În corespundere cu aceste sarcini complexe, în criminalistica s-au elaborat un şir de

metode şi procedee, destinate obţinerii imaginilor fotografice de calitate, apte să contribuie

la realizarea obiectivelor procesului penal care includ:
 metoda panoramică;
 metoda metrică;
 metoda de reproducere;
 metoda signalitică sau de recunoaştere;
 metoda stereoscopică.
Metoda panoramică se aplică în cazul când un spaţiu sau obiect ce urmează a fi
fotografiat, din cauza dimensiunilor mari, nu poate fi cuprins într-o fotografie. Ea constă în
executarea succesivă a fotografiei obiectului prin porţiuni, imaginile-părţi fiind ulterior
asamblate într-o fotografie compusă.
Fotografia panoramică se poate executa prin deplasarea aparatului paralel liniei frontale a
spaţiului sau obiectului fotografiat, precum şi prin rotirea aparatului staţionat într-un punct, pe un
arc de cerc necesar pentru încadrarea întregului obiect de fotografiat. În primul caz vom obţine o
fotopanoramă liniară, în al doilea – o fotopanoramă circulară.
Executarea fotografiei panoramice reclamă respectarea unor reguli, impuse de necesitatea
redării precise a spaţiului sau obiectului fotografiat.
În cazul panoramei liniare, se cere fixarea aparatului de fotografiat la aceeaşi distanţă de
linia frontală a obiectului fotografiat, prin porţiuni şi la înălţimi egale de la planul solului. De
asemenea, se cere ca în câmpul porţiunii fotografiate în continuare să fie cuprinsă o parte (10-15
cm) din porţiunea fotografiată anterior, asigurând astfel tăierea marginală a fotografiilor după
anumite puncte de reper şi asamblarea lor într-o fotografie comună. Timpul, diafragma, alte
condiţii de expunere, precum şi de prelucrare ulterioară a materialelor fotografice (gradul de
mărire, durata de developare etc.) trebuie să fie identice.
Fotografia panoramică poate fi executată excelent, folosindu-se un aparat special cu
obiectiv rotativ de tipul „Orizont”. Utilizarea unui atare aparat are avantaje exprimate prin
posibilităţile pe care acesta le oferă în vederea încadrării corecte prin vizorul panoramic,
rapiditatea şi precizia fotografierii.
Metoda metrică sau de măsurare este utilizată în activitatea de urmărire penală, când
împrejurările cauzei impun fixarea obiectului sau a unui element spaţial prin redarea
caracteristicilor dimensionale. O asemenea fotografie furnizează informaţii suplimentare, ea
permiţând schiţarea unui plan al locului faptei, calcularea dimensiunilor obiectului reprodus şi a
elementelor caracteristice acestuia. Anexată la procesul-verbal, fotografia de măsurare poate
constitui, în cazuri de infracţiuni grave (omor, spargeri criminale, accidente rutiere şi de muncă),
o sursă de autentică valoare probatorie.
În funcţie de scopul propus, metoda metrică este utilizată în două variante:
 prin fotografierea la scară;
 prin fotografierea perspectivei în adâncime cu ajutorul panglicii gradate.
Metoda fotografierii la scară se aplică când se preconizează reproducerea urmei sau
obiectului descoperit în mărime naturală sau la anumită scară de mărire în raport cu dimensiunile
acestora. Ea constă în fotografierea urmei sau obiectului descoperit, împreună cu o riglă gradată,
amplasată paralel axei longitudinale a obiectului şi în acelaşi plan cu suprafaţa fotografiată a
acestuia. Pentru a evita denaturările dimensionale, obiectivul aparatului de fotografiat trebuie să
cadă strict perpendicular pe mijlocul suprafeţei obiectului, acesta fiind iluminat uniform.
Metoda fotografierii cu ajutorul panglicii gradate se aplică în cazurile în care se
urmăreşte fixarea dimensiunilor şi a interpoziţiei spaţiale a diverselor obiecte în raport cu
perimetrul locului faptei, acesta prezentând un teren deschis sau o încăpere.
Panglica confecţionată din pânză, polietilenă sau alt material plastic, având lăţimea de 10
cm şi lungimea de 10 m, gradată în segmente egale cu distanţa focală a aparatului de fotografiat,
segmentele fiind notate cu cifre, se plasează în faţa aparatului în direcţia axei optice a
obiectivului. Aparatul se instalează astfel, ca axa obiectivului să fie strict paralelă cu suprafaţa
solului.
