1.Notiunea,sistemul si importanta fotografiei criminalistice.

Fotografia criminalstica reprezinta o tehcnica, aparatura cu ajutorul carpra se pot reproduce si

fixa imaginile luminoase ale obiectelor ,folosind proprietatea luminii.tehnica de fotografiat a
aparut ca rezultat al gandirii stiintifice a omului in anul 1839.Inventatriii aparutului de
fotografiat sunt francezii Daguerre si Nicephare Niepce.Deja peste un an politia belgiana in anul
1840 a inceput sa foloseasca aceasta metoda de fixare a semnalmentelor exterioare ale
condamnatilor in inchisoarea din Bruxelles.La aceasta si-a adus aportul si savantul francez
Alpshonse Bertillon care a elaborat anumite reguli tactice privind fotografierea persoanelor vii ,a
cadavreor ,a locului fapteu ,a diverselor urme si obiecte –corpuri delicte.Romania s-a situat
printre primele tari europene care a apelat la serviciile fotografiei criminaliste ,practicarea ei
fiind semnalata din anul 1879 de catre serviciul specializat.Acum tot mai des se aplica tehnicile
de fotografiat digitala,audio,videoinregistrarile.
Fotografia criminalistica este o ramura distincta tehnicii criminalistice care prezinta totalitatea
prevederilor teoretice si recomandarile practice elaborate in aceasta baza referitor la metodele
,procedeele si mijloacele utilizate de fixare si examinare a obiectelor si urmelor infractionale.
Obiectele fotografiei sunt orice corpuri materiale aflate im campul infractional,probele
materiale,starile de fapt si elementele compoonente din scena infractiunii.
Mijloacele fotografice sunt complete de aparate si instalatii folosite in procesul de fotografiere.
Metoda fotografica reprezinta un ansamblu de reguli si recomandari orientate spre alegerea
mijloacelor fotografice
Procedeul fotografic prezinta un mod de executare a unor operatii de fixare a circumstantelor.
Dupa sfera de activitate si subiectii utilizarii fotografiei criminalistice avem fotografia operativa
(de fixare) si fotografia de examinare (expertizare
Subiecti ai fotografiei operative sunt procurorii,ofiterii de urmarire penala si specialistii
criminalisti.Ai fotografiei de examniare devin doar specialistii si expertii.Cu ajutorul fotografiei
operative se efectuaiaza inregistrarea obiectelor vizibile,evidente.Fotografia de examniare se
aplica pe larg la efectuarea expertizelor judiciare sau extrajudiciare ,in cazurile cand este necesar
a releva si a fixa carcteristicile slab vizibile . Importanta fotografiei judiciare rezida in faptul ca
-se poate inregistra mai fidel si mai complet ambianta ,starea si pozitia urmelor si a obiectelor in
campul infractiunii
-subiectii supusi fotografierii raman intacti obtinandu-se o imagine obiectiva a acestora. -se
poate realiza o inregistrare rapifa ,spontana si usoara a unui numar mare de stari de fapte
,obiecte .
-prin aceasta metoda se pot obtine imagini atat in spectrul vizibil cat si invizibil.
Avantajele fotografiei criminalistice.
-fidelitatea in fixarea si redarea imaginii locului faptei.
-obiectivitatea in prezentarea datelor obtinute prin mijloace criminalistice.
-rapiditatea si relativa simplitate de executare a fotografiilor si videoinregistrarilor ,ceea ce
permite urgentarea cercetarii. -evidenta probatorie a fotografiei.

2.Metodele fotografiei criminalistice operative

Fotografia operativa reprezinta un ansamblu de metode si procedee privind aplicarea mijloacelor
fotografice in procesul de cercetare a infractiunilor in scopul fixarii locului faptei
,imprejurimilor,urmelor ,obiectelor ,precum si in activitatea speciala de investigatii.
Metodele de fotografiere operative sunt :
1.panoramica
2.metrica sau de masurare
3.de reproducere
4.signaletica
5.stereoscopica
1.panoramica-se aplica in cazul cand un spatiu sau un obiect di cauza dimensiunilor mari ,nu
poate fi cuprins intr- o poza ,in asa caz obiectul se pozeaza pe portiuni ,ulerior imaginile-parti
sunt montate in una desfasurata.Se poate aplica prin doua procedee:panoramica circulara si
liniara.
circulara-presupune fotografierea doar dintr-un punct comod a obiectului .Fotoaparatul se roteste
succesiv in jurul axei sale verticale liniara-presupune stramutarea aparatului paralel obiectului de
fotografiat si de la o distanta nu prea mare de acesta.Se aplica in starile de fapt pe o intindere
mare.Pozele circulare si liniare se emit cu asezarea fotoaparatului pe un stativ ,se realizeaza
pozele la aceeasi scara.
2. Metrica –Asigura obtinerea informatiilor dimensionale,se realizeaza cu ajutorulul riglei sau a
bandei gradate care se plaseaza in vecinatatea obiectului sau pe suprafata lui .Banda gradata se
aplica atunci cand este necesar de a fixa portiuni de teren intinse sau incaperi inchise .In calitate
de banda gradata se foloseste hartia cartonata sau panaza cu elementele in forma de patrate
albnegru.
3.Metoda fotografiei de reproducere –permite obtinerea unor fotocopii de pe documente ,obiecte
plate ,schite,desene,inscrisuri .O astfel de fotografiere se realizeaza cu respectarea regulilor
fotografiilor la scara ,la marimea naturala.Documntele,desenele,schitele pot fi reproduse
fotografic prin contact cunoscuta ca xeroxcopiere.
4.metoda signaletica-se efectuiaza pentru a fixa trasaturile exterioare ale persoanelor vii si a
cadavrelor necunoscute in vederea identificarii lor ulterioare.Persoanele supuse acestei metode
de fotografiere se fotografiaza bust :din fata,din profilul drept ,cu capul descoperit ,pieptanat si
barbierit ,fara ochelari cu urechile descoperite..La cadavrele neindificate ,are loc asa numita
toaleta a cadavrului,prin retusarea lui spre redarea aspectului apropiat.
5.metoda stereoscopica-permite obtinerea unei imagini fotografice spatiale a locului faptei,a
unui nod al acestuia ,a unor incaperi,obiecte.Stereoscopia de obicei se realiza cu ajutorul unui
aparat special ,care are doua obiective sincronizate.
3.Procedeele de fotografiere la fata locului
La cercetarea la fata locului in particular destul de frecvent se utilizeaza fotografierea si
videoinregistrarea criminalistica.Cercetarea la fata locului nu poate fi conceputa fara executarea
de fotografie sau inregistrari video.Procedeele de fotografiere sunt urmatoarele: -.de orientare
-.schita
-.obiectelor principale
-.in detaliu

1. De orientare-o astfel de fotografie are drept scop fixarea intregului loc al faptei cu elemtenele
respective (constructii,poduri,drumuri).Ea poate fi unitara dintr-o singura imagine sau se
efectuiaza prin panorama liniara sau circulara .In cazul in care infractiunea a avut loc intr-o
incapere inchisa poza va cuprinde exteriorul cladirii incadrat cu constrctiile invecinate .Ea se
realizeaza de la o anumita distanta,impusa de necesitatea incadrarii intregii ambiante..in fucntie
de situatie uneori pot fi folosite si aparate cu teleobective.Uneori se poate recurge si la fotografii
aeriene.
2.Schita-este destinata fotografierii locului faptei in intregime fara imprejurimi,se executa la faza
statica a cercetarii la fata locului .Poate fi deasemenea unitara si panoramica.Acest procedeu de
fotografiere se efectuiaza cu folosirea benzii gradate
3.obiectelor principale-Inregistarea doar a unor obiecte sau sectoare ale locului faptei apreciate
ca fiind principale,datorita conexiunii lor cu fapta infractionala .Obiect poate face
parte,cadavrul,diverse arme,instrumente,mijloace de transport.Scopul este de a fixa locul,pozitia
si starea obiectelor depistate la fata locului
4.de detaliu-efectuata in scopul fixarii unor detalii ale obiectelor principale ,la o scara cat mai
mare si cu surse de lumina .Se realizeaza de obiecei in faza dinamica a cercetarii,cand este
permisa modificarea locului ,pozitiei si ridicarea obiectelor .Uneori se interfereaza cu
macrografia .De exemplu in fixarea fotografica a mainilor intereseaza printre altele redarea clara
a caracteristicilor de identificare ,dupa desenele papilare.Particularitatile la fotogrfierea
cadavrului sunt:trebuie sa fie fotografiat in starea,pozitia,locul in care a fost gasit;pozat din trei
parti de sus,partile laterale.Inceatilor trebuie fotografiat odata in apa odata dupa scoatere ;cele
spanzurate din fata ,din spate ,din partile laterale ,se va insista asupra nodului;inghetate mai intai
in starea intiala si dupa dezghetarea lor la fel.Fotografia cadavrului necunoscut se realizeaza in
cadrul cercetarii la fata locului sau dupa autopsie .Ea trebuie sa contina doua poze una din bust
din fata si alta bust din profil.
4.Utilizarea fotografiei criminalistice la efectuarea altor actiuni procesuale. Fotografia
operattiva poate fi utlizata cu succes la efectuarea retinerii banuitului,invinuitului,perchezitiilor
corporale,la domiciliu,la serviciu,prezentarii spre recunoastere.Praactica organelor de urmarire
penala ne demonstreaza ca la efectuarea actiunilor procesuale fotografia operativa se efectuiaza
de obiecei la fixarea imprejurimilor in care se desfasoara actiunea respectiva ,a momentelor
decisive
Fotografia operativa a retinerii banuitului ,invinuitului-la retinerea obisnuita pot fi depistate
diverse obiecte sau obiecte care au importanta pentru cauza cercetata.In astfel de situatii prin
fotografiere pot fi documntate locul si actiunile grupei .
Fotografia operativa la perchezitie-Fotografia efectuata cu aceasta ocazie se apropie de
fotografiile schita sub raport tehnic ,schita ale obiectelor principale si in detaliu.In cadrul
fotografiei de detaliu a obiectelor depistate trebuie de avut in vedere ca aceasta sa prezinte
caracteristicele privind forma si dimensiunile obiectelor ,ambalajul,particularitatile.
Fotografia operativa la prezentarea spre recunostere-Toate persoanele documntate in caz vor fi
fotografiate la loucurile unde ele se prezinta ,deja asezate pe scaune ori in picioare dupa cum
urmeaza a fi prezentate.Sub aspect tehnci acest mod se apropie de fotografia schita .Pentru
fotografierea documntelor pregatite spre recunoastere se utilizeaza procedeele fotografiei schita
si obiectelor principale
Fotografia operativa la examinarea corporala a persoanei-Scopul este de a observa daca sunt
urme ale infractiunii lasate pe corpul persoanelor .Este inadmisibila fotografierea corpului
absolut dezgolit ale persoanei respective ,sunt dezgolite si fixate doar unele parti ale acestuia.

Avantajele inregistrarii video :

-se inregistreaza obiectiv si operativ ambianta locului
-se fixeaza si sonorizarea
-rapiditatea obtinerii videofonografiei
-simplitatea realizarii videoinregistrarii in cadrul actiunii de urmarire penala
-calitatea superioara a imaginilor
5.Fotografia criminalistica de examinare
Fotografia criminalistica de examinare a capatat o amploare larga la efectuarea expertizelor in
conditii de laborator si a examinarilor criminalistice.Cu ajutorul ei se realizeaza o serie de
sarcini printre care :
-relevarea si fixarea caracteristicilor invizibile ale urmelor si ale elementelor imperceptibile -
fixarea obiectelor cercetate sau a fragmentelor cercetate cu o marire considerabila. -examinarea
comparativa a obiectelor supuse studiului criminalistic si a caracteristicilor identificatoare.
Fotografia judiciara de examinare reprezinta un ansamblu de procedee destinate cercetarii,in
conditii de laborator ,a mijloacelor materiale de proba .
In functia de natura procedeelor tehnice speciale folosite si potrivit scopurilor urmarite
,fotografia criminalistica de examniare poate fi clasificata in :fotografia de examinare in radiatii
vizibile ,invizibile
Fotografia in radiatii vizibile-fotografia de ilustrare,comparatie,de umbre,de reflexe,de
contrast,de separare a culorilor si micrografia
-fotografia de ilustrare-consta in fixarea imaginii intiale a obiectului ce urmeaza a fi examinat,a
caracteristicilor si a dimnesiunilor .Domeniile-cercetarea tehnica a inscrisurilor presupuse a fi
falsificate
-fotografia de comparare-traseologie,gafiscopie.Poate fi realizata prin
confruntare,suprapunere.Se bazeaza pe examniarea a doua imagini dintre care una este urma
cealalta de exemplu mulajul.
Astfel se examineaza urmele sub forma de striatii,taiere,spargere,urmele lasate de piesele
armelor de foc ,pe tuburile sau gloantele trase
-fotografia de umbre-se realizeaza prin fotografierea obiectului intr o incapere obscura.Acest
procedeu se utilizeaza pentru depistarea unui text sters pe cale fizica.
-fotografia de reflexe-are drept destinatie punerea in evidenta a urmelor de suprafata greu
sesizabile la o prima vedere
-fotografia de contrast-Ea se bazeaza pe deosebirea de culoare sau stralucire si opacitatea intre
zonele vecine ale suprafetei aceluiasi obiect.
-fotografia separatoare de culori-separarea culorilor se realizeaza cu filtre care au capacitatea de
a neutralizaculoarea complementara lor .
-microfotografia-se utilizeaza cu utilizarea microscopului si are drept scop evidentierea detaliilor
invizibile.
Fotografia de examinare in radiatii invizibile-in radiatii
ultraviolete,infrarosii,roentge,gamma,betta,holografia,radiatii neutronice -radiatii ultraviolete-
Folosite pentru cercetarile intreprinse la fata locului pentru descoperirea urmelor de maini ,a
urmelor biologice,inclusiv in scop lucrativ
-radiatii infrarosii-investigatii de laborator la cercetarea falsurilor in documente sau examinarea
urmelor secundare ale impuscaturii.Se pot executa fotografii in conditii de intuneric
-radiatii roentgen,gamma,beta,neutronice-au proprietati de penetrare a corpurilor si obtinerea
unor date privind interiorul acestor corpuri si analize spectrale
-holografia-procedeu de inregistrare si redare integrala a obiectelor, a intregului camp
fotografiat,prin intermediul urmelor de lumina tip laser.

