T E M A nr.

11
PROTECŢIA MUNCII

Planul temei
§ 1. Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale protecţiei muncii.
§ 2. Rolul statului în domeniul protecţiei muncii.
§ 3. Normele de protecţie şi igiena muncii.
§ 4. Organizarea protecţiei muncii şi asigurarea dreptului salariaţilor la
protecţia muncii.
§ 5. Accidentele de muncă şi bolile profesionale.
§ 6. Modul de cercetare a accidentelor de muncă.
§ 7. Răspunderea juridică în domeniul protecţiei muncii.

§ 1. Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale protecţiei muncii

Protecţia muncii reprezintă un sistem de măsuri şi reguli obligatorii pentru toţi
participanţii la procesul de muncă, urmărindu-se aplicarea criteriilor ergonomice
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi pentru reducerea efortului fizic,
precum şi măsuri adecvate pentru munca femeilor şi a tinerilor.
În accepţiunea juridică, protecţia muncii cuprinde totalitatea normelor juridice
referitoare la obligaţiile celor care concep, organizează sau conduc procesul de
muncă şi a celor care desfăşoară efectiv diverse activităţi, în scopul realizării
măsurilor tehnice necesare pentru apărarea vieţii şi integrităţii lor corporale 1.
Protecţia muncii dispune de următoarele trăsături caracteristice: 1) constituie o
expresie a implicării statului – chiar şi în condiţiile economiei de piaţă – în
asigurarea protecţiei salariaţilor şi a celorlalţi participanţi la procesul de muncă; 2)
se integrează, în mod organic, proceselor de muncă, încă înainte de începerea
activităţilor de producţie ori de servicii. Astfel, desfăşurarea activităţilor de
producţie sau a prestării de servicii este condiţionată de obţinerea autorizaţiei de
funcţionare din punctul de vedere al protecţiei muncii; echipamentele tehnice
trebuie să fie proiectate, fabricate şi utilizate astfel încît să corespundă standardelor
şi normelor de protecţie a muncii şi să nu pună în pericol viaţa sau sănătatea
oamenilor; 4) se referă la o sferă extinsă a celor obligaţi să ia măsuri de protecţie a
muncii şi a subiectelor ocrotiţi prin măsurile respective.
În prezent, instituţia juridică a protecţiei muncii este reglementată prin
următoarele acte normative: Codul muncii al Republicii Moldova adoptat prin Legea

1
Tiberiu-Constantin Medeanu, Accidentele de muncă, Vol. I, Bucureşti, Lumina Lex, 1998, p. 7.
RM nr. 154-XV din 28.03.20032; Legea cu privire la protecţia muncii din 2 iulie
19913; Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale nr. 756-XIV
din 24 decembrie 19994; Legea privind modul de recalculare a sumei de
compensare a pagubei cauzate angajaţilor în urma mutilării sau a altor vătămări ale
sănătăţii în timpul exercitării obligaţiunilor de serviciu nr. 278-XIV din 11.02.1999 5;
Regulamentul privind modul de cercetare a accidentelor de muncă, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului RM nr. 1361 din 22.12.20056; Hotărîrea Guvernului RM Cu
privire la aprobarea Listei-tip a lucrărilor şi locurilor de muncă cu condiţii grele şi
deosebit de grele, vătămătoare şi deosebit de vătămătoare pentru care salariaţilor li
se stabilesc sporuri de compensare, nr. 1487 din 31.12.2004 7; Norme pentru
elaborarea instrucţiunilor de protecţie a muncii, aprobate prin Hotărîrea Ministerului
Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 54 din 8 noiembrie 2001 8; Norme pentru organizarea
instruirii în materie de protecţie a muncii a personalului din întreprinderi, instituţii,
organizaţii, aprobate prin Hotărîrea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 49
din 01.10.20019 ş.a.
Este demn de a fi menţionat faptul că instituţia juridică a protecţiei muncii a
fost supusă unor reglementări şi pe plan internaţional. Astfel, primele reglementări
dispersate pe tema prevenirii accidentelor de producţie au apărut în statele
industriale în secolul al XIX-lea, primele congrese pentru securitatea muncii s-au
desfăşurat la Paris (1889), Berna (1897) şi Milano (1894), iar în 1889 s-a constituit
Asociaţia pentru prevenirea accidentelor în fabrici10.
Securitatea şi sănătatea la locul de muncă a constituit centrul preocupărilor
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, aceasta elaborînd peste 30 de convenţii şi un
număr impunător de recomandări, cum ar fi: Convenţia OIM nr. 155/1981 privind
securitatea şi sănătatea muncitorilor; Convenţia OIM nr. 174/1993 referitoare la
prevenirea accidentelor industriale majore; Convenţia OIM nr. 176/1995 privind
securitatea şi sănătatea în mine ş.a.
În cadrul Uniunii Europene problematica securităţii în muncă a constituit de
asemenea o preocupare deosebită. Instituţia juridică a securităţii şi sănătăţii la locul
de muncă a fost reglementată printr-o serie de directive, dintre care cea mai
importantă este Directiva Consiliului 89/391/CEE din 12.06.1989 privind
2
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159-162 din 29.07.2003.
3
Moldova Suverană nr. 169 din 15.08.1991.
4
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 31-33 din 23.03.2000.
5
Ibidem, nr. 24-25 din 11.03.1999.
6
Ibidem, nr. 9-12 din 20.01.2006.
7
Ibidem, nr. 5-12 din 14.01.2005.
8
Ibidem, nr. 33-35 din 07.03.2001.
9
Ibidem, nr. 131-132 din 31.10.2001.
10
Tiberiu-Constantin Medeanu, op.cit., p. 15-16.
introducerea de măsuri de încurajare a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor în muncă. Prevederile acestei directive se pot rezuma la
următoarele teze11:
- Directiva Consiliului 89/391/CEE impune patronului să facă o evaluare a riscurilor
ce ar putea afecta sănătatea şi securitatea la locul de muncă, să-şi ia toate
asigurările că angajaţii sînt bine informaţi şi instruiţi corespunzător cu privire la
problemele de sănătate şi securitate;
- patronii trebuie să-i consulte pe lucrători şi/sau pe reprezentanţii acestora şi să le
permită participarea în cadrul tuturor problemelor ce privesc securitatea şi
sănătatea în muncă;
- angajatorul trebuie să asigure ca fiecare lucrător să beneficieze de o pregătire
suficientă şi adecvată în privinţa securităţii şi sănătăţii, îndeosebi sub forma
informării şi instrucţiunilor, cu ocazia angajării sale, unei mutări sau a unei
schimbări de funcţie, introducerii sau schimbării echipamentului de lucru,
introducerii unei tehnologii şi focalizată specific pe postul său de muncă sau pe
funcţia sa. Această pregătire trebuie să fie adaptată la evoluţia riscurilor şi la
apariţia unor noi riscuri şi să fie repetată periodic dacă este necesar;
- fiecărui lucrător îi revine responsabilitatea de a se îngriji, potrivit posibilităţilor
sale, de propria securitate şi sănătate, precum şi de cea a altor persoane în cauză
ca urmare a actelor sale sau a omisiunilor sale în muncă, în conformitate cu propria
pregătire şi cu instrucţiunile patronului său. În special, lucrătorul este obligat: să
utilizeze corect maşinile, aparatele, instrumentele, substanţele periculoase,
echipamentele de transport şi celelalte utilaje; -să utilizeze corect echipamentul
individual de protecţie pus la dispoziţie şi, după utilizare, să-l pună la locul său; -să
nu scoată din funcţionare, să schimbe sau să deplaseze în mod arbitrar dispozitivele
de securitate aferente în special maşinilor, aparatelor, instrumentelor, instalaţiilor şi
clădirilor şi să utilizeze corect astfel de dispozitive de securitate; să semnaleze
imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor care au o funcţie specifică în materie de
protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor orice situaţie de muncă în privinţa
căreia aceştia au un motiv rezonabil să considere că prezintă un pericol deosebit şi
iminent pentru securitate şi sănătate, precum şi orice defecţiune constatată în
sistemele de protecţie etc.
În cele din urmă, se cere a fi relevat faptul că Directiva Consiliului nr.
89/391/CEE din 12.06.1989 a constituit o bază pentru adoptarea a unui număr de

11
A se vedea pentru dezvoltări: Nicolae Voiculescu, Dreptul comunitar al muncii, ROSETTI, Bucureşti, 2005, p.
135-137.
17 directive specifice care acoperă aspectele particulare ale problematicii securităţii
şi sănătăţii la locul de muncă.