Punctul iniţial al panglicii trebuie să se găsească sub obiectiv, poziţie care va fi verificată
cu ajutorul unui fir de plumb. Acest proces de pregătire este succedat de expunerea şi prelucrarea
în condiţii de laborator a materialelor fotografice negative şi pozitive. Distanţa în adâncime de la
aparat la obiect, dintre obiectele din spaţiul fotografiat, precum şi dimensiunile acestora se vor
calcula în baza segmentelor.
Dacă, de ex., două obiecte se găsesc unul în dreptul secţiunii cu cifra 7, iar altul în dreptul
secţiunii cu cifra 58, recurgând la scăderea lui 7, plus o unitate (dată de însăşi distanţa focală a
obiectivului) din 58 se obţine 50. În continuare această cifră se înmulțește cu distanţa focală de
15 cm şi se obţine distanţa dintre cele două obiecte (750 cm).
Metoda de reproducere constă în obţinerea pe cale fotografică a unor copii de acte,
desene, schiţe, fotografii şi a altor imagini plate. În activitatea judiciară, ea este frecvent aplicată
pentru demonstrarea înfăţişării obiectelor supuse cercetării criminalistice şi pentru multiplicarea
acestora în vederea realizării acţiunilor de urmărire operativă, prezentării spre recunoaştere,
interogării etc.
Pentru executarea reproducerilor fotografice, se foloseşte o masă cu surse de iluminare
din două părţi laterale şi un dispozitiv de fixare a aparatului de fotografiat, în poziţia în care axa
obiectivului să cadă perpendicular pe suprafaţa obiectului fotografiat. Ca surse de lumină, se
folosesc becuri mate, care asigură o iluminare difuză şi uniformă a întregii suprafeţe.
Actele scrise, desenele, schiţele pot fi reproduse fotografic prin contact, modalitate
cunoscută sub denumirea de reproducere reflexă. O hârtie fotografică cu sensibilitate redusă se
suprapune obiectului de fotografiat şi se expune la lumină. De pe imaginea negativă, obţinută în
ordinea deja cunoscută, se execută pozitive în numărul necesar.
Metoda signalitică sau de recunoaştere constă dintr-un sistem de procedee privind
aplicarea tehnicii fotografice la fixarea trăsăturilor exterioare ale persoanelor în viaţă şi ale
cadavrelor necunoscute în vederea identificării lor ulterioare. Fotografiile executate conform
condiţiilor acestei metode redau semnalmentele, elementele caracteristice ce constituie
înfăţişarea persoanei fotografiate, servind la realizarea evidenţei criminalistice a celor supuşi
urmăririi penale şi la recunoaşterea persoanelor şi a cadavrelor neidentificate.
Condiţiile de bază ale metodei în cauză, argumentate de A. Bertillon şi care au rămas în
vigoare, constau în următoarele:
 persoana, care urmează a fi fotografiată în vederea reţinerii semnalmentelor se
fotografiază bust de două ori: din faţă şi din profil. Dacă fotografia este destinată
evidenţei criminalistice (înregistrăm penale), se va fotografia profilul drept. Profilul stâng
se va fotografia numai în situaţia prezenţei unor semne caracteristice individuale (defecte
anatomice, cicatrice, tatuaj etc.). Dacă fotografia semnalmentelor se execută urmărindu-
se scopul prezentării acestei persoane spre recunoaştere, se recomandă fotografierea
profilului drept, celui stâng, a unui semiprofil şi a ţinutei întregului corp;
 persoana se fotografiază cu capul descoperit, pieptănată (de gen masculin – bărbierită),
cu urechea descoperită. Dacă persoana poartă ochelari, se fotografiază cu şi fără ei,
privirea fiind îndreptată înainte, ochii deschişi;
 ţinuta corpului şi a capului trebuie să fie dreaptă. Pentru a uşura controlul asupra poziţiei
corpului şi a capului, persoana se fotografiază fiind așezată pe un scaun cu spătarul
prelungit şi cu un suport de susţinere a capului;
 expunerea se execută în poziţia aparatului, în care axa obiectivului cade pe rădăcina
nasului;
 iluminarea celui fotografiat se face cu două surse de lumina: una puternică din față, alta
laterală mai slabă decât prima;
 fotografia se execută la scara 1/7 din mărimea naturală. Cea mai acceptabilă modalitate
de obţinere a acestei scări este cea a fotografierii cu o riglă de 28 cm lungime, ajustată la
 nivelul pieptului persoanei fotografiate care, la proiecţia negativului în procesul pozitiv,
se măreşte până la 4 cm.