Captiolul V. Diagnosticarea criminalistică

Diagnosticarea criminalistica se are in vedere stabilirea, constatarea, cunoasterea la

începutul cercetării a datelor cu caracter criminalistic despre infracțiunea săvărșită și persoanelor
implicate în aceasta, mijloacele și metodele utilizate de infractor.
A stabili - presupune acțiunea de a descoperi, a preciza, a decide, a fixa, a determina.
A constata – a stabili situația sau starea unui lucru, existența unui fapt, unui adevăr.
A cunoaște – este prezumția de a lua cunostinta in chip veridic de obiectele si de fenomenele
inconjuratoar, a stabili in chip obiectiv natura, proprietatile unui lucru, relatiile dintre fenomene.
Esenta diagnosticarii se contureazain studierea si explicatiile initiala a particularitatilor
situatiei criminale, a urmelor, reflectarilor, persoanelor implicate.

Bazele stiintifice ale diagnosticarii au următoarele trăsături -

1) Posibilitatea de cunoastere a evenimentului dupa caracteristicile sale
2) acumularea unei informaţii importante din punctul de vedere al criminalisticii
3) existența datelor ştiinţifice privind modelele tipice de percepere a mecanismului
infracţiunii (particularităţile obiectelor şi legăturile dintre ele)
4) utilizarea anumitor metode Şi procedee de diagnosticare criminalistică

Situaţia infracțională, ca obiect al diagnosticării, are, în plan informaţional,

următoarele trăsături:
a) caracter retrospectiv, pentru că evenimentul supus cunoașterii deja a avut
b) caracter unic, adică irepetabil, determinat de concursul de circumstanţe şi de
condiţiilesituaţiei date;
c) caracter perceptibil în forme materiale (adică, în ambianța evenimentului) upă şi ideale
(adică, în conştiinţa oamenilor — participanţilor, martorilor, victimelor).
 Interpretând situaţia evenimentului ca un complex de informaţii cu caracter criminalistic, în
cadrul ei pot fi delimitate, în mod convenţional, două categorii
a) Cele care se referă la componentele. relativ, stabile ale situaţiei. Aceastea în ce
suntsegmente ale evenimentului, mijloacele şi instrumentele infracțiunii, obiecte, mijloace de
tăinuire a urmelor infracţiunii etc.
b) Cele care se referă la componentele schimbătoare ale situaţiei. Aici intră starea
obiectelor,condiţiile de timp şi spaţiu, mecanismul interacțiunii subiecților.
Dacă pentru reconstituirea sa este necesară o informaţie privind identitatea unor obiecte
concrete, înseamnă că se soluţionează probleme de identificare (identificarea obiectului după urmele
sale, identificarea părţilor după forma întregului, identificarea sursei generale ete). Dacă la
reconstituire obiectul studierii este constatarea factorilor situativi concreţi (împrejurările în care se
aflau şi contactau obiectele din prima categorie, caracterul contactelor acestora, cauzele care au dat
efectele observate), atunci pe primul plan iese soluţionarea unor probleme de diagnosticare.

Scopul diagnosticarii criminalistice constă în a cunoaşte, constata în obiectul cercetat abateri de la

unele norme, pentru a stabili cauza schimbărilor apărute, gradul de legătură a acestei cauze cu
mecanismul infracţiunii deja cunoscute.

Pornind de la cele expuse supra, diagnosticarea criminalistica poate ti definită ca constatarea,

examinarea şi aprecierea proprietăţilor şi a stării obiectului (a situatie) dupa urmele
depistate, in vederea stabilirii modificarilor care au avut loc in legatura cu infractiunea
savarisita.

Identificarea si diagnosticarea are un scop comun, intre ele exista tottusi si o serie de
diferente in esenta problemelor pe care le solutioneaza. In primul caz, este vorba de stabilirea
individualitatii obiectului, iar in acel de al doilea de stabilire a conditiilor situative concrete ale
evenimentului.

2. Sarcinile si formele diagnosticarii criminalistice.

Sarcinile simple de diagnosticare pot fi formulate ca:

a) Diagnosticarea proprietatilor si starii obiectului dupa reflectarile sale care include
1) determinarea gradului de informare a urmei. 2) stabilirea proprietatilor si starii obiectului in
momentul reflectarii acestuia 3) determinarea cauzelor schombarii proprietatilor sau starii obiectului
dupa reflectarea constatata.
b) Diagnosticarea proprietatilor si starii obiectului nemijlocit, care presupune: 1) studiul general si
constatarea starii reale ale obiectului, evidentierea anumitor caracteristici. 2)constatarea
proprietatilro particulare a obiectului, nominalizarea prezentei sau absentei oricarei abateri de la
starea sa normala. 3) prognozarea starii initiale a obiectului 4) determinarea cauzelor si conditiilor
de schimbare ale proprietatii initiale a obiectului studiat.
Sarcinile complexe de diagnosticare se prezinta ca studierea si cunoasterea mecanismelor
evenimentelor, proceselor si actiunilor dupa rezultate, si anume a) Constatarea mecanismului
evenimentului, procesului, acţiunii; posibilitaţii de determinarea mecanismului Şi circumstanţelor
după rezultatelesale. b) Instituirea mecanismului de evinmete in dinamica acestoram posibilitatii
comiterii anumitor acte in anumite conditii. c) Determinarea conditiilor in care a fost savarsita
infractiuneam timpului, sau a succesiunii cronologice a actiunilor infractionale, locului de actiune.
d) Determinarea legaturilor cauzale dintre actiuni si rezultatele acestora

Sarcinile directe de diagnosticarea- sunt rezolvate prin trecerea de la cauza la efect. Acestea
sunt de obicei sarcini simple de diagnosticarea cum ar fi de exemplu stabilirea compozitiei sau
structurii obiectului, determinarea sexului, varstei si a altor caracteristici ale infractorului dupa
urmele depistate.

Sarcini indirecte de diagnosticare, de exemplu acestea sunt rezolvate prin trecerea de la efect
la cauza cum ar fi reconstituirea unui document dupa fragmentele ramase la fata locului, stabilirea
materiei explozive dupa ramasitele pe obiecte din zana craterului exploziei.

Rezumand cele expuze sacinile principale ale diagnosticarii criminalistice 1) stabilirea

proprietatilor persoanelor, obiectelor, fenomenelor, proceselor in timpul savarsirii infractiunii
concrete.2) stabilirea starii obiectelor, fenomenelor, proceselor in timpul indicat 3) posibilitatea
folosirii unor actiuni, unelete mecanisme de catre infractor 4) stabilirea unei legaturi de cauzalitatea
intre urmele reflectarile stabilite si actiunile faptuitorului.

Activitatea de diagnosticarea criminalistica se efectueaza in doua forme procesuala si

neprocesuala. Aceasta actiune incepe cu diagnosticarea neprocesuala care are loc inca pana la
pornirea cauzei penale in periada verificarii semnalului despre infractiune sau a persoanelor
implicate. Diagnosticarea procesuala are loc dupa pornirea urmaririi penale la efectuarea actiunilor
de urmarire penala.
 3. Indicii si categoriile de diagnosticare criminalistica

Indicii de clasificare exprima anumite insusiri generale ale obiectelor intrunite in grupe
general-acceptate ori conventionale: genuri, clase sau categorii. De exemplu, calibru armei care
difera de celelate printrun anumit calibru.
Indicii de diagnosticare de asepemena pot fi utilizati pentru determinarea apartenenti la
grup a obiectelor, insa ei nu sunt legati monosemantic de grupul stabilit. Indicii de diagnosticare cu
o anumita probabilitate arata apartenenta unui obiect concret la un anumit grup. orice indice poate fi
intilnit nu numai la reprezentantii grupui cercetati ci si la reprezentatntii altor grupuri. De exemplu,
orice indice al scrisului poate fi intilnit atat la barbati cat si la femei. Insa dependenta de sexul
feminim ori masculin la unul si acelasi indice e diferita. Valoarea informativa a indiciilor de
diagnositcare se determina in virutatea legaturilro lor cu grupui de clasificare ori cu starea
neobisnuita a obiectului diagnosticarii. Cantitativ aceasta dependenta se exprima prin coeficientului
corelarii indicilor aratati.

In functie de obiecte, urme sau insusiri ale infractorilor pot fi distinse categorii de
diagnosticare criminalistica
1. Stabilirea caracteristicilor tipologice ale persoanei concrete (cunoscute) pe calea
studieriinemijlocite a insusirilor ei sau a datelor despre ea. Sarcina data se rezolva prin studierea
naturii obiectelro si a legaturilro lor prin studierea de catre ofiterul de urmarire penala a persoanei
banuite. In acest scop ofiterul poate utiliza informatii despre persoanele ce prezitne intereste din
diferite surse: marturiile victimelor si ale martorilor, comunicarile inormatorilor, datele cercetarii
exterioare si directivele operative
2. Stabilirea caracteristicilor tipologice ale persoanei necunoscute dupa reflectarile
materialfixate ale insusirilor ei ori dupa informatie despre ele, obtinuta din surse individuale.
prin studierea acestor reflectarim se pot constata atat indicii de clasificare refectati nemijlocit in ele,
proprii unui anumit grup de peroane cat si caracteristicile de grup legate doar statistic de insusirile
reflecate de urme. La aceasta categorie de diagnosticare se refera stabilirea, dupa urmele lasate la
fata locului, a grupei sangvine a infracotului disparui, a inaltimii, dimensiunilor palmelor,categoriei
apremntelor digitale, deprinderilor profesionale.
3. Diagnosticarea starii fizice si psihice neobisnuite si a conditiilor de acitiune a
persoaneiconcrete dupa indicii asupra carora acesti factori au putut exercita influenta. In unele
cazuri, prin cercetarea diagnostica a scrisului, mirosului, sangelui, vocii, lexicului oral si scris ale
omului se paote stabili daca era el in anumitm oment in stare de agitata ori deprimata.
4. Diagnosticarea starii, comportarii, conditiilor neobisnuite de actiune si a mecanismlui
deformare a urmelor persoanei necunoscute dupa reflectarile insusirilor ei. Prin diagnosticarea
grafologica se paote constata in ce pozitiei autorul a executat textul documentelor concrete, ce
unelte de scris a folosit, scrisul a fost imitat sau deghizat,
5. Determinarea caracteristicilor tipologice ( de grup)ale obiectelro materiale concrete
pecalea studierii lor nemijlocite. Prin cercetarea si examinarea criminalistica poate fi stabiltia
natura destinatia constructia metoda de confectionare si alte caracteristici de grup ale uneltelor de
savarsire a infractiunilor, ale unor obiecte sau substante necunoscute depistate la fata locului ori
ridicate de la infractor. Informatia obisnuita ca rezultat al acestei cercetari are o mare importanta la
identificarea dizpozitivelor de impuscat si explozive camuflate in obiecte de uz casnic, la
descoperirea surselor provenientei mijloacelor de diversie confectioante in conditii casnice.
6. Determinarea caracteristicilor tipologice (de grup) ale obiectelor necunoscute dupa
reflectarile lor. Urmele, microparticulele de substante si alte obiecte materiale pot purta informatie
despre uneltele si obiectele infractiunii. Astfel, dupa urmele de la fata locului, poate fi stabilita
categoria si particularitatile constructiei anvelopelor autovehiculului.
7. Diagnosticarea starii obiectelor materiale, stabilirea starii de functionare si utilizare a
unor obiecte, a cauzelor in urma carora nu s-a produs expozia sistemului exploziv pregatit.
8. Diagnosticarea conditiilor de aplciarea a cauzelor modificarilor survenite si a
mecanismului de formare a urmelor de arma, de obiecte si substante. Ea poat e fi realizataatat
in cazul obiectelor cunoscute, cat si a celor necunoscute. De exemplu dupa urmele de la fata locului
se poate stabili directia circulatiei mijloacelor de transport, cauza distrugerii obiectului.