§ 2. Rolul statului în domeniul protecţiei muncii

În conformitate cu prevederile art. 222 alin. (1) din CM al RM, direcţiile
principale ale politicii de stat în domeniul protecţiei muncii sunt: a) asigurarea
priorităţii privind păstrarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor; b) emiterea şi aplicarea
actelor normative privind protecţia muncii; c) coordonarea activităţilor în domeniul
protecţiei muncii şi al mediului; d) supravegherea şi controlul de stat asupra
respectării actelor normative în domeniul protecţiei muncii; e) sprijinirea controlului
obştesc asupra respectării drepturilor şi intereselor legitime ale salariaţilor în
domeniul protecţiei muncii; f) cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a
bolilor profesionale; g) apărarea intereselor legitime ale salariaţilor care au avut de
suferit în urma accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, precum şi ale
membrilor familiilor lor, prin asigurarea socială obligatorie contra accidentelor de
muncă şi bolilor profesionale; h) stabilirea compensaţiilor pentru munca în condiţii
grele, vătămătoare şi/sau periculoase ce nu pot fi înlăturate în condiţiile nivelului
tehnic actual al producţiei şi al organizării muncii; i) propagarea experienţei
avansate în domeniul protecţiei muncii; j) participarea autorităţilor publice la
realizarea măsurilor de protecţie a muncii; k) pregătirea şi reciclarea specialiştilor în
domeniul protecţiei muncii; l) organizarea evidenţei statistice de stat privind
condiţiile de muncă, accidentele de muncă, bolile profesionale şi consecinţele
materiale ale acestora; m) asigurarea funcţionării sistemului informaţional unic în
domeniul protecţiei muncii; n) colaborarea internaţională în domeniul protecţiei
muncii; o) contribuirea la crearea condiţiilor de muncă nepericuloase, la elaborarea
şi utilizarea tehnicii şi a tehnologiilor nepericuloase, la producerea mijloacelor de
protecţie individuală şi colectivă a salariaţilor; p) reglementarea asigurării
salariaţilor cu echipament de protecţie individuală şi colectivă, cu încăperi şi
instalaţii sanitar-socialе, cu mijloace curativ-profilactice din contul angajatorului.
Realizarea direcţiilor principale ale politicii de stat în domeniul protecţiei muncii
se asigură prin acţiuni coordonate ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale
patronatelor, sindicatelor, angajatorilor, reprezentanţilor salariaţilor.
Legea cu privire la protecţia muncii nr. 625 din 02.07.1991 notifică
împuternicirile autorităţilor publice în domeniul protecţiei muncii. Astfel, potrivit art.
15 din lege, conducerea de stat a protecţiei muncii o execută Guvernul Republicii
Moldova, care:
 - elaborează şi promovează o politică de stat unică în domeniul protecţiei
muncii, determină funcţiile ministerelor, organelor autoadministrării locale, ale
altor organe şi organizaţii, coordonează activitatea de asigurare a condiţiilor de
muncă sănătoase şi inofensive şi exercită controlul asupra acestei activităţi;
- elaborează, cu concursul sindicatelor şi al altor organizaţii reprezentative ale
salariaţilor şi ale antreprenorilor, programele de îmbunătăţire a condiţiilor de
muncă şi a protecţiei muncii, organizează îndeplinirea lor;
- stabileşte înlesniri fiscale pentru întreprinderile care produc mijloace de
producţie a muncii şi prestează servicii de perfecţionare a protecţiei muncii în
producţie;
- organizează pregătirea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii.
În acelaşi timp, ministerele şi departamentele Republicii Moldova elaborează
standardele, normele, regulile, instrucţiunile de ramură şi alte acte normative de
protecţie a muncii. De asemenea, autorităţile administraţiei publice centrale
organizează avizarea de construire şi reconstruire a obiectelor de producţie, a noilor
procese tehnologice şi utilaje sub aspectul corespunderii cerinţelor de securitate a
muncii.
Legea cu privire la protecţia muncii nr. 625 din 02.07.1991 acordă o atenţie
deosebită conducerii activităţii de protecţie a muncii la nivel de unitate. Actul
legislativ nominalizat menţionează, în acest sens, că condiţiile de muncă la
întreprindere trebuie să corespundă standardelor, normelor şi regulilor de protecţie
a muncii. Întreprinderea este obligată să asigure:
- siguranţa clădirilor, construcţiilor, proceselor tehnologice şi a utilajului;
- condiţii sanitaroigienice şi de protecţie a muncii la fiecare loc de lucru care să
corespundă normativelor în vigoare;
- organizarea asistenţei sanitarosociale curative şi profilactice pentru angajaţi;
- regimuri optime de muncă şi de odihnă;
- distribuirea gratuită angajaţilor a echipamentului de protecţie individuală în
sortimentul cuvenit şi în termenele stabilite;
- instruirea, instructarea angajaţilor şi verificarea cunostinţelor lor privind
normele şi regulile de protecţie a muncii, propagarea protecţiei muncii.
Angajatorul trebuie să asigure condiţii de muncă sănătoase şi inofensive, să
organizeze controlul asupra factorilor periculoşi şi nocivi.
Potrivit art. 19 din Legea RM cu privire la protecţia muncii, pentru organiza-
rea lucrului de protecţie a muncii şi pentru exercitarea controlului asupra respectării
de către toţi angajaţii a legislaţiei, normelor şi regulilor de protecţie a muncii la
întreprinderi se formează servicii de protecţie a muncii.
La întreprinderile care au 50 de angajaţi sau mai mult se introduce funcţia de
specialist în protecţia muncii. La întreprinderile care au un număr mai
mic de angajaţi această funcţie o exercită conducătorii lor.
La întreprinderile care au peste o mie de angajaţi în componenţa serviciului de
protecţie a muncii se introduce funcţia de medic pentru igiena muncii şi se
organizează laboratorul industrial sanitar.
Specialistul în protecţia muncii are dreptul să dea conducătorilor de subdiviziuni
şi de servicii dispoziţii, obligatorii pentru executare, privind lichidarea încălcărilor
normelor şi regulilor de protecţie a muncii, să prezinte conducătorului de
întreprindere actele pentru tragerea la răspundere a persoanelor oficiale
care comit astfel de încălcări. Specialiştii în protecţia muncii nu pot fi antrenaţi în
activităţi care nu intră în funcţiile lor.
Serviciul de protecţie a muncii se lichidează numai în cazul încetării activităţii
unităţii.