Fotografia de recunoaştere a cadavrelor neidentificate se execută respectându-se
condiţiile privind fotografierea persoanelor în viaţă. Unele particularităţi, condiţionate de însuşi
obiectul de fotografiat, se referă la pregătirea cadavrului ce urmează a fi fotografiat. În prealabil
se recurge la aşa-numita „toaleta a cadavrului”, prin care se preconizează redarea aspectului
apropiat celui avut m viată. Aceasta constă în cusutul leziunilor şi retuşarea părţilor deformate
ale feţei, în spălarea ei, pieptănarea părului, deschiderea ochilor ş.a., efectuate, fireşte, cu
participarea expertului legist, a oricărui alt specialist anatom.
Cadavrul poate fi aşezat pe un scaun şi într-un mod sau altul sprijinit în poziţie dreaptă,
pentru a fi fotografiat. Deseori însă el se fotografiază în poziţie orizontală, situaţie în care o
deosebită importanţă are dispunerea aparatului de fotografiat şi a surselor de iluminare în
poziţiile necesare fotografierii din față şi din profil.
Executarea fotografiei color, la moment foarte modestă, majorează considerabil eficienţa
fotografiei de recunoaştere.
Metoda stereoscopică constă în utilizarea unor aparate şi dispozitive care permit
obţinerea unei imagini fotografice spaţiale a locului faptei, a unui nod al acestuia, a unor obiecte,
urme sau elemente caracteristice ale acestora.
Stereografia se bazează pe principiul vederii binoculare umane. Datorită intervalului
optic al pupilelor, ochiul drept şi cel stâng reproduc obiectele materiale din diferite unghiuri de
proiecţie. Prin privirea concomitentă a obiectului cu ambii ochi, se creează senzaţia volumetrică
spaţială.
Stereofotografia presupune obţinerea a două imagini ale obiectului supus cercetării,
executate din două poziţii îndepărtate la distanţa de 65 mm, de pe care se obţin două
stereofotografii cu dimensiunile de 42-63 mm fiecare. În continuare acestea se fixează, fără a
schimba ordinea de expunere, la distanţa de 65 mm şi se studiază cu ajutorul unui dispozitiv
special (stereoscop).
Stereofotografia se execută cu ajutorul unui aparat special, prevăzut cu două obiective
sincronizate, care permit formarea concomitentă a celor două negative în condiţii identice.
Dacă nu se dispune de un atare aparat, stereofotografia poate fi executată cu un aparat
fotografic obişnuit, folosindu-se o şină, care permite fixarea aparatului în două poziţii aflate la
distanţa sus-menţionată. Pentru obţinerea unei stereoperechi corecte, fotografiile se execută în
condiţii identice ale întregului proces fotografic.
1) Fotografierea locului faptei
Locul faptei, spaţiul, în perimetrul căruia s-au desfăşurat acţiunile infracţionale sau unde
s-au manifestat consecinţele acestor acţiuni, conţine diverse materiale de probă, acestea
manifestându-se în forma de urme ale acţiunii – modificări materiale produse în timpul comiterii
faptei ilicite. Descoperirea, fixarea şi ridicarea acestui material probatoriu se efectuează în baza
cercetării directe a spaţiului menţionat de către organul de urmărire penală.
Cercetarea locului faptei reprezintă o acţiune procesuală cu o deosebită semnificaţie în
aflarea adevărului.
Totodată, cercetarea locului faptei constituie o acţiune de cunoaştere complexă, buna
efectuare a căreia reclamă utilizarea celor mai avansate mijloace tehnice, printre care un loc
prioritar îi aparţine fotografiei. În pofida caracterului ei auxiliar fotografia, pe deplină dreptate
este o modalitate tehnică de fixare a tabloului de ansamblu şi a obiectelor ce constituie locul
faptei săvârşite ce beneficiază de o vastă aplicabilitate practică.
În conformitate cu regulile tactice, formulate în baza practicii generalizate, la locul
faptei se execută 4 tipuri de fotografii:
 fotografia de orientare,
 fotografia-schiţă,
 fotografia nodală,
 fotografia de detaliu.
 Fotografia de orientare serveşte la fixarea locului faptei cu unul sau mai multe puncte de
orientare. O atare fotografie trebuie să permită identificarea locului unde s-a săvârşit fapta ilicită.