Capitolul VI. Identificarea Criminalistica

Prin identificare în criminalisticã se subîntelege un proces de stabilire a obiectului.

peroanei, fenomenului care are legătură cuzală cu fatptul cercetat în scopul obţinerii probei
judiciare.
A stabili identitatea unui obiect înseamnă a demonstra irepitabilitatea acestuia, deosebirea lui
de toate celelalte obiecte. Inclusiv de cele asemănătoare cu el. În criminalistică identitatea se
stabileşte. pe baza proprietăţilor, caracteristicilor sau semnalmentelor exterioare ale obiectelor ln
cazul în care acestea coincid, înseamnă că a fost stabilită identitatea.

Călăuzmdu-se de teoria dialectică a reflectării, de notiunea de identificare dialectică, de

categoria filozofică a generalului, particularului şi unicului criminalistica porneşte de la faptul că
orice obiect ai lumii materiale posedă un complex de indicii stabile şi irepetabile în totalitatea lor.
De aceea, în pofida modificărilor firesti ori cauzate forţat ale stării obiectelor, fiecare din ele rămâne
identic doar cu sine însusi, prin aceasta deosebindu-se de orice alt obiect. Diferite obiecte pot fi
asemănătoare între ele după anumite însuşiri, dar nu pot exista două sau mai multe obiecte ori ñinţe
vii identice.

Identificarea criminalistica poate fi acceptata cu stabilirea prin mijloace

tehnicostiitifice a identitatii unei fiinte sau a unui obiect care are legatura cu fapta savarsita.

Teoria indentificarii criminalistice se constituie ca un sistem de notiuni, reguli si metode pe

baza carora se stabileste identitea sau neidentitea obiectelor, persoanelor sau fenomenelor,
cuprinzand, totodata si criteriile de evaluare a concluziilor de indetificare. Elaborarea unei
metodologii a precsului de identificare asigura o tratare unitara a problemei identitatii pentru orice
fel de urme, lucruri si fiinte care formeaza obiecte de cercetare criminalistica.
Pentru demonstrarea identitatii, urmele descoperite ori alte reflectari ale obiectului legat
nemijlocit de infractiune se compara cu unul sa cateva obiecte supuse verificarii.
Identificarea criminalistica ca proces se realizeaza treptat, de la general la particular.
Trasaturile caracteristice sau indicii obiectelor, fiintelor, sunt selectate prin determinarea genului,
speciei, grupei, clasei, tipului, modelului etc. pana se ajunge la individualizare.
Procesul de identifcare criminalistica se paote spune ca el este unic si parcurge clasic doua
faze 1) determinarea apartentei (apartenta generice), 2) identificarea individuala.
Determinarea apartentei la grup se produce dupa caracteristicile tipologice generale (indicii
generali) ce poseda orice obiect materlial, iar identificarea individuala apoi se efectueaza dupa
totalitatea de indici irepetabili pe care ii poseda numai un obiect concret supus cercetarii.
Categorii de stabilire a apartenentei la grup:
a) Descoperirea caracteristicilor tipologice (de grup) ale obiectului concret cercetat (care
exista) spre exemplu a armei albe gasite la locul faptei ori ridicate de la infractor.
b) Descoperirea caracteristicolor tipologice ale obiectului necunoscut, de exemplu stabilirea
tipului armei dupa calibrul glontului
c) Determinarea apartentei generale la grup a doua sau mai multe obiecte comparabile.
Determinarea caracteristicilor tipologice ale obiectului necunoscut reprezinte de obicei, fapta
incipienta a identificarii. Stabilirea apartenentei la grup face parte din sarcina cercetarii comparative
a obiectelor. Identificarea incepe dupa descoperirea obiectului purtator de informatie despre
persoana ori obiectul ce urmeaza a fi idetificat. Asemenea obiecte purtatori pot fi obiecte cu rumele
de maini, pcioare, documentele falsificate.
 Identificarea si stabilirea apartenentei la grup are o importanta mare in descoperire si
prevenirea inractiunilor, deoarece ajuta la demonstrarea prezentei sau lipsei legaturii unei
persoane sau obiect concret cu infractiunea sau cu alte forme de activitatea umana. Prin
identificare se poate constata cine anume a lasat urme la fata locului, daca obiectul de la
persoana suspectata a fost folosit in calitate de unealta a infractiunei.
Prin urmare identificarea criminalistica este un proces de constatare a unui obiect material
concret prin mijloacele probarii judiciare ori cercetarii operative pe calea evidentierii lui dintro
totalitate concreta de obiecte conform complexului irepetabil de indici. Determinarea criminalistica
a apartentei la grup, inseamna referirea unui obiect materal concret ori a obiectelor comparabile la
un anumit grup (gen, clasa) de obiecte care poseda caracteristici tipologice coincidente.

2. Indiciile si premisele stiintifice ale identificarii criminalistice.

Toate fiintele si obiectele lumii materiale sunt definite prin insusiri si caracteristici (fizice,
chimice, biologice etc.) Pentru evidentierea obiectului supus identificarii din totalitatea altor obiecte
ale lumii materiale, se utilizeaza insusirile lui constante ( relativ invariabile), care-l disting de alte
persoane ori obiecte. Caracteristicile cantitative si calitative ale insusirilor constante, proprii
obiectelor care contin informatia necesara pentru identificare, se numesc indicii de identificare.
Trasaturile indiciilor de identificare
1) Indiciile de identificare nu sunt orice insusiri, ci numai cele menite special
solutionariisarcinilor urmarii penale. In acest scop, sunt utile, in primul rand, numai insusirile
constante in perioada de identificare. De cele mai multe ori, ea coincide cu intervalele savarsirii
infractiunii pana la inceputul cercetarii Daca in perioada respectiva de timp au survenit modificari
in insusirile obiectului, fireste, ele nu pot fi utilizate in scopul scontant. La o perioada destul de
mare de identificare, de exemplu, cand decalajul de timp din momentul fotografierii portretului
alcatuieste cateva zeci de ani, problema i general poate fi irezolvabila.
2) Pentru identificare se selecteaza insusirile care poseda cea mai mare incarcatura
informationala, intalnita relativ rar si care individualizeaza obiectul identificat si il disting de alte
oibecte ale lumii materiale. Cu cat mai rar se intilneste semnul caracteristic pentru obiectul dat, cu
atat e mai mare importanta lui pentru identificare, el evidentiind intr-o masura mai mare obiectul
cautat din totalitatea celor simialre. Indiciile servesc drept model imaginar al insusirii obiectului,
caracterul cantitaiv al insusirii-drept obiect al cunoasterii.
 Caracteristica identificatoare este proprietatea obiectului de a corespunde anumitor
cerinte. De aici rezulta ca nu price insusire a obiectului poate indeplini rolul de indiciu indetificator.
Criteriul de raportare a insusirilor la indiciile identificatoare nu se afla in caracteristica de gen a
insusirilor, ci in gradul reflectarii lro in obiectul identificator, in caracterul lui specific, stabilitatea
relativa, idependenta reciproca, frecventa incidentei, semnificatia identifictoare si accesibilitatea
cunoasterii practice.
Obiectul ce se idetifica poate fi evidentiat din multimea de obiecte similare dupa ansamblul
de proprietati specifice lui. Pentru aceasta pot fi folosite orice proprietati ale obiectului:
particularitatile structurii exterioare si ale celei anterioare, proprietatile lui mecanice, fizice si
chimice, precum si particularitatile biologie, anatomice, fiziolgice, insa fiecare din ele poate fi
folosita in scopurile identificarii, adica pentru executa rolul de indiciu de identificator, in cazul cand
ea corespunde criteriilor mentionate. Proprietatea obecitulu ice se idetifica trebuie sa-si afle
ogindirea in obiectul care idetifica, intrucat cu ajutorul acestuia se constata identitataea celui cautat.
Daca, de exemplu, microrelieful obectului care lasa urma s-a reflectat intr-o masura suficienta pe cel
care s-au impriamt urmele, atunci in cazul dat nu exista indiciu indentificator si identificarea
imposibila. Asa se intampla, bunoara, cand infractorul, land masurile de precautie, sterge urmele la
locul infracitunii.
Rolul de caracterisitci indentificatoare il pot denite doar acele insusiri ale obiectului, care se
disting printr-un caracter specific. De exmolu identificarea grafoscopica, studiind scrisul
executorului unui documet, expertul isi indreapta atenta asupra acelor grafii, care se deosebesc, intro
anumita masura de formele acceptate in modelul tipic de caligrafie, adica sunt specififce,
particulare.
3) Stabilitatea relativa- daca o proprietate a obiectului nu este constanta ea nu poate fi
utilizata in calitate de indiciu indentificator. Un indiciu de stabilitate relativa a particularitatii poate
fi variabilitatea lui in timp, neinsemnata in limitele perioadei de identificare, peretarea logica a
reflectarilor sale pe obiectul identificat, manifestarile statornice in circumnstante variabile, Daca
bunoara, o anumita particularitate grafica originala a grafiei a fost intilnita doar o sinugra data in
textul examinat, atunci ea poate fi luata drept un indiciu identificator al scrisului, deoarece nu s-a
repetat in text, si in consecita nu e constata stabilitatea ei.
4) Interdependeta reciproca - (caracterul de sine statator relativ) a proprietatilor
obiectelor constituie un criteriu important pentru selectarea indiciilor si formularea concluziei de
identificare a expertului. Proprietatea obiectului si, prin urmare, indiciile lui identificatoare pot fi
dependente unul de altul, iar masura acestei depndente poate fi diferita. Uneori aparitia unui indiciu
provoaca inevitabil aparitia lui. Astfel de caracteristici, cu un coeficient inalt de corelatie sunt
neadecvate pentru procesul identificarii, iar daca expertul descopera o atare dependeta reciproca a
catorva indicii, atunci in ansambu relevat se include numai unul. Daca dependenta reciproca a
indiciilor e mica, atunci toate se includ in ansamblul relevat, iar semnificatia identificatoare a
totalitatii lor se determina tinand cont de coeficientul de corelatie. Interdependeta caracteristicilor
idetificatoarea poate fi evidenta si latenta. Scoaterea in evidenta si examinarea corelatiei latente sun
accesibile numai specialistilor.
5) Frecventa incidentei obiectului la alte obiecte similare, si in consecinta semnificatia
lui identificatoare. Cu cat mai mar rar se intilneste un indiciu, cu atat mai mare este importanta lui
identificatoare. Peridiocitatea incidentei si semnificatia identificatoare a caracteristicilor la diferite
tipuri de examinari se determina cu ajutorul teoriei probabilitatilor si al statisticii matematice.

Proprietatea unui obiect poate fi folosita in calitate de indiciu de identitate doar in

conditia cand e accesibila pentru cunoasterea practica. Nu toate proprietatile vietii organice si
lumii anorganice sunt accesibile pentru metodele moderne de cercetare. De ex, nu toate proprietatile
sangelului sunt studiate suficient, incat pe baza lor sa fie posibila identificarea unui om concret. De
aceea in prezent se paote determina dupa sange doar apartenenta lui la grup.
Dupa rolul lor de identificarea indiciile de identificare pot fi divizate in indicii de grup
(generale) si indicii particulare.
Indiciul identificator de grup este propriu fiecarui obiect al unui anumit grup de
clasificare. Indiciile de grup Sunt cele de clasifice dupa ele un grup de clasificare se delimiteaza de
alt grup. Asemena indici pot fi calibrul pistolului, numarul de margini ale ghinturilor tevii, greutatea
glontului, sexului, varsta, talia, rasa persoanei banuite.
Identificator particular este indiciul, propriu catorva obiecte, care nu formeaza vreun grup
de clasificare. Conform frecventei incidentei, caracteristicle particulare sunt, de obicei, mai rare
decat cele de grup. Caracteristica particulara nu este una de clasificare, ea se raporteaza la o
oarecare multime neordonata de obiecte, care nu formeaza vreun grup de clasificare. Printre
carateristice particulare sunt, particularitatile desenului papilar, diverse defecte ale impimantei,
particularitatil executarii semnelor grafice.

Identificarea criminalistica este obiectiv posibila datorita unor premise stiintifice care sunt 1)
Idividualialitatea obiectelor si fiintelor; 2) Stabilitatea relativa a acestora; 3) Reflectivitatea
obiectivelor si fiintelor.
1) Individualitaea obiectelor si fiintelor presupune totalitaea particularitatilor specifice unui
individ sau obiect de altul. Aceasta inseamna ca fiecare obiect prezinta un numar de insusiri proprii
numai lui, sinteza acestora fiin exprimata de categoria calitate, in virutea careia "intr-un sistem de
relatii un lucru este ce este si poate fi determinat si deosebit". Individualitatea unui obiect inseamna
o determinare calitativa, specificitatea sa fata de alte lucruri. Ea este data nu numai de insusirile
initiale ale obiectului, de pilda, cele provenind din proesul de fabricatie, dar si de cele dobandite
ulterior, prin folosire si exploatare.

