Variola este o infectie contagioasa determinate de virusul variolic.

Variola poate fi mortala,

deci in cazul aparitiei unor cazuri cea mai importanta este izolarea persoanelor afectate. Cel
mai bine este ca fiecare persoana care intra in contact cu un pacient cu variola sa se
vaccineze. Daca persoana dezvolta simptome ale variolei se recomanda un consult medical
de urgenta.
ETIOPATOGENIA/PATOGENIA
Semnele variolei sunt starea generala proasta cu febra mare si apoi aparitia unei eruptii
cutanate. Simptomele apar la 12 zile dupa ce o persoana a fost infectata. Inainte de aparitia
vaccinului, variola provoca decese in intreaga lume.
ISTORIC
Variola a fost o boală contagioasă, de natură virotică. Variola a fost una dintre cele mai mari catastrofe
ale omenirii, omorând și desfigurând un număr imens de oameni de-a lungul secolelor; numai în secolul
al XX-lea au murit de variolă între 300 și 500 de milioane de oameni. Numai în 1967 s-au îmbolnăvit de
variolă circa 15 milioane de oameni și au căzut victime acestei boli două milioane. În același an
Organizația Mondială a Sănătății a desfășurat o campanie intensă de vaccinare și de informare a
opiniei publice cu privire la această boală. În 1977, variola a fost total eradicată; de atunci nu s-a mai
semnalat nici un caz. Variola este singura afecțiune contagioasă ai cărei germeni au fost total eliminați
din mediul natural.
CLASIFICARE Variola majoră a fost tulpina endemica predominantă în lume și către sfârșitul
secolului 18 era responsabilă de aproximativ 400.000 de morți în Europa. Pacienții care
supraviețuiau infecției rămâneau la rândul lor cu sechele precum orbire și cicatrici
desfigurante.

Către prima jumătate a secolului 20, toate izbucnirile de variolă din Asia și Africa erau datorate
variolei major. Variola minor era endemică numai în câteva țări din Europa, America de Nord,
America de Sud și Africa.

Variola major cuprinde la rândul său patru subtipuri:

 variola obișnuită, care era forma cea mai comună, constituind 90% din
cazurile de variolă.
 variola modificată, o formă mai blândă, dezvoltată de către persoanele
vaccinate.
 variola malignă, o varietate severă de variolă fără leziuni evidente la
suprafața pielii.
 variola hemoragică sau fulminantă, o formă rară, foarte severă și fatală în
care se dezvoltă hemoragii cutanate și mucoase.
Variola minor era mai puțin comună și mai puțin virulentă. Alte tipuri de variolă, mai puțin
frecvente:

 variola sine eruptione (variola sine exanthemata)

Cea mai comună și severă formă este variola majoră cu o erupție mult mai extinsă și febră mai mare.
Variola minoră este o prezentare mai puțin comună, și mai puțin severă, cu rate de deces istorice de
1% sau mai puțin. Subclinice (asimptomatice), infecții cu virusul variolei au fost observate, dar nu sunt
comune. În plus, o formă numită variola sine eruptione (variola fără erupții cutanate), este văzută, în
general, la persoanele vaccinate. Această formă este marcată de o febră care apare după perioada de
incubație de obicei și poate fi confirmată doar de studii de anticorpi sau, mai rar, prin izolarea virusului.
SEMNE SI SIMNTOME aproximativ 12 zile de la infectie pana la aparitia primelor simptome.
Apoi, dupa 2-3 zile de boala, apare o eruptie cutanata rosie si aplatizata.

De obicei apare la nivelul fetei si al membrelor superioare pentru ca apoi sa se raspandeasca

de-a lungul intregului organism. In urmatoarele 2-3 saptamani, eruptia rosie si aplatizata
devine ferma si bombata si se transforma in pustule. Apoi crusta cade la 3-4 saptamani de la
prima aparitie a simptomelor, determianand cicatrici permanente. Poate exista o confuzie intre
eruptia severa devaricela si cea de variola. Dar virusuri diferite determina aceste doua boli.
Virusul variolic se transmite în principal pe cale aeriană prin picăturile Fluge expulzate de
către bolnav în momentul în care tușește, strănută sau vorbește. Particulele virale de pe
suprafețele mucoase ale faringelui și de pe mucoasa oralp ajung astfel în tractul respirator al
unei persoane sănătoase, care este în contact cu persoana bolnavă la o distanță mai mică de
50 de cm. Au fost raportate în trecut și transmiteri pe cale respiratorie pe distanțe lungi, de la
un etaj al spitalului la altul. Expunerea la îmbrăcăminte sau pături care au aparținut
persoanelor contaminate poate de asemenea infecta o persoană sănătoasă.