La faţa locului, organul de cercetare stabileşte parametrul locului faptei şi concomitent fixează
punctele de reper ale acestuia. Ele pot fi ansambluri de clădiri sau o singură clădire cunoscută
după destinaţie (şcoală, spital, gară etc.), dramuri publice, diferite indicatoare de străzi, semne
kilometrice, iaz, râu şi chiar unele elemente de ordin topografic ale terenului deschis.
Fotografia de orientare se execută în cadrul fazei de observare generală a locului faptei,
înaintea operaţiilor de cercetare în măsură să provoace modificări ale stării iniţiale a locului. Ea
se execută de la distanţa impusă de necesitatea încadrării corecte a întregii ambianţe. În acest caz
se vor folosi aparate cu obiective fotografice respective. În situaţiile când amplasamentul locului
faptei nu permite reproducerea acestuia pe o fotografie imitară, se va proceda la metoda
panoramică.
Fotografia-schită se execută pentru a înregistra fotografic locul propriu-zis al faptei,
izolat de mediul înconjurător. Ca şi fotografia de orientare, se execută în faza iniţială de
cercetare, insistându-se atât asupra tabloului în întregime al locului faptei, cât şi asupra tuturor
obiectelor din perimetrul acestuia.
Fotografia-schiţă poate fi unitară, când locul faptei este reprodus pe o singură fotografie,
în forma unei serii de fotografii, în care locul faptei este fixat pe sectoare. Fotografia în serii se
execută în situaţiile când forma locului faptei (două sau mai multe încăperi) exclude posibilitatea
executării unei fotopanorame. O variantă a fotografiei-schiţă în serii, indispensabilă fixării
părţilor opuse ale obiectelor voluminoase (ale unei maşini avariate), este fotografia contrară sau
încrucişată, constând în reproducerea locului faptei din două sau patru poziţii diametral opuse.
Fotografia nodală se referă la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale,
datorită faptului implicării lor în activitatea infracţională sau care reprezintă consecinţele
infracţiunii. Ca principale pot fi considerate cadavrul în cazul unui omor, mijloacele de
transport avariate în cazul unui accident de circulaţie, uşa forţată în urma unui furt, armele şi
instrumentele folosite în timpul săvârşirii infracţiunii ş.a.
Fotografia nodală se execută în condiţiile locului faptei, de asemenea, în etapa iniţială de
cercetare fără ca obiectul fotografiat să fie scos din ansamblul obiectelor ce constituie ambianţa
acestui loc. Aceasta se impune luând în consideraţie scopul fotografiei date de a imagina nu
numai aspectul general şi poziţia pe care o ocupă obiectul principal în perimetrul locului faptei,
dar şi legătura cu alte obiecte din apropierea nemijlocită a lui.
Dacă situaţia faptei cercetate reclamă fixarea dimensiunilor obiectului principal sau
diferența de mărime dintre el şi obiectele ce-1 înconjoară, la fotografia nodală se va folosi
metoda metrică. Pentru a evita denaturările de ordin perspectiv, obiectele principale se
fotografiază din poziţii, când obiectivul aparatului cade perpendicular pe zona din centru a
planului suprafeţei frontale fotografiate. Rezultatele sunt eficiente, dacă se aplică obiective cu
unghi mare de cuprindere.
Fotografierea cadavrului, acesta fiind în mod aprioric obiectul principal în cazurile de
cercetare a unei morţi violente, se efectuează conform unor reguli suplimentare.
Scopul fotografiei nodale a cadavrului este de a reproduce corect poziţia acestuia în
spaţiu şi în raport cu obiectele din ambianţă, starea vestimentației, leziunile corporale vizibile.
Pentru aceasta cadavrul se fotografiază la fața locului din partea de sus şi din ambele părţi
laterale. Poziţia trebuie aleasă astfel meat axa optică a obiectivului să cadă pe mijlocul
cadavrului perpendicular planului exterior al acestuia. Nu se recomandă fotografierea cadavrului
de la cap sau de la picioare, deoarece aceasta duce la denaturarea de perspectivă şi ca urmare, pe
fotografie partea cadavrului apropiată de obiectiv va părea mult mai mare decât părţile mai
îndepărtate.
Fotografia de detaliu se execută la faţa locului pentru fixarea urmelor infracţiunii şi a
obiectelor considerate corpuri delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de o parte, de a fixa şi a
demonstra prezenţa la faţa locului a unor urme anumite (de mâini, de picioare, de instrumente,
ale mijloacelor de transport etc.) sau a unor obiecte (o armă, un tub de cartuş, un topor, un obiect
de îmbrăcăminte etc.) într-un mod sau altul exploatate de făptuitor sau de alte persoane
implicate, iar, pe de altă parte, de a reda caracteristicile generale şi individuale ale urmelor şi
obiectelor-corpuri delicte.
