duminica
Ortodoxiei (prima din Postul Sfintelor Paști) sărbătorim restaurarea cultului
icoanelor, în urma celui de-al șaptelea sinod ecumenic; în 12 iulie cinstim Icoana
făcătoare de minuni Maica Domnului Prodromița (adică Îndrumătoarea), de la
Muntele Athos. Fiecare icoană făcătoare de minuni care are zi de cinstire în
calendar are un acatist închinat sfântului care este reprezentat în ea și lui
Dumnezeu, nu icoanei în sine!
o Le sărutăm, ne închinăm și ne rugăm în faţa reprezentărilor persoanelor sfinte de
pe ele, dar nu ne rugăm la ele!
6. Ce rol pot avea icoanele în viața creștinului?
o rol sfințitor/ haric (icoanele sunt purtătoare de har, Dumnezeu îl trimite și
asupra obiectelor care reprezintă lumea Sa, iar icoanele sunt portaluri spre
această lume; minunile despre care dă mărturie Biserica că se săvârşesc prin
anumite icoane sunt o confirmare a legăturii dintre chipul Domnului Hristos, al
sfinților Săi, şi realitatea Lui personală, precum și existența sfinților, în lumea
Sa; nu imaginile fac minuni, nici materia în sine, ci forţa harului divin care
lucrează prin ele);
o rol de a-L lăuda pe Dumnzeeu sau latreutic (adică spre lauda lui Dumnzeu;
icoanele sunt folosite în cultul divin și spre a aduce laudă, slavă lui Dumnezeu;
cinstindu-le, indirect Îl cinstim și pe Dumnezeu);
o rol pedagogic/ didactic/ catehetic (prin imagine, învățăm și reținem mai bine
cele legate de credința noastră; să nu uităm că multă vreme bisericile pictate au
fost „Biblia neştiutorilor de carte”, inclusiv azi, fiecare biserică plină de icoane e
o ”Biblie în imagini”);
11
o rol estetică (de a împodobi bisericile și mediul în care trăim);

o rol eshatologic/ profetic (prezintă realități ale altei lumi și evenimente viitoare);
o rol educativ- religios (icoana ne oferă exemple de viață, de practicare a
virtuților, poate trezi sufletul omului, îndeamnă la credință puternică și la
practicarea faptelor bune).
Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului
Maica Domnului Prodromița Maica Domnului Siriaca

(Muntele Athos) (Măn. Ghighiu, România)
4.RESPECTUL FAȚĂ DE CELE SFINTE

Motto: Și Domnul a zis: „Nu te apropia aici!
Ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale,
că locul pe care calci este pământ sfânt!”(Ieșire 3,5)
Planul lecţiei:
1.Generalități
2.Respectul față de persoanele sfinte și sfințite
3.Obiectele sacre
4.Timpul sacru
5.Spațiul sacru
6.Concluzii
1.Generalități
o Din Sfânta Scriptură aflăm că Dumnezeu este sfânt: „Sfânt este Domnul Dumnezeul
nostru” (Psalmul 98,10). Omul este chemat şi el la sfinţenie: „ Fiţi desăvârşiţi
precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48). Astfel, prin harul lui
Dumnezeu revărsat în lume, există persoane sfinte și sfințite, obiecte sfințite, timp şi
spaţiu sfinţit.
o În relația noastră cu Dumnezeu, iubirea pe care o nutrim față de El duce la respectul
nostru față de tot ceea ce are legătură cu Cel pe Care Îl iubim. Astfel, vom avea
dragoste și respect față de cei care Îl iubesc și Îl slujesc pe Dumnezeu, precum și față
de lucruri, locuri și chiar de timpul sacru.
2. Respectul față de persoanele sfinte și sfințite
o Persoanele sfinte sunt sfinții: Maica Domnului, sfinții îngeri și sfinții. Sfinții sunt
casnicii și prietenii lui Dumnezeu. Dacă Îl iubim, prietenii Lui vor deveni și prietenii
12
noștri, vom încerca să luăm legătura cu ei prin rugăciune, le vom respecta memoria și
ziua sărbătoririi lor. Tot din respect față de sfinți, creștinii își botează copiii cu numele
acestora și înceracă să îi ia ca exemple de trăire duhovnicească.
o Persoanele sfințite sunt slujitorii consacrați ai lui Dumnezeu, clerul (preoțimea), dar și
cinul monahal (călugării). Slujitorii lui Dumnezeu au fost și înainte și după Hristos:
• în V.Testament au fost: Aaron (fratele lui Moise) şi preoţii din neamul lui;
• începând cu perioada N.Testament, îi avem pe: Sf. Apostoli, episcopi, preoţi,
diaconi, călugări- acețtia au primit de la Dumnezeu harul sfințitor ( Evrei 5, 1-4);
o Cinstim și persoanele sfințite pentru harul divin de care se fac purtători, pentru
misiunea pe care o au de la Dumnezeu. Astfel, Îl cinstim indirect pe Dumnezeu, Care
le-a investit pe acestea cu această putere.
3.Obiectele sacre
o Obiectele sfinte, sacre, sunt întâlnite în cultul fiecărei religii din lume. În iudaism și
creștinism, acestea pot fi obiecte care se folosesc doar în spațiile sacre (templu,
sinagogă, biserică) ori pot fi obiecte pe care le utilizează și credincioșii:
• În V.Testament (exemple): Chivotul Legii (doar preoţii se atingeau de el,
ceilalți, dacă o făceau, erau pedepsiți cu moartea); vasele de cult din Templu.
• În Biserica Ortodoxă: Sf. Disc, Sf. Potir, Sf. Antimis, steluţa, copia, linguriţa,
cădelniţa, miruitorul, cununiile, Sf. Cruce, sfintele icoane și sfintele moaște,
cărțile de cult, între care Sfânta Scriptură sau Biblia ș.a..
o Cinstim obiectele sacre raportându-ne cu atenție și evlavie la ele, pe unele le sărutăm
ori ne închinăm la acestea (cum ar fi sfintele icoane și sfintele moaște, sfânta cruce,
Sf. Evanghelie), ne rugăm în fața lor lui Dumnezeu și sfinților cu care acestea au
legătură, le așezăm la loc curat, de cinste, le îngrijim.
4.Timpul sacru
o Timpul mântuirii e viața noastră însăși, pe care ar trebui să o prețuim la adevărata ei
valoare și să nu o risipim în preocupări fără rost ori care ne duc la pierderea mântuirii:
„Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre” (Ps. 89,14).
o Vorbind despre timp din perspectivă diacronică, putem observa că Nașterea Domnului
Iisus Hristos împarte istoria în două: înaintea erei noastre- era noastră/ înainte de
Hristos- după Hristos, iar noi numărăm anii începând cu acest eveniment. De
exemplu: spunem că ne-am născut în anul x; acest an arată, de fapt, cât a trecut de la
Naşterea Mântuitorului.
o Viaţa creştinului are o dimensiune eclezială (ecclesia = „biserică”, din gr.), adică ce
ține și de relația cu Biserica, iar în cultul bisericesc avem: sărbători, posturi,
privegheri, pomeniri ale răposaţilor etc. Toate acestea țin de timpul sacru, pe care
ar trebui să-l respectăm. De exemplu, ținând zilele de sărbătoare, omul devine
contemporan cu persoanele sărbătorite, legând o relație vie cu acestea, chiar dacă au
trăit pe pământ cu mult înaintea sa.
o În sărbătorile religioase, creștinul se ferește să lucreze și își dedică mai mult timp
relației cu Dumnezeu și hrănirii sufletului, prin rugăciune: merge (dacă îi permite
serviciul) la sfintele slujbe ce se fac la biserică, în special la Sf. Liturghie, acestea
fiind rugăciuni publice, dar se roagă și în particular; lecturează cărți sfinte, se
odihnește, îi vizitează pe semenii aflați în vreo neputință, încercând să-i ajute.
5.Spațiul sacru
o Dumnezeu este omniprezent, este mereu în mijlocul oamenilor (în V.Testament
simbolic, în N.Testament prin Fiul întrupat): „Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la
sfârşitul veacului. Amin.” (Mt. 28, 20); a se vedea și Mt. 18, 20. Dar există anumite spații sacre,
special destinate întâlnirii noastre cu El. Astfel:
• în V. Testament, ca spații sacre avem: cortul sfânt, templul;
• începând cu perioada Noului Testament, avem în lumea creștin-ortodoxă
spațiul liturgic, adică cel destinat săvârșirii sfintelor slujbe: biserici,
mănăstiri, capele, cimitire.
o Respectăm spațiul sacru printr-un comportament adecvat în perimetrul lui: ne
deplasăm cu pace, vorbim frumos, pe un ton scăzut, strictul necesar, ne rugăm, ne
13
îmbrăcăm cuviincios, avem evlavie la cele sfinte, avem grijî ca telefonul să fie pe
silențios sau închis, ne închinăm la sfintele icoane și sfintele moaște (dacă există în
raclă, în naos ori în pronaos).
6.Concluzii: cinstind persoanele sfinte și sfințite, obiectele sfinte, spațiul și timpul sacru,
Îl cinstim indirect pe Dumnezeu, de Care se leagă toate acestea, arătându-I prețuire și
dragoste.
14
Capitolul II: Trăirea învățăturii creștine
1.LEGEA MORALĂ A VECHIULUI TESTAMENT.

CELE ZECE PORUNCI sau DECALOGUL (Ieșire 20, 2-17)
Motto: „Legea e sfântă și porunca e sfântă
și dreaptă și bună”(Romani 7,12).
Planul lecţiei:
1. Introducere
2. Caracteristici ale Legii Morale a Vechiului Testament
3. Despre Decalog
4. Explicarea poruncilor I- IV
5. Explicarea poruncilor V- X
6. Concluzii
1.Introducere
o În primul rând, se impune definirea termenului „lege”: Lege = I. Regulă imperativă
stabilită de autoritatea supremă. * Modificare cu caracter regulat care intervine într-un
fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui (...) II. 1. (Jur.) Act normativ care
emană de la organul legislativ al statului și prin care sunt reglementate anumite relații
sociale; p. gener. orice act normativ. ◊ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului.
Lege fundamentală = constituție(…) 2. (Pop.) Proces, judecată. 3. Legalitate;
constituționalitate. III. Religie, credință. * Datină, obicei.(..)– Lat. lex, legis. (DEX)
o Tot universul este guvernat de legi după care funcționează, unele descoperite de noi,
altele încă nu.
o Existența omului este și ea supusă unor legi ale firii: legea fizică și legea morală
naturală, dăruită de Dumnezeu prin actul creației: conștiința.
o Prin căderea în păcat a protopărinților noștri, Adam și Eva, conștiința morală din
fiecare om nu a mai putut fi o călăuză sigură către Dumnezeu, aceasta putând fi
alterată, și chiar înăbușită, prin păcat. De aceea, în înțelepciunea Sa, Dumnezeu ne-a
oferit un ghid spre câștigarea mântuirii: legea morală pozitivă dumnezeiască,
cuprinsă în Vechiul și în Noul Testament (mai există și legea morală pozitivă
omenească, ce se referă la legea bisericească și legea civilă).
2.Caracteristici ale Legii Morale a Vechiului Testament
o Înainte de Nașterea Domnului Hristos, Dumnezeu a dat oamenilor mai multe porunci,
dintre care amintim: prima poruncă, dată protopărinților noștri, Adam și Eva,
poruncile date lui Noe, după potop (Facere 9, 1-7), Decalogul sau Cele zece porunci
(Ieșire 20, 2-17), dintre care cele mai importante sunt ultimele.
o Majoritatea acestor porunci merg pe interdicție: omului i se spune mai ales ce să nu
facă. Tributar unei mentalități primitive, omul din vechime asculta mai mult de frica
pedepsei, decât din conștiință. Tocmai de aceea, putem observa, citind Vechiul
Testament, că se pune accentul mai mult pe dreptate, pe corectitudine, decât pe
iertare și iubire, atât în relațiile dintre oameni, dar și în relația om- Dumnezeu.
Funcționa Legea Talionului: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.
15
o Cu toate acestea, Cele zece porunci pot fi rezumate la marea poruncă a iubirii,
Poruncă pe care o regăsim în centrul învățăturii Domnul Iisus Hristos, dusă de data
aceasta la apogeu, până la iubirea de vrăjmași, și demonstrată de El prin Jertfa pe
Cruce și iertarea pe care o dă celor care Îl răstignesc.
o Legea morală a Vechiului Testament pregătește omenirea pentru Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, e numită de Sfinții Părinți ai Bisericii Călăuză sau Pedagog spre Hristos
și se va împlini și desăvârși prin Domnul Iisus Hristos, prin viața și învățătura Sa.
3.Despre Decalog
o Sinteza Legii Morale a Vechiului Testament este cuprinsă în Cele zece porunci sau
Decalogul (deca = „zece”; logos = „cuvânt”, din gr.), dăruite de Dumnezeu prin
Moise, pe Multele Sinai. Deși primul destinatar al poruncilor a fost poporul evreu,
popor ales de Dumnezeu să păstreze în lume adevărul despre El și modul în care
putem câștiga Împărăția Cerurilor, acestea sunt valabile pentru toți oamenii care își
doresc mântuirea.
o Cele zece porunci sintetizează Legea Morală a Vechiului Testament în două mari idei:
iubirea de Dumnezeu (primele 4) și iubirea de oameni (celelalte 6 porunci).
Cele zece porunci
I. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!

II. Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte
sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub
pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești.
III. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.
IV. Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești.
V. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe
pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție.
VI. Să nu ucizi!
VII. Să nu fii desfrânat!
VIII. Să nu furi!
IX. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău!
X. Să nu dorești nimic din câte are aproapele tău!
4. Explicarea poruncilor I - IV
I. Există un singur Dumnezeu. Doar pe Acesta să-L adorăm!

II. Se oprește slujirea și închinarea la idoli. Idol = dumnezeu fals; ființă, obiect,
fenomen din natură pe care omul îl crede Dumnezeu și îl cinstește ca atare, dar
care, în realitate, nu e Dumnezeu; tot idoli mai sunt patimile sau viciile cărora
oamenii le slujesc sau orice preocupare ce trece în viața omului pe primul
plan, în locul lui Dumnezeu, neglijându-L pe Acesta. Banul, de exemplu, ne
poate deveni ușor idol, dacă nu suntem atenți.
Icoanele, sfânta cruce și sfintele moaște nu sunt idoli deorece nu Îl
înlocuiesc le Dumnezeu în viața noastră, nu le considerăm Dumnezeu, nu le
cinstim ca pe Dumnezeu, nu credem că au putere de la ele însele, ci că Bunul
Dumnezeu lucrează prin acestea, sfințindu-le cu harul său, pentru a ne ajuta și
întări în lupta noastră cu păcatul, în greutățile vieții, ca să câștigăm mântuirea.
16
Cinstirea lor e o cinstire indirectă a adevăratului Dumnezeu. De aceea, prin ea