2)Stabilitatea relativa a obiectelor si fiintelor. Toate obiectele si fiintele inevitabil sunt supuse in
timp unor schimbari. Continua miscare si transformare a lumii materiale nu contravine proprietatii
unui obiect de a fi individual. Pentru anumite intervale de timp, identificarea ramana posibila, cand
schimbarile nu sunt esentiale. In acest context, individualitatea apare ca relativ stabila. Obiectele
supuse examenelor de identificare pot fi clasificate in
a)practic nemodificabile
b)relativ modificabile
c)modificabile
Pentru determinarea acesot modificari si aprecierea lor corecta in procesul identificarii,
cirminalisticii ii revine sarcina de a studia factorii care perturba identitatea, de a descoperi cauzele
care genereaza deosebirile.
3) Reflectivitatea obiectelor si fiintelor. Aceasta premisa consta in capacitatea obiectelor si
fiintelor de a se reflecta so de a fi reflectatea in mediul si in constiinta persoanelor din jur.
Reflectarile imbraca urmatoarele forme predominante:
a) Reflectarea sub forma de urme care redau parricularitatile exteriaore ale obiectelor si
fiintelor
b) Reflectarea sub forma deprinderilro (de scriere in scris, de mers in cararea de urme, de
vorbire si convorbirile inregistrate pe banda magnetica)
c) Reflectarea sub forma imaginilor mentale (relatate oral sau in scris, desenate, descrise
dupa metoda "portretului vorbit"
d) Reflectarea sub forma imaginilor vizuale (fotografii, inregistrare video)

3. Obiectele si genurile identificarii cirminalistice

In activitatea de cercetare si descoperire a infractiunilor, se poate stabili

identitatea urmatoarelor obiecte.
1) a persoanelor cee au comis infraciunea sau au participat la
ea (banuitul, invinutului)
2) a cadavrelor sau a partilor ale acestora3) a diferitelor
obiecte materiale (unelte, mijloace tehnice) 4) a animalelor
 Persoana reprezinta o unitatea a socialului si biologicului, psihicului si fizicului. Ea poseda
diferite sisteme de insusire strans legate intre ele, inseparabile de omul concret si suficiente pentru
evidentierea lui veridica din totalitatea altor persoane. In totalitate de asemenea sisteme pentru
identificarea persoanei si determinarea apartentei la grup pot fi folosite
1) insusirile anatomomorfologice:particularitatile antropologice ale structurii exterioare a
corpului omului, desenele papilare la maini si piciaore, particularitatile aparatului dentar,
structura anatomica a craniului si osaturii scheletului.
2) biochimice: componenta tesuturilro osoase, invelisului cutanat, parului, componenta
sangelului.
3) psihofiziologice: vocea, lexicul oral si scris, scrisul
deprinderi locomotorii.
4) social-psihologice: orientarea sociala a persoanei, calitatile emotive, volitive, marale.
5) social-demografice: datele biografice persoanel, trasaturile cu valoarea sociala
(provenienta, studiile, profesia)
In calitate de obiecte ale identificarii criminalistice, in procesul descoperirii infractiunilor,
deseori apar diverse obiecte materiale- unelte si mijloace tehnice de comitere a
infractiunilor, obecte ale atentatului criminal si obiecte ale mediului material al infractiunii.
In functie de componenta materiala a obiectelor distingem
a) identificarea obiectelor unitare ,arme defoc, instalatii explozive, mijlaoce de
transport, incaltaminte, diverse unelte, intrumente.
b) identificarea obiectelor multiple- complet de obiecte, obiectului in ansambu ori a
documentelor pe parti
c) identificarea sectoarelor de teren ori de incaperi ( spre exemplu locul de aflare a
ascunzisului)

Persoana ori obiectului material concret, determinarea identitatii caruia tine de sarcinile
identificarii se numeste obiect scop (supus idetificarii) La cautarea lui se folosesc atat datele obtine
de la victime, martori si ate persoane, cat si informatia ce o contin urmele, documentele si alte
obiecte.
Conventional identificate sunt obiectele (confruntabile) evidentiale in procesul indetificarii
si care constituie ipotetic persoana ori obiectul cautat, deoarece ele coincid prin idici de grup iar in
unele cazuri si prin indici individuali.
A doua categorii de obiecte sunt obiecte de identificarea sau oibecte mijloace. La ele se
refera obiectele ce servers drept mijloc de determianre a prezentei sau lipsei identitatii: cele
purtatoare de informatie despre persoana ori obiectul cautat(probele materiale) si mostrele pentru
cercetarea comparativa. De ex. la identificarea armei se utilizeaza atat gloantele si tuburile de cartus
descoperite la fata locului.
In functie de scopul identificarii, unul si acelasi obiect poat fi prezentat in calitatea de obiect
final ori intermediar de identificare. Identificarea unui obiect unitar poate fi precedata de stabilirea
sursei lui de provenienta ( de exemplu a fabricii producatoare ori a lotului de productie livrata) Cea
din urma se prezinta in calitate de obiect intermediarm daca sarcina identificarii rezina in stabilirea
strungului concret la care a fost prelucrat detaliul dispozitivului exploziv.

Dupa caracterul obiectelor identificate, distingem urmatoarele genuri de identificare:

a) identificarea dupa imaginea pastrata in memoria omului si reflectarile senzoriale
b) identificarea dupa imaginile materiale fixate ale obiectulu in mediui.
c) identificarea unui obiect pe baza fragmentelor acestuia

a) La identificarea dupa imaginea pastrata in memorie, trebuie luate in consideratie

legitatile si conditiile perceperii obiectului, insusirile memoriei persoanei care
recunoaste/identifica. E necesar, de asemenea a crea conditiile cele mai faborabile de prezentare
a obiectulu pentru recunoastere si a tine cont de particularitatile reproducerii imaginii, de alte
legitati psihologice. Sub aspect psihologic si tactic, identificarea prin recunoastere este un
proces complicat in care se disting trei fraze: prima- de reflecatre adica de perecepere si
conservare memoriala a elementelor caracteristice ale persoanelor sau obiectelor cu care s-a
contactat in situatia savarsirii infractiunii. a doua - comparare si evidentiere din mai multe
obiecte a unuia. a treia - nominalizarea celui ce corespunde datelor memoriei pastrate.
b) Identificarea dupa imaginile materiale fixate ale obiectului in mediu (mediul
inconjurator, precum si identificarea unui obiect pe baza fragmentelor acestuia se efectueaza de
catre specialisti in cadrul constatarilor tehnico-stiintifice, medico-legale sau expertizelor judiciare.
Aici se folosesc metodele de cercetare prin expertiza, o mare atentie acordandu-se analizei
mecanismului de formare a imagininilor materiale fixate.

4. Procesul si etapele identificarii criminalistice

In sens larg, identificarea presupune un proces de cautare si valorificare stiintifica a probelor

necesare descoperirii infractiunii si infractorului. In sens restrans, identificarea criminalistica
poate fi defenita ca stabilirea prin mijloace tehnico-stiintifice si procesuale a identitatii sau
unui obiect concret care are legatura cu fapta cercetata.
Etapele procesului de identificare:
1) cercetarea prealabila a obiectelor ce prezinta interes
2) examinarea separata
3) examinarea comparativa
 4) evaluarea ansamblului de indicii evidentiate si formularea concluziei de identificare
1) Cercetarea prealabila a obiectelor care ne intereseaza prezinta o etapa initiala
indispensabila oricarui proces de identificare. In timpul controlului obiectelor se clarifica mai intai
daca sunt prezentate toate materialele si daca nu exista indoieli referitor la autenticitatea lor.
Tototodata, controlul stabileste daca aceste obiecte sunt potrivite pentru identificare si daca ele sunt
suficiente pentru o concluzie categorica. In cazul cand materialele acumulate sunt insuficiente sau
inutilizabile pentru identificare expertul informeaza ofiterul de urmarire penala si indica de ce
materiale suplimentare mai are novoie expertiza.
La aceasta etapa se intocmeste planul viitoarei examinari si se stabileste care din metodele
de lucru vor fi utilizate. O importanta deoseibta in acest sens revine timpului efectuarii unor
expertize de identificare complexa.
2) Examinarea separata a obiectelor ce se identifica si a celor verificate, precum si a
modelelor de comparatie este una din etapele importante ale expertizei de identificare. Ignorarea
acestui stadiu si trecerea inainte de vreme la examinarea comparativa pot dule la concluzii gresite.
In cazul dat expertul incepand imediat sa compare intre ele obiectele prezentate isi concentreaza
toata atentia asupra unor indicii batatoare la ochi, uneori intamplantiare, si nu observa indiciile
deosebitoare mai mici,mai putin evidente, dar considerabile. In virtutea acestei legitati psihologice,
el comite inevitabil unele greseli in concluziile sale. Prin urmare, pentru a confrunta si a compara
indiciile de identificare ale obeiectului, precum si a evita greselile in aprecierea lor, este necesara
studierea riguroasa a lor in timpul examinarii separate a fiecarui obiect.
Sarcina principala a examinarii separate consta in a releva numarul maxim de caracteristici
identificatoare, proprii fiecarui obiect. La examinarea obiectelor ce identifica urmele-reflectari ale
obiectelor supuse identificarii, este necesar a stabili mecanisul formarii lor pentru a aprecia just
caracteristicile identificatoare.
3) Examinarea comparativa, expertul va confrunta caracteristicile identificatoare cu
acelseasi nume ale obiectelor, solutionand totodata principala problema a examinarii
comparativescoaterea in evidenta a indiciilor ce coincid si a celor ce se deosebesc. Examinarea
comparativa trebuie sa fie completa si detaliata. Astfel, se confrunta in detalii nu numai indiciile
evidente si cele mai specifice, ci si toate caracteritisticile identificatoare scoase in evidenta la
cercetare separata.

4) Aprecierea ansamblului de caracteristici relevate si formularea concluziei de

identificare constituie etapa finala a expertizei de identificare. Ansamblurile de indicii concordante
si de indicii distinctive scoase in relief de catre expert trebuie apreciate, din punctul de vedere al
corelatiei dintre aceste ansambluri, evidentiinduse care dintre ele este predominant, logic. Daca
totalitatea indiciilor concordante se va dovedi a fi logica, concluzia expertului despre identitate va fi
pozitiva; o totalitate intamplatoare de indicii concordante genereaza o concluzie eronata despre
identitate. In al doilea rand, ansamblul de indicii relevat se apreciaza din punctul de vedere al
individualitatii, unicitatii ei si al cantitatii suficiente pentru argumentarea concluziei de identificare
categorica (pozitiva sau negativa).
Daca expertul ajunge la o concluzie pozitiva de identificare si stabilesteca indiciile
distinctive descoperite sunt intamplatoare si nu au o semnificatie esentiala in solutionarea
problemei, el trebuie sa argumenteze acest lucur, explicand totodata, sub influenta caror factori au
aparut indiciile desitinctive la unul si acelasi obiect.
Pe baza aorecierii individuale a caracteristicilor identificatoare se apreciaza si intregul lor
ansamblu, propriu cutarui sau cutarui obiect al identificarii. Chestiunea privind totalitatea minima
de caracterstici, suficienta in fiecare caz concret pentru argumentarea unei conluzii categorice de
identificare este una din problemele principale ale teoriei identificarii criminilastice.
Totalitatea unica, individuala a caracteristicilor identificatoare constituie singura baza pentru
concluzia despre identitate. Concluzia poate fi pozitiva sau negatica, categorica sau probabila. O
semnificatie probanta are doar concluzia categorica, fie pozitiva fie negatica, pe cand cea probabila
nu este o proba si poate fi utilizata doar in scopuri operative sau de determianre a directiei de
urmarire penala. Concluzia categorica pozitiva se bazeaza pe o tatalitae logica, unica de indicii
concodrdante, cea negativa pe totalitatea logica de indicii dinstinctive ale obiectelor.

Capitolul III. Traseologia criminalistica

Marea varietate a urmelor produse cu prilejul a savarisrii multiplelor infractiunii a

conditionat aparitia in cadrul criminalisticii, a traseologiei- un domeniu cu destinatia sa asigure
aplicarea realizarilor diverselor stiinte la cercetarea urmelor lasate la fata locului sau in alte
imprejurari similare.
Traseologia criminalistica se prezinta ca un domeniu bine determinat al tehnicii
criminalistice destinat studierii si cunoasterii legitatilor formarii urmelor infractiunii si elaborii
metodelor si mijloacelor tehnico-stiintifice necesare descoperirii, fixarii, exminarii si ridicarii
acestora in vederea stabilirii faptei, identificarii faptuitorului, mijloacelor folosite si determinarii
tuturor imprejurarilor cauzei.
Obiectul traseologiei criminalistice il constituie toate tipurile de urme care apar la savarisirea
infractiunilor, cautarea, descoperirea, conservarea, fixarea, interpretarea si ridicarea acestora.
Depistarea si cercetarea criminalistica a urmelor infractiunii asigura:
a) Reconstituirea tabloului ambiantei in care s-a savarsit fapta infractionala.
 b) Diagnosticarea si identificarea faptuitorului si a altor persoane implicate in
infractiune.
c) Identificarea obiectelor, intr-un mod sau altul, exploatate pe parcursul atiunilor
infractionale.
d) Constatarea prejudiciului cauzat.
e) Stabilirea datelor concrete privind imprejurarile de loc, de timp, modul de actiune si alte
circumstate ale faptei savarsite.
Sarcinile traseologie:
a) Studierea si cunoastere legitatilro formarii diferitelor categorii de urme
materiale ale infractiunilor. Cunoasterea acestor legitati creaaza posibilitatea
elaborarii metodelor si mijloacelor tehnico-stiintifice adecvate, necesare aplicarii
eficace a acestora la cercetarea faptelor penale concrete.
b) Elaborarea metodelor si mijloacelor tehnico-stiintifice necesare decoperirii, fixarii
si ridicarii urmelor infractiunii
c) Elaborarea metodicilor efectuarii expertizelor traseologice. Expertiza traseologica
este etapa finala de cercetare criminalistica a urmelor. Ea are ca scop identificarea
obiectului creator de urme, precum si rezolvarea multiplelor probleme cu caracter
diagnostic.