Fotografia de detaliu, numită în literatura de specialitate și fotografie a detaliilor, se
execută în etapa a doua a cercetării locului faptei, când obiectele purtătoare de urme, cât şi
obiectele-corpuri delicte, fiind deja fixate spaţial și în corelație cu alte urme şi obiecte pe
fotografiile-schiţă şi nodală, se pot deplasa şi staţiona în poziţii favorabile din punctul de vedere
al punerii în evidenţa fotografică a caracteristicilor ce interesează.
Executarea fotografiei de detaliu trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
- să redea fotografiat aşa cum acesta este perceput de organul senzorial excluzându-se, în
măsura posibilităţilor, eventualele denaturări;
- să redea cu maximă precizie elementele caracteristice şi detaliile urmei sau ale obiectului
supus cercetării criminalistice;
- să asigure posibilitatea efectuării măsurărilor necesare pentru determinarea dimensiunilor
urmei şi ale obiectului reprodus.
Condiţiile menţionate, în funcţie de specificul obiectului de fotografiat, impun
respectarea următoarelor reguli:
a) atât urmele, cât şi obiectele-corp delict se vor fotografia în poziţia în care axa obiectivului
aparatului de fotografiat să cadă perpendicular pe suprafaţa suportului urmei sau planul
suprafeţei obiectului în litigiu;
b) pentru o imagine mai clară, se recomandă folosirea a două surse de lumină artificială,
instalate bilateral. Aparatul de fotografiat se fixează pe un trepied sau un dispozitiv de
reproducere prevăzut cu un braţ de apropiere şi depărtare a aparatului;
c) urmele, care nu se disting de culoarea suportului, de ex., urmele lăsate prin secreţia
glandelor sudoripare, se evidenţiază în prealabil cu substanţe de revelare. Pentru evitarea
strălucirilor dăunătoare, cu care ne confruntăm în majoritatea cazurilor de fotografiere a
suprafeţei metalice, de sticlă ş.a., se recomandă folosirea surselor de lumină difuză,
precum şi a filtrelor de polarizare;
d) fotografia urmelor, a căror detalii caracteristice sunt mici, a celor de mâini, de
instrumente, unele leziuni corporale, se va executa la un anumit grad de mărire,
recurgându-se la utilizarea inelelor intermediare care, fiind intercalate între obiectiv şi
cameră, măresc distanţa focală, permiţând astfel fotografierea de la distanţe mici, şi, în
consecinţă, obţinerea unei imagini mărite;
e) fotografia de detaliu se execută întotdeauna în baza metodei riglei gradate.
2) Fotografia de fixare a unor secvențe şi a rezultatelor altor (decât cercetarea la fața
locului) acțiuni de urmărire penală
Pe lângă cercetarea la faţa locului, fotografia operativă este utilizată frecvent de către
organele cu funcţii de urmărire penală la fixarea unor secvenţe şi a rezultatelor acţiunilor
experimentale a prezentării spre recunoaştere, a percheziţiei şi a altor acţiuni în procedura de
urmărire penală.
Prevăzut de legislaţia în vigoare ca act probatoriu (art. 123 CPP), experimentul
reprezintă o formă specifică de verificare practică a probelor testimoniale şi a versiunilor privind
împrejurările actului infracţional.
Fotografiile executate în timpul experimentului, sunt destinate, pe de o parte, fixării
condiţiilor în care s-a desfăşurat experimentarea împrejurărilor faptei în cauză, iar, pe de altă
parte, ilustrării momentelor importante reproduse artificial şi a rezultatelor obţinute pe cale
experimentală.
Legislaţia privind experimentul dispune efectuarea lui în condiţiile faptei cercetate sau pe
cât posibil asemănătoare celor în care s-a desfăşurat evenimentul supus verificării pe cale
experimentală. Fotografia împrejurărilor experimentului demonstrează respectarea acestei cerinţe
a legii. Totodată, datele obţinute pe cale experimentală sunt probante şi necesită aplicarea
mijloacelor de fixare respective, inclusiv ale celor fotografice.
 La efectuarea experimentului se impune executarea a 3 fotografii:
- a împrejurărilor în care se desfăşoară acţiunile experimentale;
- a momentelor decisive;
- a rezultatelor obţinute.