§ 3. Normele de protecţie şi igiena muncii

Este necesar a face o delimitare clară între normele de protecţie şi cele de
igienă a muncii.
Astfel, trebuie precizat că normele de protecţie a muncii cuprind reguli şi măsuri
aplicabile în întreaga economie naţională şi se referă la principalele reglementări
tehnice aplicabile pe domenii de activitate pentru prevenirea accidentelor de muncă
şi a bolilor profesionale, eliminarea sau reducerea factorilor de risc.
În acelaşi timp, normele de igienă a muncii vizează ocrotirea sănătăţii
participanţilor la procesul muncii, avînd un caracter general obligatoriu.
Conţinutul art. 224 din CM al RM dispune că normele de protecţie a muncii şi
normele de igienă a muncii, obligatorii pentru unităţi, se emit, respectiv, de
Ministerul Economiei şi Comerţului şi de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale
după consultarea patronatelor şi sindicatelor, cu respectarea prevederilor Legii RM
privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei
publice centrale şi locale.
Potrivit art. 233 alin. (2) din CM al RM, în lipsa normelor de protecţie a muncii,
angajatorului îi revine obligaţia asigurării unor măsuri de protecţie a muncii
corespunzătoare condiţiilor concrete în care se desfăşoară activităţile respective,
prin aprobarea instrucţiunilor interne de protecţie a muncii.
 În conformitate cu prevederile art. 65 alin. (3) lit. c) din CM al RM, angajatorul
este obligat să-l familiarizeze pe salariat cu tehnica securităţii, igiena muncii,
măsurile de securitate antiincendiară şi cu alte reguli de protecţie a muncii.
Pentru a concretiza aceste reglementări, este necesar a face referire la Norme
pentru organizarea instruirii în materie de protecţie a muncii a personalului din
întreprinderi, instituţii, organizaţii, aprobate prin Hotărîrea Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale al RM nr. 49 din 01.10.2001 12. Astfel, potrivit pct. 4 din Normele
relevate, instructajul de protecţie a muncii, în raport cu caracterul şi timpul
efectuării, cuprinde următoarele faze: a) instructaj introductiv general; b) instructaj
la locul de muncă; c) instructaj periodic.
Instructajul introductiv general se face, în principal, cu personalul nou-angajat
şi are scopul de a informa personalul despre obligaţiile acestuia de protecţie a
muncii, specificul activităţii de producţie, prevederile actelor normative de protecţie
a muncii ce urmează a fi respectate în procesul de muncă, riscurile de accidentare
şi îmbolnăvire profesională specifice, consecinţele posibile ale necunoaşterii sau
nerespectării prevederilor actelor normative de protecţie a muncii.
Instructajul introductiv general se efectuează individual sau cu un grup de
persoane de către specialistul pentru protecţia muncii conform programului
instructajului introductiv general. Programul instructajului introductiv general se
elaborează de specialistul pentru protecţia muncii şi se aprobă de angajator.
Specialistul pentru protecţia muncii, după ce a efectuat instructajul introductiv
general, verifică cunoştinţele însuşite de cei instruiţi şi, în raport cu rezultatul
verificării cunoştinţelor, face propuneri angajatorului referitor la angajarea sau
neangajarea persoanelor respective.
Angajatorul angajează numai persoane care au însuşit programul instructajului
introductiv general.
Pentru fiecare salariat nou-angajat se completează fişa individuală de instructaj
de protecţie a muncii. Această fişă conţine următoarele compartimente:
obligaţiunile de protecţie a muncii ale salariatului; datele personale ale salariatului;
datele referitoare la instructajul introductiv general, precum şi cele ce ţin de
instructajul la locul de muncă şi periodic.
Importanţa documentării faptului familiarizării salariatului cu tehnica securităţii,
igiena muncii şi cu alte reguli de protecţie a muncii este una deosebită, deoarece
dacă, în caz de producere a unui accident la locul de muncă, se va constata că
angajatorul nu a perfectat şi nu a completat fişele de instructaj, el va fi recunoscut

12
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 131-132 din 31.10.2001.
drept vinovat în producerea unui astfel de accident (exceptînd cazul unei grave
culpe din partea salariatului).
Potrivit pct. 14 al Normelor pentru organizarea instruirii în materie de protecţie
a muncii a personalului din întreprinderi, instituţii, organizaţii, instructajul periodic
are scopul să completeze şi să perfecţioneze cunoştinţele în materie de protecţie a
muncii ale personalului şi se efectuează de către conducătorul de lucrări.
Instructajul periodic se efectuează ori de cite ori este necesar la intervale ce nu
vor depăşi 180 zile. Acest tip de instructaje se efectuează şi în următoarele cazuri:
a) la punerea în aplicare a unor norme de protecţie a muncii noi sau modificate,
care se răspîndesc asupra locului de muncă respectiv; b) la schimbarea condiţiilor
de muncă; c) în urma încălcării de către salariaţi a instrucţiunilor de protecţie a
muncii, care a condus sau ar fi putut conduce la un accident de muncă, avarie,
explozie etc.; d) la reluarea activităţii după un accident de muncă; e) la efectuarea
lucrărilor ocazionale sau speciale care nu fac parte din procesul de muncă obişnuit
al salariatului; f) la modificarea procesului tehnologic; g) la lichidarea urmărilor
avariilor, calamităţilor naturale etc.; h) la efectuarea lucrărilor pentru care se
perfectează un bon de lucru-permis.

§ 4. Organizarea protecţiei muncii şi asigurarea dreptului salariaţilor la

protecţia muncii
Cele mai multe obligaţii în sfera organizării protecţiei muncii în cadrul unităţii îi
revin angajatorului. Aşadar, potrivit art. 225 din CM al RM, angajatorul are
următoarele obligaţii principale:
- să aprobe, în etapa de cercetare, proiectare şi executare a construcţiilor şi
echipamentelor tehnice, de elaborare a proceselor tehnologice, soluţii conforme
normelor de protecţie a muncii, aplicarea cărora ar elimina riscurile de
accidentare a salariaţilor şi de contractare a bolilor profesionale;
- să activeze numai în temeiul autorizaţiei de funcţionare din punctul de vedere
al protecţiei muncii, iar în cazul lansării în producţie a echipamentelor tehnice, a
echipamentului individual de protecţie şi de lucru - şi în temeiul avizului
corespunzător, documentelor eliberate de organele abilitate, precum şi să
menţină condiţiile pentru care s-au obţinut acestea şi să solicite revizuirea
documentelor menţionate în cazul schimbării condiţiilor iniţiale;
- să organizeze serviciul pentru protecţia muncii şi serviciul medical;
 - să achite instituţiilor medicale cheltuielile pentru acordarea ajutorului medical
de urgenţă în caz de accidente de muncă şi acutizare a bolilor profesionale;
- să asigure evaluarea factorilor de risc la locurile de muncă;
- să asigure elaborarea şi realizarea planului anual privind măsurile de protecţie
a muncii în unitate;
- să nu atragă mijloacele salariaţilor în acoperirea cheltuielilor legate de
realizarea măsurilor de protecţie a muncii în unitate;
- să admită la lucru numai persoane care, în urma controlului (examenului)
medical, corespund sarcinilor de muncă ce urmează să le execute;
- să asigure informarea fiecărui salariat asupra riscurilor la care acesta este
expus în desfăşurarea activităţii sale la locul de muncă, precum şi asupra
măsurilor preventive necesare;
- să asigure instruirea salariaţilor în materie de protecţie a muncii, inclusiv
instruirea împuterniciţilor pentru protecţia muncii;
- să elaboreze şi să aprobe, de comun acord cu reprezentanţii salariaţilor,
instrucţiuni cu privire la protecţia muncii, corespunzătoare condiţiilor în care se
desfăşoară activitatea la locurile de muncă;
- să asigure dotarea salariaţilor cu echipament individual de protecţie şi de
lucru, precum şi păstrarea, întreţinerea, repararea, curăţarea şi dezintoxicarea
acestuia;
- să acorde materiale igienico-sanitare salariaţilor care lucrează la locuri de
muncă cu condiţii de murdărire excesivă a pielii sau unde este posibilă acţiunea
substanţelor nocive asupra mîinilor;
- să nu ceară salariatului îndeplinirea unor sarcini de muncă cu pericol iminent
de accidentare;
- să asigure fiecare salariat contra accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;
- să asigure, în caz de accidentare sau de îmbolnăvire la locul de muncă,
acordarea primului ajutor şi transportarea salariaţilor în instituţii medicale;
- să efectueze, în modul stabilit de cod, transferul la o muncă mai uşoară a
salariaţilor care au nevoie de aceasta din motive de sănătate.
Legislaţia muncii înaintează o serie de cerinţe faţă de locurile de muncă ale
salariaţilor. În corespundere cu prevederile art. 232 din CM al RM, locurile de
muncă trebuie să fie organizate astfel încît:
- să se asigure condiţiile de protecţie a muncii;
- să se evite poziţiile forţate şi nefireşti ale corpului salariatului şi să se asigure
posibilitatea schimbării poziţiei corpului în timpul lucrului prin amenajarea locului
 de muncă, prin folosirea echipamentelor tehnice corespunzătoare, prin
optimizarea fluxului tehnologic;
- pentru locurile de muncă care solicită un efort fizic sau neuropsihic sporit sau
în care există factori nocivi de natură fizică, chimică sau biologică, se vor
prevedea măsuri de asigurare a unui ritm şi regim de muncă care ar preveni
vătămarea sănătăţii salariaţilor;
- repartizarea salariaţilor pe locuri de muncă se va face astfel încît solicitările
impuse de specificul muncii, de mediul de muncă, de relaţiile om - maşină şi
cele psihosociale ale colectivului de muncă să corespundă particularităţilor
psihofiziologice ale salariaţilor. La repartizarea femeilor pe locuri de muncă se va
ţine seama de particularităţile morfofuncţionale şi stările fiziologice specifice lor.
Salariaţii care prestează munca într-un microclimat cald (peste 30 grade C) sau
în unul rece (sub 5 grade C) vor beneficia de pauze pentru refacerea capacităţii de
termoreglare a organismului, ale căror durată şi frecvenţă se stabilesc în funcţie de
intensitatea efortului şi de valorile componentelor microclimatului. În acest scop se
vor asigura spaţii fixe sau mobile cu microclimat corespunzător.
Locurile de muncă trebuie să fie atestate din punctul de vedere al protecţiei
muncii nu mai rar decît o dată în 5 ani. Modul de evaluare a condiţiilor de muncă la
locurile de muncă este concretizat în Hotărîrea Guvernului RM nr. 1335 Despre
aprobarea Regulamentului cu privire la evaluarea condiţiilor de muncă la locurile de
muncă şi modul de aplicare a listelor ramurale de lucrări pentru care pot fi stabilite
sporuri de compensare pentru munca prestată în condiţii nefavorabile din
10.10.200213.
Evaluarea stării reale a condiţiilor de muncă se efectuează în baza datelor
atestării locurilor de muncă sau a măsurărilor instrumentale speciale ale nivelurilor
factorilor mediului de producţie, care se reflectă în fişa condiţiilor de muncă la locul
de muncă.
Atestarea locurilor de muncă se efectuează de către o comisie specială în număr
de cel puţin trei persoane, numită de conducerea unităţii respective, care include
reprezentanţi ai colectivului de muncă, organizaţiei sindicale şi inspecţiei muncii.
Indiferent de sfera de activitate, orice salariat are dreptul la o muncă care să
corespundă normelor de protecţie a muncii. Conform conţinutului art. 227 din CM al
RM, fiecare salariat are dreptul:
a) să aibă un loc de muncă corespunzător normelor de protecţie a muncii;