ne apropiem de Acesta.
III. Chemarea de către om a numelui lui Dumnezeu înseamnă chemarea Lui în
viața noastră. E blasfemie să luăm în derâdere, să ne batem joc în vreun mod
de Numele lui Dumenzeu: prin înjurături, blesteme, jurăminte, glume, de
exemplu.
IV. Ziua de odihnă la evrei este sâmbăta pentru că într-o asemenea zi au fost
eliberați de Dumnezeu, prin Moise, din robia Egiptului, trecând prin Marea
Roșie ca pe uscat.
La creștini, duminica este ziua de odihnă pentru că în prima zi a
săptămânii, Dumnezeu a adus întregii omeniri, nu doar unui popor, șansa
eliberării din robia cea mai grea și periculoasă: a păcatului, prin Învierea din
morți a Domnului nostru Iisus Hristos. Toate Persoanele Sfintei Treimi au o
lucrare impoartantă în această zi. Fiul Întrupat ne-a adus mântuirea, dar tot în
prima zi a săptămânii Tatăl începe Creația, iar Duhul Sfânt coboară la
Cincizecime sau Rusalii peste Sf. Apostoli, în chip de limbi de foc și aceștia,
în urma predicii lor în limbi, botează în jur de 3000 de oamneni. Astfel, în
această zi a apărut Biserica Creștină, adică prima comunitate de creștini,
botezați cu Duh Sfînt și cu foc, în numele Sfintei Treimi.
În ziua închinată lui Dumnezeu, creștinii merg la biserică, la sfintele
slujbe, nu lucrează, ci se ocupă de sufletul lor și se odihnesc.
5.Explicarea poruncilor V- X
V. Cinstirea celor care ne-au dat viață, dar și a celor care contribuie la creșterea și
educarea noastră (rude, tutori, nași, duhovnic, dascăli) e răsplătită de
Dumnezeu încă din timpul vieții pământești.
VI. Crima este păcat strigător la cer, unul dintre cele mai grave păcate. Dumnezeu
este Cel Care ne-a dat viață și tot El este Cel Care are dreptul de a o lua, când
crede de cuviință.
Uciderea poate fi fizică, în diferite moduri, și spirituală, aceasta ducând
la pierderea mântuirii, atât a ucigașului, cât și a celui ucis. Ea se referă la
determinarea cuiva de a săvârși păcate mari și a se îndepărta de Dumnezeu, a
convinge pe cineva că nu există Dumnezeu.
Sinuciderea, avortul și eutanasia sunt tot crime, în fața lui Dumnezeu.
VII. Porunca se referă la păstrarea curăției sufletești și trupești, atât înainte de
căsătorie, cât și în timpul ei. Dumnezeu ne îndeamnă să ne depășim statutul de
simplă ființă biologică, prin lucrarea autocontrolului asupra instictelor noastre,
iar relațiile fizice între un bărbat și o femeie să aibă loc doar în cadrul
căsătoriei, pentru că acestea trebuie să aibă la bază iubirea și simțul
răspunderii.
”Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8); iar omul, creat după chipul lui
Dumnezeu, are capacitatea de a iubi. În dorința lui de a fi fericit, omul poate
cădea în capcana ieftină a desfrâului, dacă nu se întărește în rugăciune și nu ia
aminte la porunca lui Dumnezeu. Păcatul e înfățișat de cel rău ca fiind ceva
bun pentru noi; însă, în timp, urmările lui se întorc împotriva noastră. Doar
sub masca binelui, omul dorește păcatul, pentru că își vrea binele și, deseori,
are senzații plăcute când îl săvârșește, altfel, nu ar dori să păcatuiască.
Omul poate fi fericit doar când iubește cu adevărat. Desfrânarea
distruge iubirea adevărată, responsabilă, dătătoare de viață - dintre oameni.
Păcatul desfrâului cuprinde adulterul, relațiile dinaintea căsătoriei, relațiile
nefirești (homosexualitatea și alte pervertiri ale relațiilor firești dintre oameni)
Consecințele încălcării acestei porunci sunt grave, greu de îndepărtat
și, uneori, de nereparat:
17
-pe plan fizic: violență- bătaie, maltratări ale copiilor, crimă, sinucidere,
avort ( sinuciderea și avortul au consecințe și pe plan spiritual, inclusiv pentru copilul
avortat), boli cu transmitere sexuală, dintre care unele duc la moarte ( până acum,
sunt cunoscute ca fiind în jur de 50 la număr) , sterilitate (datorită contactării unor BTS ori a
avortului la o vârstă fragedă ș.a.);
-pe plan psihic: suferință ce poate duce la depresie, nebunie, incapacitatea de
a mai lega o relație, datorită faptului că persoana ce ajunge să se considere
folosită, își pierde încrederea în oameni, dependență de pornografie, crize de
identitate, atât la adulți, cât și la copii ș.a.;
-pe plan social: destrămarea familiei, divorț, înmulțirea cazurilor de
concubinaj, scăderea populației unei țări datorită nemeroaselor avorturi,
scăderea randamentului în sarcinile pe care omul (indiferent că e adult sau
copil aflat la mijloc) le are de îndeplinit în societate, datorită problemelor cu
care se confruntă în viața personală; => o societate plină de oameni cu
problemele înșirate mai sus, e o societate bolnavă;
-pe plan sufletesc, cele mai grave consecințe: îndepărtarea de Dumnezeu
și, deseori, din păcate (în cazul în care omul nu-și revine) pierderea mântuirii;
întunecarea rațiunii prin supunerea sufletului față de dorințele trupului și
căderea în animalitate; riscul de a nu mai cunoaște ce înseamnă a iubi cu
adevărat și pierderea fericirii (dorită de toți) datorită faptului că desfrânarea
are la bază alte păcate precum egoismul, reducerea persoanei dorite la un
obiect care aduce plăcere; formarea unui caracter slab spiritual, care să nu aibă
destulă voință să lupte cu tentațiile și alte încercări, după ce-și întemeiază o
familiie, fapt ce poate duce la destrămarea acesteia, prin adulter ori alte
comportamente ce-l pot răni pe celălalt.
VIII. Porunca oprește furtul, adică folosirea abuzivă a ceea ce nu este un bun
propriu sau câștigat cinstit și prin propriile puteri. Tot aici intră și corupția și
înșelătoria (de exemplu: copiatul).
IX. Dumnezeu oprește calomnierea, minciuna, batjocorirea aproapelui. Încălcarea
acestei porunci duce la ruperea relațiilor dintre oameni, la pedepse nemeritate,
chiar la crimă sau sinucidere.
X. Porunca e o stavilă în fața invidiei și a lăcomiei, păcate ce distrug pe om atât
pe dinăuntru, cât și în afară și nu-l lasă să se bucure de ceea ce are, nici să
mulțumească lui Dumnezeu pentru ce are. Din nerespectarea ei , omul poate
săvârși alte păcate, precum hoția, adulterul, mărturia mincinoasă, chiar
uciderea (ex. prima crimă a fost din invidie: Cain l-a ucis pe Abel).
6.Concluzie: deși majoritatea poruncilor interzic ceva anume, aceasta este în favoarea
omului. Întotdeauna, când Dumnezeu ne spune să nu facem un lucru, e pentru e ne feri de
consecințele lui negative.
18
2.LEGEA MORALĂ A NOULUI TESTAMENT.

PREDICA DE PE MUNTE (Matei cap. 5-7, Luca cap. 6, 17-49)
Motto: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,

așa încât să vadă faptele voastre cele bune
și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5,16).
Planul lecţiei:
1. Caracteristici ale Legii Morale a Noului Testament
2. Predica de pe munte – generalități
3. Cele nouă fericiri din Predica de pe munte (Matei 5, 3-12)
4. Principalele idei din Predica de pe munte – Matei cap. 5, 13-48 – cap. 6
5. Principalele idei din Predica de pe munte – Matei cap. 7
6. Concluzie
1.Caracteristici ale Legii morale a Noului Testament

o Dacă Legea Vechiului Testament poate fi numit Călăuză/ Pedagog către Hristos,
pregătind omenirea pentru venirea Sa, Legea morală a Noului Testament este
revelată de Însuși Fiul lui Dumnezeu Întrupat, întreaga lege fiind cuprinsă în
Evanghelia Sa. Nu o găsim sub forma unui cod de legi, ca în Vechiul Testament,
dintre care majoritatea mergeau pe negație, pe interzicerea săvârșirii unor lucruri, ci în
exemple, parabole (pilde), în sfaturi și îndemnuri, precum și în exemplul de viață a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
o Legea cea Nouă presupune transformarea noastră interioară, liber și benevol
asumată.
o Este legea desăvârșită, destinată tuturor oamenilor, este legea iubirii, în care „se
cuprind toată Legea și prorocii” (Matei22, 37-40), legea harului și a libertății.
o Principalele învățături ale Domnului Iisus Hristos sunt cuprinse în Predica de pe
munte .
2. Predica de pe munte – generalități
o Această predică (Matei cap. 5 - cap.7 ; Luca 6, 17-49), rămasă celebră, a fost rostită
de Domnul nostru Iisus Hristos în începutul activității Sale de propovăduire, după
Botez și după alegerea celor doisprezece apostoli. Ea sintetizează cele mai
importante principii morale ale Legii nou-testamentare. A fost rostită pe platoul
unui munte din vecinătatea Lacului Ghenizaret (lac numit și Marea Tiberiadei sau
Marea Galileii). Mântuitorul nostru Și-a început cuvântarea prin Cele Nouă Fericiri,
(prezentate mai jos). De la aceste Fericiri, muntele pe care a predicat e numit și azi de
creștini Muntele Fericirilor.
3. Cele nouă fericiri din Predica de pe munte (Matei 5, 3-12)
Biserica de pe Muntele Fericirilor (Israel), construită pe locul

predicii Mântuitorului (în fundal, se vede Lacul Ghenizaret)
19
o Fericirile sunt nouă îndemnuri prin care Mântuitorul Iisus Hristos Și-a început
Predica de pe munte. Prin acestea, Domnul Hristos ne oferă căile de a trăi pentru a
ajunge la dobândirea fericirii veșnice, prin schimbarea păcatului cu virtutea. Începutul
fiecărei „fericiri” face referire la una sau mai multe virtuți, iar a doua parte la răsplata
de care se bucură cel ce a dobândit acea sau acele virtuți. Fericirile nu sunt rostite ca
porunci, ci ca îndemnuri. Acestea sunt:
FERICIRILE (Matei 5, 3-12)
1. Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este împărăția cerurilor.

2. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
3. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.
4. Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, ca a aceia se vor sătura.
5. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.
6. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
7. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
8. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora este împărăția cerurilor.
9. Fericiți veți fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind,
vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata
voastră multă este în ceruri.
o Explicarea „Fericirilor”:
Fericirea I:
Sărăcia cu duhul e virtutea la care se referă această ”fericire”. Ea
înseamnă smerenia de bunăvoie.
Săraci cu duhul sunt toţi oamenii care cugetă necontenit la mântuire şi-şi dau seama
că sunt departe de ea, din cauza păcatelor. Săracii cu duhul sunt cei care, fiind înzestraţi
cu tot felul de calităţi, nu au lăsat ca acestea să fie motiv de mândrie. Aceşti creştini,
oricât ar fi de virtuoşi, se consideră păcătoşi şi se străduiesc mereu să urce cât mai sus pe
scara desăvârşirii.
Răsplata celor smeriţi este împărăţia cerurilor, adică fericirea veşnică, pe care, prin
credinţă şi nădejde în Dumnezeu, ei au dobândit-o încă de pe pământ, dar o vor gusta în
mod deplin numai în viaţa viitoare.
Fericirea a II-a:
Mântuitorul ne învaţă că suferinţa şi plânsul, izvorâte din pocăinţă, sunt mijloace
care duc la fericirea veşnică. Dar aici nu sunt fericiţi cei ce plâng pentru că le lipsesc
bunuri materiale ori pentru că au fost jigniţi, ci numai cei ce-şi plâng păcatele prin care au
supărat pe Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spunea că întristarea cea după Dumnezeu
aduce pocăinţa spre mântuire, fără părere de rău (II Cor. 7, 10). Când lacrimile izvorăsc
din amărăciunea şi durerea pentru păcatul săvârşit, când ele sunt rezultatul unei pocăinţe
sincere, atunci sunt într-adevăr aducătoare de iertare.
Aici sunt fericiţi nu numai cei ce-şi plâng propriile păcate, ci şi cei care suferă din
cauza păcatelor semenilor, rugând pe Dumnezeu să-i întoarcă pe aceştia la pocăinţă. Ei
urmează astfel pilda Domnului Iisus Hristos, Care S-a întristat şi a plâns pentru păcatele
celor ce nu voiau să se pocăiască.
Răsplata tuturor acestora este mângâierea dumnezeiască, ceea ce înseamnă iertarea
păcatelor în viaţa de acum, iar pentru viaţa viitoare, dobândirea împărăţia cerurilor,
fericirea veşnică.
Fericirea a III-a:
Blândeţea ne învaţă să nu răspundem cu rău celor ce ne batjocoresc şi să ocolim orice
prilej de ceartă. Cei blânzi sunt scutiţi de multe supărări şi tulburări, capătă o bună
influenţă asupra celor din jur, şi pot să stingă ura şi mânia îndreptate împotriva lor, se
20
bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină, pe care o împărtăşesc şi celor din jur. Prin
blândeţe, ei pătrund în sufletele oamenilor şi câştigă simpatia şi bunăvoinţa
lor. Răsplata promisă celor blânzi este moştenirea pământului de aici, prin viață
liniștită, dar și al celui de la finalul lumii, pe pământul ce nou, raiul.
Fericirea a IV-a:
Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt toţi acei care doresc cu multă ardoare şi
stăruinţă să realizeze binele, să nu greșească față de nimeni, nici față de Bunul
Dumnezeu, nici de oameni sau față de creația divină, în general.
Răsplata făgăduită de Mântuitorul celor ce caută dreptatea este săturarea, în
împărăţia cerurilor. Văzându-L pe Domnul faţă către faţă, aceştia nu vor mai flămânzi,
nici nu vor mai înseta de dreptate, ci se vor sătura, căci Mielul, Cel ce stă la mijlocul
tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii. (Apoc. 7, 16-17)
Fericirea a V-a:
Prin milostenie, noi ne asemănăm lui Dumnezeu, Cel numit mult-milostiv. Milostenia
creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele, nu
din mândrie sau din alte păcate.
Exemple de fapte ale milosteniei trupeşti: hrănirea celui flămând; adăparea celui
însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi; cercetarea celui
bolnav; găzduirea călătorilor; îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape.
Exemple de faptele ale milosteniei sufleteşti: întoarcerea celor rătăciţi pe calea
adevărului şi a celor păcătoşi la virtute; învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfatuirea
celor ce au nevoie de un sfat; rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru;
mângâierea celor întristaţi; răsplătirea răului cu bine; iertarea celor ce ne greşesc.
Răsplata pe care ne-o oferă milostenia este milostenia primită de la semenii noștri,
dar și de la Dumnezeu, prin iertarea păcatelor și ajutor în dobândirea mântuirii.
Fericirea a VI-a:
Cei curaţi cu inima sunt cei lipsiţi de vicleşug, cei care prin eforturi stăruitoare, prin
rugăciuni şi posturi, s-au eliberat de patimi, dobândind atât curăţenie sufletească, cât şi
trupească.
Răsplata celor curaţi cu inima este vederea lui Dumnezeu, adică simţirea măreţiei,
bunătăţii şi dragostei Sale. însă această vedere nu este deplină în această viaţă. De aceea,
plata celor curaţi cu inima se va realiza deplin în împărăţia cerurilor.
Fericirea a VII-a:
Pacea e virtutea care izvorăşte în primul rând din pacea omului cu Dumnezeu, apoi
din pacea omului cu sine însuşi, de care se bucură doar cei ce săvârşesc binele. Făcători
de pace sunt cei ce fac rugăciuni şi postesc pentru împăcarea cu Dumnezeu, cei care iartă
pe duşmanii lor şi care contribuie la înlăturarea certurilor şi a conflictelor dintre oameni,
împăcându-i şi ajutându-i să trăiască în prietenie.
Făcători de pace sunt şi cei care reuşesc să stăpânească poftele rele ale trupului.
Aceştia ajung la pacea sufletului cu Dumnezeu, la starea de armonie interioară care
transformă pornirile rele din om în lucrări binefăcătoare.
Toţi aceştia primesc de la Domnul ca răsplată numirea nobilă, asemănătoare cu a lui
Hristos, împăratul păcii, de fii ai lui Dumnezeu, dar şi starea harică de fericire veşnică.
Fericirea a VIII-a:
Cei prigoniţi pentru dreptate sunt toţi cei care, pentru credinţa lor sau pentru virtuţile
lor creştine, au suferit şi vor suferi nedreptăți, marginalizare, persecuție din partea
semenilor, după Modelul desăvârşit al Fiului lui Dumnezeu.
Răsplata tuturor acestora, a mucenicilor, constă în dobândirea împărăţiei
cerurilor, adică a fericirii veşnice, alături de Dumnezeu.
21
Fericirea a IX-a:
Mântuitorul se referă aici la cei care vor suferi defăimări, chinuri sau moarte din
cauza credinţei în El, martirii sau mucenicii, dovedind dragoste, răbdare, curajul
mărturisirii, credință, nădejde și alte virtuți.
Toţi aceştia vor trebui să înţeleagă că suferinţele de care au parte sunt răsplătite cu
mântuire, sfinţire și cinste deosebită în ceruri.
4.Principalele idei din Predica de pe munte – Matei cap. 5, 13-48 – cap. 6