Premisele stiintifice care stau la baza traseologiei criminalistice sunt:

1) Individualitatea obiectelor materiale. Toate acestea sunt identice numai lor insesi. In
pofida faptului ca structura exterioara a unor obiecte omogene poate sa coincida dupa forma,
dimensiuni si alte caracteristici generale, ele inevitabil se vor deosebi dupa indicii particulare.
2) Capacitatea structurii exterioare a obiectului, inclusiv indiciile lui particulare
(individuale), destul de precis de a se reflecta pe alte obiecte in forma de urme. Deplinatatea si
corespunderea adecvata in transmiterea in rume a detaliilor constructiei obiectului respectiv,
depinde de conditiile de formare, principalele dintre care sunt: proprietatile fizice ale materialelor,
obiectelor creatore de urme si primitoare de urme, precum si mecanismul interactiunii lor.
3) Relativa stabilitate a obiectelor traseologice, fapt ce permite cercetarile comparative.
Urmele de reflectare, supuse cercetarile traseologice, se formeaza ca rezultat al interactiunii a doua
obiecte, acel pe care a ramas urma- primitor de urme, si a celuia care a lasat urma- creator de urme.

Urmele pot fi dicizate in:

> Urme de reproducere.
> Urme de obiecte sau substante si resturi ale acestora.
> Urme de explozii si incendii.
O alta clasificare a urmelor este prezenta in functie de obiectele creatore de urme:
a) urme de om
b) urme de instrumente, mecanisme, utilaje.
c) urme de mijloace de transport.
d) urme de animale.
e) urme de fenomene (incendii, explozii).
Urmele de om, la randul lor se clasifica in
> urmele de maini.
> urme de picioare.
> urme de dinti.
> urme de buze.
> urme de urechi.
> urme a altor parti ale corpului.
Dupa modul de formare si natura urmelor, facotrul de urme, nivelul de modificare a
obiectului primitor de urme, acestea se clasifica in:
> urme-forma si urme-obiecte, materie.
> urme statice si dinamice.
> urme de suprafata si de aancime (de volum)
> urme de stratificare si de destratificare. >
urme vizibile, slab vizibile si invizibile >
urme locale si periferice.

2. Regulile generale privind depistarea, fixarea si ridicarea urmelor infractiunii.

Prin depistarea urmelor in criminalistica se intelege cautarea si descoperirea acestora de

catre ofiterul de urmarire penala, specialistul-criminalis, prin efectuare la fata locului a activitatilor
bazate pe recomandarile tactice si utilizarea activa a metodelor si mijloacelor tehnico-stiintifice
criminalistice.
Depistarea urmelor se efectueaza:
> cu ochiul liber.
> cu ajutorul mijloacelor tehnice sau materialelor.
> cu ajutorul metodei fizice.
> cu ajutorul metodei chimice.
 Interpretarea urmelor la fata locului presupune explicarea semnificatiei criminalistice a
acestora in cazul concret: cum puteau aparea urmele, in ce conditii, cui ii apartin sau ce obiect a
lasat urmele date.
Fixarea si ridicarea urmelor consta in efectuarea de catre organele mentionate a activitatilor
procedural-tehnice de certificare a existentei si starii urmelor infractiunii la fata locului, precum si
ridicarea lor in vederea utilziarii ulterioare la stabilirea adevarului.
Depistarea, fixarea si ridicara urmelor necesita sa fie efectuata potrivit urmatoarelor
reguli generale
1. Respectarea stricta a normelor dreptului procesual-penal ce reglementeaza
efectuareacercetarii locului faptei si a altor actiuni de urmarire penala care au drept scop
descoperirea, fixarea si ridicarea urmelor infraciunii.
2. Utilizarea in limitele maxime a metodelor si mijlaocelor tehnico-criminalstice.
3. Aplicarea tuturor masurilor posibile de protejare a urmelor in specal in cazurile
amanariicercetarii locului faptei.
4. Fixarea urmelor depistate prin descrierea lor in procesul-verbal, acesta fiin
principalul,sub aspect procesual, miloc de fixare. In formulari laconice, calre si de inata precizare,
aici vor fi consemnate:
4.1. Caracteristicele generale ale obiectului purtator, ce denota unde se afla, prin
ce secaracterizeaza suprafata purtatoare de urme.
4.2. Caracteristicile fiecarei urme referitor la forma, marime, culoare, cantitate.
4.3. Datele privind modul de descoperire, fixare si ridicare a urmelor.
5. Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelandu-se la
metodafotometrica.
6. Urmele descoperite sau relevate la fata locului, de regula, ser ridica in comun cu
obiectulsau cu o parte separata a acestuia.
7. Daca obiectul purator de urme e de valoare, supravoluminos sau intransportabil si,
dinaceste ori alte motive, se exclud ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedandu-se
7.1. la mularea urmelor de adancime cu solutie deghips, cu plastelina, materiale
polimetrice.
7.2. la transferarea urmelor de suprafata pe pelicule dactiloscopice, foi de hirtie
fotografica.
7.3. la recoltarea urmelor-materie prin razuire, absorbire, solubilizare, atragere cu
magnteul.
 Evidențele criminalistice

1.1. Noțiunea și sarcinile evidențelor criminalistice

Evidențele criminalistice prezintă un sistem științific argumentat de fixare,

clasificare, sistematizare, păstrare si folosire a datelor referitoare la persoanele și
obiectele ce au importantă criminalistică si pot fi folosite in scopul
clarificării circumstanțelor cazurilor penale.
Având la început menirea de a constata faptele infracționale comise de către
persoanele concrete si efectuând pe atunci funcții pur statistice, evidențele
criminalistice in prezent au o importanță deosebită ca element sigur in sistemul
mijloacelor descoperirii si prevenirii infracțiunilor.
Se stie că persoana trasă la răspundere penală se supune procedurii obligatorii de
înregistrare in organele de interne. În acest mod si loc se înregistrează, de asemenea,
toate cadavrele neindentificate, persoanele dispărute de la locul de trai, precum si cei
care se sustrag de la urmărirea penală, judecată, executarea pedepsei sau au evadat
din penitenciare.
Ca grupe de sine stătătoare pentru evidențe criminalistice serveste toată informația
referitor la urmele de la fața locului, tub-cartușele, gloanțele ridicate, armele de foc
gasite, furate si confiscate in urma unor măsuri luate, care prezintă importanță in plan
criminalistic ori in activitatea specială de investigații.
Evidențele criminalistice se pot înfăptui numai in următoarele temeiuri juridice:
procesul-verbal de reținere a bănuitului, ordonanța procurorului, ofițerului de
urmărire penală sau a lucrătorului operativ despre alegerea ca măsura represivă a
formei de reținere, arest preventiv, ordonanța despre înaintarea învinuirii, decizia
(sentința) instanței de judecată, precum si sesizările oficiale ale organizațiilor,
instituțiilor referitor la cazurile de furt, pierdere a armelor, documentelor de strictă
evidență, a altor obiecte de valoare, adresările rudelor, despre disparitia unor
persoane.
Pentru ca evidențele criminalistice sa fie folosite eficient in activitatea de urmărire
penală si specială de investigatii, ele trebuie sa corespundă obligatoriu următoarelor
condiții:
- sa conțină informatie cât mai deplină despre diferite sisteme de indicii ale
persoanelor si obiectelor, documentelor înregistrate;
- sa asigure stabilirea adevărului despre persoană ori identificarea obiectului cautat;
- sa permită a introduce informația despre obiectul căutat in masivul de registru și a
obține datele necesare cât mai rapid si operativ. Conditiile mentionate pot fi asigurate
numai in baza utilizării a unui sistem științific bine argumentat la întocmirea si
funcționarea evidentelor criminalistice, precum și a folosirii mijloacelor tehnice
contemporane de calcul.
Evidențele criminalistice sunt folosite la cercetarea si descoperirea infracțiunilor
pentru rezolvarea diferitelor sarcini. Aceasta determină si importanța lor ca mijloc de
luptă contra criminalității. Este vorba despre următoarele direcții de utilizare a
evidențelor criminalistice: de drept penal, pur criminalistică si speciala de investigație
sau de căutare.
Datorită evidentelor criminalistice, in primul rând, organele de urmărire penală si
speciale de investigație pot soluționa operativ următoarele sarcini:
1. sa identifice persoanele reținute, bănuite, când acestea refuză sa se numească,
dacă ele au mai fost trase la răspundere penală;
2. sa identifice infractorul după urmele lăsate la locul faptei sau sa diagnosticheze
făptuitorul după procedeele criminale utilizate;
3. sa stabilească dacă persoana reținută (interesată) are antecedente penale, dacă
da, atunci, când, unde si pentru ce a fost condamnată, când a fost eliberată etc.;
4. sa determine numărul de infracțiuni comise de o singură persoană, folosirea
unora si acelorași instrumente, metode sau mijloace;
5. sa stabilească dacă obiectele, documentele, armele găsite, confiscate ori
predate au fost furate sau pierdute;
6. să stabilească identitatea cadavrelor necunoscute prin compararea amprentelor
acestora cu datele registrului dactiloscopic, datele registrului informatiei
criminalistice si criminologice despre evidența persoanelor dispărute fără veste si
anunțate in căutare etc.
Anumite date din evidentele criminalistice pot fi utilizate si de alte instituti
(SIS, organele institutiilor penitenciare, organele de executare a deciziilor
judecătorești etc.), precum si solicitate de cetățeni in modul stabilit (cazierul
judiciar).