Variola are o rată de transmitere mai mică comparativ cu pojarul, tusea convulsivă și gripa.
Transmisia prin contact limitat cu persoana s-a raportat la personalul militar. Animalele și
insectele nu sunt gazde ale virusului variolic, specia umană fiind singura care poate purta
acest virus. Femeile însărcinate infectate au tendința de a dezvolta forma hemoragică de
boală, iar infecțiile intrauterine apar chiar dacă mama poartă o încărcătură mică de virusuri,
ceea ce poate determina naștere prematură și rate înalte de mortalitate ale fătului și nou-
născutului.

variolă

Copil infectat cu variolă. Bangladesh, 1973. În variola

de tip obișnuit, umflăturile sunt umplute cu un lichid
gros, opac și adesea au o adâncitură sau o scobitură
în centru. Aceasta este o caracteristică distinctivă
majoră a variolei.
 boli infecțioase

Simptome epuizare[*][1]
Erupție[1]
cefalee[1]
durere abdominală[1]
vomă[1]
blister[*][1]
pimple[*][1]
febră
cicatrice[*]

Cauze Variola virus[*]

Metodă de diagnostic examinare clinică[*]

microscop electronic
passive hemagglutination
test[*]

Clasificare și resurse externe

ICD-9 050050

ICD-10 B03

ICD-11

ICD-9-CM 050.9[2]
050[2]

DiseasesDB 12219

MedlinePlus 001356

Patient UK Variolă

MeSH ID D012899[2]

Criteriile de diagnostic pentru variolă se împart în două clase: majore și minore.

Criteriile majore de diagnostic al variolei sunt în număr de trei:

 1. Prodrom febril cu 1-4 zile înainte de apariția rashului. Febra este mai mare
de 38,8°C și este însoțită de unul sau mai multe din următoarele simptome: stare de
prostrație, cefalee, dureri ale coloanei vertebrale, frison, vărsături, dureri abdominale
severe.
 2. Leziuni clasice ale variolei: rotunde și bine circumscrise, ombilicate și/sau
confluente.
 3. Leziuni cutanate aflate în același stadiu de dezvoltare în orice parte a
corpului.

Criteriile minore de diagnostic sunt în număr de cinci:

 1. Distribuție centrifugă a rashului cu cocnetrație maximă a leziunilor la nivelul

feței și extremităților distale
  2. Primele leziuni care apar sunt cele ale mucoasei orale și ale palatului, feței
și antebrațelor.
 3. Pacientul este într-o stare toxică avansată, fiind muribund.
 4. Evoluție lentă a rashului (1-2 zile pentru fiecare stadiu) de la macule la
papule, de la papule la pustule și de la pustule la cicatrici.
 5. Leziuni ale palmelor și plantelor.

Diagnostic diferențial
Rashul din variolă a fost frecvent confundat cu cel din varicelă. Ambele dezvoltă leziuni
pustulare cicatrizante care implică fața. Varicela nu are însă o fază prodromală și evoluția
rashului către cicatrizare durează aproximativ 7 zile. Indivizii care au fost înainte vaccinați
contra varicelei dezvoltă numai un prodrom blând, fără rash.
Febra și rashul vezicular din herpes zoster și eritema multiform sunt deseori confundate cu
leziunile din variola major. Variola hemoragică se dezvoltă fulminant, cu rash și febră și a fost
în trecut frecvent confundată cu meningococemia și cu leucemia acută severă.
Dermatita de contact, deși frecvent veziculară poate fi diferențiată de variolă deoarece este
pruritică și nu este acompaniată de febră sau alte simptome constituționale.

