Benedict Ciubotaru

Împotriva curentului
Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

1
© pentru ediţia de faţă, Editura Egumeniţa

Coperta: Alecsandra Corbu

2
 Benedict Ciubotaru

Împotriva curentului

Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

- interviuri realizate de Danion Vasile -

Ediţie îngrijită de Sanda Dincă

Editura Egumeniţa
2010

3
4
 În loc de introducere

De obicei, în lumea duhovnicească sunt luate în

considerare patru tipuri de repere în viaţă: părinţii
îmbunătăţiţi, clericii (ierarhi, preoţi sau diaconi), oamenii
simpli dar „săraci cu duhul” şi teologii – fie ei mireni sau
nu.
Cartea de faţă propune încă un reper – şi anume cel
al cărturarului creştin. Cărturar care, deşi nu este teolog
prin formare, este teolog prin faptul că este un mădular
viu al Bisericii.
Este impresionant să auzi un ieromonah vorbindu-ţi
despre vindecări sau demonizări. Dar poate fi la fel de
impresionant să auzi vorbind despre acelaşi gen de
subiecte pe un cărturar cu o aleasă pregătire intelectuală.
Şi prin aceasta mărturia de faţă are o savoare aparte…
Interviurile care urmează nu sunt nişte interviuri
standard. Sunt nişte taifasuri, nişte momente în care doi
prieteni stau de vorbă – şi unul îşi deapănă amintirile. Am
avut ideea de a purta aceste discuţii în faţa unui
reportofon mai ales pentru că Benedict Ciubotaru este
unul dintre intelectualii cei mai valoroşi pe care i-am
întâlnit în viaţa mea. În ziua de astăzi, un intelectual este
considerat valoros dacă intră în graţiile elitei, dacă este
politically correct. Or, Benedict refuză o astfel de
recunoaştere.
Am fost impresionat văzându-l vorbind în diferite
ipostaze – prima dată, în 2007, la un Simpozion despre
globalizare organizat la Chişinău de Mitropolia Moldovei.

5
Am fost impresionat mai apoi văzându-l cum se ocupă de
tinerii din Chişinău, dornici să afle mai multe despre
Biserică şi despre istoria neamului românesc. Am fost
impresionat auzindu-l vorbind pe diferite teme – părându-
mi-se că ascult emisiuni de specialitate la radio sau la TV.
Nu ştiu dacă se poate spune despre Benedict că este o
enciclopedie - dar o mică enciclopedie este cu siguranţă.
Valoarea sa constă, însă, nu în suma cunoştinţelor
acumulate, ci mai ales în faptul că este un cărturar care a
reuşit să treacă toate cunoştinţele sale prin filtrul
credinţei în Hristos.
I-am luat aceste „interviuri” cu mare emoţie,
încercând să îl conving să îşi deschidă sufletul pentru a ne
povesti viaţa sa. Cred că este foarte important să ne dăm
seama că fiecare drum spre Biserică e o minune. Iar
botezul lui Viorel Ciubotaru, care a devenit Benedict, e o
mărturie binecuvântată…

Danion Vasile

6
După botez…

7
 Un haiduc neconvenţional

Benedict, aş vrea să îţi deschizi sufletul şi să îmi

povesteşti drumul tău spre Hristos. Dar nu aş vrea să fie o
relatare standard, de genul „până în anul cutare am trăit
în păcat, ca un ticălos, iar din anul cutare m-am apropiat
de Biserică şi iată ce erou sunt…” Aş vrea să fie o
relatare în care să faci abstracţie de faptul că vorbele tale
se înregistrează, şi să vorbeşti ca şi cum te-ai adresa doar
unui prieten apropiat. Fără triumfalisme, fără figuri de
stil gratuite, cât mai simplu. Cred că e foarte important să
vorbeşti mai pe larg şi despre perioada de dinaintea
botezului tău. Să începem…
Am crescut într-o familie de intelectuali de primă
generaţie. Tatăl meu se trage dintr-un sat relativ nou, din
1823, satul Baraboi, descins dintr-un vechi sat, Scăieni, de
peste câteva dealuri, care a fost înfiinţat pe moşiile
domnitorului Sturdza Mihail, şi a crescut într-o atmosferă,
să zic aşa… Partidul Naţional Ţărănesc şi Legiunea
Arhanghelul Mihail – acestea erau două forţe în sat. Şi
rudele mele, aproape toate, făceau parte ori din unul, ori
din altul, din aceste două formaţiuni interbelice. Şi tatăl
meu s-a format în această atmosferă.
Toţi au fost deportaţi şi aproape toţi au murit (dacă
nu toţi au murit!) în Siberia.
Pentru noi, cei care nu am gustat din această pâine
a deportării, a exilului în Siberia, e la fel de greu să
înţelegem prin ce au trecut ei cum ne este greu să
înţelegem stările duhovniceşti ale marilor rugători. Putem

8
vorbi despre ele, dar nici măcar cu mintea nu putem să
cunoaştem prin ce au trecut ei…
Bunelul meu, tatăl tatălui meu, a dat ascultare într-o
noapte; în sat se povesteşte că în ajunul deportării a venit
un călăreţ şi a spus: „La noapte o să vină să vă «ridice»
(aşa se spunea: ridicarea era cuvântul pentru deportare); o
să vă ridice, aşa că fugiţi! Pentru că ridicarea o să dureze
o săptămână, două!” De fapt, a durat trei zile. Şi lumea
care a crezut, inclusiv bunelul meu, bunica mea, a plecat
în stufăriile din bălţile Răutului.
Era un călăreţ real sau...?
Călăreţ real, nu vedenie; un om călare a venit. Dar
ceilalţi bunei ai mei n-au crezut, fraţii n-au crezut,
deoarece primii au intrat în colhoz, fiind cei mai bogaţi
oameni din sat, primii au intrat în colhoz, deoarece au fost
preveniţi: „Dacă nu intraţi în colhoz, vă deportăm sau vă
împuşcăm!” Şi au intrat. Şi asta nu i-a ajutat! Au fost
deportaţi cu toţii şi nu s-a mai întors nimeni; fiind, deci, o
parte naţional-ţărănişti, o parte – cu Legiunea
Arhanghelului Mihail. Şi au rămas numai copiii acasă,
adică sora lui taică-meu şi fratele lui taică-meu, dar erau
mici: sora avea zece ani şi fratele avea vreo cinci ani. Cu
toate acestea, i-au pus pe ei în camion, la deportare. Şi
rudele strigau că-s fără părinţi, şi cineva s-a apropiat, din
ăştia care deportau, şi a spus: „Fără părinţi nu îi luăm! Îi
debarcăm, că n-avem, pe urmă, cum să-i înregistrăm pe ei.
Capul familiei îl înregistrăm!” Şi în felul acesta, i-au lăsat,
dar erau gata să îi ia... Din camion au coborât. Ceilalţi au
fost duşi şi puţini s-au întors. Mama mea era dintr-o
familie puţin diferită, bunelul meu a fost, în perioada
interbelică, primar din partea Partidului Naţional Liberal.
Era cel mai bun crescător de cai din regiune şi era prieten
cu şeful de post, cu preotul, cu directorul şcolii. Era printre

9
cei mai buni gospodari din sat, din judeţul Hotin, iar tata
din judeţul Bălţi.
Tatăl tău era din Baraboi...
Da, iar mama era din satul Mihălăşeni, judeţul
Hotin. Bunelul meu era, deci, om văzut în sat – de pe linia
mamei, Vasile, Vasile Ciobanu. Bunelul pe linia tatei era
Simion Ciubotaru; Sânică, cum îi spuneau în sat, naş’
Sânică. Bunelul pe linia mamei, Vasile Ciobanu, fiind
unul din cei mai buni gospodari din sat, s-a întâmplat aşa,
că în perioada războiului, el nu era primar.
Când a venit armata sovietică, la el a fost cazat un
căpitan din N.K.V.D. Iar bunelul meu avea pe perete foto-
grafia primarilor participanţi la Consfătuirea judeţeană a
primarilor naţional-liberali de la Hotin, cu toţi primarii
naţional-liberali. Şi era şi bunelul meu în fotografie. Şi
căpitanul N.K.V.D., într-o seară, spune: „Bine că am reuşit
să te cunosc pe tine, stând în gazdă la tine. Că dacă aş fi
văzut fotografia aceasta de când am intrat în casă, de mult
erai împuşcat ori deportat! Acum, ascunde fotografia
aceasta sau mai bine arde-o! Şi eu n-am văzut-o!” Acela
era şeful pe raion al N.K.V.D.-ului. Deci a avut aşa, un
acces de bunătate, o criză de bunătate şi l-a lăsat viu pe
bunelul meu după mamă.
Şi părinţii mei au învăţat... Facultatea au făcut-o la
Chişinău. Taică-meu, matematica, şi maică-mea, geografia
la pedagogie. L-am întrebat pe taică-meu: „De ce ai ales
matematica?” Îmi spune: „Pentru că era unicul obiect care
nu avea conotaţie politică. Pentru că, în caz contrar,
trebuia să spun lucrurile pe şleau!” Părinţii mei erau
profund antisovietici, anticomunişti, erau foarte ataşaţi
ideii de România Mare. Am învăţat la început să citesc cu
litere ruseşti, de la patru ani, dar, până a pleca la şcoală,
de-acuma ştiam să citesc cu litere latine, româneşte

10
citeam, ceea ce era, în acea perioadă, anii ’60, prima
jumătate a anilor ’60, ceva neobişnuit pentru copii.
În general, familia mea ţinea legătura numai cu
intelectualitatea de orientare patriotică. Ţin minte că
aveam opt ani, era vara anului ’66, şi eram la mare, în
Casa de odihnă a Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Şi
dimineţile, uneori, cu taică-meu, în doi, plecam pe ţărm,
bălăcindu-ne prin apă, plecam la mulţi kilometri – la 8-10
km pe jos, plecam, şi ajungeam la amiază în vreo
localitate. Atunci, în acea dimineaţă, am plecat spre vest,
pe malul mării, malul basarabean. Şi am ajuns într-un sat,
şi acuma ţin minte cum se cheamă – Lebediovka –, pe la
amiază, când se întorceau pescarii din larg şi deşertau
bărcile de plasele lor, de mrejele lor.
Şi taică-meu s-a oprit şi-mi arăta mie care e munca
pescarului. Şi pescarii au început să facă – era şi o femeie
acolo –, zeamă de peşte şi ne-au invitat şi pe noi la masă.
Şi am stat la masă cu ei, taică-meu a mai luat şi o ţuică cu
ei, zeama foarte bună, şi, după ce am plecat de acolo,
întorcându-ne pe alt drum spre tabără, îl întreb pe
taică-meu: „Dar de ce toţi pescarii ăştia vorbeau
moldoveneşte? Că suntem în Ucraina, nu în Moldova?!” –
că era sat formal ucrainean. Dar toţi pescarii vorbeau
limba noastră acolo. Şi m-am mirat, că noi eram pe
teritoriul Ucrainei, că eu ştiam că Republica Moldova nu
are ieşire la mare, deci suntem în Ucraina. Şi-mi spune:
„Eu am să-ţi spun, dar tu-mi promiţi să nu spui la nimeni,
nici mămicăi!” – ca să mă verifice, dacă am să spun ceva
mămicăi.
Şi mă-ntreabă: „Viorel, care e patria ta?” Zic:
„Uniunea Sovietică”. „Nu! Patria noastră este România”.
Zic: „De ce?” „Fiindcă noi, acuma, suntem pe teritoriul
României. Asta nu e Uniunea Sovietică, noi suntem sub
ocupaţie sovietică şi patria noastră este România Mare. Nu

11
România actuală, România Mare este patria noastră! Şi să
ţii minte tot timpul. Eu am să mor, mama o să moară, dar
tu să ţii minte şi să spui copiilor tăi! Să ai grijă! Noi nu
ştim cât o să fie Uniunea Sovietică! O să fie 100 de ani sau
700 de ani o să fie Uniunea Sovietică, nu ştiu! Dar tu
trebuie să te asiguri ca din neam în neam să se ştie că
suntem români şi a venit timpul să ne întoarcem acasă, să
fie România Mare şi aici! Ăsta e scopul tău!” Şi aşa am
fost educat şi în continuare.
Normal că, în vremea aceea, în prima cameră din
casă se aflau cărţile în limba rusă sau cu alfabet chirilic.
Cărţile în limba română, după anul ’68, le-am trecut prin
dormitoare, prin debarale, pentru că era periculos să ai
carte în limba română. În ’68, după cazul cu Cehoslovacia,
când Ceauşescu a avut o poziţie în răspăr cu pactul de la
Varşovia, s-au interzis toate abonările la publicaţiile
româneşti; s-au interzis cărţile în limba română pe
teritoriul Moldovei, Republicii Moldova. Şi, dacă te
prindea citind pe stradă sau în troleu carte în limba
română, puteai să fii arestat. Şi dacă te prindea cu acest
document compromiţător, text cu litere latine, sigur
pierdeai locul de muncă şi puteai să pleci la muncă forţată
în afara Moldovei. Nu în Siberia, de acuma deportările nu
mai erau...
Ţin minte, într-o seară, a venit mama foarte speriată
şi ne-a spus, mie şi bineînţeles că şi lui taică-meu, despre
un nou document care a ieşit. Maică-mea lucra la Editura
Cartea Moldovenească, era şefa redacţiei de literatură de
partid. Şi mi-a spus că i s-a arătat un document, ea trebuia
să semneze că a luat act, n-avea voie să-l păstreze. Era un
document emis de Biroul Comitetului Central al Partidului
Comunist al Moldovei, în frunte cu Ivan Ivanovici Bodiul,
în care se spunea care sunt semnele naţionalismului pentru
care omul poate să fie concediat şi dat în judecată. Eu ţin

12
minte doar câteva. Bunăoară, a vorbi public, mai mult
decât o singură dată, în limba moldovenească. Trebuia
ruseşte să vorbeşti. Dacă-ţi face observaţie şi tu treci la
limba rusă, nu este naţionalism. Dacă tu insişti să vorbeşti
moldoveneşte sau altă dată ai început să vorbeşti
moldoveneşte în acelaşi mediu, atunci eşti calificat ca
naţionalist.
Alt criteriu: vorbeşti fără rusisme. Trebuie să
vorbeşti moldoveneşte cu rusisme. Dacă vorbeşti fără
rusisme în discuţie particulară, înseamnă că eşti
naţionalist. N-ai voie să foloseşti cuvinte... era o listă de
cuvinte interzise, ţin minte numai două, trei cuvinte de
acolo: cuvântul neam, cuvântul rug – nu se ştie de ce – şi
cuvintele patria-mumă; patria-mamă, da, dar patria-mumă
nu se putea!
Ar fi fost interesant să se fi tipărit documentul care
i-a fost arătat mamei tale. Fiecare imperiu vrea să
manipuleze şi limbajul celor pe care i-a subjugat. Aşa s-a
întâmplat în trecut, aşa se va întâmpla şi în viitor, aşa se
întâmplă şi în prezent, numai că nu luăm aminte…
Şi era o listă de 70 de cuvinte pe care nu aveai voie
să le foloseşti în discuţii. Dacă le foloseşti, înseamnă că e
semn că eşti naţionalist. N-aveai voie să ai obiecte sau
piese la îmbrăcăminte în care să fie simultan prezente cele
trei culori – albastru, galben, roşu. Nici să scrii cu litere
latine. Era foarte periculos! Numai cu litere ruseşti trebuia
să scrii, indiferent ce scrisoare, particulară sau nu! De
altfel, toată corespondenţa de familie, la cei ai casei cărora
le scria taică-meu, din alt oraş, nu din Moldova, erau toate
cu litere latine, scrisorile de familie. Deşi documentele
oficiale le făcea cu litere ruseşti, în limba rusă.
Aceasta este atmosfera în care am crescut, taică-meu
fiind matematician, era hiper-raţionalistă şi moderat, ferm,
patriotică – unii spun naţionalistă. Şi tot ce făceam,

13
făceam sub semnul acesta. Făceam şi eu matematica, deşi
mi s-a propus să trec la filologie – erau patru examene de
admitere: trei de profil şi unul la limba maternă, cum se
numea. Şi am făcut la limbă maternă, limba română, limba
moldovenească, cum se numea atunci, o compunere. Şi
îndată a venit prodecanul de la Filologie şi mi-a propus să
trec la Filologie. Şi eu am spus: „Nu!” Altul spune, alt
prodecan, de la altă facultate: „Vino la jurnalism! De ce să
pierzi timpul cu matematica?”
Înseamnă că lucrările tale i-au impresionat în mod
deosebit, că altfel nu veneau să te convingă să îţi schimbi
opţiunea…
Şi eu am spus: „Dar, după ce termin Jurnalismul sau
Filologia, ce va trebui să scriu?” „Păi, ce-ai să vrei!” Zic:
„Nu, va trebui să scriu ceea ce o să-mi spuneţi. Eu nu
vreau asta. Mai bine fac matematica, acolo nimeni nu se
bagă cu politică!” Şi în felul ăsta m-au lăsat, că aveam
deja experienţa lui taică-meu cu matematica.
Cu toate acestea, taică-meu făcea multă activitate
obştească, socială, fiind directorul Centrului de calcul al
Ministerului Învăţământului. Şi a reuşit să obţină, în ’77,
practică de învăţământ pentru matematicieni la Iaşi, şi
matematicienii de la Iaşi la Chişinău. Şi am plecat acolo,
prima dată în viaţa mea în România!
Ce impresie v-a lăsat România?
Era ceva nebănuit pentru noi! România era... se
deosebea foarte mult de orice ţară de pe glob. Eu am făcut
şcoală franţuzească la Chişinău, şi pentru că noi eram
educaţi într-o adulaţie faţă de cultura franceză, şi râdeam
de cei de la şcoala englezească, că sunt nişte analfabeţi, că
n-au cultură, că ce e cultura americană, britanică, în
comparaţie cu cea franceză? Dar România era mai presus
cu o mie de capete decât orice Franţă, Marea Britanie şi
orice altceva. Nouă ni se părea că şi câinii latră în

14
România româneşte, latră altfel decât aici. Lucrasem ca
ghid interpret cu grupurile de turişti români, prin BTT –
Biroul de Turism pentru Tineret –, cu aceste grupuri am
lucrat şi, oricum, ştiam, vorbeam româneşte puţin mai bine
decât ceilalţi.
După aflarea cu colegii la Iaşi, cu excursie la Cetatea
Neamţului, la mănăstirile din nord, şi colegii mei au
început să se trezească - sub aspect patriotic. Sub aspect
religios, eram absolut neutru. Simpatizam Biserica doar ca
fenomen folcloric. Dat fiind că Biserica era persecutată de
puterea sovietică, era un coleg de suferinţă, în sensul ăsta.
Şi simpatizam Biserica strict ca folclor – ouă roşii, pască,
nimic mai mult.
În ziua de astăzi, mare parte dintre cei care merg la
biserică au rămas la o astfel de raportare, deşi sunt
botezaţi, ba chiar se spovedesc şi se împărtăşesc…
Deşi deseori o vedeam pe Nana mea plângând că
părinţii nu mă botează, şi se vede că s-a rugat mult pentru
mine.
Pentru ea era o suferinţă reală că nu eşti botezat,
dar astăzi puţini suferă că rudele lor stau departe de
Dumnezeu…
Dar părinţii spuneau: „Nu putem! În primul rând,
pentru că nu credem, în al doilea rând, e şi riscul mare”.
Care era riscul?
Riscul să fie daţi afară de la locul de muncă.
S-au întâmplat multe cazuri de acest fel?
Da, au fost cazuri când s-a aflat că părinţii au
participat la botezul copiilor şi erau daţi afară. Dar părinţii
mei erau şi principiali: „Dacă nu credem, de ce să facem
paradă, să facem teatru aici? Nu putem noi să luăm în râs
credinţa poporului nostru. Nu, nu! Nu credem, nu credem,
asta e situaţia!”

15
 Aşa am fost educat şi eu: „Cum crezi, aşa faci”. Îmi
amintesc că la mănăstirea Putna era un ghid dintre
călugări, ieromonahul Ştefan Guşă, şi mi-a scris atunci –
se vede că aveam întrebări mai deosebite decât ceilalţi! –
mi-a scris pe o ilustrată: „Patriotismul nu se grăieşte cu
gura, ci se simte cu inima” – pe ilustrata mănăstirii Putna.
Am şi acum, undeva, această ilustrată.
La întoarcerea din România am observat că băieţii,
colegii mei de facultate, s-au schimbat, cei care au fost
acolo, şi au hotărât să facă un cerc discret de studiu al
istoriei noastre. Şi l-am numit aşa, în glumă, „divanul
ţării”. Ca peste un an, doi, să fim deconspiraţi de către alţi
colegi că am făcut cică o organizaţie antisovietică
naţionalistă, Divanul ţării. Şi iată-ne purtaţi pe la
securităţuri... la securitate, la KGB eram chemaţi. Noi, de
fapt, mult timp am reuşit să scăpăm de această intrare în
vizorul securităţii, deoarece era interzis la cămin să bei
vin. Dar noi, în mod demonstrativ, puneam un borcan de 3
litri de vin pe masă, în centrul mesei, la cămin, şi
închideam uşa. Arătam că ne închidem să bem, cică,
închideam uşa, dar făceam acolo istoria românilor. Cu
vinul neatins pe masă şi plăcinte. Pretextul era că noi ne
ascundem că facem beţii, dar de fapt învăţam istorie.
Când eram prin anul IV, era un băiat cu câţiva ani
mai mare, tot de la matematică, el deja absolvise, Ion
Graur, care ne aducea nouă cărţi interzise: Opera politică
a lui Eminescu, Giurescu, în două volume sau într-o carte
groasă. Giurescu, Istoria românilor, m-a impresionat
colosal, că nu semăna deloc ca stil, ca profunzime, cu
acele istorii care apăreau la noi.
Şi deci, în ’80, am început să fim purtaţi pe la
securitate, ca să recunoaştem că suntem dintr-o organizaţie
antisovietică. Unchiul meu – cel care a fost coborât din
camion când avea vreo patru ani, ca să nu fie deportat, a

16
devenit prim-secretar de partid, într-un raion, raionul
Glodeni. Dumitru Ciubotaru, nenea Dumitrică, cum îi
spuneam eu. Şi, el fiind în nomenclatură, nu prea avea
legătură cu părinţii mei, că părinţii mei erau prea români,
şi el se compromitea în legătură cu părinţii mei, deci nu
prea era în legătură cu familia, dar în situaţia aceasta, când
eram la interogatoriu la securitate, am înţeles că se lovea
într-însul, în unchiul meu. Că ţin minte cum colonelul de
securitate, când am fost adus după ce-am fost interogat de
un maior timp de câteva ore, am fost adus în cabinet la
colonel; acela m-a văzut, s-a uitat mult timp în tăcere la
mine şi apoi a început, în limba rusă: „A, iată cum sunteţi
voi, ciubotărenii! Păi noi vă zătrim pe voi, pe toţi!”
Vă ce?
Vă zătrim!
Ce înseamnă asta?
A zătri? A extermina! „Păi vă zătrim pe voi, pe toţi!”
– asta a spus-o româneşte. Verbul a zătri îl ţin minte de la
dânsul, că el a spus: „Vă zătrim pe voi, ciubotărenii, pe
toţi! Voi ce v-aţi închipuit? Că puteţi să vă opuneţi puterii
sovietice? Voi vreţi să zătriţi ruşii de aici?” - şi tot aşa. Eu
habar n-aveam: ce are unchiul meu cu zătrirea ruşilor? Pe
urmă am aflat că bunelul lui, adică bunelul tatălui meu şi
al lui de pe linia mamei lor, era Grigore Cojocaru, un
inginer autodidact din zona de nord a Moldovei, din
Baraboi, care în ’44 a fost arestat ca fiind chiabur şi
împuşcat în închisoarea din Bălţi. Iar în dosarul personal al
unchiului meu nu s-a scris asta, el n-a scris că bunelul lui a
fost împuşcat de puterea sovietică. Şi în felul ăsta a putut
să facă carieră pe linie de partid. Şi lucrul ăsta s-a
descoperit şi de-acuma el trebuia să fie închis – fostul
prim-secretar de partid... Ulterior, în ’83, a fost dat afară
din serviciu, dar atunci, în ’80, încă era în funcţie. Şi l-am
contactat prin şoferul său şi spuneam: „Nenea Dumitrică,

17
ce fac, că m-a umflat securitatea. Eu cum mă comport
acolo?” El spune: „Să nu semnezi nimic! Chiar dacă vor fi
fapte evidente”. Unchiul meu deja e mort, în ’98 a murit,
Dumnezeu să-l ierte, a murit creştineşte. Şi a spus: „Să nu
semnezi nimic, chiar dacă vor fi fapte evidente, chiar dacă
toţi martorii au să spună: «El aşa a făcut, el aşa a spus», tu
să spui: «Nu şi nu şi nu! Nu recunosc!» – aceasta o să-ţi
fie un fel de pavăză. Asta e tot ce pot să-ţi spun. Să spui la
toţi ceilalţi colegi ai tăi să nu semneze nimic”. Din păcate,
colegii mei au cedat şi au semnat următoarea frază:
„Mulţumesc ofiţerului X de la securitate că m-a ajutat să
evit anumite greşeli” – şi aceasta deja era auto-
condamnare. Chiar fraza aceasta.
Ce era periculos în această frază?
Pentru că totuşi înseamnă că era pornit pe greşeală,
dacă l-au ajutat s-o evite. Eu nici asta n-am semnat. Toată
epopeea asta a durat un an de zile – cu chemări,
interogatorii, cu scris depoziţii; depoziţii rupte, că nu
recunoşti – „Ia uite ce desluşit a scris prietenul tău!” şi
iarăşi: „Nu-i adevărat!”, negam! A fost şi un caz nostim.
Aveam în lume mulţi prieteni. Unul dintre ei – Dumnezeu
să-l ierte! –, Ion Zaiaţ, foarte bun băiat, patriot, cântăreţ,
actor. În lipsa mea, vine la fata cu care eu prieteneam, la
actuala mea soţie, şi i-a spus ceva ei şi a plecat mai
departe, într-un sat, şi eu mă întâlnesc cu ea, şi ea-mi
spune: „A fost Ion şi a spus că a fost la securitate şi a
turnat totul despre tine”.
În glumă?
Nu, la modul serios. Şi-l întreb pe Ion peste un timp:
„De ce-ai făcut lucrul ăsta?” El spune: „Eu nu mai puteam,
că aşa m-au răsucit cu întrebările lor, că nu mai ştiam ce să
spun, şi m-am gândit: „Spun eu cum este, Viorel e deştept
şi se va descurca!” Şi i-a spus Iuliei: „Iulia, spune-i lui
Viorel, să-l previi că securitatea ştie cazurile cutare,

18
cutare, cutare şi cutare. Îl las pe el să găsească explicaţiile
care vrea, să se descurce el, că eu n-am minte să mă
descurc... Treaba lui, el se descurcă!”
Bine că m-a prevenit din timp, că am reuşit
într-adevăr să mă descurc. Nu mai povestesc toate cazurile
acestea, vreau să redau doar atmosfera în care mă formam.
O atitudine foarte înverşunată împotriva a tot ce este legat
de Rusia. Rusia – comunism, bolşevism, Uniunea
Sovietică.
O atitudine de haiduc…
Am plecat la doctorantură1, la aspirantură la
Moscova, în 1983. În ’82 am picat examenul şi nu ştiam
din ce cauză. Dar eram sub supravegherea securităţii,
trebuia o dată pe lună să vin să raportez că n-am făcut
nimic rău, că n-am fugit, că sunt prezent ş.a.m.d. Şi într-o
zi vin şi spun: „Am de gând să plec la doctorantură la
Moscova”. Dar ei spun: „Păi, parcă ai mai fost”. „A, ştiţi
că am fost! Poate de aceea am şi picat! Vreau să plec, dar
la altă specialitate, la economie”, nu ca prima dată.
Unde ai dat prima dată?
La construcţii de avioane militare. Poate de aceea
am şi picat: nu eram o persoană de încredere pentru regim.
Zic: „Vreau la economia socialistă să plec. Modelarea
matematică în procesele economice. Dacă-mi permiteţi, să
nu mă duc eu degeaba acolo”. Şi a spus: „Eu am să-ţi spun
peste o lună răspunsul”. Şi a spus: „Poţi pleca, că nu
prezintă interes pentru noi”.
Şi am făcut aspirantura la Moscova, trei ani şi
jumătate. La Moscova m-am simţit mult mai liber şi mai
român ca la Chişinău, pentru că acolo nu era atmosfera
aceasta. La Moscova, toţi ruşii ştiau că toţi moldovenii
sunt români. Şi nu era problemă. Acolo spuneam că
vorbesc româneşte, po-rumânski, nu po-moldavski. Şefii
1
Adică la studii de doctorat.
19
mei, conducătorii ştiinţifici, erau foarte loiali. Veneau în
vizită în Moldova, iubeau Moldova, iubeau România, erau
foarte deschişi şi prietenoşi... La Moscova, atmosfera era
cu totul altfel decât la Chişinău (la Chişinău era foarte
apăsătoare); acolo puteai liber să spui: „Sunt român”;
puteai să citeşti româneşte liber, oriunde: nimeni – că-i
poliţist, că-i securist – nu te afecta deloc. În general,
centrele ştiinţifice erau mult mai liberale – liberale în
sensul de dicţionar, nu în sensul politic al cuvântului.
Şi iată, în anul ’85, se pregătea şi a avut loc ultimul
festival internaţional al tineretului democratic: Festivalul
Mondial al Tineretului Democratic. Şi eu m-am înscris la
lista de ghizi de limba română, ca să lucrez cu delegaţiile
din România. În acea delegaţie, am făcut cunoştinţă cu
formaţia Savoy, cu Mirabela Dauer, cu Hruşcă, cu Şeicaru,
şi făceam seri de cântece cu studenţii basarabeni, acolo;
am avut şi o întâlnire extraordinară cu Tudor Gheorghe.
Era în anul ’84, ţin minte, eram la Moscova, şi îmi
telefonează o fată, Lorina Bălteanu, de la Institutul de
Literatură „Maxim Gorki”, şi-mi spune: „Ştii ce mi-au
spus mie nişte oameni de artă ruşi? Că vine teatrul
românesc”.
Şi am fost la întâlnirea de lucru dintre actorii ruşi şi
teatrul românesc – nu ţin minte care! Nu Nottara, altul! Şi
am văzut că Tudor Gheorghe era acolo. Am aflat la ce
hotel se află, hai să mergem la hotel, să-l chemăm la
cămin, să avem întâlnire cu Tudor Gheorghe. Că noi îl
ştiam de pe discuri, Tudor Gheorghe era un om-legendă
pentru noi, basarabenii, transnistrenii. Am plecat la hotel,
unde securitatea era peste tot, că erau cazaţi străini.
Străinii erau cazaţi în alte hoteluri decât sovieticii. M-am
făcut că şi eu sunt străin, că sunt român, că nu ştiu limba
rusă, şi am intrat. L-am găsit pe Tudor Gheorghe, i-am
povestit ce şi cum, şi ne-am înţeles cum să vină. Şi seara,

20
pe la 11, a părăsit hotelul cu fata aceasta, a urcat în
metrou, a venit la marginea Moscovei, unde erau căminele
noastre. Noi eram gata pregătiţi, studenţii moldoveni de la
Universitate, de la diferite institute de cercetări, de la
Academie, de la Academia Agricolă „Timereazev”, mulţi,
eram vreo 20-30 de oameni într-o cămăruţă unde dorm trei
oameni. Am pus o mămăligă şi Tudor Gheorghe ne-a
cântat de la 12 noaptea până la 6 dimineaţa, într-o noapte
de vară. În cămin sunt două mii de oameni, 16 etaje avea
căminul. Noi eram pe la etajul 8. Se auzea în tot căminul!
N-a fost o singură dată cineva să ne bată la uşă, să spună:
„Băieţi, mai încet!” Şi pe urmă am aflat că toţi cei din
cămin – şi în cămin erau estonieni, lituanieni, cazahi,
azerbaidjeni, armeni, ruşi, ucraineni, din toată Uniunea
Sovietică erau acolo. Şi apoi am aflat că toţi au aflat că:
„Moldovenii au un vizitator foarte important, au ceva, un
eveniment, să nu-i deranjăm!” Şi ne-au lăsat pe noi cu
Tudor Gheorghe, am imprimat. Şi acum avem pe casetă
această noapte extraordinară cu Tudor Gheorghe la
Moscova, cu studenţii şi doctoranzii români.
Cred că a fost un moment tulburător, parcă scos din
filme…
După aceea, după câţiva ani, în ’90, ne-am întâlnit
cu Tudor Gheorghe la Chişinău şi am făcut un interviu
mare cu el, pe care l-am publicat în săptămânalul „Vocea
poporului”.
Şi, iată, ne pregăteam pentru Festivalul Tineretului.
Am trecut examenul, m-am înscris în listă, şi o fată, pe
care o cunoşteam din alte lucrări de interpret – lucram cu
actorii români, cu delegaţiile UTC-ului român – îmi
spune: „Ştii, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu un băiat care este
rus-român, român-rus”. Zic: „Adică?” „Tata român, mama
rusoaică, tata mort, mama moartă, el cu bunica la Moscova
trăieşte. Un băiat foarte interesant!” Şi iată, l-am cunoscut

21
pe acest Dan Petrică, rus-român. Îl întreb pe dânsul: „Dan,
tu ce te simţi: rus? Român?” Zice: „Şi rus, şi român. Când
vorbesc româneşte, mă simt român. Când vorbesc ruseşte,
mă simt rus”. Dar vorbea ruseşte ca moscoviţii – au un
specific de a vorbi, ca şi bucureştenii, în raport cu ceilalţi
români. Am aflat că-i din Târgovişte şi, de la vârsta de 16
ani, locuieşte la Moscova.
M-am mirat că n-a fost niciodată în Moldova noastră
sovietică. Şi-i zic: „Hai, Dane, după festival, vrei? Vino în
vizită la noi, să vezi Moldova”. „Bine!” Şi cu acest „Bine”
ne-am despărţit, am cam şi uitat, ca, peste un timp, să mă
trezesc cu o telegramă de la el – telefoane mobile pe
atunci nu erau; era anul, ţin minte, ’85, şi spune: „Luni
întâmpină-mă la aeroport, sosesc cu cursa cutare”. Şi am
fost cu el, vreo trei-patru săptămâni, prin toată Moldova;
la toţi prietenii care învăţau la Moscova, care vara erau în
Moldova, în vizită treceam.
Şi, iată, eram în satul Mihălăşeni, din partea lui
maică-mea, acasă la Nana – Nana noastră! – ţin minte,
eram pe prag, frumos se vedea apusul soarelui şi stăteam
în doi, pe nişte fotolii, ca boierii, şi eu scriam planul pe
săptămâna care vine. Şi-i spun: „Luni suntem la Orhei, la
cutare”. Şi el spune: „Cum a da Domnul!” El era absolvent
eminent al Universităţii Tehnice din Moscova „Bauman”,
renumita Universitate Tehnică, şi era funcţionar destul de
sus-pus din cadrul primăriei Moscovei, în secţia de inves-
tiţii. Deci, era o secţie care avea legătură cu străinătatea. Şi
pe urmă am aflat că el o dată pe lună pleca la Paris.
Vorbea franceza ca francezu’ şi pleca o dată pe lună la
Paris, ca să achiziţioneze tot soiul de chestii de tehnică
pentru canalizare, pentru apeducte, pentru Moscova.
Şi iată, stăm pe pragul casei, pe această terasă, şi zic:
„Marţi la Chişinău, la cutare suntem”. Iar spune: „Cum o
da Domnul!”

22
 Din păcate, mulţi folosesc astfel de expresii, în care
e folosit numele lui Dumnezeu, fără să fie conştienţi de
seriozitatea lor, le folosesc din reflex, decolorându-le
practic de nuanţa religioasă…
„Miercuri suntem la Cimişlia, la Iurie Leancă –
acum e ministru de externe pe la P.L.D.M.2 – şi el iarăşi:
„Cum o da Domnul!” Zic: „Lasă, Dane, nu mă enerva, noi
facem plan! Lucrăm acuma serios, fără bancuri!”
Răspunde: „Dar eu nu glumesc!” Şi eu m-am enervat:
„Cum adică, nu glumeşti? Mie mi-e greu să fac planul...
Telefon nu-i aici, trebuie să fug la primărie ca să dau
telefon, să coordonez toate acestea. E lucru serios ce
facem noi, să facem un plan pentru tine, să treci prin ţara
asta, să cunoşti ţara! Dar tu vii aici cu bancurile tale,
«Cum a da Domnul!» Nu cum dă Domnul, ci cum scriu
eu!” La care el spune: „Nu! Cum o da Domnul!” Şi eu îl
întreb: „Dan, tu serios vorbeşti? Sau aşa, vrei numai să mă
enervezi?” Răspunde: „Nu vreau să te enervez, dar
vorbesc serios”. Eu m-am înfuriat, am pus la o parte
hârtia, şi îmi zic: „Cum, tehnicianul ăsta care stă în faţa
mea, care habar nu are de filosofie, de istorie... iar eu, care
sunt polemistul numărul 1 în căminul meu de două mii de
oameni, de studenţi, şi doctoranzi în filosofie, filologie,
istorie! Şi ăsta, care e şi cu un an mai mic decât mine, ăsta
are de gând acuma să polemizeze cu mine? Îl dezbrac, îl
desfac acuma, şi-l îmbrobodesc cu de toate!” Şi spun:
„Dan, discutăm!” şi am început discuţia.
Pe loc, sau...?
Pe loc! Îndată am început discuţia, că nu puteam să...
că mă supărase! Eu făceam lucru serios, iar el venea cu
bancurile lui: „Cum o da Domnul!” Şi văd că el scoate din
buzunar o sfoară legată noduri – pe urmă am aflat că-s
mătănii. O însăilează pe deget şi spune: „Hai, discutăm!”
2
P.L.D.M. – Partidul Liberal Democrat din Moldova.
23
Şi eu încep, intru în discuţie, nu mai ţin minte exact ce
discutam. Dar m-a impresionat, ţin minte, că el răspundea
cu pauze foarte mari. Eu puneam întrebarea şi urma tăcere.
Tăcere 15 secunde, 30 de secunde, apoi urma răspunsul.
Pe urmă am aflat că el se ruga în timpul ăsta.
Nu doar călugării trebuie să se roage când vorbesc
cu alţii, ar trebui să facem asta şi noi, mirenii, şi
dialogurile noastre ar fi cu totul altfel, binecuvântate de
Dumnezeu şi folositoare pentru ceilalţi.
Şi m-a impresionat că el mă bătea pe mine cu
propria mea logică. Şi mi-am spus: „Este imposibil ca
acest om, care ştie numai inginerie, iar eu, care ştiu atâta
filosofie, am învăţat atâta din cultura universală, cunosc,
fiind polemistul numărul 1, să mă bată pe mine?
Imposibil! Cred că am băut prea mult vin, nu pot să mă
concentrez!” Zic: „Bun, Dan, discutăm pe urmă!” Peste
vreo zece zile, o polemică asemănătoare a avut loc la mine
acasă, la Chişinău – iarăşi am pierdut discuţia. Zic: „Ceva
nu e în regulă aici!” – că deja eram treaz. Zic: „Ceva nu e
în regulă, ceva îmi scapă mie!”
E mare lucru că totuşi ai avut curajul de a fi sincer
cu tine, că puteai să treci cu vederea faptul că ai fost
biruit în cuvinte.
Şi el a plecat la Moscova, eu am rămas aici, şi hai să
caut cărţi despre ateismul ştiinţific – că acolo mai puteai să
ai acces la ştiri despre ce e Dumnezeu, biserică, credinţă –
că în altă parte nu era. Am avut la facultate cursul special
de ateism ştiinţific, la care eu n-am umblat, am venit
numai la examen. Şi profesorul m-a văzut pe mine la
examen prima dată şi mă întreabă: „Ciubotaru, tu de ce
n-ai fost la cursul ăsta?” Zic: „Pentru că nu recunosc
obiectul acesta!” Şi el spune: „Cum adică, nu-l recunoşti?
Tu ştii ce spui? Tu înţelegi ce vorbeşti?” Zic: „Da, pentru
că nu există ateism ştiinţific. Pentru că Dumnezeu nu

24
există, cum poate să fie o ştiinţă despre ceea ce nu există,
despre nimic? Ştiinţa despre nimic nu e ştiinţă! N-aveţi
obiectul asupra căruia să vă exersaţi inteligenţa!” Şi el
spune: „Tu aşa crezi?” Zic: „Da, aşa cred!” „Bine, nota 4”.
Nota 4 din 5 puncte, asta era o notă bună! 5 nu mi-a pus,
nota maximă, mi-a pus cum ar fi 8 sau 9, pentru că mi-a
pus pentru credinţa mea în inexistenţa lui Dumnezeu.
Dar eu, într-adevăr, aveam o atitudine foarte
dispreţuitoare, ca matematician care ştiam ce înseamnă
ştiinţa, aveam o atitudine de mare dispreţ faţă de
comunismul ştiinţific, faţă de ateismul ştiinţific, faţă de
economia politică a socialismului, în schimb, istoria
partidului o învăţam, pentru că era interesantă, era totuşi
istorie, era factologie.
Şi am luat cărţile astea de ateism ştiinţific, şi tot
soiul de discuţii inventate dintre atei şi credincioşi, şi
măcar ceva să aflu – dar nu puteam găsi nimic! Nu se
însăila nicio logică, nu prindea, nu se închega nimic. Şi
m-am dus la un profesor de-al meu tânăr, care ştiam că are
o Biblie, şi spun: „Ioachim, dă-mi, te rog, Biblia ta!” „Ţi-o
dau, numai să mi-o întorci. Să n-o pierzi! Să nu spui că ai
luat-o de la mine, dacă cineva te va găsi cu ea!” Am
început să răsfoiesc Biblia, era scrisă foarte frumos, îmi
plăcea ca literatură, dar nimic mai mult. Da, mă atingea la
inimă, că erau gânduri foarte profunde şi... da, într-adevăr,
aşa cum spune acolo, aşa simt şi eu, dar pentru mine era
doar ca o lucrare artistică. Până când, era deja toamna lui
’85, ajung iarăşi la Moscova, să-mi continui studiile, şi
găsesc într-o publicaţie românească, ceva, Magazin, îmi
pare, un extras dintr-o carte a unui oarecare doctor Moody.
Raymond Moody, Viaţa după viaţă... Cartea e
celebră, de altfel a şi fost combătută de părintele Serafim
Rose pentru ideile greşite pe care le conţine. Dar pe unii

25
i-a ajutat să facă primii paşi pe calea lepădării de ateism
şi a credinţei în viaţa de dincolo.
Da, asta era cartea, Viaţa după viaţă. Şi se făcea în
Magazin un fel de recenzie a acestei cărţi, dar destul de
amănunţită. În orice caz, era destul de convingător că
există experienţe reale, realiste, despre existenţa în afara
corpului. Ceea ce m-a făcut să cad pe gânduri, cum poate
un medic să aibă 500 de cazuri examinate de moarte
clinică, şi cazuri verificabile… Erau descrise câteva cazuri
din acea carte; şi acuma ţin minte un caz care m-a
impresionat: în ’44, un soldat american a fost rănit grav
într-o luptă în Ardene, şi a fost internat. Şi în timpul
operaţiei s-a văzut pe sine însuşi în afara sa. Pe sine s-a
văzut pe masa de operaţie. Şi s-a simţit foarte liber, şi
simţea cum poate trece prin perete şi s-a gândit: „Ce face
mama mea acum?” Şi a văzut-o pe mama sa la bucătărie,
făcându-şi cafeaua de dimineaţă, în momentul când lua
ibricul de cafea de pe foc. Şi i-a spus: „Mamă!”, ca şi cum
i-ar fi alăturea. Şi lui i s-a părut că mama lui a auzit ce a
spus el, că tocmai s-a cutremurat şi a vărsat cafeaua, a
scăpat ibricul. El a mai văzut încă pe cineva, un unchi
de-al său. Apoi a simţit o putere, descrie el, care-l trage
înapoi spre trupul lui, şi nu voia să se întoarcă în trupul lui,
ca într-o haină murdară – după ce ai făcut duş, să te întorci
într-o haină murdară, ai o anumită jenă, să-i spun aşa. Aşa
s-a simţit şi el, întorcându-se în trupul său. A rămas
invalid, s-a întors acasă şi pe mama o întreabă: „În data
cutare, tu ai vărsat ibricul cutare?” – era cam la două luni
de la momentul acela. La care ea răspunde: „Da, că am
auzit că m-ai strigat pe mine: «Mamă!»” Şi atunci, el şi-a
dat seama că există această... şi atunci mi-am dat şi eu
seama că există… o altă existenţă.
Fiind educat în spiritul materialismului dialectic,
acolo am găsit, în ultimele ediţii care se făceau, era o

26
ediţie specială, foarte profundă, în nouă volume, Filosofia
marxist-leninistă, dar filosofie materialist-dialectică, nouă
volume de materialism dialectic. Şi acolo se vorbea despre
existenţa unor lumi alo-materiale, despre altfel de
materialitate decât aceasta. Cuvântul materialitate era
sinonimul realităţii. Şi se vede că anumiţi savanţi din
filosofia aceasta oficială a Uniunii Sovietice introduceau
aceste idei de existenţă în afara materialităţii primare, să
spun: fizica cuantică, teoria corpusculară-ondulatorie a
materiei – dincolo de aceasta treceau ei şi le numeau alte
lumi, alo-materiale, de alt fel de materialitate decât
aceasta perceptibilă prin simţuri şi prin aparatele noastre
de măsurare.
Poate că acest concept de alo-materialitate a fost
creat tocmai pentru a nu pierde un segment din masa de
intelectuali care îşi puneau întrebări religioase…
Aceasta a fost o mică breşă în mintea mea, că, pe de
o parte, nu puteam depăşi handicapul ăsta că materialitatea
este realitate şi realitatea este materială şi în afara realităţii
nu există nimic; pe când aici se găsea această portiţă,
această breşă: un alt fel de materialitate, care este dincolo
de simţuri şi de aparatele noastre. Altă materialitate, deci
altă realitate. Plus cartea aceasta a lui Moody, recenzia
cărţii, din Magazin. Plus, am mai văzut încă un moment:
într-o carte de critică a creştinismului, un autor ateu dădea
un citat din Noul Testament, nu ţin minte care, şi critica
acest citat. Şi eu ţin minte, citatul acesta îl citisem şi eu în
Biblia de la profesorul Ioachim Druguş, dar era altfel. Şi
vin acasă, şi deschid: într-adevăr, era invers citatul.
Asta este una dintre strategiile clasice folosite de
prigonitorii credinţei, fie că este vorba de atei sau de
către eretici, atacă informaţii pe care le pun în seama
Bisericii, dar fără ca acestea să fie autentice.

27
 Şi atunci îmi pun întrebarea: „Dacă ateii au dreptate,
de ce trebuie să inventeze minciuni despre cei pe care ei îi
critică?” Înseamnă că sunt slabi în critica lor.
O observaţie de bun-simţ.
Fiind astfel înarmat, vin deja la Moscova. Toate
acestea s-au produs după ce a plecat Dan Petrică la
Moscova. Deci, aveam situaţia cu Moody, aveam situaţia
cu alo-materialitatea, aveam situaţia cu minciuna din
ateism. Şi încep de-acuma să discut mai cu luare-aminte la
ceea ce spune Dan. Şi am avut iarăşi câteva discuţii, şi
vedeam că tot ceea ce spune el este absolut logic, încape în
logica mea matematică, multidimensională, şi cu
încorporarea infinitului. Ceea ce spune el încape şi e
perfect logic ceea ce spune el. El ştia că sunt antisovietic,
că sunt naţionalist, şi mă lua pe mine – avea încredere sub
acest aspect, că nu voi turna – mă lua pe mine la întâlniri
secrete ale creştinilor intelectuali. Ţin minte aceste
apartamente de nomenclatură, cu tavane înalte de 3-3,5 m,
de pe timpul lui Stalin, construcţiile acestea vechi ale
Moscovei; apartamente cu şase-opt camere; săli mari unde
luam masa cu toţii: 40 de oameni ne adunam la o masă şi
nu era înghesuială – iată ce săli mari! Era apartamentul
unui academician, nu ştim cum îl chema. Altul, doctor –
cum ar fi acuma, în România, doctor docent în biologie.
Altul era renumitul Averinţev, critic de artă.
Era şi el creştin?
Da, ortodox. Era grupul ăsta. Ei se numeau pe dânşii
Cercul Radonej. Apoi, după Perestroika, deja apăruse
oficial Asociaţia Radonej, dar ei deja sunt pe altă linie, nu
mai sunt pe linia aceea pe care erau; în grupul acesta erau
poate o sută, o sută şi ceva de oameni, dar se adunau câte
40-50, veneau de la diferite parohii. Ei ştiau în fiecare
duminică la cine se adună acasă. Uneori şi în afara
oraşului plecau, în natură. Dar în fiecare duminică se

28
schimba locul unde se adunau, se schimbau şi parohiile pe
care le vizitau. Că nu mergeau tot timpul în aceeaşi
biserică. Şi erau discuţii extraordinare acolo. Puţină
politică, foarte puţină politică, mai multă istorie şi cel mai
mult teologie, viaţă duhovnicească. Cam 70%, 60% se
discuta despre viaţă duhovnicească şi teologie. Cazuri din
viaţa lor, ce s-a întâmplat pe parcursul săptămânii, cine ce
idei a strecurat într-un document sau într-o conferinţă
legată de alo-materialitate.
Astfel de întâlniri conspirative par a continua
Biserica din primele veacuri, din prigoană…
Şi eram impresionat, eu fiind aspirant – cât aveam
eu? 27 de ani – eram impresionat de aceste somităţi
ştiinţifice, pe care eu, pe mulţi îi ştiam din cărţi, din
manuale, îi vedeam acolo discutând atât de liber, făceau
rugăciunea Tatăl Nostru, înainte de masă, după masă
făceau rugăciune, pentru mine era... Parcă eram ori într-o
casă de nebuni, ori într-o altă lume. Să văd oameni serioşi
rugându-se, pentru mine era şoc! Cum poţi să te rogi la
ceva ce nu există? Eu recunoşteam alo-materialitatea, dar
încă nu ajunsesem să recunosc existenţa lui Dumnezeu.
Vedeam tineri îmbrăcaţi în blugi – atunci blugii erau la
modă – toţi erau îmbrăcaţi şic şi erau creştini! Şi pe mine
aceasta mă şoca. Pentru mine, creştinismul însemna o
băbuţă incultă la biserică, cu batic pe cap şi care în afară
de „Doamne, miluieşte!” nu ştie nimic. Şi eu vedeam aici
oameni dotaţi – că erau cu zeci de capete mai sus decât
mine în toate domeniile - şi care credeau, vorbeau serios
pe tema lui Dumnezeu.
Şi în sinea mea mi-am spus: „Dacă Dumnezeu
există? Dacă este vorba de Ortodoxie, eu trebuie să verific
lucrul ăsta, nu pot să-l las aşa. Da, m-am născut într-un
popor de tradiţie creştină, român. Acesta este un accident,

29
că m-am născut român – puteam să mă nasc şi chinez!
Puteam să mă nasc orice, şi pigmeu!”
Într-un fel, era justificată atitudinea ta, pentru că
unii primesc ortodoxia doar pentru că s-au născut în ea,
nu pentru că aici este Adevărul, aici este adevărata
Biserică. Dacă s-ar fi născut mormoni, ar fi rămas cu
acelaşi reflex mormoni. Noi trebuie să iubim Ortodoxia
pentru că este Adevărul, nu doar pentru că ne-am născut
în ea. Pe de altă parte, trebuie să ne bucurăm că
Dumnezeu ne-a făcut acest dar.
Ziceam: „De aceea, eu refuz categoric să accept
Ortodoxia! Pentru că este o chestie aleatorie. Eu singur
trebuie să aleg alo-materialitatea”. Şi am început să mă
interesez de daoism. Cărţile erau în limba engleză şi limba
rusă. Pe atunci, cunoşteam engleza foarte slab, şi citeam
mai ales în rusă. Am încercat şi tantra yoga, dar era numai
în limba engleză, şi mă plictiseam să traduc şi am
abandonat, n-am mai făcut tantra yoga, am făcut numai
dao. Şi am observat că funcţionează. Într-adevăr,
exerciţiile acelea dau efect la anumite lucruri, nu vreau să
le spun, că-mi este incomod, că ţin de sexualitate, dar
funcţionau exact. Adică, orgasmul fără ejaculare şi
orgasmul prelungit la infinit, fără ejaculare, şi asta
funcţiona printr-un fel de...
Autostăpânire.
Da. Şi eram încântat că există această alo-
materialitate, m-am convins că ea este şi în trupul meu
funcţionează şi se supune minţii mele – credeam eu! Dar
simţeam o răceală, o răceală în tot acest dao. Erau mulţi
prieteni pe care-i iubeam, îmi iubeam părinţii, îmi iubeam
fratele, îmi iubeam rudele, iubeam fata pe care o doream
de soţie; eram prea ataşat de oamenii pe care-i iubeam –
pe când dao este foarte singuratic, eşti tu şi neantul. Şi mă
simţeam tot timpul, în acest dao, mă simţeam singur şi

30
această răceală nu te încânta, nu te entuziasma. Mă
entuziasmau numai efectele tehnice, că: da, este! Faci aşa,
rezultatul este ăsta, ca-n ştiinţă.
Mulţi se apucă de tantra sau de alte forme de yoga
tocmai pentru această eficacitate practică: nu trebuie să
crezi, faci şi simţi efectele. Tocmai din acest motiv sunt
fascinaţi de practicile orientale atât de mulţi oameni…
Până când, într-o zi, îmi nimereşte în mână o
broşurică în limba rusă: Cugetări spirituale, de la biserica
adventistă. Şi acolo am aflat de Hristos, în sensul de
Persoană, nu în sensul de simbol, cum Îl percepeam până
atunci pe Hristos. Şi acolo era ideea că nu poţi să te
mântuieşti singur, ci prin dragostea faţă de aproapele tău.
Aceasta era pe vremea aceea o descoperire, că fericirea
poţi s-o capeţi în dragoste cu aproapele. În dao, tu şi
neantul, atâta. Ceilalţi nu există. Pe când aici, tu eşti cu
semenii tăi, împreună. Poţi să iubeşti. A iubi nu este o
piedică, ca în dao. A iubi pe cineva din această lume nu e
piedică, ci invers, este o condiţie a fericirii. Şi m-a bucurat
foarte mult această descoperire pentru mine că există
totuşi alo-materialitatea care nu că implică, dar condiţio-
nează iubirea faţă de aproapele. Dar, oricum, nici nu mă
gândeam la Ortodoxie, pentru că eram adeptul naşterii
mele aleatorii în sânul poporului român, cu tot patriotis-
mul meu. N-am fost deci la secta adventistă niciodată,
deoarece consideram orice adunări sectante ca ceva demn
de dispreţ, oameni psihic handicapaţi.
Asta a fost înainte să mergi la întâlnirile ortodoxe?
Nu, în timpul acestor întâlniri.
Practicai daoismul în timp ce mergeai la întâlnirile
ortodoxe?
Da, da, da! Pentru că mă duceam acolo din interes
intelectual şi psihologic. Nu mă duceam pentru că
credeam.