1.2. Sistemul informațional integrat automatizat al organelor de drept ale

Republicii Moldova

În conformitate cu prevederile Legii RM nr.216-XV din 29.05.2003 cu privire

la Sistemul informațional integrat automatizat de evidentă a infracțiunilor, a cauzelor
penale si a persoanelor care au săvârșit infractiuni, incepând cu anul 2004, in
Republica Moldova au fost aprobate mai multe conceptii de dezvoltare si
automatizare a sistemului menționat. Scopul acestui sistem si program de dezvoltare
a automatizării procesului de schimb informațional intre participanții la Sistemul
informațional integrat a fost determinat - acordarea sprijinului informațional
organelor de drept si speciale de investigație in cercetarea si descoperirea
infracțiunilor, căutarea si depistarea infractorilor, efectuarea profilaxiei in anumite
direcții, prezentarea informațiilor statistice, analitice si a altor date necesare cu
caracter informativ. Administrator si deținător al Sistemului sus-numit este
Serviciul Tehnologii Informationale (STI) al Ministerului Afacerilor Interne.
Drept utilizatori ai Sistemului informational integrat de evidentà criminalistică
sunt:
1. Organele Afacerilor Interne teritorilale si specializate;
2. Centrul National Anticorupție si organele lui in teritoriu;
3. Procuraturile teritoriale si specializate;
4. Instantele de judecată;
5. Organele instituțiilor penitenciare;
6. Organele de executare a decizilor judecătoresti;
7. Alți furnizori si utilizatori de informații (Serviciul de Informații si Securitate;
Politia de Frontieră; Inspectoratul Fiscal etc.).
Printre conceptiile aprobate din Sistemul informational integrat automatizat al
organelor de drept fac parte:
1. Registrul informatiei criminalistice si criminologice, aprobat prin Hotărârea
de Guvern nr. 633 din 06.06.2007;
2. Registrul persoanelor reținute, arestate si condamnate, aprobat prin Hotărârea de
Guvern nr. 25 din 08.01.2008;
3. Registrul dactiloscopic, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.565 din 21.05.2007;
4. Registrul de stat al armelor, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 634 din
06.06.2007;
5. Registrul procedurilor de executare, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1520 din
29.12.2007;
6. Registrul accidentelor rutiere, aprobat prin Hotărârea de Guvern r. 693 din
21.06.2007 si altele.
În organele MAI evidența inițială a sesizărilor despre infracțiuni se efectuează de
către persoanele de serviciu ale Unităților de gardă timp de 24 de ore si de
subdiviziunile de evidență.
Toate datele referitoare la sesizări, introduse in Sistemul local automatizat de
prelucrare a informatiei (SAPI) in termen de 24 de ore, se transmit prin rețeaua de
telecomunicatii la Serviciul Tehnologii Informational al MAI, care se introduc in
Banca Centrală de Date.
 Un rol important in activitatea de combatere a infracționalității si consolidare a
ordinii de drept este atribuit Sistemului informațional automatizat ,,Registrul
informației criminalistice si criminologice" (RICC). El prezintă sursa
informațională specializată de bază si întrunește totalitatea de date sistematizate cu
caracter criminal, care sunt divizate in mai multe blocuri, având menirea
formării, acumulării, stocării, actualizării si analizei informației despre starea
criminalității si activitatea de combatere a acesteia in RM.
Registrul este parte componentă al Sistemului informațional integrat automatizat si
prin crearea lui au fost trasate următoarele scopuri:
1) formarea unei baze Informaționale unice pentru Sistemul informational integrat al
organelor de dept si pentru Sistemul informațional national;
2) ridicarea nivelului de calitate al asigurării informațional a activitătii organelor de
drept in combaterea criminalității prin utilizarea unei informații operative si veridice
despre infracțiuni, cauze penale, precum si despre persoanele care
au săvârșit infracțiuni, despre transportul furat sau răpit si alte obiecte supuse
evidentei.
Destinația Registrului este asigurarea, in conformitate cu funcțiile ce-i revin, a
suportului informațional al activității organelor de drept, in scopul menținerii ordinii
de drept si combaterii criminalității in Republica Moldova.
Registrul dat întrunește mai multe baze de date (contururi), si anume:
a) evidenta automatizată a sesizărilor despre infracțiuni;
b) evidenta infracțiunilor, persoanelor care le-au săvârșit si a pedepselor ce le-au fost
aplicate;
c) evidenta persoanelor puse sub învinuire sau cărora lea fost aplicată măsura
privativă de libertate;
d) evidenta persoanelor dispărute si anunțate in căutare;
e) evidenta cadavrelor, bolnavilor si copiilor neidentificați;
f) evidenta obiectelor marcate si de anticariat furate sau găsite;
g) evidenta transportului furat, răpit sau fără stăpân.
Sistemul informational automatizat „, Registrul persoanelor reținute, arestate
si condamnate" (RPRAC) este o sursă informațională de baza specializată a
sistemului organelor de drept, care conține date despre persoanele aflate in
detenție(reținute, arestate si condamnate). Acest Registru este format din mai multe
blocuri Informaționale.
Blocul informațional ’‘persoane reținute si arestate" asigură funcțiile de evidentă
si control al persoanelor nominalizate, care au fost primite in penitenciare si sunt
luate la evidentă ca:
a) persoane reținute pentru comiterea contravențiilor administrative;
b) persoane reținute (suspectate) pentru comiterea infracțiunilor;
c) persoane in privința carora a fost dispusã pedeapsa sub formã de arest
administrativ;
d) preveniți (persoanele față de care este aplicată, in condițiile Codului de procedură
penală, măsura arestului preventiv);
e) deplasările (permutările) persoanelor reținute si preveniților (celor arestați) in
cadrul sistemului penitenciar.
Blocul informațional„,Condamnați" include următoarele funcții de evidenta:
a) a persoanelor condamnate la pedeapsa privativă de libertate;
b) a deplasărilor (permutărilor) persoanelor condamnate in cadrul sistemului
penitenciar.
În ansamblu acest Registru asigură atingerea următoarelor scopuri:
1) formarea resursei informationale in domeniul evidentei persoanelor reținute,
arestate si condamnate;
2) asigurarea informațională efectivă, stabilă si securizată a activității operative de
serviciu a organelor sistemului penitenciar in procesul indeplinirii sarcinilor trasate;
3) asigurarea conducerii țării cu informație veridică si operativă;
4) asigurarea interacțiunii informaționale si colaborării pe parcursul schimbului
informațional interstatal si internațional;
5) modernizarea activității organelor sistemului penitenciar prin transferarea
proceselor administrative in sera tehnologiei performante;
6) asigurarea interacțiunii nemijlocite dintre conducerea țării, cetățeni si organele de
drept prin utilizarea tehnologiilor informaționale.
Sistemul informațional automatizat, Registrul dactiloscopic" (RD) reprezintă
resursa informațională specializată ce include totalitatea informației dactiloscopice
sistematizate pentru identificarea persoanelor si cadavrelor neidentificate, care este
determinată prin găsirea unui anumit număr de detali intre impresiune si urma
ridicata de la fata locului, când se poate spune cu certitudine ca ambele
dactilograme, aduse la aceeași scară, au fost create de același deget. Sistemul reunește
fișierul dactiloscopic al persoanelor supuse înregistrării dactiloscopice
si al cadavrelor neidentificate, precum si masivul dactiloscopice al urmelor papilare
ridicate de la locul săvârșirii infracțiunii si este destinat pentru formarea,
acumularea, stocarea, actualizarea si analiza informației dactiloscopice in RM.
Înregistrării dactiloscopice obligatorii sunt supuse următoarele categorii de
persoane:
1. Cetățenii RM care fac serviciul in organele afacerilor interne; forțele armate;
organele SIS; organele serviciului Protecție si Pază de Stat (PPS); organele
Departamentului Situații Excepționale; organele sistemului penitenciar; organele
Procuraturii Generale; organele Inspectoratului Fiscal de Stat; organele CNA;
organele vamale; membrii echipajelor aeronavelor de stat si private din RM;
conducătorii de mijloace de transport auto; cetățenii RM care pleacă la muncă peste
hotare; cetățenii RM, cetățenii straini si apatriziì care, din motive de sănătate ori
de vârstă, sunt incapabili sa comunice date privind identitatea lor, dacă aceste date nu
pot fi obținute in alta modalitate; cetățenii RM, cetățenii straini si apatrizii care se afla
sub urmărire penală, care sunt învinuiți sau condamnați pentru infracțiuni ori supuși
arestului administrativ; cetățenii străini și apatrizii sosiți in
RM in Căutare de azil care au depus cerere pentru a li se acorda azil politic ori Un alt
fel de azil, sau pentru a li se atribui statut de refugiat. De asemenea, înregistrării
dactiloscopice obligatorii sunt supuse toate cadavrele neidentificate.
Acest Registru este destinat pentru:
a) identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni;
b) verificarea identității persoanelor reținute, arestate preventiv si/sau condamnate;
c) căutarea si identificarea cetățenilor RM, cetățenilor străini si apatrizilor dispăruți
fără urmă;
d) stabilirea identității cadavrelor neidentificate;
e) excluderea posibilitätilor de utilizare a actelor de identitate false;
f) prevenirea, descoperirea infracțiunilor, efectuarea urmăririi penale, precum si
prevenirea contravențiilor administrative etc.
Principalele funcții legate de formarea si exploatarea Sistemului indicat le
indeplinesc următoarele organe:
- subdiviziunile tehnico-criminalistice ale inspectoratelor de poliție raionale si
municipale;
organele de urmărire penală ale MAI, CNA, Serviciului Vamal;
subdiviziunile sistemului penitenciar; alte organe care prezintă informație
(Procuratura, Biroul National Central
Interpol al MAI, organele similare din alte state, cu care sunt încheiate acorduri
respective).
Printre sarcinile ,,Registrului dactiloscopic" se pot menționa:
1) acordarea posibilitätii folosirii informatiei dactiloscopice de către orice angajat al
subdiviziunilor criminalistice, pentru stabilirea apartenentei urmelor ridicate de la
fata locului;
2) stabilirea identității persoanei care a lăsat urmele amprentelor digitale la locul
infracțiunii;
3) stabilirea faptului lăsării de aceeași persoană a urmelor de mâini, ridicate de la
locul diferitelor infracțiuni;
4) identificarea persoanelor dispărute fără urmă;
5) stabilirea identității cadavrelor neidentificate, a persoanelor decedate sau căzute
anterior la datorie, dacă au fost supuse evidentei dactiloscopice;
6) stabilirea identității persoanelor reținute, arestate preventiv si/sau condamnate.
Din 2016 pentru soluționarea sarcinilor de codificare, stocare si examinare
automată a amprentelor papilare este utilizată tehnologia „,AFIS", compatibilă cu
sistemul INTERPOL.
La 21 octombrie 2011 Procuratura General, MAI, CNA si Serviciul Vamal au
emis ordinul comun ,,Cu privire la evidenta unica a dosarelor de Căutare (de
identificare), a persoanelor căutate, a persoanelor cu identitate necunoscută, a
cadavrelor neidentificate si formarea evidentelor centralizate de Căutare", ca parte
componentă a Băncii Centrale de Date, prin care au aprobat Instrucțiunea cu
aceeasi denumire.
Acest document reglementează procedura formării evidentei unice menționate
centralizată prin subdiviziuni ale MAI, Serviciului Vamal si CNA, care exercità
activitatea specială de investigații, totodata a stabilit ca evidentele centralizate de
Căutare funcționează in cadrul Sistemului informațional integrat automatizat
de evidentă a infractiunilor, a cauzelor penale si a persoanelor care au săvârșit
infracțiuni, sub denumirea de SIAI ,,Căutare". Formarea si dirijarea evidentelor
centralizate de Căutare se efectuează de către Serviciul Tehnologii Informaționale
a Ministerului Afacerilor Interne.
Ca obiective ale evidentelor centralizate de Căutare au fost stabilite:
a) persoanele puse sub invinuire, care se ascund si organele de urmărire penală,
inclusiv cele cu statut militar;
b) persoanele învinuite de săvârșirea unei infracțiuni, reținute sau arestate preventiv,
care au evadat din locurile de detentie;
c) condamnații care se eschivează de la executarea pedepsei penale cu caracter
privativ de libertate;
d) condamnații care se eschivează de la executarea pedepsei penale cu caracter
nonprivativ de libertate;
e) bolnavi psihic social periculoși si alte persoane care se eschivează de la măsurile
de constrângere cu caracter medical (au părăsit samovolnic instituțiile
medicale speciale unde au fost internați prin hotărârea instanței de judecată);
f) debitori de stat;
g) debitori de pensie alimentară (de întreținere);
h) persoanele care au intrerupt temporar relațiile cu membrii familiei (rudele,
persoanele apropiate) din motive personale;
i) persoanele dispărute fără urmă;
j) dosarele de identificare a persoanelor cu identitate necunoscuta si a cadavrelor
neidentificate;
k) persoanele anunțate în cautare interstatală;
I) persoanele anuntate in Căutare internațională.
Aceste evidente au menirea sa acorde sprijinul informațional organelor care
exercită activitatea specială de investigații si organelor care efectuează urmărirea
penală, inclusiv ale altor state.
Scopurile evidentelor date constau in:
1) acumularea, prelucrarea, sistematizarea, pastrarea, analiza si utilizarea informației
privind căutarea persoanelor si identificarea cadavrelor persoanelor cu identitate
necunoscutà;
2) schimbul reciproc de informație respectivà intre organele de drept ale Republicii
Moldova si ale altor state;
3) efectuarea măsurilor special de investigații si desfășurarea urmăririi penale;
4) prezentarea informației respective persoanelor fizice si juridice interesate, in
conformitate cu legislatia in vigoare.
Dreptul la adresări (interpelări) in SIAI ,, Căutare" este acordat:
a) organelor de urmărire penală ale Republicii Moldova, in limita
competentei;
b) organelor RM care pun in executare hotărârile cu caracter penal, in limita
competentei;
c) instantelor de judecată ale RM, in limita competentei;
d) serviciului de Informații si Securitate al RM, in limita atribuțiilor ce-i revin in
domeniul asigurării securității statului.

1.3. Caracteristica unor tipuri de evidență criminalistică

Principalele tipuri de evidențe criminalistice utilizate de organele de drept ale RM/

sunt: evidenta alfabetica sau nominală (după numele infractorilor), evidenta
dactiloscopica (dupa amprentele digitale ale faptasilor), evidenta infracțiunilor
înregistrate (după modul de operare a infractorilor, locul si timpul săvârșirii),
evidenta obiectelor furate sau găsite (după caracteristicile individuale); evidenta
persoanelor căutate, a persoanelor cu identitate necunoscuta, a cadavrelor
neidentificate (după nume sau semnalmentele exterioare) etc.
Evidenta alfabetică sau (după nume, prenume etc.) se realizează
in etapa reținerii banuitului, cand el este deținut in izolator. Fișele completate se
trimit in mod automatizat si se păstrează in Baza de date a Serviciului Tehnologi
Informaționale a MAI al republicii. În conținutul acestor fișe se fixează: numele,
prenumele (dacă au fost schimbate si cele inițiale), locul si timpul nașterii,
nationalitatea, domiciliul, locul de munca, functia, specialitatea, situatia familială,
antecedentele penale, informatia despre activitatea infractionalà anterioară, articolul
respectiv al Codului penal conform căruia persoana dată a fost trasă la
răspundere, timpul condamnării, tipul pedepsei, când a fost aplicatà, de care judecată,
in ce instituție a avut loc ispășirea pedepsei, când a fost eliberat si in ce bază. In afară
de datele numite, in Fișa alfabetică se depune amprenta degetului aratator de la mâna
dreaptă si se indică formula dactiloscopică a persoanelor reținute. Amprenta de pe
fișa alfabetică are menirea de a face legătura acesteia cu altă evidenta
decadactiloscopică.
Evidenta dactiloscopică a persoanelor reținute pentru comiterea infracțiunilor se
efectueaza cu ajutorul fiselor speciale, numite dactiloscopice sau dactilograme. Ele se
completează pe fise speciale cu ajurorul vopselei tipograrice prin reflectarea
amprentelor digitale ale ambelor mâini. În aceste cazuri, fisa dactiloscopica, afară de
amprentele persoanei reținute, de obicei conține informația și despre bănuit (numele,
prenumele etc.). Așadar, acest tip de evidenta poate fi folosit in scopul identificarii
infractorilor, care refuza la reținere sa se numească ori se prezintă sub alte nume,
prenume, date (fictive, născocite),
precum si pentru stabilirea persoanelor decedate, omorâte, cadavrele carora nu sunt
identificate. Cel din urmă lucru este posibil numai dacă persoanele decedate, omorâte
au fost înregistrate anterior. De multe ori, informația evidentei
dactiloscopice ajută la stabilirea persoanelor, ale cáror amprente au fost găsite la fata
locului.
Evidentele dactiloscopice pot fi de două tipuri: decadactilare (după amprentele
digitale ale ambelor mâini, deci de 10 degete) si monodactilare (amprenta
unui deget, ridicat de la locul infracțiunii). Sistemul de înregistrare dactiloscopică
decadactilară (de zece degete) reprezintă principalul mijloc de inregistrare
dactiloscopică a persoanelor vii, cunoscute si bănuite, învinuite in comiteterea
infracțiunilor, ori a cadavrelor neidentificate. Dactilogramele in acest sistem sunt
distribuite in baza formulelor dactiloscopice, care se alcătuiesc reieșind din
particularitățile desenelor papilare ale degetelor. Formulele dactiloscopice nu servesc
ca indicii, factori de identificare, fiindcă ele pot fi asemănătoare pentru multe
persoane, însă ele ajuta la aprecierea grupului respectiv, simplificând lucrul
de cäutare intr-un masiv voluminos.
Pentru a dactiloscopia persoana reținută, se recomandă de a verifica mai intâi dacă
mainile ei sunt curate. În cazul când ele sunt murdare, se recomandă sa le
spele cu săpun.