13
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 146 din 31.10.2002.
 b) să fie asigurat în mod obligatoriu contra accidentelor de muncă şi contra
bolilor profesionale;
c) să obţină de la angajator informaţii veridice despre condiţiile de muncă,
despre existenţa riscului de vătămare a sănătăţii şi despre măsurile de protecţie
împotriva influenţei factorilor de risc;
d) să refuze efectuarea lucrărilor în cazul apariţiei unui pericol pentru viaţă sau
sănătate, pînă la înlăturarea acestuia;
e) să fie asigurat, din contul angajatorului, cu echipament de protecţie
individuală şi colectivă în modul stabilit;
f) să fie instruit în domeniul protecţiei muncii şi să beneficieze de reciclare
profesională pentru motive legate de protecţia muncii, din contul angajatorului;
g) să se adreseze către angajator, patronate, sindicate, autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale, instanţele de judecată pentru
soluţionarea problemelor ce ţin de protecţia muncii;
h) să participe personal sau prin intermediul reprezentanţilor săi la examinarea
chestiunilor legate de asigurarea unor condiţii de muncă nepericuloase la locul
său de muncă, la cercetarea accidentului de muncă sau a bolii profesionale
contractate de el;
i) să fie supus unui control medical extraordinar potrivit recomandărilor
medicale, cu menţinerea locului de muncă şi a salariului mediu pe durata
efectuării controlului respectiv;
j) să primească compensaţiile prevăzute de lege, de convenţiile colective, de
contractul colectiv şi de cel individual de muncă în cazul cînd este angajat la
munci în condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase.
Cu toate acestea, salariatului îi revin şi anumite obligaţii în domeniul protecţiei
muncii, şi anume:
a) să respecte instrucţiunile de protecţie a muncii corespunzătoare activităţii
desfăşurate;
b) să utilizeze mijloacele de protecţie individuală din dotare conform destinaţiei;
c) să-şi desfăşoare activitatea fără a pune în pericol atît persoana proprie, cît şi
ceilalţi salariaţi;
d) să nu ridice, să nu deplaseze, să nu distrugă dispozitivele de protecţie, de
semnalizare şi de avertizare, să nu împiedice aplicarea metodelor şi procedeelor
de reducere sau eliminare a influenţei factorilor de risc;
e) să aducă la cunoştinţa conducătorului său nemijlocit orice defecţiune tehnică
sau altă situaţie în care nu sînt respectate cerinţele de protecţie a muncii;
 f) să-şi întrerupă activitatea la apariţia unui pericol iminent de accidentare şi să
anunţe imediat despre aceasta conducătorul său nemijlocit;
g) să aducă la cunoştinţa conducătorului său nemijlocit orice accident sau
îmbolnăvire la locul de muncă.
După cum deja am menţionat, în cadrul unităţii, cele mai multe multe
împuterniciri le au următoarele structuri organizatorice: serviciul pentru protecţia şi
igiena muncii; serviciul medical; comitetul pentru protecţia şi igiena muncii.
Serviciul pentru protecţia şi igiena muncii se înfiinţează în unităţile care au
50 şi mai mulţi salariaţi.
Dacă mediul de muncă din unitate impune un control dinamic al factorilor
nocivi, în unitate se înfiinţează un laborator de toxicologie industrială aflat în
subordinea serviciului pentru protecţia şi igiena muncii.
Potrivit art. 234 alin. (3) din CM al RM, serviciul pentru protecţia şi igiena
muncii acordă consultaţii şi asistenţă angajatorului la elaborarea şi realizarea
măsurilor de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. De
asemenea, acest serviciu urmăreşte: a) prevenirea, eliminarea sau reducerea
acţiunii factorilor de risc ce pot apare în procesul muncii; b) perfecţionarea
metodelor de muncă şi ameliorarea mediului de muncă, prin adaptarea acestora la
capacităţile psihofizice ale salariaţilor; c) contribuirea la instruirea salariaţilor în
materie de protecţie şi igienă a muncii.
Unităţile care au mai puţin de 50 salariaţi şi care nu dispun de serviciu pentru
protecţia şi igiena muncii şi de laborator de toxicologie industrială pot apela, în
modul stabilit, la serviciile unităţilor specializate.
Serviciul medical se înfiinţează, în mod obligatoriu, în unităţile care au 300 şi
mai mulţi salariaţi. La unităţile unde numărul salariaţilor este mai mic de 300,
angajatorul şi reprezentanţii salariaţilor vor soluţiona problema creării serviciului
medical în procesul negocierilor colective.
Serviciul medical urmăreşte: a) organizarea şi efectuarea, în modul stabilit de
legislaţie, a controlului (examenului) medical al salariaţilor atît la angajare, cît şi pe
durata contractului individual de muncă; b) supravegherea respectării normelor de
igienă a muncii.
În scopul îndeplinirii sarcinilor ce-i revin, serviciul medical poate propune
angajatorului, în baza certificatului medical corespunzător, schimbarea, prin
transfer sau permutare, a locului de muncă sau a specificului muncii salariatului în
legătură cu starea lui de sănătate.
 Unităţile care au mai puţin de 300 de salariaţi şi care nu dispun de serviciu
medical pot apela la serviciile instituţiilor medicale în modul stabilit.
În prezent, cele mai multe atribuţii în sfera protecţiei muncii în cadrul unităţii îi
revin Comitetului pentru protecţia şi igiena muncii, care se constituie şi îşi
desfăşoară activitatea conform dispoziţiilor art. 236 din CM al RM şi ale
Regulamentului – cadru de organizare şi funcţionare a comitetelor pentru protecţia
muncii nr. 18 din 1 aprilie 2004 14. Acest comitet se constituie, pe principiul de
paritate, din împuterniciţi pentru protecţia muncii ai angajatorilor şi împuterniciţi
pentru protecţia muncii ai salariaţilor sau ai sindicatelor.
Comitetul pentru protecţia şi igiena muncii asigură colaborarea angajatorului şi
salariaţilor în procesul de elaborare şi realizare a măsurilor de prevenire a
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