31
 Atunci de ce zici că ai aflat de Hristos din cartea
adventistă? Nu aflai de Hristos la întâlnirile respective?
Aflam, dar eu consideram că e un simbol, un cuvânt
simbol, o persoană simbol. Aceste întâlniri au fost multe,
au fost poate 20-30 de întâlniri. Eu nu mă duceam în fieca-
re duminică, mă duceam poate o dată pe lună acolo. Aces-
te întâlniri au durat toată aflarea mea la Moscova, adică
doi ani de zile. Acest adventism a fost poate în decursul a
una sau două întâlniri. Convertirea mea de la zero până la
Ortodoxie a durat 14 luni de zile. Şi deci în primele luni a
fost acest adventism. Dao a fost tot în primele luni.
Da, încă un efect, l-am scăpat, pe lângă alo-materia-
litate, de la profesorul maicii mele – maică-mea fiind eleva
lui preferată – profesorul de la sat, un rus românizat, Leo-
nid Ceaikovski, a lăsat toată biblioteca sa de literatură stră-
ină, mie. Şi acolo era o carte în limba franceză, de Ernest
Renan, La vie de Jésus, şi am citit-o, La vie de Jésus, şi
m-a bucurat că a fost scrisă în stilul – era o colecţie în per-
ioada sovietică, Viaţa oamenilor iluştri, aduna biografiile,
cartea-biografie a fiecărui om: Aristotel, Constantin cel
Mare, Curie ş.a.m.d. Şi La vie de Jésus era scrisă în acelaşi
stil: despre omul Iisus. Şi atunci, pentru prima dată în min-
tea mea a încolţit ideea că Iisus Hristos, într-adevăr, este o
persoană istorică. Că noi am fost educaţi că Iisus Hristos
este o invenţie, că nu există, n-a existat aşa ceva în istorie.
Şi atunci, pentru prima dată, am văzut că Iisus Hristos a
existat ca persoană fizică, ca unul dintre noi, concret, geo-
grafic, în timp este localizat, e unul dintre noi. Deci, Iisus
Hristos, într-adevăr, a existat! Pentru mine era o descope-
rire, prin Ernest Renan făcută. Deci, după aceasta, urmea-
ză daoismul, după aceasta urmează broşura cu adventiştii.
Acest Dan Petrică... vedeam des la el lucruri de
producţie străină. Şi în felul ăsta am aflat că el pleacă de-
seori la Paris. Şi într-o zi, îmi spune: „Când o să vin de la

32
Paris, să mă întâmpini la Şeremetievo, la aeroport, pe data
cutare, la ora cutare, cursa cutare”. Îl întâmpin. Mi-a spus:
„Să vii cu taxiul, că o să avem de încărcat ceva”. Într-ade-
văr, iese cu trei televizoare. Atunci, televizoarele erau de-
ficitare la noi. Şi ăsta vine-n plus cu televizoare străine, de
calitate mai bună. L-am ajutat să încarce aceste televizoa-
re, am venit la el acasă. El locuia pe strada centrală a Mos-
covei, Arbat, într-un apartament nu de acesta mare, dar era
cu două camere apartamentul lui, dar tot de acesta cu tava-
ne înalte. Am descărcat şi întreb: „Dane, dar ce faci, co-
merţ? Faci bişniţă cu televizoare?” A spus: „Ai să vezi”.
Şi descărcăm. El, fără multe menajamente, rupe ambalajul
acestora. Zic: „Măi, tu nu vrei să le vinzi? Că strici din
preţ!” Zice: „Nu, n-am de gând să le vând, că am să le
dau”. „Cui?” „Am promis cuiva să le dau”. „Atunci de ce
te comporţi aşa?” „Ai să vezi!” Fuge la bucătărie, aduce o
şurubelniţă şi începe să deşurubeze partea din spate a
televizorului. Zic: „Măi, strici! Acolo trebuie să fie sigiliu,
tot!” Zice: „Nu importă!” Şi, într-adevăr, desface şi toată
partea aceasta care era goală era umplută cu cărţi
antisovietice, cărţi religioase, cărţi politice, de toate, era
umplută. Şi el desface şi... o grămadă de cărţi. Ediţii
monarhiste, alb-gardiste, ortodoxe…
Un curaj nebun…
Şi de atunci îl ajutam pe el să distribuie această
literatură pe la locuinţe secrete. Adică el îmi dădea adresa,
pe care s-o ţin minte pe de rost. Luam o pungă din cele
mai simple, învelită în ziar, mă duceam, urcam la
apartamentul respectiv, sunam la uşă, plecam ochii în jos
ca să nu văd cine-mi deschide şi spuneam parola; auzeam
parola de acolo. Fără să mă uit la persoana respectivă,
întindeam pachetul; fără nicio vorbă, pachetul se lua, uşa
se închidea şi eu plecam. Persoana respectivă se vede că
proceda la fel, că nimeni nu s-a uitat în faţa mea şi eu nu

33
m-am uitat în faţa nimănui, nu ţin minte pe nimeni. Era ca,
în cazul în care o să fiu prins, să n-am ce spune. Şi dat
fiind că adresele erau în cap şi se schimbau destul de des,
eu le uitam. Şi normal că nu puteai – Moscova e foarte
mare – să ţii minte exact unde ai fost o singură dată în
viaţa ta. Apoi, aceste locuri se schimbă, se perindă, că o
dată pe săptămână plecam să duc pachetele în timpul ăsta
şi normal că nu ţineai minte.
Iată cum se putea face misiune în Rusia sovietică…
Şi, într-o seară, am zăbovit mai mult la el acasă,
până pe la miezul nopţii, şi el îmi dă un pachet să-l duc.
Era, ţin minte, vara anului viitor deja, peste un an şi ceva
de la cunoştinţa noastră. Şi, din centrul Moscovei, urc în
ultimul tren de metrou, să plec la marginea oraşului, unde
erau căminele noastre. Ţin minte acea seară, era târziu,
aproape de unu noaptea, ultimul tren; vagoanele pustii. În
alt capăt de vagon, stau doi tineri, el şi ea, îmbrăţişaţi. Eu
m-am aşezat în capătul opus al vagonului. Ştiu că nimeni
n-are cine să mă privească şi desfac pachetul. Când colo,
văd o carte, nu xeroxată, dar tehnologia, aceeaşi ca la
xerox. Mă uit, e scris în limba rusă, ortografia de până la
revoluţie, Ofrandă monahismului contemporan.
Cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov… A făcut
multă lucrare această carte, a fost tipărită şi în America şi
pe mulţi i-a rănit cu dragostea lui Hristos…
Şi deschid unde se nimereşte. Era început de capitol
şi încep să citesc. Am citit patru pagini, dar totul s-a
răsturnat în mine. În primul rând, am simţit că s-a deschis
ceva, o nouă dimensiune. Am simţit... mi s-a făcut îndată
milă faţă de mine, în sensul că toată viaţa mea până atunci
era irosită în zadar. Senzaţia aceasta era totală, că toate
cărţile mele citite – de filosofie, de cultură, de artă – erau
ca un gunoi; era ca o bâiguială de copil care abia învaţă să
vorbească în comparaţie cu cele patru pagini. Acele patru

34
pagini, cum le vedeam eu atunci, erau de milioane de ori
mai importante, mai profunde decât toată vastitatea
cărţilor mele citite până atunci, toată filosofia – nu numai
marxistă, ci şi cea occidentală – era un gunoi în
comparaţie cu aceste patru pagini.
Ce bine ar fi dacă toţi intelectualii ar înţelege asta…
Şi am ajuns copleşit la cămin, n-am putut să dorm
noaptea aceea. A doua zi, ţin minte, era duminică şi am
stat acasă şi am citit din cartea aceea. Luni, îi telefonez la
serviciu şi-i spun că n-am mai fost să duc nimic, ceea ce
mi-a dat mie am deschis eu şi am citit. „Poate să rămână la
mine?” A spus: „Da, bineînţeles, păstrează ţie, nu mai du!
Poate să rămână la tine, că eu prin altcineva trimit alt
exemplar”. Şi aşa a rămas, eu şi acuma am această carte –
e aici, în secretaire, dacă deschid, răscolesc, o scot de
acolo.
Atunci am simţit o totală răsturnare, absolut o
naştere din nou, o... e greu să explici în cuvinte! Cuvântul
răsturnare este cel mai exact. Şi tot ce până atunci era o
presimţire, o dibuială, un aşa fel de înţelegere a anumitor
logici, aici nu mai era aşa. Totul a devenit foarte clar, totul
a devenit firesc, totul a devenit... cum să spun?... la locul
său şi eu mă simţeam acasă, parcă aici am sosit, mai
departe nu mai este nevoie să cauţi nimic.
Cu toate acestea, erau mari probleme, ulterior. Eu nu
puteam să-mi fac cruce. Nu puteam, nu se ridica mâna, eu
cu voinţă intram în biserică – deja intram în biserică altfel
decât înainte; înainte intram în biserică, la început, ca
într-un obiectiv turistic, ca turiştii intram la biserică. Apoi
intram ca ceva folcloric. Şi apoi am început să intru cu
totul altfel în biserică, ca în ceva care într-adevăr comportă
sensuri dincolo de înţelegerea mea, sensuri foarte profun-
de. Şi ceea ce eu văd acolo nu este ceea ce văd eu;
într-adevăr, este ceva mult mai important şi mult mai pro-

35
fund decât pot să cuprind eu cu mintea. Şi ceea ce spune
preotul acolo şi gesturile care se fac – dacă eu nu le înţe-
leg, nu înseamnă că ele sunt proaste, înseamnă că eu,
într-adevăr, nu înţeleg ceva foarte important. Deja eram cu
o senzaţie de evlavie, când intram în biserică, simţeam că
ceva deja e altfel decât vedeam până acuma. Dar, oricum,
nu puteam să-mi fac cruce, nu puteam sta în genunchi.
Toată lumea, bunăoară, la Evanghelie era în genunchi, eu
eram în picioare, nu puteam fizic, era o împietrire totală.
Spuneau: „Tu, nefiind botezat, poţi să-ţi faci cruce!” Eu nu
puteam!
Dar de ce, nefiind botezat, nu puteai să-ţi faci
cruce?
Dar tu crezi? Îţi faci cruce?
Da.
Dar mie nu mi se ridica mâna. Era ca o paralizie, ca
o stare de asta de stupoare. Diavolul mă ţinea. Nu puteam
să-mi fac cruce, nu puteam sta în genunchi.
Nu voiai? Sau nu puteai?
Voiam, dar nu mi se ridica mâna. Cu forţa, trebuia
cu efort fizic să-mi întorc mâna. Mâna dreaptă era aşa,
de-a lungul corpului... Şi eu îmi spuneam mie: „Fă-ţi cru-
ce! Împreunează degetele, du mâna la frunte!” Mâna stă
jos, nimic, nimic! Nicio reacţie! Sau: „Uite cum toţi s-au
pus în genunchi, pune-te şi tu în genunchi!” Deloc, deloc!
Era o lucrare diavolească asta, mare lucru că ai
scăpat de ea.
Eu nu puteam să-mi închipui să pup mâna preotului:
„Cum, un bărbat pupă mâna unui bărbat?” Eu, înţeleg
când la femeie unii şi picioarele le pupă, dar la bărbat
mi-era groază să mă uit: cum adică, îi pupă mâna unui băr-
bat? Era shocking pentru mine lucrul ăsta! Şi pentru mine
asta era un fel de zid care mă despărţea: să fac cruce, să
stau în genunchi, să pup mâna preotului – era... Zic: cum?

36
Eu sunt... dacă mă recunosc rob, păi numai în faţa lui
Dumnezeu mă recunosc... dar aici cum poate să fie? Impo-
sibil! Şi starea aceasta a durat nu o singură lună. Ţin min-
te, am fost într-un pelerinaj la Serghiev Posad, la Lavra
Sfintei Treimi. Am dormit pe coridoare, acolo, că erau
mulţi pelerini.
Erau mai mulţi pelerini sau mai mulţi turişti pe
vremea aceea?
Pelerini. Turişti erau ziua, dar pelerinii veneau
noaptea. Şi apoi ziua se plimbau ca turiştii, dar noaptea
rămâneau prin chilii, pe coridoare, care nu încăpeau. Noi
dormeam pe coridoare, pe saltele. Tineri erau foarte mulţi.
Majoritatea erau tineri. 18, 20, 30 de ani. Şi aproape toţi
intelectuali. Toţi erau intelectuali: studenţi, aspiranţi, pro-
fesori. Oameni de aceştia care nu erau cu studii superioare
n-am văzut pe acolo. Dar erau mulţi! Sute, sute, din toate
colţurile Rusiei. Şi nu uit că m-a impresionat că erau inte-
lectuali! Cu studii foarte vaste, cu cultură foarte vastă şi
puteai discuta cu ei interminabil pe orice temă. Şi iată, am
intrat noi în chilia părintelui Benedict: aşa, o namilă de
vreo doi metri şi ceva, roşcat – după ’90 a plecat la Mun-
tele Athos, îmi pare că şi acuma e acolo. Intrăm – îmi pare
că e evreu el; am văzut în biblioteca lui cărţi în greacă, în
ebraică, în engleză, în slavonă, în rusă; în chilia lui erau
toate cărţile acestea. Şi prietenii îi spun: „Părinte Benedict,
iată, avem cu noi pe Viorel din Moldova. E nebotezat.
Este chemat – nu ştiam ce înseamnă chemat; catehumen3,
dacă-l mai întrebaţi ceva, e matematician”. Şi el spune: „E
adevărat că la voi, în matematică, o parte este egală cu
întregul?” Zic: „Dacă-i vorba de o mulţime infinită de o
anumită putere, o submulţime a ei are aceeaşi putere ca şi
ea. Adică ele sunt, practic, echivalente, aceste mulţimi.
Cuvântul egal, la infinit, nu se spune, se spune echivalent,
3
În limba rusă: oглашенный.
37
termenul acesta e”. Şi-mi spune: „Păi, tu înseamnă că
înţelegi într-un fel ce înseamnă de o fiinţă cu Tatăl, de aici
rezultă”. Zic: „Da, înţeleg”. „Şi tu primeşti aceasta?” Zic:
„Da, primesc”.
Dar fără să fie Fiul submulţime...
Da, e echivalenţă, echivalenţă totală. Zic: „Da,
primesc lucrul ăsta”.
Părintele încerca să vorbească pe limba ta…
Şi el mă întreabă: „Dar cum înţelegi tu neprihănita
zămislire a lui Iisus Hristos?” Zic: „Alegorie”. El se uită
aşa la cei din jur şi spune: „El nu poate fi botezat. Încă e
devreme pentru dânsul”. Şi-mi spune mie: „Să ţii minte: în
Biblie, alegorii nu există. Cum e scris, aşa este. Mintea
noastră omenească este prea scundă ca să încapă în ea ceea
ce e scris în Biblie, cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ceva nu
înţelegi, înseamnă că tu eşti prost, nu Biblia. Dacă ceva nu
ţi-e clar, nu în Biblie e neclar, în capul tău e neclar. Să ţii
minte lucrul ăsta”. Şi spune: „El trebuie să mai înveţe”.
În vechime, catehumenatul dura foarte mult, tocmai
pentru că era foarte important. Astăzi, când un eretic vrea
să se boteze pentru a se căsători cu o fată ortodoxă, se
botează formal, fără să fie conştient de importanţa
botezului. Şi lipsa catehumenatului se vede mai apoi, după
botez, în timp…
Şi iată aşa au mai trecut câteva luni, în discuţii. De
acuma citeam. Am citit cartea Sfântului Siluan Athonitul,
despre rugăciune, tot în samizdat. Acuma şi pe aceasta o
am, o păstrez până astăzi. Şi eram într-o zi în vizită la
ieromonahul Ambrozie Iurasov. Era exilat într-un sat cu
vreo 20 de case, cătunul Krasnoe, din regiunea Ivanovo.
Am plecat o noapte cu trenul, apoi cu autobuzul. Am ajuns
într-o sâmbătă acolo. Era, ţin minte, noiembrie, şi un râu
curgea în preajmă, şi era o pojghiţă deja de gheaţă pe acest
râu. Era multă lume, din toată Uniunea Sovietică veniseră

38
la el, la spovedanie. La urmă, pe la orele 10 seara, am
intrat şi eu, la discuţie, nu la spovedanie. Şi, după discuţie,
cu mine aşa, profund, a vorbit: cine sunt eu, tot, tot, ce
cred, multe, multe am vorbit, şi-mi spune mie: „Mâine,
după Liturghie, te vom boteza. Eşti de acord?” Eu m-am
mirat, că acum câteva luni am fost trecut la rebut, şi acum
părintele Ambrozie mă primeşte.
Nu se poate pune problema aşa, de rebut… Doar că
înainte nu erai pregătit pentru acest mare pas…
Deci, au fost aceste schimbări produse în mine, şi
eu, pe de o parte, m-am mirat, pe de altă parte, m-am bu-
curat, pe de a treia parte am simţit, aşa, o frică, o răspun-
dere, că era o rupere de viaţa mea de până atunci; că eu
simţeam că e altceva. Eram, oricum, om din lume. Eram,
oricum, prins în aceste activităţi lumeşti – cu examene, cu
aspirantură, cu activitatea antisovietică. Era... fierbeam, în
această lume. Plus – normal! – că aveam frica securităţii:
pe lângă naţionalismul meu, se adaugă şi creştinismul
meu. Şi, iată, am consimţit. Şi el a spus: „Când eşti
născut?” Am spus data şi spune: „Am să mă rog, să văd ce
nume să ai. Ieşi din chilie!” Am ieşit şi, peste vreo
jumătate de oră, spune: „Ai să fii Benedict!”
Un nume rar în Ortodoxie… De la Sfântul Benedict
de Nursia, sfântul care a trăit în Apus, trecând la Domnul
în anul 547, nu?
Da.
El este considerat ocrotitorul celor care studiază…
A doua zi, după Liturghie, am fost botezat într-un
butoi de 200 de litri, pentru benzină, curăţat, bineînţeles.
Eu, până atunci, umblam la Liturghie, doar că atunci când
se spunea: „Cei chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi
să nu rămână!”, eu ieşeam.
Ieşeai din biserică pentru că aşa voiai tu, sau pentru
că aşa ţi se cerea?

39
 Aşa era regula! Aşa era regula, şi mie mi-au spus
colegii mei, prietenii care erau botezaţi, când mergeam la
Liturghie, mi-au spus: „Când ai să auzi cuvintele acestea,
să ieşi! Că nu eşti botezat, nu poţi participa mai departe!”
Şi eu ieşeam. Şi aşteptam pe pragul bisericii, sau mă
plimbam prin curte, până se termina Liturghia şi ieşeau
prietenii, colegii. Aşa am făcut şi în ziua aceea. Dar m-a
întrebat, până a spune în ce am să fiu botezat, m-a întrebat
părintele: „În ce vrei să te botezăm?”
De ce te-a întrebat? Aveau mai multe posibilităţi sau
cum?
Era râul alăturea. Şi eu am spus: „În râu, ca Dan!”
Că Dan se botezase de Bobotează, la miezul nopţii, într-un
râu îngheţat, de 20 cm gheaţa! Şi prietenul lui, prin care a
venit la credinţă, Serghei – Dumnezeu să-l ierte! – şi încă
un ieromonah, care l-a botezat, au făcut în ziua aceea, cu o
rangă, o copcă în acea gheaţă, au pregătit-o pentru noapte.
Noaptea a venit şi s-a botezat acolo, în râul acesta
îngheţat; –20º erau afară, şi a mers 40 de minute în deal, la
drum, la chilia acestui ieromonah, ca să doarmă. Şi zice că
atunci când a ajuns acolo (el avea părul lung) era totul
îngheţat, părul era gheaţă total. Dar n-a avut nimic!
Sănătos, normal. Spun şi eu părintelui Ambrozie: „Ca şi
Dan, în râu!” El spune: „Nu, tu n-ai credinţă suficientă! Ai
să mai răceşti, încă!” Şi a dat ordin ca nişte femei să care
apă din fântână, cu găleata, ca să umple acest butoi de 200
de litri. Şi era apa rece, era cu pojghiţă de gheaţă, pentru
că în biserică nu se încălzea. O biserică enormă, de prin
secolul XIII, din piatră, făcută în stil bizantin. Era aşa de
mare, că toate căsuţele din acel cătun încăpeau în
interiorul bisericii, puse claie peste grămadă. Încăpeau în
interiorul bisericii, aşa de mare era biserica din cătunul
cela. Pragul stâlcit, rupt, ca pe timpul sovietic... doar în
interior era făcut frumos. Un pridvor enorm şi-n pridvorul

40
cela, îngheţat, era acest butoi cu apă. Şi a spus – chiar o ţin
minte pe fata aceea, cum o chema, Natalia Zlobina:
„Găseşte cea mai mare cămaşă de botez. Ad-o!” Şi o cru-
ciuliţă, purtată de cineva, veche, de aramă – am pierdut-o,
din păcate. Şi după Liturghie, făcea nişte ierurgii, pe aco-
lo, şi trecând aşa, repede, pe lângă butoi, băgând degetul în
apă, spunea: „Încă e prea rece pentru credinţa ta!”
Ce ierurgii făcea?
Trebuinţe! Adică vreo pomenire la morţi, ceva. Şi
trecând prin pridvor, băga degetul şi spunea: „Apa e prea
rece pentru credinţa ta!” „Încă-i prea rece!...” „A, acuma e
bună pentru credinţa ta!”
Dar se încălzea apa în timpul ăsta, sau cum?
Era în interiorul bisericii, nu era afară. Deci, cât era
în interior. Dar tot era gheaţă în jur. Cineva avea un
termometru acolo şi a spus: „Ia bagă, să vedem cât e!” Era
de 4º apa. Şi a început procedura. Erau prezenţi doi prie-
teni ai mei, acest Dan Petrică şi încă un băiat, care acum e
preot. Atunci era şi absolvent la această Universitate Teh-
nică din Moscova, Bauman, şi două femei, această Natalia
Zlobina şi încă o femeie. Femeile s-au întors cu spatele, că
el m-a dezbrăcat gol puşcă, toată procedura a fost cu mine
gol puşcă. Am intrat în butoi, de trei ori m-a afundat sub
apă, m-a scos, a pus cămaşa aceasta – era puţin mai sus de
genunchi cămaşa aceasta. Eram desculţ pe ciment – dar
mi-era aşa de cald! –, m-a luat de mână, m-a dus în altar,
am înconjurat altarul, m-a adus înapoi, vorbea... Eu nu ţin
minte nimic ce spunea. Dar în ajun, în discuţia noastră,
mi-a spus să spun Crezul. Am spus Crezul şi mă oprea să
lămuresc, tot ce era din Crez să lămuresc. Şi am lămurit
totul. După asta a spus: „Mâine te botezăm!” Eu Crezul îl
ştiam deja pe de rost, ştiam rugăciunile începătoare pe de
rost – în limba slavonă, româneşte nu aveam acolo şi în

41
felul ăsta m-am botezat. Dar, după ce m-am botezat, am
început să-mi fac crucea liber, să stau în genunchi liber.
Ţi-ai dat singur seama de diferenţă, că ţi-era mai
uşor, sau...
Era firesc! Până atunci nu puteam face niciun gest.
Dar ţi-ai dat seama de diferenţă?
Da, da, absolut! În aceeaşi zi mi-am făcut cruce!
După ce eşti botezat îţi faci cruce. Mi-am făcut cruce,
m-am simţit liber. Liber şi firesc, venea din mine gestul
ăsta de a face cruce. Şi problema cu pupatul mâinii la
preot a dispărut de îndată, nu era problemă, absolut! Parcă
nu eram eu, era altă viaţă.
Ce-ai simţit în timpul botezului?
Frică, frică mare. Pe de altă parte, o putere care mă
făcea totuşi să accept. Şi frică nu de apa rece! Dar era, aşa,
o senzaţie să mă feresc de răceala ei – dar nu aceea! Era
altfel de frică. Era o frică foarte puternică, dar nu groază,
nu de gen groază. O frică pentru răspunderea pe care o iei.
Eu eram obişnuit să port răspundere pentru cuvintele mele,
adică pentru ceea ce fac, să port răspundere deplină pentru
faptele mele. Eram aşa educat, cu toată fermitatea. Şi dacă
iau această decizie, eu ştiu că înapoi nu mai dau.
E extrem de important ca fiecare creştin să fie
conştient de responsabilitatea care apasă asupra lui…
Şi de aceasta era frica: frică pentru viitor, frică
pentru că n-am să pot să duc aceasta. Mă îngrozea gândul
că poate cândva va trebui să-mi pară rău pentru gestul
ăsta. Asta era groaza cea mai mare.
De ce să-ţi pară rău?
Pentru că era totuşi o doză de necunoscut. Eu foarte
puţin cunoşteam atunci, foarte puţin! Frică de necunoscut.
Pe de o parte simţi această putere, că trebuie să faci pasul
acesta, simţi bucuria că eşti acceptat; pe de altă parte,
răspunderea aceasta colosală. Asta, până a intra. După ce

42
am ieşit de acolo, o pace... aşa, totală! Totul a rămas în
urmă. Nicio problemă! Numai aşa: bucurie, căldură, şi un
fel de stare de pace – nu linişte, nu plictiseală, dar un fel
de... când dintr-o duhoare ieşi la aer de munte. Poţi respira
cu pieptul deschis, cu toţi plămânii poţi respira, fără să te
sfieşti de vreun miros care poate să vină. Aşa o senzaţie!
Şi pacea legată de această respiraţie liberă şi adâncă şi din
toţi plămânii, aşa o senzaţie. Nu pot s-o descriu. Ne-am
întors, am luat masa, m-au felicitat cei care erau –
necunoscuţi din toată lumea, adunaţi acolo.
Din toată Rusia, adică?
Din toată Uniunea Sovietică, da. Că Rusia era Rusia,
şi Uniunea Sovietică e mai mare decât Rusia. Şi la plecare,
aceşti doi prieteni ai mei se apropie înaintea mea de preot
să ceară binecuvântare la drum, şi eu rămân cu vreo trei
paşi în urmă. Şi văd că părintele Ambrozie îi întreabă pe
cei doi, cu referire la tustrei: „Voi în ce limbă discutaţi
între voi?” Şi Dan spune: „Când e Veaceslav cu noi,
discutăm ruseşte. Dar aşa, discutăm româneşte”. El spune:
„Vă binecuvântez între voi să discutaţi astăzi franţuzeşte”.
Veaceslav spune: „Părinte, eu nu ştiu franţuzeşte nimic!”
„Eu v-am binecuvântat!”, spune părintele. „Plecaţi!” Am
venit şi eu să iau binecuvântarea şi spune: „Ai auzit ce
le-am spus lor?” „Da”. „Plecaţi!” N-am înţeles nimic din
binecuvântarea aceasta, de ce să vorbim franţuzeşte între
noi, habar n-aveam. Mai ales că Veaceslav englezeşte ştie,
dar franţuzeşte o iotă nu ştie! Şi mergem noi de la casa
părintelui până la şosea, să luăm autobuzul, în tăcere. Era
un apus de soare foarte frumos, soare roşu. Ajungem la
şosea, ne întoarcem către răsărit, ne facem cruce. În timpul
ăsta vine autobuzul. Nu vorbiserăm nimic până la autobuz.
Urcăm în autobuz, când colo, autobuzul era semistricat.
Motorul e în spate la autobuz, se vede că era stricat şi toate
banchetele din spate erau scoase. Motorul parcă era în

43
salon! Şi aşa o gălăgie! Şi n-am putut să ne aşezăm altfel
decât eu cu Dan şi peste trecerea de pasageri s-a aşezat
Veaceslav. Nu puteam vorbi, pentru că era gălăgie
straşnică. În tăcere am ajuns până la gara din Ivanovo. Era
noaptea, târziu – era pe la 11 noaptea. Eu eram încă sub
impresia botezului, eu tăceam.
Dan aleargă înainte la casele de bilete, se întoarce şi
spune: „Bilete nu-s! Numai la venirea trenului se vând! Eu
mâine am şedinţă dimineaţă la primărie, nu pot să-ntârzii!
Trebuie să inventăm ceva!” Şi spune: „Eu acuş inventez!”
Şi fuga la direcţia gării! Peste un timp se întoarce, ne face
semn cu ochiul, cu şeful de schimb de la gară şi spune:
„Iată, acesta este invitatul nostru din România (mă arată pe
mine), ruseşte el habar nu are. Eu sunt obligat sa-l
transport mâine la primărie la Moscova. Este o persoană
importantă şi nu pot să-l las aici. Maşina s-a stricat în
drum, am lăsat-o la câţiva kilometri de oraş, am venit cu
autobuzul încoace. Iată, acesta este şoferul (arată la
Veaceslav), care româneşte nu ştie, şi nu pot să-i las pe
dânşii, nu pot să-l las pe unul şi pe altul să-l iau. Trebuie
tustrei să plecăm. Eu sunt responsabil din partea primăriei.
Iată legitimaţia mea de la primărie (şi-i arată, într-adevăr,
legitimaţia de la primărie). Aşa că vă rog să depuneţi tot
efortul să nu ne facem de râs noi, poporul sovietic, în faţa
unui străin, aşa că aveţi grijă să avem biletele!” Şi ne
invită acesta pe toţi trei la bufet – bufetul nu era pentru
toată lumea, ci pentru angajaţii gării. Ne aşează la masă,
ne serveşte cu ceva, şi-i spune lui Dan: „Tu stai cu mine,
ca să pice biletele, primele să le iei tu, nu cumva să vină
alte comenzi de la alţi şefi”. Şi Dan a lipsit toată noaptea,
până la trei şi jumătate, patru dimineaţă, când a venit
trenul, pe la trei dimineaţă a venit trenul. Şi eu am fost în
doi cu Veaceslav, la masă, în prezenţa lucrătorilor gării, şi
nu aveam voie să vorbim între noi ruseşte, pentru că

44
„oficial” eu nu ştiam ruseşte. Şi el, ca înadins, nu-i venea
în cap nimic englezeşte. Şi el făcea numai citate... din
filme ruseşti, unde erau citate în limba franceză: Mersi
bacu – cum spun ruşii „Merçi beaucoup”, Je ne mange
pas..., citate din filme ruseşti, din limba franceză, pe care
le ştia. Şi numai aceste cuvinte le spunea, vreo patru, trei
citate. Pe la trei aleargă Dan, fără să ţină seama la faptul că
eu, chipurile, nu ştiu ruseşte, spune: „Băieţi, am trei bilete,
fuga la tren!” Am fugit, ne-am urcat în tren, ne-am aranjat
în compartiment, trenul s-a pornit, am respirat uşuraţi. Şi-n
timpul acela Veaceslav spune: „Băieţi, n-aţi observat? S-a
împlinit binecuvântarea părintelui!” Că fără să vrem, am
vorbit franţuzeşte între noi şi altă limbă n-am vorbit. Asta
era prima minune pe care am văzut-o după botez. După
aceea au fost minuni, într-adevăr, mari, nu ca aceasta,
mică. Şi foarte multe.
Vorbeşte şi despre ele!
E greu aşa, dintr-o dată. Cu care să încep? Uite,
bunăoară, primul nostru copil, Hristofor, a fost dăruit de
Dumnezeu. Medicii au spus că noi n-o să avem copii, că
nevastă-mea a avut o sarcină extrauterină şi a pierdut o
trompă, deci. Cealaltă trompă era total impracticabilă, şi
au spus că în plus, noi avem Rhezus factor.
Adică RH diferit?
RH diferit. Ea e negativ, eu sunt pozitiv. Ea e grupa
a IV-a, eu sunt grupa a II-a. Şi medicii au spus: „Voi copii
nu veţi avea. Gândiţi-vă la fertilizare in vitro sau la
înfiere”. Şi noi ne gândeam, dar totodată ne şi rugam. Până
când, într-o zi, am aflat că ea e însărcinată. A dus sarcina
cu bine şi a născut. Şi, mai mult decât atâta, peste doi ani
s-a născut al doilea copil. Medicii au spus că, dacă unul
s-a născut cu RH negativ, mai mult decât atât n-o să avem
copii. Şi totuşi am avut şi al doilea copil, ca un cadou. Şi
asta e minune!

45
 Când vrea Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii…
Eram, tot în perioada aceea, la cămin, după botez, şi
venise în trecere prin Moscova fostul meu şef de la
Chişinău, şef ştiinţific. Eram în relaţii bune cu el şi era în
drum spre Novosibirsk, Alma-Ata, avea o noapte de stat la
Moscova şi-mi spune mie: „Dacă poţi, să mă iei o noapte
la cămin, ca să nu mai cheltuiesc la hotel, mai ales că e şi
foarte greu să găseşti cameră la hotel, la Moscova!” Zic:
„Bine”. Principalul era să-l trec fără să observe.
Cine, paznicul?
Mai sus decât paznicul, femeile acelea care erau
acolo, directoarea, vice-directoarea. Era un cămin deose-
bit, era un cămin regim hotel – hotel, în sens de camere
foarte bune, WC aparte, baia aparte, erau condiţii foarte
bune. Erau două cămine identice alături, în fiecare, două
mii de locatari. Intrarea era ca la hotel, ca la recepţie: era
hol mare, recepţie, pe lângă recepţie trebuia să treci, să
intri la ascensoare. Şi lucrau pe schimburi femeile acolo,
erau femei cu studii superioare. Permanent erau cu litera-
tură foarte bună. Aspiranţii le dădeau lor cărţi bune. Erau
intelectuale şi ele, nu erau paznici. Şi era acolo o femeie, o
tânără, Tatiana, care avea o pică pe mine extraordinară! Şi
eu tot timpul căutam, când venea soţia mea – eram deja
căsătoriţi, dar eu eram la cămin –, să nimerească venirea ei
în schimbul directoarei, că aceea mă simpatiza. Tot timpul
ne făcea o cameră aparte, mie şi soţiei mele, şi ne
simpatiza şi pe soţia mea şi pe mine. Dar Tatiana aceasta
ochi n-avea să mă vadă! Spunea: „O să vină, Ciubotaru, o
vreme când am să te prind şi atunci o să ai probleme!” Dar
era situaţia cea mai gravă. Cel mai grav era să găzduieşti
oameni fără înregistrare în cămin. Şi iată, vine acest
Alexandru, şeful meu, la mine, şi exact e schimbul ei.
Eram înfuriat, fricos, şi dau să trec cu el şi ea spune:
„Ciubotaru, cu cine treceţi acolo?” Acela s-a pierdut şi eu

46
spun: „La mine, la mine!” Şi ea spune: „Să lase paşaportul
aici! Şi să ştiţi că până la zece seara sunt vizitatorii!” Dar
trebuia pe noapte să rămână omul! „Dacă el la orele zece
nu pleacă, eu confisc paşaportul şi-l dau la miliţie!” Dar el
trebuia să plece cu paşaportul la aeroport. Era deja nouă şi
ceva seara. Intrăm şi ce să facem, ce să facem? Ăsta:
„Măi, eu am intrat într-o belea! Eu trebuie să plec acuma!”
Spun: „Nu ştiu ce să facem, acuşi cobor eu jos!” Cobor şi
prind rând să dau telefon la Chişinău, la interurban, că
erau în hol telefoane interurban, eram foarte favorizaţi în
sensul ăsta la cămin. Şi stau acolo, cică stau la coadă să
telefonez. De fapt, mă gândesc: „Ce să fac eu cu
paşaportul”. Şi stau şi mi-am amintit: se spune că, dacă te
rogi cu toată inima, atunci se rezolvă.
Aşa este, dacă îţi pui nădejdea în Dumnezeu, se
rezolvă, dacă lucrul e de folos. Că nu trebuie nici să avem
o atitudine magică faţă de rugăciune, „mă rog şi gata, se
întâmplă tot ce vreau…”
Şi scot mătăniile din buzunar – erau dăruite, la botez
preotul mi-a dăruit mătănii şi Noul Testament. Şi mi-a
spus cum să folosesc mătăniile celea, ce să spun la fiecare
nod. Şi stau şi încep să spun, dar in the back mind mă
gândeam: „Să-mi dea paşaportul, să rezolv problema asta!
Să-mi dea paşaportul, să rezolv problema asta”. Şi mă rog:
„Doamne, Iisuse Hristoase...” şi mă rog, şi mă rog, aşa,
vreun sfert de oră. Se apropie un sudanez de mine, un
musulman, spune: „Ce faci?” Zic: „Tu ştii ce fac!” Că el
era musulman şi eu eram cu mătăniile. „Bun, nu te
deranjez”.
Ba chiar de multe ori musulmanii ştiu mai bine ce să
facă cu mătăniile, că noi avem şi le purtăm ca brăţări, iar
ei le folosesc rugându-se. Noi avem Adevărul, dar nu
avem râvnă, ei au râvnă, dar nu sunt în Adevăr…

47
 Şi stau, mă rog, mă rog, stau, dar departe, eram la
vreo 30 de metri de recepţie, eram în capătul celălalt al
holului. Deodată mă ghionteşte musulmanul ăsta şi-mi
spune: „Viorel, Tatiana te cheamă! N-auzi, că a treia oară
te strigă!” Şi eu parcă mă trezesc şi aud: „Ciubotaru!
Apropiaţi-vă de mine, de câte ori să vă spun? Acuma
veniţi la mine!” Şi eu, din capătul celălalt al holului, vin la
ea, speriat: nu cumva a chemat şi poliţia? Mă apropii. Ea
foarte serioasă, seacă, îmi întinde prin ghişeu paşaportul
lui Alexandru: „Ciubotaru, luaţi paşaportul!” Zic: „De ce
să-l iau?” „Luaţi-l!” Zic: „Şi ce să fac? Să plece omul?”
„Poate să rămână pe noapte. Luaţi paşaportul!” Eu zic:
„Nu înţeleg...” „Luaţi-l acum!” Eu îl iau atunci şi zic: „De
ce să-l iau?” „Nu ştiu, dar trebuie să vi-l dau!” Foarte sec.
Zic: „De ce trebuie să mi-l daţi?” Zice: „Nu ştiu, luaţi-l
acum, că altfel mă răzgândesc!” L-am luat şi am plecat şi
nu au fost probleme. Femeia care visa să-mi creeze
probleme a renunţat la această ocazie…
Da, mâna lui Dumnezeu. E totuşi interesantă şi
atitudinea ta, parcă o stârneai să nu ţi-l mai dea…
Au fost şi multe alte minuni. Dar intrarea în viaţa
bisericească s-a produs foarte treptat. Ţin minte, după
botez, a venit în vizită la mine acel Dan Petrică, cu
prietenul lui, prin care el ajunsese la credinţă. Şi era
decembrie, postul Crăciunului. Şi eu pregătisem, cu un alt
prieten de-al meu, fasole cu carne de porc înăbuşită. Cu
murături, toate producţie moldovenească. Şi pun ceaunul
în faţa lor, şi acel băiat, Serghei, spune: „Noi nu vom
mânca aceasta. Că suntem în post”. Şi eu spun: „Păi, e o
formalitate!” El spune: „Nu, postul nu-i formalitate.
Trebuie să postim. Cine nu posteşte nu se mântuieşte. Tu
trebuie să ştii, că tu eşti creştin şi tu trebuie să posteşti!
Este imposibil să nu posteşti. Atunci nu eşti creştin”. „De
ce?” „Pe urmă ai să înveţi de ce. Dar tu să începi să

48
posteşti”. Şi eu am spus: „Ei, foaie verde, să mănânci, să
nu mănânci...” În seara aceea am mâncat totuşi fasolele cu
carnea de porc, băieţii ceia doi n-au mâncat nimic, au
mâncat doar ceai şi ce era acolo, pâine cu miere. Dar am
hotărât să postesc. A doua zi, deci, am hotărât să fac
conform regulii, şi am văzut că nu este aşa de simplu. Că
te încearcă! Eu mă credeam foarte tare, dar nu era aşa de
simplu. Apoi am aflat secretul, peste câţiva ani; fiind deja
la o nouă parohie, vedeam că în ajunul postului, se
apropiau şi cereau binecuvântare la post de la preotul
duhovnic: „Binecuvântaţi, părinte, să postesc!” Îmi zic:
„Ce-i cu prostia asta? Postul e reglementat, se dă,
indiferent de ce spune duhovnicul. E dat de Biserică, nu de
duhovnic, postul. Ce mai ceri binecuvântare? Ca şi cum aş
spune: «Binecuvântaţi, părinte, să mă mântuiesc!» şi te-ai
mântuit!” Şi a spus: „Nu, că dacă iei binecuvântarea la
post, atunci postul trece uşor, nici nu simţi că posteşti, e
firesc postul”. Şi am luat binecuvântare şi eu, pentru post.
Şi de atunci, de fiecare dată iau binecuvântare pentru post
şi postul trece cu bucurie, cu multă bucurie, fără aceste
căderi, fără aceste nevoi de a mânca ceva care nu este de
post. Trece numai ca o bucurie şi ai un fel de nostalgie a
postului, de fiecare dată. Vrei ca postul să se întoarcă.
Lucru pe care cei care nu postesc nu au cum să îl
înţeleagă…
Din ’86, când m-am botezat, până-n ’90, mă
spovedeam la părintele Ambrozie. Fie plecam în satul
acela, fie plecam – el a fost mutat apoi la Ivanovo – la
Ivanovo, el venea relativ des la Moscova, în secret, ca să
nu ştie KGB-ul, că era sub supraveghere, ca persoană
antisovietică şi el, venea la Moscova şi noi ştiam, fiii lui
duhovniceşti, că vine la Moscova, la cine se opreşte şi
plecam şi noi acolo, la spovedanie. Venea şi nevastă-mea.

49
Deja şi nevastă-mea se spovedea acolo. Nevastă-mea s-a
integrat în biserică uşor.
V-aţi apropiat de biserică în aceeaşi perioadă?
Eu, în felul cum am spus. Ea venise – am avut un
specific cu nevastă-mea, că am fost crescuţi în medii
diferite. Eu am fost crescut într-un mediu profund
antisovietic şi naţionalist, ea a crescut într-un mediu pro-
rusesc. Deşi maică-sa e moldoveancă, taică-său era rus, şi
ea a făcut şcoala rusă. Într-un mediu rusesc a crescut,
într-un mediu unde problema naţională nu exista. Şi
părinţii mei mi-au spus categoric: „Nu te căsătoreşti cu
nimeni decât cu o româncă! Cu o româncă-româncă, să fie
naţionalistă ca şi tine, să vezi din ce neam vine ş.a.m.d,
tot, tot, tot!” Pe când eu mă îndrăgostisem de fata aceasta.
Şi eu nu puteam să calc peste binecuvântarea părinţilor,
chiar şi în sensul laic al cuvântului, nu puteam să trec
peste cuvântul părinţilor, că aşa am fost educat, pe de altă
parte, nu puteam renunţa la ea, nici nu mă gândeam la altă
fată!
Pentru un tânăr din ziua de astăzi, sau pentru tinerii
din generaţia de mâine, o astfel de atitudine pare de
neînţeles. Şi mie mi se pare ciudată, mai ales că nu era
vorba de un tânăr credincios care aştepta binecuvântarea
părinţilor săi credincioşi…
Şi aşa a durat starea aceasta de nici încolo, nici
încoace, timp de şapte ani. Şi în sfârşit, prin Nana mea,
care o cunoscuse pe viitoarea mea soţie, a spus: „E o fată
foarte bună şi e bine să fii cu ea! Şi este important să te
căsătoreşti din dragoste, că dacă nu e din dragoste, atunci
te chinui toată viaţa!” Şi ea i-a convins pe părinţii mei,
părinţii mei au spus: „Bine, suntem de acord, în situaţia
asta, să te căsătoreşti cu fata asta. Dar ea să intre în familia
noastră integral!” Şi a intrat integral!

50
 Şi în ’86, iulie, am făcut nuntă. În noiembrie m-am
botezat, în ’86, şi în decembrie, ea vine la Moscova în
vizită la mine, deja era soţie legală, tot.
Dar nu eraţi cununaţi religios.
Nu eram cununaţi religios. Dar era legal după
paşaport. Şi ea vine, o întâmpin la aeroport, în drum spre
cămin îi spun că eu m-am botezat. Ea spune; „Bine”. Şi
umblu la biserică. Ea spune: „Bine”. „Şi tu trebuie să te
hotărăşti să umbli la biserică cu mine”. Ea spune: „Nu!
Treaba ta ce faci, eu nu umblu!” Ajungem la cămin şi
spun: „Iată, acuma este miercuri, duminică trebuie să
mergem la biserică. Ai să te gândeşti. Dacă nu mergi la
biserică, divorţăm. Aşa că hotărăşte-te: cu mine la
biserică, ori fără mine, divorţăm”. După şapte ani de
zbatere, atâta ne-am zbătut ca să fim împreună. Şi primele
luni după căsătorie, practic e luna de miere încă, continuă.
Ai pus problema cam dur, dar a dat rezultate. Astfel
de discuţii ar trebui să aibă loc înainte de căsătorie, dar
pentru că tu nu erai botezat, bine că măcar au avut loc
după. În ziua de astăzi multe cupluri se căsătoresc fără să
îşi pună astfel de probleme, şi de asta ajung foarte repede
la divorţ…
Şi peste vreo două zile, mi-a mai pus câteva întrebări
despre credinţă şi a spus: „Hai să încercăm să mergem la
biserică”.
Bine că a fost atât de receptivă…
Şi i-am spus nevestei mele cum să se comporte la
biserică. Îţi faci cruce la fiecare Doamne, miluieşte!, la
Slavă, la mântuire, când auzi cuvântul mântuire, la aceste
expresii, cuvinte, îţi faci cruce. Bărbaţii şi femeile nu erau
alăturea, chiar erau fizic despărţiţi. În biserica aceea
proaspăt deschisă, Mănăstirea Sfântul Daniil din Moscova,
de cum intrai, naosul era despărţit în două, prin coloane şi
prin sfori aşa frumos făcute. Femeile intrau într-o parte,

51
bărbaţii în altă parte. Şi eram separaţi de o distanţă de 10
metri unii de alţii. Şi nu puteau fi în contact decât dacă
ieşeau din biserică, femeia în partea asta nu putea să intre.
Pentru că în mijloc era o namilă de om – era portarul,
uşierul – care îndrepta femeile în stânga, bărbaţii în
dreapta. La femei era înghesuială mare, la bărbaţi era larg,
pentru că bărbaţi erau puţini, femei erau multe. Încă un
moment interesant am observat atunci. Pe cei îmbrăcaţi
indecent îi oprea în pridvor; pe străini, pe cei care nu ştiau
Tatăl Nostru sau Crezul îi oprea în pridvor. Bunăoară,
procedura era următoarea: el se uita, vedea pe cineva care
îi trezea îndoieli, îi punea degetul în piept şi spunea: „Şi ne
iartă nouă greşelile noastre precum...” – şi trebuia să
continui. Sau: „şi iarăşi va să vină cu slavă...” – şi trebuia
să continui. Dacă nu continuai, „Rămâi în pridvor!”,
„Rămâi în pridvor!” Dacă continuai, intrai. Şi el pe toţi
ăştia îi lăsa în pridvor, şi-i ţinea până la „Cei chemaţi
ieşiţi!”, cu uşile pridvorului deschise. „Cei chemaţi ieşiţi!”
– uşile la pridvor în naos le închidea. Şi ei n-aveau ce să
caute atunci în pridvorul închis şi ieşeau, plecau. Erau
mulţi străini, cu aparatele foto veneau, şi pe dânşii îndată îi
oprea în pridvor. Şi în felul ăsta s-a făcut prima intrare a
nevestei mele în biserică. După care am plecat la lavră.
La care lavră? La Pecerska?
Nu, aceasta de lângă Moscova, Serghiev Posad, la
-35º. Şi sărmana s-a rătăcit acolo. A stat două ore şi ceva
pe ger la lavra aceasta. Dar eu credeam că ea mă aşteaptă
în biserică, şi eram în timpul ăsta în chilie la părintele
Benedict. Şi, în felul acesta, a avut ea de suferit, după
aceea, cu ovarele. Cred că inflamaţia toată care a durat a
fost din cauza aceasta. Dar părintele Benedict pe ea a
rugat-o, nu pe mine – avea o geantă mare, de piele de
porc, de asta fundamentală, era într-un loc o cheutoare
ruptă: „Caută tu la Moscova pe cineva care poate să o

52
repare!” Şi ea singură, nemoscovită, a avut această
răspundere. Şi a reparat-o şi i-a dus-o lui, i-a înmânat-o la
chilie, a mers cu trenul de la Moscova acolo.
Da, a vrut să o obişnuiască cu ideea de ascultare de
preot…
Şi aşa, cătinel, intram în biserică…

53
 Primii paşi pe calea credinţei

Aşa cum în orice sport este important să ai un

antrenor cât mai bun, aşa şi în viaţa duhovnicească este
important să ai o călăuză cât mai iscusită…
Aşa este. Iată, în anul ’90, vin iarăşi la spovedanie la
părintele Ambrozie, şi părintele spune: „Voi trebuie să vă
căutaţi un preot în Moldova, că aveţi preoţi acolo! Că nu
puteţi voi doar o dată pe an să veniţi la spovedanie. Voi
trebuie să vă spovediţi mai des”. Şi ne-a spus după ce
criterii să căutăm noi preotul.
După ce criterii?
A spus: să vedeţi dacă el face Liturghia integral,
dacă nu scapă nimic. Nu vă sfiiţi, veniţi cu textul
Liturghiei la slujbă şi urmăriţi. Doi: vedeţi dacă pe dânsul
îl stimează oamenii, dacă vorbesc cu dânsul cu evlavie.
Apoi, dacă vorbeşte el cu evlavie cu oamenii. Şi trei, dacă
nu face ceva fiind stimulat de bani. Propuneţi-i ceva –
bunăoară, în post să binecuvânteze o masă şi daţi-i bani
mulţi, sau propuneţi-i ceva ce nu se face şi daţi-i bani,
propuneţi-i bani. Dacă acceptă, înseamnă că nu-i preotul
care trebuie. El trebuie să fie strict după reguli, indiferent
de bani. Sau propuneţi-i fără bani să facă ceva, spuneţi-i că
nu aveţi bani, aşa-i situaţia, dar trebuie să facă. Dacă face,
e preotul care trebuie. Dacă nu face, să nu mergeţi la
dânsul. Evlavie unul faţă de altul, completitudinea slujbei
şi atitudinea faţă de bani.
Criteriile astea sunt foarte importante, dacă preotul
este întru toate ortodox…

54
 Eu cunoşteam un preot aici, în Moldova. Îl
cunoşteam aşa, dintr-o parte, şi aveam o atitudine foarte
distantă faţă de el, fiindcă nu-l percepeam pe dânsul ca pe
un credincios. Era foarte vesel, foarte laic, foarte plin de
viaţă şi foarte lumesc. Prietenul meu cel mai bun,
Veaceslav (Slavian), îşi boteza un copil, al doilea copil, şi
boteza exact la acest părinte, părintele Pavel, pe care-l
cunoşteam. Şi m-a invitat şi pe mine la botez. Şi am rămas
profund impresionat cum a făcut el botezul: foarte exact,
deplin, cu toată participarea, cu toată dragostea, în care am
rămas copleşit când l-am văzut pe acest preot în slujbă,
l-am văzut altfel decât îl vedeam la nunţi, la alte petreceri,
şi m-a impresionat mult. Şi după slujbă, m-am apropiat de
el şi i-am spus: „Părinte, eu mă spovedesc la părintele
Ambrozie...” „A, am auzit de el, îl cunosc foarte bine, îl
ştiu de mic copil, când încă slujea la lavra Poceaev!” „Şi el
mi-a spus să găsesc pe cineva aici, dacă binevoiţi să mă
luaţi pe mine pentru spovedanie permanentă, fiu
duhovnicesc”. Şi el spune: „Dacă tu crezi că poţi fi cu
mine, hai! Eu te iau!” „Cu soţie cu tot vin”. Am fost la
părintele Ambrozie, i-am povestit de acest preot şi a spus:
„Bine, te binecuvântez”. Şi în felul acesta, am fost şapte
ani în parohia părintelui Pavel, unde multe lucruri am
văzut, multe m-au impresionat. Şi acuma ţin minte, în
cadrul unei predici de-a lui, era perioada postului, şi el
spune aşa – e foarte glumeţ, şi de pe amvon de-acuma, la
sfârşit: „Iată, acuma plecaţi cu toţii acasă, o să mâncaţi
fiecare câte trei străchini de fasole şi o să credeţi că aţi
postit. Mai bine să luaţi o bucăţică mică de carne, ca să
ştiţi că aţi greşit, să vă pocăiţi, să aveţi ce mărturisi, decât
să mâncaţi trei străchini de fasole, crezând că n-aţi greşit”.
Spunea asta ca să alunge suficienţa de la voi, nu ca
să vă convingă să călcaţi postul.