Evidenta după procesul săvârșirii infracțiunilor, modul de operare. Această

înregistrare se realizează cu ajutorul a două fișiere legate reciproc. În primul din
ele se află fisele cu descrierea procedeelor caracteristice infracțiunilor comise de
persoanele neidentificate. În al doilea fișier sunt acumulate fisele cu descrierea
procedeelor infractiunilor comise de către persoanele concrete.
În baza înregistrării infractiunii după procedeul comiterii ei este clasat calculul
deprinderii (obișnuinței), care se formează la orice om când el repetà de
nenumärate ori aceleasi actiuni, inclusiv infractiunile. E bine cunoscut faptul cà
infractorul, actionând ilicit si nefiind descoperit de prima datà, se deprinde cu
folosirea unora si acelorasi procedee, care după părerea lui i-au adus rezultate
pozitive, foloseste unele si aceleasi mijloace tehnice, camufleazà intr-un mod
anumit actiunile sale etc.
Evidenta persoanelor căutate, a persoanelor cu identitate necunoscută si a
cadavrelor neidentificate. Acest tip de evidentă criminalistică se realizează in formă
de fișiere cu descrierea datelor personale sau portretului-vorbit al persoanelor
bănuite, învinuite in comiterea unor sau altor infractiuni, cautate de organele statului,
fie ca se ascund de organele de urmărire penală, fie ca au evadat din locurile de
detentie, fie ca se eschivează de la executarea pedepsei penale etc. De obicei,
acestea sunt persoanele anunțate in Căutare si neidentificate sau care au evadat de la
fata locului. Cele din urmă se iau in evidentă după semnalmentele exterioare
(portretul-vorbit), care se acumulează din declarațiile martorilor, victimelor etc.
Înregistrarea persoanelor cunoscute, dispărute fără urmă se efectuează prin
intocmirea fisei distinctive de Căutare, conform Conținutului sesizării facute.
Persoana dispărută fără urma se controlează obligatoriu după evidentele alfabetice,
dactiloscopice si ale cadavrelor neidentificate. În cazul cand persoana dispărută a fost
supusă anterior înregistrări dactiloscopice, la fisa sa de cautare se anexează copia
dactilogramei. În alte cazuri pot fi efectuate măsuri pentru a găsi
unele amprentelor digitale ale sale pe unele obiecte la locul de trai ori de muncă, iar
fotografiile lor completează fișa de cautare.
 Când se depisteaza un cadavru si el nu este identificat, atunci se întocmesc două
exemplare ale fisei distinctive, dintre care una se trimite in Baza de date
centralizată, iar a doua rămâne pentru evidenta locală a cadavrului neidentificat.
Evidenta obiectelor furate sau găsite se efectuează in mod centralizat si
cuprinde informații despre obiecte, documente de valoare sau cu anumite
caracteristici, dispărute de la locul faptei sau depistate la locul săvârșirii infracțiunii.
Referitor la aceste obiecte in fișele de înregistrare se include informația despre:
denumirea precisă, model, materiale din care este confecționat, starea obiectului
cu semnele distinctive, volumul, forma, culoarea, eventualele defecte, alte
caracteristici particulare, locul si timpul disparitiei (furtului) sau depistării acestuia,
numărul de inventariere etc. O categorie aparte constituie obiectele de anticariat si de
cult, precum si operele de artă care se iau in evidentă in caz de disparitie
(furt) din proprietatea persoanelor fizice sau juridice.
Autovehiculele furate, răpite sau fără stăpân se înregistrează in Banca de date
centralizată si in evidentele locale de unde au dispărut in baza fisele standardizate,
care conțin informatia deplină despre mijlocul de transport.
Evidenta armelor si munițiilor furate, pierdute sau depistate. Această evidentă
centralizată conține date caracteristice ale armelor de foc furate, pierdute sau
depistate (tipul, sistemul, numărul individual al armei, calibrul, lungimea țevii, sensul
si numărul ghinturilor, numărul de cartuse depistate in încărcător),
precum si unele date privind împrejurările in care arma a fost furată, pierdută sau
depistată (de la cine, de unde, când a fost furatà, cine, când si unde a pierdut-o sau a
depistat-o etc.).
Tuburile si gloantele depistate la locul infractiunii se înregistrează si se păstrează
in colecțiile respective după caracteristicile constructive (tip, model, fabri-
care, calibru etc.), si după urmele lăsate de mecanismele armei (percutor, închizător,
gheara extractoare, urmele ghinturilor din interiorul tevii etc.).
Datele din evidentele armelor si munițiilor pot fi folosite la stabilirea dacă arma in
litigiu a fost înregistrată ca fiind furată sau pierdută, dacă aceasta a fost utilizată la
săvârșirea altor infracțiuni, dacă munițiile depistate la locul faptei in cazurile
cercetării diverselor infracțiuni au fost trase din una si aceeași armă. La ridicarea
armelor in cadrul perchezitiilor la domiciliul persoanelor bănuite de săvârșirea
unor infractiuni sau la reținerea acestora, se poate dispune expertiza balistică pentru
identificarea armei din care s-a tras, având munitile depistate la locul faptei.
 Capitolul III: Traseologia criminalistica
Sub urmă, în sens larg al cuvântului, se subințelege orice modificare in me- diul
înconjurător apărută în legătură cu săvârșirea infracțiunii. In acest sens, sunt recunoscute toate
urmele (de reflectare, urmele obiecte sau resturi de substante. urmele instrumentelor).
Sub urmă, în sens restrâns, se recunose doar reflectările pe suprafața unor obiecte, a
caracteristicilor exterioare ale altor obiecte cu care au interacționat.
Depistarea și cercetarea criminalistică a urmelor infracțiunii asigură:
> Reconstituirea tabloului ambianței în care s-a săvârșit fapta infracțională;
> Diagnosticarea și identificarea făptuitorului și a altor persoane participante sau implicate în
infracțiunea comisă;
> Identificarea obiectelor, intr-un mod sau altul, exploatate pe parcursul acțiunilor
infracționale;
> Constatarea prejudiciului cauzat de acțiunile infracționale;
- Stabilirea datelor concrete privind împrejurările de loc, de timp, modul de acțiune și alte
circumstanțe ale faptei săvârşite.
Traseologia criminalistică se prezintă ca un domeniu bine determinat al tehnicii
criminalistice destinat studierii și cunoaşterii legităților formării urmelor infracțiunii şi elaborării
metodelor şi mijloacelor tehnico-științifice necesare descoperirii, fixă- rii, examinării şi ridicării
acestora în vederea stabilirii faptei, identificării făptuito- rului, mijloacelor folosite și
determinării tuturor împrejurărilor cauzei.
Obiectul traseologiei criminalistice il constituie toate tipurile de urme care apar la
săvârşirea infracțiunilor, căutarea, descoperirea, conservarea, fixarea, interpre- tarea și ridicarea
acestora
Din cele expuse, traseologiei criminalistice i se atribuie urmātoarele sarcini:
a) studierea şi cunoașterea legităților formării diferitelor categorii de urme materiale ale
infracțiunilor
b) elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiințifice necesare descope- ririi, fixării și
ridicării urmelor infracțiunii.
c) elaborarea metodicilor efectuării expertizelor traseologice.
Premisele ştiințifice care stau la baza traseologiei criminalistice sunt:
1. Individualitatea obiectelor materiale.
Multe obiecte sunt ase- mănătoare după unele caracteristici ale construcției exterioare, însă
totalitatea lor în ansamblu face obiectul irepetabil unul față de altul. De aceea teoria identifică-
rii eriminalistice presupune necesitatea depistării totalității indiciilor particulare, capabile să
individualizeze obiectul căutat (obiectul scop).
 2. Capacitatea structurii exterioare a obiectului, inclusiv indiciile lui particulare
(individuale), Cu cât e mai puțin consistent obiectul primitor de urme și are o oarecare
plasticitate sau e mai subțire, cu atât mai uşor și mai deplin se transmit în urma formată toate
detaliile obiectului creator de urme.
. 3. Relativa stabilitate a obiectelor traseologice, fapt ce permite cercetările comparative.
Urmele de reflectare, supuse cercetărilor traseologice, se formeaza ca rezultat al interacțiunii a
două obiecte: acel pe care a rămas urma - primitor de urme, și a celuia care a lăsat urma - creator
de urmă. Suprafața atingerii recipro- ce a obiectelor la formarea urmei este denumită suprafața
de contact. De aceea putem conchide că drept obiecte ale cercetărilor traseologice pot fi doar
obiectele solide, care posedă suficiente caracteristici (indicii) stabile.
§ 2. Clasificarea urmelor în criminalistică
Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creşterea gradului de precizie și
claritate al modului de descriere (documentare) și formulării concluzi- ilor cercetărilor
criminalistice la soluționarea, în primul rând, a cauzelor penale.
al doilea rând, acest lueru este necesar și în scopul instruirii viitorilor juristi, care vor
soluționa aceste cauze.
În vederea atingerii acestui multiplu scop, pot fi divizate în:
• urme de reproducere; ,
urme de obiecte sau substanțe și resturi ale acestora;
• urme de explozii și incendii".
O altă clasificare a urmelor este prezentă în funcție de obiectele creatoare de urme:
a) urme de om (homeoscopice);
b) urme de instrumente, mecanisme, utilaje (mecanoscopice);
c) urme de mijloace de transport3;
d) urme de animale
e) urme de fenomene (incendii, explozii).
Urmele de om, la rândul lor, se clasifică în:
- urme de mâini;
- urme de pieioare;
urme de dinți;
- urme de buze;
- urme de urechi;
- urme de alte părți ale corpului.
După modul de formare și natura urmelor, factorul creator de urme, nivelul de
modificare a obiectului primitor de urme, acestea se clasifică în:
 urme-formă şi urme-obiecte, materie;
urme statice și dinamice;
urme de suprafață și de adâncime (de volum);
urme de stratificare și de destratificare; V
urme vizibile, slab vizibile și invizibile (latente);
urme locale și periferice.
După mărimea lor, urmele pot fi clasificate in: macrourme și microurme.

8 3. Regulile generale privind depistarea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii

Prin depistarea urmelor in criminalistică se înțelege căutarea şi descoperiren acestora de
către ofițerul de urmărire penală, specialiştul-criminalist, prin efec. tuarea la fața locului a
activităților bazate pe recomandarile tactice și utilizarea activă a metodelor și mijloacelor
tehnico-ştiințifice criminalistice.
Depistarea urmelor se efectuează: v cu ochiul liber; V cu ajutorul mijloacelor tehnice sau
materialelor; * cu ajutorul metodei fizice; V cu ajutorul metodei chimice,
Interpretarea urmelor la fața locului presupune explicarea semnificației crimi- nalistice a
acestora în cazul coneret: cum puteau apărea urmele, in ce condiții, cui ii aparțin sau ce obiect a
lăsat urmele date etc.
Fixarea și ridicarea urmelor constă în efectuarea de către organele menționate a
activităților procedural-tehnice de certificare a existenței și stării urmelor infracțiunii la fața
locului, precum și ridicarea lor în vederea utilizării ulterioare la stabilirea adevărului.
Depistarea, fixarea și ridicarea urmelor necesită să fie efectuate potrivit urmă- toarelor
reguli generale:
1. Respectarea strictă a normelor dreptului procesual-penal ce reglementează efectuarea
eercetării locului faptei și a altor acțiuni de urmărire penală care au drept scop descoperirea,
fixarea şi ridicarea urmelor infracțiunii.
2. Utilizarea în limite maxime a metodelor și mijloacelor tehnico-criminalis- tice menite să
asigure capacitatea de percepție a urmelor infracțiunii, inclusiv ale celor latente.
3. Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor, în special în cazurile amânării
cercetării locului faptei din lipsa condițiilor sau desfășurării acestei activități în condiții
nefavorabile.
4. Fixarea urmelor depistate prin descrierea lor în procesul-verbal, acesta fiind principalul,
sub aspect procesual, mijloc de fixare. In formulări laconice, clare şi de înaltă precizie, aici
vor fi consemnate:
 -caracteristicile generale ale obiectului purtător, ce denotă unde se află, prin ce se
caracterizează suprafața purtătoare de urme;
-categoria și tipul urmei, poziția în raport cu suprafața obiectului-suport și cu alte obiecte;
-caracteristicile fiecărei urme referitor la formă, mărime, culoare, cantitate: datele privind
modul de descoperire, fixare și ridicare a urmelor.
5. Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelându-se la metoda
fotometrică.
6. Urmele descoperite sau relevate la fața locului, de regulă, se ridică în co- mun cu obiectul
sau cu o parte separată (demontată) a acestuia.
7. Dacă obiectul purtător de urmă e de valoare, supravoluminos sau intrans- portabil și, din
aceste ori alte motive, se exclude ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedându-se:
- la mularea urmelor de adâncime cu soluție de ghips, eu plastelină, materiale polimerice;
- la transferarea urmelor de suprafață pe pelicule dactiloscopice, foi de hårtie fotografieă și
alte materiale adezive;
-la recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, solubilizare, atragere cu magnetul etc.
46 §