§ 5. Accidentele de muncă şi bolile profesionale

Formularea definiţiei noţiunii de „accident de muncă” de către doctrinari
întîmpină multe greutăţi, care se datorează, în esenţă, intenţiei legiuitorului de a
interpreta cît mai extensiv înţelesul acestei noţiuni.
Potrivit prevederilor pct. 3 al Regulamentului privind modul de cercetare a
accidentelor de muncă, aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM nr. 1361 din
22.12.2005, prin accident de muncă se înţelege un eveniment care a produs
vătămarea violentă a organismului salariatu-lui (leziune, stres psihologic,
electrocutare, arsură, degerare, asfixiere, intoxicaţie acută, leziuni corporale
provocate de insecte şi animale, de calamităţi naturale etc.), ca urmare a acţiunii
unui factor de risc (însuşire, stare, proces, fenomen, comportament) propriu unui
element al sistemului de muncă (executant, sarcini de muncă, mijloace de
producţie, mediu de muncă) şi care a condus la pierderea temporară sau
permanentă a capacităţii de muncă ori la decesul salariatului, survenit: a) în timpul
îndeplinirii sarcinii de muncă sau obligaţiilor de serviciu; b) înainte de începerea sau
după încetarea lucrului, cînd salariatul se deplasează de la intrarea în incinta
întreprinderii, instituţiei, organizaţiei (în continuare - unitate) pînă la locul de
muncă şi invers, îşi schimbă îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de
protecţie şi de lucru şi invers, preia sau predă locul de muncă şi mijloacele de
producţie; c) în timpul pauzelor stabilite, cînd salariatul se află pe teritoriul unităţii
sau la locul său de muncă, precum şi în timpul frecventării încăperilor sanitaro-
igienice sau auxiliare; d) în timpul deplasării de la domiciliu la lucru şi invers, cu

14
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 112-118 din 16.07.2004.
transportul oferit de unitate, în modul stabilit, precum şi în timpul îmbarcării sau
debarcării din acest mijloc de transport; e) în timpul deplasării de la unitatea în
care este încadrat salariatul pînă la locul de muncă, organizat în afara teritoriului
unităţii, sau pînă la o altă unitate, şi invers, pentru îndeplinirea unei sarcini de
muncă sau a obligaţiilor de serviciu, în timpul util pentru aceasta şi pe traseul
stabilit al deplasării, indiferent de modul de deplasare sau mijlocul de transport
utilizat; f) în cadrul participării la acţiuni culturale, sportive sau la alte activităţi
organizate de unitate în baza ordinului sau dispoziţiei emise de angajator; g) în
cadrul acţiunii întreprinse din proprie iniţiativă pentru prevenirea sau înlăturarea
unui pericol ori pentru salvarea altui salariat de la un pericol în circumstanţele
specificate la literele a),b),с),d) şi f); h) în timpul instruirii de producţie sau practicii
profesionale în bază de contract încheiat între angajator şi instituţia de învăţămînt,
între angajator, elevi şi studenţi.
Este regretabil, dar legislaţia muncii a Republicii Moldova nu instituie prezumţia
survenirii accidentului de muncă. De exemplu, în legislaţia franceză, accidentele
survenite la locul de muncă şi în timpul îndeplinirii funcţiilor de muncă, din cauze
medicale neelucidate, sînt considerate de muncă. Prezumţia în acest sens este
înlăturată cînd se constată, sub aspect medical, că munca nu a avut rol în
producerea leziunii sau a decesului, cum ar fi: atacul de cord survenit la un loc de
muncă fără factori de stress, căldură excesivă sau trepidaţii 15.
Din această definiţie se deduc principalele elemente necesare pentru existenţa
accidenttului de muncă, care constau în: a) vătămarea organismului; b) cauza
(cauzele) determinantă care produce vătămarea violentă a organismului
salariatului; c) calitatea persoanei accidentate; d) timpul şi locul producerii.
În opinia autorului roman Tiberiu-Constantin Medeanu 16, vătămarea
organismului presupune o atingere violentă adusă integrităţii persoanei, care
lezează una sau mai multe funcţii biologice, însă trebuie precizat că nu orice
vătămare a organismului, survenită în timpul îndeplinirii sarcinii de muncă poate fi
calificată drept accident de muncă, ci doar aceea care a condus la pierderea
temporară sau permanentă a capacităţii de muncă ori la decesul salariatului.
Cauza sau cauzele care produc o astfel de vătămare a organismului persoanei
sînt multiple şi de natură diferită, cum ar fi 17: manipularea defectuoasă de către
salariat a unor dispozitive, maşini, aparate; căderea, prăbuşirea de materiale şi
obiecte; prinderea, lovirea, strivirea de mijloace de transport în exteriorul unităţii

15
Tiberiu-Constantin Medeanu, op.cit., p. 26.
16
Ibidem, p. 35.
17
Dacian C. Dragoş, Remus Chiciudean, Gina Dohotar, Dreptul muncii, Cluj-Napoca, Sfera juridică, 2005, p. 170.
etc. Această cauză (cauze) trebuie să fie legată cu un element al sistemului de
muncă (mediu de muncă, mijloace de producţie ş.a.).
Calitatea persoanei accidentate reprezintă unul din cele mai importante
elemente constitutive ale accidentului de muncă, presupunînd un subiect pasiv
calificat, delimitat de prevederile legale, pe baza raporturilor de muncă. Se cuvine
remarcat, în acest sens, că, potrivit conţinutului Hotărîrii Guvernului RM nr. 1361
din 22.12.2005, este considerat accident de muncă cel suferit de un salariat, de un
elev sau student în timpul instruirii de producţie sau practicii profesionale.
Ca regulă, accidentul de muncă se produce la locul de muncă al salariatului sau
pe teritoriul unităţii, în timpul îndeplinirii sarcinii de muncă sau obligaţiilor de
serviciu. Cu titlu de excepţie, este considerat, de asemenea, accident de muncă şi
cel suferit în alte împrejurări, cum ar fi: vătămarea violentă a organismului
salariatului în timpul participării acestuia la acţiuni sportive, organizate de unitate în
baza ordinului emis de angajator.
În conformitate cu pct. 5 din Regulamentul privind modul de cercetare a
accidentelor de muncă, accidentele de muncă şi accidentele în afara muncii se
divizează în trei tipuri: a) accident care produce incapacitate temporară de muncă –
eveniment ce a provocat pierderea parţială sau totală de către salariat a capacităţii
de muncă pentru un interval de timp de cel puţin o zi, cu caracter reversibil după
terminarea tratamentului medical, confirmată de instituţia medicală în modul
stabilit; b) accident grav – eveniment care a provocat vătămarea gravă a
organismului salariatului, confirmată de instituţia medicală în modul stabilit; c)
accident mortal – eveniment care a cauzat, imediat sau după un anumit interval de
timp de la producerea lui, decesul salariatului, confirmat de instituţia de expertiză
medico-legală în modul stabilit.
De asemenea, accidentele se clasifică în: a) accident individual, în urma căruia
este afectat un singur salariat; b) accident colectiv, în urma căruia sînt afectaţi, în
acelaşi timp, în acelaşi loc şi din aceeaşi cauză, minimum doi salariaţi.
Prin boală profesională se înţelege afecţiunea care se produce ca urmare a
exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de factori nocivi fizici, chimici sau
biologici, caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor
organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.
Producerea bolii profesionale nu este rezultatul unui fapt brusc, excepţional (ca
în cazul accidentului de muncă); de regulă, boala profesională intervine ca rezultat
al exercitării îndelungate a meseriei sau profesiei în anumite condiţii de muncă 18.

18
Ion Traian Ştefănescu, op.cit., p. 325.
 Plenul Curţii Supreme de Justiţie a apreciat că: ca afecţiunea să fie considerată
boală profesională, aceasta trebuie să fi survenit în urma factorilor negativi,
cauzaţi, de obicei, de nerespectarea normelor tehnicii securităţii de către
angajator19.
Concluzia despre apariţia la salariat a unei boli (afecţiuni) profesionale este în
drept să o dea doar Consiliul Republican de Maladii Profesionale, iar gradul de
invaliditate în urma unui accident de muncă sau a unei boli (afecţiuni) profesionale
şi procentul de pierdere a capacităţii de muncă profesională sînt stabilite de
organele expertizei medicale a vitalităţii.