o Predica de pe Munte continuă, după rostirea Celor Nouă Fericiri, cu alte învăţături
definitorii pentru mesajul Fiului lui Dumnezeu întrupat către umanitate:
• Cei ce vor să-L urmeze trebuie să fie „sarea pământului” şi „lumina lumii”
(Matei 5, 13-16), să dea „gust” lumii prin viaţa lor curată, plină de virtuţi, să fie
exemplu de sfinţenie pentru cei din jur, aşa cum sarea dă gust mâncării. Sufletul
unor asftel de oameni e purtător de lumină şi-i poate ajuta şi pe alţii să se apropie
de Dumnezeu.
• Iisus nu a venit să strice legea Vechiului Testament, ci să o împlinească, prin
viaţa Lui, adeverind profeţiile acesteia, şi să o desăvârşească (Matei 5, 17-18).
• Trebuie să fim mai buni decât cărturarii şi fariseii pentru a intra în Împărăţia
cerurilor (Matei 5, 20).
• Păcatul poate fi săvârşit şi în cuvânt şi în gând, nu doar în faptă, ducând chiar
la uciderea aproapelui. De aceea, orice jignire adusă semenilor este demnă de
osândă divină, e mai bine să ne împăcăm cu cei cu care ne-am certat şi să ne ferim
simţurile de ispite(Matei 5, 22-30).
• Adulter înseamnă şi despărţirea de soţ/soţie din alte motive decât cel de înşelare şi
căsătoria altcuiva cu cel/cea lăsat/lăsată.
• E păcat să jurăm. Cuvântul nostru, dacă e „da”, să fie „da”, iar dacă e „nu”, să
fie „nu”; adică, să fim oameni de cuvânt și aceasta trebuie să fie suficient în faţa
semenilor, pentru a fi credibili (Matei 5,33-38).
• Legea Talionului ( „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”) e respinsă de Hristos.
El vine cu legea iubirii de semeni, inclusiv de duşmani: „Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi
rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44).
• Să fim desăvârşiţi, precum Tatăl ceresc este! Adică, să fim fără păcat (Matei 5,
48).
• Milostenia, rugăciunea şi postul, ca de altfel orice faptă bună, trebuie făcute
cu discreţie, fără dorinţa de a fi văzuți și lăudaţi de semeni, ci cu gândul la
răsplata lui Dumnezeu (Matei 6, 1-18).
• Suntem învăţaţi rugăciunea Tatăl nostru, care devine model pentru toate
rugăciunile creştinilor (Matei 6, 9-13).
• Să căutăm să ne adunăm comori în suflet, nu pe cele materiale, pentru că doar
aşa dobândim cerul. Inima omului e acolo unde e comoara lui (Matei 6, 19-21).
• Ochiul interior, adică modul de a privi lumea, trebuie să fie curat şi totul în
suflet va fi curat. Dacă ar fi invers, în noi ar fi întuneric (Matei 6, 22-23).
• Trebuie să ne hotărâm cui slujim pentru că nu-I putem sluji şi lui Dumnezeu şi
celui rău; pe unul l-am trăda.
• Nu trebuie să fim măcinaţi de grija traiului de zi cu zi: hrană, îmbrăcăminte, casă
etc, ci să-L căutăm întâi pe Dumnezeu şi împărăţia Lui şi El ne va ajuta în
toate, ca un părinte iubitor (Matei 6, 25-34).
22
5.Principalele idei din Predica de pe munte – Matei cap. 7 (îndemnuri divine călăuzitoare)
o Ideile mai importante ale ultimului capitol al Predicii de pe munte, cuprins în
Evanghelia după Matei, sunt:
• Nu trebuie să judecăm pe nimeni, adică să nu criticăm, să nu desconsiderăm pe
cineva, considerându-l mai prejos de noi. Dacă noi nu judecăm pe altul, nici
Dumnezeu nu ne va judeca, ci Se va raporta la noi după cum ne-am raportat la
semenii noştri și ne va judeca după măsura cu care noi i-am judecat pe alții (Matei
7, 1-2).
• În primul rând, să scoatem „bârna” din ochiul nostru, apoi „paiul” din ochiul
semenilor. Adică: să ne curăţăm mai întâi pe noi înşine de păcat pentru a putea
ajuta pe altul să facă acelaşi lucru. Observaţiile, criticile gratuite pe care le facem
altora, nu ajută la nimic constructiv, ci ne duc la pierderea mântuirii. Deci, (Matei
7, 3-4).
• „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” (Matei
7,7). Hristos ne îndeamnă la a-I cere lui Dumnezeu, ca unui Părinte iubitor, ajutor,
a căuta adevărul, că îl vom găsi. Aici se vede clar că sintagma „crede şi nu
cerceta”, vehiculată de unii oameni, nu-şi are rostul şi temei în Sfânta Scriptură!
• „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea faceţi şi voi lor” (Matei
7,12) – e Regula de aur a învăţăturii lui Hristos.
• Să alegem drumul cel greu al mânturii şi poarta cea strâmtă, nu invers. Calea spre
pieire, ca şi poarta spre iad, sunt largi pentru că cei mai mulţi, din comoditate,
nepăsare, ajung aici (Matei 7, 13-14).
• Să ne ferim de proorocii mincinoşi ce vor veni . Diferenţa între ei şi cei ai lui
Dumnezeu o vom face după „roadele lor”, adică după viaţa, faptele acestora şi
influenţa lor asupra celor din jur (Matei 7, 15-19).
• Nu oricine se roagă, se va mântui, ci doar cel care face acest lucru din suflet şi
împlineşte voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21-23).
• Cine îşi clădeşte viaţa pe pricipiile şi valorile afirmate de Hristos, are parte de o
temelie solidă, ce-l va ajuta în câştigarea în lupta cu vânturile şi valurile vieţii şi
câştigarea mântuirii, aşa cum e cel ce îşi clădeşte o casă pe piatră, nu pe nisip
(Matei 7,24-27).
6.Concluzie: Cine vrea o viață cu adevărat frumoasă, cu pace în suflet, încă de aici, de pe
pământ, cine își dorește mântuirea, va pune în practică învățăturile Domnului Iisus Hristos,
care au ca idee centrală IUBIREA de Dumnezeu, de semeni (inclusiv de vrăjmași) și de
sine.
23
3. LIBERTATE ȘI OPȚIUNE. VIRTUTE ȘI PĂCAT
Motto: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.
Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Corinteni 1,12).
Planul lecţiei:
1.Despre libertate
2.Despre virtute
3.Clasificarea virtuților
4.Despre păcat, ispită, patimă/ viciu
5.Clasificarea păcatelor
6.Vindecarea de păcat
1. Despre libertate
o Libertatea voinței este darul lui Dumnezeu, una din trăsăturile definitorii ale chipului
divin din fiecare om. Alături de libertate, Dumnezeu a sădit în noi rațiunea,
capacitatea de a avea sentimente, setea de Absolut, ne-a înzestrat cu tot ce este
necesar pentru a putea alege înțelept. De aceea, pe măsură ce creștem, suntem și
responsabili de alegerile noastre.
o Când alegem binele, vom observa că acesta nu ne robește și nici nu ne anulează voința
proprie, că acest lucru presupune un act volitiv conștient, un efort permanent și o
reafirmare constantă a faptului că dorim acel lucru bun. Doar astfel, Dumnezeu va
acționa în viața noastră: dacă Îi arătăm că-L dorim și Îi cerem ajutorul în mod
constant. În momentul în care Îl vom ignora prin păcat, după ce ne va atrage atenția,
în diferite moduri, că suntem pe o cale greșită și va vedea că perseverăm în acel drum,
Se va retrage treptat din viața noastră, lăsându-ne să ne manifestăm libertatea, așa
cum o gândim și respectându-ne alegerile. Însă omul, fără îndrumarea Creatorului său,
fără înțelepciunea, iubirea, protecția Lui, va fi pradă ușoară pentru cel care nu vrea
decât decăderea și înrobirea lui.
o Alegând răul, ajungem robi ai păcatului și ai viciilor. Cel rău nu ne respectă
libertatea. Prin păcat, ajungem foarte ușor la o slăbire a voinței și, treptat, la o
anulare a noastră, prin faptul că devenim marionete ale propriilor patimi, care își cer
satisfacere constantă, starea de „bine” fiind plătită cu preț scump: pierderea lui
Dumnezeu, pierderea timpului, deseori, pierderea sănătății fizice, îndepărtarea de cei
ce ne iubesc și rănirea lor, chiar pierderea bunurilor materiale și, mai grav, a vieții și a
mântuirii.
o Dacă vom compara de câtă voință avem nevoie pentru a renunța la un viciu cu voința
de care avem nevoie pentru a renunța la un lucru bun, putem concluziona că patimile
nu dispar ușor, că răul nu se retrage atât de rapid din viața noastră, dorind să ne
mențină robi ai săi, pe când Dumnezeu va ceda mai ușor, lăsându-ne să facem ceea ce
dorim. De aici, orice om, dacă e atent, poate concluziona că adevărata libertate este
cea față de păcat.
o Prin înfăptuirea constantă a binelui, omul ajunge la dobândirea virtuților.
2.Despre virtute
o Virtutea este o calitate sau însușire pozitivă a sufletului, care e activată constant
de om în viață și se manifestă prin săvârșirea binelui, a împlinirii voii lui
Dumnezeu, cu ajutorul harului Său.
24
o O virtute se deosebește de o atitudine bună, de moment, a omului prin faptul că este

dobândită și păstrată în mod constant/ statornic (inclusiv la vreme de încercare sau
cu atât mai mult, atunci), de bunăvoie și cu bunăștiință/ conștient.
o Aceste virtuți sunt foarte multe (precum: credința, nădejdea, dragostea, răbdarea,
blândețea, smerenia, înfrânarea, curăția inimii, milostenia, pacea, dreptatea, curajul,
cumpătarea, înțelepciunea, bunătatea, îndurarea, sinceritatea ș.a.), dar s-a observat că
unele se nasc din altele, unele își au germenii în sufletul nostru din naștere, altele se
pot dobândi pe parcurs. De aceea, s-a ajuns la o clasificare a lor.
3.Clasificarea virtuților
I. Virtuțile teologice - se referă mai mult la relația om -Dumnezeu și sunt sădite de
Dumnezeu în inima omului, trebuind doar îngrijite și dezvoltate pe parcursul vieții:
1) credința;
2) nădejdea, încrederea în Dumnezeu;
3) dragostea -cea mai mare virtute (vezi I Corinteni 13).
II. Virtuțile morale sau cardinale - se pot dobândi în timp, prin conlucrarea omului cu
Dumnezeu, la propria lui mântuire:
1) dreptatea;
2) înțelepciunea;
3) cumpătarea;
4) curajul (de a înfrunta răul și greutățile vieții).
Din toate aceste virtuți decurg altele, precum: bunătatea, prevederea, ascultarea de sfatul
bun, curăția, mila și milostenia, blândețea, smerenia, bunacuviință, răbdarea, statornicia,
îndurarea și iertarea ș.a..
Este important să ne străduim să le cultivăm pe toate, având grijă însă de a nu cădea
în singurul păcat care se poate naște din virtuți: mândria. De aceea, e bine să avem
permanent în atenție cultivarea virtuții prin care putem contracara mândria: smerenia. Altfel,
toate virtuțile pe care ne străduim să le deprindem își pierd din valoare și strălucire. Dacă
ajungem să ne mândrim că suntem credincioși, că avem răbdare, dragoste, că suntem
milostivi, înțelepți, curajoși sau că avem oricare altă virtute, comparându-ne cu alți semeni și
privindu-i cu superioritate, e ca și cum am da cu piciorul în toate comorile pe care ne-am
străduit să le adunăm în suflet! Dacă cel rău nu va reuși să ne împiedice să realizăm ceva bun
cu noi și pentru alții, va încerca, după ce am realizat ce ne-am propus, să ne determine să
cădem din starea de apropiere de Dumnezeu prin ispita mândriei și a orgoliului și mulți, din
păcate, cad în această capcană și pierd plata lui Dumnezeu și bucuria. Smerenia presupune să
fim în adevăr despre noi înșine, raportându-ne la Dumnezeu, la sfinții îngeri și la sfinții Săi:
să ne recunoaștem lipsurile sufleteși (păcatele), intelectuale, să conștientizăm că încă suntem
păcătoși, că mai avem de lucrat la sufletul nostru, că, indiferent cât de buni sau de talentați
suntem la ceva anume, întotdeauna e loc de mai bine, să nu ne complacem în ideea că le știm
pe toate și că nu mai avem nimic de învățat, să căutăm să progresăm în lucrurile bune în care
excelăm deja și să înțelegem că, oricâte lucruri bune am realiza în această lume, pe diferite
planuri, meritul nu e doar al nostru. E și sprijinul lui Dumnezeu, Care ne ține în viață, ne
scoate în calea vieții oameni potriviți, ne îngăduie să trăim anumite experiențe prin care să
devenim mai buni (iar acestea nu sunt neapărat dintre cele mai plăcute și comode) și se cade
să-I mulțumim și să-I dăm slavă, să ni-L luăm alături și mai departe, în tot ceea trăim.
Cultivarea smereniei împiedică decăderea din treapta de apropiere față de Dumnezeu,
în care ne-am străduit să ajungem, precum și plafonarea în orice domeniu în care
activăm (nu doar pe plan duhovnicesc! În Sfânta Scriptură ni se spune: „Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.”(Iacov 4, 6; Plide3, 24)
4.Despre păcat, ispită, patimă/ viciu

o Păcatul este încălcarea cu bunăștiință a voii lui Dumnezeu. Primii care au păcătuit,
au fost o parte din îngeri, care au ajuns, prin mândrie, neascultare și respingerea lui
Dumnezeu din viața lor, lipsiți de bunătate, iubire, lumină și au devenit demoni. Tot
25
prin mândrie și neascultare, păcatul intră și in firea umană prin protopărinții noștri,
Adam și Eva.
Începutul tuturor păcatelor este mândria.
o Ispita este îndemnul la păcat și poate veni: de la cel rău, de la lume și de la noi
înșine. Cel ce ispitește, păcătuiește.
o Patima sau viciul este un păcat repetat, devenit obicei, de care omul scapă doar
după o luptă dificilă cu el însuși, prin întărirea voinței și cu ajutorul lui Dumnezeu.
o Există o mulțime de păcate, dar scopul nostru nu este de a le enumera pe toate. Și ele
au fost, însă, clasificate, în linii mari, după diferite criterii.
5.Clasificarea păcatelor
I. Păcatul strămoșesc - moștenit în natura umană, de la primii oameni, din generație în
generație. Acesta este șters prin Taina Botezului.
II. Păcatele personale:
A. ușoare;
B. grave:
1. păcate împotriva Duhului Sfânt – acestea nu se iartă, dacă omul moare săvârșindu-
le și nepocăit de ele (sunt opusurile celor trei virtuți teologice, prin care omul Îi arată
clar lui Dumnezeu alegerile sale, de a-I nesocoti voia sau de a-L respinge total din
viața sa):
1) necredința și împotrivirea față de adevărul dovedit;
2) deznădejdea și prea marea încredere în faptul că Dumnezeu ne va ierta la
nesfârșit, de fiecare dată când păcătuim benevol și conștient, fără să ne mai
îndreptăm, doar cerînd formal, iertare.
3) ura.
2. păcate capitale:
1) mândria;
2) mânia;
3) lăcomia;
4) lenea;
5) desfrânarea;
6) invidia;
7) iubirea de argint (de cele materiale).
3. păcate strigătoare la cer:
1) crima, inclusiv avortul și sinuciderea;
2) lipsa de cinste și de mulțumire față de părinți;
3) asuprirea văduvelor, a orfanilor, săracilor și năpăstuiților;
4) sodomia (homosexualitatea) și gomoria (perversiunile sexuale);
5) oprirea plății lurătorilor.
6.Vindecarea de păcat
o Omul se poate vindeca de păcat prin antidoturile aduse de Domnul Hristos prin Viața
și activitatea Sa, Moartea, Învierea, Înălțarea Sa la cer și trimiterea harului peste
omenire prin coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor (harul fiind puterea, energia
necreată care izvorăște permanent din ființa divină, deținută în întregime de fiecare
dintre Persoanele Sfintei Treimi și dată de Duhul Sfânt tuturor celor care Îl doresc pe
Dumnezeu în viața lor și încep lupta cu răul). Atfel, prin Sfintele Taine, în care ne
este oferit harul dumnezeiesc, începând cu Botezul și Mirungerea, prin autoanaliză
și căință sinceră, prin Spovedanie și Împărtășanie, prin hotărârea de a nu mai
greși, rugăciune permanentă și fapte bune, putem scăpa de sub influența celui rău
și dobândi, treptat, virtuți, ca să ne câștigăm statutul de cetățean al Împărăției Cerești
și, cel mai important, să ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu, Creatorul lumii,
Stăpânul, Tatăl, Mântuitorul și Sfințitorul nostru, Cel ce merită toată dragostea,
cinstea și mărirea din partea noastră, Absolutul.
26
4. CONȘTIINȚA MORALĂ
Motto: „Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa

mea în Duhul Sfânt”(Romani 9,1).
Planul lecţiei:
1.Conștiința morală
2.Felurile conștiinței
3.Vindecarea conștiinței bolnave
1.Conștiința morală
o Conștiința morală este glasul lui Dumnezeu din fiecare om (indiferent de epoca,
poporul sau religia cuiva), care îl încurajează în săvârșirea faptelor bune și îl
mustră când alege o cale greșită. Prin căderea primilor oameni, datorită faptului că,
prin păcat, omul se îndepărtează de Dumnezeu, se ascunde, se închide în sine,
conștiința nu mai este auzită și luată în seamă cu atenție. Ea poate fi un reper atâta
vreme cât o menținem trează, dându-i ascultare, dar, din păcate, poate fi și
redusă la tăcere sau deviată de noi, spre a împăca, într-un fel, răul pe care-l facem,
cu acest glas și a încerca să trăim liniștiți. De aceea, Dumnezeu ne-a dat Cele Zece
Porunci: pentru ca toți să știm clar ce e bine sau nu și, urmând voia Lui, să ne
câștigăm mântuirea.
2. Felurile conștiinței:
I. sănătoasă, atunci când este:
-trează
-sigură (nu ezită în alegerea binelui)
-dreaptă (susține ceea ce este bine cu adevărat și face clar diferența între bine și rău,
dorind săvârșirea binelui).
II. bolnavă, atunci când ia următoarele forme:
-adormită sau laxă (nu mai reacționează la răul pe care îl face, considerând că nu e
atât de grav, mai ales dacă, privind la semenii săi, vede că și alții îl săvârșesc)
-îndoielnică
-rătăcită (susține răul ca fiind binele, iar binele ca fiind rău)
-scrupuloasă (când exagerează păcatele mici ca fiind grave, iar pe cele cu adevărat
mari, le consideră mici)
-fariseică (omul minimizează păcatele proprii, iar pe cele ale semenilor le exagerează,
văzându-le grave).
3.Vindecarea conștiinței bolnave
o Conștiința bolnavă se poate vindeca prin autoanaliză, sinceritate cu noi înșine,
meditație, rugăciune, lectură din Sfânta Scriptură și alte cărți de religie, post, fapte
bune cu care să înlocuim treptat, răul din viața noastră și, mai ales, Spovedanie și
Împărtășanie cât mai deasă.
27
Capitolul III: Spiritualitate și viață creștină
1. IUBIRE ȘI DREPTATE
Motto: „Dumnezeu așa a iubit lumea, incât pe Fiul Său Cel Unul-Nascut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.
Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea,
ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”(Ioan 3,16-17).
Planul lecţiei:
1.Despre iubire, în creștinism
2.Despre dreptate
3.Relația între iubire și dreptate, în creștinism
4.Concluzie
1. Despre iubire, în creștinism

o Iubirea este cea mai mare virtute creștină. De aceea, creștinismul este religia
iubirii. În Sfânta Scriptură, Sf. Ap. Pavel îi închină un imn: Imnul Iubirii (vezi I
Corinteni 13), la finalul căruia spune: „Și acum rămân acestea trei: credința,
nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni
13,13). Grecii antici făceau distincția între mai multe tipuri de iubire: eros – pentru
iubirea senzuală, legată de simțuri și de frumusețea materială a acestei lumi, filia –
pentru o prietenie foarte strânsă, frățească, bazată pe respect reciproc, storge – pentru
afecțiunea din cadrul familiei, între membrii acesteia, și agapi/agape – cuvânt intrat
în uz odată cu apariția creștinismului, referindu-se la iubirea creștină, față de
Dumnezeu și de toți oamenii.
o Iubirea – agape e cea mai mare virtute creștină pentru că „Dumnezeu este iubire” (I
Ioan 4,8) și Își manifestă această iubire permanent în Creație. El ne-a iubit întâi,
aducându-ne le existență, tot El găsește soluții la păcatul și moartea din noi, prin
Mântuirea adusă de Dumnezeu Fiul Întrupat, Iisus Hristos: „Dumnezeu așa a iubit
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece
lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”(Ioan 3,16-17). Faptele și învățătura
Întemeietorului creștinismului, Mântuitorul Iisus Hristos, sunt dovezi ale Iubirii
dumnezeiești pentru noi și încurajare la a ne întoarce la Tatăl Ceresc, indiferent de
starea de păcătoșenie în care ne aflăm, pentru că, dacă Îi vom cere iertare cu reală
căință, o vom primi și vom fi reașezați în starea de fii ai Săi. Pilda fiului risipitor
(Luca 15,11-32), pe care ne-o spune Mântuitorul, concentrează această învățătură a
Sa.
o Iubirea devine și principala învățătură a Domnului Iisus Hristos pentru noi, este
sinteza creștinismului. Dintre toate poruncile, El accentuează porunca iubirii:
iubirea față de Dumnezeu și față de oameni, inclusiv față de noi înșine și față de
vrăjmași. Întrebat fiind care e cea mai mare poruncă, ne spune: „Să iubești pe
Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată legea și
prorocii” (Matei 22,37-40).
o Dar, la sfârșitul activității Sale pământești, în cuvântarea de despărțire, de la Cina cea
de Taină, Domnul Hristos reformulează această poruncă: „Poruncă nouă dau vouă:
Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul
pe altul”(Ioan 13, 34). Nu mai ia ca reper pentru iubirea de semeni iubirea omului
față de propria persoană (știe că nu toți se iubesc pe ei înșiși cu adevărat), ci ne dă ca
model de iubire intre oameni iubirea Sa față de noi, inclusiv față de vrăjmașii Săi,
dusă până la sacrificiu. Domnul Hristos condiționează iubirea omului față de
Dumnezeu de iubirea acestuia față de oameni. Sf. Ap. Ioan ne spune: „Dacă zice
cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că
cine nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut,
28
nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu
să iubească și pe fratele Său” (I Ioan 4, 20-21).
o Iubirea este încununarea tuturor virtuților.
2.Despre dreptate
o Termenul de dreptate, din punct de vedere moral-juridic, este un principiu ce
presupune ca fiecare să primească ceea ce i se cuvine. În Ortodoxie, dreptatea este una
dintre cele patru virtuți morale sau cardinale, pe care o putem dobândi în timpul vieții.
Dreptatea își are izvorul în Dumnezeu, Care ni Se dezvăluie ca fiind El Însuși drept și
Izvorul dreptății.
o Domnul Iisus Hristos îi fericește pe „cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că
aceia se vor sătura” (Matei 5,6) și pe „cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este
Împărăția cerurilor” (Matei 5,10).
o A avea virtutea dreptății presupune dorința noastră profundă de a ne împlini așa cum
trebuie datoriile față de Dumnezeu, de semenii noștri și de noi înșine, de a nu greși
cuiva, iar, dacă am făcut acest lucru, de a ne cere iertare lui Dumnezeu și semenilor și
de a încerca să remediem cât mai rapid repercursiunile greșelilor noastre în viața
noastră și a celor din jur.
o Termenul dreptate are în Biblie și sensul de „sfințenie”: de exemplu: bătrânul
Simeon, cel care L-a întâmpinat pe Domnul Iisus la patruzeci de zile de la Nașterea
Sa, când a fost dus la Templu, e numit „drept și temător de Dumnezeu” (Luca 2,25).
o Mântuitorul ne revelează și faptul că istoria lumii acesteia se încheie cu o judecată, pe
care Biserica o numește înfricoșătoare/ de apoi/ universală pentru că se face după
dreptate și fiecare va primi ceea ce i se cuvine, după cum și-a trăit viața și după
influența vieții sale asupra semenilor săi și asupra lumii.
3.Relația între iubire și dreptate, în creștinism

o Dumnezeu îmbină cu înțelepciune iubirea cu dreptatea, față de noi. Îmbracă dreptatea
în iubire. Dacă printr-un om a intrat în lume păcatul și moartea, dreptatea cere ca tot
printr-un om să fie înlăturate și să vină izbăvirea. Din iubire pentru noi, Dumnezeu
Fiul Se face și om, ca să moară El în locul nostru și să ne restaureze în trup și suflet.
Astfel, îmbină iubirea față de noi cu dreptatea.
o Iubirea și dreptatea sunt strâns legate, se intercondiționează și trebuie să existe un
echilibru între acestea, în viața noastră. Cine iubește pe Dumnezeu și pe semeni se va
strădui să fie și drept în aceste relații, să nu greșească nici față de Dumnezeu, nici față
de aproapele. Pentru relația omului cu aproapele, Mântuitorul ne îndeamnă: „Toate
câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea faceți și voi lor” (Matei 7, 12).
o Fiecare om va avea parte de judacata Fiului lui Dumnezeu, iar iubirea este Legea după
care vom fi judecați de Domnul Iisus Hristos, căutând în viața noastră fapte, dovezi
ale acesteia pentru Dumnezeu, pentru semeni și propria persoană (Matei 25,40).
o Iubirea și dreptatea sunt virtuți care stau la baza bunelor relații interumane. Pastrând
echilibrul între aceste virtuți, omul va ști cum să se poarte și față de cei apropiați,
rude, prieteni, dar și față de cei pe care nu-i cunoaște ori față de cei care i-au făcut rău.
De exemplu, față de prietenul care a căzut într-un viciu sau într-un păcat nu ar trebui
să ne purtăm ca și cum nu vedem ceea ce face sau ceea ce devine și să-l susținem în
acel lucru nepotrivit, ci tocmai pentru că îl iubim, trebuie să ne manifestăm și
dreptatea și să îi atragem atenția că greșește, să-l pomenim în rugăciune și să-l
sprijinim să se îndrepte, pentru a-l ajuta la mântuire. De asemenea, între cel apropiat
nouă, care a greșit față de cineva pe care nu-l cunoaștem, ar trebui să-i atragem atenția
prietenului care a greșit.
o Având în suflet iubire și dreptate, omul își dorește și reușeșete să împlinească
poruncile lui Dumnezeu.
4.Concluzie
Doar prin cultivarea ambelor virtuți, omul poate dobândi mântuirea!
29
Aplicație: Comentați următoarele citate:

1. „Ceea ce oamenii numesc <<iubire>> aici, pe pământ, e doar un chip umbrit al adevăratei iubiri
cerești”; Aceasta și pentru că iubirea, ca pornire curată se alipește ușor de instincte, de poftă, de
patimi. „Iubirea nu-i totuna cu simțământul care în chip firesc și de la sine se naște în inima omului.
După obârșie și fire iubirea duhovnicească (aceasta e adevărata iubire, iubirea agape) este cu
adevărat putere dumnezeiască de care omul se împărtășește prin har dacă aduce din partea lui o inimă
deschisă” (D.i.c.,p.149).
2. „Omul vine la existență din iubirea lui Dumnezeu, se hrănește cu ea și se desăvârșește în ea. Toți
(oamenii) iubesc, fiindcă își au obârșia în iubire și pe aceasta o au înlăuntrul lor ca rost germinativ sau
<< cuvânt sămânțal>>. Și desfrânatul iubește desfrâul și vărsătorul de sânge uciderea și hoțul furtul și
alții alte răutăți. Dar aceștia nu iubesc cum se cuvine, ci greșit. Iubirea adevărată are caracter chenotic,
Cel ce iubește cu adevărat se leapădă de sine însuși și trăiește astfel pentru Dumnezeu și pentru
ceilalți. Și trăind astfel nu doar că nu își pierde sinele, dar chiar își află adevăratul sine. Trăiește
deoființimea omenirii și devine om universal, persoană adevărată” (Georgios Mantzaridis, Morala
creștină).
3. „In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut.
Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit(Ioan 1,10-11).
4. „Nici înfricoșătoarea judecată nu va fi mai înspăimântătoare decât Vinerea Mare...atunci Dumnezeu îl
va judeca pe om, iar astăzi omul îl judecă pe Dumnezeu. Astăzi este înfricoșătoarea Judecată pentru
Dumnezeu; îl judecă omenirea. Astăzi omul îl prețuiește pe Dumnezeu; Îl prețuiește cu treizeci de
arginți...Astăzi omenirea L-a osândit pe Dumnezeu la moarte. Aceasta e cea mai mare răzvrătire din
istoria cerului și a pământului” (Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veșnicie, Edit. Egumenița,
Galați. 2013, p.242).
5. Sf. Isaac Sirul zice: „Nu huliți spunând că Dumnezeu este drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis
pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoșilor” (apud N.Steinhardt, Dăruind vei
dobândi, Edit. E.O.R.M.S., Baia Mare, 1992, p.177).
6. „Ce nu a făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu
vederea? L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi
încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici
aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele
Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să
ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am
şi batjocorit pe trimişi...Dar ce face El şi după toate acestea? N-a mai trimis nici prooroci, nici îngeri,
nici patriarhi, ci ni L-a trimis pe Însuşi Fiul Său!Venind Fiul Său, a fost şi El omorât; dar nici aşa nu I
s-a stins dragostea de noi, ci încă mai mult I s-a aprins, căci stăruie necontenit a-i chema pe toţi la El,
şi se roagă, şi face totul, chiar şi după uciderea Fiului Său, numai ca să-i apropie de El...noi încă
suntem nepăsători. Dar ce poate fi mai rău decât această sălbăticie?...Să ne gândim mai întâi de câte
ori Îl batjocorim chiar după miile de bunătăţi, şi cum El încă ne mângâie, de câte ori fugim de El, şi
totuşi nu ne trece cu vederea, ci ne apucă şi ne atrage la El. Dacă toate acestea le gândim, vom putea
desigur să aprindem în noi acea poftă şi acea dragoste către El...El nu are nevoie de dragostea noastră,
şi totuşi nici aşa nu încetează de a ne iubi; în schimb noi avem mare nevoie de dragostea Lui, dar cu
toate astea preferăm banii, prietenia oamenilor, liniştea trupească, slava şi stăpânirea, în locul Lui, care
nimic n-a preferat în locul nostru. Un singur Fiu a avut, pe Unul-Născut al Său, şi nici pe Acesta nu L-
a cruţat pentru noi, iar noi multe preferăm înaintea Lui...” (Omilia V la Epistola catre Romani, Sf. Ioan
Gura de Aur).
7. „Viața creștină este adunarea întru iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este
societatea în care se trăiește modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin ținerea celei de-a doua
porunci” (Georgios Mantzaridis, Morala creștină).
8. „Cel ce iubește pe toți oamenii deopotrivă, cu milă, și fără deosebire, a ajuns la desăvârșire” ( Sf.Isaac
Sirul).
9. „- Dreptatea dumnezeiască este să faci ceea ce îl odihneşte pe aproapele tău. Dacă, de pildă, ai de
împărţit ceva cu cineva, dă-i nu numai jumătate din ceea ce ai, ci cât vrea acela. Să-l întrebi: „Câte
vrei? Două şi jumătate? Trei? Ia-le”. Să dai cele bune şi să-ţi iei cele stricate. Să dai pe cele mai multe
şi să le ţii pe cele mai puţine. Iată, să zicem că o soră ne aduce zece prune. Dacă eu, din pricina
lăcomiei pântecelui, mănânc opt şi-ţi las ţie două, te nedreptăţesc. Dacă spun: „Deoarece suntem doi,
voi mânca eu cinci şi-ţi voi lăsa ţie pe celelalte cinci”, atunci fac dreptate omenească. Iar dacă văd că-
ţi plac prunele şi eu mănânc numai una şi-ţi spun: „Fă dragoste şi mănâncă-le tu pe celelalte, pentru că
mie nu-mi prea plac şi mă deranjez la intestine”, atunci fac dreptate dumnezeiască”.(Cuviosul Paisie
Aghioritul – Nevoinţă duhovnicească, vol. III, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p.106)
30
2.RUGĂCIUNE ȘI RECONCILIERE
Motto: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla;