Afecțiunile care intră în diagnosticul diferențial al variolei sunt următoarele:

 febra pătată Rocky Mountain

 sifilisul
 infecția cu virus herpes-zoster
 erupțiile postmedicamentoase
 mușcăturile de insecte
 boala Kawasaki
 pojarul
 rubeola
 rujeola
 vaccinia generalizată și eczema vaccinatum
 febre virale hemoragice (confundate cu variola forma hemoragică)
 acneea
 formele atipice de pojar
 leucemia acută
 febra mușcăturii de șobolan
 eritemul toxic
 mononucleoza infecțioasă
 infecția cu parvovirus B19 și citomegalovirus
 eritema multiforme (sindrom Stevens-Johnson
 mulluscum contagiosum
 scarlatina.
Mi sunt menționate ca entități de diagnostic diferențial și:

 enterovirusurile
 impetigo
 gripa
 malaria
 meningita și meningoccocemia
 infecțiile cu poxvirusuri
 tifosul exantematic.
Rata de mortalitate a persoanelor infectate cu variolă este 30% sau mai mult. Formele
hemoragice și maligne sunt de cele mai multe ori fatale.
Morbiditatea este o caracteristică importantă a variolei întrucât 65-80% dintre pacienții care
supraviețuiesc infecției rămân cu sechele precum cicatrici cutanate care îi predispun la infecții
bacteriene secundare. Alte complicații ale variolei
sunt deshidratarea, orhita și orbirea. Encefalita apare la 1 din 500 de cazuri.

 Complicațiile dermatologice ale variolei sunt: formarea de abcese

sau/și furuncule secundar infecției bacteriene secundare, sepsisul și cicatricile
cutanate similare cu cele post-acneice.
 Complicațiile oftalmologice ale variolei sunt: blefarita, conjunctivita,
ulcerațiile corneene, keratita și orbirea (1% din cazuri).
 Complicațiile ortopedice ale variolei sunt: artrita (2% din
cazuri), osteomielita varioloasă, afectarea simetrică a articulațiilor cotului.
 Complicațiile respiratorii ale variolei sunt: edemul pulmonar, pneumonita și
bronhopneumonia.

Toxemia fulminantă este cauza principală de deces asociat variolei. Infecția variola
major are o rată a fatalității de aproximativ 30% ce variază în funcție de regiune între 15
și 50% la populația nevaccinată, rata mortalității la populația vaccinată fiind 3%.
Pacienții cu variolă hemoragică au o rată de mortalitate mai mare de 96%, indiferent de
statusul lor imunitar în timp ce cei cu variolă forma malignă au o mortalitate de 99,3%.

Variola minor are o rată foarte mică a mortalității, în jur de 1% în timp ce variola
congenitală are o rată a fatalității Tratament

Nu există tratament eficient împotriva variolei, atitudinea medicală fiind acea

suportivă și tratamentul fiind strict simptomatic. Astfel, pacientul trebuie izolat până când
toate leziunile se cicatrizează (aproxmiativ 3-4 săptămâni de la apariția rashului) pentru a se
evita transmiterea infecției la contacții sănătoși. Se va realiza reechilibrarea
hidroelectrolitică pentru a se evita deshidratarea care determină agravarea bolii și se vor
administra medicamente antipiretice și antialgice. Se va menține suportul nutrițional adecvat.
Leziunile corneene pot fi tratate cu idoxuridină topică.

Vaccinul împotriva variolei este singura cale de prevenire a acestei boli la o persoană expusă.
Dacă este administrat în primele patru zile de la expunerea la virus, vaccinul poate preveni
sau ameliora manifestările clinice ale variolei. Vaccinarea la 4-7 zile de la
expunere determină dezvoltarea unei forme mult mai puțin severe de boală. Prin urmare,
pacienții posibil infectați cu virus variolic trebuie izolați în camere cu presiune negativă și
vaccinați în primele 4 zile de la expunere. Se va asigura de asemenea tratament suportiv și
simptomatic (hidratare, nutriție).

Vaccinul nu mai protejează pacienții care au dezvoltat deja rash. În primii 10 ani de la
vaccinare, este dovedită eficacitatea vaccinului împotriva unei posibile infecții variolice.de 50%
în primele zile de viață ale nou-născutului.