§ 6. Modul de cercetare a accidentelor de muncă

Regulamentul privind modul de cercetare a accidentelor de muncă cuprinde
reglementări concrete şi exhaustive referitoare la modul de cercetare a accidentelor
de muncă, cum sunt: comunicare despre producerea accidentelor; cercetare a
diferitelor tipuri de accidente; înregistrarea şi evidenţa accidentelor.
Potrivit dispoziţiilor pct. 7 din Regulamentul nominalizat, fiecare accidentat sau
martor ocular este obligat să anunţe imediat despre accidenttul produs
conducătorul său direct sau oricare conducător superior al acestuia şi să acorde,
după caz, primul ajutor.
După ce conducătorul a fost anunţat despre accident, el va realiza următoarele:
va organiza acordarea ajutorului medical accidentatului şi, dacă va fi necesar, îl va
transporta la o instituţie medicală de la care va solicita certificatul medical cu privire
la caracterul vătămării violente a organismului acestuia; va evacua, după caz,
personalul de la locul accidentului; va informa angajatorul despre accidentul
produs; va menţine neschimbată situaţia reală, în care s-a produs accidentul, pînă
la primirea acordului persoanelor care efectuează cercetarea, cu excepţia cazurilor
în care menţinerea acestei situaţii ar provoca alte accidente ori ar periclita viaţa sau
sănătatea altor persoane.
În cazul în care se impune modificarea situaţiei reale, în care s-a produs
accidentul, în prealabil se vor face fotografii şi scheme ale locului unde s-a produs
accidentul, se vor aduna probe, materiale ce pot furniza informaţii despre
accidentul produs, pentru a fi predate persoanelor care efectuează cercetarea.
Angajatorul va comunica imediat despre producerea accidentelor la locul de
muncă (prin telefon sau prin orice alte mijloace de comunicare) Inspecţiei Muncii,

19
Punctul 7 alin. 5 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează obligaţia uneia dintre părţile contractului individual de muncă de a
repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi, nr. 11 din 03.10.2005.
Casei Naţionale de Asigurări Sociale şi, după caz, forului superior, organului sindical
de ramură sau interramural, organelor pentru supraveghere tehnică sau energetică,
Centrului de Medicină Preventivă teritorial (în cazurile de intoxicaţie acută).
În cazul producerii accidentelor grave şi mortale, va comunica suplimentar
comisariatului de poliţie din raza raionului sau sectorului în care s-a produs
accidentul.
Scopul cercetării accidentelor de muncă constă în clasificarea lor, determinarea
circumstanţelor, cauzelor şi încălcărilor actelor normative şi altor reglementări ce au
condus la accidentarea salariaţilor, stabilirea persoanelor care au încălcat
prevederile actelor normative şi a măsurilor corespunzătoare întru prevenirea unor
asemenea evenimente.
Accidentele grave şi mortale produse la locul de muncă sînt cercetate de
Inspecţia Muncii, cele cu incapacitate temporară de muncă - de comisia
angajatorului, iar în unele cazuri - de Inspecţia Muncii (în cazul în care angajatorul
nu dispune de posibilitatea de a constitui o comisie de cercetare a evenimentului).
La cercetarea accidentelor au dreptul să participe, după caz, reprezentanţii
împuterniciţi ai forului superior, ai autorităţilor administraţiei publice locale
(specialişti pentru protecţia muncii), Casei Naţionale de Asigurări Sociale şi ai
organului sindical, Centrului de Medicină Preventivă teritorial, precum şi să asiste
persoanele care reprezintă, în modul stabilit, interesele accidentaţilor sau ale
familiilor acestora.
La cercetarea accidentelor care s-au produs la obiectele supuse controlului
organelor pentru supraveghere tehnică sau energetică au dreptul să participe şi
reprezentanţii împuterniciţi ai acestor organe.
Persoanele desemnate să cerceteze accidentele au dreptul să pună întrebări şi
să ia declaraţii de la orice persoană cu funcţii de răspundere, salariat, persoană ce
deţine informaţii referitoare la accident, să examineze orice documente ale
angajatorului necesare pentru identificarea circumstanţelor şi cauzelor producerii
accidentelor şi să dispună, după caz, efectuarea expertizei tehnice a mijloacelor de
producţie.
Fiecare participant la cercetarea unui accident, pe parcursul desfăşurării
acesteia, în prezenţa inspectorului de muncă, are dreptul să pună întrebări
persoanelor cu funcţii de răspundere, salariaţilor, persoanelor ce deţin informaţii
referitoare la accident, să înainteze propuneri şi, după caz, să-şi expună în scris
opinia privind circumstanţele, cauzele producerii accidentului şi despre persoanele
care au încălcat actele normative şi alte reglementări, ce au condus la producerea
accidentului. Opinia va fi înaintată persoanelor care cercetează evenimentul spre a
fi inclusă în dosarul de cercetare.
În ceea ce priveşte accidentele în afara muncii, cercetarea acestora se va
efectua în modul stabilit de Regulamentul privind modul de cercetare a accidentelor
de muncă. Comisia unităţii, iar, după caz, inspectorul de muncă, va finaliza
cercetarea, cu întocmirea în formă liberă a unui proces-verbal de cercetare a
accidentului în afara muncii, în care vor fi expuse doar circumstanţele şi cauzele
producerii acestui eveniment. Procesul-verbal întocmit de comisia unităţii va fi
aprobat de conducătorul unităţii respective, cu aplicarea ştampilei unităţii.
În cazul în care angajatorul nu a comunicat accidentul produs, un atare
accident poate fi cercetat şi în baza cererii depuse de persoanele interesate.
Pentru cercetarea unui accident cu incapacitate temporară de muncă, în termen
de cel mult 24 de ore din momentul primirii comunicării despre acest eveniment,
angajatorul va desemna prin dispoziţie scrisă comisia de cercetare.
Comisia va fi formată din cel puţin trei persoane, în componenţa căreia vor intra
conducătorul serviciului (specialist) pentru protecţia muncii şi cîte un reprezentant
al angajatorului şi al sindicatului (salariaţilor).
Persoanele desemnate în comisia de cercetare trebuie să dispună de pregătire
tehnică respectivă şi să nu facă parte dintre persoanele care aveau obligaţia de a
organiza, controla sau conduce procesul de muncă la locul unde s-a produs
accidentul.
De la data emiterii dispoziţiei respective, comisia unităţii va cerceta
circumstanţele şi cauzele producerii accidentului, va întocmi şi va semna, în termen
de cel mult 5 zile lucrătoare, procesul-verbal de cercetare, care ulterior va fi
aprobat şi semnat de către angajator în termen de 24 ore. Accidentele cercetate de
Inspecţia Muncii se vor finaliza cu întocmirea unui proces-verbal de cercetare pe
blancheta cu antet a inspectoratului teritorial de muncă respectiv.
Accidentele grave şi mortale vor fi cercetate de către Inspecţia Muncii, care va
desemna inspectorii de muncă ce vor efectua cercetarea accidentelor fără a se
preta influenţelor de orice fel.
La cererea Inspecţiei Muncii sau unităţii, instituţia medicală care acordă
asistenţă accidentatului va elibera, în termen de 24 ore, certificatul medical cu
privire la caracterul vătămării violente a organismului acestuia, iar instituţia de
expertiză medico-legală, în termen de 5 zile după finalizarea expertizei, va elibera
Inspecţiei Muncii, în mod gratuit, concluzia din raportul de expertiză medico-legală
asupra cauzelor decesului accidentatului.
 Evenimentul produs în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu cu transport
auto, aerian, fluvial, naval sau feroviar va fi cercetat în conformitate cu prevederile
prezentului Regulament, folosind, după caz, materialele de cercetare întocmite de
organele de supraveghere a traficului.
De la data emiterii dispoziţiei de cercetare a accidentului, inspectorul de muncă
va întocmi şi va semna, în termen de cel mult 30 zile (cu excepţia cazurilor care
necesită expertize tehnice, situaţiilor în care Inspecţia Muncii poate prelungi
termenul pînă la obţinerea documentelor necesare şi rezultatelor expertizelor),
procesul-verbal de cercetare pe blancheta cu antet a inspectoratului teritorial de
muncă respectiv.
Cercetarea accidentelor se va finaliza cu întocmirea dosarului de cercetare care
va cuprinde:
a) procesul-verbal de cercetare a accidentului de muncă (în cazul accidentelor
colective, procesul-verbal se va întocmi pentru fiecare accidentat);
b) procesul-verbal de cercetare a accidentului în afara muncii;
c) opiniile participanţilor la cercetarea accidentului (după caz);
d) declaraţiile accidentaţilor (dacă va fi posibil);
e) declaraţiile persoanelor care au obligaţia să asigure măsurile de protecţie a
muncii la locul de muncă unde s-a produs accidentul;
f) declaraţiile martorilor oculari;
g) fotografii şi scheme ale locului unde s-a produs accidentul;
h) alte acte şi documente necesare pentru clarificarea circumstanţelor şi
cauzelor ce au condus la producerea accidentului;
i) încheierea expertizei tehnice (dacă este necesară);
j) certificatul medical cu privire la caracterul vătămării violente a organismului
accidentatului;
k) concluzia din raportul de expertiză medico-legală asupra cauzelor decesului
accidentatului (în cazul accidentelor mortale).
Inspectorul de muncă va expedia, în termen de cel mult 3 zile de la data
semnării procesului-verbal de cercetare, cîte un exemplar al dosarului de cercetare
al accidentului: Inspecţiei Muncii, organului de poliţie, inspectoratului teritorial de
muncă, unităţii respecttive, după caz, organelor şi instituţiilor reprezentanţii cărora
au participat la cercetare. Originalul dosarului de cercetare a accidentului se
expediază unităţii iar, după caz, autorităţii administraţiei publice locale care
înregistrează şi ţine evidenţa accidentelor produse la angajatori - persoane fizice.
 Dacă Inspecţia Muncii va constata că la cercetarea accidentului au fost comise
erori sau au apărut noi circumstanţe ale producerii accidentului, inspectorul general
de stat al muncii este în drept să dispună o cercetare nouă sau suplimentară a
accidentului în cauză.
Accidentele se înregistrează şi se ţin în evidenţă de către unităţi, ale căror
salariaţi sînt sau au fost accidentaţii, iar cele produse la angajator – persoană fizică
se înregistrează şi se ţin în evidenţă de către autoritatea administraţiei publice
locale (primărie) pe teritoriul căreia este înregistrat contractul individual de muncă.
Accidentele suferite de elevi şi studenţi în timpul prestării muncii sau în cadrul
practicii profesionale la unităţi se înregistrează de unitate.
Dosarele de cercetare a accidentelor se ţin în evidenţă şi se păstrează la unitate
(primărie) timp de 50 de ani, iar la organele interesate - în funcţie de necesitate.
În cazul lichidării unităţii (primăriei) sau neasigurării integrităţii documentelor,
dosarele de cercetare a accidentelor se vor transmite spre păstrare arhivei de stat.