bateți și vi se va deschide” (Matei 7,7)
Planul lecţiei:
1. Rugăciunea- generalități
2. Clasificarea rugăciunii
3. Trepte ale rugăciunii
4. Cum trebuie făcută o rugăciune pentru a fi primită de Dumnezeu?
5. Importanța și consecințele rugăciunii în viața noastră
6. Reconcilierea – consecință a rugăciunii în viața noastră
7. Concluzii
1. Rugăciunea - generalități
o Rugăciunea este vorbirea noastră cu Dumnezeu. Aceasta poate fi făcută în gând
și prin rostirea simplă ori cântată.
promotor = inițiator, animator al unei acțiuni, al unui curent de idei.
2. Clasificarea rugăciunii
o După câți participă la ea:
• particulară, făcută de fiecare credincios în parte, oricând şi oriunde;
• publică, care se referă la slujbele Bisericii:
▪ Sfânta Liturghie – cea mai importantă slujbă a Bisericii;
▪ Sfintele Taine (Botezul, Mirungerea, Sf. Împărtășanie, Spovedania,
Cununia, Preoția și Maslul),
▪ Cele şapte Laude (Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica,
Utrenia+Ceasul I, Ceasul al III-lea, Ceasul al VI-lea și Ceasul al IX-
lea),
▪ ierurgiile (toate celelalte slujbe).
Rugăciunea publică se face în anumite momente stabilite de Biserică, în locuri special
amenajate, în biserici, paraclise, la casele credincioşilor, conducătorii ei fiind preoţii,
prin care lucrează în mod nevăzut harul lui Dumnezeu.
o După conținut:
• de slavă/ mărire/ laudă;
• de mulțumire;
• de cerere.
o După momentele zilei în care o rostim:
• de dimineață
• de seară
• înainte și după mesele principale ale zilei
• înainte și după începerea unui lucru ș.a..
3. Trepte ale rugăciunii:
• rugăciunea rostită cu gura în timp ce, deseori, mintea e cu gândul în altă parte; e
treapta cea mai de jos a rugăciunii;
• rugăciunea minţii- când suntem atenţi la ceea ce Îi spunem lui Dumnezeu;
• rugăciunea inimii- când ne rugăm din inimă; în acest stadiu, omul se roagă și fără
cuvinte în inima lui, împlinind astfel sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă
31
neîncetat! Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru
Hristos Iisus, pentru voi (I Tes. 5, 17-18).”
• Extazul- când omul este răpit cu mintea la cer; este cea mai înaltă treaptă a
rugăciunii.
4. Cum trebuie făcută o rugăciune pentru a fi primită de Dumnezeu?

o Rugăciunea primită de Dumnezeu e făcută cu mare credinţă: „Toate câte cereţi
rugându-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă” (Mt. 11, 24) „Toate câte cereţi,
rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11,24).
o Trebuie să fie constantă, cu stăruinţă, perseverență.
o Să nu ne imaginăm nimic când ne rugăm, ci să se concentrăm la dialogul nostru
cu Dumnezeu.
o Să fie făcută cu maximă atenţie, concentrare la ceea ce spunem, din suflet ( să
„coborâm” gândurile noastre în inimă şi de acolo să le transmitem lui Dumnezeu);
sunt recomandate de către sfinţi şi mari duhovnici rugăciunile scurte, dar făcute cât
mai des, de ex: rugăciunea inimii („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul /păcătoasa!”), căreia i se mai spune şi Rugăciunea
lui Iisus sau rugăciunea minţii; ori „Doamne miluieşte”, „Doamne ajută!”, „Doamne
iartă-mă”ş.a..
o Să fie făcută cu smerenie (vezi Matei 6,5-6), respect faţă de Dumnezeu şi de sfinţii
cărora ne adresăm.
o Să fie spusă cât mai des cu putinţă, pe lângă momentele principale ale zilei
(dimineaţa, seara, înainte şi după fiecare masă); ţelul cel mai înalt legat de rugăciune
pe care ni-l putem propune şi care a fost atins de unii oameni e acela afirmat de Sf.
Ap. Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat”(I Tesaloniceni 5,17); astfel, cei ce au ajuns în acest
stadiu, s-au sfinţit.
o Pentru că nu suntem atotştiutori şi atotînţelepţi, este bine ca la problemele şi dorinţele
noastre pe care le arătăm lui Dumnezeu, să nu-I dăm noi soluţia, ci să-L lăsăm pe El
să decidă în ce mod rezolvă o situaţie din viaţa noastră sau de e bine ori nu să ne
ofere ceea ce ne dorim; orice cerere către El ar trebui să se încheie în ideea din
rugăciunea „Tatăl nostru”: „facă-se voia Ta”; exemplu elocvent Îl avem pe Domnul
Hristos la Rugăciunea din Grădina Ghetsimani: „Părinte, de voieşti, treacă de la Mine
acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Luca 22,42)”.
o Domnul Hristos ne-a lăsat o rugăciune ca model, Tatăl nostru, în Predica de pe
Munte (Matei cap. 5-7), pentru a înţelege pe ce să punem accentul; e cunoscută şi sub
denumirea de Rugăciune domnească, are şapte cereri şi face referire la cele de care
avem nevoie atât pentru suflet, cât şi pentru trup.
o E important să ne pregătim sufleteşte şi trupeşte pentru rugăcine pentru că ne întâlnim
cu Împăratul împăraţilor. Dacă trebuie să fim curaţi şi aranjaţi când ne prezentăm în
faţa unui om important, cu atât mai mult trebuie să fim curaţi când ne aşezăm în faţa
lui Dumnezeu şi vorbim cu El. Iar curățenia se referă, în primul rând, la suflet.
Împăcarea cu semenii, reconcilierea, este foarte importantă, căci ascultarea
rugăciunilor noastre depinde de acest lucru. Mântuitorul ne îndeamnă: „Deci, dacă
îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva
împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu
fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24).
5. Importanța și consecințele rugăciunii în viața noastră

o Rugăciunea este hrana noastră spirituală, legarea noastră de Dumnezeu și de lumea
Sa.
o Prin rugăciune, Îl aducem pe Dumnezeu, cu toată Împărăția Lui, în sufletul
nostru și astfel, începem să gustăm din comuniunea raiului încă din timpul vieții
pământești.
32
o Rugăciunea ne întărește, ne dă putere și ne luminează în a cunoaște și a respinge

ispitele care ne asaltează în viață. Ispitele pot fi de la: cel rău, de la noi înșine și de la
lume.
o Rugăciunea aduce omului pacea lăuntrică, reconcilierea sau împăcarea cu el
însuși, dar și cu Dumnezeu și cu semenii. Îl face pe om iubitor de pace, nu doar
pentru el, ci pentru întreaga lume. Nimeni nu poate face pace în lume dacă nu a făcut
mai întâi pace cu sine, iar această pace cu sine, nu o poate realiza decât în urma
împăcării cu Dumnezeu, prin căință, spovedanie, împărtășanie și schimbarea reală a
vieții, în bine. Sf. Serafim de Sarov spune: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni se
vor mântui în jurul tău”. Pacea sufletului omenesc este o roadă, o consecință a
prezenței Duhului Sfânt în viața noastră.
Sf. Serafim de Sarov
o Rugăciunea duce la curățirea treptată de păcate și la sfințirea creștinului, acesta

viețuind în mod bineplăcut lui Dumnezeu. Astfel, el împlinește îndemnul
Mântuitorului Hristos: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din
ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Acest creștin este promotor al împăcării!
• Omul ajunge desăvârșit doar prin Cel Desăvârșit. De la El putem
dobândi și păstra harul prin care suntem sfințiți. Ce este harul? Harul
este energia, puterea necreată, emanată permanent de Sfânta Treime.
Prin acest har, Dumnezeu sfințește Creația! Între Persoanele Sfintei
Treimi, Tatăl este Creatorul și Purtătorul de grijă sau Proniatorul, Fiul
este Mântuitorul și Judecătorul, iar Duhul Sfânt este Sfințitorul și
Dătătorul de viață. De aceea, Duhul Sfânt este Cel Care ne oferă harul,
pentru a ne sfinți, deși nu îl deține doar El, ci este energia tuturor
Persoanelor Treimice. Deci, dacă ne dorim să fim desăvârșiți, trebuie
să-L dobândim pe Duhul Sfânt și harul oferit de El și să păstrăm harul
în viața noastră (de aceea, Sf. Serafim de Sarov ne spune că țelul
creștinului pe pământ ar trebui să fie dobândirea Duhului Sfânt)! Iar
harul îl dobândim prin Sfintele Taine ale Bisericii și îl păstrăm prin
credință, rugăciune, smerenie!!! În Sfânta Scriptură ni se spune:
„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”
(Iacov 4, 6)!
o Rugăciunea duce la câștigarea mântuirii.
o Rugăciunea e izvor al faptelor bune, săvârșite din dragoste de Dumnezeu şi
dragostea de aproapele, iar dragostea este cea mai bună cale spre reconciliere, adică
spre împăcare, atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii.
6. Reconcilierea – consecință a rugăciunii în viața noastră

o Reconciliere = a (se) împăca, a (se) pune din nou de acord.
o Reconcilierea este un dar al lui Dumnezeu, căci nu se realizează de către noi, ci
numai de Dumnezeu, dar este şi o datorie a fiecărui creştin. De aceea, în rugăciunea
noastră, trebuie să cerem împăcarea cu Dumnezeu şi cu aproapele și cu noi înșine.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea: „Când vei vedea pe cineva că te urăşte sau te
nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune”.
Condiţia reconcilierii cu Dumnezeu este împăcarea, iertarea aproapelui: „şi ne iartă
nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
33
o Prin păcat, noi L-am întristat, L-am supărat pe Dumnezeu și ne-am îndepărtat de El.
De aceea, trebuie ca prin rugăciune, urmând pilda Mântuitorului, Care, prin Jertfa Sa
de pe Cruce a adus împăcarea omului cu Dumnezeu, cu sine, cu semenii şi cu întreaga
creaţie, fiecare creştin să caute reconcilierea, adică împăcarea cu Tatăl ceresc,
întoarcerea sa la viaţa fără de păcat. De multe ori, Însuşi Dumnezeu, văzând
îndepărtarea noastră de El, caută să ne inducă o stare în urma căreia să dorim
împăcarea, iar aceasta o face prin încercări ale vieţii, prin întâmplări care ne opresc de
la săvârşirea unor păcate, care ne trezesc și ne întorc la El.
7. Concluzii
Există o interdependență între rugăciune și reconciliere. Trebuie să ne împăcăm cu
semenii noștri, dacă vrem să ne fie primită rugăciunea de Dumnezeu, iar prin
rugăciune constantă, făcută din suflet și cu credință, dobândim pacea, reconcilierea cu
Dumnezeu, cu noi înșine. Abia după aceasta putem vorbi despre reconciliere, ca
urmare firească a împăcării noastre cu noi înşine prin darul Sfântului Duh,
dobândit prin rugăciune. Abia acum, creştinul va deveni un promotor al împăcării
oamenilor - nu atât între ei, cât cu Dumnezeu (deoarece, chiar dacă între oameni
există pace, aceasta devine neplăcută înaintea lui Dumnezeu în clipa în care la
adăpostul ei, se lucrează patimi şi păcate). Şi ceea ce este mai minunat este faptul că,
având asupra lui binecuvântarea lui Dumnezeu, creştinul nostru curăţit nu va trebui să
folosească atât cuvintele frumoase sau strigate cu glas tare spre a aduce pacea, ci
însăşi viaţa lui va fi de ajuns spre a folosi oamenilor. Căci spun Sfinţii Părinţi: Taci
tu, să vorbească faptele tale. Iar proverbul zice: „Vorba sună, fapta tună.”
.
34
Capitolul IV: Exprimarea învățăturii de credință
1. LOCAȘURILE DE CULT ALE CREȘTINILOR –

APARIȚIE ȘI DEZVOLTARE ÎN CONTEXTUL CULTURII
UNIVERSALE
Motto: „Cât de iubite sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor!
Dorește și se sfârșeșete sufletul meu după curțile Domnului.”(Psalmul 83, 1).
Planul lecţiei:
1.Generalități
2.Primele lăcașuri de cult creștine
3.Stilul basilical
1. Generalități
o La începuturi, oamenii se rugau și se închinau în anumite locuri din natură, izolate (în
câmpii, munți, în peșteri ori grote), apoi au făcut jertfelnice, altare. Mai târziu, au
construit locașuri de cult, în general temple în care se adunau la rugăciune și în care
slujeau oameni consacrați- preoții. Se raportau cu respect la spațiul sacru, iar
lăcașurile de cult le amenajau cât mai frumos posibil, îmbinând armonios diverse arte
în slujirea divinității.
o Arta Imperiului Roman, în spațiul căruia apare creștinismul, a fost influențată de arta
provinciilor cucerite, de exemplu de arta din Etruria și Grecia. Cetățile imperiului au
cunoscut primele forme ale artei romane, manifestate în forumuri, pe arcuri de triumf,
columne, amfiteatrem arenem palate ori monunemte funerare. Întâlnim, ca elemente
decorative; basoreliefuri, statui, picturi, atât, în interiorul, cât și în exteriorul
construcțiilor.
o Locașurile de cult ale creștinilor se numesc biserici.
2.Primele lăcașuri de cult creștine
o Apostolii și ucenicii Domnului Hristos au continuat să se închine în Templul din
Ierusalim și în singogi, după Înălțarea Lui la cer. Apoi, împreună cu cei convertiți la
creștinism, s-au adunat pentru rugăciune și pentru „frângerea pâinii” (adică pentru
Împărtășanie) în camerele cele mai mari ori în foișoarele din casele particulare ale
unor credincioși mai înstăriți.
o Treptat, aceste spații au devenit neîncăpătoare și creștinii au început să își
construiască primele biserici, spre sfârșitul secolului al II-lea, care erau sub forma
unor săli mari, modelul lor fiind sinagogile iudaice. Chiar vechi temple păgâne sau
sinagogi au fost amenajate de creștini ca biserici.
o Dar, în primele secole ale erei noastre au fost și persecuțiile împotriva creștinilor. De
aceea, deseori creștinii erau nevoiți să se roage pe ascuns, în locuri retrase, în cimitire
ori în catacombe (galerii subterane – de exemplu: catacombele Romei, ce pot fi
vizitate în prezent). Din catacombe avem primele manifestări de artă creștină- picturi
simple ale unor episoade biblice ori ale martirilor.
o Odată cu încetarea persecuțiilor împotriva creștinilor, în urma Edictului de la Milan,
dat de Împăratul Constantin cel Mare în anul 313, creștinismul devine (din
religie interzisă) religie tolerată. Apoi ajunge religie oficială a Imperiului Roman.
Convertirea la creștinism a multor păgâni duce la nevoia de spații mai mari pentru
rugăciune. Astfel, cu acordul și cu sprijinul Sfinților Împărați Constatntin cel Mare și
al mamei sale, Elena, se amenajează ca biserici unele spații care erau înainte locașuri
de cult păgâne sau serveau drept judecătorii și se construiesc altele noi. Judecătoriile
erau numite basilici (adică locașuri împărătești). „Basileu”/„bazileu” însemna în
vechea limbă greacă: „rege”, „împărat”, „suveran”. De la cuvântul „basilică”, în
timp, apare cuvântul „biserică”, în limba noastră.
o După modelul basilicilor, s-au construit altele noi. De aceea, putem vorbi despre un
prim stil arhitectural întâlnit la locașurile de cult creștine: stilul basilical.
35
3.Stilul basilical
o E întâlnit atât în Răsărit, cât și în Apus, începând cu secolul al IV-lea, până în secolele
VIII-IX.
o Caracteristici:
• arhitectură, sculptură și pictură greco-romană, adaptată la cerințele
cultului creștin;
• predomină linia dreaptă;
• plan general dreptunghiular;
• interiorul împărțit în mai multe nave longitudinale, delimitate prin
coloane;
• tavan plat, uneori și acoperiș plat.
o Biserică reprezentativă: Sfânta Prassede din Roma.
Biserica Sfânta Prassede din Roma
36
2. STILURI ARHITECTURALE REPREZENTATIVE ÎN LUME