55
 Da. Şi m-a impresionat şi aceasta. Felul cum făcea
slujba, că era exactă, cum se ruga, câtă ordine era în
biserică. Şi acuma ţin minte, era o femeie în vârstă, foarte
energică, care făcea observaţii tuturor, le spunea pe nume.
Şi el, de pe amvon, spune: „Când vine o fată în fustă
scurtă sau fără batic în biserică, nimeni să nu îi facă
observaţie. Poate fata asta prima dată a intrat în biserică şi
voi, cu observaţiile voastre, o alungaţi. N-o să mai intre în
biserică. Observaţii în biserică face numai preotul, adică
eu. Niciun fel de – şi o numeşte pe femeie – să nu facă
observaţie. Nu ea e parohul, eu sunt parohul aici!” Şi
atunci am înţeles că în biserică nu este bine să faci
observaţie. Şi, într-adevăr, în biserica aceea, ca şi în multe
altele, nu se fac observaţii celor care intră neregulamentar
mai ales în timpul slujbei. Chiar dacă nu are o
îmbrăcăminte decentă sau nu face totul corect, îl laşi în
pace, să nu deranjezi omul. După slujbă, poţi să vorbeşti
cu el, nu sub formă de observaţie, sub formă de sfat.
Şi în felul ăsta, şapte ani am fost în acea parohie, dar
de fapt aş considera că practica mea bisericească a început
în cu totul altă parohie, în parohia în care m-a
binecuvântat să trec părintele Pavel. M-a binecuvântat să
trec în parohia Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din
Chişinău, la părintele Anatolie Moraru. Iată, acolo am fost
martor la mai multe minuni şi am văzut o viaţă foarte
diferită. Mult mai simplă decât în parohia Sfântul Dumitru
şi totodată mult mai profundă. Preotul acesta, părintele
Anatolie, era foarte deosebit. El avea o boală, coreea
Huntington, care acum e foarte avansată, şi cam de vreo
şase ani nu mai slujeşte. Atunci, prin ’97-’98, el slujea, el
încă era energic. Eu remarcasem această parohie încă prin
’94, că odată întârziasem la biserică la Sfântul Dumitru,
care era în alt capăt de oraş, şi m-am oprit la biserica
aceasta, care era nu departe de noi, şi am văzut cu câtă

56
dăruire şi ca la carte a slujit toată Liturghia; foarte
profund, foarte exact, cu participarea întregului popor la
Liturghie. Şi când trebuia să plec din parohia Sfântul
Dumitru, am cerut binecuvântare să plec la parohia
aceasta, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, şi am şi
primit această binecuvântare. La această parohie, duhul
era deosebit faţă de alte biserici, toţi erau ca o familie, toţi
se cunoşteau între ei. Se făceau agape la fiecare sărbătoare
de douăsprezece, uneori şi mai des. Agape nu în sens de
chefuri, ci agape duhovniceşti.
Cum adică sărbători de douăsprezece. „De
douăsprezece” ce?
De marile praznice, la noi se spune sărbători de 12 –
cele 12 praznice împărăteşti. Preotul acesta practic nu
predica. El predica tot timpul la fel. Predica lui dura de la
5 minute la 20 de minute. Şi avea un singur gând: „Rugaţi-
vă! Să fiţi împăcaţi! Pocăiţi-vă! Rugaţi-vă! Pocăiţi-vă!
Rugaţi-vă!” – numai asta era! Adică, în diferite cuvinte,
numai aceasta. Formal, nicio informaţie! Zero informaţie!
El nici nu te învăţa practic. Formal, nu te învăţa. Dar
anume acolo am învăţat ce înseamnă Ortodoxia vie. Felul
de a se comporta, felul lui de a da canoane, epitimii: des.
Una-două, şi epitimii! Una-două, şi epitimii căpătai. Şi
nu-ţi lămurea de ce. Spunea: „Tu întâi fă şi, făcând-o cu
inimă curată, ai să înţelegi de ce”. Şi, într-adevăr,
înţelegeai pentru ce ai luat epitimie. Venea la biserică,
spunea: „Tu, tu, treci la slujbă. Tu – cinci sute de mătănii!
Stai în curtea bisericii şi faci cinci sute de mătănii!” Dacă
spunea cineva: „Pentru ce?” „O mie, atunci, mătănii. Nu
vii până nu numeri o mie de mătănii”. Sau, venea cineva,
îi spunea: „Cinci sute de mătănii!” Începea să facă, făcea
primele zece, şi părintele spunea: „Destul!” Adică, aveai
această smerenie, această ascultare. Şi, într-adevăr,
deseori, când făceai mătănii, în timpul mătăniilor, deja îţi

57
dădeai seama pentru ce erau mătăniile, canonul respectiv.
Şi, indiferent de rang, puteai să fii şi lucrător la minister,
puteai să fii oricine, la fel: nu se uita la faţa omului, direct
îţi spunea totul. Era şi văzător cu duhul. Un caz: o rusoaică
de la părintele Pavel a fost trimisă la părintele Anatolie să
se spovedească. Părintele Pavel i-a spus: „Eu nu mai pot
să ascult. Tot repeţi întruna şi întruna aceleaşi păcate. Du-
te la părintele Anatolie şi te spovedeşte!” Şi ea vine şi,
ştiind toată regula, stă la vecernie. Dar, la biserica
părintelui Anatolie, spre deosebire de alte biserici,
spovedania se făcea când se termina toată slujba. Adică
vecernia, utrenia cu canonul şi ceasurile. Se terminau,
după asta începea spovedania. La multe biserici, în timpul
canonului se face spovedania. Şi ea vine, stă toate cele trei
ore, mai ales că părintele Anatolie slujea foarte lent, că
avea şi defect de vorbire, era foarte greu să înţelegi ce
vorbeşte el. Şi spunea: „Tu stai, cu duhul! Iaca, ruşii nu
înţeleg nimica româneşte, şi stau. Dar voi măcar câteva
cuvinte de la mine înţelegeţi. Dar ei nici atâta nu înţeleg,
dar stau. Voi cu duhul, cu duhul înţelegeţi!”, spunea el. Şi
rusoaica asta a stat cele trei ore, şi apoi se pune în rând la
spovedanie. Vine rândul ei şi el spune: „Treci ultima!”
După ce trec toţi – ea ştie că trebuie să se smerească, a
învăţat că trebuie să fii smerit, şi ea execută tehnic:
„smerenie”! –, stă la urmă. Vine rândul ei şi el spune:
„Vrei să te spovedeşti?” Ea spune: „Da, părinte”. „Tu nu
eşti gata de spovedanie. Vino sâmbăta următoare!” Ea
înghite în sec, dar spune: „Bine. Trebuie să fac ascultare”.
Ea ştie că aşa e, după regulă.
Vine sâmbăta următoare, trece toată slujba, iar se
pune în rând, dar de-acuma ea simţea că trebuie să stea la
urmă. Vine rândul ei, se uită la ea, fără să spună nimic, ea
trece la urmă. Vine rândul ei şi spune: „Tot la spovedanie
vrei?” Ea spune: „Da, părinte”. El spune: „Tu nu eşti gata

58
de spovedanie. Sâmbăta următoare!” De-acuma, începe să
joace-n ea mândria, obida. Eu din povestirile ei ştiu, era
prietenă cu nevastă-mea. Se făcuse ulterior prietenă cu
nevastă-mea. A treia sâmbătă, de-acuma, vine ea şi spune:
„Păi de fiecare dată mă pregătesc. Fac pravilă înainte de
spovedanie, îmi scriu toate păcatele, să le ţin minte. Stau
la slujbă, nu cârtesc. Care încă pregătire mai trebuie?”
Iarăşi vine, dar ea de-acuma se teme. Se teme, de-acuma.
Vine spovedania, ea stă la urmă, nu mai trece înainte. Îi
vine rândul. „La spovedanie ai venit?” Ea spune: „Da,
părinte!” Se teme. Şi el spune: „Mâine dimineaţă! Mâine
dimineaţă, înainte de Liturghie, vino la orele 7 dimineaţa”.
Liturghia la 9 începea. Ea vine la şapte fără un sfert, să nu
întârzie. El nici n-o observă. Ea stă, se pune în calea lui, o
ocoleşte, tot timpul era ocupat, tot timpul bolmojea ceva,
rugăciuni. Şi n-o vede, n-o vede, începe Liturghia de-
acuma, când e spovedania? După Tatăl Nostru, lumea se
pune în rând la împărtăşanie. Ea stă acolo, în faţă, când
deschide porţile să o vadă, stă în faţa analogului, s-o vadă
pe ea. Iese el, nici n-o vede. Dar stă în faţa lui. Lumea se
împărtăşeşte. Ea stă, stă în faţă, aşteaptă, aşteaptă,
aşteaptă, s-a împărtăşit ultimul, el o întreabă: „Dar ce, vrei
să te spovedeşti?” Ea spune: „Da, părinte!” „Păi, treci în
faţa lumii şi spune cu voce tare!” Ea trece în faţa lumii,
roşie-roşie s-a făcut, şi stă, stă... linişte, lumea toată era
perplexă. Nici lumea nu ştia... stăteau toţi, înmărmuriţi.
Toată lumea se uită la ea. Ea se uită la lume, vede feţele
acestea pierdute ale oamenilor, ea stă, toată roşie, şi brusc
– asta durează un minut, două, trei, cinci, tăcere
mormântală în biserică; ea, roşie toată. Şi brusc, ea începe
să plângă în hohote şi, de slăbiciune, se lasă jos. Şi o lasă
să plângă, a plâns în hohote vreo cinci, şapte minute. Şi la
o pauză de acele hohote, el îi spune: „Fiică, iată că te-ai şi

59
spovedit! Vino încoace!” Ea se apropie, el o trece pe sub
epitrahil şi o împărtăşeşte.
Ce înseamnă că o trece pe sub epitrahil, că i-a dat
dezlegare de păcate?
Da. Şi fără s-o întrebe nimic, nimic, o dezleagă, o
împărtăşeşte şi ea devine fiica lui duhovnicească. Un caz
interesant, ştii? Trebuie să ai acea vedere să ştii că femeia
nu va ceda, va primi; că totuşi ea va merge până la capăt.
Şi el a mers până la capăt.
Alt caz: era o fată bolnavă mintal, la noi, şi a fost
violată. Avea vreo douăzeci şi ceva de ani, a fost violată şi
a prins sarcina. Şi vine: „Ce să fac, părinte? M-au violat
şase băieţi etc. Ce să fac cu pruncul?” Îi spune: „Normal
că naşti! Ai să naşti o Mărie!”, îi spune el ei. „Ai să naşti o
Mărie...” Era proaspăt după viol, la două săptămâni după
viol, şi el îi spune: „Ai să naşti o Mărie!” Şi ea,
într-adevăr, naşte în noaptea de Maria Egipteanca. Înainte
de termen a născut ea. Ce să spunem la asta? „A ghicit? O
coincidenţă?”
În situaţie identică era o familie tânără la noi, şi ei
aveau deja vreo trei copii – acum au şase. La al patrulea
am fost martor. Şi tatăl spune: „Părinte, iată, Irina iarăşi e
gravidă”. „Aaa! O să aveţi un Maxim!” – şi copilul se
naşte de praznicul Sfântului Maxim Mărturisitorul. Cum
să interpretezi? Ea era... numai soţul ştia că era
însărcinată, nimeni nu ştia. Şi el spune: „Voi o să aveţi un
Maxim!”
Alt caz: nevastă-mea s-a pregătit de mărturisire, s-a
spovedit – ca de obicei, cei care se spovedesc trebuie să
vină la 7 dimineaţa, ca să participe la ceasuri, la tot, tot,
acolo, până la slujbă, la Te Deum, la acatist, până începe
Liturghia propriu-zisă. Noi am întârziat cu un sfert de oră,
dar nici nu începuse nimic. De obicei, începe la şapte. În
acea zi a început mai târziu. Adică noi formal am întârziat,

60
am venit la şapte şi un sfert. Cu toată familia trebuia să ne
împărtăşim. Am întârziat cu toţii, dar nici nu începuseră
ceasurile, nimic, aşa că noi am venit practic la timp.
Trecem la împărtăşanie, nevastă-mea rămâne la urmă, noi
ne împărtăşim. Când vine ea, el nu-i dă împărtăşania, se
întoarce în altar şi continuă şi încheie slujba. Nevastă-mea
ştia că trebuie să facă ascultare: „Dacă-i aşa, e aşa”.
Fără ascultare, viaţa creştină e apă de ploaie. Când
ascultarea e după Evanghelie şi după Sfinţii Părinţi,
bineînţeles…
Şi, fără pretenţii, am participat până la sfârşitul
Liturghiei, şi de acuma trecem la sfârşit, la sărutatul crucii,
nu punem întrebări, nimic. Şi mă cheamă la o parte pe
mine şi-mi spune: „Benedict, nu te interesează de ce n-am
împărtăşit-o pe nevastă-ta?” Zic: „M-ar interesa, dar dacă
aşa aţi binecuvântat, aşa este”. „Eu îţi spun că ea nu
trebuie să se împărtăşească astăzi. Zic: „Dar de ce?” Zice:
„Nu ştiu de ce, dar ea azi nu trebuie să se împărtăşească.
Asta e categoric. Lasă să vină duminica următoare şi o
împărtăşesc îndată, dar duminica asta, nu”. Nu, nu. Îi spun
soţiei: „Aşa a spus părintele, că azi nu trebuie să te
împărtăşeşti”. Spune: „Bine, dacă azi nu, nu!” ne
întoarcem acasă şi intră în baie. Apoi iese, spune:
„Neprevăzut, la mine a început ciclul. Eu nu ştiu... că nu-i
timpul să fie acuma ciclul!” – ea e foarte riguroasă la asta,
că poţi să vezi ceasul cu ea – „Exact e în afara ciclului, dar
a început acuma! Şi a început nu ştiu când, eu acuma am
observat ce este cu mine, înseamnă că era şi dimineaţă,
când am fost la Liturghie”. Deci, părintele bine a făcut că
n-a împărtăşit-o, că nu-i voie, când femeia e în necurăţie.
Adică, de unde să ştie părintele, când nici ea nu ştia?
Şi asemenea situaţii cu părintele Anatolie au fost
foarte multe. Practic, în fiecare zi erau trei, patru, cinci

61
situaţii. Şi cu epitimiile, şi cu... El se îmbrăca în acelaşi fel
tot timpul. Şi tot timpul era cu rasa.
Aşa ar trebui să fie toţi preoţii, îmbrăcaţi ca preoţi
nu doar în biserică…
Da... şi Matuşca, cu ajutorul altora, i-a cumpărat o
pereche de pantaloni. Buni, de calitate. Şi prima dată vine
el la biserică cu aceşti pantaloni sub rasă, şi a doua zi o
vedem pe Matuşca plângând. „Matuşca, ce s-a întâmplat?”
„Iată, ieri i-am făcut cadou din partea voastră pantalonii, o
seară i-a îmbrăcat şi a venit acasă fără pantaloni”. „De
ce?” „Trecea (pe jos venea el acasă, prin tot oraşul venea
pe jos) – trecea prin parcul catedralei, seara. A văzut acolo
un boschetar şi i-a dat pantalonii lui. Cei mai buni
pantaloni! Şi i-a dat lui pantalonii ăştia! «Boschetarul o
să-i vândă pe loc şi o să bea banii! De ce i-ai dat lui,
părinte?» Şi el spune: «Lasă, lasă! Nu în pantaloni e
treaba. Uită!»”
Vă asigur că toţi cei din parohie cunosc multe cazuri
cu acest părinte, multe minuni. Noi ştim doar câteva, la
care am fost martori noi. Dar, dacă o să încerci să-i întrebi
pe toţi, o să apară multe. Şi acum pot să mă gândesc la
câteva.
El putea liber să se ducă la preşedintele
parlamentului, la Alexandru Moşanu. Intră în audienţă
foarte dezinvolt, şi întreabă: „Dar matale de ce fumezi? Ia
lasă fumatul, mata!” Acesta rămâne perplex.
S-a întâmplat aşa?
Da, caz concret. „Mata de ce fumezi? Lasă fumatul
ăsta! Cu fumatul ăsta, nici minte curată, nici inimă
curată!” – îi spunea preşedintelui parlamentului. „Iacă
ce-ţi spun matale: voi schimbaţi aici! Ce-i cu sărbătorile
astea: 8 martie, 1 mai, 1 ianuarie? Ce-i cu sărbătorile
astea? Aţi făcut Paştele sărbătoare, aţi făcut Naşterea
Domnului, mai sunt încă zece sărbători ca să le faceţi. Pe

62
acelea faceţi-le sărbători naţionale!” Era foarte dezinvolt.
Şi practic ne-am format la el. Din păcate, s-a îmbolnăvit,
şi în felul acesta s-a încheiat această activitate în acea
parohie. El a introdus şcoală duminicală. El a insistat ca
lumea să înveţe. Şi m-a făcut pe mine responsabil pentru
şcoala duminicală şi e responsabilitate mare, trebuie să
citeşti mult! Şi, spre bucuria şi mirarea mea, tot ce spunea
el fără explicaţie, găseam în canoanele Bisericii, cu
explicaţie deja. Adică el parcă nu citea niciodată nimic,
dar vedeam că tot ce ştie el e din canoane. O groază de alţi
preoţi care au făcut studii şi răs-studii nu ştiu aceste
lucruri. El le ştia foarte amănunţit. În toate situaţiile găsea
răspunsul, pe care apoi îl găseam în canoanele Bisericii.
Iarăşi e o ciudăţenie pentru mine. Eu cunoşteam casa lui,
cunoşteam biblioteca lui foarte bine; nu avea bibliotecă
mare. Erau cărţi foarte bune, cărţi vechi, încă de până la
revoluţie, dar n-am văzut canoane niciodată acolo.
Pidalionul sau Kormciaia, în rusă, sau Canoanele
comentate – aşa cărţi el n-a avut, dar vorbea ca din
canoane tot timpul. E foarte interesantă această stare
duhovnicească, nu intelectuală. Şi în special când vezi că e
un om practic fără studii, un om care cu greu se exprimă
chiar şi în limba lui maternă – româna; Matuşca lui e
ciuvaşă, din Rusia, din poporul ciuvaş; ăştia-s bulgarii de
pe Volga, cândva. A învăţat româneşte şi vorbeşte şi
citeşte la strană româneşte Matuşca lui, preoteasa – şi
omul acesta... La el veneau oameni de orice stare socială;
şi cu funcţii politice, şi de stat, şi savanţi, pentru
binecuvântări; că ştiau: „cum binecuvântează părintele
Anatolie, aşa se întâmplă”. Şi cu aceste binecuvântări,
iarăşi, o mulţime de minuni, care puteau să nu se întâmple.
El binecuvânta lucruri care lumea spunea că este imposibil
să aibă loc, dar se întâmpla aşa cum binecuvânta el.
Acuma nu-mi vin în minte anumite cazuri, dar cu timpul

63
au să-mi vină şi am să le spun. Dar vezi că realitatea se
supune duhovniciei, să spun aşa; nu inteligenţei, nu
culturii, nu erudiţiei, nu ştiinţei pe care o are unul sau
altul, dar acest om simplu, cu o profunzime extraordinară,
pe care nu îl înţelegeau mulţi dintre cei care nu sunt
îmbisericiţi... Aveam colegi jurnalişti, funcţionari de stat,
politicieni care intrau şi ei pe la biserică. Şi mă întrebau:
„Dar părintele ăsta nu-i beat cumva?” Zic: „Nu, nu-i”.
„Dar de ce se clatină şi vorbeşte aşa?” Zic: „Are boala
asta, coreea, care progresează”. „Dar şi vorbeşte aşa,
încâlcit, ca unul beat”. Zic: „Tu nu te uita cum pronunţă.
Tu uite-te ce spune. Că Sfântul Ioan Maximovici era tot
gângav. Tu vezi ce spune!” „Prostii spune!” „Tu nu te uita
că e prostie, tu fă ce spune şi ai să vezi că se realizează!”
Cei care dădeau crezare se convingeau că aşa este. Cei
care nu dădeau crezare plecau din parohia lui. Tocmai că
el ştia să înveţe ascultarea, smerenia, această stare de a
vedea cu duhul lucrurile, cu mintea. Pentru că Ortodoxie
nu înseamnă deşteptăciune. Catolicismul poate înseamnă
deşteptăciune, erudiţie... Dar aici, în Ortodoxie, e
contactul direct între inimă şi realitate; realitatea cea
veşnică, „alo-materială”.
Ce părinţi duhovniceşti te-au mai impresionat? Sau
ce figuri deosebite ai cunoscut? Sau creştini deosebiţi…
Să spun anume pe cineva, să numesc – mai ales cei
care sunt în viaţă?
Cum vrei...
În ’98, am avut odată un conflict în parohia Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena, a venit un preot mai tânăr,
unul de-o seamă cu mine, care nu se împăca cu modul
părintelui Anatolie de-a chivernisi parohia. Era unul
relativ şcolit şi voia să facă exact totul pe puncte: să fie
venitul venit; cheltuiala, cheltuială; tot să fie... nu că să fie
hapsânătate, dar să fie regulă. Că părintele nu avea regulă

64
aici. El putea să pună mâna în sertarul cu bani, sa ia cât
apucă cu mâna şi să dea la un cerşetor. Putea acolo să fie...
o dată a dat şi o mie de lei – cum ar fi, pe vremea aceea,
vreo patru sute de dolari – a dat la un cerşetor, aşa, pur şi
simplu aşa. Şi era starea aceasta de tensiune în parohie, că
o parte se ţineau de părintele nou venit, alţii de părintele
Anatolie. El venise cu oamenii săi, părintele acesta nou.
E trist că în multe parohii există dezbinare între
preoţi, dezbinare care se prelungeşte şi între credincioşii
care se împart în tabere, în aşa-numitele „bisericuţe”.
Era, ţin minte, o zi de vară; era pe parcursul
săptămânii, nu era zi de slujbă, şi am venit la biserică să
caut pe cineva şi văd o enoriaşă, mătura, Raisa. Ştiu că e o
femeie foarte simplă; dacă citeşte, doar nişte broşurele.
Dar în ajun, citisem din Filocalie ceva, un gând deosebit,
şi eram impresionat de profunzimea acelui gând. Şi întreb:
„Părintele nu-i? Matuşca nu-i?” „Nu-i, nu-i. Toţi au
plecat”. Şi ea stă, mătură, şi spune o frază: „Ce păcat că,
iată, la noi în biserică, e aşa o stare de neîmpăcare între
preotul cutare şi părintele Anatolie!” Zic: „Da, iată, păcat
că aşa ceva se întâmplă!” Şi apoi spune o frază – din
Filocalie! – care m-a impresionat pe mine în noaptea din
ajun, când citisem. Exact din Filocalie spune fraza, cu
referinţă la cazul din parohie şi la părintele care era
nemulţumit. Eu rămân perplex de faptul că femeia aceasta
simplă spune acest gând, care pentru mine era o revelaţie,
o descoperire în Filocalie, şi o întreb: „Raisa, tu citeşti
Filocalia?” Ea mă întreabă: „Dar ce-i aceasta?” Zic: „Iată,
colecţie din scrierile Sfinţilor Părinţi, cum să te
mântuieşti...” „Nu, nu cunosc aşa ceva!” Zic: „Dar de
unde-ai luat tu gândul ăsta?” – şi-i repet gândul. Zice: „Nu
ştiu, eu aşa am gândit şi aşa am spus”. Adică femeia
aceasta sigur avea o viaţă duhovnicească, o viaţă de
rugăciune, şi acest gând era din rugăciuni de la Dumnezeu.

65
Că putea cu aşa profunzime – profunzime filocalică! – să
clarifice situaţia care se crease la noi. Şi lucrul ăsta m-a
impresionat.
Asta este adevărata sărăcie cu duhul, nu prostia.
Aceştia sunt adevăraţii robi ai lui Dumnezeu, pentru care
cuvintele duhovniceşti izvorăsc din inimă. Noi citim, citim,
dar nu ne ridicăm la înălţimea lor…
Între părinţii mai sporiţi pe care i-am cunoscut a fost
şi părintele Iachint Unciuleac, de la Putna. Pe data de 15
august 1989, am ajuns cu soţia mea şi cu prietenul meu
Vanea Atudorei, care acum e în Canada, microbiolog
cunoscut, am ajuns la mănăstirea Putna. Ajungând la
mănăstirea Putna, Vanea Atudorei, care îl cunoştea
personal pe părintele Iachint, a spus: „Sunt soţ şi soţie din
Basarabia, dacă binevoiţi să-i primiţi!” Şi ne-a primit, am
intrat. Pentru noi, era a doua zi de post, după ziua de 14
august, când începe postul Sfintei Marii. Pentru cei de la
Putna, era prima zi după post, 15 august.
Era praznicul atunci.
La noi, în Moldova, era a doua zi de post. La noi,
Postul Adormirii Maicii Domnului începe pe 14 august.
Era a doua zi de post. Şi, intrând acolo, părintele Iachint
ne-a salutat, şi a spus: „Aduceţi-le lor mâncare ca la
orăşeni”. Nu ştiam ce înseamnă aceasta şi am văzut că ne
aduc bucăţi de carne. Şi era un alt colţ de masă, în trapeza
aceea era o masă lungă, şi pe un alt colţ de masă, la vreo
7-8 metri de noi, erau nişte oameni de la partid, de la judeţ
au venit. Şi lor le-a adus tot carne. Şi noi am spus – erau în
jur câţiva monahi, stăteau în picioare, şi părintele Iachint
şedea aşa, era peste masă de mine, şi nevasta lângă mine,
şi, în altă parte, Vanea Atudorei. Şi şedea numai părintele
Iachint, ceilalţi şedeau în picioare, erau încă vreo cinci-
şase călugări. Şi ne-au pus în faţă fripturile acestea. Noi, în

66
familie, carne, în general, nu mâncăm nici când nu e post;
şi era încă şi post atunci.
Şi am spus: „Părinte, noi nu mâncăm carne. Postul a
început”. Când am spus fraza aceasta, parcă a explodat o
grenadă! Călugării aceştia s-au dat de la noi vreo doi paşi,
aşa, într-o parte. Părintele Iachint a ridicat mâna: „Linişte!
Atenţie!” Şi mă întreabă: „Ţineţi calendarul vechi?”
Noi nu ştiam că există calendar vechi. Era un singur
calendar – cel bisericesc. La noi nu exista atunci
problema... cel puţin, acum ştim că există problema
calendar vechi – calendar nou. La noi era calendarul
bisericesc şi calendarul din lume. Şi eu m-am priceput că e
vorba de calendarul bisericesc, că e vorba de zile. Zic:
„Da, ţinem calendarul bisericesc”.
Şi el atunci se adresează către călugări: „Să luaţi
aminte că fraţii noştri din Basarabia ţin calendarul vechi”.
Asta pentru mine era nerelevant, că nu ştiam problema
calendarului. Şi a spus: „Schimbaţi-le mâncarea, aduceţi-le
de post!” Călugării aceia erau într-un fel nehotărâţi. Dar el
a spus: „Da, da! Cum am spus, aşa faceţi!” Şi ei s-au
pornit, şi ne-au hrănit de post, acolo, cu nişte salate, ceva.
Şi atunci, am început discuţia, şi întreb: „Dar de ce e
aşa problemă? Ce-i cu calendarul aşa?” „Păi, vedeţi, noi
suntem după calendarul nou”. Zic: „Cel civil?” „Da, noi
ţinem calendarul civil, spune părintele. Dar voi sunteţi
după calendarul vechi şi bine faceţi, aşa să ţineţi. Să nu
repetaţi greşeala pe care am făcut-o noi!” Dar eu spun:
„Dar care-i problema? Treceţi înapoi, că a trece încolo
înseamnă a pierde slujbe, a pierde sfinţi din Sinaxare, pe
când atunci când treci înapoi, nu se pierde nimic. Repeţi
praznicele sfinţilor vreme de treisprezece zile, dar aici nu-i
nimic rău”. Spune: „Vezi? Nu putem noi acum să facem
ce am vrea noi, că suntem sub stăpânire străină” – cred că
avea în vedere comuniştii –, „dar pe urmă poate vom

67
izbuti să facem lucrul acesta, dar acum nu putem, că nu de
voia noastră depinde. Acuma suntem aşa cum suntem”. Şi
am repetat.
S-a uitat foarte fix la mine şi la nevastă-mea şi a
spus: „Să ţineţi minte: niciodată să nu faceţi greşeala pe
care am făcut-o noi, cu trecerea la calendarul nou. Cum
sunteţi, pe vechi, aşa să ţineţi până la moarte, să nu mai
lăsaţi. Punct!” Mai mult n-am discutat. M-am spovedit
seara la el, m-am împărtăşit a doua zi la el.
Mărturia părintelui e cu atât mai importantă cu cât
vine de la unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici români
din a doua jumătate a secolului XX. Părintele Iachint a
trecut la Domnul când se afla în scaunul de spovedanie.
Da. Era un duhovnic foarte deosebit, foarte blând,
dar şi riguros, deşi e greu să îmbini rigoarea cu
blândeţea… Datorită unor astfel de preoţi unii s-au
apropiat de Dumnezeu. Iată, aşa, puţin câte puţin,
integrarea în biserică, într-o altfel de viaţă, se produce în
urma frecventării bisericii, a participării sincere, deschise,
la aceasta. Rugăciunea de dimineaţă, de seară, fără de care
este imposibil să-ţi închipui ritmul acestei vieţi. Începi să
gândeşti altfel. De fiecare dată când citeşti Scriptura, o
citeşti ca prima dată. De fiecare dată se deschid noi şi noi
înţelesuri, noi şi noi profunzimi. Şi vezi cum percepi
această lume din jur. O vezi altfel decât lumea din jur, dar
o vezi nu mai puţin logic, dar chiar mult mai logic decât
cei din jur care nu sunt în Biserică. Lumea de-acuma îţi
este empatică. Nu eşti tu aparte şi lumea aparte, lumea
de-acuma face parte din tine. Adică tu o simţi, aşa cum,
atunci când ai relaţii cu oamenii pe care tu îi ştii foarte
bine, simţi că în această situaţie omul acesta va proceda în
felul acesta, sau acuşi urmează el să reacţioneze în felul
acesta la spusele mele. Şi aceasta o simţi cu oamenii pe
care-i cunoşti foarte bine, de ani de zile. Când eşti în

68
biserică, aşa simţi şi lumea aceasta, cu tot binele şi răul ei.
O simţi cum va reacţiona. Adică ai o relaţie, cum se spune
în psihologie, empatică cu această lume. Dar eşti altfel
decât această lume. Gândeşti altfel. Logica ta e cu totul
diferită, dar este foarte riguroasă această logică, logica
duhovnicească, să spun aşa.

69
 Despre minuni

Benedict, crezi în minuni?

Am fost martor la unele.
Dacă n-ai fi fost martor, ai fi crezut?
Da. Aş fi crezut. Dacă crezi în Dumnezeu, automat
crezi şi în minuni, că legile naturii sunt făcute de
Dumnezeu, şi normal că El poate interveni în ele.
Ceasornicarul a făcut ceasul să funcţioneze cum
funcţionează, şi ceasornicarul poate să intervină să
oprească ceva acolo, sau să-l facă să meargă mai repede
sau mai încet.
De ce s-au împuţinat minunile în Biserică?
Am să spun părerea mea personală: pe de-o parte, nu
este nevoie de ele; pe de altă parte, nu suntem vrednici de
ele. Nu suntem vrednici, e foarte clar de ce. Viaţa pe care
o ducem este mult prea păcătoasă, nu avem râvna aceasta
pentru mântuire, pentru Hristos; nu avem râvna de a
înţelege, cel puţin, ce este Biserica, care este rostul
Întrupării şi al Învierii, măcar asta nu avem râvna s-o
înţelegem, nemaivorbind de acuma de lupta împotriva
păcatelor!
Dar esenţialul este că nu e nevoie de minuni. Pentru
că minunile vin oricum – cele reale! Nu mă refer la
drăcisme, la vrăjitorii. Minunile reale vin să întărească
credinţa, să o confirme, să o reconfirme, pentru cei care au
anumite îndoieli, pentru cei puţin credincioşi. Şi lucrul

70
acesta era normal să fie în primele secole, după cum şi
primele secole sunt pline de minuni.
Acum nu e nevoie de minuni, pentru că adevărul
este exprimat deplin, plenar. Cine vrea îl află, fără minuni.
E suficient să ai smerita cugetare şi adevărul îţi vine. Dacă
nu te interesează adevărul, atunci au să te intereseze
minunile, şi atunci dracul te prinde îndată. În schimb, dacă
te interesează adevărul, oricum n-ai să ai nevoie de
minuni. Ajungi la adevăr şi fără minuni.
Cu toate acestea, din mare milă, Dumnezeu, văzând
neputinţa noastră – „Doamne, cred. Ajută necredinţei
mele!” –, Dumnezeu ne mai arată puterea lucrării Sale,
inclusiv prin oameni care nu sunt conştienţi că fac minuni.
Vreau să povestesc câteva cazuri concrete, care seamănă
între ele, făcute de un preot credincios, sincer. Era vorba
de Nana mea. Este adusă de urgenţă la Chişinău, să fie
internată: i s-a spart vezica biliară. Şi era toată galbenă, era
vizibil galbenă – culoarea galbenă, galbenă, ca vopsită cu
vopsea galbenă! Albul ochilor galben, pielea galbenă, tot
galben. Şi ea-mi spune mie: „Am venit la Chişinău vie, tu
mă duci înapoi moartă. Tu ai să mă-ngropi pe mine”. – îmi
spune mie Nana mea. Zic: „Lasă, Nana, că medicii...”
ş.a.m.d.
Am internat-o îndată la cei mai buni medici şi au
început investigaţiile, parcă lucrurile mergeau bine. Ea a
rugat să se împărtăşească. L-am chemat pe părintele meu
duhovnic şi a spovedit-o şi a împărtăşit-o la spital.
Următoarele zile umblam cu ea la medic la proceduri, la
investigaţii; totul era bine, se simţea bine, deja gălbejeala a
început să treacă. Şi am spus: „Vezi, Nana? Totul e bine!”
Şi ea spune: „Da, văd şi eu, dar nu-mi vine să cred, că eu
ştiu că n-am să mă întorc vie înapoi”. Ea a venit într-o
vineri. Următoarea vineri, brusc, i se face rău, este
internată la reanimare. Brusc i se face rău. Ea avea un

71
singur rinichi şi i s-a blocat rinichiul acesta. Şi încercau
să-i deblocheze rinichiul, se gândeau s-o pună de luni la
aparatul ăsta, la dializă, la rinichiul artificial, dar la vârsta
ei, de 78 de ani, era complicat. Se mai gândeau ce să facă.
Şi situaţia se tot înrăutăţea. Dar părintele acesta slujeşte în
afara oraşului. Şi-i telefonez eu sâmbătă şi-i spun:
„Părinte, hai să facem Sfântul Maslu, pentru orice
eventualitate”. Spune: „Bine, vin duminică, după 2”.
Telefon mobil atunci nici eu n-aveam, nici el n-avea, şi
sunam acasă. Sun la 2, nu-i, nimeni nu răspunde. La 3, la
4, la 6, nu-i! La 9 seara, nu-i. La 12 şi jumătate noaptea, el
mă sună pe mine şi spune: „Viorel, am venit târziu acasă,
mergem la nana ta”. Zic: „Părinte, e 12 şi jumătate
noaptea. Mergem de-acum mâine dimineaţă”. Că eu ziua
trecusem pe la nana mea. Vedeam că situaţia e destul de
proastă, dar ei spuneau că luni fac comisia şi de-acum de
luni după-masă o conectează la aparatul acesta, deşi nu se
ştie încă, poate n-o să fie nevoie. Şi spune: „Nu, mergem
acum. Cheamă maşina şi mergem”. Zic: „Părinte, eşti
obosit!”, încep să insist. El spune: „Ştii ce? Am hotărât să
facem duminica asta, facem duminica asta! Deşi de-acum
a început luni, dar să terminăm!”
Bun, pe la 1 şi un sfert suntem deja la spital. Până la
3 şi jumătate, 4, s-a făcut Sfântul Maslu, şi mergem acasă,
deja liniştiţi, obosiţi. La 7 şi 3 minute dimineaţă,
maică-mea telefonează la spital, să vadă când e mai bine
să venim. Şi-i spune: „Acum trei minute a murit. Veniţi şi
faceţi formele”. Adică ea s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi i
s-a făcut Sfântul Maslu, adică, practic, în curăţie s-a dus;
că a avut o viaţă foarte evlavioasă. De unde să ştie
părintele să insiste, la 12 şi jumătate noaptea, el obosit, eu
obosit, nu-mi ardea de nimic, să mergem la spital să facă
Sfântul Maslu. De ce să facă el lucrul ăsta, să insiste?

72
 Altă situaţie, peste câţiva ani, în 2001, unchiul meu
vine urgent la spital şi-mi spune mie: „Viorel, eu nu
mă-ntorc. Mă duci tu înapoi”. Identic! Fratele lui nana,
mai tânăr. Avea el 73 de ani. Şi, într-adevăr, constatăm:
cancer la plămâni, metastază – ultimul stadiu. Şi-mi spune:
„Cheamă preotul, să mă spovedesc”. L-a spovedit. Dar el
nu ştia ce are. Mie mi-au spus medicii ce are. Şi i-am
întrebat pe medici: „Cât are de dus el?” Zic: „Păi, nu ştim.
Două-trei luni, nu mai mult. Luaţi-l acasă, duceţi-l la sat,
de unde e el”. Şi el s-a spovedit, şi părintele îmi spune
mie: „I-am dat dezlegare la păcate, deşi are păcate foarte
grele, foarte multe... (unchiu-meu era curvar) – dar i-am
dat dezlegare, pentru că omul e pe moarte”.
Şi mai trece un timp, acesta lasă testament, de-acum,
dictează unchiu-meu. Şi mă sună preotul şi spune: „Poate
facem şi Sfântul Maslu?” Zic: „Hai”. Ne ducem la spital,
iarăşi, facem Sfântul Maslu şi a doua zi el moare. Şi
medicii au spus că mai are de trăit...
În 2003, taică-meu se stinge brusc de o boală:
scleroză laterală amiotrofică. Cu mare întârziere s-a aflat
boala asta. El primele simptome le-a avut în august şi a
murit în iunie, anul următor. Dar diagnosticul i s-a pus în
iunie, într-o vineri. Era un congres internaţional de
neurologie aici, şi au chemat cei mai buni cinci medici din
lume ca să poată să facă diagnosticul. Şi i-au făcut acest
diagnostic aceşti cinci medici. Până atunci nu puteau face
diagnosticul. Şi i-au spus că are de trăit încă jumătate de
an, sigur! Dar poate că şi mai mult, după felul cum
avansează boala. Eu lucrul ăsta l-am aflat luni. Vineri au
fost medicii, în lipsa mea, făcuseră diagnosticul. Luni
m-am dus la şeful de secţie, şi medicul curant, Ion
Moldovanu, de la noi, mi-a spus: „Viorel, jumătate de an
mai are”. Pe mine mă interesa, ca să fie spovedania,
împărtăşania, toate rânduielile făcute. Era aceasta luni.

73
Normal, în fiecare zi îl vizitam pe taică-meu, că
maică-mea avea probleme cu taică-meu, că nu se putea
îngriji de el, că era scleroza aceasta amiotrofică, în sensul
de nefuncţionare a muşchilor. Nu e paralizie aceasta. Şi în
joia aceleiaşi săptămâni, ca să nu-l scap pe părintele,
sâmbătă şi duminică plecând la ţară, îi spun: „Hai, părinte,
să trecem seara, să faci Sfântul Maslu.., şi să-l spovedeşti,
să-l mărturiseşti pe taică-meu”. Zice: „Bine. După
amiază”. Bun! Iarăşi – de-acum telefoane mobile erau – la
2 nu răspunde, la 3 nu răspunde, la 4 nu răspunde, la 6 nu
răspunde, la 8 şi jumătate singur mă sună şi spune: „Hai,
mergem la spital”. Nu era la reanimare taică-meu, şi
accesul era până la 8. „Hai, mergem la spital!” Zic: „Cum
să mergem, că-i târziu?!” „Nu, mergem acum”. Zic: „Păi,
hai mâine, vineri, că tot eşti în oraş”. „Da, sunt în oraş, dar
hai acum”. Bun, dacă zice părintele, mergem. Se adună
mai mulţi oameni bolnavi, din diferite saloane, face
Sfântul Maslu cu toţi, îi spovedeşte separat pe toţi, dar
spune: „Nu vă împărtăşesc, că nu am cu mine Sfintele
Taine”. Şi plecăm, pe la orele 11 şi jumătate, 12 de la
taică-meu. Am vorbit atunci cu taică-meu. El nu putea
vorbi, dar am vorbit prin scris. Eu vorbeam, dar el nu
putea. Aveam un tabel cu litere, el arăta literele, şi eu
intuiam: „Asta vrei să spui?” Da, şi am vorbit cu dânsul
foarte bine. De mai mult timp vorbeam în felul ăsta cu
dânsul. A doua zi dimineaţă, pe la 5 fără 20, mă sună
maică-mea şi spune: „Taică-tău e în agonie. Veniţi!” Eu şi
frate-meu să venim. Eu îl iau şi pe părinte. Pe la 5 şi ceva
eram deja la spital. Medicul – o fată tânără – ţinea mâinile
tatălui meu la dânsa în mâini, iar el era cu albul ochilor,
de-acuma. Nu i se vedeau ochii, deci... şi respira aşa,
horcăind. Eu întreb: „Ce e cu taică-meu?” Ea spune: „Este
în comă”. Când e în comă, nu poţi împărtăşi omul. Dar
văd că părintele începe să facă rugăciunea, tot, tot, tot,

74
pravila începe să o facă, pentru împărtăşanie. Spun:
„Părinte, ce faci? El e în comă! Nu poţi strica Sfintele
Taine!” El nu spune nimic, face semn cu mâna să nu-l
deranjez, şi continuă rugăciunea, tot face. Ia linguriţa. Eu
zic: „Părinte, ce faci? Nu te aude!” Şi el spune: „Se
împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Ioan”, şi tot, toată
formula, şi se apropie de taică-meu, care horcăia deja. Şi
eu zic: „Ce-o să fie?” Şi atunci spun: „Tăticu, dacă mă
auzi, fă ultimul efort şi primeşte Sfintele Taine!” Şi taică-
meu ţuguiase buzele. Şi-i dă, şi taică-meu înghite,
horcăind, aşa, cu albul ochilor... până atunci se vorbea cu
dânsul, nu reacţiona la nimic.
Şi atunci eu întreb pe medic: „Asta e comă? Tu
numeşti asta comă?” Şi ea spune: „Păi, am vrut să vă spun
aşa, să nu suferiţi pentru dânsul”. Zic: „Tu îţi dai seama ce
faci? Ieşi din salon chiar acum!” Şi am dat-o afară din
salon şi taică-meu s-a împărtăşit şi în mai puţin de două
ore, a murit. Dumnezeu să-l ierte! De unde să fi ştiut
preotul că taică-meu e în comă sau nu? De unde? El îşi
făcea rânduiala, chiar dacă era în comă, Dumnezeu l-a
scos din comă, pentru a primi Sfintele Taine.
Când este de folos, Dumnezeu le dă bolnavilor chiar
tămăduire deplină…
Da. La sfârşitul anilor ’90, prin ’98-’99, o colegă de
serviciu şi cumătră de-a mea, pe nume Liuba, mă întreabă
într-o zi: „Viorel, mama ta a fost operată la sâni, poate îmi
faci şi mie o legătură cu un specialist bun, cu un
mamolog”. Şi eu zic: „Bine! Ai probleme?” „Da, că m-a
sfătuit cineva să fac un control”. Şi iau legătură cu domnul
doctor Jovmir, era mamolog-şef al republicii. Mă prezint,
el îşi aminteşte de maică-mea, şi propun să ne întâlnim la
el ca să facă un control. Şi cu această ocazie am luat-o şi
pe nevastă-mea. Şi le-am condus la el, la Spitalul de
Oncologie din Chişinău. Şi au intrat soţia mea şi cumătra

75
mea acolo şi peste un timp ies. Intru eu acolo, la el, să-i
mulţumesc. Şi el îmi spune: „Cu soţia ta probleme nu sunt,
totul e foarte bine, dar femeia astalaltă…” Şi aici îl citez
pe dânsul: „Aşa sâni parşivi n-am văzut în viaţa mea! Are
mari probleme femeia aceasta. Un sân e sigur că o să i-l
amputăm. Celălalt sân e posibil să fie amputat, posibil nu,
dar pentru aceasta trebuie să convoc Consiliul Medicilor,
peste două săptămâni. Aşa că spune-i femeii să se
pregătească pentru operaţie. Tu, oricum, câte puţin
pregăteşte-o, că o cunoşti mai bine, e rudă cu tine. Vezi!”
Ies eu de acolo şi îi spun: „Liuba, vezi, urmează
operaţia, trebuie să te pregăteşti pentru operaţie, ştii cum
se face: spovedania, Sfântul Maslu, împărtăşania...”
Spune: „Da, da! Mă pregătesc!” Şi mai spune: „Ştiu că ţi-a
spus medicul că o să fie operaţia.” Şi eu întreb: „Ţie ţi-a
spus cât de grav?” Dar ea: „Dar ce, e grav?” Zic: „Da, că
trebuie să fie şi un Consiliu al Medicilor.” „Da, mi-a spus
de Consiliu!” „Păi, pregăteşte-te, acolo se va hotărî ce şi
cum”. Eu i-am mai spus că e nevoie de operaţie, dar nu
i-am spus că, aşa, degrabă, amândoi sânii o să-i fie tăiaţi.
Şi urmau să fie două săptămâni. Şi două vineri la
rând ea merge la Sfântul Maslu. Şi după ultima vineri,
într-o zi de luni sau marţi, are loc acest Consiliu Medical.
Şi ea spune: „Mie mi-e frică să merg acolo singură. Soţul
meu e prins la serviciu şi nu poate merge. Hai tu cu soţia
ta să mă însoţiţi la acest Consiliu Medical. Când o să
spună acolo ce va fi cu această operaţie, vreau ca cineva
să-mi fie în preajmă”.
Şi venim acolo. Erau mai mulţi bolnavi. Ea era
ultima în listă, pentru că anume de dragul ei se convocase
acest consiliu şi ceilalţi au fost chemaţi numai cu ocazia
aceasta. Şi intrau pe rând, Consiliul fiind format din vreo
14 medici, şi fiecare bolnav stătea trei, patru, cinci minute.
Ea a intrat ultima, a stat un sfert de oră. După care a ieşit,

76
nedumerită, şi a spus: „N-am înţeles nimic, vorbeau în
terminologia lor. Şi au venit şi vreo şase şi m-au palpat pe
mine şi, din câte am înţeles eu, ei renunţă la operaţie, dar,
oricum, mi-au spus să aştept după uşă rezultatele”. Şi,
peste vreo zece minute, se deschide uşa şi ies toţi medicii
de acolo. Şi medicul ăsta, mamologul şef al ţării, domnul
Jovmir, merge spre mine cu o faţă pierdută, nedumerită.
Între timp, din cabinet iese şi şefa Secţiei de Mamologie, a
cărei uşă de cabinet era faţă în faţă cu uşa sălii în care a
avut loc şedinţa. Şi, descuind uşa cabinetului, îi strigă
domnului Jovmir: „Domnul Jovmir, chiar pentru aşa
fleacuri să convocaţi Consiliul?! Nu m-am aşteptat de la
dumneavoastră!” La care el vine şi-mi spune mie: „Viorel,
nu ştiu ce s-a întâmplat, că acuma n-am găsit nimic la
femeia aceasta! Şi ceilalţi au văzut că nu are nimic! Dar eu
(şi, spunând, punea mâinile în faţa lui), eu cu mâinile
acestea am palpat! Am văzut aşa sâni parşivi cum n-am
mai văzut în viaţa mea! Nu ştiu ce s-a întâmplat! Nu
puteam eu să greşesc aşa! Aşa ruşine n-am mai păţit la
Consiliu !” Şi, lăsându-l pe el aşa nedumerit, ne-am
despărţit. Am întrebat-o pe ea: „Tu ai fost, ai făcut ceva
investigaţii medicale?” Spune: „Nu, nu, n-am făcut decât
Sfântul Maslu, m-am spovedit şi m-am împărtăşit. Atât!”
Asta-i toată factologia pe care eu o cunosc. Interpretarea o
las celorlalţi, în funcţie de credinţa lor…
Uneori nici medicii înşişi, chiar dacă sunt martori la
unele minuni, nu le recunosc ca atare…
Alteori, însă, le recunosc… Am văzut şi minuni din
acestea tragice, să le spun aşa. În ’94, pe 31 iulie, ziua de
naştere a mamei mele, ne-am întors cu familia de la
maică-mea, pe atunci locuiam în casa de alături, la etajul
7, şi băiatul mai mare – avea 4 ani – observăm că se poartă
bolnăvicios, vedem temperatura, 39º. Zic: „Hai, că a răcit,
ceva. Hai să-i dăm tablete, să se culce”. I-am dat tablete,