§ 7. Răspunderea juridică în domeniul protecţiei muncii

Pentru încălcarea de către persoanele cu funcţii de răspundere ale unităţii a
legislaţiei privind protecţia muncii survine răspunderea administrativă şi penală,
precum şi una materială.
Astfel, potrivit art. 183 alin. (1) din Codul penal al RM 20, încălcarea de către o
persoană cu funcţie de răspundere ori de către o persoană care gestionează o
organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală a tehnicii
securităţii, a igienei industriale sau a altor reguli de protecţie a muncii, dacă
această încălcare a provocat accidente cu oameni sau alte urmări grave, se
pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 200 de ore, sau cu
închisoare de pînă la 2 ani. Însă dacă aceeaşi acţiune a provocat din imprudenţă
decesul unei persoane, persoana vinovată poate fi pedepsită cu închisoare de la 2 la
7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate pe un termen de pînă la 3 ani.
Încălcarea actelor normative privind protecţia muncii poate antrena, pentru
persoanele cu funcţii de răspundere, şi răspunderea administrativă. În acest sens,
menţionăm că, urmînd indicaţiile art. 41 din Codul cu privire la contravenţiile
administrative al RM, această abatere administrativă atrage după sine aplicarea
unei amenzi în mărime de la 75 la 200 de unităţi convenţionale. Aceleaşi acţiuni

20
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128 din 13.09.2002.
săvîrşite asupra minorilor atrag după sine aplicarea unei amenzi de la 100 la 250 de
unităţi convenţionale.
Răspunderea juridică a angajatorului pentru dauna cauzată sănătăţii salariaţilor
este o răspundere delictuală, care trebuie să conţină în sine următoarele condiţii
generale:
- existenţa unei fapte ilicite, adică o acţiune sau inacţiune care are ca rezultat
încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane.
Caracterul ilicit al faptei angajatorului constă în crearea unor condiţii
dăunătoare de muncă, în nerespectarea normelor de protecţie a muncii şi a
cerinţelor securităţii, în neasigurarea securităţii şi igienei muncii;
- existenţa unui prejudiciu care rezidă în urmarea negativă suferită de o
persoană prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a
sănătăţii ori prin deces datorită faptei ilicite săvîrşite de o altă persoană;
- legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, adică prejudiciul
cauzat sănătăţii să fie o consecinţă a faptei ilicite;
- existenţa vinovăţiei persoanei care a săvîrşit fapta ilicită.
Conform pct. 4 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM nr.
6/2005 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei
materiale despre încasarea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii
corporale sau altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, pentru survenirea
răspunderii civile a angajatorului pentru dauna cauzată sănătăţii salariaţilor sînt
necesare, în afara condiţiilor generale, şi unele condiţii speciale şi anume:
- la momentul cauzării prejudiciului să existe raporturi de muncă între
angajator şi salariat;
- prejudiciul să fi fost cauzat salariatului în timpul şi în legătură cu
executarea obligaţiunilor de muncă. În acelaşi timp, este necesar să
specificăm că vătămarea sănătăţii salariatului se consideră că a avut loc în
legătură cu executarea obligaţiunilor de serviciu, dacă aceasta este rezultatul
activităţii de producţie a angajatorului şi a apărut în locul unde angajatorul
era obligat să asigure condiţii de muncă inofensive, în special: pe teritoriul
unităţii, indiferent de faptul dacă prejudiciul a fost cauzat salariatului la locul
de muncă, în timpul executării obligaţiilor de serviciu sau în alte împrejurări;
în afara teritoriului unităţii, dar în timpul executării obligaţiilor de serviciu,
dacă angajatorul era obligat să asigure condiţii inofensive de muncă; în
timpul deplasării de la domiciliu la locul de muncă şi invers cu mijlocul de
transport al angajatorului.
 Aşadar, angajatorul nu va purta răspundere pentru dauna cauzată sănătăţii
salariaţilor în afara timpului de muncă şi în lipsa executării de către salariaţi a
obligaţiilor de muncă.
Răspunderea angajatorului nu poate fi antrenată în perioada suspendării
contractului individual de muncă în circumstanţele prevăzute de art. 76 din CM al
RM.
În conformitate cu art. 1418 din Codul civil al RM, în caz de vătămare a
integrităţii corporale sau de altă vătămare a sănătăţii, autorul prejudiciului are
obligaţia să compenseze persoanei vătămate salariul sau venitul ratat din cauza
pierderii sau reducerii capacităţii de muncă, precum şi cheltuielile suportate în
legătură cu vătămarea sănătăţii – de tratament, de alimentaţie suplimentară, de
protezare, de îngrijire străină, de cumpărare a unui vehicul special, de reciclare
profesională, de tratament sanatorial, incluzînd costul foii sanatoriale, costul
biletelor de călătorie tur-retur, inclusiv şi pentru însoţitor în caz de necesitate etc.
Prin Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale (nr. 756-
XIV/1999)21 dreptul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale
este garantat de stat, iar în calitate de asigurător pentru accidentele de muncă şi
bolile profesionale figurează Casa Naţională de Asigurări Sociale şi structurile
teritoriale ale acesteia.
În conformitate cu legea enunţată în alineatul precedent, asiguraţii au dreptul la
următoarele prestaţii şi indemnizaţii de asigurare:
- prestaţii pentru reabilitare medicală, pentru recuperarea capacităţii de muncă,
pentru reabilitare profesională, pentru incapacitate temporară de muncă;
- indemnizaţii pentru transferarea temporară la altă muncă, de invaliditate, de
deces.
Potrivit pct. 22 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din
04.07.05, la stabilirea despăgubirilor în cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat
moartea unei persoane, în primul rînd se vor lua în calcul toate cheltuielile de
îngrijire a victimei înainte de deces şi cheltuielile de înmormîntare, inclusiv legate
de serviciile rituale şi bisericeşti, procurarea îmbrăcămintei, în limitele ce nu
depăşesc costul acestora în localitatea respectivă confirmate prin probele
respective.
În afară de cheltuielile menţionate, în cazul decesului salariatului asigurat ca
urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, au dreptul la
indemnizaţie de deces care se acordă într-o plată fixă, de o singură dată,