Motto: „Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă.”
(din Rugăciunea la intrarea în biserică).
Planul lecţiei:
1. Generalități
2. Stilul bizantin
3. Stilul romanic
4. Stilul gotic
5. Stilul renascentist
1. Generalități
o De-a lungul istoriei creștinismului, în construirea bisericilor, s-au utilizat diferite
stiluri arhitecturale ale căror trăsături specifice pot fi recunoscute cu ușurință în întreg
spațiul creștin.
2. Stilul bizantin
o Se naște din cel basilical.
Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, azi Istanbul
o Elemente specifice:
• folosirea arcului semicircular, ca legătură între coloane, sprijinit pe
acestea cu ajutorul capitelurilor;
• plan în formă de cruce greacă (cu brațe egale, ca un „+”) sau treflat,
deseori înscris într-un pătrat;
• materialul de construcție cărămida (singură sau în alternanță cu piatra);
• la altar și brațele laterale ale crucii grecești din plan, pereții sunt
construiți ca abside (ziduri verticale semicirculare);
• are una sau mai multe cupole, cea principală fiind situată central,
deaspura naosului;
• exterior sobru, dar interior bogat ornamentat cu pictură, uneori cu
mozaic, foarte rar cu sculptură;
• preferă simboluri matematice și figuri geometrice perfect simetrice:
plus, pătrat, cerc;
• biserica este împărțită transversal, în trei părți principale: pronaos,
naos și altar, ultimele două fiind despărțite între ele prin iconostas;
• cupola reprezintă dorința omului de a coborî Cerul pe pământ.
o Ajunge stil reprezentativ pentru Biserica Ortodoxă.
o Biserici reprezentative: Sfânta Sofia din vechiul Constantinopol (actualul Istanbul),
San Vitale din Ravenna, San Marco din Veneția ș.a..
3.Stilul romanic
o Apărut în Franța și în Nordul Italiei (Lombardia), în secolul X; se dezvoltă pană în
secolul al XIII-lea, devenind arta oficiala a ritului catolic.
37
o Arta romanică a combinat traditia artei galo-romane si bizantine cu elementele artei

populare din teritoriile in care s-a dezvoltat. Caracteristice pentru arta romanica sunt
castelele si manastirile catolice, impresionante prin masivitate si prin plasarea in
locuri izolate.
Catedrala din Pisa

o Elemente specifice :
• integrarea in capiteluri a scenelor cu figuri si ornamente;
• materialul de constructie este mai ales piatra (mai putin caramida si
lemnul);
• planul cel mai des intalnit: cruciform;
• bisericile erau impartite in trei nave: nava centrala si doua nave
laterale despartite prin stalpi sau prin coloane unite deasupra prin
arcuri rotunde;
• pe aceste arcuri se sprijina bolta de piatra, de obicei semicirculara;
• ferestrele- la inceput putine si mici, apoi mai multe si mai mari,
terminate totdeauna in arc rotund si cu ornamentatie bogata (apar
primele vitralii in sec XII).
o Biserici reprezentative: Catedrala din Cluny, Catedrala Notre Dame la Grande din
Potiers, Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Catedrala din Pisa.
4.Stilul gotic
o Arta gotica a aparut la jumatatea secolului XII in Franta raspandidu-se ulterior in
toata Europa Apuseana. Primele constructii in arhitectura gotica au fost catedralele ,
ridicate in centrul oraselor ca emblema a autonomiei locuitorilor acestora.
• spre deosebire de edificiile romanice, monumentele gotice sunt inalte,
zvelte, mult alungite, de dimensiuni mari, aparent fragile, bogat
impodobite;
• zidurile inalte și subțiri sunt sprijinite fie direct- de contraforti, fie
cu ajutorul arcelor butante;
• interiorul este impartit in mai multe nave longitudinale, delimitate
prin coloane inalte si puternice;
• portalurile sunt impodobite cu sculpturi si cu statui;
• bolta se sprijina pe doua ogive diagonale de sustinere, care se
incruciseaza in punctul cheie al boltii; de aceea o numim boltă
ogivală;
• acoperisul are unul sau mai multe turnuri inalte, ascutite, terminate
de obicei cu o sageata;
• arcul frânt ce incadreaza ferestrele, numeroase, mari si inalte;
• vitralii inglobate, terminate in forma de flacara, aici vitraliile au
inlocuit pictura;
• rozasa - fereastra rotunda, ce mareste lumiozitatea spatiului interior si
infrumuseteaza fatada exterioara;
38
• sculptura este utilizata atat in interior, cat si in exterior; spre

deosebire de stilul romanic, cele mai multe ornamente gotice au fost
inspirate din natura; statuile gotice sunt inalte, alungite si se
armonizeaza cu liniile verticale ale cladirii.
Catedrala Notre Dame din Paris
o Biserici reprezentative: Catedrala Notre Dame din Paris (Franța), Catedrala Notre
Dame din Reims, Domul din Milano, Domul din Viena, Catedrala din Lincoln
(Anglia), Biserica Neagră din Brașov.
5.Stilul renascentist
o A apărut în Italia, între secolele XV-XVI, în Renaștere și are ca model arta antică
greco-romană.
• plan variat: circular, dreptunghiular, cruciform;
• pornind de la bazilica cu trei nave, cele laterale boltite, iar cea din
mijloc cu o cupolă centrală, construcțiile renascentiste sunt de mari
dimensiuni.
• fațadele zidurior sunt acoperite de marmură sau faianță;
• la fațada principală se află un turn central;
• pereții interiori sunt pictați în stil laicizat, în care sunt prezente
persoane mitologice, figurile umane sunt reprezentate deseori robuste,
nude, cu accent pe frumusețea trupului.
o Biserici reprezentative: „Sf. Petru” din Roma, „Sf. Ludovic” din Versailles – Franța,
„Sf. Mihail” din Germania.
Catedrala papală „Sf. Petru” din Roma
39
3. STILURI ARHITECTURALE REPREZENTATIVE ÎN ȚARĂ

Motto: „.Așa cum este portul la mare, așa a pus Dumnezeu bisericile în
cetăți, pentru ca, aflând scăpare aici din furtuna lucrurilor vieții,
să ne bucurăm de senin.”(Sf. Ioan Gură de Aur).
Planul lecţiei:
1. Arta bisericească în Țările Române
2. Arhitectura în Transilvania
3. Arhitectura în Moldova
a) Stilul moldovenesc în epoca Sf. Voievod Ștefan cel Mare
b) Stilul moldovenesc în epoca lui Petru Rareș
c) Stilul moldovenesc în epoca lui Vasile Lupu
4. Arhitectura în Țara Românească
a) Stilul muntenesc
b) Stilul brâncovenesc
5. Bisericile de lemn- mărturii ale prezenței și continuității românești pe acest pământ
1. Arta bisericească în Țările Române

o Creștinismul la strămoșii noștri este atestat încă din secolul IV, prin basilicile
paleocreștine care au fost descoperite în perimetrul locuit azi de noi: în Dobrogea
(numită Schythia Minor în trecut), în Oltenia și în Banat.
o La început, bisericile erau construite în stil basilical, apoi în diferite forme ale stilului
bizantin (cu tot felul de influnețe), stil consacrat definitiv în Moldova și în Țara
Românească, după consolidarea organizării de stat și bisericești (sec.XIV).
o În Transilvania și Banat arta bisericească a fost puternic influențată de cea romanică și
gotică. Unitatea artei bisericești din cele trei Țări Române s-a realizat prin schimburile
de meșteri dintre ele. Voievozii din Țara Românească și din Moldova au ctitorit
biserici ortodoxe în Transilvania. Evoluția arhitecturii bisericești a condus spre o artă
autentic românească, ajungându-se la o creație nouă, cu elemente specifice.
2. Arhitectura în Transilvania
o În Transilvania nu se poate vorbi despre un stil arhitectonic propriu. Pe lângă
elementele aparținând stilului bizantin, apar influențe ale stilurilor romanic și gotic
în construirea bisericilor. Cele mai multe dintre acestea sunt din piatră. Arhitectura
religioasă din piatră a cunoscut o mare înflorire în secolul al XIII-lea.
o Cele mai vechi biserici ortodoxe care s-au păstrat sunt cele din Hunedoara (Densuș,
Strei, Prislop), din sec. XIII-XIV. Catedrala romano-catolică din Alba Iulia (sec. XII-
XIII) este unul dintre cele mai renumite monumente ale arhitecturii romanice din
Europa de Răsărit.
Biserica din Densuș

3. Arhitectura în Moldova
o Arta moldovenească a cunoscut la început influențe bizantine și romanice, apoi
gotice. Acestea sunt: contraforții care sprijină zidurile, nervurile de piatră ale bolților,
tendința de înălțare a bisericilor, elemente decorative ale sculpturii în piatră, forma
acoperișului, a turnului și a clopotnițelor.
40
a) Stilul moldovenesc în epoca Sf. Voievod Ștefan cel Mare (sec. XV-XVI)
Voroneț
o Caracteristici:
• inovații la sistemul de susținere a cupolei;
• supraînălțarea bolților în interior, prin suprapunerea arcurilor încrucișate (în
diagonală);
• bazele stelate de la exterior;
• bogatul decor al fațadelor împărțite orizontal în registre și divizate vertical în
panouri dreptunghiulare, cele din partea superioară terminându-se uneori
printr-un segment de cerc;
• deasupra panourilor registrului superior se găsesc ocnițele (firide care se
repetă);
• pardoseala: din dale pătrate de piatră, marmură ori cărămizi aranjate în motive
decorative;
• la unele mănăstiri apare pridvorul închis spre vest și gropnița (mormântul
ctitorului).
o Biserici reprezentative: bisericile mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț.
b) Stilul moldovenesc în epoca lui Petru Rareș (sec. al XVI-lea)
o Caracteristici:
• mănăstiri fortificate, cu turnuri de apărare la colțuri sau la intrare;
• ziduri mai zvelte;
• pridvorul deschis la fațada dinspre vest;
• pictura exterioară și, mai târziu, decorul sculptural exterior.
o Biserici reprezentative: bisericile mănăstirilor: Humor, Moldovița, Sucevița, Probota.
c) Stilul moldovenesc în epoca lui Vasile Lupu (începutul sec. al XVII-lea)
o Caracteristici:
• influența artei orientale, prin elemente de decor exterior: sculptură în piatră
sub formă de benzi decorative cu motive geometrice.
o Biserici reprezentative: bisericile mănăstirilor Dragomirna și Sfinții Trei Ierarhi din
Iași.
4. Arhitectura în Țara Românească

o Până la dezvoltarea unui stil propriu în Țara Românească, stilul bizantin (bisericile
Sân-Nicoară și Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, păstrate până azi) a primit
influențe sârbești (Mănăstirile Tismana și Cozia), orientale (Mănăstirile Dealu și
Curtea de Argeș), athonite (Mănăstirea Snagov, Catedrala Mitropolitană din
Târgoviște).
a) Stilul muntenesc (începând cu secolul al XVI-lea)
o Caracteristici:
• plan treflat;
• biserici cu dimensiuni mici și proporții armonioase;
• pronaosul e despărțit de naos printr-un zid cu ușă sau prin coloane, altarul este
semicircular, simplu la început, apoi cu două absidiole laterale; deasupra
41
pronaosului și a naosului se află câte o turlă; pridvorul pe arcade deschise, la

fațada de apus;
• decorul exterior simplu, în care fâșiile orizontale de cărămizi aparente
alternează cu fâșiile de cărămizi tencuite, compartimentarea în dreptunghiuri
prin fâșii de cărămizi aparente așezate vertical din loc în loc, decorarea
pereților exteriori cu un brâu median cu motive decorative, care
împrejmuiește toată biserica.
o Biserici reprezentative: Bolnița Mănăstirii Cozia, Mănăstirea Mihai-Vodă din
București, Mănăstirea Arnota, actuala Catedrală Patriarhală.
b) Stilul brâncovenesc (sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu- 1688-1714)
Biserica Mănăstirii Hurezi

o Caracteristici:
• plan treflat;
• turn-clopotniță pe pronaos;
• pridvor deschis în față, sprijinit pe coloane bogat ornamentate cu motive
florale;
• armonia și eleganța proporțiilor;
• bogata ornamentație exterioară a coloanelor din pridvor și a chenarelor de la
uși și ferestre.
o Biserici reprezentative: Mănăstirea Hurezi, Biserica Sfântul Gheorghe Nou din
București (gropnița domnească), Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, Biserica
Stavropoleos din București (ctitoria arhimandritului grec Ioanichie), Mănăstirea
Surpatele.
5. Bisericile de lemn, dovezi ale continuității românești pe aceste meleaguri

o Bisericile de lemn, prezente pe întreg teritoriul țării noastre, sunt reprezentative
pentru arta populară românească și pentru cultura Europei de Răsărit, mărturisind
existența unei tradiții arhitecturale românești, ce folosește ca material de construcție
lemnul.
Mănăstirea Bîrsana
42
o Caracteristici:
• plan de tip navă, similar caselor țărănești, dar adaptat cerințelor cultului
creștin;
• decorațiile exterioare ale stâlpilor de susținere și ale ușilor bisericii sunt la fel
cu cele ale caselor din zona sau provincia unde se află biserica, aceste aspecte
făcând diferența între bisericile de lemn dintr-o regiune față de celelalte;
• proporționarea volumelor și îmbinarea cu măiestrie a bârnelor masive;
• pridvorul deschis în partea de vest, prevăzut cu stâlpi de susținere și cu o
balustradă;
• înălțimea turnurilor (prezente mai ales în Maramureș), și apoi, ca elemente de
influență gotică, apariția turnulețelor în secțiunea pătrată de la baza turnurilor
(secțiune ce se continuă cu o galerie cu arcade, deschisă, unde sunt așezate
clopotele);
• acoperișurile largi, în pante repezi, aplecate până aproape de pământ, sau
acoperișul în poală dublă, cu două rânduri de streșini, cea inferioară mai
largă;
• decorurile exterioare (crucea, brâul, soarele, pomul vieții, motivele
geometrice), legate de texte biblice; absența temeliei îngropate, fapt care face
posibilă mutarea bisericilor dintr-un loc în altul.
o Construcția bisericilor de lemn reflectă armonia dintre elemente de teologie ortodoxă,
utilitate și estetic.
o Biserici reprezentative: Mănăstirea Bîrsana, Mănăstirea Moisei, bisericile din Budești,
Ieud.
43
Capitolul V: Religiile lumii
1. HINDUISMUL
Planul lecţiei:
1.Localizare în timp și spațiu
2. Izvoare literare
3. Zeii hinduși
4. Principii sacre la hinduși
1. Localizare în timp și spațiu

o Este una dintre cele mai vechi religii, apărută în India prin anul 2000 î.Hr.,
practicată de aprox.700 milioane oameni.
o Din punct de vedere al dezvoltării în istorie, hinduismul se poate împărți în:
- hinduism vedic (1500-450 î. Hr.);
- hinduism brahmanic (450 î.Hr – 600 d. Hr.);
- hinduism medieval (600 – 1000 d. Hr.);
- hinduismul modern (după anul 1000 d. Hr.).
2. Izvoare literare
o Vedele (=”cunoaștere”) sunt cele mai vechi texte sacre ale Indiei (Rig Veda, Yajur
Veda, Atharva Veda, Sama Veda).Conțin imnuri, mituri, descântece, legende.
o Upanișadele, Brahmana și Codicele lui Manu.
o Epopeile (povestiri despre viața zeilor și originile lumii): Mahabharata și Ramayana.
3. Zeii hinduși
o Zeii hinduși sunt foarte numeroși (3333 zei, dintre care 33 cei mai importanți).
Ei sunt personificări ale naturii: Agni (Focul), Varuna (Noaptea), Indra
(Furtuna), Vayu (Vântul), Chandra (Luna), Mithra (Soarele). Sunt reprezentați
uneori cu forma animală (cal, taur, elefant). Treptat, deasupra tuturor zeilor a
fost plasat Prajapati (”Stăpânul făpturilor”, ”Cerul care știe totul”).
o În etapa brahmanică (450î.Hr.-600î.Hr.), zeii hinduși sunt tot mai abstracți:
• Vișnu - zeu al ordinii cosmice, reprezentat cu o diademă cu 4 brațe ce
țin: scoica, lotusul, discul, măciuca;
• Shiva - zeul procreației, cu puteri oculte. E reprezentat dansând și
având un al 3-lea ochi ce privește eternitatea;
• Brahma - care mai degrabă nu e zeu, ci e principiul absolut, abstract,
ce ține împreună aceste divinități.
• Alți zei: Krișna, Ganesa, Durga sau Kali. Hindușii venerează vaca.
4. Principii sacre la hinduși