77
41º. Mai dăm tablete, 41,5º. La 9 ne-am întors, seara, pe la
11 jumătate, 12 chemăm salvarea. Vine salvarea, se uită, îi
fac o injecţie: „Uite acuşi o să scadă temperatura!” Şi
pleacă. Temperatura nu scade. 41,5º, asta e foarte mult. Şi
copilul stă, nici măcar n-are putere să geamă. Tot stă!
Trece o oră, trec două, 2 noaptea, iarăşi chemăm salvarea.
Vine salvarea şi spune: „Faceţi-i frecţii cu spirt, cu oţet,
că, dacă nu-l ajută injecţia, nu ştim ce să-i facem. Faceţi-i!
Dacă nu scade, chemaţi-ne iarăşi!” Iarăşi, frecţii cu oţet,
frecţii cu spirt, în cearşaf rece, muiat, învelit; cearşaful se
usucă pe dată pe el, temperatura nu scade. La 5 dimineaţa
chemăm iarăşi salvarea. Temperatura tot nu scade, 41,5º
stă! Copilul fierbinte, fierbinte! Iarăşi chemăm salvarea,
salvarea spune: „Nu ştim ce să facem! Puneţi gheaţă pe
dânsul şi vedeţi! Respiră normal copilul, ca la temperatura
aceasta. Noi plecăm, vedeţi!”
Ţin minte, ora 6 şi 20 dimineaţa, copilul era deja în
patul nostru, cu nevastă-mea, iar eu în patul copilului
eram, o cuşetă micuţă, eram ghemuit acolo. Şi îl trezeşte
dimineaţa, îl pune în şezut, ca să-i dea cu linguriţa nişte
medicamente de scăzut temperatura. Şi văd că nevastă-
mea strigă: „Viorel, Viorel! El se duce, se duce!” Eu sar
din pat, mă uit, băiatul meu – de culoarea vinetei, albastru
închis pe faţă, numai albul ochilor se vede, şi aşa se lasă
moale pe spate. Şi ea spune: „Salvarea cheamă! Cheamă
pe Nanu Serghei!”
Pe cine să chemi?
Nanu Serghei. E soţul surorii lui taică-meu, care e
medic şi locuieşte în casa de alături. Fuga la bucătărie, la
telefon, formez salvarea, chem salvarea a patra oară – ei
deja mă ştiau pe mine, şi spun: „Băiatul posibil că moare,
eu nu ştiu ce-i!” Şi am trântit receptorul şi fuga de la etajul
şapte am sărit pe scări, n-am aşteptat ascensorul, am venit
fuga înapoi. Împreună cu salvarea am ajuns înapoi, că au

78
venit şi ei foarte repede, în şapte minute a venit salvarea.
Când vin, băiatul meu, roz la faţă, plânge tare, roz la faţă
şi foarte energic. Temperatura 38-37. Dar făcuse pe dânsul
tot. Medicul de pe Salvare, mirat. Am intrat exact când o
întreba pe nevastă-mea, mirată: „Ce-aţi făcut?” Şi ea
spune: „Iată, am văzut că era în halul ăsta copilul, nu
reacţiona la nimic deja, lingura pe care o aveam în mână,
am luat-o şi cu ea i-am descleştat gura, i-am scos cu
degetul limba, că limba îi căzuse, înghiţise limba, i-am
scos cu degetul limba, l-am ridicat în picioare şi i-am făcut
cu mâna frecţie de-a lungul şirei spinării. În acest răstimp,
el a defecat dintr-însul totul, pe pernă, după care şi-a
revenit. Parcă s-a trezit, a început de-acuma să respire
normal, şi a început să plângă tare. Şi aţi venit voi”.
Şi medicul o întreabă în prezenţa mea pe
nevastă-mea: „Aveţi studii medicale speciale pentru cazuri
de reanimare?” „Nu, eu sunt inginer”, spune nevastă-mea,
„inginer electronist. Cu medicina n-am nimic!” „Dar de
unde ştiţi toate lucrurile acestea? Că aţi făcut exact cum
trebuie. Puţine asistente medicale, în starea asta, pot să
facă aşa ceva, sau medici chiar”. La care ea spune: „Eu nu
ştiu. Am simţit nevoia să fac aşa”. După ce au plecat
medicii, îmi spune: „Viorel, eu când am simţit lucrul ăsta,
eu parcă am intrat într-o altă stare, într-o altă dimensiune.
Cineva m-a luat pe mine, mi-a pus lingura în mână, parcă
simţeam aşa nevoia. Totul făceam automat, nu gândeam
deloc ce făceam, în locul meu făcea altcineva. Tot ce-am
făcut eu s-a făcut automat. Eu ştiam că aşa trebuie să fac,
trebuie să mă supun acestei voinţe, aşa am făcut şi aşa a
ieşit”.
Relatarea asta mă duce cu gândul la minunile în
care sfinţii i-au ajutat pe medici în diferite operaţii sau în
alte situaţii grele. Chiar aşa ajută Dumnezeu, pe măsura

79
credinţei noastre şi, de multe ori, chiar peste măsura
credinţei noastre…
Şi-n felul ăsta a salvat copilul, altfel ar fi murit. A
fost dus cu Salvarea îndată copilul, a fost internat, a stat
vreo trei săptămâni, a avut dizenterie tip Sohne, aşa se
cheamă. Cazuri rare în Moldova, dizenterie tip Sohne. Pe
vremea aceea era stare gravă, dar copilul şi-a revenit
destul de repede.
Acolo am făcut cunoştinţă cu un medic de la
reanimare, Victor – nu mai ţin minte numele de familie. Îl
pomenesc, că o să mai fie un caz. Şi la externare ni s-a
spus: „Băiatul vostru are un specific, cel puţin până la
adolescenţă aşa va fi: dacă el va avea mai mult de jumătate
de oră temperatură mai mare de 38º, el poate să intre în
convulsii, care pot să fie fatale. De aceea, aveţi grijă să nu
aibă temperatura mai mult de 38º. Iar ca să evitaţi
convulsiile, să aveţi în casă fenobarbital. Îi daţi
fenobarbital într-o anumită doză, şi în felul acesta, aceste
convulsiile se îndepărtează sau se scot”. Bun. Era vară, am
cumpărat fenobarbital, trec lunile, vine noiembrie, acelaşi
an. Copilul răceşte, şi are temperatură. Şi temperatura
durează mai mult. Aveam un alt medic de copii cunoscut
şi i-am spus din ajun: „Băiatul meu are temperatură, dacă
o să fie cumva legat de frisoane, ce să fac?” Spune: „Când
o să vezi că el tresare aşa, îndată telefonează-mi la
serviciu, ai telefonul meu, şi atunci eu am să-ţi spun prin
telefon ce să faci”. Bine. Era, ţin minte, zi de joi, unu
jumătate ziua, băiatul are 39º de-acuma de vreo trei ore, şi
începe să tresalte. Şi nevasta mă cheamă de la bucătărie,
unde eu învăţam, şi spune: „Viorel, au început frisoanele!”
Eu fuga telefonez, el nu era pe loc, şi-l cheamă pe
coridoare. Mult timp am aşteptat să vină de pe coridoare.
Telefonul pârâia foarte tare. Îmi spune: „Ia
medicamentele!” „Da”. Mă întreabă: „Ce doză e scris

80
acolo?” „Zero unu”. „Cât?” „Zero-unu”. El a auzit 0,01.
Eu am spus prima oară zero-unu, după aceea iar zero-unu,
în timpul lui unu a fost o pârâială, el n-a auzit-o, şi aşa a
auzit zero-zero-unu. Şi spune: „Dă-i patru tablete”. El
credea că-i dau patru tablete de 0,01. Dar i-am dat patru
tablete de 0,1. Ulterior s-a dovedit că aceasta este o doză
mortală şi pentru matur, nemaivorbind de un copil de patru
ani. I-am dat patru tablete, a băut şi stăm şi aşteptăm
efectul.
Într-adevăr, temperatura scade: 38 – 37 – 36,5 – 36 –
35,5 – 35. Nevasta spune: „Ceva e neclar. Nu poate să fie
aşa!” Sub 35 de acuma începe să scadă. Nu ştim ce să
facem în situaţia asta. Spune nevastă-mea: „Hai să spunem
rugăciunea!” Îl luăm pe dânsul în picioare, îl pune în faţa
icoanei şi ea-i spune lui: „Dinu, spune rugăciunea! Spune
Tatăl Nostru!” El ştia Tatăl Nostru, la 4 ani, şi începe:
„Tatăl nostru...”, nu poate să se concentreze. Spunem noi,
părinţii, în cor, Tatăl Nostru, şi îl culcăm. Şi temperatura
se ridică: 35; 35,5; 36; 36,5; 37 – s-a stabilizat, punct!
Peste vreo două ore se trezeşte, are 36,5, dar
comportamentul lui era neadecvat. Adică: râdea în hohote,
fără nicio cauză; sau brusc, faţă de frate-său, cu doi ani
mai mic, de 2 ani, o agresivitate inexplicabilă: lovea cu
pumnul, cu toată puterea, în el. Şi nu ştiam care e situaţia.
Telefonez la acest Victor de la reanimare, că-l cunoşteam
pe medicul acesta, şi-i spun: „Victor, e ceva ciudat!” Îi
povestesc ce a fost, şi i-am spus şi cu tabletele, patru
tablete de 0,1. Îmi spune: „Nu, tu ceva greşeşti!” spune el,
„dar nu mi-ai spus care este situaţia. Ceva greşeşti cu
tabletele. Eu îl cunosc pe medicul neurolog numărul unu
din republică, care este medicul neurolog şef pe republică,
şi vin cu dânsul mâine dimineaţă la tine. Tu trimite
maşina, ia-ne de la spital”. Eu pe atunci eram foarte sărac,
n-aveam bani de taxi, era o perioadă când eram şomer, şi

81
iau un taximetrist cunoscut, zic: „Măi, Vasile, pe datorie
mă duci?” „Da, da”. Că eu nu mergeam prima dată cu
taxiul pe datorie, că taximetriştii mă cunoşteau pe mine. Şi
aduc medicii aceştia, iarăşi le povestesc lor în taxi, văd că
ei între dânşii schimbă priviri, foarte nedumeriţi. Urcăm la
etaj, un medic la copil, alt medic la tablete: „Arată-mi
tabletele!” Se uită şi spune: „Victore, 0,1”. Şi se uită la
copil, la ochi, la tot, îl măsoară, totul normal. „Ceva e
neclar! Tu din aceste tablete i-ai dat lui?” Zic: „Da”. „În
două ore trebuia să moară, după ce i-ai dat aceste tablete”.
Noi, peste două ore, deja făceam Tatăl Nostru cu dânsul.
Şi spune: „În prima jumătate de oră, poţi să salvezi omul
dacă-l faci să vomite. Încă peste o oră, dacă-i faci
transfuzie de sânge. Dar la două ore, nici transfuzia de
sânge nu te mai ajută. El trebuia să moară la ora cutare!” –
exact la ora la care noi făceam Tatăl Nostru cu dânsul. „Tu
ceva nu-mi spui!” „Nu, Victore, ţi-am spus totul, pe fapte,
cum a fost!” „Eu am să studiez literatura de specialitate”.
Peste vreo trei săptămâni, mă sună şi-mi spune:
„Viorel, eu am studiat toată literatura de specialitate
disponibilă. Cazuri de supravieţuire nu există şi este
imposibil să existe! Tu ceva nu-mi spui!” Zic: „Victore,
ţi-am spus totul! La ora cutare, când trebuia să moară, am
spus Tatăl Nostru”. „Repetă încă o dată!” „La ora cutare,
nevastă-mea a spus Tatăl Nostru, l-a sculat pe dânsul în
picioare şi am spus tustrei Tatăl nostru!” „Păi, de ce n-ai
spus dintr-o dată lucrul ăsta?” „Dar ce semnificaţie are
asta pentru voi?” Zice: „Ei, la reanimare atâtea vezi! Unde
intră Dumnezeu în joc, noi, medicii, ne dăm la o parte!
Atunci totul e clar!” - spune medicul acesta - „totu-i clar,
ce s-a întâmplat cu băiatul tău!”
Era un medic credincios, nu?
Da, medicul era credincios. El la reanimare la copii
lucrează. Câte morţi a văzut el, câte minuni a văzut. Şi

82
spune: „Unde în joc intră Dumnezeu, noi ne dăm la o
parte, acolo de-acuma legile noastre medicale nu mai
funcţionează”.
Lucrul acesta merită scris la intrarea în facultăţile
de medicină sau în spitale, e un postulat care surprinde
esenţa problemei…

83
 Despre compromisurile de la locul de muncă

Ai ocupat diferite posturi, destul de importante, ai

fost preşedintele Consiliului de experţi al Asociaţiei
Naţionale pentru Dezvoltare Rurală „Oikos”, director
general al Departamentului pentru politica agrară,
director general-adjunct al Departamentului pentru
privatizare, directorul preşedintelui Moldovei, ai lucrat şi
la Banca Mondială. Nu e riscant să ocupi astfel de funcţii,
într-un univers în care furtişagul, şpaga şi relaţiile par
mai importante decât munca propriu-zisă?
În ’94, mi-am dat demisia din funcţia pe care o
ocupam – eram directorul cabinetului preşedintelui
Moldovei, consilier principal de stat, aşa suna funcţia. Şi,
dat fiind că eram în opoziţie cu partidul democrat agrar,
care a venit în ’94 la putere, ca să nu împiedic cooperarea
dintre preşedinte şi parlament, mi-am dat demisia. Pentru
că nu puteam trece peste viziunile mele privind moştenirea
regimului comunist, care era reprezentată de partidul agrar
democrat.
Deci ai ştiut să te retragi la timp, pentru a nu te
păta…
Nu puteam coopera cu ei, pentru că ştiam ce vor să
facă, cum vor să privatizeze fraudulos, jefuitor, economia
naţională. Abia peste câţiva ani urma să aflu că
liberalismul este cu nimic mai omenos decât comunismul.
Dar aceasta urma încă să aflu. Pe vremea aceea încă nu
sesizam deosebirea între creştinism, ca trăire, şi liberalism.

84
Liberalismul îl percepeam ca pe o libertate, o descătuşare
de ororile comunismului.
Din funcţia pe care ai avut-o, cum vedeai viaţa
creştină? Nu era o incompatibilitate între a avea o funcţie
înaltă în stat şi a fi creştin?
Deloc! Deloc nu simţeam această incompatibilitate.
Inclusiv pentru Rothschild-ul britanic am lucrat. Ei erau
angajaţi de guvernul Moldovei pentru a evalua
posibilitatea privatizării Mold-Telecomului. Şi eu am fost
consultantul lor juridic. Şi am demonstrat că nu trebuie
vândut Mold-Telecomul. Şi slavă Domnului că nu s-a
vândut, nu s-a privatizat atunci.
Nu simţeai tu nicio incompatibilitate între ce făceai
şi faptul că eşti creştin sau chiar nu era? În ceea ce făceai
nu trebuia să faci anumite compromisuri?
Nu, nu făceam! În privinţa aceasta – slavă
Domnului! –, în orice funcţie am fost, am mers pe aceeaşi
linie. Aceeaşi linie, să fie pentru neam şi ţară, indiscutabil,
fără a face rău nimănui; nici unor pături pe care poate nu
le agream. Odată, fiind în funcţia pe care am avut-o,
cineva m-a ameninţat că o să-mi omoare copiii. Şi normal
că m-am supărat rău de tot pe funcţionarul acela care m-a
ameninţat că o să-mi omoare copiii dacă eu am să mai
deturnez nişte proiecte de decrete prezidenţiale. Pentru că
eu le verificam, ca preşedintele să le semneze, şi cele care
constatam că sunt prostii, eu le anulam. Şi anunţam
preşedintele că aici, în aceste proiecte, se află anumite
matrapazlâcuri, care trebuie anulate. Şi funcţionarul
respectiv s-a supărat şi m-a sunat: „Nu interveni în
proiectele mele!” Zic: „E datoria mea să intervin!” „Nu
uita că tu ai copii, doi băieţi foarte buni!” Şi eu zic: „Du-
te... mai departe de cabinetul meu şi nu mai telefona!”

85
 Despre iertare

Trăim într-o lume în care creştinii vorbesc mult

despre mari valori, despre virtuţi, dar la capitolul fapte
suntem restanţi. Aş vrea să povesteşti o situaţie limită din
viaţa ta în care ţi-a fost greu să te porţi creştineşte. O
situaţie din care alţii se pot folosi…
În ’94 mi-am dat demisia şi am fost un timp şomer,
câteva luni de zile. O femeie, cunoştinţă veche de-a mea,
mi-a propus să formez cu soţul ei o companie de
consultanţă. Era prima companie de consultanţă din
Moldova. Şi am început această activitate. La început nu
aveam niciun fel de contract, nu ştiam cum se lucrează în
acest domeniu. Nişte cunoscuţi de-ai lui ne-au invitat,
într-o zi, în Israel, să evaluăm nişte scheme financiare.
Le-am evaluat eu şi am verificat că nu funcţionează în
Moldova. La întoarcere, într-o zi, ne contactează o
persoană foarte dubioasă şi ne înmânează un pachet învelit
în ziar, spunând: „Aceasta m-a rugat Cutare din Israel,
care e chişinăuian, să vi-l transmit”.
N-am fost eu să iau pachetul, se duce partenerul
meu. Desfacem pachetul: douăzeci de mii de dolari!!! Ăsta
îndată telefonează în Israel. Zic: „Ce-i cu banii ăştia?”
„Păi, văd că nu vă merge vouă cu consultanţa, v-am dat
nişte bani, acolo, să vă luaţi nişte calculatoare, să închiriaţi
ceva acolo...” Şi acela întreabă: „Dar care-i răspunderea
noastră pentru asta? Ce trebuie să-ţi întoarcem, înapoi,
când ş.a.m.d.?” Ăsta răspunde: „Nu vă grăbiţi, tot banii
ăştia mi-i întoarceţi înapoi, când vă puneţi pe picioare,

86
bine, îmi întoarceţi banii ăştia înapoi”. Bine, bine. Trec
lunile, încep contractele – nu în baza acestor bani;
contractele n-aveau legătură cu banii aceştia – şi firma
începe să crească. Pentru piaţa Moldovei, în vremea aceea,
cifra de afaceri în consultanţă de 250.000 de dolari pe an
(când euro încă nu exista) era o cifră acceptabilă, mai ales
că noi eram vreo cinci-şase oameni.
Şi totul mergea bine-bine, până când eu am nimerit
într-un accident şi mi-am frânt şira spinării. Ştiu de ce am
avut acest accident: că aveam o viaţă prea axată pe plăceri.
Când au început să vină banii, am început de-acuma să iau
prânzul la restaurant, sub pretextul că ne întâlnim cu
clienţii; dar alegeam restaurantele mai bune. În perioada
aceea am început şi să mă îngraş, că eram subţire până
a-mi da demisia. Şi deci mă bucuram de viaţa aceasta
lumească... fiind mai răcit la rugăciune şi toate acestea.
Practic, din ’95 până în ’96, doi ani de zile – când s-a
întâmplat accidentul, în noiembrie ’96, am avut, aşa, o
viaţă mai... mai ne-ascetică, să spun, că nici acuma nu duc
viaţă ascetică. Am avut o viaţă mai mondenă, cu tot soiul
de întâlniri, tot soiul de recepţii; am avut mai multe
călătorii în Statele Unite, în Europa, mai multe ţări am
vizitat, tot cu serviciul, până când am nimerit eu în acest
accident şi am fost nevoit să stau la pat. Şi introdusesem
eu, când eram încă la serviciu, regula că orice apel
telefonic care vine sau care se dă este înregistrat de
secretară: data, ora, cine a telefonat, pe cine a căutat, în ce
temă, la ce telefon să revină ş.a.m.d. Şi stând la pat luni de
zile, am început câte puţin să mă scol, în patru labe, apoi
în cârje şi apoi cu un baston. În sfârşit, pe neprins de veste,
am hotărât într-o vineri să apar la serviciu. Am nimerit la
serviciu într-o după amiază, când lumea pleca deja acasă,
şi am cerut în primul rând jurnalul, să văd ce s-a făcut în
cinci luni de zile, cât am lipsit eu, din noiembrie până în

87
aprilie. Am răsfoit şi am văzut că mulţime de afaceri se
discutau. Firma cutare, problema cutare, un studiu de
marketing, un proiect de investiţii, şi totul se discuta cu
partenerul meu. Se vedea, din temele care au fost notate,
că erau contractele în derulare, pe când eu habar nu aveam
de ele, deşi partenerul meu venea la mine în fiecare seară
şi-mi relata ce se face la serviciu. Aveam fiecare 50 la 50
din firmă. Am rămas stupefiat, cum se poate în situaţia
asta să nu-mi spună tot ce se face. N-am spus nimic, am
întors jurnalul la loc, fără să comentez. Vin luni, deja
oficial la serviciu. Ne salutăm cu toţi, ne îmbrăţişăm cu
partenerul, şi chem secretara să-mi aducă jurnalul. Ea-mi
aduce jurnalul. Văd: toate ultimele şase luni smulse din
jurnal! Nu sunt! Şi se vedea că au fost smulse. Şi o întreb
pe secretară: „Ce e cu acestea? Sunt smulse?” Ea-mi
spune: „S-a vărsat cafeaua şi le-am aruncat”. „Păi, ăsta nu-
i un motiv să distrugi un jurnal. Puteai să le usuci, să le
laşi...” „Nu, că erau foarte tare... cafeaua fierbinte...”
„Înseamnă că era ceva notat acolo ce eu nu trebuia să
citesc”. Şi mă adresez partenerului. El începe să nege. Eu
încep să-i citez din memorie ce-am citit acolo. El vede că
situaţia a luat o întorsătură nefavorabilă lui şi a refuzat să
discute şi a părăsit cabinetul. Peste un timp, iarăşi, fără să
colaboreze cu mine, pleacă la nişte clienţi la Harkov. Am
aflat după ce deja a plecat. Văzând situaţia aceasta, dat
fiind că consultanţii, băieţii, erau ai mei, invitaţi de mine –
nu erau ai lui – eu le spun: „De azi înainte, eu rup relaţiile
cu partenerul meu şi mă retrag. Mă retrag, îi las lui spaţiul,
îi las lui o maşină, jumătate din calculatoare şi banii îi las
lui – tot ce era în cont în bancă. În schimb, jumătate din
calculatoare şi mobilierul îl retrag şi mă duc să-mi caut
spaţiu”. Şi aşa am şi făcut.
Ca să mă trezesc cu un telefon din Israel, să-mi
spună: „Tu de ce ai furat banii de la partenerul tău? De ce

88
ai făcut cutare?” Era persoana care ne dăduse 20.000 de
dolari. Zic: „Băiete, n-am făcut nimic. El a făcut. Eu n-am
făcut nimic, dar cu el nu vreau să mai colaborez, pentru că
cutare şi cutare şi cutare”. Spune: „Nu, nu întreprinde
nimic. Eu acuşi vin!” Şi într-adevăr, în două zile a fost la
Chişinău, m-am trezit cu el acasă şi spune: „Tu de ce-ai
împărţit în felul ăsta averea?” Zic: „Eu mi-am luat mie ce-
am putut să iau, pentru că marea avere, totul se află în
bani”. Plus că eu mai luasem încă datorii, pe numele meu,
de la prieteni care aveau încredere în mine şi mie mi-au
dat banii. Dar banii s-au folosit pentru firmă, n-am folosit
eu. La care spune: „Ştii că voi nu sunteţi doi, în firmă, voi
sunteţi trei. Eu sunt al treilea”. Zic: „Eu în documente nu
te-am văzut pe tine. În documente sunt numai doi. 50 la
50”. El spune: „Nu. Eu am 50, şi voi doi câte 25”. Zic:
„Nu-i aşa. Eu de la tine aflu prima dată lucrul ăsta!” El
zice: „Ei, dacă nu crezi, atunci lasă să confirme tipul”. Zic:
„Păi noi doi trebuie să ştim. Eu n-am ştiut lucrul ăsta”.
Zice: „Poftim, eu rămân cu 50, voi doi împărţiţi câte 25”.
„Nu”. „Nu uita că tu ai familie, ai copii ş.a.m.d. Că vezi,
să nu li se strice lor sănătatea... etc.” Zic: „Eu nu mă dau
cu asemenea discuţii. Pur şi simplu, te rog să nu mai treci
pe la mine pe acasă. Toate discuţiile, prin telefon”.
Şi din acea dimineaţă, aici, în curte, un jeep cu
indivizi din lumea interlopă, care mergeau demonstrativ pe
lângă ferestrele mele. Nu făceau nimic, nu atacau, nu
băteau în ferestre, dar erau prezenţi şi când ieşea cineva
din ai casei, spuneau: „Salutări lui Viorel”. Dar mutre de
acestea, de killeri. Şi când ieşeam eu, ei se uitau ţintă la
mine şi spuneau: „Nu uita că tu ai datorii”. Zic: „N-am
datorii. Nu ştiu, nu vă cunosc”. „Ştii prea bine de la cine
suntem”. Şi a început de-acuma în fiecare zi să mă cheme,
să mă convingă, să mă ameninţe, că am să rămân „şi fără
apartament şi fără de toate, şi cu familia lipsă şi tot aşa,

89
până ai să fii ucis şi tu”. În situaţia asta, înfuriat, apelez la
prietenii mei din structurile poliţiei şi-mi spun: „Nicio
problemă, noi îl cunoaştem pe tip. Organizăm o întâlnire,
cineva împuşcă în aer, lumea se sperie şi începe să tragă.
Şi o să tragă ai noştri primii. Or să tragă puşcaşii noştri,
pregătiţi, cu kalaşnikovul, şi o să fie situaţia rezolvată pe
loc”. Zic: „E situaţia foarte gravă în cazul ăsta!” Şi trec pe
la părintele Pavel şi spun: „Părinte, iată care e situaţia”.
Dar el spune - şi îi sunt foarte recunoscător pentru asta:
„Dar eu ştiu”. Zic: „De unde ştiţi?” „Păi, soţia lui mi-a
spus”.
Dar interesant că, înainte de a intra în cearta aceasta
cu partenerul meu, discutam o dată, şi el mă întreabă:
„Iată, la voi, la creştini” – că el era nebotezat – „ce
atitudine aveţi faţă de duşmanii personali?” „Zic: „A,
trebuie să iertăm...”, şi tot aşa spun. „Şi tu eşti în stare să
ierţi?” Zic: „Nu ştiu, că n-am avut încă situaţii,
confruntare aşa serioasă, ca să iert. Trebuie să iertăm, că
aşa scrie în Evanghelie”. Şi mă întreabă: „Dar tu poţi să
ierţi?” Zic: „Nu ştiu, n-am avut aşa situaţii, decât cazul
respectiv şi acolo, iertat-neiertat, nu m-am băgat, pur şi
simplu. Am curmat relaţiile cu omul”. „Şi dacă s-ar
întâmpla să ai o ciudă pe cineva, ai să poţi ierta...?” Zic:
„Nu ştiu. Dacă nu-i creştin, cred că am să pot să mă
războiesc. Dar dacă-i creştin, cred că am să caut să găsesc
o înţelegere cu el”.
Şi am uitat de discuţia aceasta. Şi, iată, vin la
părintele Pavel să mă sfătuiesc, că de-acuma spiritele se
încinseseră, era de-acuma pe punctul de-a izbucni şi o
răfuială armată. Eu nu voiam să cedez, bandiţii nu voiau să
cedeze, şi el îmi spune: „Dar de ce să nu-l ierţi pe el?” Zic:
„Eu, ca persoană, cred că pot să-l iert, dar trebuie să-mi
recuperez bunurile”. Eu întorsesem totul, mobila... Sub
pretextul de a negocia, am întors totul înapoi. Şi ei au

90
sigilat şi au închis totul... Şi eu am rămas pe drumuri,
numai cu ce avusesem până la lansarea afacerii şi o
maşină. Sub pretextul că trebuie să negociem, să împărţim,
să punem totul la loc. Şi m-au fraierit şi am pus totul la
loc. M-au fraierit! Şi zic: „Eu sunt gata să iert, să las totul,
în afară de banii pe care-i datorez altora. Să-mi întoarcă
banii aceştia”. Erau vreo 22.000 de dolari, pe care eu nu-i
aveam. La care părintele îmi spune: „Ştii, el e bătrân şi el
trebuie să-şi facă de pensie (era cu 20 de ani mai mare
decât mine), el are o fiică mică... ia şi uită de toate!”
„Părinte, parcă ţineţi partea lui!” Zice: „Vezi că el s-a
botezat azi dimineaţă!” Zic: „Păi, l-aţi verificat? Ştie
Crezul?” „Soţia lui ştie Crezul”.
Şi deci ieşea că trebuie să uit, şi că el s-a botezat, a
devenit şi el creştin şi, deci, să nu mă războiesc cu el. Şi eu
zic: „Părinte, nu ştiu ce am să fac. Dar am să iau seama la
ce mă binecuvântaţi: să uit totul”. Şi n-a mai spus nimic,
dar, într-adevăr, am uitat totul. Au venit bandiţii la mine şi
au spus: „Noi ştim că echipa este a ta. Noi ştim că
compania de consultanţă a funcţionat cu ce ai făcut tu.
Respectivul nu avea capacitatea respectivă să ofere
asemenea servicii. Noi suntem gata să luptăm cu tine şi
să-l deposedăm pe el de tot. Şi o sută de procente îţi dăm
ţie”. Am spus: „Băieţi, nu-mi trebuie nimic. Eu nu mai
vreau consultanţă. Vreau să lucrez ca traducător, profesor
universitar, orice, numai consultanţă nu!” „Păi, n-ai să poţi
să câştigi mii şi mii, cum câştigai până acuma, pe lună!”
Zic: „Nu mă interesează! Mă interesează un trai decent şi
fără griji”. La care au spus: „Vezi, noi nu-ţi dăm nimic,
atunci! Totul îi dăm lui. Şi el va lucra pentru noi”. Zic:
„Vedeţi, treaba voastră. Eu nu mai lucrez consultanţă. Nu
mai fac consultanţă, în principiu”. Şi aşa, ei m-au lăsat în
pace, eu le-am dat ce au vrut, şi în felul ăsta ne-am
despărţit.

91
 Dar problema era că eu habar nu aveam cum să scap
de datorii, că era, bunăoară, un om invalid, care-mi dăduse
banii lui. Şi el trăia din procentele la aceşti bani. Şi eu nu
puteam să-i întorc. Dar nu putea să-şi cumpere
medicamentele, că el făcea insulină în fiecare zi, în burtă.
Şi el era singur şi cu două fete de măritat. Şi trebuia să
întreţină şi casa, încă. Adică era un om la ananghie intrat
din cauza mea. Şi mi-am spus în sinea mea: „Uit de toate,
uit totul, fac cum mi-a spus părintele. Dacă sunt creştin,
trebuie să ascult de binecuvântare. Asta-i regula”.
Citiseşi despre puterea ascultării în scrierile
Sfinţilor Părinţi?
Ştiam că trebuie să asculţi de binecuvântare. Îţi
place, nu-ţi place, trebuie să asculţi. Că restul, Dumnezeu
rânduieşte, nu din cauza duhovnicului, din cauza
ascultării. Bine... Era prin luna iulie aceasta. Şi îmi pică un
contract de 5000 de dolari. Peste trei luni, un contract de
20.000 de dolari. Şi tot aşa, s-a pornit, nici nu mă
aşteptam. Veneau, veneau, veneau. În plus la asta, mai
aveam în altă parte o datorie de 15.000 de dolari. Adică
erau sume... Şi în felul ăsta, în decurs de un an de zile, am
întors toate datoriile. Dar nu-mi dădeam seama, că nu
făceam efort să caut comenzi. Mă căuta lumea pe mine şi
mă chema să execut anumite lucrări de consultanţă.
Aceasta a fost o cumpănă prin care am trecut şi,
datorită ascultării, Dumnezeu a rânduit că am scăpat fără
efort – cu grijă, dar fără efort – de toate datoriile. Şi n-am
mai comunicat mai mult cu acel partener al meu, nu l-am
mai văzut de atunci până astăzi. Câţi ani au trecut? 14 ani.
Dar l-ai iertat?
În sinea mea l-am iertat. Nu dintr-o dată, să spun
sincer, nu dintr-o dată. La vreun an după aceea l-am văzut,
mergeam în acelaşi microbuz, şi eu coboram la biserică şi
el stătea în faţă şi trebuia oricum să trec pe lângă el. Şi am

92
trecut, l-am numit pe nume şi i-am spus „Bună ziua”, şi
îndată am spus şoferului: „Opriţi, căci cobor aici!” Şi când
am spus lucrul ăsta, am simţit aşa, o uşoară emoţie, dar pe
urmă n-am mai simţit nimic rău împotriva lui. Îmi trecuse.
A trebuit să treacă cel puţin patru-cinci ani, ca să se aşeze
totul în interiorul meu. Şi ce e interesant e că, după ce
m-am despărţit de el, au început să vină comenzi mai
multe. Şi l-am întrebat pe un director executiv de bancă:
„Victor, de ce acuma închei contractul cu mine, dar când
eram în compania de consultanţă cea mai cunoscută în ţară
nu încheiai contracte cu mine?” Şi el spune: „Viorel, ştii?
Eu îl cunoşteam pe partenerul tău şi eu tare m-am mirat că
tu eşti împreună cu dânsul. Cu asemenea om nu poţi să
faci lucruri bune. Şi eu aşteptam, cândva trebuia să se
întâmple ca voi să vă despărţiţi, şi atunci eu voi putea să
lucrez cu tine normal, ca şi cu o firmă de consultanţă”. Că
eu nu ştiam că partenerul meu avea anumite antecedente în
domeniul relaţiilor cu lumea business-ului. Avea
antecedente neplăcute.
Deci iată că această despărţire, care mie mi se părea
o durere – nu din cauză că mă despart de el, ci din cauză
că se dărâmă un proiect de succes la care participasem
plenar – , această dărâmare s-a întors în bine.

93
 Despre infiltrarea securităţii sovietice
în conducerea Bisericii

Ce părere ai despre infiltrarea securităţii în Biserica

rusă?
În ianuarie-februarie ’87, eu revin în Moldova, ca să
mă aranjez la lucru. Şi, conform legislaţiei, trebuia să mă
aranjez la lucru la acel post de la care am plecat eu la
aspirantură. Şi mi se spune: „Funcţia ta e închisă”. „Cum e
închisă când, conform legislaţiei, ea se păstrează?” „Nu, e
închisă. Punct!” Încerc să mă duc la Institutul de
Matematică, la Academia de Ştiinţe. Mi se spune: „Nu!”
Mă duc la altă instituţie: „Nu!” Într-o zi îmi telefonează
fostul adjunct al lui taică-meu, care deja lucra şef la
direcţia de ştiinţe a Ministerului Învăţământului –
Dumnezeu să-l ierte! –, Ştefan Gagim. Şi-mi spune:
„Viorel, vino la mine la serviciu!” Îmi spune unde e
cabinetul lui. „Dar să vii între 12 şi 1, când e masa, ca să
nu fie nimeni altcineva”. Vin şi-mi spune: „Viorel, noi
avem scrisoare de la securitate, în care este indicat foarte
clar: în sistemul învăţământului, al ştiinţei, să nu fii primit
la lucru. Poţi să lucrezi la uzină, poţi să lucrezi paznic de
noapte, dar în Moldova, alt lucru n-ai să ai. Şi eu îţi spun
ţie prieteneşte, că-l cunosc pe taică-tău: nu pierde timpul,
întoarce-te înapoi la Moscova. Du-te în Rusia, lucrează
acolo, acolo îţi găseşti specialitatea, să lucrezi conform
specialităţii. Aici, în Chişinău, nu lucrezi. La Bălţi nu
lucrezi!” Mi-a arătat scrisoarea de la securitate: „Viorel

94
Ivanovici Ciubotaru să nu fie primit la lucru, pentru că
este o persoană de neîncredere pentru regimul sovietic”.
Eram speriat de această situaţie. Anul ’87, februarie,
perestroika încă nu funcţiona, habar n-aveam de toate
aceste lucruri, ce înseamnă perestroika, încă. Părinţilor mă
temeam să le spun, că părinţii mei nu erau la curent cu
anchetele mele de la securitate din ’80, când am fost
ridicat cu ceilalţi studenţi.
Cu Divanul ţării?
Cu Divanul ţării. Că le-am spus că am să scriu doar
dacă părinţii mei nu află. Atunci am să scriu. Şi le scriam
depoziţii în care nu găseau nimic criminal, şi se înfuriau.
Atunci, în ’80, spuneau: „De ce te temi?” Zic: „Am o
singură rugăminte. Eu sunt în anul V (era aprilie, anul V).
Vă rog să mă lăsaţi să termin facultatea, să-mi iau
diploma”. La care ei au izbucnit în râs, securiştii, atunci, în
’80: „Care facultate? Noi discutăm între noi, cinci sau opt
ani de puşcărie să-ţi dăm! Şi de fapt, numai primul an ai să
stai acolo, că apoi ai să mori dintr-un accident la puşcărie.
Aşa că de diplomă uită. N-are nicio importanţă diploma.
Acuma e vorba în ce puşcărie să te punem pe tine şi pe
câţi ani. În Moldova sau în Siberia”. Foarte probabil că mă
luau aşa la mişto, ca să mă constrângă să recunosc ceea
ce-mi incriminau ei mie, ceea ce n-am făcut. Eu urmam
sfatul unchiului meu: „Să nu semnezi nimic, să nu
recunoşti nimic!”
Şi iată, în ’87, rămân aşa, pe stradă, eram foarte
cătrănit. Era frig, ţin minte. Bătea un viscol şi mergeam
posomorât pe stradă cu servieta mea. Aveam un palton
lung, negru, barbă lungă, neagră şi o cuşmă ţurcănească.
Şi mă ciocnesc cu starostiţa de la nuntă, la colţ, aici.
Ce înseamnă starostiţă?
Starostiţa de la nuntă e un fel de nănaşă de rang mai
mic. Nună mai mică, cum ar fi, care ţinea nunta. Starostele

95
şi starostiţa nunţii. Şi ea: „A, Viorel, noroc! Te-ai întors de
la Moscova! Hai, că de mult aştept. Vreau să-ţi ofer de
lucru!” Zic: „Cum poţi să-mi oferi tu mie de lucru?
Unde?” „Iată, la A.T.E.M”. A.T.E.M. era echivalentul în
România al A.G.E.R.P.R.E.S., care este instituţie de
partid! Instituţie ideologică! Acolo numai membrii de
partid intră. Şi cu verificări la securitate şi răs-verificări.
Pur şi simplu nu poţi intra acolo. Spune: „Vino la
A.T.E.M., măi, să lucrezi traducător, tu cunoşti atâtea
limbi! Ai să poţi acolo... Noi câştigăm bine...” La care eu
spun detalii: „Imposibil, eu sunt trecut la index!” Spune:
„Lasă! Principalul e să ţi se facă o recomandare, că acolo
ei au nevoie de traducători”. Zic: „Nici membru de partid
nu sunt!” „Nu-i nimic, acolo intri în partid în două luni de
zile!” Eu în partid n-aveam de gând să intru. Şi zic: „Ei,
hai să-ncerc!”, că n-am să le lămuresc la părinţii mei de ce
plec înapoi în Rusia să-mi câştig pâinea, sau de ce am să
lucrez paznic la uzina militară din Chişinău, dar nu după
specialitate.
Vin acasă şi spun maică-mii: „Mămica, nu sunt
funcţii bune la matematică, la universitate, la centrul de
calcul. Hai, până se clarifică situaţia cu funcţiile mele de
specialitate...
Tu pe atunci îţi terminaseşi doctoratul? Erai doctor
în matematică?
Nu, nu l-am susţinut. Urma să-l susţin, dar, din
cauza a ce urma să se întâmple, n-am mai susţinut. Urma
să mă întorc în decurs de un an la Moscova, să susţin, că
era gata 80% teza. Cum spunea şi şeful meu: „80% gata,
ţi-a rămas doar puţin, să concluzionezi şi susţinerea e
garantată”. Şi eu mă îngrozeam să mă întorc la Moscova,
că ştiam că e foarte greu să-ţi găseşti de lucru la
specialitate şi fără viză de oraş, de reşedinţă. Şi căutam să
rămân aici, şi m-am agăţat de oferta aceasta. Şi spun:

96
„Iată, Vitalia Pavlicenco de la A.T.E.M. mă invită să
lucrez un timp acolo, până se clarifică cu matematica, să
lucrez ca traducător”. Că nu puteam să le spun părinţilor
care e situaţia într-adevăr. Şi ea spune: „Bine, vorbesc cu
Olguţa” – care era mama unei cunoştinţe, Angela Zgardan.
Olguţa era şefa secţiei scrisori la Comitetul Central al
Partidului Comunist al Moldovei. Era protejata
secretarului doi, care de fapt era secretarul principal.
Secretarul celălalt era de obicei la noi un moldovean, în
Ucraina – ucrainean, la gruzini – un gruzin; dar secretarul
doi tot timpul era de altă naţionalitate, de obicei rus, ca să
fie ochiul Moscovei pe loc. Şi, de obicei, el era cel
principal, el avea drept de veto în toată Moldova,
secretarul doi. Şi această Olguţa Zgardan, tanti Olga, pe
care eu o cunoşteam din copilărie, era protejata acestui
secretar al doilea. Şi mama vorbeşte cu ea, aceea mă
cunoştea pe mine, nu ştia lucrurile mele legate de
securitate, că sunt la index, şi telefonează directorului
A.T.E.M. Este sunat directorul A.T.E.M. de la Comitetul
Central. Şefa de secţie sună, protejata secretarului doi.
Îndată directorul A.T.E.M. trebuie să ia aminte. Şi ea
spune cum îl chema pe el pe nume, că e şi acum în viaţă
acesta, poate să confirme: „Am o surpriză, un cadou
pentru dumneavoastră, da! Proaspăt absolvent al
aspiranturii la Moscova, şase limbi, excelent, totul, totul,
totul... să-l luaţi la lucru!” Ăla spune. „Bine! Nu pot să
refuz! Să vină!” Şi îmi dau barba jos, mă rad, numai
mustăcioara mi-o las, la costum, la cravată, apar în cabinet
la tovarăşu’ şi el îndată mă ia şi mă rânduieşte la traduceri.
Şi am nimerit la A.T.E.M., unde visau toţi să
nimerească, dar eu am nimerit aşa, absolut pe neprins de
veste! Toată lumea s-a mirat, cei care mă cunoşteau pe
mine, că erau mulţi patrioţi care lucrau acolo, la A.T.E.M.,
făceau traduceri. Menţineau corectitudinea limbii

97
româneşti, pentru că dacă aşa a fost tradus de A.T.E.M.,
era lege pentru toată ţara. Cei de la A.T.E.M. traduceau
exact ca în România. Se menţinea, prin A.T.E.M., limba
românească curată, cel puţin la nivel literar. Ei mă
cunoşteau şi m-au primit în echipă. Peste un timp, mă
întreabă secretarul organizaţiei de partid a A.T.E.M.-ului:
„Viorel, dar de ce nu vii la şedinţele de partid?” Zic: „Că
nu sunt membru de partid” – am spus aşa, bucuros. Era să
leşine: „Cum? Nu eşti membru de partid?” Urgent, la
cadre. Mă cheamă la cadre şeful de cadre, care era de la
securitate şi spune: „Tovarăşe Ciubotaru, de ce aţi ascuns
că sunteţi la index ş.a.m.d.?” Zic: „Nu m-aţi întrebat!” Dar
cum puteau să mă întrebe, când eu aveam recomandarea,
prin telefon, de la Comitetul Central? Nici prin cap nu le-a
dat să întrebe!
„Aţi ascuns! Noi am verificat! Aveţi dosar
incompatibil cu lucrul aici! Scrieţi cerere de concediere!”
Eu zic: „Nu scriu! Am depus cerere să fiu angajat, mi-aţi
semnat cererea, n-aţi avut nimic împotrivă, eu nu scriu!
Trebuie să găsiţi un motiv să mă daţi afară. Eu nu scriu!”
„Aşa eşti? O să-ţi pară rău!” Zic: „Ce să fac? Trebuia eu
să-mi câştig pâinea, nu puteam să plec din Moldova în altă
parte”. M-au coborât îndată. Se plătea traducerea pe
rânduri traduse. Nu-mi dădeau de lucru. Erau săptămâni
când nu-mi dădeau un rând să traduc. Şi primeam salariul,
aici, la A.T.E.M., mai mic decât bursa mea de aspirant.
Soţia mea avea salariul dublu cât mine, dacă nu triplu. Iar
colegii mei aveau de 10, 15, 20 de ori mai mare salariu ca
al meu. Colegii mei care traduceau, că lor nu li se scădea
din volumul de tradus, dar pe mine mă ţineau la tainul
acesta de muribund de foame, ca eu să fiu nevoit să plec
de acolo. Şi eu nu plecam de acolo. Aşa a fost lupta
aceasta vreo trei, patru luni de zile. Şi peste un timp îmi
spun: „Ştii ce? Nu vrei să pleci? Atunci, intră în partid”.

98
Eu spun: „Nu sunt demn de partid, cu dosarul meu, cum să
intru în partid?” „Lasă, partidul ştie să fie mărinimos, să
ierte, aşa că depune cerere şi intră!” Ce să fac? Îl sun pe
duhovnicul meu la Moscova. Spun: „Părinte, aici mă bagă
în partid! Ce fac?” Dar pe vremea aceea, să fii intelectual
moldovean şi să intri în partid era o raritate. Moldoveni în
partid erau numai muncitorii, mulgătoarele, mecanizatorii
ş.a.m.d. Intelectuali membri de partid erau foarte puţini. Şi
cei care erau, erau strict numerotaţi şi cu evidenţa la
securitate de asta, foarte dură. Trebuiau să fie loiali cu
securitatea. Şi mie să mi se propună, eu fiind cu studii
superioare, fiind moldovean, să mi se propună să intru în
partid, era un succes extraordinar, se socotea! Şi spun
părintelui duhovnic: „Părinte, mă concediez sau accept?”
La care el spune: „Ştii ce? Fă cum vrei! Cu dracul sau cu
Dumnezeu – hotărăşti tu. Nu pot eu hotărî în locul tău”. Şi
am înţeles că nu. A spus: „Ori cu diavolul, ori cu
Dumnezeu, treaba ta! Tu hotărăşti, nu eu!”
Şi ce să fac, cu partidul? Că aceia insistau. Spune:
„Joi, la ora cutare, eşti la Comitetul Raional de Partid. Tu
numai te prezinţi şi ei îţi dau carnetul! Tu doar trebuie să
semnezi că l-ai primit. E deja completat, tot!” Şi eu, ba mă
îmbolnăveam în ziua aceea, ba... tot aşa, întindeam,
întindeam, şi ei au înţeles că eu nu vreau să intru în partid.
Vreo două luni de zile am întins, tot să nu intru. Au spus:
„Dacă-i aşa, te dăm afară pentru indisciplină!” Dar
n-aveau cum, că se lucra pe schimburi, de la 3 fără un
sfert, până seara, când se închide, la nouă şi ceva, după
amiaza, sau dimineaţa, de la 8 până la 3 fără un sfert. Şi eu
mă prezentam la timp, de lucru nu-mi dădeau, şi eu
stăteam zile întregi acolo. Îmi luam de citit ceva pentru
mine. Atunci mult am citit din Sfinţii Părinţi, mă
prezentam la lucru şi nu lucram. Ei nu mă plăteau, şi eu
trăiam pe seama soţiei şi a soacrei. Au emis ordin de

99
concediere. M-am dus la juriştii de la sindicate, unde
lucrase maică-mea. Că maică-mea a plecat la pensie de la
sindicate. Aceia m-au sprijinit enorm. Îmi spuneau cum să
scriu refuzul, tot soiul de cereri, şi războiul ăsta a durat un
an, până când s-au lăsat păgubaşi, m-au lăsat în pace, au
început de-acuma să-mi dea şi de lucru. Şi-n felul ăsta am
rămas la A.T.E.M., şi nemembru de partid, eram un caz
unic!
Deja începuse perestroika! Jumătatea anului ’87,
începutul lui ’88, deja era perestroika. La toată această
prigoană a mea la A.T.E.M., directorul nu a participat. A
participat numai şeful sindicatelor şi şeful de partid. Într-o
zi, mă cheamă directorul. Era spre sfârşitul lui februarie
’88. Mă cheamă şi-mi spune: „Viorel, tu cunoşti bine
Moscova, te descurci foarte bine, trebuie să pleci în
delegaţie la Moscova”. Zic: „Bine. Mă bucur!” Mi-era dor
de Moscova, că n-am fost de când absolvisem. Aveam
încă mulţi prieteni acolo, moldoveni care continuau să
înveţe. Erau creştinii de la Moscova, pe care-i ştiam.
Şi spune: „Dar ai să pleci şi la nişte cursuri
speciale”. Zic: „Bine”. „La Şcoala Superioară de Partid”.
Zic: „Păi, eu nu sunt membru de partid!” „Ştiu! Dacă o să
te întrebe acolo, ceea ce e puţin probabil, tu să spui că eşti
membru de partid”. Zic: „Dar de ce trebuie să plec eu,
atunci?” „Vezi, că de la noi trebuia să plece cutare. Dar
acel cutare are acuma o comandă urgentă de la Comitetul
Central şi nu poate pleca. Noi nu putem să nu trimitem pe
nimeni, că atunci suntem noi pedepsiţi! Dintre toţi care
sunt aici, tu eşti cel mai adecvat, după cunoştinţe, şi
cunoşti Moscova şi rusa şi te descurci foarte bine. În plus,
ai studiile cele necesare – şi economia, şi matematica.
Cunoşti limbile, cunoşti jurnalismul. Exact ceea ce
trebuie! Du-te acolo!” „Bine!”