De ex., în cazul experimentului întreprins în scopul determinării vizibilităţii, înainte de a
proceda la acţiunile experimentale propriu-zise, se va fotografia locul în care urmează a fi
efectuat experimentul, insistându-se asupra tuturor caracteristicilor acestuia. Ulterior, în locul
unde a avut loc acţiunea procesuală, din punctul deţinut de observator, se execută o fotografie
spaţială, care obiectiv confirmă sau infirmă posibilitatea de observare presupusă sau declarată de
martor, victimă ori persoana vinovată.
Aceeaşi situaţie apare şi în cazul experimentului judiciar, iniţiat în vederea verificării
posibilităţilor de săvârşire a unor acţiuni (străbaterea unui spaţiu într-o unitate de timp,
pătrunderea sau ieşirea dintr-un loc, scoaterea obiectelor dintr-o încăpere etc.). Şi aici, până la
acţiunile experimentale, încăperea sau locul deschis, precizat pentru efectuarea experimentului,
se va descrie în procesul-verbal şi se va fotografia în ansamblu. Se va fotografia momentul
culminant al acţiunilor experimentale, când persoana antrenată în această acţiune reuşeşte să
pătrundă sau să iasă dintr-o încăpere, să scoată un anumit obiect pe geamul grilajat, să finalizeze
o distanţă etc.
O altă acţiune procesuală, la fixarea căreia se utilizează pe larg fotografia operativă, o
constituie prezentarea spre recunoaştere. Reglementată în mod distinct de legislaţia procesual-
penală în vigoare (art. 116 CPP), prezentarea spre recunoaştere are ca urmare identificarea (sau
negarea identităţii) persoanelor în viaţă, a cadavrelor şi a obiectelor materiale cauzal legate de
fapta penală, contribuind în mod direct la stabilirea adevărului. Fixarea cu exactitate a unor
momente din procesul prezentării şi a rezultatelor recunoașterii, inclusiv pe cale fotografică, este
una dintre condiţiile de care va depinde valoarea probatorie a actului procesual în discuţie.
Fixarea prin fotografiere a procesului de recunoaştere presupune executarea a 3
fotografii, din care să rezulte că, din grupul de persoane sau obiecte prezentate martorului,
victimei sau învinuitului, a fost identificată o anumită persoană sau obiect. Pe prima fotografie
va fi reprodus întregul grup de persoane sau obiecte prezentate. A doua cuprinde persoana
recunoscătoare (martorul, victima sau învinuitul), cât şi persoana (sau obiectul) indicată de
aceasta ca fiind recunoscută. În a treia fotografie, executată după declaraţiile persoanei
recunoscătoare, va fi destinată redării semnalmentelor specifice ale persoanei recunoscute, în
cazul obiectelor materiale – elementelor caracteristice de bază ale acestora.
Practica judiciară demonstrează că fotografia operativă este cel mai avantajos procedeu
tehnic privind fixarea unor secvenţe şi a rezultatelor percheziţiei. În fond, fotografia de
percheziţie cuprinde 3 feluri de fotografii asemănătoare celor aplicate la fixarea locului faptei:
una de ansamblu cu sens de orientare a locului ce urmează a fi percheziţionat, alta nodală a
locurilor tainice, a ascunzişurilor şi, a treia, de detaliu a obiectelor descoperite.
În cadrul fotografiei obiectelor descoperite, se va insista în special asupra caracteristicilor
privind forma şi dimensiunile acestora, ambalajul şi modalitatea de ambalare. Dacă obiectul este
marcat cu cifre, diverse inscripţii, semne de fabricare etc., fotografia trebuie executată în modul
în care aceste caracteristici să fie vizibile pentru ochiul omului. Bancnotele băneşti, biletele de
loterie, obligaţiile, ca şi orice alte hârtii de valoare, se fotografiază în grup şi aparte după valoare,
număr şi serie, în ordinea descrierii lor în procesul-verbal.
Fotografia este deosebit de utilă pentru fixarea rezultatelor percheziţiei persoanei şi a
obiectelor purtate, cum ar fi servietele, poşetele, geamantanele etc.
Percheziţia persoanei se întreprinde, în majoritatea cazurilor, în scopul descoperirii şi
ridicării armelor, obiectelor delictuoase, instrumentelor, a diferitor înscrieri, documente şi,
fireşte, a urmelor infracţiunii. Cu ajutorul fotografiei se vor reda demonstrativ obiectele
descoperite, locul unde acestea au fost găsite şi modul de ascundere.