1. dharma = legea morală
2. karma (faptă, lanț cauzal) = totalitatea faptelor care îi trasează destinul.
3. samsara (reîntrupare), conform căreia sufletele se reîncarnează continuu, purtând povara
karrmei, a faptelor din toate aceste întrupări.
o Castele: societate hindusă e împărțită în 4 caste (clase sociale): brahmanii (casta
superioară), ksatriya (nobilii și militarii), vayisia (negustori și agricultori) și sudra
(slujitorii celorlalte caste). Cei care nu aparțin niciunei caste sunt considerați impuri,
paria. Trecerea dintr-o castă în alta nu e posibilă decâr prin reîncarnare.
o Templele (mandala) reprezintă locuri de purificare, unde credincioșii vin pentru a
aduce ofrande zeului Vișnu sau Shiva și pentru a asculta recitarea Vedelor. Nu există
la hinduși mărturisirea faptelor, ci doar ritualuri de purificare (în special în Gange,
considerat râu sfânt).
44
2. BUDISMUL
Planul lecţiei:
1.Localizare în timp și spațiu
2. Întemeietor
3. Doctrina budistă
4. Direcțiile sau „vehiculele” buddhismului
1. Localizare în timp și spațiu

Budismul este o religie fără zei, practicată în prezent de 300-400 milioane de credincioși,
cei mai mulți din Asia de Sud-Est. Budismul se adresează tuturor categoriilor sociale. În sec.
III î. Hr. împăratul indian Asoka se convertește la budism, astfel că budismul ajunge religie
oficială în stat. Se răspândește rapid în Asia: Sri Lanka, Birmania, China, Coreea, Japonia,
Tibet. Din sec. V însă indienii îl practică din ce în ce mai puțin.
2. Întemeietor
o Întemeietorul budismului se naște în India, la sfârșitul sec. VI î.Hr. Buddha se
bazează pe hinduismul practicat de indieni, pentru a propovădui noua doctrină.
o Prințul Siddhartha Gautama (viitorul Buddha) s-a născut la Kapilavastu. După o
copilărie și tinerețe specifice unui prinț și o căsătorie strălucită, el descoperă brusc
suferințele umane: bătrânețea, durerea, sărăcia, moastea. La 29 de ani, după ce i s-a
născut un fiu, se retrage în singurătate pentru a medita. Stă cu călugării hinduși,
cercetează textele sacre, dar negăsind răspunsul dorit, caută singur calea spre Adevăr
și eliberarea sufletului din transmigrare. Stând sub un smochin, primește iluminarea,
devenind atunci Buddha (Trezitul sau Iluminatul). Prima predică a ținut-o la Benares,
apoi a plecat la propovăduirea împreună cu discipolii săi. Moare foarte bătrân.
3. Doctrina budistă
o Doctrina budistă are la bază cele Patru nobile Adevăruri, expuse de Buddha:
1. lumea este doar suferință (nașterea, boala, bătrânețea, moartea provoacă suferință);
2. durerea omului provine din atașamentul lui față de viață, din setea de plăceri, de existență,
care nu poate fi niciodată satisfăcută;
3. pentru a opri suferința, omul trebuie să se elibereze de orice dorință.
4. eliberarea, anihilarea dorinței și implicit a suferinței, se face printr-o viață exemplară. În
acest al patrulea adevăr, Buddha arată Calea ce trebuie urmată pentru a cunoaște Nirvana
(=Extincție). Nirvana e posibilitatea de a curma ciclul renașterilor și al morților. Nirvana nu
înseamnă neant și nu este neapărat necesară moartea pentru a o atinge, dar în viață
cunoașterea ei e incompletă.
o Buddha este considerat primul om care a scăpat din ciclul reîncarnărilor.
4. Direcțiile sau „vehiculele” buddhismului

Budismul se împarte în două mari curente:
o Micul Vehicul („Calea cea strâmtă” – HINAYANA) – reprezintă partea
„conservatoare” a lumii buddhiste, conform căreia numai călugărul ascet poate
deveni „sfânt” prin tehnici specifice de meditație și iluminare.
o Marele Vehicul („Calea dea largă” – MAHAYANA) – reprezintă partea
„liberală” a lumii buddhiste, conform căreia accesul în Nirvana este posibil
celor care se disting prin iubire și jertfă de sine).
o Pe lângă acestea, BUDISMUL TIBETAN are ca specific pe Dalai Lama -
șeful spiritual și politic al budiștilor. El este considerat un fel de reîncarnare a
lui Buddha.
45
o Aceste căi au dat naștere la noi curente, secte, școli, tradiții.
Lăcașurile de cult sunt stupele.

Sărbătorile comune sunt cele legate de evenimentle din viața lui Buddha. Când se
comemorează moartea lui Buddha sunt omagiate și spiritele morților, aprinzându-se lămpițe
care sunt lăsate să plutească pe apă.
3. CONFUCIANISMUL
Planul lecţiei:
1. Generalități
2. Întemeietor
3. Principiile fundamentale ale confucianismului
4. Statutul confucianismului în China.
1. Generalități
o Confucianismul reprezintă învățătura lui Kong Fu zi (Confucius – după cum l-au
latinizat iezuiții latini) și nu este propriu-zis o religie, ci mai degrabă morală, tradiție,
filosofie.
2. Întemeietor
o Confucius a trăit între anii 551-479 î. Hr. S-a născut într-o familie modestă, dar prin
sârguință a ajuns în diferite funcții, chiar de ministru al Justiției. A scris mai multe
cărți – conform părerii majorității istoricilor – cinci, care stau la baza „canonului”
confucianist. Confucius a fost numit „apostol al moralei” sau chiar „primul umanist”.
o Din vechea tradiție chineză, Confucius a reținut cultul strămoșilor și credința într-un
zeu suprem – Tien, Zeul Cerului și, pe alocuri, câteva zeități ale familei. Dar
confucianismul nu pune baza pe relația omului cu divinitatea, ci are ca învățătură
principală modalitatea în care omul trebuie să trăiască.
3. Principiile fundamentale ale confucianismului

o reciprocitatea: „Ceea ce nu dorești să ți se facă să nu faci nici tu altora”;
o omenia: a iubi pe oameni cu respect, sinceritate, mărinimie, statornicie și
bunătate;
o pietatea filială: supunerea absolută față de părinți, care se prelungește până la
supunerea oamenilor față de împărat – idee cu foarte mare greutate în China.
Astfel că toți mandarinii și funcționarii care-l asistau pe suveran trebuiau să
cunoască textele lui Confucius.
Conform confucianismului, omul perfect trebuie să fie caracterizat de virtuțile:

Calea (Dao), Omenia (Ien), Dreptatea (I), Ceremonialul sau Comportamentul
(Li). Confucius a gândit societatea ca fiind o mare și armonioasă familie, atâta
timp cât fiecare respectă normele de conviețuire și își păstrează locul, așteptând în
liniște vârsta schimbărilor inerente.
4. Statutul confucianismului în China

o Religie oficială a Imperiului Chinez până în 1910 și apoi a Republicii
(proclamată din 1912), confucianismul a fost mereu îmbogățit. Deși nu e
caracterizat de manifestări cultice, s-a stabilit în China un cult al lui Confucius
și a patru dintre discipolii săi, cărora li s-au ridicat temple, care sunt, de fapt,
46
mai mult niște clădiri memoriale unde se păstrează tăblițele cu numele lor.
Acest cult nu necesită preoți sau maeștri, nici măcar mănăstiri.
o De la sfârșitul imperiului, sub regimul comunist al lui Mao Tzedun,
confucianismul nu mai are susținere oficială în China. Cu toate acestea,
numeroși chinezi au continuat să practice această doctrină. Confucianismul s-a
răspândit și în Singapore, Coreea de Sud, Taiwan și Hong-Kong, unde s-a
fortificat cu elemente venite din China după 1949.
47
Capitolul VI: Ortodoxie și cultură națională
1.CONTRIBUŢIA MITROPOLIȚILOR ROMÂNI

LA DEZVOLTAREA CULTURII NAŢIONALE
Motto: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit.”
(II Timotei 4, 7).
Planul lecţiei:
1. Sfântul Mitropolit Varlaam
a. Viața
b. Activitatea cultural-tipografică
2.Sfântul Mitropolit Dosoftei
a. Viața
3.Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul
a. Viața
1.Sfântul Mitropolit Varlaam
a. Viața
o Sfântul Varlaam, Mitropolit al Moldovei, s-a născut în zona Vrancei.
o A devenit călugăr la Mănăstirea Secu din Moldova.
o A învățat limba greacă și latină.
o A fost ales Mitropolit al Moldovei păstorind Mitropolia Moldovei între anii 1632-
1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaș, Miron Barnovschi, Moise Movilă și
Vasile Lupu.
o A desfășurat o bogată activitate cultural-tipografică, cu rol de întărire a credinței, de
păstrare a unității românilor.
o În 1653, după ce Domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc, Mitropolitul
Varlaam, dornic de liniște și de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie,
Secu, după cum mărturisește cronicarul Miron Costin. Și-a donat toată averea
Mănăstirii Secu.
o A trecut la Domnul în 1657, fiind înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii
Mănăstirii Secu.
o În 2007, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat, cu ziua de pomenire
în calendar la 30 august.
o Mitropolitul Varlaam este considerat unul dintre părinții limbii române literare.
o A tipărit la Iași mai multe cărți de slujbă și de apărare a credinței ortodoxe:
• Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la
praznice imparatesti si la sfinti mari (1643)- cea mai cunoscută lucrare a sa, a
fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între
cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi românești.
48
• Răspunsul la catehismul calvinesc și Cele sapte taine scrise în spriijinul