100
 M-am dus acolo şi, normal, toţi erau membri de
partid, la Şcoala Superioară de Partid. Dar eu nu eram
membru de partid. Dar nimănui nici nu i-a venit în cap să
mă întrebe pe mine dacă sunt membru de partid sau nu.
Eram câte unul din fiecare republică. Eram 16 oameni în
grupă. Şi acolo – eu nu mi-am dat seama de la bun
început! – aveam cursuri speciale cum să manipulăm
lumea în favoarea liberalismului. Împotriva comunismului
şi pentru liberalism. Cursuri cum să amăgeşti lumea la
nivel de stat, prin mass-media. Cum să construieşti frazele,
cum să plasezi informaţia ca să deconectezi logica, să
mergi pe emoţie şi apoi să închizi. Sunt proceduri acolo.
Dezavuarea lui Marx, idolatrizarea sistemului liberal şi
capitalist, la Şcoala Superioară de Partid se învăţa aceasta,
în anul ’88.
S-au scris studii pe tema asta?
Pe ce temă?
A propagandei pro-liberale în şcolile de partid
comuniste?
Nu ştiu! Nu s-au scris. N-am cunoscut. Dar eu am
fost martor la aceasta. Ni s-au dat şi nouă nişte caiete, care
erau cu foile numerotate şi şnuruite. Şi noi conspectam şi
le întorceam înapoi, nu puteam să le luăm acasă. Înainte de
lecţii, veneam, le răsfoiam, ne aminteam ce era şi
conspectam mai departe, iarăşi citeam şi le-ntorceam
înapoi. Nu puteai să le iei. O mulţime de lucruri trebuie să
fi fost notate, pe care eu acum nu le ţin minte. Am învăţat
acolo despre Max Weber, etica protestantă şi originea
capitalismului. Toată propaganda aceasta liberală.
Învăţaţi să luptaţi contra ei sau ce?
Contra sistemului sovietic învăţam să luptăm, la
Şcoala Superioară de Partid. Să dărâmăm stalinismul, să
acceptăm leninismul. Erau pro-Lenin, anti-Stalin.
Totodată, erau şi anti-Marx. Dar pro-Lenin – ceea ce e

101
interesant! „Troţki totuşi a avut dreptate: Stalin e
monstrul! Cât e de frumoasă America! Cât e de bun
capitalismul! Acesta este viitorul nostru, al omenirii,
capitalismul!” Şi toate, toate acestea, în anul ’88. Ţin
minte numele de familie doar a doi lectori de acolo:
Plotnikov şi Terehov. Pe alţii nu-i ţin minte. Mulţi nici nu
se prezentau. Veneau aşa şi, cu feţe de piatră – mai ales un
bătrân uscăţiv, cu accent străin, poate că era american, ne
vorbea nouă despre metodele de manipulare. Cum să
deconectezi logica, prin ce construcţii de fraze ş.a.m.d.
Toate acestea ne învăţa. Cum să plasezi informaţia în ziar,
ce şi unde să fie, ca să sustragă atenţia; cum să atragi
atenţia. Cum să faci scenarii pe mai multe numere de ziar,
pe mai multe teme, anumite operaţii informaţionale; cum
să le faci, în funcţie de segmentele de populaţie. Multe
s-au învăţat acolo. Aveam lecţii de dimineaţa până seara
târziu. Eram ţinuţi ca-n palmă, ne hrăneau foarte bine. Toţi
erau la cămine speciale, hoteluri, numai eu eram la
căminul meu de aspirant, că am rugat că vreau să fiu cu
prietenii mei şi m-au lăsat în pace.
Şi într-o zi ne anunţă: „Veţi avea o întâlnire secretă
cu preşedintele Comitetului pentru Religie pe lângă
Consiliul de Miniştri al Uniunii Sovietice, cu tovarăşul
Harcev”. Normal că eram foarte interesat să nimeresc la o
şedinţă secretă, acolo. Dar voiam să urmărească şi
prietenii mei, acest Dan Petrică şi prietenul lui şi al meu,
Serghei Merkin, prin care Dan venise la credinţă.
Amândoi erau înalţi, blonzi, băieţii ăştia... Mă apropii de
cei din Ţările Baltice. Era unul, Urmas, altul nu mai ţin
minte cum îl chema, un estonian, un leton, şi le spun: „Măi
băieţi, voi probleme cu Ortodoxia nu aveţi. Voi aveţi cu
luteranismul, cu reformaţii, şi ce zice Harcev despre
Ortodoxie nu vă interesează”. „Nu, nu ne interesează”.
„Eu vreau să chem nişte prieteni de-ai mei care sunt

102
interesaţi de tema aceasta. Voi nu veniţi, dar ei au să intre
cu numele vostru”. „Foarte bine! Noi ne gândeam cum s-o
ştergem la curve şi exact n-aveam pe cine să punem pe
locul nostru acolo. Foarte bine! Numai să semene cu
balticii!” „Da, sunt înalţi şi blonzi”. „Bun, dacă e ceva, e
pe seama ta!” „Dar şi pe seama voastră, nu trebuie să vă
prezentaţi. Eu îi prezint pe ai mei!” Bun. Aceia au plecat.
Şi acolo erau listele numai. Şi spuneau: intrăm noi, lista...
şi nici nu ne-au mai numărat, să fim 16 persoane, nici nu
s-au mai uitat pe liste, pe nume. Am intrat, şi ni s-a spus:
„În mână să nu aveţi nimic. Lăsaţi hainele aici, lăsaţi
servietele aici. Intraţi în sală”. În sală veneau şi alţii. Sala
avea vreo două sute de locuri. Ni s-a spus: „Ţineţi mâinile
pe mese!” Ca nu cumva să înregistrăm ceva. „Nu notaţi
nimic. Nu vorbiţi între voi. Vă uitaţi numai înainte. Nu vă
uitaţi prin părţi”. Întâlnire era... Ne-au instruit şi în tot
timpul, vreo două ore şi ceva, cât a durat întâlnirea, se
plimbau prin trecerile dintre bănci oameni de la securitate,
care se uitau ca nu cumva cineva să nu fie cu mâinile pe
masă, să înregistreze ceva. Cu mare atenţie se uitau. Şi
apare acest Harcev. Ne salută. Şi prima lui frază – şi
acuma o ţin minte, că am rămas şocat: „După 70 de ani de
luptă a puterii sovietice împotriva Bisericii Ortodoxe, noi
trebuie să recunoaştem că puterea sovietică a pierdut
această luptă. De la an la an sunt tot mai mulţi şi mai mulţi
credincioşi. Bisericile se umplu tot mai mult şi mai mult.
În pofida deportărilor, în pofida execuţiilor, în pofida
persecuţiilor, în pofida Gulagului etc., Biserica continuă
nu numai să funcţioneze, dar şi să-şi mărească efectivul.
Toate metodele noastre s-au dovedit a fi ineficiente.
Instruiam ofiţeri de-ai noştri, îi trimiteam la seminarii, şi ei
deveneau ortodocşi şi se lepădau de noi. Racolam
episcopi, racolam clerici, ca să ne spună nouă despre
spovedanie, şi ei păstrau taina spovedaniei. Noi vedeam că

103
inventează, nu spuneau nimic. Este ineficient să lucrezi cu
asemenea oameni. Ne-am hotărât să hirotonim ofiţeri gata
pregătiţi. N-o să trimitem tinerei încolo, să înveţe, dar gata
pregătit: maior, colonel – episcop. Maior – episcop.
Colonel – să fie arhiepiscop. General – mitropolit să fie. Îi
hirotonim de-a gata, aşa”.
În ce an se întâmpla asta?
’88, martie. Pentru că nu mai aveau încredere în
racolările pe care le făceau. „Că în biserică este imposibil
să racolezi. Ei spun că da, cooperează, dar nu cooperează!
Ei semnează documentele că sunt informatorii noştri, dar
nu ne dau informaţii! Iar când ne dau, ne dau numai nişte
baliverne, nu putem să ieşim cu niciun nume concret, la
niciun caz de antisovietism nu putem ieşi prin ei. Şi asta
durează de ani de zile. Deci noi trebuie să schimbăm
tactica. De aceea, să nu vă miraţi că peste două luni de zile
(când se împlineau exact o mie de ani de la creştinarea
Rusiei!), veţi vedea o cotitură radicală în politica statului
faţă de Biserică. Biserica o să fie lăudată, Biserica o să fie
ridicată în slăvi, vor fi deschise o mulţime de biserici. Voi
trebuie să lăudaţi acest lucru în scrierile voastre, în
reportajele voastre! Totodată, să găsiţi cât mai multe
lucruri negative în Biserică. Şi acestea o să le scrieţi. Pe de
o parte, lăudaţi politica statului faţă de Biserică; pe de altă
parte, arătaţi că Biserica e nedemnă de această atitudine.
Şi noi vom infiltra oamenii noştri în ierarhia bisericească”.
Deci, o să infiltreze deja ofiţeri gata pregătiţi, dar nu să
racoleze.
Noi, normal că ne-am îngrozit de ce auzeam acolo –
noi trei, creştinii. Apoi am plecat de acolo şi ne temeam să
nu ne depisteze cumva, să nu ne controleze la ieşire. Nu
ne-a controlat nimeni, am plecat. Şcoala Superioară de
Partid era la cinci minute pe jos de apartamentul lui Dan
Petrică, în centrul Moscovei. Am mers pe tăcute, tăcuţi, la

104
apartamentul lui, apoi fiecare în câte o cameră a scris pe o
foaie tot, tot, tot ce-a ţinut minte. Apoi ne-am reunit într-o
cameră şi unul citea, ceilalţi îşi aduceau aminte şi
completau. Şi am făcut, practic, stenograma integrală a tot
ceea ce s-a vorbit. Cu întrebări, cu răspunsuri, tot, tot, tot!
I-am lăsat aceasta lui Dan şi, peste un timp, s-a produs un
eveniment. În aprilie, acest Harcev avea conferinţă de
presă la Paris. Dar, între timp, textul a fost transmis în
Occident, prin relaţiile lui Dan. Şi această conferinţă de
presă era pe tema Noua politică faţă de Biserică a statului
sovietic, deschiderea faţă de valorile democraţiei, de
libertatea conştiinţei şi toate bla-bla-bla... Şi, la această
conferinţă de presă, el a avut un cuvânt introductiv, de
vreo 15 minute, şi apoi, fiind conferinţă de presă, un
francez ridică mâna, să întrebe ceva. Se ridică: „Pe data
cutare, la Şcoala Superioară de Partid, aţi avut o întâlnire,
unde aţi afirmat că” – şi el scoate şi citează exact dintr-
însul. Ruseşte i-a spus. Normal, omul şi-a recunoscut
cuvintele sale. Şi cred că s-a gândit: „Dacă eu neg, cine
ştie, poate are el imprimat cumva, şi atunci, mă fac de
râs”. Şi atunci a suspendat conferinţa de presă, n-a
răspuns, a ieşit de acolo şi s-a dărâmat conferinţa de presă.
S-a făcut vâlvă despre asta în presă?
În Occident s-a făcut. La noi n-a ajuns încă, atunci.
Eu abia peste un an am aflat. L-am întrebat pe Dan: „Ce-ai
mai făcut tu cu textul acela?” Zice: „L-am transmis în
Occident şi iată ce s-a întâmplat la conferinţa de presă”.

105
 Despre ispita deznădejdii şi
puterea diavolească

De multe ori creştinii au o atitudine de yes-man-i,

încercând să prezinte viaţa creştină ca pe o viaţă comodă,
lipsită de apăsarea crucii. Tu ai avut momente de
deznădejde, te-ai simţit vreodată doborât de deznădejde?
Eu trăiesc din free-lancer, deşi am o echipă de
consultanţi, oricum suntem free-lancer. Şi sunt situaţii
când stai luni, uneori şi un an jumătate am stat fără niciun
contract. Şi te apucă uneori deznădejdea. Ce e interesant e
că, de fiecare dată s-a rezolvat totul foarte bine. De fiecare
dată! Toate problemele financiare s-au rezolvat! Toate
problemele organizatorice, corporative s-au rezolvat. Dar a
fost o situaţie – şi nu demult, prin noiembrie, început de
decembrie 2009 – am simţit fizic demonul deznădejdii
cum atacă. Eram într-un fotoliu şi mă gândeam la
anumite... debit-credit, la... şi vedeam că vin anumite
scadenţe şi eu nu pot să le fac faţă. Şi nu puneam
întrebarea: „Ei, şi ce dacă nu le faci faţă?” Da’ vine
scadenţa, da’ se întâmplă ceva, da’ pe urmă Domnul
rânduieşte. Dar nu gândeam mai departe. Se bloca dincolo
de depăşirea scadenţei. Scadenţa era ca şi... Prin această
lipsă de încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pătrunde
demonul deznădejdii. I-am simţit influenţa la nivel fizic:
cum intră şi te apucă, ţi se ridică tensiunea, nu poţi să stai
locului, te sufoci, te sufoci... ca peştele cauţi aerul, şi o
paralizie totală, de parcă fiecare mână cântăreşte câte o
tonă şi fiecare picior câte trei tone. Nu poţi să te mişti. Stai

106
şi aşa, o negreaţă te apucă... în jur, aşa, un hău negru. Vezi
lumina, vezi cabinetul, vezi cărţile în jur, rafturile, dar
această senzaţie de năduf negru care te sufocă, paralizia
aceasta, greutatea, povara aceasta şi vine acest gând care
nu-i al tău, şi simţi că nu-i al tău, că nu-ţi aparţine ţie, şi
vine: „Ce bine-ar fi să încetezi să exişti!... Ce bine-ar fi să
nu exişti! Vezi să nu exişti! Atunci n-ai să ai probleme, nu
suferi aşa...” Şi gândul e înăuntru, nu se aude ca voce, nu
se aude ca voce, nu e o voce străină, e gând – şi gând
foarte insistent! Şi aşa am avut trei zile la rând, trei seri la
rând! Până când, a treia seară, mi-am dat seama că
demonul atacă. Îndată m-am sforţat, am deschis analogul,
am deschis cartea de rugăciuni şi am început să citesc.
Din ce?
Paraclisul Maicii Domnului. Că am câteva semne de
carte, şi am deschis la unul din semnele de carte,
Paraclisul Maicii Domnului, de Teofan Monahul. Şi
îndată, cum am început să citesc, îndată, chiar până a
începe să citesc, când deja era înăuntru intenţia categorică
de a citi, îndată ispita a zburat... Şi era aşa o linişte... că
mult nu s-a mai întors duhul ăsta. Când mi-am dat seama
că ăsta e duh, e duh care atacă, simţi prezenţa diavolului
direct. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată, cu aşa
putere.
Într-adevăr, când te gândeşti la cei demonizaţi, sau
la cei care sunt bântuiţi, sunt atacaţi, într-adevăr, e o
presiune extraordinară... aşa presiune – nici atunci când
vorbeam de unu la unu cu o bandă de bandiţi care mă
ameninţau cu moartea pe mine şi familia mea, n-am simţit
asemenea puternică presiune, cum era în cazul acesta cu
atacul demonului. Sigur că în pustie, la Sfinţii Părinţi,
atacurile erau mult mai grave, dar deja aici se simte. E un
prag de calitate, până a simţi acest atac, şi după – adică

107
atunci când nu ai experienţa unui asemenea atac, când nu
ai această experienţă.
Şi atunci, pe de-o parte, ar trebui să te îngrozeşti,
că-n iad e mult mai straşnic. Pe de altă parte, simţi această
bucurie, că a fost numai voinţa, intenţia de a face
rugăciune, de a apela la Hristos, la Maica Domnului, ca să
te scutească de acest atac şi îndată s-a produs această
eliberare, această izbăvire de acea presiune – anume
cuvântul presiune poate e cuvântul cel mai apropiat;
această presiune, această apăsare de o putere
extraordinară, dar neagră putere, sufocantă! Nu ştiu cum
să descriu, în ce cuvinte, când tu te vezi pe tine, vezi cum
stau mâinile tale, dar vezi că parcă ai înnebuni – dar ştii că
nu înnebuneşti, dar această presiune, care şi în exteriorul
tău, în raza de jumătate de metru în jurul tău, şi care te
apasă, te apasă, tot interiorul tău e prins de această
presiune. E o stare pe care nu am mai avut-o niciodată,
nici până, nici după, şi nu am văzut-o descrisă la alţii,
pentru că eu evit să citesc lucruri despre demoni,
demonizaţi, că nu-mi place, nu mă interesează. Dar aici pe
pielea mea, pe sufletul meu am simţit această stare, când ţi
se bagă în suflet şi-ţi dictează acest gând.
Am avut atacuri, la nivel de gânduri, nu de sufocare;
sunt aceste atacuri, nu vrei să le gândeşti, dar ţi le bagă, ţi
le bagă în cap; simţi că gândul nu este al tău, nu vine din
tine, nu ai de ce să gândeşti în felul acesta, dar îţi bagă ca
nişte cuie în cap şi sfredeleşte, sfredeleşte, sfredeleşte
gândul acesta – de obicei, gânduri rele, gânduri de
urâciune, şi ţi le bagă aşa, insistent, cu o insistenţă de asta
– de ce se spune insistenţă diavolească? Şi trebuie să
depui efort ca să te concentrezi la rugăciune, ca să fugă.
Pentru că nu-ţi dă voie să te rogi. Şi atunci, când faci acest
efort – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântule al lui
Dumnezeu, pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,

108
miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – că atunci faci
rugăciunea deplină a lui Iisus, cu pomenirea Cuvântului şi
a Născătoarei lui Dumnezeu; e greu să o faci la început,
dar când ai spus-o o dată, maxim de două ori, s-a depărtat
diavolul; dar este greutatea mare să o spui; nu neapărat cu
voce, cu cuvinte, dar în gând să spui aceasta, să te
concentrezi pe ea. În rugăciune, însuşi actul de concentrare
este foarte greu să-l faci, dar după ce l-ai făcut, gata, te-ai
eliberat.
Unii cred că e vorba aici de autosugestie... Prostie!
Eu autosugestie făceam până a mă boteza. Eu ştiu ce
înseamnă autosugestie, ce înseamnă... auto-training se mai
spune. Bunăoară, să-ţi reglezi bătăile inimii, să-ţi reglezi
tensiunea, cu un anumit fel de respiraţie etc., cu anumite
gânduri pe care le generezi în tine ca să te linişteşti, ceea
ce face orice om care nu este îmbisericit, dar care are grijă
de sine. Înaintea unui examen, înaintea unui eveniment
deosebit, de cumpănă, te concentrezi. Când am fost arestat
la securitate, făceam în felul ăsta până a intra în
cabinetul... până a mă duce la următorul interogatoriu,
normal că mă concentram foarte mult; nu era vorba de
rugăciune. De fapt, era şi atunci vorba de rugăciune. Am
găsit într-un caiet vechi de-al meu, încă cu trei ani înainte
de botez, în care scriu: „Doamne, ajută!” Scriu că
începeam lucrul la doctorantură, pe care voiam să-l
isprăvesc cu bine, şi atunci am scris o rugăciune a unui
ateu, rugăciunea unui om nebotezat.
Şi am avut două asemenea rugăciuni: una legată de
doctorantură, fiind necredincios, şi alta legată de viitoarea
mea soţie, ca să fiu cu ea. Două rugăciuni scrise de un
ateu, eu acuma îmi dau seama, în discuţia aceasta... Şi
aveam acest strigăt interior, către Dumnezeu, fiind ateu,
neluând în seamă absolut deloc existenţa lui Dumnezeu;
pentru mine, Dumnezeu nu exista. Dar eu mă rugam către

109
Dumnezeu... „Dumnezeule, ajută-mă pe mine!” E foarte
ciudat, acuma mă gândesc, cum de ieşea lucrul... eu ştiu că
Nana mea se ruga foarte mult pentru mine. Într-o zi –
Nana de-acuma murise, în ’99 – eram prin părţile acelea,
prin nordul Moldovei, şi un preot, la marginea drumului,
îmi face semn să opresc. Opresc, mă bucur tot timpul când
am ocazia să duc un preot. Şi intrăm în vorbă: „Părinte,
unde slujiţi? Cum vă numiţi? Eu mă numesc Viorel...” El
spune: „Din ce an eşti?” „Cutare”. „Ai neamuri în
Mihălăşeni?” „Da, am”. „Nu cumva Iulia Ostafciuc?”
„Da”. „Păi, tu eşti acel Viorel pe care eu îl pomenesc
de-acum de 30 de ani”. „Dar de unde?” „Păi, toţi preoţii
din raion ştiu de Viorel”. Şi eu nu eram botezat, şi mă
scriam fără numele de botez, că mă pomeneau preoţii, dar
nu la proscomidie; după ce m-am botezat, mă pomeneau la
proscomidie, dar până atunci mă pomeneau în rugăciunile
personale, mi-a spus preotul, mă pomeneau ca Dumnezeu
să mă lumineze! Asta era, era o rugăciune aparte, nu de
biserică, de chilie, cum se spune. Dar de când m-am
botezat, mă pomeneau la proscomidie cu numele Viorel,
eu fiind botezat cu Benedict, că Nana mea nu ştia că sunt
Benedict botezat, Viorel, Viorel, aşa din copilărie am
rămas. Dar m-am mirat şi m-am bucurat că, nefiind
botezat, erau preoţi în raion care mă pomeneau ca
Dumnezeu să mă lumineze.
Deci vorbeam de acest atac, vorbeam de aceste
gânduri care nu-s ale mele. Eu ştiu că nu e autosugestie.
Aceste gânduri străine care vin şi-ţi sfredelesc capul –
verbul a sfredeli, ăsta este exact. Sfredeleşte foarte
insistent şi nu se opreşte şi poţi să opreşti acest gând doar
cu rugăciunea. Şi rugăciunea, iarăşi, când vine această
eliberare, nu vine de la tine. Eram la o rugăciune obişnuită
cu familia, seara, în faţa iconostasului şi de-acuma, la
sfârşit, de multe ori îţi faci cruce în timpul rugăciunii; şi

110
era ultima cruce pe care ţi-o faci, la otpust. Şi mi-am făcut
în seara aceea cruce, ca de obicei. Şi am simţit aşa o putere
venind, aşa o voluptate, să spun aşa – voluptate poate nu e
cuvântul exact, nu era ceva trupesc, era ceva duhovnicesc:
voluptate duhovnicească de la facerea crucii. De atunci
n-am mai simţit nimic aşa, adică îţi venea să faci cruce, să
nu se mai termine facerea crucii, aşa o stare era. Anume
simţeai, când îţi faci crucea aceasta, plină, cum ne-au
învăţat pe noi în Rusia… În Rusia aşa se face cruce,
crucea plină, nu să mătăhăieşti în faţa feţei sau a pieptului
sau a bărbiei, dar crucea deplină, aşa: fruntea, la buric,
umerii; şi când faci aşa, cu mişcările acestea... nu că
sigure, dar aşa, de anvergură, mişcările acestea – când îţi
faci aşa crucea, am simţit aşa o stare, din clipa în care am
început să-mi fac această ultimă cruce, în acea seară…
Trebuie să mai verific în dicţionar cuvântul voluptate...
Are altă conotaţie.
Are altă conotaţie, trupească. Era aşa o dulceaţă, o
plăcere, o bucurie, o stare de putere, dar simţeai fizic, aşa,
şi totodată şi împăcare, pace, de la faptul că-ţi faci această
cruce. Nu că poţi să-ţi faci, dar anume... parcă crucea era o
sursă de energie, sursă de bucurie, de putere – energie,
poate nu-i cuvântul ăsta. O putere era.
Oamenii care stau departe de Biserică nu înţeleg cât
de mari sunt bucuriile duhovniceşti. Şi ceea ce e mai grav
e că unii dintre cei care totuşi vin la slujbe nu iau în serios
viaţa duhovnicească. De exemplu, ascund chiar păcate la
spovedanie, fără să fie conştienţi de gravitatea acestui
păcat.
Iată o întâmplare legată de ascunderea păcatelor la
spovedanie. Era a treia sâmbătă din Postul Mare, eram în
acea zi uşier, şi eram într-o stare mai relaxată. Liturghia se
terminase, lume multă, deja s-au împărtăşit, preotul iese să

111
spună predica, şi spune prima frază: „Iubiţi fraţi şi surori,
astăzi e ziua mică a Crucii...”
Adică Duminica Sfintei Cruci...
Duminica Sfintei Cruci, la care aici poporul îi spune
ziua mică a Crucii, că este şi ziua mare a Crucii, în
septembrie, pe 27 septembrie – stil nou, 14 septembrie pe
stil vechi, la noi aşa se vorbeşte. Şi, în timpul ăsta, aud un
schelălăit puternic, cum ar schelălăi bunăoară un câine
care e călcat cu piciorul, cu tocul pe labă, aşa schelălăie un
câine. Şi eu am tresărit: cum am putut să las un câine să
intre în biserică? E grav când intră un animal în biserică.
Şi nu puteam să-mi închipui de unde putea să apară, că eu
eram la uşă şi n-am văzut nimic! Şi cel mai riguros uşier
din parohie eram eu! Şi mă ridic în vârful picioarelor, la
înălţimea mea de 1,84 m. Nu vedeam până în faţă, că era
multă lume. Eu eram în spate, la uşă. Şi mă ridic în vârful
degetelor şi văd că în mâna dreaptă, în naos, mai aproape
de altar, e un loc, un spaţiu liber. Îmi fac loc acolo şi văd
lumea dată într-o parte la o rază de doi metri de o femeie
care şedea în mijloc. Şedea pe poponeaţă, cu fundul pe
călcâie, cu mâinile pe genunchi; i se trăsese rochia – aşa,
albastră cu flori negre, şi erau genunchii puţin dezgoliţi.
Ţinea fiecare palmă pe câte un genunchi, că genunchii
erau dezgoliţi, dar palma prindea şi capătul rochiei, ţin
minte, că nu era o scenă obscenă, să zic aşa. Doar că
genunchii erau dezgoliţi. Nişte genunchi groşi, de vreo 15-
16 cm, şi mâinile groase, ca de bărbat, cu degete groase,
ca nişte cârnăciori. Şi ceea ce era de la buric în jos şi cu
mâinile erau nemişcate, pe genunchi. Iar de la brâu în sus,
se mişca înainte şi înapoi, cu capul până la pământ şi
înapoi cu capul aproape de pământ, cu o viteză uimitoare;
şi din cauza aceasta se auzea acest schelălăit ritmic: „du-
du-du-du, du-du-du-du”, dintr-o parte şi-n alta. Viteza era
aşa de mare că faţa nu i-o vedeam. Părul era ondulat, până

112
la umeri, relativ mărunt, cârlionţii ăştia, părul negru, şi
acopereau faţa. Dar vedeam aceste fălci care zburau – că
uneori, când eşti într-o viteză mare, când alergi tare, sau
când nu controlezi fălcile, alergi cu viteză mare bunăoară
la vale, obrajii îţi sar; aşa şi la ea, se vedea cum fâlfâie
obrajii la această viteză încolo şi încoace. O femeie a
început să ţipe: „Daţi agheasmă! Daţi agheasmă!” Preotul
a luat agheasmă şi, când venea cu agheasma spre ea, până
a ajunge la vreo 2-3 metri, ea brusc a încetat. Brusc a
încetat! Şi s-a oprit în stare verticală, şezând, cu capul
plecat peste piept, sleită, mortal. Preotul s-a apropiat, a
stropit-o. Era un cumătru de-al meu, un zdrahon ca mine.
Şi zic: „Valeriu, ajută-mă s-o ridicăm, că eu unul n-am să
pot!”, că vedeam că-i aşa grasă, s-o punem pe laiţă. Şi
când am ridicat-o, era uşoară ca pana! Eu singur, cu o
mână, puteam s-o ridic, deşi avea aşa nişte genunchioaie
groase! O punem pe laiţă şi eu mă întorc să iau agheasmă,
să-i dau să bea. Şi când mă întorc înapoi la ea, văd o
femeie subţirică de tot! Subţirică, nu mai erau genunchii
ăştia! Plăpândă! Într-adevăr era uşurică, avea poate vreo
45 kg, şi înălţime de vreo 1,60 m maximum. Poate 1,58-
1,55 m. M-am mirat enorm: ce-am văzut eu înainte, ce era
pe podea, când schelălăia, şi ce era aici! Cumincioară,
plăpândă, dar obosită, sleită. Şi chiar se aplecase cu capul
pe umărul la o bătrânică de acolo. Văzusem lucrul acesta.
I-au adus agheasma, a băut-o, şi şi-a revenit şi spune:
„Vai, ce căldură mi se făcuse, rău... cred că am leşinat!” Şi
bătrânica se uită la ea: „Tu crezi că ai leşinat?” „Da, că
tare rău mi s-a făcut şi am simţit că leşin. Şi eram în
picioare, acum văd că stau pe laiţă. M-aţi pus pe laiţă că
am leşinat, da?” Dar femeia aceea spune: „Tu de când nu
te-ai mărturisit?” „M-am mărturisit... Ieri m-am
mărturisit”. „Azi te-ai împărtăşit?” „Nu, că ceva m-a
reţinut”. „Dar tu ai păcate nemărturisite”, spune bătrâna.

113
„Păi de ce aşa?” „Păi, cum să-ţi lămuresc eu ţie? Tu
trebuie să te mărturiseşti şi să te gândeşti, că tu ai păcate
nemărturisite. De aceea ai probleme. De aceea, cum spui
tu, leşini, dar tu nu leşini”. „Dar ce e cu mine? Că mie
mi-e rău!” „Ţi-e rău că n-ai mărturisit păcatul şi diavolul
este cu tine”. „Nu, nu, nu se poate!” „Se poate!”, a spus
bătrânica aceea. Era o femeie citită, ca o învăţătoare la
pensie, şi-i spunea aşa...
Şi totuşi femeia nu îşi dădea seama, cel puţin nu
încă, de consecinţele faptului că minţise la spovedanie,
ascunzându-şi păcatele. Că, dacă ar fi fost conştientă de
pericol, nu cred că ar mai fi făcut un astfel de păcat..

114
 Despre frica morţii

Benedict, cât vrei să trăieşti?

Cât vreau eu şi cât o da Domnul sunt lucruri diferite.
Dar cât vrei tu să trăieşti?
Of! Of! Nu mă-ntreba! Vreau să trăiesc până când o
să fiu gata de rai – adică o veşnicie! Nu ştiu când voi fi
gata. Numai mila lui Dumnezeu. Altfel... este imposibil să
faci ceva pentru a ajunge în rai. Raiul se cucereşte, dar
raiul se află la milioane de kilometri de noi, iar noi putem
să înaintăm doar cu milimetrul, cu efortul nostru; restul
acoperă mila lui Dumnezeu, doar dacă sunt milimetrii
noştri. Dacă nu avem milimetrii noştri, Dumnezeu nu are
ce să acopere. Şi tot timpul ai această conştiinţă că tot
timpul îţi va lipsi; am frica permanentă că milimetrii mei
vor lipsi. Pentru că, de îndată ce îţi pare că ai făcut un
lucru bun, l-ai şi pierdut. Că nu l-ai făcut tu, ci l-a făcut
Dumnezeu pentru tine. Iar lucrurile rele pe care le faci,
groaza este mare, că nici nu-ţi dai seama că le faci. Trec
ani până când îmi sau seama: „Băi, dar ce grozăvie am
făcut eu atunci!” Ştiu că am făcut un lucru rău, dar chiar
aşa de groaznic să fie el oare? Pe an ce trece, pe lună ce
trece, tot mai grozave şi mai grozave îmi apar mie faptele
păcătoase din viaţa mea. Da, le-am mărturisit, dar nu cred
că am putut să fac, într-adevăr, pocăinţă pentru păcatele
respective. Plus această amorţeală, lene permanentă, în
care trăiesc, lene duhovnicească. Ce folos să zici de zeci
sau sute de ori pe zi rugăciunea lui Iisus sau „Doamne,
miluieşte”, când nu simţi în tine această râvnă, această

115
luptă contra păcatelor. Aşa o viaţă fadă, sub aspect
duhovnicesc – viaţa mea e interesantă, laic vorbind; dar
duhovniceşte simt că nu fac niciun procent din ceea ce s-ar
cuveni să fac ca să mă mântuiesc. Această contradicţie
între ceea ce ar trebui să fac şi ceea ce fac, deznădejdea
poate... nu este cuvântul exact, dar această frică de moarte,
nu de faptul morţii...
Ai fost în faţa morţii până acuma?
Nu ştiu. Când am avut un accident şi mi-am frânt
şira spinării, când maşina s-a răsturnat de două ori şi
jumătate şi apoi a înaintat pe acoperiş în arătură şi în vie,
maşina fiind praf...
... cum a intrat pe acoperiş în arătură?
S-a răsturnat de două ori şi jumătate şi a rămas pe
acoperiş, şi mergea pe acoperiş de-acuma, cu viteză
rapidă... şi nu mergea pe acoperiş, că acoperişul de-acuma
era sfărâmat, mergea doar pe o rămăşiţă de-acoperiş. Noi
eram în maşină, trei. Şi mi-am dat seama prin ce-am trecut
doar post factum, nu în clipa când s-a întâmplat, că până
atunci n-am fost în accident niciodată, era primul accident
din viaţa mea, la vârsta de 38 de ani. Nu-mi amintesc
situaţii de a mă afla în faţa morţii, dar atunci când ai criză
de tensiune, când inima-ţi bate 110 bătăi pe minut, şi
tensiunea îţi scade, şi nu poţi controla situaţia din tine, şi
simţi că acuşi ai să mori – şi asemenea situaţii am avut de
trei-patru ori în viaţa mea, poate şi mai mult, atunci
într-adevăr ştii că: „Doamne, nu sunt gata! Doamne, mai
lasă-mă!” Şi apoi iarăşi vine amorţeala aceasta... Primele
două-trei zile, eşti râvnitor, nu te desprinzi de cartea de
rugăciuni, şi apoi iarăşi vine grija zilei...
Ţin minte, prima dată când am avut criză de
tensiune, era într-o dimineaţă, după câteva nopţi
nedormite, au început să tremure toţi muşchii pe mine, şi
nu puteam controla lucrul acesta. Simţeam că se întâmplă

116
ceva foarte grav cu mine, toţi muşchii tremurau, senzaţia...
frisoanele acestea... nu-ţi controlezi... Pe urmă am aflat că
aceasta e criză de tensiune. Şi am chemat pe părintele
duhovnic, că mi-e vecin, în cartierul nostru locuieşte,
părintele Vasile. Mi-a fost duhovnic până în noiembrie,
acum; şi nevastă-mea a chemat Salvarea. La început a
venit părintele, m-am mărturisit, m-am împărtăşit, şi cât
mă mărturiseam, a venit şi Salvarea. Şi au stat pe coridor
cei de la Salvare, să aştepte până se termină mărturisirea şi
împărtăşania, după care au intrat. Şi, când au intrat,
de-acuma eram în stare normală, după ce m-am mărturisit
şi împărtăşit. Dar asta a fost situaţia şi sunt convins că,
dacă ar fi posibil, l-aş chema la orice oră din noapte. Era
dimineaţa, şapte jumătate dimineaţa, când l-am chemat pe
părintele. Crizele acestea vin la 1 noaptea, la două, la trei
noaptea. Şi să suni de fiecare dată, să vină părintele, să-l
scoli din somn să vină să te împărtăşească... Şi de aceea
rămâne această groază. Uneori, când te împărtăşeşti, îţi
vine să spui: „Iată, acuma, prin vrednicia nu a mea, dar a
împărtăşaniei, – că împărtăşania, oricât te-ai învrednici,
vrednic nu eşti de ea! – dar, zic, prin vrednicia
împărtăşaniei, iaca acuma dacă mor...” Normal, că şi
această puţină credinţă: „Dar ce-are să fie cu soţia mea?
Ce-are să fie cu copiii mei? Că încă nu-s aranjaţi, că încă
nu se dezmeticesc în această viaţă, habar nu au cum să...”
Dar, oricum, dacă Dumnezeu a rânduit ca cineva din
familie să plece, celălalt se va descurca, are grijă
Dumnezeu. Şi e nevoie să ai această încredere, atunci e
mai uşor mersul lucrurilor. Mai uşor iei deciziile atunci
când ai acest reper: veşnicia, nădejdea în Dumnezeu.
E uşor a spune ceea ce spun eu: nădejdea în
Dumnezeu, dar... când eşti în faţa morţii, când ştii că în
orice secundă poate surveni stopul cardiac sau să-ţi
plesnească un vas în cap, în orice secundă! Şi în fiecare

117
secundă spui rugăciunea lui Iisus sau „Doamne,
miluieşte”, dar uneori aşa de tare eşti prins de frica morţii,
că nu poţi să te concentrezi la rugăciunea lui Iisus. Spui
numai: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!” Numai
aceasta poţi spune. Şi într-adevăr, când spui: „Doamne,
miluieşte!”, în aceste minute, e o uşurare. O uşurare nu că
fizică – şi fizică! –, dar o împăcare, o împăcare chiar cu
moartea care trebuie să vină. Şi toată nădejdea. Nici n-ai
altă soluţie, că nădejdea e la Domnul.
Atunci când trăieşti cu conştiinţa morţii iminente –
nu că iminente; iminenţa morţii, mă rog, e un fapt; atunci
când trăieşti cu conştiinţa că poate surveni moartea în
orice secundă.

118
 Despre creştinismul căldicel al vremii noastre

Cum ţi se par creştinii de astăzi faţă de creştinii din

vremurile de demult? Faţă de creştinii despre care citim
în Vieţile sfinţilor?
N-am să răspund eu, ci am să citez cuvintele unui
preot. În anii ’90 au apărut pentru prima dată la noi
emisiuni cu apeluri telefonice de la ascultători. Şi era o
emisiune prin anul ’91-’92, printre primele emisiuni de
acest fel, şi normal că erau o mulţime de apeluri
telefonice, şi era o emisiune cu un preot. Şi preoţii iarăşi
erau scoşi de undeva din spatele casei şi puşi în casa mare.
Despre Biserică nu se vorbea deschis. Şi iată un preot este
invitat la o emisiune cu apeluri telefonice. Şi iată sună
cineva şi îndată după întrebare se vedea că este un sectant.
Şi întreabă: „Domnul cutare (adresare către preot!),
spuneţi-mi, vă rog, cum se deosebesc creştinii de astăzi de
creştinii primelor veacuri?” Şi îmi povestea lucrul acesta
redactorul emisiunii. Şi m-a mai întrebat şi pe mine: „Tu
cum ai fi răspuns?” Zic: „Nu ştiu cum aş fi răspuns. Dar
ce-a spus preotul?” Răspunsul era foarte simplu: „Păi,
dacă sunt creştini, atunci nu-i nicio deosebire!” Şi pe mine
m-a încântat acest răspuns. Acesta ar fi şi acum răspunsul.
E altă treabă deja ce constatăm.
Ce constatăm?
Ceea ce ne spune Ioan Teologul, sfântul apostol, în
scrisoarea către Biserica din Laodiceea: că sunt unii
căldicei pe care Dumnezeu îi va scuipa din gura Sa. În
ziua de azi creştinii sunt căldicei. Cum explică aceasta

119
Sfinţii Părinţi? Este vorba de oameni care se identifică
nominal a fi ortodocşi, dar de fapt nu sunt, n-au o viaţă de
ortodox, n-au valori de ortodox; nu trăiesc cu şi în
Biserică. Nu au grija mântuirii, ceea ce-i mai important;
nu se gândesc la mântuire, maxim se gândesc la morală şi
minim se gândesc la respectarea ritualurilor: cumătria să
fie cumătrie, cununia să fie cununie, şi o dată în an, sau
câteodată în post, împărtăşania. Dar ce e aceea parohie, ce
e acela duhovnic, ce e aceea mărturisirea credinţei, ce e
aceea pocăinţă – aceste coordonate ale mântuirii
într-adevăr, coordonatele prin care se poziţionează viaţa
creştinului, lipsesc. Coordonatele în care trăieşte ortodoxul
căldicel de astăzi coincid cu coordonatele oricărui om
neortodox.
Prin ce se deosebeşte creştinul căldicel de un
necreştin?
Prin nimic. Doar prin faptul că el se numeşte
ortodox.
Dar merge totuşi la biserică...
Există şi o altă categorie de creştini. Ăştia sunt
majoritatea, de care am vorbit, aşa-numiţii căldicei.
Creştinul căldicel se deosebeşte de omul necreştin doar
prin faptul că poate are nişte sclipiri de morală pe care
celălalt ar putea să nu le aibă, celălalt are din firea
omenească bună, din ruşinea moştenită din părinţi, bunei,
strămoşi, ruşinea pe care o comportă diferite proverbe din
limba noastră, modul de viaţă. Poţi să fii foarte lesne ateu
moralicos, şi ortodox moralicos, nu-i nicio deosebire.
Ateul sincer nu se duce la biserică, pe când ortodoxul
nesincer se duce la biserică – ortodoxul acesta căldicel. Şi
el se crede ortodox, el spune: „Eu n-am omorât, eu nu
păcătuiesc, eu nu curvesc, eu nu fumez” – dar asta nu
înseamnă a fi ortodox. Aşa poate să fie şi baptist, şi
iehovist, şi musulman, şi orice. Cel mai grav este că foarte

120
mulţi preoţi cred că a fi om bun e garanţia mântuirii. Şi
avem mulţi preoţi de aceştia, cu tentă ecumenistă, sau
chiar ecumenişti, care spun: „Am întâlnit atâţia catolici de
treabă sau atâţia protestanţi de treabă... Iată, mă ajută
protestanţii dezinteresat sau catolicii mă ajută dezinteresat
şi e imposibil ca ei să nu se mântuiască!” – pe când noi
ştim de la Sfinţii Părinţi cu totul altfel. Ce poate să înveţe
un asemenea preot? El e ca orice pastor! Pastorul spune să
fim buni, să ne iertăm, să nu curvim, să nu ne îmbătăm,...
toate, toate acestea. Care e deosebirea între un asemenea
preot care predică morala şi un pastor care predică
morala? Hainele fac deosebirea. Limbajul e identic. De
mântuire, nici vorbă. De a sta în duh cu Sfinţii Părinţi, nici
vorbă! A-ţi mărturisi credinţa pentru dânşii înseamnă
intoleranţă. Preoţii cu mentalitate tolerantă sunt preoţi
apostaţi. Pentru că noi ştim ce înseamnă toleranţă.
Toleranţă înseamnă religia antihristului. Şi ori eşti creştin,
ori eşti tolerant. Creştinul îl iubeşte pe păcătos, dar urăşte
păcatele lui, pe când tolerantul iubeşte păcatele
păcătosului şi-l urăşte pe păcătos.
Acum trebuie să mai vorbesc despre altă categorie
de creştini – am cunoscut această categorie de creştini –
i-aş numi „creştinii ascultători”, sau creştinii fanatici ai
ascultării oarbe. Ei consideră că dacă vorbeşti de rău un
preot te duci în iad. Păi nu vorbi de rău un preot! Dar nu
înseamnă că trebuie să-l asculţi pe preot dacă acela face
ceva împotriva Bisericii. O creştină de acest gen a fost
întrebată: „Dacă părintele tău duhovnic, fiind în curtea
bisericii, îţi spune ţie: «Fiică dragă, adă-mi, te rog, de pe
prestol, Evanghelia! Uşile împărăteşti sunt deschise, intră
şi ia!»” Şi este întrebată: „Ai să faci aşa?” „Bineînţeles!
Am binecuvântare!” „Păi, ce? Nu ştii că e păcat, femeie,
să intri în altar, şi încă să te apropii de prestol, şi încă să
pui mâna pe Evanghelie, şi încă să foloseşti uşile

121
împărăteşti?!” Spune: „Ştiu că e păcat, dar fac ascultare,
că e mai presus de toate! Şi atunci păcatul nu e al meu, ci e
al duhovnicului”. Asta e un fel de barter, troc: „Eu iau
ascultarea, în schimb tu iei păcatele mele de la mine. Şi,
orice fac, am garanţia raiului, că ascult toate prostiile care
mi se spun”.
Alt caz, o altă creştină, care e postitoare, cântă la
strană, nu lipseşte de la nicio sărbătoare, la fiecare
sâmbătă şi duminică e permanent acolo, în biserică; vine
aparte şi citeşte acatiste în biserică. Şi, când a apărut la noi
obiectul cu „deprinderi de viaţă” – adică educaţia sexuală
–, am comparat preceptele acestui obiect cu biblia
satanică. N-am avut multă răbdare să fac o analiză
completă, dar dintre cele nouă porunci satanice, şase erau
cu text identic ca preceptele de comportament pentru
copii, de la clasa I până la clasa a XII-a. „Aşa să faci, aşa
este corect!” – şi aceste aşa erau exact formulate, conform
bibliei satanice, ceea ce spune satana că trebuie să facă
oamenii.
Bunăoară, prima lege din biblia satanică şi primul
precept din acest manual: „Fă ce vrei! Aceasta este legea”.
Şi, la şcoala duminicală, am avut un cuvânt de spus, cu
binecuvântarea preotului, împotriva acestor „deprinderi de
viaţă”. Şi această creştină vine acasă, ia manualul de la
fiică-sa, şi vine şi-mi spune mie: „Benedict, am răsfoit
manualul acesta. Am citit tot ce ai spus tu acolo, dar nu
văd nimic rău! E foarte bine! Copiii trebuie să înveţe cum
să se protejeze când fac sex, să înveţe cum să se afirme în
faţa colegilor sau când li se fac propuneri. E foarte bine!
Aşa că acest manual trebuie să fie în şcoală!” Adică, o
creştină care vine practic zi cu zi la biserică, citeşte Sfinţii
Părinţi, dar nu poate deosebi Decalogul de biblia satanică,
de cele nouă porunci ale lui satana. Ce fel de minte e aici?
Ea face ascultare. Iată la ce duce ascultarea oarbă. Totală

122
lipsă de discernământ. Unde-i dreapta socoteală? Cu
asemenea creştini, cu toată ascultarea, poţi să mergi numai
în iad. E un fel de amorţeală, această pandemie a păcii,
pandemie a iubirii; dar iubire nu în Hristos.
„Pacea Mea o dau vouă!” Pacea „Mea” – a lui
Hristos. Este războiul duhovnicesc. Eşti permanent de
strajă pe zidurile cetăţii sufletului. Cum spunea un sfânt
părinte: „Numai atunci când straja este în război, pregătită,
trează pe zidurile cetăţii, numai atunci cetatea poate să fie
în pace. Dar când straja este adormită, cetatea nu poate să
fie în pace; ea trebuie să fie în alertă”.
La fel şi aceşti creştini, care o tot dau cu iubirea fără
Hristos, cu iubirea omenească, care vor pace: „Lasă-mă în
pace! Nu mă tulbura!” Dar Hristos ce-a făcut? A tulburat
toată lumea! Unde e mai mare sminteală decât la Hristos?
Chiar a fost şi proorocit că va veni Unul pe pământ, din
cauza Căruia mulţi vor cădea, dar şi mulţi se vor mântui.
Ce înseamnă „mulţi vor cădea”? Se vor sminti! Situaţie
identică şi aici: Adevărul îi sminteşte pe cei păcătoşi.
Adevărul îi sminteşte pe cei mincinoşi. Adevărul îi
sminteşte pe cei care nu caută mântuirea. Şi atunci ei spun:
„Nu, nu-mi spune lucrurile acestea, că ele îmi strică pacea
sufletului!”
Un caz concret cu monofiziţii, la noi, când
mitropolitul Vladimir a primit din mâna unui monofizit
moaştele Sfântului Petru, şi apoi, cu tot alaiul, a trecut în
biserică, cu monofiziţii, şi apoi i-a şi uns pe frunte cu ulei
sfinţit. Şi noi am scris un articol, unde erau doar citate din
canoane şi din Sfinţii Părinţi, în privinţa monofiziţilor.
Atât! Şi fotografii de la acest contact între mitropolit şi
monofiziţi. Fără alte comentarii, decât o mică frază:
„Păcatul s-a făcut public, pocăinţa să fie publică a
mitropolitului!” Şi am afişat aceasta în parohie, acest
articol, cu fotografiile de rigoare. Şi parohul a scos de pe

123
panoul de afişare acest articol. L-am întrebat: „De ce ai
făcut, părinte, lucrul ăsta? Crezi că eşti mai puternic decât
Sfinţii Părinţi, decât canoanele sinoadelor? Crezi că gestul
tău de a scoate arată că ai o autoritate mai mare decât
sinoadele noastre şi ce au scris Sfinţii Părinţi?” La care el
îmi spune: „Păi acest articol îi sminteşte pe credincioşii
care vin la biserică...” „Adică vrei să ascunzi o nelegiuire
de creştini? Ca să trăiască creştinii fără să cunoască că
sunt cârmuiţi de episcopi care fac asemenea nelegiuiri?”
Adevărat că mitropolitul s-a pocăit de lucrul acesta,
a recunoscut că a greşit; nu de pe amvon, dar într-un cerc
mai larg. A spus: „Da, bine aţi făcut că aţi scris! Da, am
făcut o greşeală! De ce nu mi-aţi spus din timp?” Zic:
„Cum din timp? Că noi nu ştiam că ai să faci aşa, Înalt
Prea Sfinţite!” Şi preotul ăsta cu ce a rămas? Că a scuipat
peste Sfinţii Părinţi, peste canoane. A scuipat, fără să îşi
dea seama, peste Duhul Sfânt, Care i-a condus pe cei care
au stabilit în felul acesta, au statornicit pentru vecie, în
vecii vecilor! Şi acest preot, cu inimă uşoară, smulge acest
cuvânt al sfinţilor adresat creştinilor parohiei lui. Oare nu
e cădere aceasta?
Din păcate, asemenea creştini tot se înmulţesc, ceea
ce este un semn clar al unor vremuri apostate, când
creştinul nu mai este preocupat de mântuirea sa; când
creştinul nu are mântuirea ca principalul şi aproape unicul
măsurariu al activităţii sale, al vieţii sale de fiecare zi, al
oricărui gest al său, cuvânt, faptă – atunci nu mai este
vorba de mărturisirea credinţei, nu este vorba, în general,
de credinţă ortodoxă.
Lumea profană, lumea fără Hristos spune că omul
este măsurariul tuturor lucrurilor. Omul este un cheag de
păcate. Cum poate să fie un cheag de păcate măsurariul
tuturor lucrurilor? Adică păcatul generic să fie măsurariul
tuturor lucrurilor?! E absurd! În cel mai rău caz, virtutea

124
poate să fie măsurariu – dar, mă scuzaţi, virtutea este şi ea
limitată. Nu poţi cu rigla să măsori rigla. Nu poţi
kilogramul să îl măsori cu kilogramul. Trebuie să fie ceva
din exterior. Nu poţi lumina să o măsori cu lumina. O
măsori cu întunericul, sau invers. Nu poţi căldura să o
măsori cu căldura, o măsori cu frigul, şi tot aşa. La fel şi
aici: omul se măsoară cu Dumnezeu. Şi care e măsurariul
în cazul acesta? Mântuirea. Mântuirea este unicul
măsurariu care face din noi creştini.

125
 Adevărata legătură dintre oameni

În ziua de astăzi oamenii nu mai ştiu să comunice

între ei. Vorbesc tot timpul la telefoane mobile, mulţi –
mai ales tinerii – stau pe net şi vorbesc ore întregi, dar, cu
cât comunică mai mult ca timp, cu atât parcă legătura
dintre ei se diluează…
Din copilărie ţin minte, nu ştiu dacă eram la şcoală,
aveam vreo cinci-şase ani, că ţin minte bine, a venit în
vizită tatăl tatălui meu, Tuca Sânică – tuca de la Tătuca.
Eram în camera mare, era o canapea, şedeau în extremele
canapelei, taică-meu şi bunelul meu. Maică-mea era la
bucătărie, se pregătea să-l primească pe socru. Şi din când
în când trecea de la bucătărie în debara, că era în partea
opusă a apartamentului, iar eu mă jucam pe covor, în faţa
tatălui şi a bunelului, cu jucăriile. Şi stăteau şi tăceau.
Tăceau. Efectiv, tăceau, nu spuneau nimic, numai eu mă
jucam. Maică-mea trece o dată, ei tac. Peste vreun sfert de
oră, mai trece în fugă, ei tac. Mai trece o dată, de două, de
vreo trei, patru ori a trecut maică-mea. Şi maică-mea, aşa,
mirată, că ei stau de acum de o oră şi ceva şi tac... şi
trecând maică-mea a n-a oară, zice: „Ce faceţi?” Şi, după o
pauză, bunelul spune: „Iaca, mai sfătuim...”
„Mai sfătuim” – ce înseamnă?
„Mai sfătuim” – expresie moldovenească, care
înseamnă „Iată, mai stăm la taifas”.
Şi ei tăceau!
Da, tăceau... dar comunicarea era foarte intensă, asta
era. Nu se simţea nevoia de a vorbi. Era tata cu feciorul, şi

126
nepotul care se juca acolo. Era tata şi feciorul, vedeam
aceste feţe la amândoi, aşa, o pace nemărginită, o bucurie
nespusă că sunt împreună. Ei doar tăceau, nimic, niciun
cuvânt n-au scos, doar aşa, din când în când mai oftau, se
mai uitau unul la altul, iar oftau, şi era aşa o bucurie pe
feţele lor, aşa o pace. Ţin minte imaginea asta din
copilărie, comunicarea asta intensă dintre ei, erau într-un
duh. Şi toată dragostea era între ei şi orice cuvânt ar fi fost,
pur şi simplu, inutil, de prisos.
Iată, uneori stai aşa, cu oameni din biserică – cu unii,
nu cu toţi, dar cu unii, cu care eşti într-un duh – poţi să
stai, nu există noţiunea de plictiseală, sau jenă că, iată,
tăcem şi nu spunem nimic. E aşa de firesc, e o tăcere plină,
o tăcere grăitoare, o tăcere care, să spun aşa, te bucură; e o
pace. Şi tăcerea este foarte expresivă, este foarte sociabilă
această tăcere. Uneori stăm aşa, chiar şi cu părintele
Anatolie Moraru sau cu părintele Anatolie Cibric, stăm aşa
şi tăcem. Sau cu alţii. Cum ar fi cumătrul meu, Slavian...
Tot aşa, uneori stăm cu dânsul şi tăcem. El uneori vine pe
la mine, mai discutăm, şi apoi linişte. Dar comunicăm, în
continuare…

127
 O luminare dumnezeiască

În prima perioadă de după apropierea de Biserică,

mulţi oameni au o râvnă deosebită, similară râvnei celui
care intră în mănăstire. Dar, după o perioadă, această
râvnă se răceşte, uşor-uşor. În această etapă, de început,
Dumnezeu trimite anumite mângâieri duhovniceşti, pentru
întărirea în credinţă. Ţie ţi s-a întâmplat ceva de genul
acesta?Mai ales că la tine a fost vorba chiar de perioada
de după botez…
Da, era cam la o lună după botez şi mi-am zis:
„Credinţa e mai presus de logică. Asta eu ştiu. Deci eu
trebuie să cred în credinţă, dar nu în logică. De aceea, am
să iau ceva din Biblie, care este în totală contradicţie cu
ceea ce ştie ştiinţa. Şi am să mă rog să am răspunsul”.
Răsfoind Biblia, dau de turnul Babel, că s-au amestecat
limbile. Zic: limbile sunt foarte diferite. Eu înţeleg că
sunt... grupul indoeuropean de limbi, între ele seamănă;
grupul turcic, ugrofinic, cele africane în general sunt
deosebite, dar grupul din America de Sud, limbile
amerindienilor, iarăşi e foarte diferit, niciun cuvânt nu
găseşti comun cu noi. De aceea, este imposibil să fi existat
turnul Babel. Logica aşa îmi spunea, dar eu trebuie să cred
că a fost până la Turnul Babel o singură limbă.. Şi atunci
încep să mă rog. Mergeam la lecţii, mergeam la întâlniri,
dar tot timpul mă rugam. „Doamne, descoperă-mi.
Doamne Iisuse Hristoase, descoperă-mi cum a fost cu
turnul Babel, pentru că eu cred ce spui Tu, nu ce spune
ştiinţa”. Şi într-o seară, întorcându-mă cu metroul, în tren,

128
cu o creştină, tot o moldoveancă, dar credincioasă, tot la
aspirantură era acolo – Angela Zgardan –, şi discutând cu
ea, în timpul ăsta simt că vine răspunsul la întrebarea mea,
în mine. Şi vine undeva, parcă de sus începe să toarne. Eu
discutam pe altă temă cu ea. Ne apropiam deja de ultima
staţie, unde să coborâm, şi eu spun: „Angela, te rog, taci,
nu mai discutăm. Mergem pe drumuri diferite către cămin
– că aveam încă vreun kilometru de la staţie până la cămin
– tu du-te la magazin, eu mă duc direct la cămin. Şi
alergam la cămin, pentru că venea în mine această
informaţie. Dar nu era informaţie, era o stare de a şti, de a
şti răspunsul. Fără să vorbesc cu nimeni, răspundeam aşa,
foarte vag la saluturi, că circulaţia de aspiranţi era intensă.
Urc repede la mine în cameră – locuiam deja singur în
cameră. Pe masă tot timpul aveam un teanc de foi albe.
Mie îmi plăcea să scriu pe foi albe. Mă aşez, zvârl haina
de pe mine. Era decembrie. Mă aşez în faţa mesei de scris,
iau foaia şi încep să scriu. Dar nu erau din mine aceste
gânduri, nu erau din mine! Şi am scris, ţin minte, două
pagini şi jumătate. Apoi m-am oprit, ţin minte că eram
sleit, m-am lăsat pe speteaza scaunului, total sleit, o
oboseală, o sfârşeală. Am stat vreo cinci minute, şi apoi:
„Dar ce-am scris acolo?” Nu ştiam ce-am scris. „Ia hai să
citesc ce-am scris acolo”. Şi-ncep să citesc. Era lămurire
pentru mine despre cum a fost mecanismul psiho-
lingvistic al turnului Babel. Mecanismul a fost minciuna.
Când lumea a încercat să mintă, a fost nevoită să schimbe,
să spună una, să înţeleagă alta; că până atunci, limbajul era
altul, limbajul era situaţional. Era un limbaj foarte
cuprinzător. Şi noi avem reminiscenţe din acest limbaj la
noi. Bunăoară, desinenţele, cândva, erau cuvinte pline,
cuvinte de rădăcină erau – s-au transformat în desinenţe.
Tot mecanismul – şi lingvistic, şi psiholingvistic – era
derulat în două pagini şi jumătate. Şi acum am aceste

129
pagini, undeva, scrise cu scrisul meu mărunt, aşa,
amănunţit. Şi eu încă mă grăbeam să scriu, că gândurile
veneau mai repede decât eu puteam să scriu cu mâna.
E important un detaliu, că la tine nu a fost ca la
spiritiştii cărora le mişcă mâna duhurile necurate, la tine
a fost o luminare dumnezeiască în acea problemă.
Dumnezeu te-a luminat, şi tu ai scris, chiar dacă nu
analizai critic valoarea gândurilor care îţi veneau. Nu se
mişca mâna singură, tu voiai să scrii lucrurile respective.
Eu scriam, eu îmi mişcam mâna ca să notez
gândurile care „îmi veneau”. Aveam „o stare de a şti” şi
mă grăbeam să notez gândurile până dispare acea stare.
Aşa cum seacă un izvor, aşa au secat şi aceste gânduri:
încetişor, încetişor, au secat, s-au oprit. Tot mai puţin, mai
puţin, picături, apoi s-a oprit. Atunci am pus şi eu tocul. Şi
au urmat cinci minute de sfârşeală, după care am citit
ce-am scris. Pentru mine era deja foarte clar. Răspunsul
este şi e total logic. Era scris în limbaj gramatical, în
limbaj lingvistic era scris răspunsul, adică acel limbaj pe
care-l cunoşteam eu bine, că eu am învăţat foarte bine
filologia.
Dar ulterior ţi-ai putut da seama dacă ce ai scris
atunci coincide cu părerile specialiştilor, sau erau doar
nişte idei coerente din punct de vedere logic?
Iată, peste o zi, două, aveam un seminar la un centru
de calcul, şi, când ieşeam de acolo, treceam pe la o librărie
specializată a Editurii Ştiinţa. Intru iarăşi la librăria
aceasta, Ştiinţa, şi treceam pe lângă nişte rafturi unde nu
mă opream niciodată, dar în acea zi am simţit că trebuie să
mă opresc în dreptul raftului cutare. Şi mă opresc, şi nu
ştiu de ce. Dar ştiam că trebuie să mă uit la raft. Şi văd din
depărtare o carte verde, culcată. Cărţile stăteau vertical, ea
era culcată. Nu văd ce-i scris pe ea, dar ştiu că acea carte
trebuie s-o iau.