21
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 31-33 din 23.03.2000.
corespunzător numărului şi categoriei persoanelor aflate în întreţinerea
asiguratului:
- copiii asiguratului care au vîrsta de pînă la 18 ani sau care fără a depăşi vîrsta de
23 ani, îşi continuă studiile la instituţiile de învăţămînt secundar, secundar
profesional şi superior (cursuri de zi);
- copiii invalizi;
- soţul (soţia) salariatului, încadrat într-un grad de invaliditate sau care a atins
vîrsta de pensionare;
- soţul sau unul dintre părinţii salariatului decedat sau o altă persoană, care la
momentul decesului asiguratului, nu lucrează şi are în îngrijire copii ai asiguratului
sub vîrsta de 3 ani.
Reieşind din prevederile art. 18 al Legii asigurării pentru accidente de muncă şi
boli profesionale, pentru un copil se stabileşte o indemnizaţie egală cu echivalentul
a 5 salarii medii lunare ale asiguratului, calculat pe ultimele 6 luni premergătoare
lunii în care s-a produs accidentul de muncă sau a fost constatată îmbolnăvirea
profesională, dar nu mai puţin de 5 salarii medii lunare pe economie pentru anul
premergător în care s-a produs cazul asigurat;
- echivalentul a 8 salarii lunare, calculate în acelaşi mod – pentru doi
copii;
- echivalentul a 12 salarii lunare, calculate în acelaşi mod – pentru trei
sau mai mulţi copii;
- echivalentul a 3 salarii lunare, calculate în acelaşi mod – pentru soţul
supravieţuitor care la momentul decesului salariatului-asigurat era
încadrat într-un grad de invaliditate sau a atins vîrsta de pensionare;
- echivalentul a 3 salarii lunare, calculate în acelaşi mod – pentru soţul
sau unul dintre părinţii asiguratului care la momentul decesului
salariatului-asigurat nu lucrează şi îngrijeşte de copiii asiguratului sub
vîrsta de 3 ani.
În afară de despăgubirile enunţate mai înainte, unitatea (angajatorul) este
obligată să achite o indemnizaţie unică pentru pierderea capacităţii de muncă sau
decesul salariatului în urma unui accident de muncă sau unei afecţiuni profesionale.
În conformitate cu prevederile Hotărîrii Guvernului RM nr. 513 din 11 august
199322, de dreptul la indemnizaţia unică beneficiază salariaţii, cărora li s-a stabilit
gradul de pierdere a capacităţii de muncă din cauza zdruncinării sănătăţii în urma
unui accident de muncă sau unei afecţiuni profesionale.

22
Monitorul Oficial nr. 8 din 30.08.1993.
 În cazul cînd decesul salariatului a survenit în urma unui accident de muncă sau
unei afecţiuni profesionale, primesc indemnizaţia unică în părţi egale persoanele
care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, beneficiază de dreptul la repararea
prejudiciului cauzat.
Dacă persoanele menţionate în alineatul precedent nu există, indemnizaţia
unică se plăteşte în părţi egale soţiei (soţului), copiilor şi părinţilor decedatului
(decedatei), indiferent de vîrstă, capacitatea lor de muncă şi de alte condiţii.
În conformitate cu pct. 7 din Regulamentul cu privire la plata de către
întreprinderi, organizaţii şi instituţii a indemnizaţiei unice pentru pierderea
capacităţii de muncă sau decesul angajatului în urma unui accident de muncă sau
unei afecţiuni profesionale, cuantumul indemnizaţiei unice pentru salariaţii, cărora li
s-a atribuit un anumit grad de pierdere a capacităţii de muncă în urma unui
accident de muncă sau a unei afecţiuni profesionale, se determină din calculul unui
salariu mediu lunar valabil în RM pe luna premergătoare lunii pierderii capacităţii de
muncă pentru fiecare procent de pierdere a capacităţii profesionale de muncă, dar
nu mai puţin de un salariu mediu anual al accidentatului.
În cazul decesului salariatului, survenit în urma unui accident de muncă sau
unei afecţiuni profesionale, cuantumul indemnizaţiei unice pentru persoanele care
beneficiază de acest drept se stabileşte în suma rezultată din înmulţirea salariului
mediu anual al celui decedat cu numărul de ani compleţi pe care acesta nu i-a
supravieţuit pînă la vîrsta de şaizeci de ani, dar nu mai puţin decît zece salarii medii
anuale.
Conform pct. 18 al Regulamentului nominalizat mai înainte, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 513 din 11.08.1993, cererea de plată a indemnizaţiei unice
se depune la unitatea care poartă vina pentru accidentul de muncă sau pentru
declanşarea afecţiunii profesionale.
Unitatea este obligată să examineze cererea de plată a indemnizaţiei unice şi să
ia deci-zia respectivă în termen de cel mult o lună din ziua depunerii cererii şi a
tuturor documen-telor aferente.
În cazul cînd accidentatul sau o altă persoană interesată nu este de acord cu
decizia unităţii privind plata indemnizaţiei unice, sau cînd nu a primit răspuns în
termenul stabilit, aceştia sînt în drept să intenteze o acţiune în judecătoria în a
cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea în cauză, sau de la domiciliul lor.
Prin urmare, pentru solicitarea încasării indemnizaţiei unice, care se achită doar
în cadrul raporturilor juridice de muncă, este obligatorie calea extrajudiciară de
soluţionare a litigiului, nerespectarea căreia constituie un temei de restituire a
cererii de chemare în judecată sau de scoatere a cererii de pe rol.

Bibliografie de referinţă
Nicolae Romandaş, Dreptul muncii, Chişinău, USM, 1997, p. 239-262.
Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Ţichindelean Mărioara ş.a., Dreptul muncii,
Bucureşti, Rosetti, 2004, p. 603-659.
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Bucureşti, Şansa, 1997, p.
351-387.
Dacian C. Dragoş, Remus Chiciudean, Gina Dohotar, Dreptul muncii, Cluj-
Napoca, Sfera juridică, 2005, p. 164-176.
Ion Traian Ştefănescu, Dreptul muncii, Bucureşti, Lumina Lex, 1997, p. 301-
345.
Dr. Valer Dorneanu, Gheorghe Bădică, Dreptul muncii, Bucureşti, Lumina Lex,
2002, p. 661-696.
Dr. Andrei Popescu, Dr. Ion Traian Ştefănescu, Dreptul muncii. Elemente
fundamentale, Bucureşti, România de Mâine, 1994, p. 105-108.
Л.А. Сыроватская. Трудовое право. – Москва: Высшая школа, 1997,
с. 212-226.
Трудовое право / Под ред. О.В. Смирнова. – Москва: Проспектъ-Н, 1999,
с. 346-368.
И.Я. Киселев. Зарубежное трудовое право. – Москва: НОРМА, 2000,
с. 123-131.
Б.И. Сосна, Н.А. Горелко. Трудовое право Республики Молдова. – Кишинев:
Реклама, 2001, с. 153-162.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Formulaţi definiţia noţiunii de protecţie a muncii.
2. Relevaţi şi caracterizaţi trăsăturile caracteristice ale protecţiei muncii.
3. Evidenţiaţi şi caracterizaţi principiile fundamentale ale politicii de stat în
domeniul protecţiei muncii.
4. Care este modul de elaborare şi aprobare a normelor de protecţie şi a celor
de igiena muncii?
5. Delimitaţi normele de protecţie a muncii de cele de igiena muncii.
6. Care sînt modalităţile concrete de organizare a protecţiei muncii?
7. Descrieţi procedura generală de cercetare a accidentelor de muncă.
 8. Care sînt obligaţiile conducătorului unităţii şi ale organului sindical în
procesul cercetării accidentului de muncă?
9. Care sînt particularităţile cercetării accidentelor de muncă grave şi mortale?
10. Descrieţi în ce mod are loc înregistrarea şi evidenţa accidentelor de
muncă.
11. Ce răspundere va suporta angajatorul pentru neasigurarea condiţiilor
inofensive de muncă?