românilor din Transilvania, pentru păstrarea credinței în fața prozelitismului
calvin.
• Pravila.
• Paraclisul Nascatoarei de Dumnezeu ş.a
o Sub coordonarea lui, se construiește Biserica Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”,
ctitoria domnitorului Vasile Lupu, ce va fi sfințită în 1639. Această biserică este una
dintre cele mai frumoase din România, bijuterie de broderie în piatră. În această
biserică, în 1641, Mitropolitul Varlaam așează în raclă moaștele Sfintei Cuvioase
Parascheva, dăruite Domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de la
Constantinopol, pentru ajutorul pe care acesta îl oferise.
o Sprijinit și de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului (care și el era moldovean),
Mitropolitul Varlaam a înființat prima tipografie românească din Moldova, în
anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea "Sfinții Trei Ierarhi" din lași.
o Pentru a întări credința ortodoxă și a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a
îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iași, în anul 1640, prima școală
de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovnicești de la Kiev,
înființată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul așezământ de cultură din
Moldova, Colegiul „Trei Ierarhi”, în care se preda în limbile greacă, slavonă și
română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi" din Iași, având la început și
profesori trimiși de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu și-a uitat
patria sa, Moldova.
o Întelept apărător al dreptei credințe și al unității Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi,
s-a ocupat de organizarea Sinodului de la lasi din anul 1642, adunare care a
îndreptat si aprobat Mărturisirea de credință alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă
al Kievului în 1638, pentru a da clerului și credincioșilor ortodocşi o călăuză în lupta
lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii.
o Sf. Mitropolit Varlaam a făcut și câteva profeții.
2. Sfântul Mitropolit Dosoftei
a. Viața
o Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în 1624.
o A învăţat la Iaşi, probabil la Colegiul întemeiat în 1640, pe vremea lui Varlaam, la
mănăstirea “ Sf. Trei lerarhi", apoi la şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov, unde a făcut
Studii umaniste şi de limbi.
o Cunoştea limba elenă, latina, slavona şi polona.
o Călugărit la Probota (în 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huşi (1658
- 1660) şi Roman (1660 - 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 şi 1675 -
1686).
o În toamna anului 1686, din cauza evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în
Polonia de oştile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, păstrând și
mărturisind credința ortodoxă.
o A trecut la Domnul în 1693. Este prăznuit ca sfânt pe data de 13 Decembrie.
49
o Mitropolitul Dosoftei al Moldovei a fost unul din marii cărturari români, poet şi
traducător.
o Unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în Biserică.
o A fost ;
• primul poet naţional;
• primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, scriind „Psaltirea
în versuri”;
• primul traducător din literatura dramatică universală şi din cea istorică
în româneşte ;
• primul traducator al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova ;
• primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre
primii cunoscători şi traducători din literatura patristică şi post
patristică.
o Datorită relaţiilor sale cu patriarhul Moscovei şi cu Nicolae Milescu Spătarul, aflat
acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia
din Iaşi, în româneşte, principalele cărţi liturgice, unele traduse de el însuşi.
o Dintre lucrările tipărite:
• Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 de pagini şi 8634 de versuri (la
un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)
• Dumnezeiasca Liturghie, Iaşi, 1679 (ed. a Ii-a, Iaşi, 1683);
• Psaltirea de-nţeles, Iaşi, 1680 (text paralel: slavon şi român);
• Molitălvnic de-nţeles, Iaşi, 1683 ;
• Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;
• Parimiile preste an, Iaşi, 1683;
• Poemul cronologic, cu mici adaosuri şi modificări ;
• Viaţa şi petriaceria sfinţilor, 4 vol Iaşi, 1682-1686, lucrare de compilaţie,
după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) şi slave.
3.Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul
a.Viața
o S-a născut la 1650 în Georgia, (sau Iviria), numindu-se din botez Andrei.
o A căzut de tânăr rob la turci și, după eliberare, a trăit ca monah pe lângă Patriarhia de
Constantinopol, învățând carte și arta sculpturii în lemn, a picturii, broderiei și
caligrafiei.
o Domnitorul Constantin Brancoveanu l-a adus in Muntenia in 1690, in scopul realizarii
planurilor sale culturale. Aici a invatat limba română si a inceput opera de tipograf, ca
ucenic al lui Mitrofan, fost episcop de Husi. Era poliglot (vorbea mai mult de cinci
limbi).
o În 1705 a fost hirotonit arhiepiscop de Râmnic, iar în 1708 a devenit Mitropolit al
Ungrovlahiei (Țării Românești). A sprijinit românii din Transilvania, hirotonind
preoți pentru românii din Transilvania care nu au acceptat Uniația.
o A ctitorit lăcașuri sfinte.
o A luptat pentru identitatea românească, împotrivindu-se asupririi turcești. Pentru
aceasta a fost înlăturat, chiar caterisit și condamnat la închisoare pe viață pe Muntele
Sinai. Însă a fost ucis de către soldații turci în 1716 și aruncat într-un râu, lângă
Adrianopol.
50
o În anul 1992 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților, fiind
sărbătorit la 27 septembrie.
o Între 1691-1716 a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărţi, dintre care 39 au
fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în
româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una
greco-slavo-română. 1
o În 1691 ia conducerea tipografiei bucureștene, prima carte tipărită fiind Învățăturile
lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon.
o Au urmat Slujba Sfintei Paraschiva a sfântului Grigore Decapolitul (1692) și
Psaltirea românească (1694).
o Ca Mitropolit al Țării Românești a mutat tipografia de la Râmnic la Târgoviște.
o OPERA LITERARĂ a sa constă din:
• lucrări tipărite pentru nevoile preoților : Învățătura despre taina pocăinței (1705),
un mic Catehism (1710) si Capete de poruncă (1714);
• unele manuscrise, dintre care amintim : Chipurile Vechiului și Noului
Testament;
• Didahiile sau Predicile sale - cea mai cunoscută și apreciată operă a sa, este
alcătuite din 28 predici și 7 cuvântări ocazionale, citând din Biblie și din Sfinții
Părinți sau amintind filosofi și poeți din Antichitate. Scrierile sale arată "hotărârea
mitropolitului de a curăți o Biserică decăzută în moravuri" (Nicolae Iorga).
Mitropolitul amintește de asuprirea socială și națională a poporului din partea
marilor boieri și a turcilor, afirmând în cuvântarea de înscăunare: "suntem
încongiurați de atâtea nevoi și scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce
stăpanesc pământul acesta", sau, în cuvântarea la Schimbarea la față: "suntem
supuși supt jugul păgânului și avem nevoi multe și supărări din toate părțile”.
o Tot ca om de cultură a ctitorit și lăcașuri sfinte, cea mai importantă ctitorie a sa fiind
Mănăstirea Antim (Mănăstirea Tuturor Sfinților): a întocmit el însuși planurile de
construcție, a sculptat el însuși ușa și ancadramentele de lemn, a făcut broderiile, a
pictat icoane. De la Mitropolitul Antim au rămas în manuscris 503 portrete în
medallion ale unor personaje biblice.
o Este cel mai de seamă Mitropolit al Țării Românești, pentru introducerea limbii
române în sfintele slujbe.
1
https://boraurora.com/2014/09/23/sf-antim-ivireanul
51
Capitolul VII: Creștinismul și provocările lumii contemporane
1. SUPERSTIȚIA ȘI MAGIA
Planul lecţiei:
1.Superstiția
2.Magia
3.Concluzii
1.Superstiția
o Superstiția este o credință primitivă, cu caracter popular, în care o întâmplare sau un
eveniment, poate căpăta o explicație magică, fără un suport științific. Nașterea
superstițiilor se datorează în primul rând, necunoașterii unor fenomene, fapt care duce
la manifestări ce au ca scop ferirea de efectele așa zis negative, pe care le pot genera.
o Exemple de superstiții: spartul oglinzii, numărul 13, țiuitul urechilor, țiuitul tăciunilor
în vatră, pisica neagră, întâlnirea cu preotul, să nu te întorci din drum, dacă stai pe
colțul mesei nu te mai căsătorești niciodată ș.a..
o Alte exemple: practici magice menite a împiedica ,,ghinionul”, provocate de
evenimentele enumerate anterior, purtarea unor amulete (de genul trifoiului,
busuiocul, oase de animal sau om), ciocănitul în lemn, stinsul cărbunilor în apă
asociat cu rostirea unor rugăciuni, descântecul
2.Magia
o Este un sistem de practici și tehnici care au la bază credința în puterea omului de a
rezolva anumite probleme, acționând asupra unor realități cu ajutorul unor forțe
proprii sau supranaturale, demonice. Prin aceste practici, demonii sunt invocați pentru
a rezolva cereri venite din partea unor oameni și transmise de persoane inițiate,
numite vrăjitori sau magicieni.
o Despre magie se spune că este împărțită în magie albă și magie neagră. În realitate,
toate formele de magie presupun intervenția demonică în viața omului și au efect
negativ în viața celui care le practică, precum și în viața celui ce apelează la asemenea
„servicii”, ducând la îndepărtarea de Dumnezeu și la pierderea mântuirii, în cazul în
care omul nu își revine din această rătăcire și nu se întoarce din tot sufletul la
Dumnezeu.
o Tipurile de magie: descântecul (,,rugăciunea” prin care se urmărește redarea sănătății
și alungarea spiritelor rele) și spiritismul (invocarea sufletelor morților). Cele două
practici au origini cronologice îndepărtate, multimilenare, fiind întâlnite la atât la
egipteni cât și la perși, greci, romani și daci, adică la popoarele păgâne și politeiste.
o Una din părțile înșelătoare ale acestor ritualuri este faptul că folosesc rugăciunile, sau
obiecte sfinte, aparținând Creștinismului, precum crucea, icoana, sau agheasma.
Aceste obiecte însă produc efecte doar atunci când sunt folosite în mod corespunzător.
3.Concluzii
o Toate aceste practici sunt contrare învățăturii creștine pentru că urmăresc obținerea
unor avantaje prin excluderea lui Dumnezeu, dar și a efortului personal.
o Îndatoririle celor care apelează la astfel de practici nu presupun schimbarea vieții în
bine, ci îndeplinirea unor fapte ritualice exterioare (de genul unui anumit număr de
rugăciuni, consumul unor băuturi sau alimente, ori oferirea unor ofrande). De altfel, a
doua poruncă a Decalogului spune ,,Să nu îți faci chip cioplit și nici vreo înfățișare a
lucrurilor, și nici să te închini lor.” (Ieșire20 2-) interzicând prin aceasta înlocuirea
credinței în Dumnezeu și închinarea la alte forme, ființe, obiecte sau fenomene care
intră sub incidența noastră.
o De ce nu e bine totuși să apelăm la astfel de manifestări? Pentru că religia creștină de
rit ortodox ne oferă o identitate doar dacă o adoptăm în totalitate, devenind parte
integrantă a ființei noastre astfel încât devine identitară, ca și limba sau cultura pe care
le purtăm și care vorbesc despre originile noastre. Creștinismul propune schimbarea
omului de la interior, pentru că inima este locul întâlnirii tainice cu Dumnezeu ce
52
duce în cele din urmă la transfigurarea sufletului dar și a trupului. Iar schimbarea se
produce lent, pe măsură ce omul și Dumnezeu se întâlnesc prin rugăciune. Un al
doilea motiv este acela că, invocând ajutorul altei puteri pentru a scăpa de necazuri, ne
arătăm necredința față de Dumnezeu, faptul că avem cunoștințe teologice insuficiente,
de vreme ce apelăm la altcineva decât la Atotputernicul (adică Cel ce Poate Toate).
Un al treilea motiv este acela că introducem în identitatea noastră o cultură străină
care alterează pe de-o parte legătura cu Dumnezeu.
o Modalitățile colaborării cu Dumnezeu sunt accesibile tuturor! Prietenia, actele de
binefacere, rugăciunea, postul, spovedania, împărtășirea, privegherea, meditația
religioasă, lecturile, pelerinajele etc sunt la îndemâna oricui dorește să iasă din
indiferentism religios și să dea sens credinței și vieții sale.
o Facem deosebirea dintre magie, superstiție, ocultism și tradițiile populare și folclor.
Deși au o origine comună (de dinainte de creștinism), se diferențiază prin aceea că
tradițiile și-au pierdut caracterul sacramental având rol estetic, afectiv, comemorativ și
identitar (istoric). Se cuvine să diferențiem și astronomia care este o știință care se
ocupă cu studiul universului, cu tot ceea ce ține de el, pe când astrologia este o pseudo
știință potrivit căreia, mișcările astrelor influențează viața, deciziile și personalitatea
2. ASTROLOGIA. NUMEROLOGIA
Motto: „ Nu este al vostru a ști anii sau vremile
pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” ( Fapte 1,7)
Planul lecţiei:
1.Astrologia
2.Numerologia
3.Concluzii
1.Astrologia
o Astrologia este o pseudoștiință care pretinde că anumite evenimente din viața omului,
a societății sau a lumii sunt dependente de influența exercitată de poziția aștrilor. Arta
de a citi în aștri destinul lumii și al oamenilor s-a practicat încă din antichitate. În
secolele X-XII, astrologia a fost asociată de către arabi cu astronomia, cu alchimia,
chiar cu medicina. Pentru a-și impune ideile, astrologii au încercat să explice anumite
evenimente biblice, punându-le în corelație cu fenomenele cerești. Dezvoltarea
științelor naturii, respectiv a științei astronomiei, a determinat declinul astrologiei.
Însă, aceasta continuă să existe și în societatea actuală.
o Horoscopul e una dintre formele prin care se manifestă astrologia. Credința în
horoscop susține că fiecare zi a săptămânii se află sub dominația unei planete, care
influențează într-un anume fel viața celor născuți în ziua respectivă. Astrologii
consideră că zodia în timpul căreia s-a născut cineva determină caracteristici ale
personalității acestuia. Prin combinația influenței constelației și a planetei sub care se
naște un om, se constituie horoscopul, considerat de astrologi sursa cunoașterii
trecutului și a viitorului acelei persoane. Astfel, omul are falsa impresie că poate
deține controlul deplin asupra propriei vieți și că își poate cunoaște destinul.
2. Numerologia
o Numerologia reprezintă credința potrivit căreia studiul numerelor este o modalitate
din care se pot afla cu certitudine aptitudinile și caracterul unei persoane. „ Experții”
în numerologie folosesc numerele pentru a le arăta oamenilor când pot să se
căsătorească, când pot să călătorească, să schimbe serviciul etc, însă nimeni nu poate
cunoaște viitorul: „ Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în
stăpânirea Sa” ( Fapte 1,7).
o În Sfânta Scriptură, acceptarea concepțiilor conform cărora viața lumii și a omului
sunt dependente de conjunctura în care se află corpurile cerești la un moment dat sau
de numere este considerată idolatrie: ,,Deșerți sunt din fire toți oamenii care nu
cunosc pe Dumnezeu și care n-au știut, plecând de la bunătățile văzute, să vadă pe
53
Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înțeleagă pe meșter; ci au socotit
că sunt dumnezei cârmuitori ai lumii: sau focul, sau vântul, sau arcul cel iute, sau
mersul stelelor, sau apa năvalnică, sau luminătorii cerului” (Întel. 13, 1-2).
3.Concluzii
o Dumnezeu a făcut cunoscută voia Sa și a descoperit evenimente care urmau să se
petreacă în viitor, numai atunci când a fost necesar pentru mântuirea lumii și numai
oamenilor anume aleși de El. Proorocii falși s-au rupt de Dumnezeu, neavând un scop
religios, ci urmărind avantaje materiale și dobândirea de adepți.
o Acceptarea superstițiilor arată neîncrederea creștinului în puterea lui Dumnezeu și în
ajutorul pe care îl dă naturii create, omul căutând în acestea o alternativă la credința
autentică în Dumnezeu.
o Credința în astrologie si numerologie reprezintă o încalcare a poruncii I din Decalog,
îndepărtând pe om de Dumnezeu.
o Sfinţii Părinţi ne învaţă că nu există nicio legătură între naşterea omului şi zodia de pe
cer, iar necazurile şi răutăţile sunt rodul păcatelor noastre, şi nu al constelaţiilor.
54
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură (1991), Editura Instututului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
2. Braniște, Ene (1984), Liturgica teoretică. Manual pentru seminariile
teologice, Editura Instututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti
3. Eliade, Mircea (1992), Istoria credințelor și ideilor religioase, Vol.1-2, Editura
Științifică și Enciclopedică, București
4. Enciclopedia pentru tineri Larousse. Religiile lumii (1996), Editura Rao,
București
5. Evdokimov, Paul (1993), Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura
Meridiane, Bucureşti
6. Evdokimov, Paul (1996), Rugăciunea în Biserica de Răsărit, Editura Polirom,
Iaşi
7. Muha, Camelia, (2012), Religie –creştin - ortodoxă, clasa a X– a , Auxiliar
didactic pentru elevi, Ed. „Sf. Mina”, Iaşi
8. Opriș, Dorin; Opriș, Monica; Horga, Irina; Tacea, Antoaneta-Firuța, (2007),
Religie cultul ortodox pentru clasa a X-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca
9. Panoschi, Mihaela; Argatu, Nicoleta-Gabriela; Vlad, Sergiu-Marcel; Vlad,
Andreea; Zăbavă, Emil-Dănuț, (2005), Religie cultul ortodox. Manual pentru
clasa a X-a; ART, București
10. Păcurariu, Mircea, (1994), Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol.2, Editura
Instututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
11. Rămureanu, Ioan, (1992), Istoria Bisericească Universală. Manual pentru
seminariile teologice, Editura Instututului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti
12. Todoran, Isidor; Zăgrean, Ioan (1991), Teologia dogmatică, Manual pentru
seminariile teologice, Editura Instututului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti
13. Stan, Alexandru; Rus, Remus, (1991), Istoria Religiilor pentru învățământul
preuniversitar, Editura Instututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti
14. Uspensky, Leonid (1994), Teologia icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti.
Webografie
1.https://red-religie.ro/red/clasa-x/lectia-18-astrologia-numerologia/
2.https://red-religie.ro/red/clasa-x/lectia-17-superstitia-si-magia/
55

Caiet de Religie X Complet

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caiet de Religie X Complet

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Liceul Teoretic „CORIOLAN BREDICEANU” Lugoj

Capitolul I: Învăţătura de credinţă

1.CINSTIREA SFINTEI CRUCI

- idol = dumnezeu fals; dar noi nu o credem Dumnezeu, ci un obiect care ne

Mântuitorul a ales crucea pentru că astfel se moare cu mâinile întinse.

2. CINSTIREA SFINTELOR MOAȘTE

Mâna Sf. Ioan Gură de Aur (sec. IV-V d. Hr.)

Sf. Parascheva de la Iași (sec. al XI- lea d. Hr.)

Picioarele Sf. Ioan Iacob Hozevitul - sfânt român (sec. XX)

3.CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

din ei, ajungând la asemănarea cu Dumnezeu și devenind purtători de Dumnezeu.

Chivotul Legii, cu heruvimii de aur pe

Icoană ce reprezintă Icoana Sfintei Treimi, Icoana Sfintei Treimi,

o Caracteristicile unei icoane bizantine:

o rol estetică (de a împodobi bisericile și mediul în care trăim);

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului

Maica Domnului Prodromița Maica Domnului Siriaca

4.RESPECTUL FAȚĂ DE CELE SFINTE

Capitolul II: Trăirea învățăturii creștine

1.LEGEA MORALĂ A VECHIULUI TESTAMENT.

Cele zece porunci

I. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!

I. Există un singur Dumnezeu. Doar pe Acesta să-L adorăm!

Cinstirea lor e o cinstire indirectă a adevăratului Dumnezeu. De aceea, prin ea

2.LEGEA MORALĂ A NOULUI TESTAMENT.

Motto: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,

1.Caracteristici ale Legii morale a Noului Testament

Biserica de pe Muntele Fericirilor (Israel), construită pe locul

FERICIRILE (Matei 5, 3-12)

1. Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este împărăția cerurilor.

4.Principalele idei din Predica de pe munte – Matei cap. 5, 13-48 – cap. 6

3. LIBERTATE ȘI OPȚIUNE. VIRTUTE ȘI PĂCAT

o O virtute se deosebește de o atitudine bună, de moment, a omului prin faptul că este

4.Despre păcat, ispită, patimă/ viciu

Motto: „Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa

Capitolul III: Spiritualitate și viață creștină

1. Despre iubire, în creștinism

3.Relația între iubire și dreptate, în creștinism

Aplicație: Comentați următoarele citate:

Motto: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla;

4. Cum trebuie făcută o rugăciune pentru a fi primită de Dumnezeu?

5. Importanța și consecințele rugăciunii în viața noastră

o Rugăciunea ne întărește, ne dă putere și ne luminează în a cunoaște și a respinge

Sf. Serafim de Sarov

o Rugăciunea duce la curățirea treptată de păcate și la sfințirea creștinului, acesta

6. Reconcilierea – consecință a rugăciunii în viața noastră

Capitolul IV: Exprimarea învățăturii de credință

1. LOCAȘURILE DE CULT ALE CREȘTINILOR –

Biserica Sfânta Prassede din Roma

2. STILURI ARHITECTURALE REPREZENTATIVE ÎN LUME

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, azi Istanbul

o Arta romanică a combinat traditia artei galo-romane si bizantine cu elementele artei

Catedrala din Pisa

• sculptura este utilizata atat in interior, cat si in exterior; spre

Catedrala Notre Dame din Paris

Catedrala papală „Sf. Petru” din Roma

3. STILURI ARHITECTURALE REPREZENTATIVE ÎN ȚARĂ

1. Arta bisericească în Țările Române

Biserica din Densuș

4. Arhitectura în Țara Românească

pronaosului și a naosului se află câte o turlă; pridvorul pe arcade deschise, la

Biserica Mănăstirii Hurezi

5. Bisericile de lemn, dovezi ale continuității românești pe aceste meleaguri