130
 Şi vânzătoarea nu-i. Şi o întreb pe cealaltă
vânzătoare: „Unde e vânzătoarea din secţia aceasta?” Îmi
spune: „Acuşi vine, bea ceaiul şi vine!” Şi a stat 40 de
minute. Colegii mei toţi au plecat, că noi plecam cu toţii la
cămin. Dar eu ştiam că trebuie să rămân, să iau cartea asta.
Vine vânzătoarea, spun: „Cartea aceea daţi-mi-o!”
„Care?” „Aceea verde, culcată”. „Dar cum se numeşte?”
„Uite că nu ştiu cum se numeşte!” „Dar de ce vă trebuie
cartea ceea anume?” Zic: „Îmi trebuie, cartea aceea
daţi-mi-o, cea verde!” O iau, deschid cartea, ţin minte şi
acuma autorul, o am aici pe raft, Andreev. Autorul,
Andreev, titlul „Limba stră-indoeuropeană timpurie”, în
care el demonstra că limbile indo-europene, turcice şi
fino-ugrice au aceeaşi rădăcină. Şi dă lista de cuvinte
rădăcini, şi mecanismul e acela pe care eu îl descrisesem
atunci, în cele două pagini şi jumătate. Numai că la el,
într-o întreagă carte, era exemplificarea unui singur
element din acel mecanism. Şi el 20 de ani a muncit ca să
facă această carte. Eu în trei zile am căpătat răspunsul care
e mult mai plenar, mai cuprinzător decât acea carte. Acea
carte venea să confirme nişte momente din cele ce eu
scrisesem. Şi eu mi-am cumpărat cartea aceea, deşi nu era
de interesul meu, nu făcea parte din preocupările mele. Şi
era un fel de confirmare a logicii celor ce le-am scris eu
acolo.
Sunt situaţii limită, în care Dumnezeu te luminează
să faci ceva, ştii că trebuie să faci lucrul acela, chiar dacă
nu înţelegi motivul. Aşa şi cu cartea din librărie…
Asta e una din acele aşa-zise mici minuni. Au fost
multe.
Ţi s-a mai întâmplat ceva similar, cu întrebări care
te frământau şi la care nu ştiai răspunsurile?
Nu, mi s-a întâmplat o singură dată.

131
 Părinţilor cu viaţă sfântă li se întâmplă de multe ori,
fiind plini de Duh Sfânt. Poate că tu, fiind slab în credinţă,
aveai nevoie de un astfel de semn după botez…
Am simţit totuşi o anumită luminare de la
Dumnezeu, nu cu multă vreme în urmă. La sfârşitul lui
aprilie 2010, la o adunare creştinească de preoţi, mireni,
când se vorbea despre starea de rătăcire a patriarhilor
Bisericilor Ortodoxe oficiale – în particular, a patriarhului
Chiril – şi ce trebuie să facă creştinii, preoţii şi mirenii, în
situaţia aceasta. Şi dat fiind că eu sunt foarte conservator –
conservator nu în sensul general, ci în sensul că greu mă
mut dintr-o parohie într-alta; şi acum se mai pune
problema şi cu Patriarhia Moscovei, că nu ar fi bună; şi
mai ales că am dubii în privinţa serghianismului; în
privinţa ecumenismului nu există dubii că ar fi apostazie
curată, normal. Şi mi-am pus în gând să fiu calm, să ascult
ce vorbesc alţii la adunarea aceasta: ce va spune părintele
Pafnutie, ce va spune părintele Anatolie Cibric; eu să
ascult şi, din când în când, să vin poate cu vreo replică,
care să nu fie tranşantă. Şi zic: „Mai trebuie încă două,
trei, patru, cinci, şase luni de documentare, de investigare
a canoanelor, a istoriei Bisericii”. Şi la această adunare,
parcă era aşa, o putere din spate, care mă împingea să spun
ceea ce spuneam. Şi când spuneam, parcă îmi venea:
„Taci! Ce vorbeşti? – îmi spuneam eu, mie. Ce te-a
apucat? Închide gura! Nu vorbi!” – dar aceasta peste mine
ieşea. Şi ceea ce spuneam era în favoarea respectării
canoanelor, şi anume respectarea plenară, tranşantă, a
canoanelor. Da, cu toate pogorămintele posibile, ţinând
seama de toate circumstanţele, tot, tot, tot, dar cu
respectarea canoanelor! Nu putem să ne abatem de la ele!
Şi la această întrunire am spus ceea ce nici nu bănuiam că
am să ajung să gândesc. Dar aici nu doar că am gândit, dar
am şi spus! Şi a fost aceasta de vreo trei-patru ori, nu ştiu

132
câte au fost intervenţiile acestea, care mă făceau să
intervin aşa, direct, poate chiar fără suficientă evlavie faţă
de feţele bisericeşti.
Simţeam zona din spate a capului, gâtul şi treimea
de sus a şirei spinării, şi lăţimea de vreo 10-15 cm; zona
aceasta, parcă cineva cu o mână împingea ceea ce trebuia
să spun, şi ieşea pe gâtlej. Aşa era senzaţia, stai aşa, spui,
spui, şi parcă nu spui tu! Dar eşti de acord, pe de o parte,
cu ceea ce spui, dar pe de altă parte, te miri cum de spui!
Au fost momente în istoria Bisericii în care oameni
simpli, fără multă pregătire teologică, au primit această
putere de a mărturisi Adevărul.

133
 Intelectualii şi Biserica

Care sunt principalele reţineri ale intelectualilor

care vor să se apropie de Biserica Ortodoxă?
Propria lor prostie. Adică prostul nu e prost destul
dacă nu e şi fudul. Adică, dacă are mai multă cultură
mondenă decât preotul, înseamnă că el este superior
preotului! E o prostie fără margini! Pentru intelectual,
handicapul lui colosal este lipsa smeritei cugetări. El poate
să fie foarte bun, el poate să fie foarte moralicos, cum îi
vezi pe ăştia care o fac pe moralii; poate să fie sincer
moral – eu cunosc, am prieteni de aceştia. Dar ei nu pot
depăşi stereotipurile lor. Ei idolatrizează raţiunea, îşi
idolatrizează cunoştinţele pe care le au, îşi idolatrizează
erudiţia pe care o au – neştiind că sunt foarte limitaţi. Nu
pot depăşi această axiomatică ştirbă a gândirii raţionaliste.
Într-adevăr, numai un intelectual sincer, care caută
adevărul, poate să depăşească lucrul acesta. Am şi un
prieten care mi-a spus: „Viorel, eu ştiu unde este adevărul:
numai în Ortodoxie. Dar eu nu sunt gata să intru, pentru că
trebuie atunci să lepăd modul meu de viaţă. Dar mie îmi
place şi o ţigară cu o cafea; îmi place şi să mănânc gustos;
îmi place şi o întâlnire mai mondenă. Eu ştiu că a fi
ortodox înseamnă asceză. Eu nu sunt gata pentru asceză.
Eu nu vreau numai să mimez aflarea mea în biserică”. Şi
Dumnezeu să-l întărească, ca să ia această decizie de a trăi
ortodox. Mă rog pentru dânsul. Este fiul unui cunoscut
scriitor de la noi.

134
 Una dintre ispitele intelectualilor care se apropie de
Biserică este că ei vor să măsoare tot ce ţine de credinţă
cu logica lor omenească, fără să fi ajuns să judece
lucrurile duhovniceşte. Pun totul pe un pat al lui Procust,
în loc să aibă puterea de a se lepăda de omul vechi şi a
face loc omului cel nou, luminat de Dumnezeu.
Unul dintre momentele care m-au făcut să mă
deschid către Ortodoxie a fost că credinţa, Ortodoxia, este,
pe lângă toate câte are ea, este şi logică, şi extrem de
logică. Nu are nicio contradicţie. Şi această logică este
mult mai vastă şi mult mai puternică, o logică
copleşitoare, pe care nu o are nici matematica –
matematica fiind regina logicii, regina ştiinţelor.
Crezi că un ortodox poate fi un spirit enciclopedic?
Poate! Categoric, poate! Deci, practic, toţi teologii
ortodocşi erau prin excelenţă intelectuali ai vremii lor.
Începând cu Sfinţii Părinţi, Iustin Filosoful, martirul, şi în
zilele noastre, marii teologi, pe Dumitru Stăniloae, poţi să
adaugi acolo, în listă, pe oricare. Este imposibil să fii, în
vremurile noastre, sau atunci când ai un mesaj pentru cei
din afara Bisericii – adică e imposibil să ai un mesaj
apologetic fără o cultură colosală; este imposibil să ai un
mesaj exegetic fără o cultură colosală. Poţi să fii teolog
fără cultură, dar atunci mesajul tău e gen filocalic, vine din
experienţa Duhului Sfânt, din agonisirea Duhului Sfânt.
Eu cred că Sfântul Serafim de Sarov era un mare teolog,
deşi noi cunoaştem viaţa şi spusele lui din scrierile,
însemnările moşierului Motovilov. Dar el nu avea mesaj
adresat celor din afara Bisericii. El nu făcea exegeză, nici
cateheză, nici apologetică. El trăia în Hristos. El agonisea
Duhul Sfânt. În acest sens, el era teolog, ca şi mulţi alţii.
Sfântul Spiridon al Trimitundei era mare teolog, dar
mesajul lui nu era verbal, mesajul lui era prin trăirea lui.
Cel care se adresează, care raţionalizează, pentru mintea

135
profană, mesajul infinitului, mesajul adevărului – că
adevărul este dragoste infinită; infinită nu ca timp; şi ca
timp, dar ca intensitate – normal că el va vorbi în limbajul
celui căruia i se adresează. Cum spunea şi Apostolul
Pavel: cu iudeii am fost iudeu, cu cei din neamuri am fost
ca şi din neamuri. Şi normal că Hristos S-a răstignit pentru
toţi şi cuvântul Lui este valabil pentru toţi. Pentru toţi cei
cu inima înfrântă. Dar ca să ajungi la inima înfrântă,
trebuie să ai cel puţin smerita cugetare, cel puţin să
recunoşti că mintea ta este extrem de limitată. Şi pentru
ceea ce noi nu înţelegem sau ni se pare că este greşit sau
banal în Ortodoxie, în slujbele noastre, trebuie să dăm vina
pe propria micime a minţii, pe propria anchilozare a
minţii, pe propria închistare a ei, dar nu pe mesajul pe care
nu suntem în stare să-l acceptăm sau îl catalogăm drept
banal.
Care crezi că sunt deficienţele principale ale
intelectualului ortodox contemporan?
Nu pot răspunde la întrebarea aceasta, pentru că nu
ştiu ce înseamnă deficienţele intelectualului ortodox – ci
doar ale oricărui ortodox! Nu depinde dacă este intelectual
sau nu! Dacă eşti ortodox, de acum nu mai există nici rob,
nici slobod; nici bărbat, nici femeie; aş preciza că nici
intelectual, nici neintelectual, în Ortodoxie; toţi sunt una în
Hristos. Şi deficienţele intelectualului ortodox sunt
deficienţele oricărui neintelectual ortodox.
Ce greşeli face intelectualul ortodox când expune
învăţătura Bisericii? Ce tipuri de greşeli face?
Dacă el este ortodox, nu face greşeli.
Dar cel care se consideră ortodox, dar nu este, ce
fel de greşeli face?
Cei care pretind a fi intelectuali ortodocşi?
Da!

136
 Eu cred că cea mai mare greşeală este ecumenismul.
El se crede mai deştept decât Sfinţii Părinţi şi mai iubitor
decât Hristos. Şi iubeşte, cu tot cu păcătoşi, iubeşte şi
păcatele lor. Este gata să accepte şi erezia! Este foarte
condescendent faţă de erezii. El crede că acestea sunt nişte
varietăţi ale gândirii, nişte varietăţi ale căii de cunoaştere a
lui Dumnezeu, varietăţi ale trăirii aceluiaşi Dumnezeu –
ceea ce este o prostie! Dumnezeu nu a dat un mesaj pentru
catolici, altul pentru ortodocşi, altele pentru musulmani,
altele pentru iudei, iehovişti ş.a.m.d. Dumnezeu este
nemincinos, şi mesajul evanghelic este accesibil pentru
toţi, pentru toţi sub aspect intelectual, dar nu este accesibil
pentru toţi sub aspect duhovnicesc. Pentru cel care are
inima zăvorâtă, împietrită, care nu are smerita cugetare,
care se crede mai deştept decât mesajul evanghelic –
pentru dânsul mesajul evanghelic nu se va deschide, va
rămâne închis; va trece pe lângă dânsul. El va vedea
literele, maximum cuvintele, dar nici măcar propoziţia sau
versetul n-o să-l vadă. Nu mai vorbim deja de epistole sau
de capitole şi Evanghelie, texte. Vede literele şi cuvintele,
atâta. Şi atunci, legătura dintre ele o face el din capul lui,
şi rezultă prostii de aici. Şi aceştia nu sunt ortodocşi. Ei
sunt intelectuali, recunosc, dar prostia pe dânşii îi face să
nu primească mesajul evanghelic. A fi intelectual nu
înseamnă a fi înţelept. Pentru că, dacă eşti intelectual,
atunci pentru orice da al tău, spui de ce da şi, pentru orice
nu al tău, eşti în stare, cu preţul vieţii, să spui de ce este
nu. Şi dacă îţi pui în joc viaţa, atunci devii ortodox. Nu
poţi să spui altceva. Cine este în stare, cu preţul vieţii, să
apere corectitudinea teoriei cererii şi ofertei, în
economics? Sau teoria statului de drept? Sau mai ştiu eu ce
alte teorii legate de bunăstarea aceasta omenească? El
poate să lupte în simpozioane, pe internet, în tipografii, cu
adversarii săi, dar niciodată nu va urca pe cruce sau în alt

137
mod să-şi pună în pericol viaţa! Intelectualul nici măcar
cariera nu şi-o pune în joc, sau onorariul nu şi-l pune în
joc, pentru a spune de ce da sau de ce nu, cu preţul
respectiv. De aceea, intelectualul care este intelectual în
sensul deplin al cuvântului poate să fie ortodox. De aceea,
nu pot să spun ce deficienţe are un intelectual ortodox. Eu
spun ce deficienţe are intelectualul care se pretinde a fi
ortodox, nefiind ca atare, ceea ce am şi spus deja. Pentru
că intelectualul ortodox niciodată nu vorbeşte de la dânsul,
pentru că este conştient de propria limitare, propria
mărginire a minţii, a gândirii sale. De aceea, intelectualul
ortodox pur şi simplu cunoaşte ce spun Sfinţii Părinţi, şi
cunoaşte aceasta mai mult decât alţii, eventual.
Intelectualul ortodox niciodată nu va pretinde, nu va
îndrăzni să „îmbunătăţească ideile Sfinţilor Părinţi” cu
propriile „contribuţii”. Şi de aceea el pur şi simplu are o
cultură mai vastă în Sfinţii Părinţi şi poate, cu mai mare
uşurinţă, să găsească mai multe spuse ale acestora, mai
multe citate, are mai multă experienţă în lecturarea
Sfinţilor Părinţi. Intelectualul ortodox poate are mai multă
îndemânare de a lămuri pentru alţii, mai pe înţelesul
acelora, sensul sfintelor scrieri. Deja trăirea personală nu
ţine de gradul de intelectualitate, de intelectualismul lui;
ţine deja de frângerea inimii.
Un alt handicap al intelectualului care se consideră
ortodox, dar nu este?
Crede că, dacă este intelectual, atunci mai uşor se
iartă păcatele lui! Poate să-şi permită să fumeze, să mai
curvească, să mai... care se pretinde ortodox, deci. Adică
Dumnezeu se uită la mintea lui, dar nu la inima lui.
Alt handicap: că intelectualul se consideră superior
preoţilor, superior ierarhiei, că el se vede mai citit, mai
erudit decât ei, chiar în cele ale Sfinţilor Părinţi. Pe când
dracul ştie toată Biblia şi toţi Sfinţii Părinţi pe de rost, pe

138
din afară – şi nu devine ortodox dracul din cauza aceasta!
A cunoaşte nu înseamnă a trăi după cele pe care le cunoşti.
Şi eu pot să ştiu, să citesc o mulţime de cărţi de Nietzsche
sau Bhagavad-Gita, asta nu înseamnă că eu le urmez.
A fi ortodox este un mod de viaţă, nu cunoştinţe.
Modul de viaţă rezultă din trăire, din cugetul lui Hristos pe
care îl torni în capul tău... Gândeşti după Hristos, gândeşti
după Sfinţii Părinţi şi acţionezi, făptuieşti după Sfinţii
Părinţi. Şi simţi, trăieşti după Sfinţii Părinţi, nu numai pur
şi simplu îi cunoşti. Faptul că cunoşti mai mult ce au scris
Sfinţii Părinţi şi poţi să citeşti din Sfinţii Părinţi mai mult
decât tot sinodul Bisericii locale nu înseamnă că tu eşti
superior oricărui episcop de acolo sau sinodului.
Poţi critica orice episcop, mai mult decât atâta, ai
datoria să critici orice episcop, orice sinod, orice cleric,
dacă ei se abat de la Sfinţii Părinţi, de la canoanele
Sfinţilor Părinţi. Dar dacă tu taci aici şi cauţi să
scormoneşti în canoane ceva, trăgând de păr, ca să justifici
anumite abateri, atunci nu că eşti intelectual, eşti trădător
de Hristos! A te considera superior harului preoţesc,
episcopilor, este aproape de blasfemie.
Şi handicapul ăsta anume se observă la intelectualii
care se pretind a fi ortodocşi şi stau în toată splendoarea
mândriei de smerenia lor în biserică! Ei sunt mândri de
smerenia lor, că iată: somitatea cutare intelectuală, cu atâta
smerenie se află în biserică şi poate şi mai stă, cu atâta
demnitate, în genunchi la Evanghelie sau la Heruvic sau la
canonul euharistic. Şi uneori vezi asemenea intelectuali
care sunt atât de plini de smerenia lor, că ţi se face milă de
ei – că omul e pe alăturea de Biserică, pe alăturea de
Hristos.
În biserică nu poţi deosebi intelectualul de
neintelectual. În comportament, intelectualul de
neintelectual nu se deosebeşte în biserică, în raport cu

139
preotul, în raport cu episcopul. Nu poţi spune: „Acesta
este intelectual! Acesta nu este intelectual!” Toţi au
aceleaşi gesturi, toţi au aceeaşi evlavie faţă de preoţi,
episcopi – doar să fie aceia şi preoţi şi episcopi corecţi! Nu
încurcăm respectul cu evlavia. Respectul e chestie laică,
din afara Bisericii. Nu putem spune că avem respect faţă
de icoane sau faţă de preot sau... Avem evlavie, avem o
iubire şi o frică de Dumnezeu, în raport cu harul sau cu
sfinţenia celor care sunt reprezentaţi pe icoane.

140
 Convertirea unui copil evreu

Tu însuţi te-ai convertit de la necredinţă la credinţă.

Povesteşte o convertire care te-a impresionat…
Au fost mai multe convertiri la părintele Anatolie.
La părintele de la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena,
părintele Anatolie Moraru, de care am mai vorbit. Într-o zi
de post, când vine foarte multă lume la biserică, din ăştia
care în post vin, eram uşier în acea zi. Adică aveam grijă
de ordinea în biserică. Când e multă lume, trebuie să faci
cărarea să treacă cei de la împărtăşanie; să dai drumul la
copii înainte, la neputincioşi înainte, apoi bărbaţii, apoi
femeile, să-i mai instruieşti acolo...
Se mai păstrează aici această funcţie, în Moldova?
Numai în unele biserici. În biserica asta era. Nu se
păstrează, dar e reintrodusă. Trebuie să depistezi cine se
bagă fără mărturisire. Vezi vreunul care are o faţă aşa, mai
neclară, şi-l întrebi: „Te-ai mărturisit?” „Dar ce-i asta?”
Zic: „Ieşi din rând!” Sau: „Da”. „Când?” „Iată, acum două
săptămâni. Zic: „Ieşi din rând!” Dacă-mi spune că „Da,
ieri”, spun: „La cine?” Dacă nu poate spune numele
preotului la care s-a mărturisit, iarăşi, scos din rând. Şi
trebuie să fie totul aşa, după regulă.
Era un băiat care venea din când în când la biserică,
venea cam o dată la o lună şi jumătate. Şi-l ştiam la faţă,
că e foarte evlavios. Şi-l văd în acea zi: parcă e acest băiat,
parcă nu. Zic: dar adolescenţii se schimbă repede la chip.
Seamănă foarte tare, dar parcă nu-i el, dar parcă-i el; era
cu încă un băieţel mic, stau la rând la împărtăşanie. Şi îmi

141
spun: „Nu-l mai întreb, că ăsta trebuie să fie dintr-ai
noştri”. Şi văd că cel mic s-a împărtăşit, el s-a împărtăşit,
şi reacţionează neadecvat: nu merge ca de obicei, cu
mâinile cruciş la piept, să ia anafura, şi văd că se uită aşa,
prin părţi. Eu mă apropii şi spun: „Ce stai? Ce te-ai oprit?”
Şi el spune: „Простите, не понял!” Adică: „Mă scuzaţi,
n-am înţeles!” Cel cu care îl confundasem era român, dar
ăsta văd că nici nu înţelege româneşte. Zic: „Măi, tu de
unde te-ai luat aici?” „Iată, am intrat să văd. Lumea stă la
rând, am stat şi eu”. Zic: „Dar tu eşti botezat?” „Nu!” Şoc!
Zic: „Stai, nu te mişca! Stai aici!” Fuga la părinte, care
urma să împărtăşească pe alţii – că l-am scăpat, că eu
răspundeam să nu ajungă la împărtăşanie oameni la
întâmplare – şi spun: „Părinte, l-am scăpat pe unul, nici
botezat nu este!” S-a făcut verde părintele, s-a schimbat la
faţă îndată, şi spune: „Ţine-l până termin slujba, să nu
plece!” Şi-i spun: „Va trebui să aştepţi aici, că tu ai
încălcat ceva foarte grav. Tu nu eşti de vină, eu sunt de
vină, dar părintele o să vorbească cu tine”. „Bun, stau”. A
venit părintele, eu am şters-o îndată. Trece o săptămână.
La următoarea Liturghie, îl văd pe băiatul ăsta, stă la
slujbă. Mă apropii de el şi spun: „Ce ţi-a spus părintele?”
„A spus să trec catehizarea. Şi să stau la slujbe, până la
«Cei chemaţi să iasă». Şi iată, eu cu frăţiorul meu, am să
ies. Să-mi spui când”. Că slujba era româneşte, el nu ştia
româneşte... Bun! Când vine „Cei chemaţi să iasă!”, îi fac
semn, el iese. Aşteaptă afară, după slujbă. Şi la vreo două
săptămâni, îl întreb. „Te botezi?” „Da, urma să mă botez,
dar iată, mama e contra, tata e indiferent”. Zic: „Dar de ce
mama e contra?” „Ea la sinagogă umblă”. Zic: „Aoleu! Tu
eşti evreu?” „Da, sunt evreu!” şi spune: „Mi-a interzis să-l
iau pe fratele meu cu mine”.
Câţi ani avea băiatul?

142
 Ăsta avea vreo 14 ani, şi fratele lui vreo şapte ani,
şase ani poate.
Şi tatăl lui, tot evreu?
Da. Şi după un timp, îl văd că nu mai iese. Îi fac
semn: „Ieşi!” El dă din cap că nu iese. Zic: A! Înseamnă
că s-a botezat! Şi s-a împărtăşit în aceeaşi zi, de-acum cu
frate-său – totuşi l-a luat pe frate-său la botez. Şi aşa,
umbla la biserică, apoi, brusc, a dispărut. Nu l-am văzut
vreun an de zile, doi ani. Şi într-o duminică după amiază,
mă plimbam prin centrul oraşului, un grup de tineri trecea
pe lângă noi şi văd că se desprinde acest tânăr şi mă salută:
„Benedict, vă salut! Sunt Andrei”. Şi îndată: „Să nu
credeţi că eu nu umblu la biserică! Eu cânt în corul
bisericii cutare! De aceea nu pot veni dincoace, că eu cânt
dincolo!” Bun! Mai trec câţiva ani, şi eram la un hram la
biserica universităţii, la părintele Octavian. Când colo, îl
văd pe dânsul la reverendă, slujind în altar, paracliser. Şi-l
întreb pe părintele Octavian: „Ce-i cu băiatul ăsta?” „Ăsta
e băiatul care absolveşte acum Facultatea de Teologie la
noi, şi ei trec practica aici”. Nu-i minune? Cum adică, om
intrat întâmplător în biserică, vede că se stă la rând undeva
şi asta-i schimbă lui viaţa – evreu fiind! Mama umblă la
sinagogă, tata nu umblă, era aşa, evreu necoşer. Maică-sa
era evreică coşeră.
Tulburătoare această convertire… Dar eu cred că la
fel de tulburătoare sunt convertirile celor care, deşi au
fost botezaţi în copilărie, au crescut departe de Biserică,
fără să se gândească că îşi vor găsi locul acolo…
În august 2009 am început un cenaclu de simţire şi
gândire românească. Şi veneau diferiţi băieţi care aveau un
sentiment naţional. Şi creştini! Iniţiativa aparţine unui
grup de tineri creştini, şapte tineri creştini români, şi i-au
chemat şi pe alţii care... oricare! Şi era un băiat care
studiază la Bucureşti, la Regie, cu gândire foarte liberală.

143
O gândire extrem de netradiţională şi netradiţionalistă.
Ascuţit la minte, căuta să ajungă până în ultimele sensuri,
punea întrebări până se clarifica – dar întrebări foarte
agere, pentru o minte ageră de om ateu. Şi căutam să
răspund în logica lui. Lămuream numai, atâta. Ca pe urmă,
spre surprinderea mea, să aflu că a început să umble
regulat la biserică, se spovedeşte, se împărtăşeşte, face
pravila dimineaţa şi seara, se interesează cum se face
rugăciunea, discută cu băiatul meu cel mare, Hristofor, şi
pune întrebări foarte serioase, filocalice, să spun aşa, în
privinţa rugăciunii. Şi Hristofor e nevoit să citeze din
Filocalie, că de la dânsul nu poate răspunde. Şi băiatul
deja, într-adevăr, cu toată sinceritatea, se roagă şi se roagă
creştineşte. Şi schimbarea aceasta s-a produs în trei luni,
poate două luni. Dar pentru mine, eu mi-am spus mie,
când vedeam ce întrebări pune, mi-am spus mie în gând:
„Ăsta dacă mai vine de vreo două ori la cenaclu - aveam
cenaclu săptămânal -, dacă mai vine de vreo două ori, el
ori pleacă definitiv, urând Ortodoxia, ori se face ortodox.”
Şi a devenit ortodox... Era botezat din copilărie, dar aşa,
fără să meargă la biserică.

144
 Despre zeul comodităţii

Cum crezi că trebuie să se raporteze un creştin la

comoditate?
Comoditatea este, pe de o parte, ceea ce noi ne
dorim, sincer, da, să fie la îndemână pâinea noastră cea de
toate zilele, să fie ambalată frumos şi să fie servită frumos,
în condiţii, să spun aşa, „europene”, în case cu încălzire
autonomă, dotate cu toate performanţele tehnice, şi aceasta
pe noi ne corupe, dar noi trebuie să fim conştienţi că de
fapt comoditatea este inversul nevoinţei, este inversul
ascezei, este o anesteziere a simţurilor noastre
duhovniceşti, care vine prin gâdilarea, prin această
îndulcire a celor cinci simţuri trupeşti ale noastre. Fiecare
creştin trebuie să fie conştient că comoditatea căutată ca
sens al vieţii, căutată ca o condiţie sine qua non pentru
modul nostru de viaţă, este potrivnică mântuirii. Da, noi
putem să avem elemente de comoditate, nu înseamnă că
trebuie să folosim strujeni de păpuşoi în loc de hârtie
igienică, dar să ne dedicăm comodităţii, uitând de
nevoinţă, este calea sigură de despărţire de mântuire.
Cam la aceasta îi îndeamnă pe creştini televizorul,
mass-media…
Pentru noi, creştinii, lupta împotriva patimilor
cuprinde în sine, categoric, şi strunirea trupului nostru. De
aceea ni se şi dă nouă postul. Dar nu trebuie să aibă, să
implice o varietate mare de produse, mai ales pe bază de
soia sau mai ştiu eu ce alte invenţii gastronomice moderne.
De aceea ni se şi dă să facem pelerinaje, cu rucsacul în

145
spate şi pe jos, pelerinaje care să nu fie itinerarii turistice,
cu hoteluri, sau mai ştiu eu ce acolo. Ci anume pelerinaje
care să fie şi un drum al pocăinţei, care implică această
strunire a dorinţelor noastre trupeşti. Să fim obişnuiţi cu
alt mod de a trăi, nu numai în condiţii de lăfăire a trupului
nostru. E nevoie absolută să ne oţelim voinţa în
combaterea dorinţelor noastre trupeşti. De aceea şi se fac
asemenea pelerinaje, la noi, la care participă diferiţi
oameni, de diferite condiţii sociale şi care merg împreună
35-50 km pe zi, pe jos, strict pe jos, în cântări neîncetate
de rugăciuni şi imne duhovniceşti; şi cei care participă la
aşa ceva trăiesc într-o altă dimensiune. Când ne depărtăm
de un asemenea drum de pelerinaje, intrând înapoi în viaţa
noastră lumească, cotidiană, parcă ne-am întoarce de pe o
altă planetă. E nu numai cu totul altă atmosferă, e cu totul
altă dimensiune a existenţei, o dimensiune duhovnicească
foarte stufoasă, foarte bogată; aceste dimensiuni
duhovniceşti mai multe apar. Şi revenirea la grija lumii
acesteia vădeşte nimicnicia acestor griji. Acolo, o viaţă
sub aspect de comoditate extrem de simplă, uneori chiar
austeră, este echilibrată de o trăire duhovnicească foarte
bogată şi foarte intensă; în toată simplitatea ei, această
empatie pe care o simţi cu toţi cei care se nevoiesc alături
de tine. Şi acolo, în această nevoinţă, oamenii sunt foarte
apropiaţi, ca fraţi şi surori; pe când aici, în această
comoditate, căutăm să fim cât mai individualişti, să ne
păstrăm privacy, să ne păstrăm această individualitate în
sensul de opoziţie faţă de societate. Comoditatea de fapt
nu este nimic altceva decât moartea duhovnicească a
omului comod. Omul comod nu mai poate să
mărturisească credinţa sa, nu poate să-L mărturisească pe
Hristos. Omul comod devine rob al comodităţii.

146
 Visul american

Ai trăit multă vreme în Uniunea Sovietică, spaţiu în

care propaganda prezenta America drept principalul
inamic. Cum ai perceput tu America?
În perioada sovietică, eu am depăşit graniţele
Uniunii Sovietice o singură dată, în 1977, când am fost în
România. E drept că am străbătut Uniunea Sovietică în
lung şi-n lat. Şi pentru mine a fost o mare stupoare să mă
regăsesc pentru prima dată în afara Uniunii Sovietice, în
’91, tocmai în Statele Unite ale Americii, ţara pe care nici
măcar nu am visat s-o văd. Nici n-am visat s-o văd!
Cum ai ajuns acolo?
E ciudat cum am nimerit eu în America. Ţin minte
ziua de 23 iunie 1990. În 23 iunie ’90, Sovietul Suprem al
Republicii Moldova – deja se numea Republica Sovietică
Socialistă Moldova, nu Moldovenească – votează
declaraţia de suveranitate. Încă nu era de independenţă,
care a fost în august 1991, era de suveranitate. Lumea,
bucuroasă, iese din sala şedinţelor. Eram şi eu acolo, la
acea şedinţă, dar nu ca deputat, ci ca observator. Când ies
de acolo văd lume multă, că era lume multă şi-n stradă,
care aştepta această votare. Şi văd dintr-o dată o cunoştinţă
recentă, o fată care stătea alături de cineva cu trăsături
mongoloide. Mă cheamă şi-mi face cunoştinţă cu acea
persoană. Aceasta se prezintă: „Rosemarie Forsyte,
funcţionar al Ambasadei Americane la Moscova”, şi mă
întreabă: „Cum credeţi că vor evolua lucrurile în Moldova,
după această declaraţie? Având în vedere problema

147
Transnistriei, a găgăuzilor…” ş.a.m.d. Şi eu spun că, pe la
mijlocul lunii august, găgăuzii vor declara primii separarea
de Moldova.
Tu îţi dădeai cu părerea în funcţie de datele pe care
le cunoşteai, nu?
Îmi dădeam cu părerea pentru că eu cunoşteam bine
situaţia găgăuzilor; că am studiat situaţia în interiorul lor,
am lucrat acolo o lună întreagă – în aprilie ’89 – şi apoi
am lucrat cu liderii lor. Am avut cu ei contacte negative,
dar, oricum, am avut. Am vorbit cu intelectualii lor, ştiam
foarte bine situaţia de acolo. Şi acum o ştiu destul de bine,
că am făcut o cercetare şi în 2007, o lună întreagă am
trecut prin toate satele lor, cu interviuri în profunzime şi
de grup. Şi, iată, în acea zi de 23 iunie ’90, îi răspund
acelei persoane de la ambasada americană: „Iată, în
august, cât au nevoie să se organizeze, să declare
separarea de Moldova, şi aceasta se va face la instigarea
Tiraspolului, să testeze reacţia Moldovei; dacă Moldova o
să fie anemică, atunci, în decurs de două-trei săptămâni,
declară şi aceştia separarea de Moldova. Apoi or să
urmeze supărări din partea Moldovei, supărări, şi vor face
şi ei nişte acţiuni agresive faţă de găgăuzi, vor încerca să
organizeze un marş na găgăuz, şi aceasta o să fie prin
octombrie”. Şi i-am descris situaţia care avea să se
întâmple. La care americanca spune: „Dar de ce vorbiţi cu
atâta siguranţă? De ce credeţi că aşa se va întâmpla?” Zic:
„Eu nu ştiu dacă se va întâmpla sau nu, dar logica
evenimentelor, ceea ce ştiu de la oamenii aceştia, despre
oamenii aceştia, despre cum lucrează sistemul, care este
starea lor de spirit, toate acestea mă fac să cred că aşa se
vor desfăşura lucrurile”.
De multe ori desfăşurarea istoriei se aseamănă unei
probleme de matematică, dacă ştii datele problemei poţi
afla necunoscuta…

148
 Spre stupoarea ei, dar şi a mea, pe 19 august,
găgăuzii convoacă marea lor adunare şi declară separarea
de Moldova. Eu am fost la acea adunare. La 2 septembrie
o declară şi tiraspolenii. Cam pe la mijlocul lui octombrie,
Mircea Druc (premierul de atunci din partea Frontului
Popular al Moldovei) organizează un marş de vreo câteva
mii de moldoveni împotriva găgăuzilor, ca să facă
adunarea moldovenească în centrul Comratului, oraşul lor
de reşedinţă. Şi la toate aceste evenimente, îmi telefona de
la Moscova această diplomată americană şi îşi exprima
mirarea şi admiraţia faţă de faptul că eu intuisem aceste
evenimente. Şi, prin noiembrie, ea îmi spune: „Te-am
înscris într-un grup, să pleci într-o călătorie de cunoaştere
a Statelor Unite”. Şi atunci am plecat în Statele Unite, în
’91, am fost o lună întreagă, din 9 februarie până pe 10
martie 1991, cu şapte deputaţi din Sovietul Suprem al
Uniunii Sovietice şi al Rusiei; eu eram unicul moldovean.
Unicul moldovean şi unicul creştin din acest grup, în
America.
De ce crezi că ai fost invitat în America? Voiau să te
racoleze pentru serviciile secrete, sau de ce?
Eu cred că voiau să mă racoleze nu atât pentru
serviciile secrete, cât pentru ca să fiu un agent de influenţă
aici. Când am fost prima dată în America l-am cunoscut pe
Dorin Tudoran care mi-a spus: „Vino şi vezi o conferinţă
împotriva comunismului!” Şi eu normal că sunt împotriva
comunismului! Dar nu ştiam ce înseamnă liberalismul.
Am fost la acea conferinţă, în ’91, la Timişoara, am luat
cuvântul împotriva comunismului, m-au fotografiat acolo
şi apoi, peste un timp, cineva mi-aduce această revistă,
unde mă văd pe mine cu alţii trei, că eram patru, pagina
A4 împărţită în patru; şi numai fotografiile şi numele
dedesubt, al fiecăruia dintre noi, şi deasupra un titlu:
„Oameni de care avem nevoie”. O revistă ultraliberală,

149
anticomunistă, şi fără voia mea s-a pus acolo fotografia
mea! Nici nu mai ţin minte cine erau oamenii aceia. O
femeie de acolo era şi o promotoare a avorturilor...
În ceea ce priveşte planurile celor care m-au invitat
în America…, s-a văzut, pe de o parte, că eram
anticomunist, s-a văzut că am calculat destul de corect
evoluţia situaţiei politice din Moldova şi, deci, cred că au
văzut că în acest sens s-ar putea să mă facă pe mine un
adept al civilizaţiei euro-americane şi să fiu un fel de agent
de influenţă aici, al acestei civilizaţii, în dărâmarea a ceea
ce se considera că este comunismul.
Ei aveau nevoie de astfel de persoane care să le facă
jocurile…
De fapt, comunismul nu a constituit ţinta reală a
democraţiilor occidentale. Se zice că, prin ’90, când un
cunoscut politolog a venit din America la Moscova, i s-a
pus o întrebare: „Iată, comunismul l-aţi distrus. Care este
următoarea ţintă?” La care el face pe miratul şi spune:
„Cum, nu ştiţi? Ortodoxia! Până nu cade Ortodoxia, nu
poate să fie vorba de democraţie pe pământ!” Şi am văzut
la faţa locului punctul lor de vedere. În America a fost
pentru mine o întreagă epopee, pot vorbi despre foarte
multe lucruri. Acolo am fost şi la moaştele Sfântului Ioan
de Shanghai…
La Sfântul Ioan Maximovici... Pe vremea aceea încă
nu fusese canonizat.
Acolo am vorbit cu fiii lui duhovniceşti, la San
Francisco, în biserica aceea.
În catedrala pentru a cărei construire a fost prigonit
sfântul, şi a ajuns chiar în proces civil…
Ce este interesant e că eu eram unicul moldovean,
dar toţi ruşii de acolo erau cu mine, pentru că eu eram
creştin - ceilalţi nu erau creştini. Şi bătrânii de acolo,
refugiaţi din Harbin, din Shanghai, cu Sfântul Ioan de San

150
Francisco şi Shanghai, ştiau că sunt român din Basarabia
şi toată atenţia mi-o acordau mie… Şi mi-au povestit puţin
şi despre el. Asta era în anul ’91, şi vedeam aceşti bătrâni
cu mână tremurândă, cum îmi arătau fotografiile vechi din
viaţa lor de altădată, când erau ei tineri, anii ’20-’30, din
Harbin şi Shanghai. Dar aceasta este o altă poveste…
E foarte importantă lucrarea ortodoxă în America
zilelor noastre…
Am rămas încântat de America, deşi vedeam multe
lucruri negative, dar, mă rog, ca-n orice societate… În ’93,
am rămas şocat de următorul fapt: făceam parte din
delegaţia Moldovei la Banca Mondială. Şi, cu ocazia
acestei vizite protocolare, cineva, din partea delegaţiei,
trebuia să prezinte o viziune asupra reformelor economice
care urmau să aibă loc în Moldova. Şi, din partea
delegaţilor, urma să vorbesc eu despre privatizarea în
Moldova. Şi, atunci, unul din experţii Băncii Mondiale şi
un alt expert, Theodor Stolojan, care fusese prim-ministru
al României prin 91’-92, au spus: „Hai, spune-ne acum
nouă ce vrei să vorbeşti mâine”. Şi le-am spus. Şi m-am
referit acolo la faptul că o economie de piaţă nu poate
funcţiona în toate domeniile şi nu poate să fie introdusă
peste noapte în societăţi post-socialiste, trebuie să fie
introdusă treptat, ca lumea să se obişnuiască cu modul de
comportament în economia de piaţă. La care mi-au spus:
„Această idee să n-o prezinţi în niciun caz la seminarul de
mâine, deoarece critica economiei de piaţă, critica pieţei
ca mecanism este interzisă aici. Pentru că, dacă ai să spui
aşa, n-ai să mai fii chemat în Statele Unite”.
Scurt şi clar. Cu astfel de şantaje se nimiceşte orice
formă de rezistenţă. Vorbeşti ce nu trebuie, ţi se pune
căluşul modern în gură, luându-ţi-se posibilitatea de a
mai comenta a doua oară…

151
 Şi eu m-am mirat: „De ce? Doar e ţară liberă!” Şi au
spus: „Da, e liberă, dar critica economiei de piaţă e un
subiect tabu. Aceasta n-o poţi critica”. Şi atunci eu zic:
„Păi, în America e ca şi în Uniunea Sovietică, cu
economia politică a socialismului”. Ei spun: „Nu ştim cum
e la voi, în Uniunea Sovietică, dar aici nu se poate lucrul
acesta”. Şi atunci, acesta a fost pentru mine primul imbold
să încep să mă gândesc mai critic şi mai profund la ceea ce
înseamnă Statele Unite ale Americii.
Ai trăit o dovadă a adevăratei feţe a democraţiei
americane, o dictatură cu nimic mai periculoasă decât
dictatura comunistă, cu care se aseamănă din ce în ce mai
mult…
Am văzut apoi şi altă faţă a Americii, în 2000, în
septembrie. Când am ajuns la Washington, în cadrul
negocierilor şi a unor cursuri legate de O.M.C.4, am trecut
pe la Ambasada Moldovei. Mie îmi plăcea Washingtonul,
că e destul de compact, seamănă cu Chişinăul, ca mărime,
ca străzi, tot aşa, perpendiculare, şi mi-am exprimat atunci
bucuria că mă aflu iarăşi la Washington. La care cei de la
ambasadă îmi spun: „Dar tu nu cunoşti Washingtonul!”
Zic: „Îl ştiu foarte bine, l-am străbătut pe jos în lung şi-n
lat”. Şi ei îmi spun: „Este imposibil să-l străbaţi pe jos în
lung şi-n lat! Tu ai fost în centru şi-n unele zone, şi-ţi
spunem care!” Şi mi le spun. Zic: „Da, într-acestea am
fost!” „Acuma te ducem în nord-est!” Că Washingtonul e
împărţit în patru zone: nord-vest, nord-est, sud-est, sud-
vest. Şi am zis: „Bine, ce puteţi să-mi arătaţi acolo?” Am
urcat în maşină mai mulţi, maşina era plină, un autoturism,
am trecut vreo două străzi de la ambasadă, şi ce-am
văzut… Am rămas şocat! Case cu geamuri sparte, străzi
pustii, ca o localitate părăsită, şi aceasta e la cinci-zece
minute de mers pe jos de la străzile bune!
4
Organizaţia Mondială a Comerţului.
152
 Ce relatezi tu e cam greu de crezut… Parcă ar face
parte din propaganda sovietică anti-americană…
Şi atunci mi-am amintit că, în ’91, ghizii americani
ne spuneau: când ajungem într-un oraş, şi ne pomenim
singuri într-un cartier, să întrebăm: „Is this a safe area?” Şi
eu atunci am întrebat: „În ce sens safe area?” Şi au zis că
„există şi unsafe area, în orice localitate. Şi ce înseamnă
unsafe, mai bine să nu ştiţi. Căutaţi numai să vă aflaţi în
safe area, oriunde sunteţi”.
Şi, iată, văzând acolo că practic lume nu era, aceste
case păreau a fi părăsite, şi era mult gunoi pe stradă…
Cred că, dacă s-ar face o medie a curăţeniei între
zonele de safe şi unsafe area, şi s-ar compara cu situaţia
din Moldova sau din România, situaţia ar fi mult mai bună
decât în America. E însă preferabil refrenul cu marea
curăţenie din civilizata Americă, net superioară tuturor…
Vântul bătea acest gunoi, îl împrăştia. Mergând în
lung şi-n lat cu maşina prin acest cartier, la un moment dat
vedem grupuri mici de oameni, cu feţe absente, dar care se
uitau cu mare mirare la noi, cum treceam noi cu maşina pe
străzile acestea. Şi toţi erau de culoare. La un moment dat
vedem, la o distanţă de vreo 20-25 de metri de carosabil,
cum ar fi un prag de casă fără etaj, şi erau mai mulţi tineri
şi bărbaţi în toată legea, negri, cu expresii destul de
respingătoare, aşa, ca ale lumii interlope, şi era un negru,
un bărbat de vreo 40 de ani, subţire, înalt, în palton lung,
ros, şi făcea semne să ne oprim. Dar cum, ce fel de semne?
În faţa lui, în genunchi, era pus un bărbat alb, cu barbă,
cărunt, şi acesta, negrul, îşi descheia demonstrativ
prohabul, şi ne făcea nouă semne că, dacă noi nu ne oprim,
el atunci îl va viola pe acest bătrân; şi-l ţinea cu o mână de
păr şi cu altă mână ne făcea nouă semn să ne oprim, că
dacă nu... Dar în acea situaţie nu puteam să ne oprim.
Şoferul spunea: „Principalul este să mergem cu viteză,

153
astfel încât la semafor să ajungem pe verde, să mergem
suficient de repede ca aceia să nu ne ajungă din urmă, şi,
pe de altă parte, să mergem nu prea repede, ca să ajungem
la verde. Pentru că, dacă ne oprim la roşu la semafor,
aceştia ne scot pe noi afară şi ne sfarmă maşina”. Aceasta
a fost una dintre impresiile straşnice pe care le-am avut eu
în America.
Au mai fost deci şi altele… Mai spune câteva situaţii
neobişnuite…
Era în anul ’93. Şi aflasem de biserica ortodoxă
Sfântul Vladimir a Bisericii Ortodoxe Ruse – că eu atunci
încă nu ştiam că există ROCOR-ul. Ştiam că e Biserica
Ortodoxă Rusă şi pentru mine aceasta era suficient. Pentru
că Biserica Ortodoxă Română era tocmai în Alexandria,
Virginia, dincolo de Potomac. Pe când Biserica Ortodoxă
Rusă era pe strada 16, puţin spre nord mergând de unde
eram cazaţi noi, la DuPont Hotel. Făceam economie de
bani şi am mers acolo pe jos. Am făcut cunoştinţă cu
preotul de acolo, părintele Victor Popov - îmi pare că aşa
îl cheamă. După slujbă, mă întorceam acasă tot pe jos, şi
treceam pe lângă un cartier unde era o catedrală enormă,
catolică, iar pe cealaltă parte a străzii, mai spre centru, o
mulţime de temple masonice.
Cum ai dedus că erau temple masonice?
Era scris pe ele că erau masonice. Şi eram în faţa
catedralei, peste drum de ea. Era un scuar acolo, întretăiat
cu mai multe stradele mai mici, şi scuarul acesta era plin
cu multă iarbă, arbuşti, fără copaci şi multe, multe bănci,
pe care stăteau mulţime de latino-americani. Eu spaniolă
vorbesc destul de prost, dar vorbesc, şi o înţeleg destul de
bine. Semaforul arăta roşu pentru pietoni şi eu aşteptam.
Lângă mine, o bătrână americană căruntă întreba în
engleză cum să nimerească la o stradă anume, întreba pe
mai mulţi, vreo şapte-opt tineri între 18 şi 30 de ani, care

154
şedeau acolo. Aceia îi răspundeau în spaniolă că nu înţeleg
şi nu ştiu. Eu ştiam exact despre ce stradă întreba femeia
respectivă şi îi spun: „Excuse me, lady”, şi i-am lămurit
cum să ajungă unde o interesa pe ea. La ea se aprinde
verde, ea trece, şi eu rămân să aştept verdele meu de
pieton. Şi mă pomenesc înconjurat de toţi acei tineri.
Hărmălaie, gălăgie, strigă la mine – pentru că ei au văzut
că eu am vorbit cu accent în limba engleză. Şi mă întreabă:
„De ce i-ai spus? De ce i-ai spus?” Şi eu răspund în
engleză: „Păi, femeia a întrebat, voi nu ştiaţi, eu ştiam şi
i-am răspuns. Care e problema?” Şi ei spun: „Vorbeşte în
spaniolă cu noi! Că doar înţelegi!” Zic: „Da, înţeleg, dar
nu vorbesc pentru că nu prea cunosc gramatica!” „A,
de-acum şi limba ţi-ai trădat-o, nu numai neamul, şi limba
ţi-o trădezi!” Zic: „Ce trădez eu?” „Că tu, latino-american,
îi ajuţi pe aceşti albi, pe aceşti gringo îi ajuţi! Şi acum nici
nu vrei cu noi să vorbeşti în limba ta maternă!” La care eu
spun: „Băieţi, eu nu-s latino-american!” „A, te dezici
de-acum că eşti latino-american, că eşti latino!” Deveneau
foarte agresivi. Şi eu le spun că eu nu sunt latino, eu sunt
român. Atunci, pauză. „Dar ce e aceea român?” „Ţara:
România! Eu sunt creştin ortodox.” Şi întreabă: „A, eşti
creştin?” „Da, sunt creştin!” Cuvântul ortodox nu le atrage
atenţia. „Hai, atunci, trecem peste drum, intrăm în biserica
aceasta, să văd cum te închini tu acolo!” La care eu spun:
„Nu pot să mă închin, că acolo sunt catolici, iar eu sunt
ortodox!” Aceia nu înţeleg ce înseamnă ortodox: „Păi, eşti
catolic?” Zic: „Nu-s catolic! Sunt ortodox!” „A, te dezici
şi de credinţă! Şi de limbă! Şi de neamul tău te dezici!
Trădătorule!”
În timpul ăsta se apropie un negru, la costum, la
cravată, cu trenci, vine în spatele meu şi îmi şopteşte în
engleză: „Iată, eu acuma mă depărtez de tine, şi tu, cum
mă depărtez de tine, îndată te smulgi de aici şi alergi la

155
staţia care se află 50 de metri în vale, şi urci în autobuz.
Eu o să fiu cu tine”. Am hotărât să dau ascultare la ceea ce
mi-a spus el, şi văd că se depărtează la vreo cinci metri de
mine, şase, şi îmi face semn: „Acum!” Eu atunci mă întorc
stânga împrejur şi o iau la fugă. Aleargă şi el, şi îndată
venea autobuzul, l-am prins în staţie şi am urcat în staţie şi
amândoi ne-am pornit. Şi l-am întrebat pe dânsul care e
problema. Şi el spune: „Eu am înţeles că tu eşti român,
ştiu ce înseamnă român, ştiu ce înseamnă ortodox. Cu
ăştia n-ai ce discuta. Unul din ei deja pregătea cuţitul, ca
să te înjunghie din spate. Şi am văzut că n-are sens să
vorbeşti cu dânşii şi am hotărât să te ajut”.
I-am mulţumit şi i-am spus că eu nu am bani, nu am
nici un dolar ca să plătesc transportul, costa exact 1,6
dolari. Şi el a zis: „Nu-i nimic, plătesc eu!” A plătit el şi
pentru mine, i-am mulţumit şi am coborât la staţia mea.
E mare lucru că mai există totuşi astfel de oameni. E
clar că negrul a riscat ajutându-te. Şi totuşi te-a ajutat
dezinteresat…
În alt an, în ’94, octombrie, m-au ajutat nişte
poliţişti. Eram iarăşi în Statele Unite, la studii de Public
Relations & Social Communications, şi eram cazaţi la
Georgetown, într-un hotel din Georgetown, un cartier al
Washingtonului, şi am hotărât să merg la aceeaşi biserică.
Dat fiind că pe hartă era destul de departe, am hotărât să
pornesc mai de dimineaţă. Şi pe hartă nu-s indicate safe
area şi unsafe area, harta-i hartă! Şi m-am pornit, mi-am
făcut un itinerariu, am pornit dimineaţă, m-am îmbrăcat
frumos: aveam un costum bej, cămaşă bej, cravată bej,
pantofi bej, ciorapi bej, şi m-am pornit aşa împopoţonat la
Liturghie, cu o borsetă bej în mână. Proaspăt bărbierit -
atunci eram fără barbă. Am mers pe jos frumos, prin zona
ambasadelor, am coborât într-o râpă, am urcat pe marginea
cealaltă, şi pe marginea cealaltă văd nişte bărbaţi. Treceam

156
exact pe o stradă paralelă cu cea unde se afla biserica mare
catolică. Şi văd bărbaţi din ăştia stând grupuri în cerc, unii
cu mâinile în şolduri, alţii cu mâinile încrucişate la piept
sau cu mâinile în buzunare, stau aşa, ursuzi, şi se uită unul
la altul şi schimbă câte o replică. Şi ocupau tot centrul
trotuarului, şi eu nu puteam trece prin centrul lor, şi-i
ocoleam, îi ocoleam, şi ei se uitau cu multă mirare la mine
şi mă petreceau cu privirea. Şi peste 40-50 de metri, alt
grup, şi tot aşa, grupuri, grupuri, şi era dimineaţa, opt
jumătate, sau opt, şi bărbaţii aceştia, de diferite vârste,
erau ursuzi. Şi mă simţeam aşa incomod, şi mergeam cu
borseta şi umbrela cu mine… Şi deodată, de după colţ,
apare o maşină a poliţiei şi văd că doi poliţişti de acolo se
uită la mine cu atâta mirare, şi cotesc în spatele meu şi
merg înainte. Şi peste un timp mă întorc şi văd că ei merg
la 50 de metri în urma mea, cu viteza cu care mergeam eu.
Şi au mers cu mine aşa, vreun kilometru, până am ieşit eu
din cartierul respectiv. După ce am ieşit din cartierul acela,
ei au făcut semn cu farurile, le-au aprins şi le-au stins, şi
au rămas pe loc. Şi eu de-acuma am trecut în alt cartier,
unde era de-acuma cu totul altă lume. Adică am ieşit din
unsafe area în safe area, unde se află şi biserica.
Dar ai vorbit ceva cu poliţiştii aceia?
N-am vorbit nimic, dar mi-au făcut semn cu mâna:
„Gata, noi suntem aici, de-aici poţi pleca!” Mi-am dat
seama că ei practic m-au escortat ca să nu se întâmple
ceva cu mine, că ei au înţeles, după felul cum eram
îmbrăcat, cum mergeam pe acolo şi pe faţa mea era scrisă
totală linişte, că nu sunt conştient de ce poate să se
întâmple în jur; au hotărât să mă escorteze. Adică a fost un
gest de protecţie din partea lor.
Şi-au făcut datoria…
Eu abia pe urmă mi-am dat seama, la plecare, când
am trecut prin această zonă, că, practic, coincidea cu acel

157
loc unde avusesem eu conflictul cu acei latino-americani
un an şi ceva înainte.
Ar fi interesant să se vorbească mai mult despre
zonele unsafe şi despre cealaltă faţă a Americii. Visul
american s-ar destrăma încet-încet…

158
 Banca Mondială şi sclavia modernă

Uneori, o întâmplare poate să lămurească lucrurile

mai bine decât o definiţie. Ce ai putea să ne spui legat de
activitatea Băncii Mondiale?
La Washington am cunoscut un român, expert al
Băncii Mondiale în privatizare pentru noile economii de
piaţă. Am avut multe întâlniri şi apoi convorbiri telefonice
până în anul 1994, când ne-am certat tare, pentru că eu
refuzasem să ies în presă, la TV, în sprijinul privatizării
tâlhăreşti puse la cale de Banca Mondială şi de guvernul
de atunci al Moldovei. El m-a ameninţat că voi muri de
foame şi nu voi avea nici un contract dacă nu ies la TV cu
interviuri si declaraţii pro-tâlhărie. Apoi m-am trezit cu o
scrisoare a ambasadoarei SUA la Chişinău, adresată unei
firme americane (care mă angajase ca analist al procesului
de privatizare), cu propunerea să fiu dat afară pe motiv că
prezenţa mea îngreunează contactele SUA cu guvernul
Republicii Moldova. Aşa am rămas şomer şi am fost
nevoit să-mi înfiinţez o companie de consultanţă cu acel
partener al meu mai în vârstă. Aş putea spune mai multe
tema privatizării în Moldova, căci am făcut tot posibilul să
nu admitem tâlhăria, dar Banca Mondială şi SUA au
asigurat tâlhăreala.
Deci, dacă cineva nu joacă după cum cântă sistemul
rămâne şomer…
Cam aşa…

159
 Ce părere ai despre modul în care în situaţii de
criză unii oameni văd salvarea în împrumuturile pe care
le fac la bănci?
Ce salvare în bănci? Băncile sunt nişte instituţii care
se ocupă de nişte lucruri fictive. Băncile sunt nişte
instituţii care, pe seama prostiei oamenilor, fac avuţii din
nimic, din aer, din prostia omenească. Eu înţeleg băncile
ca depozite de bani, de alte valori, dar băncile ca emanaţii
de dobânzi, de supra-bani – acesta este o prostie care nu
corespunde cu activitatea economică. Nu degeaba, din
toate fluxurile financiare, numai un mic procent deserveşte
într-adevăr mişcarea mărfurilor, iar în comerţul
internaţional, un procent şi mai mic deserveşte mişcarea
mărfurilor. Celelalte sunt operaţii strict la bursa de valori –
bursa de valori valutară, bursa valutară – şi diferite
tranzacţii interbancare, care nu ţin de mişcarea fizică a
mărfurilor, de mişcarea fizică a investiţiilor directe. Nu
degeaba băncile sunt instituţiile de bază ale civilizaţiei
mamonice, ale civilizaţiei euro-americane. Băncile sunt
una din cele mai mari sau chiar cea mai mare cacealma din
istorie; sunt fabrica de bani pentru proşti. Mie îmi este
greu să vorbesc ceva pozitiv despre bănci.
Cum apreciezi lucrarea Băncii Mondiale? Face o
lucrare bună sau rea?
Banca Mondială nu este o bancă, este un fel de
minister al economiei. Banca, ca bancă, este Fondul
Monetar Internaţional. Banca Mondială nu este instituţie
bancară! Banca Mondială este echivalentul ministerului
economiei mondiale, sau ministerul mondial al
economiilor statelor subjugate. De fapt, cea mai mare
parte a lucrării ei e negativă.
Oare nu ai o perspectivă prea sumbră?
Eu admit doar anumite efecte pozitive laterale, de
scurtă durată şi doar ca efect lateral. Eu nu consider că

160
Banca Mondială are scopul să însănătoşească, să dezvolte,
să amplifice economiile naţionale. Ci invers, scopul Băncii
Mondiale este subjugarea economiei naţionale – a tuturor
economiilor naţionale! – unor interese corporative, intere-
selor corporaţiilor aşa-numite multinaţionale, transnaţiona-
le. Banca Mondială nu este nimic altceva decât un instru-
ment oficializat al acestei oculte globale, care reprezintă o
nouă formă de colonialism.
Altfel spus, sclavie modernă…
Preceptele, strategiile de ţară ale Băncii Mondiale nu
sunt nimic altceva decât strategii de distrugere a economii-
lor naţionale, aducându-le, reducându-le la sărăcie; şi
atunci când deja sunt reduse la sărăcie, oamenii sunt gata
să accepte orice fel de aşa-numite instituţii străine care nu
sunt nimic altceva decât forme de cucerire, de spoliere a
ţărilor respective. Investiţiile străine sunt o altă cacealma.
Nu degeaba Japonia interzice investiţiile străine. Nu
degeaba ţările musulmane nu permit ca investitorii străini
să aibă decât între 20-49%, în funcţie de ţară.
Măcar de am fi avut şi noi astfel de decizii
financiare. Aşa, ne lăudăm cu strămoşii care au apărat
ţara cu sabia în mână şi noi lăsăm ca pământul apărat de
strămoşi să fie vândut încet-încet…

161
 Globalizarea - Noul Babel

Ce părere ai despre globalizare?

Globalizarea este, în viziunea mea, ultima fază a
existenţei omenirii. Este tentativa – care va eşua, şi aceasta
– de construire a turnului Babel, cu aceeaşi semnificaţie pe
care a avut-o şi turnul Babel: o sfidare a lui Dumnezeu;
încercarea de a face o lume fericită, dar mincinos fericită,
aici, pe pământ, fără Dumnezeu. Ceea ce este imposibil!
Este o repetare a ceea ce a făcut Lucifer în încercarea sa de
a deveni egal cu Dumnezeu. Noi ştim că satana poate doar
să-L maimuţărească pe Dumnezeu, nu poate să inventeze
nimic nou. Aşa şi globalizarea: ea nu este o idee nouă, este
o încercare de a subjuga întreaga omenire unor tipare de
falsă fericire, dar care este o dictatură hiper-totalitară, prin
manipulare şi prin înşelăciune. În clipa în care oamenii îşi
dau seama că sunt manipulaţi şi încearcă să protesteze,
când încearcă să iasă din această manipulare, îndată sunt
loviţi cu cea mai făţişă cruzime. Şi avem asemenea cazuri,
exemple, în recenta noastră istorie, nu numai a Moldovei,
dar şi a întregii lumi.
Ceea ce este trist este că oamenii nu conştientizează
amploarea problemei…
Mai ales că globalizarea este o emanaţie a
civilizaţiei banilor, a civilizaţiei cultului avuţiei, a bogăţiei
pe pământ. Şi Mântuitorul spune că nu poţi să slujeşti lui
Mamona şi lui Dumnezeu – Mamona fiind zeul avuţiei,
zeul banului – şi aceasta este chintesenţa civilizaţiei euro-
americane, a civilizaţiei apusene, occidentale, cum i se

162
mai spune. Globalizarea în acest sens este firească pentru
această expansiune pe toate căile a civilizaţiei mamonice,
expansiune care a început încă cu cruciadele – care nu
erau nimic altceva decât rezolvarea pe seama altora a
propriilor probleme.
Chiar dacă totul era mascat sub deviza eliberării
Locurilor Sfinte de sub musulmani…
Noi ştim că civilizaţia apuseană are patru surse ale
existenţei sale: 1) jaful armat, 2) schimbul neechivalent de
mărfuri (adică coloniile, comerţul internaţional, Organiza-
ţia mondială a comerţului fiind instituţia principală), 3)
munca silnică – oficială, cum era robia în America până la
începutul secolului XX – sau neoficială cum este şi astăzi
în multe ţări în care activează corporaţiile transnaţionale şi
4) hiper-manipularea opiniei publice a popoarelor – care
se face nu doar de un secol încoace, doar că în zilele noas-
tre această manipulare a ajuns la apogeu. Se pretinde că
această manipulare se face în interesul omului – de unde şi
drepturile omului, şi toate celelalte ce derivă de aici, indi-
vidualismul îndreptat împotriva societăţii în ansamblu,
împotriva popoarelor; împotriva identităţii de neam,
împotriva suveranităţii statelor şi popoarelor.
Şi omul are impresia că iese câştigat din acest
război, în care de fapt fiecare are de pierdut. Excepţie
făcând artizanii acestui conflict…
Este vorba de o instaurare treptată a unei dictaturi
hiper-totalitare, bazate pe transformarea întregii omeniri
într-un lagăr electronic de concentrare, unde fiecare per-
soană, fiecare mişcare, fiecare spusă, faptă, să fie trecută
în dosar şi prin care persoana să fie controlată integral,
inclusiv prin implantarea cipurilor biometrice. Cipuri puse
iniţial în actele de identitate, apoi deja în cartelele integra-
te cu toate funcţiile posibile şi apoi acest cip - „ţandără” se

163
traduce din engleză -, să fie deja şi implantat sub piele, pe
mâna dreaptă sau pe frunte.
Etapele sunt alese cu multă atenţie, ca să fie
anihilată capacitatea oamenilor de reacţie, pentru a nu
exista o opoziţie serioasă…
Noi vedem aceste procese şi noi ştim că globalizarea
aceasta este procesul care conduce la instaurarea dictaturii
lui antihrist aici, pe pământ. Şi generaţia noastră sau
generaţia copiilor noştri au toate şansele să se confrunte cu
această ultimă zvâcnire diavolească a acestei lumi
împotriva lui Dumnezeu. Dar totul va fi zadarnic, noi ştim
lucrul acesta. Pentru că va interveni Însuşi Hristos, cu
cetele Sale de îngeri şi va pune capăt acestei domnii a lui
antihrist, domnie – repet – care este pregătită de toate
eforturile acestea ale globaliştilor.

164
 Idolul toleranţei

Ce definiţie ai da termenului de „toleranţă”?

Toleranţa nu este nimic altceva decât apostazie, este
unul dintre idolii religiei lui antihrist. Dacă vorbesc despre
toleranţă, vorbesc despre aceasta nu în sensul limbajului
comun, nu în sensul a ceea ce scriu dicţionarele de limbă
comune, fie că sunt româneşti, ruseşti, franţuzeşti sau
englezeşti; vorbesc despre toleranţă în sensul de standard
al democraţiei, toleranţa aşa cum este ea definită în
declaraţia UNESCO, cu privire la principiile toleranţei,
din 16 decembrie 1995.
Ce spunea această declaraţie?
Toleranţa, în acel sens, înseamnă acceptarea, respec-
tarea, aprecierea oricăror diversităţi, oricăror varietăţi de a
fi om – şi normal că pentru noi, creştinii, aceasta nu este
acceptabil! Nu putem să evaluăm pozitiv felul de a fi om
al unui puşcăriaş, al unui curvar, hoţ, homosexual, mai ştiu
eu ce forme de patimi se afişează drept normale! Toleranţa
ne impune nouă, prin această hotărâre, nu ceea ce credeam
noi că este toleranţa, ci ceea ce ni se impune nouă prin
normă juridică internaţională, pentru că noi suntem apreci-
aţi ca toleranţi sau intoleranţi în sensul acestei decizii juri-
dice a UNESCO, nu în sensul toleranţei noastre cotidiene.
Înseamnă că, după aceste norme moderne, Hristos,
Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, Sfinţii Mucenici, toţi au fost
intoleranţi, duşmani ai ordinii publice…
De aceea şi spun că a fi tolerant în sensul UNESCO,
în sensul normei de drept internaţional, aceasta înseamnă a

165
te lepăda de Hristos; adică apreciezi nelegiuirea ca ceva
pozitiv, adică respecţi, accepţi nelegiuirea; accepţi patimi-
le, accepţi păcatul ca ceva pozitiv. Mai ales că teoreticienii
toleranţei ne învaţă pe noi că adevărul are multe faţete, şi
homosexualitatea este o faţetă a adevărului; adevărul este
foarte divers şi noi trebuie să ne învăţăm a accepta diferite
varietăţi ale aceluiaşi adevăr.
Astfel de învăţături sunt promovate în fel şi chip,
chiar şi în desenele animate, în care copiii sunt obişnuiţi
să confunde personajele negative cu personaje pozitive. Li
se inoculează ideea de relativitate a valorilor, importantă
fiind doar perspectiva din care sunt privite acestea.
Eu nu cred că satana este o simplă varietate a îngeri-
lor, ci este un înger căzut. Adevărul este adevăr şi minciu-
na este minciună. Adevărul, prin faptul că este adevăr, este
unic; prin faptul că este unic, deja este exclusivist, exclude
orice minciună. Pe când minciunile pot să fie foarte multe
şi pot să fie foarte diverse; şi o minciună tolerează orice
altă minciună. Numai că minciuna nu tolerează adevărul,
după cum şi adevărul exclude minciuna – de aceea nici
noi, creştinii, nu suntem şi nu putem să fim toleraţi de
către toleranţi!
Şi asta fără a căuta să fim prigoniţi, fără a căuta
pătimire cu orice preţ…
Să nu uităm că lozinca toleranţilor este: „Niciun fel
de toleranţă faţă de intoleranţi!” Şi cine sunt intoleranţii?
Suntem noi, creştinii, că ne ţinem de mântuire, de Sfânta
Treime. Dacă noi nu acceptăm să ne îndoim de adevăr,
atunci suntem intoleranţi! În acest sens, nu putem accepta
toleranţa. Eu o consider idol al religiei antihristului.

166
 Societăţile secrete

În ultima vreme apar din ce în ce mai multe cărţi şi

materiale filmate despre societăţile secrete. Ce părere ai
despre ele? Există în realitate sau sunt simple poveşti de
adormit copiii sau de speriat oamenii mari?
Prin anii ’90, la sfârşitul anilor ’80, când am aflat de
existenţa unor asemenea societăţi, eram extrem de sceptic
în privinţa existenţei lor şi chiar îi luam peste picior pe
mulţi care vorbeau despre ele. Ca apoi, cu timpul, să mă
conving că lucrurile sunt mult mai profunde, mult mai gra-
ve decât ceea ce auzeam eu de la oameni. Şi ceea ce se pu-
blică acum despre astfel de subiecte, bineînţeles că se pu-
blică cu permisiunea acestor societăţi. Chiar şi multe lu-
crări de critică a acestor societăţi eu cred că se publică –
nu toate, dar marea lor majoritate! – cu asentimentul aces-
tor societăţi secrete.
Cum îţi explici asta?
Pentru că aceste societăţi, ca mecanisme instituţiona-
le, deja şi-au jucat rolul şi sunt depăşite de situaţie. Deja o-
culta mondială are alte mecanisme instituţionale mult mai
performante, bazate pe alte proceduri de control psihic al
omenirii, şi aceste noi mecanisme instituţionale şi tehnolo-
gice de acest control sunt net superioare vechilor instituţii
de tip iudeo-masonic, care deja şi-au trăit traiul şi în ele se
bagă deja oameni de cea mai proastă factură. Eu văd ce se
întâmplă cu masoneria în Rusia, în România. În Moldova,
la noi, sunt chemaţi să intre acolo oameni nici pe departe
culţi, nici pe departe erudiţi, cu nişte interese extrem de

167
josorâte, folosim termenul acesta vechi – de nişte interese
aterizate, şi cu asemenea oameni este uşor să lupţi, ei înşişi
sunt foarte uşor de manipulat. Ne uităm la elita politică din
România, din Rusia, din Moldova – e o elită incultă, im-
pertinentă, ca să nu spun şi proastă.
Deci consideri că asistăm la o decădere a vechilor
societăţi secrete doar pentru că şi-au împlinit rolul…
Şi normal că aceşti indivizi sunt extrem de uşor de
manipulat de cei care sunt superiorii lor. Şi pe de o parte
faptul că se publică astfel de materiale arată că există o
luptă împotriva acestor instituţii secrete sau parasecrete
sau discrete, cum se mai spune acum – de fapt, pârghiile
reale de conducere sunt trecute la nişte instituţii net
superioare, superioare tehnologic şi instituţional. Nu ştim
ce fel de instituţii sunt acestea, dar ele există, deoarece no-
ile tehnologii informaţionale şi psiho-sociale permit apli-
carea unor pârghii, construcţia unor pârghii şi mecanisme
care să asigure, din partea unor şi mai puţini oameni, con-
trolul a şi mai multor oameni, şi acest control să fie şi mai
general, şi mai profund, şi mai fin, într-un cuvânt, un con-
trol mai cuprinzător, mai total, din partea unui număr mai
mic de oameni, şi acest control se face foarte fin, atât de
fin, încât oamenii singuri să dorească să fie controlaţi.
Aceasta este forma cea mai perfidă de dictatură, cea
în care sclavia este cerută de bună-voie, nu este impusă.
Nu degeaba se spune că diavolul nu se impune nicio-
dată, el pur şi simplu îţi face ofertă, o ofertă foarte ispiti-
toare, pe care tu singur, cu voinţa ta, să te apleci spre ea,
să o accepţi. Pentru că atât raiul cât şi iadul sunt rezultatul
liberei alegeri a celor care sunt în rai şi a celor care sunt în
iad. Doar că diferenţa este că pentru a alege iadul nu e ne-
voie să lupţi, trebuie să dai frâu liber păcatelor, sentimen-
telor tale, patimilor tale. Pe când drumul spre rai este mult
prea îngust şi reclamă efort: efort enorm, efort susţinut! De

168
aici şi calea largă spre iad, şi calea îngustă, în munte, pe
care trebuie să urci spre rai, târându-te, agăţându-te de ori-
ce, cu unghiile, cu coatele, cu genunchii, e nevoie de efort
permanent. Pe când dincoace, poftim, totul e la cheremul
tău, să-ţi fie mai „comod”. Această comoditate din zilele
noastre este cea mai redutabilă armă a diavolului de per-
vertire, de corupere a oamenilor, în particular a creştinilor.
Creştinul care îşi doreşte comoditatea, adică împăcarea cu
această lume, nu mai este creştin.
Cum trebuie privite societăţile secrete din perspecti-
vă creştină? Există de altfel o veche pravilă care osândeş-
te conspiraţiile împotriva conducerii statului şi Bisericii…
Societăţile secrete reprezintă tocmai instituţionaliza-
rea tainei fărădelegii, la care se referă Sfântul Apostol
Pavel, care „lucrează acuma în lume”! Deci, de pe vremea
lui încă lucrează taina fărădelegii! Şi această taină a
fărădelegii va naşte pe fiul pierzării, pe antihrist! Şi noi
ştim că aceste instituţii oculte – cele vechi, de tip masonic,
sau cele noi pe care noi acuma numai le intuim – ele sunt
cele care vor da naştere şi instituţională lui antihrist. Căci
deja, practic, totul este pregătit pentru instaurarea lui,
pentru primirea lui. Ecumenismul face ultimii paşi ca
religie a antihristului; templul de acolo este gata să fie
construit, toate materialele de construcţie sunt adunate,
fiecare piatră este numerotată, se ştie locul unde o să fie
pusă; tot mobilierul templului este gata făcut, vasele
necesare – totul, totul este făcut pentru templu! Noi vedem
introducerea masivă a controlului electronic al populaţiei;
vedem civilizaţia banului, care este unica civilizaţie
acceptată de către organismele internaţionale.

169
 Semnele vremurilor din urmă

Cum vezi semnele sfârşitului lumii?

Ele se împlinesc vizibil, pe parcursul generaţiei
noastre. Le vedem. Cine din lume nu ştie despre Iisus
Hristos? Cine din lume nu ştie despre Ortodoxie? Cine din
lume nu ştie despre globalizare, sau despre apostazia care
cuprinde tot mai mult Biserica ortodoxă? Că celelalte
confesiuni demult sunt fie păgâneşti, fie apostate!
Aceste semne, pe care noi le ştim şi din Scriptură şi
de la Sfinţii Părinţi se împlinesc cu o rapiditate
extraordinară. Noi vedem aceste drumuri asfaltate care se
fac în Muntele Athos, vedem aceste euro-mănăstiri, euro-
chilii dotate cu toate performanţele comodităţii, care nu
mai sunt lăcaşuri de nevoinţă, ci lăcaşuri de desfătare. Şi
Athosul vedem cum se stinge de la an la an. Vedem multe,
ce se întâmplă în diferite ţări. Vedem Uniunea Europeană,
vedem însăşi toată sceleraţia mamonică ca această fiară
răsărită din apă. Multe putem noi să constatăm despre
aceste semne. Problema este să nu deznădăjduim.
Problema este ca aceste semne să ne arate nouă o dată în
plus, să reconfirme adevărul Scripturii, adevărul
mărturisirii Sfinţilor Părinţi despre vremurile de pe urmă.
Pentru că noi ştim că creştinii nu îl aşteaptă pe antihrist, ci
pe Hristos, şi totodată noi luăm aminte la lucrarea tainei
fărădelegii. Condiţiile pentru primirea antihristului sunt
practic gata.
Ce împiedică atunci venirea antihristului?

170
 Doar mărturisirea în public a credinţei noastre mai
este o stavilă, o unică stavilă, că Dumnezeu oricând poate
risipi sfaturile necredincioşilor. Pe când globalizarea,
această civilizaţie a antihristului, va face totul ca noi să
vrem să acceptăm, noi să aclamăm venirea antihristului ca
izbăvitorul din nevoile în care pe noi ne bagă aceeaşi
civilizaţie cu aceste crize artificiale financiare.
De aceea, noi trebuie să stăm ferm, cu bucurie, cu
nădejde, cu cunoştinţe, cu cunoaştere, în această credinţă.
Să urmăm strict canoanele, să facem rugăciunile de dimi-
neaţă şi de seară, toată pravila; să ne mărturisim cât mai
des la părinţii noştri duhovniceşti care se tem de Dumne-
zeu, au frică de Dumnezeu şi care urmează ei înşişi canoa-
nele. Că ce sens are să te mărturiseşti la cei care se leapădă
de Hristos? Ce sens are să te mărturiseşti la preoţii, la ie-
rarhii ecumenişti? Pentru că în felul acesta, prin faptul că
sunt acceptaţi de către creştini, se înmulţeşte sminteala ca-
re vine prin ei.
De aceea, trebuie să căutăm şi să-i păzim, să-i
ocrotim pe acei ierarhi cu adevărat ortodocşi. Noi trebuie
să-i întărim pe dânşii, pentru că şi ierarhii au nevoie de
prezenţa mirenilor, au nevoie de o prezenţă vie, au nevoie
de ocrotirea noastră; altfel, că sunt oameni şi ei, să nu cadă
şi ei în sminteală, să nu cedeze în faţa presiunilor extraor-
dinare la care sunt supuşi de către această lume, dar şi de
către, din păcate, colegii lor, alţi ierarhi.

171
Biserica şi barometrul înţelepţilor lumii acesteia

În ce măsură se molipsesc creştinii de înţelepciunea

lumii acesteia?
Este foarte grav ce se întâmplă… că molipsirea de
înţelepciunea lumii acesteia practic înseamnă secularizare,
înseamnă pierderea duhului, înseamnă practic pierderea
minţii lui Hristos, la care ne cheamă apostolul Pavel. Pen-
tru că înţelepciunea lumii acesteia înseamnă nebunie în fa-
ţa lui Dumnezeu, după cum şi înţelepciunea dumnezeiască
este o nebunie în faţa lumii acesteia. Şi este imposibil ca
după criteriile acestei lumi să judeci şi mai ales să dai
poveţe pentru Biserică. Că de ce Biserica este aşa de an-
chilozată, de ce nu face ceea ce fac sectele protestante şi
neo-protestante, de ce nu bate şi ea pe la uşi, de ce nu face
prozelitism şi nu face acţiune socială aşa cum fac catolicii
şi sectele protestante?
Sunt întrebări des vehiculate de mass-media…
Se ajunge chiar şi la nişte absurdităţi... Am fost la o
întrunire, în 2005, la Ministerul Învăţământului, la noi, cu
ocazia protestului părinţilor creştini împotriva introducerii
în şcoală a educaţiei sexuale ca obiect obligatoriu, cu de-
numirea de Deprinderi de viaţă. Şi o directoare de şcoală
se scoală şi spune: „Iată, nouă moon-iştii ne-au adus 20 de
calculatoare. Dar voi, ortodocşii, ce ne-aţi adus nouă? Câte
calculatoare?” Iată care era înţelegerea unor asemenea per-
sonaje. Atunci s-a sculat un preot şi a spus: „Biserica nu
este întreprindere de comercializare a calculatoarelor, şi nu

172
este nici întreprindere de asistenţă socială. Biserica este
corabia mântuirii şi ea se ocupă de mântuirea celor care
doresc să se mântuiască - şi de nimic altceva. Slujirea so-
cială este o derivată, care ţine de milostenie – care este o
faptă bună, o virtute, milostenia. Dar milostenia capătă
sens doar dacă se face din dorinţa celui care face
milostenia să se mântuiască.”
De multe ori oamenii care nu vin la biserică nu
înţeleg astfel de nuanţe…
Este chiar scandalos, sunt scandaloase situaţiile în
care oameni din afara Bisericii, chiar dacă au tot felul de
zorzoane ştiinţifice sau de fruntaşi ai vieţii publice - sunt
scriitori, poeţi, politicieni, înalţi funcţionari de stat, acade-
micieni, doctori docenţi, sau mai ştiu eu ce -, vin şi învaţă,
povăţuiesc Biserica, ei neavând habar de ce este Biserica!
Necunoscând istoria Bisericii, necunoscând învăţătura Bi-
sericii, necitind nicio singură dată Noul Testament, nemai-
vorbind de Vechiul Testament, vin şi vestesc cu atâta em-
fază viziunea lor despre cum trebuie să fie Biserica lui
Hristos. Ei, care au experienţă de 10, 15, 20 de ani, vor să
înveţe nu numai o instituţie care lucrează printre oameni
de două mii de ani, ci şi o instituţie care este divino-uma-
nă. Această dimensiune ei nici nu o conştientizează.
Da, dar le place să pozeze în specialişti atoate-
ştiutori…
Şi asemenea poveţe se înteţesc în ultimul timp, mai
ales la noi. Când s-a venit cu iniţiativa de a introduce prin
referendum predarea obiectului Bazele Ortodoxiei în siste-
mul de învăţământ pre-universitar la noi, s-a pus întreba-
rea: „De ce aveţi nevoie voi de sistemul de învăţământ?
Faceţi cum fac protestanţii, catolicii, că ei au şcoli dumini-
cale.” „Bine, vom face şi noi şcoli duminicale, dar aceasta
nu înseamnă că vom putea preda pentru toţi cei care do-
resc, deoarece nu toţi preoţii sunt în stare să asigure

173
funcţionarea unei şcoli duminicale.” Ne întreabă: „De ce
nu faceţi ca protestanţii, să adunaţi lumea pe stadioane?
De ce nu faceţi concerte? De ce nu umblaţi din casă în
casă?” Chiar şi mie mi-au pus asemenea întrebări, la care
eu zic: „Dar ce, nu auziţi dangătul clopotelor? Nu ştiţi că
sunteţi din poporul acesta, care de două mii de ani este
creştin? Ce chemare vă mai trebuie? Că sunteţi ca şi fraţii
bogatului din pilda cu săracul Lazăr: «chiar şi morţii de se
vor scula, voi tot nu veţi crede, că nu auziţi legea lui
Moise, şi voi nu auziţi glasul Bisericii!» Nu vedeţi
întreaga istorie a poporului nostru, care musteşte a
Ortodoxie! Nu aţi auzit de la Eminescu că «Biserica
Ortodoxă este mama poporului român»? Când auziţi seara,
la vecernie, dangătul clopotului; când auziţi dimineaţa, la
Liturghie, dangătul, nu-i semn suficient de chemare? Şi
voi rămâneţi cu grijile lumii acesteia?” Omul care nu-şi
face pravila de dimineaţă, nu-şi face pravila de seară, nu se
spovedeşte – nu de patru ori pe an, în fiecare post, ci mai
des –, omul care nu are duhovnic, omul acesta este în afara
Bisericii. El nu poate să judece, în principiu, ce este
Biserica. Şi pe lângă faptul că ar fi ridicol ca aceşti oameni
să vină cu poveţe, dar trezeşte şi indignare faptul că
asemenea personaje se măsoară cu valorile acestei lumi,
cu criteriile acestei lumi, şi vin să vorbească pe teme mult
mai diferite decât, să zicem, poezia antică chinezească. Şi
trezeşte indignare faptul că ei vorbesc cu atâta siguranţă,
emfază, şi cu aere de mari docţi în domeniu, deşi sunt mai
analfabeţi decât orice bătrânică care trece pragul bisericii
în fiecare duminică.

174
 Despre canoanele Bisericii

Cum ar trebui să ne raportăm la canoanele

Bisericii? În ce măsură ne pot fi de folos astăzi?
Mulţi clerici şi mireni au o atitudine, aşa, se uită de
sus la canoanele Bisericii, zicând că, iată, „de ce să urmăm
canoanele? Canoanele sunt nişte litere, iar «litera ucide, pe
când duhul viază». Tu ai dragoste, trăieşti în duh şi atunci
nu ai nevoie de canoane.” Este adevărat că cei care sunt în
relaţie directă cu Dumnezeu şi comunică cu Dumnezeu nu
au nevoie să studieze canoanele, deoarece ei fac de la sine
cele prescrise de canoane, le fac firesc, din prisosul inimii
lor, şi ei se comportă exact după canoane, fără să cerceteze
aceste canoane. Ei fac aceasta anume pentru că au mintea
lui Hristos în ei, au această înţelepciune duhovnicească,
care le permite lor să aibă dreapta socoteală, conform
canoanelor. De aceea, noi, ăştialalţi, care suntem mult prea
păcătoşi, dar vrem, nădăjduim la mântuire, de aceea ne şi
conducem după aceste canoane; ele exprimă experienţa
duhovnicească a întregii Biserici, experienţă care nu are
termen limită; ea este valabilă în toate vremurile, de aceea
şi se spune: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” -
propoziţia care preceda notarea acestor canoane. Şi această
neglijare a lor, când spun unii preoţi: „Dar ce, eşti sfânt, ca
să urmezi canoanele?” „Tocmai de aceea, că nu sunt sfânt,
de aceea le şi urmez, că sfinţii nu au nevoie de canoane, că
fac ale canoanelor de la sine.” Este evident că canoanele
sunt scrise pentru cei păcătoşi, pentru cei care nu au
capacitatea să comunice direct cu Dumnezeu. Şi această

175
inversare a problemei, a rolului canoanelor, se foloseşte
numai de către preoţi şi mulţi mireni ca să-şi justifice
comportamentul anti-canonic.
Unde crezi că va duce această atitudine? În timp, ce
efecte poate avea?
Nu în timp, deja generează răceală duhovnicească
faţă de mântuire, duce la anchilozarea Bisericii, transfor-
marea ei într-o instituţie strict ritualică, într-o instituţie
moartă, din care au rămas numai cuvintele, numai literele;
rămâne erudiţia, duhul piere. În felul acesta, când Biserica
se leapădă de canoane vine să confirme cele spuse simbo-
lic în Apocalipsă despre femeia desfrânată care L-a părăsit
pe Dumnezeu şi s-a lăsat pradă plăcerilor acestei lumi.
Adică neglijarea canoanelor duce la secularizarea clerului
şi a mirenilor. Transformă bisericile în nişte cluburi. Se
transformă ca nişte secte protestante, unde lumea se adună
pentru emoţii, pentru sufletisme, nu pentru duh. Şi această
problemă a sufletismului versus duhovnicie este foarte
gravă, pentru că mulţi preoţi confundă duhovnicia cu
morala.
Da, problema e gravă, dar din păcate nu e nici
măcar conştientizată ca atare…
Canoanele sunt de diferite ranguri, să le spun aşa,
acoperă diferite aspecte ale vieţii Bisericii în această lume,
dar fără urmarea lor cu înţelepciune, cu râvnă, duc la
anchilozarea Bisericii - care este instituţie divino-umană.
Componenta dumnezeiască este înlăturată, este alungată
din Biserică, şi rămâne numai mintea omenească stricată a
acestei lumi. Şi atunci nu mai este Biserică, ci este doar
una dintre instituţiile inventate de nişte oameni. De aceea,
cei care doresc mântuirea nu se vor lepăda de canoane. Şi
încercarea cu convocarea aşa-numitului al VIII-lea Sinod
Ecumenic, în care se pun în discuţie teme de mult, de mult
hotărâte prin canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice,

176
este şi o blasfemie. Cum pot oare nişte ierarhi şi mireni şi
clerici să se adune să anuleze, să modifice ceea ce au
hotărât deja Sfinţii Părinţi?
Teoretic, nu pot. Practic, de-a lungul istoriei au
existat mai multe sinoade tâlhăreşti. Chiar după cel de-al
şaptelea Sinod Ecumenic, la Constantinopol au avut două
sinoade iconoclaste, în care a fost batjocorită învăţătura
Sfinţilor Părinţi despre cinstirea icoanelor…
Biserica este sobornicească. Ea îi include şi pe toţi
sfinţii din Biserica biruitoare. Adică Biserică soborniceas-
că înseamnă Biserică biruitoare plus Biserică luptătoare. Şi
cum adică unii din Biserica luptătoare pot să schimbe ceea
ce au stabilit cei care acum sunt în Biserica biruitoare? Că
noi suntem toţi una, toţi împreună. Să spună cei din aşa-
numitul al VIII-lea sinod ecumenic ce au discutat ei cu cei
din Biserica biruitoare? Au ajuns la un consens? Au vorbit
cu Sfântul Vasile cel Mare? Au vorbit cu Sfântul Nicolae,
făcătorul de minuni? Cu Sfântul Ioan Gură de Aur? Au
discutat cu dânşii? Cu Sfântul Atanasie cel Mare au vorbit,
ca să schimbe câte ceva? E o înţelegere potrivnică duhului
mântuirii convocarea unor sinoade care să modifice, să
anuleze sau să introducă ceva potrivnic celor ce s-au
statornicit la acele şapte Sinoade Ecumenice.
Oricum, strategia ereziarhilor este din ce în ce mai
greu de vădit, pentru că ei pozează în apărători ai Sfintei
Tradiţii. Tot aşa cum ierarhii iconoclaşti se dădeau
apărători ai predaniilor apostoleşti…
Părăsirea canoanelor vădeşte practic dispariţia
Duhului Sfânt de la cei care părăsesc canoanele. Că nu
degeaba toţi schismaticii se ridică împotriva canoanelor,
toţi ecumeniştii se ridică împotriva canoanelor, că de
aceea canoanele stau stavilă, stau pavăză la curăţenia şi la
integritatea Bisericii adevărate, cea care este una cu
Biserica biruitoare. De aceea şi canoanele asigură

177
sobornicitatea Bisericii, iar fără sobornicitate, noi nu mai
suntem Biserică. La fel şi urmarea canoanelor din
generaţie în generaţie asigură caracterul apostolesc al
Bisericii noastre, că aceste canoane se trag de la sfinţii
noştri apostoli, şi neglijarea lor înseamnă neglijarea
Bisericii în ansamblu, neglijarea Bisericii biruitoare. De
aceea problema canoanelor este extrem de importantă, este
o hârtie de turnesol ca să vezi dacă un cleric, un mirean,
într-adevăr fac parte din Biserică sau nu.
Exact aşa, ca o hârtie de turnesol, un examen cât se
poate de clar…
Dacă el se conduce de canoane sau le neglijează,
chiar şi cu asemenea fraze, gen „Litera ucide, iar Duhul
viază!” – adică fragmente scoase din context, anumite
citate pe care le aplică, ca să justifice călcarea canoanelor.

178
 Ecumenismul şi dialogul interreligios

Cum vezi dialogul interreligios? Dar ecumenismul?

Sunt subiecte abordate din ce în ce mai des de către
intelectuali…
Oare Hristos a dialogat cu satana? Oare Sfântul
Atanasie cel Mare a dialogat cu Arie? Nu înţeleg sensul
acestui dialog. Este o infamie, o blasfemie, un asemenea
dialog! Aici nu trebuie să fie dialog, trebuie să fie doar o
mărturisire a noastră în faţa celorlalţi, care nu sunt de
credinţa noastră. O mărturisire şi punct! Mărturisirea nu
este dialog. Dumnezeu nu ne-a spus nouă: „Cine nu va
dialoga despre Mine cu oamenii, despre acela n-am să
dialoghez Eu cu Tatăl Meu din ceruri...” A spus: „Cine nu
va mărturisi despre Mine în faţa oamenilor, despre acela
nu voi mărturisi nici Eu în faţa Tatălui Meu”.
Dialogul cu ereticii este absurd, lipsit de orice rost.
Este vorba numai de mărturisire! Pentru că unii ecumenişti
care se pretind a fi ortodocşi spun: „Noi, prin acest dialog,
prin faptul aflării noastre în Consiliul Mondial al
Bisericilor, venim cu mărturia adevărului!” Cine te ascultă
pe tine acolo? Oare acest Consiliu Mondial s-a făcut
pentru a asculta mărturia ortodocşilor? S-a făcut invers,
pentru a constitui biserica lui antihrist. Cine e în Consiliul
Mondial al Bisericilor, acela este în biserica lui antihrist.
Ea încă nu este declarată ca atare, pentru antihrist, dar este
declarată ca o biserică comună.
Oficial, este recunoscut doar ca o frăţie de biserici
care Îl mărturisesc împreună pe Dumnezeu pentru a

179
ajunge la „unitate vizibilă şi împreună-împărtăşire”…
Teoretic, nu este recunoscut ca o supra-biserică, dar
practic este, aşa cum a afirmat cu vreme în urmă şi
actualul patriarh al Bisericii Ruse, Chiril Gundiaev…
Ce biserică comună? Ce trup al lui Hristos este în
Consiliul Mondial al Bisericilor?
Conceptul de dialog interreligios, dialog ecumenic
este nu o capcană, că orice capcană măcar este ascunsă, ci
este hăul căscat direct al apostaziei. Care dialog? Eu
înţeleg dialog între Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul
Nicolae; înţeleg un dialog între Sfântul Macarie cel Mare
şi Sfântul Antonie cel Mare, înţeleg acest dialog, doar de
aceea se adunau sinoadele ecumenice, sinoadele locale –
acestea erau dialoguri. Înţeleg schimbul de scrisori între
sfinţi. Înţeleg ce scria Sfântul Teodor Studitul, ca răspuns
la scrisorile adresate lui de către ucenicii săi. Acesta este
dialog. În caz contrar este apostazie - care acuma se
numeşte dialog interreligios. Este evidentă această prostie,
această trădare… Trebuie să ai o desconsiderare extremă,
ca să declari această apostazie un dialog pentru noi,
ortodocşii.

180
 Mărturisirea credinţei în Hristos

În ce măsură ne putem pune problema mărturisirii

jertfelnice a lui Hristos astăzi?
Mărturisirea lui Hristos, mai ales în aceste vremuri
de secularizare, de apostazie generală, devine o condiţie
necesară a mântuirii. Astăzi nu mai este suficient să stai în
chilie, să posteşti, să frecventezi regulat biserica, să te
spovedeşti săptămânal, să te împărtăşeşti săptămânal, nu
este suficient, dacă nu Îl mărturiseşti pe Hristos în faţa
lumii. Şi aceste forme de mărturisire pot să fie foarte
diverse – de la o simplă semnătură pe o cerere de
respectare a unor norme morale creştineşti, până la ieşirea
la protest, cu preţul întemniţării – ceea ce se şi întâmplă în
mai multe locuri din lume, în particular în Moldova. Deci
noi ştim, din chiar gura Mântuitorului: „Cine nu Mă va
mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, pe acela nu-l voi
mărturisi Eu înaintea Tatălui Meu. Şi cine se va lepăda de
Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în
faţa Tatălui Meu”. Lipsa mărturisirii se numeşte lepădare
de Hristos, apostazie.
Dar cine poate ieşi la o astfel de mărturisire, care
cere multă credinţă şi curaj?
Mărturisirea lui Hristos nu ţine de păcatele
personale. Cum spunea un preot: „Cum poţi tu să ieşi
împotriva baptiştilor, cum poţi tu să ieşi împotriva
adventiştilor, când ştii cât de păcătos eşti?!” Este o falsă
smerenie aceasta. Noi ne smerim pentru păcatele noastre,
dar nu putem să ne smerim în faţa unei erezii. Ca şi

181
binecunoscutul caz din Pateric, când un avvă era învinuit
şi i se spunea: „Curvarule!” Şi spunea: „Da, aşa este!”
„Hoţule!” „Aşa este!” „Ucigaşule!” „Aşa este!”
„Ereticule!” A spus: „Nu! Asta niciodată!” Că nu putem
noi să ne smerim în faţa acestei lumi care ne cere nouă
toleranţă faţă de păcate, toleranţă faţă de urâciune,
toleranţă faţă de apostazie, pentru că credinţa este vie prin
fapte. Şi aceste fapte sunt nu numai cele de milostenie, dar
sunt şi faptele mărturisirii vii a lui Hristos! Atunci când
vedem un fenomen, o acţiune, o hotărâre a autorităţilor
îndreptată împotriva Bisericii, trebuie să ieşim toţi ca unul
în apărarea maicii noastre, Biserica. Pentru că apărând
Biserica apărăm credinţa, apărăm neamul creştinesc, Îl
mărturisim pe Hristos.
Teoria este frumoasă, dar, practic, cine iese la
mărturisire?
În zilele noastre, mulţi se sfiesc să iasă la
mărturisirea lui Hristos. De ce se sfiesc? Pentru că ţin mai
mult la cele ale lumii acesteia. Trebuie să depăşim această
sfială a noastră: „Ce o să creadă vecinul meu despre mine?
Ce o să creadă colegul meu, rudele mele, şeful meu,
alegătorii mei – dacă este om politic - şi tot aşa – ce o să
creadă despre mine dacă eu am să ies la mărturisire ca un
simplu creştin, ca o simplă băbuţă cu batic? Dacă am să
ies şi eu, or să râdă de mine.” Las’ să râdă! Las’ să râdă
cei care nu înţeleg! Noi de aprecierea cui avem nevoie? A
lui Hristos sau a oamenilor? După cum se spune şi în
Psalmi: „Nu căutaţi mântuire la oameni! Nădejdea toată e
la Dumnezeu.” Dacă ne vom conduce după ceea ce cred
oamenii, vom nimeri strict în iad, pentru că ce este omul?
Cum ziceam mai înainte, este un cheag de păcate. Şi
fiecare om trăieşte din păcătoşenia sa. Numai atunci când
omul repetă ceea ce a învăţat de la Sfinţii Părinţi, de la

182
Biserică, numai atunci el nu greşeşte. Iar dacă spune de la
sine, tot timpul va greşi.
Din păcate, se insistă mult astăzi pe „punctul tău de
vedere”, pe „perspectiva ta”, pe „opinia ta”, pe „părerea
ta”, ca şi cum ar fi mai important să avem propriul adevăr
în loc să ne asumăm Adevărul mărturisit de Biserică.
În zilele noastre nu trebuie să ne sfiim de
mărturisire. N-are importanţă statutul nostru social. Că
atunci când vedem că Biserica este atacată, că este atacată
credinţa noastră, trebuie să ieşim cu toţii, cu mic, cu mare,
indiferent de statutul social, în apărarea acesteia. Şi
această mărturisire poate să aibă forme din cele mai
simple: de la o discuţie de cartier, dintre vecini, dintre
colegi, în care să spui că aşa este Biserica, aşa spune, şi
noi credem aşa, şi iată de ce; până la punerea unei
semnături pe un document, pe o cerere în apărarea
Bisericii, şi până la ieşirea la proteste de stradă, cu riscul
întemniţării.
Când se poate pune problema asumării acestui risc?
Noi ştim că legislaţia este făcută de necreştini şi
chiar împotriva creştinilor. Şi dacă ne vom uita noi la ceea
ce face statul nostru împotriva noastră, atunci vom lua
aminte la ceea ce ne învaţă Mântuitorul: „ceea ce este al
cezarului dă cezarului şi dă lui Dumnezeu ceea ce este al
lui Dumnezeu”; că noi şi ceea ce este al lui Dumnezeu îi
dăm tot cezarului. Pentru că cezarul, în persoana statului
democratic, ne cere nouă şi sufletul, ne cere nouă să
credem în valorile democraţiei, care ar fi mai presus decât
mântuirea noastră şi decât valoarea mântuirii; să credem în
toleranţă, în acest idol al apostaziei.
Mărturisirea nu poate să depindă de faptul că sunt
păcătos sau nu sunt păcătos – că cine dintre cei muritori nu
este păcătos? E o laşitate să spui: „Eu sunt curvar, eu sunt
hoţ, eu sunt leneş la rugăciune, din cauza aceasta nu pot să

183
ies să-L mărturisesc pe Hristos!” Este, într-un sens, chiar
blasfemie, pentru că ne-mărturisire înseamnă apostazie,
lepădare de Hristos.
Căci noi, când vom fi oare noi demni în acest sens,
vrednici de mărturisire? Oare atunci când vom scăpa de
păcate, adică atunci când vom deveni sfinţi? Adică numai
sfinţii ies la mărturisire? Atunci să mărturisim, nu acum –
acum să ne lepădăm de Hristos?!
Nu putem noi să luăm aminte la ceea ce spun
oamenii, pentru că mântuirea nu vine de la oameni, ci vine
de la Dumnezeu! Nu putem noi să aplecăm urechea la ceea
ce spun oamenii despre Biserică, dacă aceasta nu este o
repetare, o reproducere în condiţii concrete a ceea ce ne
învaţă pe noi Sfinţii Părinţi.
Că noi, de la noi, nu putem să mărturisim nimic,
pentru că totul, întregul adevăr s-a spus o dată! O dată s-a
spus acest adevăr, despre Cel răstignit pe cruce şi înviat.
Tot ce s-a spus ulterior de către Sfinţii Părinţi a fost
acelaşi adevăr, desfăşurat în funcţie de diferite atacuri
împotriva lui. Îndrăzneala nesăbuită a ereticilor, care caută
cu mintea lor să-L disece pe Dumnezeu, să-L anatomizeze,
ne face pe noi, ortodocşii, să ne ridicăm în apărarea lui
Dumnezeu, în apărarea credinţei, a purităţii ei împotriva
acestor invenţii ale ereticilor.
Ne este foarte simplu să vedem cum au luptat sfinţii
cu ereticii, dar ne este foarte greu să ştim să ne folosim de
exemplul lor. Mai ales că aici nu este vorba doar de
copierea unor şabloane de comportament.
Noi tăcem, noi zicem că nu mărturisim decât atunci
când Biserica este atacată. Mai ales astăzi statul
democratic cere să-i dăm cezarului nu numai ce este al lui,
dar şi ceea ce este al lui Dumnezeu. Şi este falsă această
smerenie care ne spune că orice putere este de la
Dumnezeu. Orice putere este îngăduită de Dumnezeu

184
pentru păcatele noastre, dar nu înseamnă că noi trebuie să
ascultăm necondiţionat de orice putere de stat.
Atâta timp cât puterea de stat nu se bagă în cele ale
mântuirii, noi o acceptăm pentru păcatele noastre. Dar
atunci când puterea de stat cere de la noi şi cele pe care
noi vrem să I le dăm lui Dumnezeu, atunci noi ne ridicăm,
noi ieşim la mărturisire. Şi în acest sens, iarăşi, nu pot fi
de acord, chiar sunt categoric împotriva afirmaţiilor unor
preoţi că mărturisirea se face doar prin postire, că „să nu
ştie stânga ce face dreapta”, „să nu ieşi la mărturisire”, că
„voi vă mândriţi că ieşiţi la mărturisire”. Eu nu ştiu, poate
că unii se şi mândresc, dar eu văd că majoritatea celor care
ies sunt conştienţi de propriile păcate, dar sunt conştienţi şi
de faptul că tăcând despre Hristos, tăcând despre credinţa
noastră atunci când ea este batjocorită, se fac părtaşi la
această batjocorire.

185
Ducând praporul, la o procesiune religioasă…

186
În loc de încheiere:

Curajul de a lupta pentru o cauză nobilă

Cred într-Unul Dumnezeu,

Tatăl ziditorul,
dar mai cred şi-n neamul meu,
înfrăţit cu dorul.

Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,

cred în flori şi-n cremeni,
căci tăcuţii mucenici
cu haiducii-s gemeni…

Radu Gyr - Crez

După ce, în anul 1940, familia Noului Mărturisitor

Valeriu Gafencu a trecut Prutul, refugiindu-se din
Sângerei la Iaşi, Valeriu şi tatăl său s-au întors în
Basarabia ocupată de ruşi, pentru a rezolva anumite
probleme legate de gospodărie. Apoi, tatăl şi fiul au trecut
înot Prutul, având grijă să nu fie prinşi de trupele
sovietice. Atunci a avut loc o întâmplare care este greu de
înţeles de un om formatat de mass-media şi de
pseudo-valorile contemporane:
„După ce se văd pe malul drept al Prutului, bătrânul,
după o scurtă odihnă, se ridică şi, mulţumind lui

187
Dumnezeu că l-a ajutat să-şi asigure familia, îşi
îmbrăţişează fiul şi face ultima mărturisire din viaţa lui:
- Te-am adus până aici ca să ai grijă de mama şi de
surorile tale. Te încarc cu această răspundere în faţa lui
Dumnezeu. Eu trebuie să mă întorc între ai mei.
Valeriu e tulburat. Bătrânul îi observă emoţia şi
continuă:
- Ce ar zice toţi fraţii, fraţii noştri basarabeni, şi cum
mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine,
care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului
românesc pe acest pământ, am fugi din calea asupritorilor
şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă?
Valeriu înţelege poziţia sufletească a tatălui său şi nu
încearcă să-l facă să renunţe la hotărârea sa. Îşi dă seama
de înălţimea stării lui de conştiinţă şi îşi propune să nu se
dezmintă nici el, ca fiu vrednic al aceleiaşi credinţe în
Dumnezeu şi în viitorul neamului său.
- Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie
de jertfe – adaugă bătrânul. Şi, îmbrăţişându-şi încă o dată
fiul, făcându-şi cruce, se îndreaptă spre mal şi trece Prutul
înot în Basarabia lui dragă. La puţin timp este arestat şi
trimis cu un lot de români basarabeni dincolo de Cercul
Polar unde, în condiţii groaznice de viaţă, moare după un
an de zile, cu gândul la Dumnezeu, Căruia I-a încredinţat
pe cei dragi ai lui. Cineva, scăpat ca prin minune de acolo,
i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri”5.

***

Ce legătură are această mărturie cu viaţa lui

Benedict Ciubotaru? Are. Aşa cum Noul Mărturisitor
Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, a purtat în sufletul
5
Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti,
2002, p. 88.
188
său curajul tatălui său, tot aşa Benedict a purtat şi poartă în
sufletul său pătimirea rudelor sale care au fost deportate şi
au murit în Siberia… Această povară a amintirilor l-a
făcut să se simtă responsabil, să se străduiască să îşi
înmulţească talanţii…
Unii mireni se laudă cu duhovnicii lor, încercând ca
prin aceasta să se pună în valoare pe ei înşişi. Benedict nu
mi-a vorbit niciodată direct despre amprenta pe care a
lăsat-o în sufletul său suferinţa rudelor sale. Dar aceasta e
tocmai o dovadă a profunzimii acestei amprente, prea
preţioasă pentru a fi transformată într-un ornament de
mândrie sau expusă ca un bibelou în vitrină. Şi, totuşi,
cred că Benedict a fost şi este într-un fel marcat de
rugăciunile însângerate ale înaintaşilor lui. Rugăciuni care
au fost bine-primite de Dumnezeu…

***
În ziua de astăzi oamenii nu mai vor sau nu mai sunt
interesaţi să cunoască istoria. Întrebat de un reporter:
„Care vi se pare cea mai mare problemă cu care se
confruntă neamul românesc astăzi?”, părintele Mihai
Andrei Aldea a răspuns foarte precis: „Lepădarea de
istorie! Neamul românesc nu-şi cunoaşte istoria aproape
deloc. Ştie doar date istorice, şi acelea de obicei smulse
din contextul lor, dar istoria nu şi-o cunoaşte!”6
Ce să mai spunem despre istoria Basarabiei? Chiar şi
termenul de Basarabia este imprecis, Basarabia fiind doar
o parte a Moldovei aflată la est de Bucovina. Poate că
lucrarea de faţă ar fi fost înţeleasă altfel dacă toţi cititorii
ar fi înţeles cât de mare a fost drama familiei Ciubotaru.
Deportarea şi moartea unora dintre rudele lui Benedict
Ciubotaru este o verigă dintr-un lanţ al istoriei care trebuie
6
www.sfantuldaniilsihastrul.ro/index.php/articole/43-articole/102-
lepdarea-de-istorie-interviu-cu-pr-mihai-andrei-aldea.html.
189
cunoscut, care trebuie înţeles. Iată câteva date despre acest
fenomen, prea puţin cunoscut cititorilor de dincoace de
Prut:
„Deportările din Basarabia şi Nordul Bucovinei au
fost o formă a represiunii politice puse în practică de
autorităţile sovietice. Nu se cunoaşte o cifră exactă a celor
care au avut de suferit de pe urma acestui tip de
represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de
persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie
1953. Au existat trei valuri de deportări ale populaţiei din
Basarabia şi Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acţiuni
de strămutare a basarabenilor şi bucovinenilor au avut loc
şi între cele trei valuri. De organizarea deportării s-a
ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar
structurile NKVD-iste au fost baza logistică a
mecanismului deportării. În mai 1941, Sergo Goglidze a
fost numit împuternicit al partidului şi guvernului sovietic
în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze
i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care
relata că în Basarabia au activat multe partide şi
organizaţii burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS,
conducerea acestor formaţiuni politice s-au refugiat în
România. Rămăşiţele acestor partide şi organizaţii, fiind
susţinute activ de serviciile româneşti de spionaj, şi-au
intensificat activitatea antisovietică. Acelaşi document
includea în categoria «elementelor antisovietice» şi
«moşierii, comercianţii, poliţiştii şi jandarmii, albgardiştii,
primarii, refugiaţii din URSS» şi alte «elemente sociale
străine». În legătură cu activizarea acestor elemente,
Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de
nord şi est ale URSS 5.000 de familii.
Ca bază juridică a strămutării a servit
«Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării
faţă de unele categorii de criminali», aprobat în mai 1941.

190
La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldoveneşti a cerut
1315 vagoane pentru transportul deportaţilor. Deşi
directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat
au fost din Basarabia. «Oamenii noi» ai bolşevicilor erau
avansaţi în posturi şi susţinuţi în activitatea profesională.
Listele cu deportaţi au fost făcute de NKVD pe bază de
delaţiuni, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea
capului familiei, de averea sa şi de faptul că a colaborat cu
administraţia românească.
Operaţiunea de deportare a început în noaptea de 12
spre 13 iunie 1941 (ora 2:30) şi a cuprins teritoriile
anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau să
fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie
arestate, iar restul 26.173 de persoane - deportate (inclusiv
5.033 persoane arestate şi 14.542 persoane deportate din
RSS Moldovenească).
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari
înarmaţi şi un lucrător al securităţii bătea la geamul casei,
în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. «Într-un
sfert de oră să fiţi gata!», acesta era ordinul care li se
dădea oamenilor cuprinşi în spaimă de cele întâmplate,
neînţelegând unde merg şi de ce. Deseori, printre cei care
veneau să ridice oamenii se găsea şi «binevoitorul» sau
«binefăcătorul» care a denunţat familia şi, astfel, ajuta.
Deportaţilor le era permis să ia câte 10 kg de fiecare
persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preţ sau
mai util în bagajele celor deportaţi le împărţeau între ei cei
care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcaţi în
camioane sau chiar - în unele sate - în căruţe, fiind duşi
până la gara de trenuri.
În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii
erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte,
tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi
bătrânii - aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de

191
marfă, câte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane
scria: «Tren cu muncitori români care au fugit din
România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul
sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!» sau «Emigranţi
voluntari».
În Basarabia, 90 de vagoane au pornit din staţia
Taraclia; 44 de vagoane - din staţia Basarabeasca; 44 de
vagoane - din staţia Căuşeni; 48 de vagoane - din staţia
Tighina; 187 de vagoane - din staţia Chişinău; 48 de
vagoane - din staţia Ungheni; 83 de vagoane - din staţia
Ocniţa; 133 de vagoane - din staţia Bălţi; 73 de vagoane -
din staţia Floreşti; 40 de vagoane - din staţia Râbniţa; 38
de vagoane - din staţia Bolgrad; 103 vagoane - din staţia
Arţiz; 340 de vagoane - din staţia Cernăuţi.
Drumul spre punctele de destinaţie a durat vreo
două-trei săptămâni. Condiţiile erau îngrozitoare. În plină
vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i
doar câte 200 de grame de apă pe zi, iar de mâncare li se
dădea doar peşte sărat. La fiecare oprire a trenului, în
câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate
sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul
drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nicio asistenţă
sau consultaţie medicală. Astfel, în vagoanele murdare şi
fără asigurarea celor mai elementare condiţii sanitare s-au
răspândit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au
decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva
persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară,
la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul
tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de
împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a
scăpa din acel tren al morţii.
Contingentul deportat era distribuit în felul următor:
capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în

192
lagărul de muncă forţată, în GULAG. Ceilalţi membri ai
familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la
bătrân, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile
industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative
meşteşugăreşti. Pentru munca depusă nu erau remuneraţi
echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru
trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din
lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna
acelui an, deportaţii din RSSM au fost amplasaţi în RSS
Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile
Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470).
În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile
Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi
Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau
dispersaţi în 41 de raioane.
Numărul celor deportaţi se ridică la peste 22.000 de
persoane. După alte surse, numărul deportaţilor ar fi fost
de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane”7.
Dacă fiecare dintre noi am fi avut rude care ar fi
pătimit în vremea respectivă, trecând prin calvarul
deportării, am fi înţeles altfel neamul românesc şi
responsabilitatea pe care o avem, făcând parte din el. Şi
aceasta fără a cădea în idolatrii naţionaliste, fără a
exacerba într-un mod fanatic tot ceea ce ţine de trecut,
mistificând realitatea. Da, neamul românesc a avut eroii
lui, care au răbdat suferinţe, foamete, bătăi şi chinuri de tot
felul, dar toate aceste pătimiri nu i-au îngenuncheat, nu
le-au scos din suflete nici iubirea de Dumnezeu, nici
iubirea de neam.
Merită pomenite aici ultimele cuvinte pe care le-a
rostit în faţa judecătorilor şi prigonitorilor săi Sfântul
7
Material preluat de pe www.basarabia91.net/search/label/deportari.
193
Ambrozie, Patriarhul Bisericii Georgiene, unul dintre noii
mărturisitori ai secolului XX, care a luptat împotriva fiarei
comuniste: „Sufletul meu este al lui Dumnezeu, inima a
ţării, iar trupul vi-l dau vouă”8.
Aşa cum Sfântul Ambrozie a iubit poporul georgian,
pentru care s-a jertfit, tot aşa au iubit neamul românesc cei
care au trecut prin deportări doar pentru că erau români. Şi
tot aşa au iubit neamul românesc eroii închisorilor de la
Piteşti, Aiud, Gherla şi din toate părţile României. Trebuie
să luăm aminte la curajul lor, la jertfa lor, la lupta lor…

***

L-am auzit pe Benedict povestind tot felul de lucruri,

de întâmplări. Ar fi fost bine dacă aş fi putut să înregistrez
toate lucrurile interesante pe care le-am auzit. Printre cele
care m-au impresionat cel mai mult se află şi relatarea lui
despre introducerea limbii române ca limbă de stat în
Moldova. E adevărat că victoria nu a fost totală, întrucât
nu s-a acceptat şi denumirea de limbă română, ci s-a
folosit termenul hibrid de limbă moldovenească.
Unii cititori s-ar putea întreba: ce legătură are
botezul sau viaţa creştină a unui om cu apărarea unei
limbi? Ba chiar poate că există şi cititori care, influenţaţi
de curentul globalist, ar vedea aici o atitudine filetistă. Să
nu uităm însă că Benedict Ciubotaru se trage dintr-o
familie de români din care mulţi au fost deportaţi şi au
murit în Siberia. Lupta lui Benedict pentru limba română a
fost o luptă pentru păstrarea unei identităţi pe care regimul
sovietic voia s-o anihileze.

8
Citat în articolul Despre sfinţii mucenici georgieni contemporani,
scris de părintele Alexie Kjutaşvili-Lenski, apărut în Revista Scara,
Treapta a şasea, martie 2001, p. 386.
194
 Pentru lupta pe care a dus-o, numele lui nu a fost
lăudat şi elogiat în publicaţii de mare tiraj. De altfel, chiar
dacă el a fost autorul aşa-numitei Scrisori a celor 66 de
intelectuali, nici măcar nu a apărut printre semnatari –
întrucât la vremea redactării ei era doar un „ilustru
necunoscut”. Dar nu pentru faimă a luptat Benedict, ci
pentru o cauză nobilă. Şi, chiar dacă el şi cei care s-au
alăturat acestei cauze nu au obţinut decât o victorie
parţială, meritul lor este incontestabil. Pentru că, fără lupta
lor, „pierderile” ar fi fost mult mai mari…

***

În ’86, cam cu o lună până a mă boteza, prin

octombrie, tatăl meu, care era directorul Centrului de
Calcul al Ministerului Învăţământului din Moldova, a fost
dat afară din lucru, fără dreptul de a lucra în altă parte, din
cauză că avea prea mulţi moldoveni la lucru. A fost
întrebat: „Câte procente de moldoveni ai în colectiv?” El
spune: „64%”. „De ce aşa de mulţi?” „Pentru că 64%
moldoveni sunt, conform statisticii, în Republica
Moldova”. Dar lui i se spune: „Dar în Chişinău câte
procente de moldoveni sunt?” El spune: „32”. Atunci erau
32, în perioada respectivă. Îi spune: „Păi, la tine nu trebuie
să fie mai mult de 32%, în colectiv. De ce ai luat dublu
moldoveni? Trebuia să iei ruşi şi nemoldoveni”. La care el
spune: „Păi, iată, alături, întreprinderea, tot a ministerului,
a fizicienilor, are 2% moldoveni, de ce nu vorbiţi cu ei? Şi
noi între noi împărţim procentele”. La care ei spun: „Nu.
Tu răspunzi pentru procentele tale”. Şi pentru naţionalism
etc., taică-meu a fost dat afară din lucru, în octombrie ’86,
fără drept de a lucra în altă parte. Maică-mea deja era la
pensie şi deci familia mea a rămas fără sursă de existenţă.

195
 E greu să faci faţă unor astfel de presiuni… Ce
poziţie ai faţă de tensiunile inter-etnice?
Bunăoară, eu consider că nebăştinaşii Moldovei,
adică neromânii, au o vină colosală faţă de noi, băştinaşii,
pentru că ei au fost aduşi încoace împotriva voinţei noastre
şi s-au comportat de cele mai multe ori într-un mod ostil
faţă de noi. Ostil, sub aspect moral. Şi a vorbi o altă limbă
decât cea română, la noi, înseamnă un afront şi un dispreţ
declarat faţă de băştinaşii noştri. Unde mai pui că la noi
Biserica a funcţionat numai în limba română, tot timpul.
Iar cei veniţi au fost, în cea mai mare parte, necreştini. Nu
mă refer la găgăuzi şi bulgari, care au fost aduşi încoace
după 1812, care erau – şi sunt! – în marea lor majoritate,
creştini activi, care nu cunosc încă limba română...
Creştini ortodocşi?
Ortodocşi, da. Ce alt fel de creştini, decât ortodocşi?
În caz contrar, sunt eretici, sectanţi... Doar că ei, împreună,
formează 6%, poate 7% din populaţie, bulgarii şi găgăuzii.
Pe când grosul celorlalţi, rusofoni aşa-numiţi, sunt atei, iar
după ’90 încoace, sunt sectanţi, liberali, globalişti, că nu
sunt ruşi categoric, pentru că ruşii cel puţin au o înclinaţie
spre Ortodoxie; pe când rusofonii noştri din Moldova sunt
total în afara Bisericii. Rar găseşti un nemoldovean în
biserică, în afară de satele găgăuzeşti şi bulgăreşti. Pentru
că cele nouă sate ruseşti din Moldova sunt de lipoveni, şi
iarăşi nu se încadrează, sunt veniţi încoace încă de până la
Ecaterina Mare a Rusiei. De aceea, dacă eşti creştin
neromân aici, îţi dai seama de ororile pe care le-au făcut
înaintaşii tăi – dacă eşti rus, ucrainean, eşti sovietic, de
sorginte sovietică –, îţi dai seama de ororile pe care le-au
făcut înaintaşii tăi acestui popor creştin. Şi, dacă eşti
creştin, prin pocăinţă normal că ai să vrei să te apropii de
cel care a fost înjosit, a fost nedreptăţit, şi normal că ai să
vorbeşti în limba lui şi n-ai să-ţi impui limba ta. Şi,

196
într-adevăr, aşa se şi întâmplă. Acei puţini ruşi, ucraineni
ortodocşi, sunt toţi românofoni. Dacă el nu vorbeşte
româneşte, înseamnă că are ceva cu Ortodoxia sau ceva nu
înţelege, e ceva în afara Filocaliei, în afara rugăciunii, în
afara ecleziologiei şi în afara pocăinţei omul acesta; nu
vede cât rău ne-au făcut nouă părinţii lui, bunicii lui. De
aceea, la noi, limba română are şi o simbolistică
confesională. Româneşte înseamnă ortodox. Neromâneşte
înseamnă neortodox.
Ştiu că ai fost implicat în lupta pentru introducerea
limbii române ca limbă de stat în Moldova. Cum au mers
lucrurile?
Despre legea cu privire la limba de stat... Începând
din clasa a opta, din anul 1973, până prin anul ’92, am fost
preocupat de cum moare un popor, cum moare o limbă. Şi
astfel am început să studiez tot mai profund socio-
lingvistica, adică funcţiile sociale ale unei limbi; cum se
produc schimbări în limbă, cum apar cuvinte noi, cum
dispar cuvintele. Şi am ajuns la concluzia că limba română
în Uniunea Sovietică este în dispariţie, deoarece nu are
funcţii sociale. Iar funcţiile pe care le are nu au legătură
între ele. Una e vorbirea la ţară, vorbirea în bucătărie şi
alta e limba oficială care apare în ziare sau în manuale, pe
care n-o vorbeşte nimeni. Era o discrepanţă între limba
oficială, limba românească curată, cu litere ruseşti scrisă,
şi limba vorbită, extrem de rusificată. Şi eram foarte
îngrijorat de situaţia limbii. Am studiat şi ştiam pe ce
funcţii, cum trebuie să se dezvolte o limbă, să fie repusă în
funcţiile ei, ca să fie o necesitate de comunicare în această
limbă. Normal că soluţia era limba de stat, să fie limbă
oficială. Deja cum se introduce era de-acum tehnologie. Să
nu uităm că nici astăzi, în Republica independentă
suverană Moldova, limba română nu este limbă de stat!
Asta e tragedia noastră! Nu este limbă de stat! Şi ea nu

197
este limbă de stat din cauza moldovenilor noştri! Din
cauza tuturor guvernelor care au fost la noi! Din ’90 până
astăzi, fără întrerupere, toate guvernele au sabotat
introducerea limbii române ca limbă de stat la noi. Şi la
noi funcţionează limba doar din anumite inerţii, nu din
cauză că ar fi o politică lingvistică de stat.
Ar fi fost bine să fi fost politică lingvistică de stat…
Ar fi fost, dar nu este. Asta e tragedia noastră! Dar,
să revenim. În anul ’86, prin luna mai, Biroul politic al
Comitetului Central al Uniunii Sovietice adoptă o hotărâre
cu referinţă la Moldova, Ucraina, Tadjikistan şi
Kazahstan, cu privire la lărgirea funcţiilor sociale ale
limbilor populaţiilor băştinaşe. Erau exact limbile care
erau în cea mai mare rusificare. Şi populaţiile erau cele
mai rusificate. Era un fel de respiro pentru noi când am
citit direct aşa formulat, m-am bucurat că ceva se schimbă
în această ţară, Uniunea Sovietică. Normal că nu aveam
încredere. 99% nu aveam încredere. Dar 1% speram să fie
ceva. Într-adevăr, am văzut la nişte emisiuni, profesorul
doctor Anatol Ciobanu a vorbit atunci, la televizor - ţin
minte foarte bine -, că „trebuie să lărgim funcţiile sociale,
iată ce înseamnă funcţii sociale ale limbii, care trebuie să
fie, ca limba să funcţioneze”... Dar, la aceste discuţii s-a şi
redus totul atunci...
În vara lui ’88, secretarul de partid al Uniunii
Scriitorilor, poetul Ion Hadârcă, publică o mică notiţă în
ziarul „Literatura şi Arta”, în care spune că este bine să
avem o limbă de stat. Dar spune că nu ştie cum. În Elveţia
sunt patru limbi de stat. Şi cum să funcţioneze la noi?
Care-i principiul acesta? Eu ştiam deja care-s principiile:
un teritoriu, o limbă. Două teritorii, două limbi pot să fie
sau o limbă. Dar nu pot să fie pe acelaşi teritoriu două
limbi, categoric nu pot. Adică principiul teritorial-
administrativ. Adică noi eram în cadrul Uniunii Sovietice

198
şi nu puteam să gândim altfel decât în cadrul URSS, şi
atunci spun: limba rusă e în Federaţia rusă şi în relaţiile
inter-republicane. Dar în cadrul fiecărei republici – limba
de stat a republicii respective. În cadrul Republicii
Moldova, limba de stat este limba moldovenească, cum se
spunea, că era interzis pe vremea aceea să spui limba
română.
Şi atunci public eu o altă notiţă, în care scriu
principiul ăsta: „Da, limbă de stat, teritorial. Limba
moldovenească de stat, unica, în Republica Moldova.
Unica, ăsta e principiul! Nu pot să fie două limbi de stat,
trei limbi, că asta înseamnă că în cazul nostru limba rusă
unica va fi”. Şi a fost notat momentul acesta. Şi după
ce-am publicat aceasta pe prima pagină în „Literatura şi
Arta”, notiţa asta, că trebuie să fie un teritoriu, o limbă,
vine la mine Emil Mîndîcanu, fiul lui Valentin Mîndîcanu,
mare luptător pentru puritatea limbii în perioada sovietică,
la vremea lui persecutat şi el de către securitate, a fost fără
loc de muncă mult timp. Şi vine la mine Emil Mîndîcanu -
este cu trei ani mai mare decât mine - şi-mi spune:
„Viorel, tu eşti convins de principiul ăsta: un teritoriu, o
limbă?” Zic: „Da. Altfel este imposibil să existe limba. Pe
acest teritoriu trebuie să aibă toate funcţiile sociale, de la
bucătărie până la lege, de la cântec până la înjurătură.
Limba trebuie să acopere totul. Atunci poporul acesta
există cu această limbă”. Spune: „Bine, să vedem ce facem
mai departe”.
Mai trece o lună, şi în timpul ăsta am fost foarte
bolnav. Mă intoxicasem şi aveam hepatită, eram în stare
destul de gravă. Şi Emil Mîndîcanu îmi spune într-o zi, era
cam prin august, spre sfârşit, spune: „Scrie, te rog, o
scrisoare care va fi o scrisoare deschisă din partea unor
intelectuali, în care să spui ce cerem noi ca limba noastră
să fie de stat, tehnic”. Mi-a fost uşor să fac lucrul acesta,

199
pentru că gândisem până atunci 15 ani pe tema aceasta. Şi
am scris: 1) limbă de stat; 2) alfabet latin; 3) să se
numească limba română, ca să putem folosi tot ce este în
România. Şi am scris această scrisoare, şi apoi Emil mi-o
arată mie, deja tipărită, unde era un preambul scris de
Constantin Tănase, acum redactor-şef la Timpul, şi restul
era scrisoarea mea. Preambulul era emotiv: că suntem
oprimaţi, să ne emancipăm, dar, în rest, toată tehnica,
adică peste trei sferturi din scrisoare era textul tehnic pe
care l-am scris eu. Şi Emil a umblat pe la intelectuali ca să
semneze, şi au semnat 66 de intelectuali. Eu n-am semnat,
că eram un nimeni atunci, în ’88, eram un nimeni; era
septembrie ’88. Şi scrisoarea aceasta aşa a şi rămas în
istorie, Scrisoarea celor 66 de intelectuali. A apărut în
ziarul „Învăţământul public”, după care a fost republicată
în „Literatura şi Arta”. Şi atunci au început să vină de la
toate colectivele de muncă, din toate satele, instituţiile,
scrisori de adeziune, cu semnături, la această scrisoare. S-a
făcut o campanie mare. Şi erau aceste două ziare,
„Literatura şi Arta” şi „Învăţământul public”, care
publicau aceste scrisori de adeziune, care la rândul lor
stârneau alte scrisori de adeziune. Era o forfotă în întreaga
Moldovă sovietică. Forfotă pentru limba de stat. Lumea de
acuma ştia: limbă de stat, alfabet latin, limbă română. Că
până atunci, lumea nu putea formula aceste cerinţe. Lumea
nu conştientiza problema! Scriitorii nu ştiau, ziariştii nu
ştiau. Alfabet latin, limbă de stat – limbă de stat, alfabet
latin; ordinea aceasta. Dacă era limbă de stat, rezişti şi fără
alfabet, dar e bine să fie şi alfabetul latin. Dacă se numeşte
limba română, să fie spus tot, până la capăt. De aici era
prioritatea aceasta: limbă de stat, alfabet latin, limbă
română. Şi Comitetul Central s-a îngrijorat şi a emis, în
noiembrie, aşa-numitele Teze din noiembrie, unde era scris
pe vreo trei pagini mari de ziar despre situaţia din ţară, dar

200
o treime din spaţiul acesta era consacrat problemelor
limbii: „Nu e nevoie de limbă de stat, ar trebui cheltuieli
enorme să schimbi alfabetul, maşini de scris, inscripţii,
firme – să le schimbi”, bla-bla-bla, prostii, argumente
absolut aiurite, care erau în total răspăr cu ştiinţa socio-
lingvistică. Era uşor să-i combaţi.
Da, dar puterea era la ei. Chiar dacă erau diletanţi,
ei stabileau regulile jocului.
Între timp, savanţii Academiei de Ştiinţe de la
Institutul de Limbă au convocat mai mulţi filologi,
lingvişti de frunte din Rusia – Sankt Petersburg, romanişti
de la Moscova, care au venit şi au spus: „Limba de stat,
limba română şi punct!” Şi au filmat această discuţie la
studio, iar în timpul filmării, a asigurat filmarea şi
înregistrarea nevastă-mea, care era inginer electronist la
televiziune. Ea a asigurat – şi ea bănuia, că doar ea
înţelegea ce se întâmplă, că emisiunea o să fie interzisă. Şi
ea a făcut, fără ştirea autorităţilor, încă o copie a acestei
emisiuni, pe acele bobine mari, şi a ascuns copia sub
denumirea unui film, o comedie, ceva, şi l-a dus la arhivă
ca film – dar ea ştia, numai ea ştia că în bobina aceea nu e
filmul, ci e emisiunea aceasta. Într-adevăr, a fost interzisă
emisiunea – dar noi ştiam că o aveam – şi a fost confiscat
ruloul oficial cu emisiunea. Acum, cât de greu a fost să
scoatem noi ruloul acela secret de la televiziune, ca să fie
la noi; a fost la mine în apartament această emisiune. Şi
când au apărut tezele, s-a pornit o mişcare în toată ţara
contra acestor teze. Şi a fost mai-mai să fie demonstraţie!
Ţin minte, la Uniunea Scriitorilor a venit prim-secretarul
Moldovei, Semion Grosu, să se întâlnească cu scriitorii şi
cu alţii. Şi acolo erau o mulţime de studenţi, tineri
intelectuali, şi el a început să vorbească că nu este nevoie
să ridicăm problema limbii. Lumea s-a sculat în picioare şi
a început să aplaude, ca să nu-i dea voie să vorbească.

201
Eram eu, într-o parte era Mihai Fusu, regizor, şi în
cealaltă, Emil Mîndîcanu. Şi Emil Mîndîcanu îmi spune
mie: „Hai să strigăm acuma: Limbă de stat! Alfabet latin!”
Eu îi spun lui Fusu: „Hai să strigăm!” Şi Fusu spune: „Vă
arăt eu cum! Bateţi cu mine în ritm!” Bate ritmul, şi apoi
sala, de şase sute de locuri, bate şi ea. Dar erau mai mult
de şase sute, că era lume... coridoarele erau pline. Şi
începem noi trei să scandăm ritmic: „Limbă de stat!
Alfabet latin! Limbă de stat! Alfabet latin!” Şi tot batem,
noi trei începem, şi în decurs de 15 secunde, a început
toată sala. De-acuma scandau aşa, de se cutremurau
pereţii: „Limbă de stat! Alfabet latin!” Şi ăsta a încercat să
spună ceva, primul secretar, dar nu putea, că lumea striga,
nu-i dădea voie să vorbească. El a spus că da, şi-a luat
rămas bun, aşa, prin semne, şi a părăsit sala. Şi de-atunci,
aceasta a devenit lozincă, scandată: „Limbă de stat!
Alfabet latin!” Sau prescurtată: „Limbă! Alfabet!”, în
sensul de limbă de stat.
Au fost nevoiţi să formeze o comisie a Comitetului
Central pentru studierea situaţiei cu limba. Au fost nevoiţi
să permită acea emisiune să meargă – şi au permis să
meargă, şi a fost difuzată chiar de două ori, ca lumea să
vadă că toţi lingviştii de la Moscova, de la Sankt
Petersburg spun că moldovenii vorbesc limba română şi ea
trebuie să fie limbă de stat aici.
Şi iată, lumea parcă s-a liniştit, în decembrie s-a
format acea comisie, cu oameni oficiali din nomenclatură
în ea, şi noi stăm şi aşteptăm ce-o să spună comisia. Trece
decembrie, trece ianuarie. Era februarie, o noapte ploioasă
de tot. Pe la 11 şi ceva, aproape de 12 noaptea, când de-
acuma ne culcam, sună cineva la uşă. La etajul întâi
locuiam noi, la Telecentru, un cartier din Chişinău, într-un
apartament foarte mic. Cine poate să sune la uşă, la
aproape 12 noaptea? Afară ploaie, plouă ca din găleată.

202
Întreb: „Cine e?” O voce de femeie: „Viorel, deschide!”
Deschid. Colega mea de clasă, cu trenciul în cap, udă
leoarcă, şi ţine ceva greu în braţe. Colega mea de clasă,
Victoria Miron. Intră. Zic: „Măi, ce te-a apucat? De unde
ai aflat unde locuiesc eu?” „Mi-a fost greu, dar am aflat!”
Eu mă mutasem de la părinţi, locuiam la nevastă-mea.
Şi-mi spune: „Ştii ce? Eu sunt secretara comisiei cu limba!
Sunt secretară tehnică, nu secretară în funcţie. Pentru că
şeful meu, rectorul Borşevici Ion, rectorul Institutului
Pedagogic, mă ia pe mine la aceste şedinţe, ca eu să
conspectez. Şi eu fac, practic, toată partea tehnică. Şi eu
nu înţeleg mare treabă, dar eu cred că se întâmplă ceva rău
aici cu limba noastră. Ia te rog, citeşte documentele
acestea!” Şi mi-a dat să citesc nişte proiecte, avea mapele
cu toate conspectele de la acele şedinţe.
Mare curaj a avut, şi-a riscat nu doar locul de
muncă…
Am răsfoit, a stat până pe la unu noaptea. Atunci nu
erau telefoane mobile. Eu, în casă, telefon nu aveam, nici
staţionar. Nu puteam face comandă la taxiuri, era risc
mare pentru ea, şi ea locuia în alt capăt de oraş.
Şi am văzut două proiecte. Un proiect de decret în
care se spunea că folosirea alfabetului latin este crimă de
stat, puşcărie 10 ani cine încearcă să folosească alfabetul
latin. Cine numeşte limba română, limbă română – trădare
de stat, deportare în Siberia. Era proiect! Şi alt proiect de
lege: formal democratic, dar cu două limbi de stat, ceea ce
însemna una, de fapt: rusa. Adică se punea la cale ceva
foarte şi foarte rău. Şi atunci eu am spus: „Da, într-adevăr,
Vica, ceea ce ai adus tu e foarte important şi foarte
periculos”. Am ieşit afară, am condus-o, am găsit o maşină
de ocazie s-o ducă acasă. Am notat numărul maşinii, că
dacă ceva se întâmplă cu ea... Şi ea mi-a spus: „Fă ceva, să
ieşi la contact cu Borşevici, că eu nu pot, că eu am funcţie

203
mică, deşi el e şeful meu, şi eu îl ajut, eu nu pot să spun
din capul meu, că eu nu ştiu ce fel de om e el sub aspect
patriotic. El e membru al Comitetului Central, om din
nomenclatură, şi nu pot să vorbesc deschis cu dânsul”. Dar
eu ştiam că Borşevici e prieten cu părinţii mei, încă din
copilăria mea, că-l vedeam la mine acasă. Dar eu personal
contact cu el n-am avut de când aveam şase ani. Fuga la
părinţi a doua zi şi spun: „Tăticu’, mămica, vedeţi care e
situaţia cu limba. Faceţi-mi legătura cu Borşevici, dacă el
e om de treabă!” Ei spun: „Da, e om de treabă, e om de-al
nostru, român de-al nostru, e bucovinean”. Şi încă peste o
zi, taică-meu a găsit treabă să treacă oficial pe la dânsul pe
la lucru – taică-meu, care era şomer în ’89, că în ’86 l-au
dat afară de la lucru; şi aceasta deja era în ’89, februarie.
Deci, scrisoarea intelectualilor a fost în ’88, septembrie.
Era februarie ’89. Şi taică-meu îmi spune să mă întâlnesc
cu el, tot aşa, ca-n filme: la 5 dimineaţa să fiu într-un parc
lângă casa unde locuieşte Borşevici, să fiu îmbrăcat de
sport şi să mimez că fac sport. La 5 şi un sfert dimineaţa, o
să iasă la plimbare domnul Borşevici, să respire aer curat.
Şi o să ne oprim cu spatele, la distanţă de 4-5 m unul de
altul, în două tufişuri anume, şi să mimăm că urinăm, cu
spatele unul la altul, şi atunci să schimbăm vorbe între noi.
Şi eu, într-adevăr, m-am dus. Trebuia să alerg, nu circula
niciun troleibuz, trebuia pe la 4 dimineaţa să ies, să alerg
de la Telecentru la Botanica - un alt cartier al Chişinăului,
erau vreo 4-5 km până acolo –, să ajung la 5 dimineaţa pe
acolo, să încep să fac exerciţii, să... şi era februarie, frig...
să mimezi exerciţiile acestea, în costum de sport! Văd, pe
la 5, că apare cineva. El e mai obez. Merge, cică, la
plimbare. Mă vede. Altcineva n-are cine să facă, la 5
dimineaţa, în februarie, sport în parc. În parcul din Valea
Trandafirilor, aşa se numea parcul acela. Într-adevăr, trece

204
pe lângă mine, încoace, încolo, se opreşte şi-mi spune:
„Păi, nu te pişi?” Zic: „Da, da! Da, da!”
Foarte conspirativ…
Ne întoarcem cu spatele unul la altul, la vreo 3
metri, ... zic: „Îndată, îndată...” Şi am vorbit cu spatele
unul la altul, la vreo 3 metri unul de altul. „Păi, ce vrei
să-mi spui?” Zic: „Am citit documentele de la comisie”.
„Cine ţi le-a dat?” Zic: „Secretara, Vica”. „Îndrăzneaţă
fată!”, spune el. „Nu va păţi nimic ea?” „Depinde ce-mi
spui tu!”
Cel puţin a fost sincer…
Zic: „Am citit proiectul lui Iakovlev, cu decretul;
proiectul lui Rotaru cu legea cu două limbi, şi amândouă
sunt foarte proaste. E împotriva noastră, ca popor, şi noi
dispărem. Nu rezolvăm problema. Invers agravează, chiar
cu două limbi agravează situaţia noastră”. „Eşti sigur de
ceea ce spui?” Zic: „Categoric, sigur!” „Tu ai alternativă?”
Zic: „Categoric, am!” „Atunci, facem aşa: ţinem legătura
prin Vica, tot timpul. Tu-mi scrii care sunt principiile şi eu
am să-ncerc să le-mping la comisie. Acuma continuă aici,
faci exerciţii, eu am plecat!”
În felul acesta, am stabilit contactul cu el. Încă de la
început deja ţineam legătura prin Vica. Eu scriam toate – o
limbă, un teritoriu, care sunt funcţiile, tot, tot, tot, cum
funcţionează limba şi argumentele. Plus, mi-a cerut să
aduc citate din Lenin – că trebuia să facă apel la citate.
Şi-n felul ăsta am stabilit colaborarea. Apoi am început să
vin şi la el în cabinet, sub felurite pretexte, şi continuam să
lucrez cu el. Şi-ntr-o zi, el îmi spune: „Am pierdut!” „Ce?”
„Ăştia au făcut limba lor, au respins propunerile mele, ei
merg cu două limbi de stat. Pe 31 martie vor publica în
presă proiectul legii cu două limbi de stat”. Şi eu spun:
„Păi, ce facem? Trebuie să organizăm o publicare din timp
a unui proiect alternativ de lege”. „Fă-l tu!” „Sub ce egidă

205
publicăm?” „Sub egida Uniunii Scriitorilor, în săptămâna-
lul «Literatura şi Arta». Bun, încercăm să facem. Eu n-am
trecere la Uniunea Scriitorilor, vorbesc cu cineva care
avea trecere să facă o adunare deschisă, unde să se
vorbească pe tema aceasta. Exact fixează adunarea în
timpul turei mele la traducere, la A.T.E.M., şi nu puteam
să fiu prezent, decât după 3 fără un sfert să mă duc, şi am
fugit chiar mai devreme de la serviciu şi am ajuns de-
acuma când lumea pleca. Îl întâmpin acolo pe ziaristul
Dinu Mihail, şi spun: „Măi, Dinu, ce-i acolo?” „S-a
prăpădit totul, a plecat totul, n-a mai vorbit nimic Cimpoi,
acolo, cu limba de stat”. „Hai repede la Cimpoi!” Mergem,
îl prindem încă pe scenă pe Cimpoi, făcea ceva cu
autografe acolo, că el e critic literar, şi spune: „Domnul
Cimpoi, acesta e Viorel Ciubotaru, în privinţa legii cu
limba de stat”. Şi eu spun: „Domnul Cimpoi, e nevoie
urgent să facem limbă de stat! S-o tipărim!” „Cine s-o
facă?” „Eu am s-o fac!” Se uită aşa: nimeni n-a făcut-o ...
„Păi, trebuie, altfel nu putem, că publică ăştialalţi!
Comitetul Central publică şi noi o să rămânem cu două
limbi de stat!” Ţin minte, era vineri. „Dacă luni n-o aduci,
n-o publicăm! Joi trebuie să iasă „Literatura şi Arta”. Luni
trebuie discutată şi luni seara dată la redacţie, şi marţi la
amiază se dă la tipografie, ca joi să iasă. Aşa era atunci.
Redactor-şef, Nicolae Dabija, ca şi astăzi. Şi iată, vineri
după-amiază, mie îmi spune lucrul ăsta, ca luni dimineaţă
să aduc legea! Îţi dai seama?
Îl iau pe Emil Mîndîcanu, eu şi nevastă-mea. Acasă.
El culegea textul la maşină, Emil. Eu scriam. Nevastă-mea
tipărea şi ea. Decupam, legam, trebuia să fie o logică în
toate acestea. Nu ştiam care e structura, nimic nu ştiam. În
viaţa noastră nu am văzut noi lege cu limbă de stat. Şi am
făcut o lege cu privire la limba de stat. Şi am ţinut seama
şi de găgăuzi, şi de bulgari, şi de lipoveni, şi de toţi.

206
Numai că pe aici, tot fiind moldoveni, să fie limbă de stat
numai, şi limbă de comunicare între localităţile
nemoldoveneşti şi moldoveneşti, limba noastră să fie. Şi
comunicarea în afara republicii, limba rusă. Plus la
aceasta, calea ferată, aeroportul, unităţile militare care erau
armata sovietică, în limba rusă să funcţioneze, că altfel nu
se putea, că era un singur imperiu, centralizat. Am scris
două foi de ziar, era legea limbii. Două foi de ziar! Şi
venim dimineaţa la Uniunea Scriitorilor. Nici nu se
convocase măcar Prezidiul Uniunii Scriitorilor, care
formal este organul permanent de conducere ... A trebuit
să pierdem vreo trei ore, până să sune, să vină ei, că nici
n-au avut grijă să convoace, deşi era problemă de viaţă şi
moarte!
S-a convocat prezidiul. Le-am citit legea, principiile.
Nu înţelegeau nimic. Apare Mişa Ghimpu – acuma e
preşedinte interimar la noi, în Moldova. Apare Mişa
Ghimpu, juristul – aia era porecla lui: „juristul”. Spune:
„Aaa... nu e nimic legea asta, nu e nevoie de ea! Noi
mergem înainte cu unirea cu România şi nu e nevoie de
limbă de stat!” De-acuma Uniunea Scriitorilor spune: „Ei,
dacă spune asta Mişa Ghimpu de la Front (Frontul
Popular), poate aşa şi este!” Eu zic: „Nu! Nu putem vorbi
în termenii aceştia! Până ajungem la unire, ne mănâncă
ruşii aici, cu limbă cu tot... Noi oricum trebuie să facem.
Dacă ne dau două limbi de stat, o să fie limba rusă de stat,
legiferată!” Până acuma, limba rusă nu era, era doar din
inerţie limba rusă.
Văd că nu vor să semneze. Eu ies înfuriat şi, într-un
alt cabinet, dau de Nicolae Costin, viitorul primar al
oraşului. Era profesor de comunism ştiinţific, dar era băiat
patriot. Şi spun: „Domnul Costin, iată legea cu limba.
Semnaţi-o! Că ăştia nu vor să semneze!” Şi el spune: „O
semnez! Eu am încredere în tine, că te cunosc!” Mă

207
cunoştea bine. Şi o semnează. El trebuia cu titlu ştiinţific
să fie, că el era candidat în ştiinţe, doctor în ştiinţe, cum se
spune acuma. O semnează şi spune; „Mai găsiţi pe cineva
care să semneze!” Şi prinde pe cineva, un poet, care era pe
acolo, îl prinde, îl trage: „Măi, ia şi semnează aici!” „Dar
ce-i aici?” „Am semnat eu, ia şi semnează şi tu!” „Dar ce-i
asta?” „Nu-ţi bate capul! Semnează!” A semnat şi acela.
„Cu două semnături, du-te la Cimpoi”. Nicolae spune:
„Domnul Cimpoi, semnaţi!” „Dar ce e asta?” „E legea pe
care tocmai am semnat-o şi eu”. „Trebuie să o semnez şi
eu?” „Da, semnaţi-o!” Şi Nicolae Costin a cules toate
semnăturile care trebuie şi aşa, în felul ăsta, am dat-o la
redacţie. A semnat-o şi Dabija de-acuma, şi-n felul ăsta, a
ieşit.
Când a ieşit, a fost un şoc pentru Comitetul Central.
Ei de-acum au înţeles că lumea ştie ce înseamnă limbă de
stat. Ştiau că n-o să poată să iasă cu o alternativă, şi totuşi,
pe 31 martie, ei publică. Dar deja toată lumea era centrată
pe această lege a Uniunii Scriitorilor. Toţi de-acuma ştiau
că aceasta e legea, aceea – nu! Şi din aprilie, până la
sfârşitul lui august, permanent demonstraţii, demonstraţii,
cu tricolorul, cu tot: „Limbă de stat! Alfabet latin!” Numai
una, o singură limbă de stat. Asta era principalul, ca lumea
să ştie că e o singură limbă de stat şi cum funcţionează ea,
să nu fie o lozincă limba de stat. Şi-n felul ăsta am reuşit,
şi-n mai autorităţile au cedat şi au fost nevoite să formeze
un grup mixt de lucru, în care să-i introducă pe lingviştii
patrioţi. Şi ne-au adus pe mine şi pe Emil Mîndîcanu, în
acest grup. Şi protecţia politică o făcea Ion Borşevici.
Protecţia ştiinţifică şi precizarea finală a formulărilor o
făceau Silviu Berejan, directorul Institutului de Limbă şi
Literatură al Academiei de Ştiinţe, – mort de-acuma;
doctorul în filologie Nicolae Matcaş, preşedintele Curţii
Supreme de Justiţie; Pavel Barbălat, mort şi el –

208
Dumnezeu să-l ierte! –, precum şi scriitorul Victor Prohin,
care ne sprijinea ferm linia. Iar Emil şi eu scriam nopţile,
redactam legea oficială, o refăceam de la zero, în baza
legii acesteia a Uniunii Scriitorilor. Şi am introdus un
preambul: limba moldovenească e echivalentă cu limba
română, deşi în textul legii vine limba moldovenească, era
condiţie. Ţin minte, venea şeful secţiei juridice, Vladimir
Ţurcan – acuma, e la Partidul Moldova Unită, şeful; şi
venea al doilea secretar de partid, prin protecţia căruia
trecusem la A.T.E.M. (el nu ştia că protejata lui m-a
trecut), care devenise între timp preşedintele Sovietului
suprem – Veaceslav Pşenicinikov. Mă chemau deoparte şi
şeful direcţiei administrative a Comitetului Central, de
care ţinea şi securitatea. Mă luau pe mine şi pe Emil
deoparte şi spuneau: „Voi scrieţi legea. Voi de ce aţi pus
acolo limba română?” „Savanţii aşa au spus, că e limbă
română”. „De ce alfabet latin? Nu poate să funcţioneze cu
alfabet rusesc, ca până acuma?” „Cum adică? Nu poate!”
Le arătam exemple, cum că cu alfabetul rusesc e mult mai
complicat să scrii în limba română. „Dar nu puteţi face ca
să scrie cu rusesc?” „Nu putem face!” „Luaţi seama, că o
să fie revoluţie aici! Nouă nu ne trebuie revoluţie!” Şi
căuta pe noi doi să ne preseze, că ştiau că noi scriem
aceasta. Dar noi o făceam pe proştii, spuneam că savanţii.
Şi în felul acesta am scris legea nouă, care era relativ
bună. Nu era aşa de bună ca cea pe care am făcut-o noi,
dar nu era aşa de proastă ca cea pe care o făcuse Comitetul
Central.
Pe 31 august ’89 a fost votată legea aceasta, cu un
singur vot abţinere: 380 deputaţi, 379 voturi pro – inclusiv
toată Transnistria, tot Tiraspolul – şi un singur vot
abţinere. Datorită muncii lui Borşevici, datorită poziţiei
ferme a lui Mircea Snegur, datorită muncii prin coridoare,
adică neoficiale, a lui Nicolae Andronic ...

209
 Nicolae Andronic era adjunctul şefului de secţie
juridică, adjunctul lui Vladimir Ţurcan. El chema deputaţii
şi le dădea lor ce să vorbească în favoarea limbii.
Deputaţii moldoveni toţi erau de aceştia: muncitori,
mulgătoare; iar deputaţii ruşi erau doctori în ştiinţe,
jurnalişti, filosofi, redactori-şefi. Ăştia puteau mai uşor să
convingă şi să vorbească, de aceea trebuia să-i pregătim pe
moldoveni. Şi atunci stătea Institutul de Filologie, de
limbă; era scriitorul Andrei Ţurcanu, Constantin Tănase,
Vasile Bahnaru şi alţii, scriau în diferite stiluri, diferite
argumente, din punctul de vedere al mulgătoarelor, al
muncitorilor, al mecanizatorilor, din punctul de vedere al...
scriau argumente pe fiecare articol din lege, de ce anume
aşa. Iar Nicolae Andronic împărţea articole la aceştia. „Tu
ce eşti? Muncitor? Cutare! Învaţă asta să vorbeşti. La
articolul cutare, vorbeşti tu. La cutare, tot tu vorbeşti. Iaca,
tu. Tu eşti mulgătoare, iaca textul ăsta învaţă-l. Când o să
fie articolul cutare, te ridici şi spui aşa. La articolul cutare,
te ridici şi spui aşa!” Şi aşa împărţea la deputaţii
moldoveni.
A fost un scenariu şi-n felul ăsta, pe 31 august,
argumentele moldovenilor, zdrobitoare, ştiinţifice toate,
dar expuse în limbajul mulgătoarei, ţăranului,
colhoznicului, mecanizatorului, muncitorului, erau în
limbajul acesta expuse, dar ştiinţific zdrobitoare, toate
aceste argumente şi toată lupta aceasta a fost dirijată de
Borşevici şi asigurată de poziţia fermă a lui Mircea
Snegur. În felul ăsta, am câştigat limba de stat.
Dar deja e depăşită. De mult, de zece ani ar trebui să
avem altă lege cu privire la limba de stat, altă lege! Că la
modul real, la noi limba de stat nu s-a introdus. Ceea ce se
face, ceea ce se vorbeşte la noi e doar o inerţie, să zic aşa,
o formă de... de la sine merge lucrul ăsta. Lumea vorbeşte
rău româneşte, lumea nu ştie să scrie documente în limba

210
română. O mulţime de terminologii nu le cunosc. În stradă
nu poţi să te descurci dacă nu ştii limba rusă. Situaţia a
rămas la noi aşa: acum în Moldova limba română are
acelaşi statut cum avea, să zicem, limba letonă în Letonia,
care era cea mai rusificată ţară baltică. În Estonia, în
Lituania, în ţările caucaziene, situaţia cu limba în perioada
sovietică era mult mai bună decât acum în Moldova, cu
româna. Noi abia ne apropiem de nivelul la care era în
timpul sovietic, sub ocupaţie sovietică, Letonia, care era
cea mai rusificată din toate republicile baltice. Pe când la
noi de mult limba română trebuia să fie ca în România sau
aproape ca în România – ca funcţionalitate, nu zic cu toate
miştocăriile de acolo, din limbă, cu toate manelismele.
Aceasta e, pe scurt, povestea introducerii limbii de
stat la noi în Moldova...
O poveste frumoasă. Frumoasă, mai ales pentru că
este o poveste adevărată…

211