4. Caracteristica urmelor de reproducere

Urmele de reproducere, denumite și urme-formă sẹ creează datorită interacțiunii omului cu
mediul înconjurător. Ele apar ca rezultat al contactului nemijlocit a două obiecte obiect creator
de urmă și obiect primitor de urmă. Pentru crearea și păstrarea urmelor de reproducere pe o
durată mai lungă de timp, este necesar ca cele două obiecte - creator și primitor de urme - să aibă
anu- mite însușiri. Întâi de toate, ambele obiecte trebuie să aibă o anumită consistență. fără de
care formarea urmelor de reproducere nu este posibilă.
Urmele de reproducere, sunt clasificate și subclasificate după diferite criterii.
Drept criteriu de clasificare a urmelor de reproducere, studiate de traseologie, deja
încetățenite in criminalistică, sunt:
• modul de acțiune a unui obiect asupra celuilalt;
• plasticitatea obiectului primitor;
• locul de sedimentare a urmei;
• natura obieetului creator de urme;
• mărimea umelor.
1. După modul de acțiune a unui obiect în raport cu celălalt, urmele de reproducere sunt
divizate in statice și dinamice.
 a Urmele statice se crecază prin contactul dintre două obiecte realizat sub un unghi drept,
fară să se producă în acel moment vreo alunecare. urmele de maini, urmele de picioare create în
mersul obişnuit al omului, urmele autovehiculelor în rularea firească a roțilorAceste urme
reproduc, în primul rând, forma și dimensiunile părții de contact a obiectului creator, Apoi,
redau caracteristicile suprafeței lui de contact, De exemplu, o urmă de încălțăminte imprimată
într-un sol argilos: prin forma și dimensiunile sale, ajută la determinarea număru- lui
incălțămintei; proveniența tălpii, eventual fabrica ce a produs-o
b. Urmele dinamice se formează prin alunecarea unui obiect pe obiectul cu care vine in
contact. Aşa se creează urmele de sănii și de schiuri pe zăpadă, ur- mele de frânare sau de
derapare a roților autovehiculelor, Nu redau formele obiectului creator Insă proeminențele de pe
suprafața de contact a obiectului creator sunt reproduse in negativ, sub forma de striații paralele,
2. După gradul de plasticitate a obiectului primitor,
a. Urmele de adâncime se formează când obiectul primitor este mai puțin con- sistent decât
cel creator și are o oarecare plasticitate. Urme de adâncime creează săniile pe zăpadă, picioa-
rele sau autovehiculele în terenul afânat ori argilos, mâinile pe unele alimente, cum este untul,
marmelada
b. Urme de suprafață se creează in situația de contact a două obiecte de o duritate ce nu
permite modificarea corpului a niciunuia din ele, prin detaşarea de substanță de pe suprafața
unuia și aderența substanței respective la suprafața celuilalt. După sensul de transfer al
substanței de la un obiect la altul, urmele de suprafață sunt de stratificare şi de destratificare.
a1.Urmele de stratificare se formează prin desprinderea de substanță de pe obiec- tul
creator și aderența ei la suprafața obiectului primitor. Astfel, se reproduce pe suprafața obiectului
primitor o bună parte din caracteristicile suprafeței de contact a obiectului creator.
b1.Urmele de destratificare se creează prin detaşarea de substanță de pe suprafața
obiectului primitor şi aderarea acesteia la suprafața obiectului ereator de urmă.
Aceste urme se formează de obicei, când suprafața obiectului primitor este acoperită cu o
pojghita subțire de substanță străină, cum ar fi obiectele proaspăt vopsite sau cele acoperite cu
praf în cantitate mică și de granulație fină.
3. În funcție de culoarea substanței desprinse de pe suprafața obiectului creator fată de
culoarea obiectului primitor, urmele de stratificare sunt: vizibi- le și invizibile sau latente.
Majoritatea urmelor de stratificare sunt cel puțin slab vizibile, chiar în situațiile când substanța
stratificată are o culoare apropiată culorii obiectului primitor de urmă. In cazuri mai rare, se
descoperă la fața locului și urme invizibile. Aseme nea urme se creează in două situații: când
substanța depusă este incoloră, eum este cazul urmelor de mâini create prin aderența transpirației
la suprafața obiee tului primitor; in situațiile când substanța sedimentată este de aceeași culoare
eu obiectul primitor.
4. După sedimentarea lor urmele de reproducere sunt clasificate în: locale și periferice.
a. Urmele locale se formează prin modificarea suprafeței sau volumului obiec- tului
primitor pe locul de contact cu obiectul creator, reproducându-se în limitele respective,
caracteristicile generale și chiar individuale. Aşa sunt urmele de picioare, de mâini etc.
b. Urmele periferice sau cum li se mai spune de contur reprezintă o modificare de suprafața
obiectului primitor în afara limitelor de contact cu obiectul creator, redându-i conturul general al
acestuia din urmă. Asemenea modificări produce zapada, ploaia, focul, praful asezat pe obiect
dupa ridicarea obiectului creator de pec el primitor
5. După natura obiectului creator, urmele de reproducere sunt clasificate în: urme de
mâini; urme de picioare; urme de dinți; urme de buze; urme ale instrumentelor de spargere; urme
ale mijloacelor de transport; urme create de îmbrăcăminte etc.
6. După mărimea lor, urmele de reproducere pot fi: macro- sau microurme.
Macrourmele constituie toate categoriile de urme-formă caracterizate prin di- mensiuni
suficient de mari pentru a putea fi percepute și examinate nemijlocit cu organele senzoriale
umane.
Microurmele sunt acele urme-formă, de dimensiuni mici și foarte mici, pen- tru a căror
descoperire, ridicare și examinare sunt necesare mijloace tehnice de amplificare (lupe,
microscop etc.) a posibilităților senzoriale umane ori utilizarea unor metode mieroanalitice

5. Cercetarea urmelor create de corpul uman (urme homeoscopice)

I. Caracteristica și cercetarea urmelor de mâini
Principiile care stau la baza teoriei criminalistice despre urme sunt urmätoarele:
-Individualitatea obiectelor materiale, inclusiv a construcției exterioare a lor;
-Aspectul exterior al fiecărui obiect, inclusiv carateristicile (indiciile) lui particulare se pot
reflecta în anumite condiții suficient de exact pe suprafața altor obiecte în forme de urme.
-Reflectarea construcției exterioare a obiectului creator de urme este totdeau- na negativă
răsturnată, opusă.
-Identificarea persoanelor după urmele de mâini se bazează pe varietatea reli- efului papilar
de pe partea anterioară a palmei, ce se prezintă sub formă de ridi- și adâncituri.
Primele studii științifice asupra reliefului papilar apartin anatomistului italian Marcello
Malpighi, care încă în secolul XVIII (1866) a descris desenele papilare și orificiile sudoripare.
După aceasta s-au scris multe Jucrări în materie. Mai târziu, W.Herchell, un funcționar din
administrația britanică din India, în anul 1877, constatările efectu- ate mai mulți ani la rând,
menționează pentru prima dată despre posibilitatea identificării științifice a persoanelor pe baza
caracteristicilor reliefului papilar
H.Faulds, care preda fiziologia la Tokio studenților, arăta că liniile papilare pu schimbă în
decursul întregii vieți și pot servi la identificarea persoanelor mai bin decât fotografia
Posibilitățile de utilizare a urmelor de mâini ale infractorilor (relieful papilar), depistate pe
diferite obiecte la fața locului, se datorează proprietăților constatate la acest relief. Printre
aceste proprietăți se evidențiază:
Unicitatea fiecare persoană are desenul papilar propriu ca existență unică, irepetabil la alt
om.
Fixitatea desenului papilar este o proprietate care se manifestă prin menținerea trăsăturilor
inițiale (formei și detaliilor caracteristice) de la formarea sa până la moartea persoanei.
Inalterabilitatea nu poate fi înlăturat sau modificat pe cale fizică sau chimică, dacă prin
procedeul aplicat nu este distrus și stratul dermic al pielii în care se află pa-
pilele. Orice leziuni produse doar la nivelul epidermei distrug crestele papilare si înlătură
desenul papilar numai vremelnic.
Longevitatea desenului papilar constă în aceea că acesta se formează încă înainte de naştere,
definitiv prin luna a şasea de viață intrauterină a fătului, și continuă să existe până la putrefacția
(descompunerea) pielii.
La etapa actuală, sunt cunoscute trei tipuri clasice de desene papilare: în arc, în laț și în
cerc sau spirală.
Desenele papilare in arc sau adeltice - care nu au în componență delte., sunt formate dintr-
un singur curent de creste papilare care îşi iau începtul de la o latură a falangetei şi, curbându-se
în centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele în are sunt mai puțin frecvente însumând
aproximativ până la 6-7% din totalitatea desenelor papilare.
Desenele papilare în lant (monodeltice - cu o singură deltă) au o structură mai complicată.
In ele se disting lesne trei curente de creste papilare, formând zonele respective: centrală,
periferică sau marginală și bazală. Crestele zonei centrale işi iau începutul de la o latură a
falangetei şi, atingând partea centrală a acesteia, revin spre aceeași latură formând o figură în
formă de laț. In desenul papilar de tip lat se disting următoarele părți componente: capul (vârful)
care este partea rotunjită; brațele lațului; deschizătura latului.
Crestele zonei periferice şi cele bazale se intersectează pe partea opusă a direcției bratelor
crestelor zonei centrale formând o figură triunghiulară, numită delta, după aspectul general
asemănător literei grecești delta
Desenele papilare în lat sunt cele mai răspândite însumând aproximativ 59- 60% din
totalitatea desenelor papilare studiate.
 Desenele papilare în cerc (bideltice – în care.există două delte) ca și cele în lat sunt formate
din trei curente de creste. Spre deosebire de cele în laț, la desenele în cerc crestele zonei centrale
se prezintă în formă de cerc, spirală, oval.
Acest tip de desen papilar poartă și denumirea de bideltic, deoarece centrul său se prezintă în
formă de spirală, cercuri, oval care se încolăcesc între ele, regi- unea centrală prezentând un
desen complet închis de formă circulară, astfel încât cele trei zone se întâlnesc în două puncte
unde se formează două delte.
Expertiza dactiloscopică, care are ca scop final să constate dacă o amprentă incriminată și o
amprentă de comparație sunt create de acelaşi deget sau nu, se bazează pe cercetarea
comparativă a detaliilor caracteristice ale desenelor papila- re.
Aceste detalii, în orice tip de desen papilar, sunt următoarele:
- inceputul liniei papilare, respectiv capătul liniei din partea stângă a desenu- lui papilar;
- sfärşitul liniei papilare sau capătul liniei, situat în partea stângă sau dreaptă a desenului;
-ramificarea liniei papilare: bifircare, trifurcare sau dedublarea acesteia;
-contopirea liniei papilare: confluență sau asamblare, contopirea a două sau mai multe linii;
-inelul papilar: element format din dedublare de linie în formă de cere;
- butonieră papilară: element format prin dedublare de linie în formă alungi- tă, care poate fi
în partea de jos sau partea de sus a linei papilare;
-cârligul papilar: care este o desprindere din linia papilară. Aceasta poate fi: cârlig stânga sau
cârlig dreapta, sus sau jos;
- anastomoza papilară - fragment mic de linie, care unește în formă de pod alte două linii. Ea
poate fi ca anastomoză stânga și anastomoză dreapta;
-intersecție - este locul unde o creastă se intersectează (întretaie) cu alta;
- fragment de linie papilară- linia cu dimensiuni liniare mici etc.
Intr-un desen papilar digital se pot găsi în jur de 150 de detalii caracteristice; însă pentru
identificarea persoanei este necesar să fie descoperite în urma de la fața locului și în amprenta de
comparație un număr de minimum 12 detalii.

A. Căutarea și relevarea urmelor de mâini

Căutarea urmelor de mâini, de-a lungul acestui itinerar, începe cu depistarea obiectelor apte
de a primi și păstra asemenea urme, care obiecte, prin destinația, locul și poziția în care se află,
ar fi putut fi atinse, mişcate sau chiar utilizate în timpul săvârşirii infracțiunii.
De regulă, urmele digitale trebuie căutate pe toate suprafețele netede, cum ar fi:
- obiecte confecționate din sticlă sau cristal (pahare, sticle, bibelouri, scrumi- ere, oglinzi
etc.):
 - pereți acoperiți cu faianță, lemn lustruit;
> obiecte din portelan sau ceramică zmălțuită (ceşti, lavoare);
> obiecte confecționate din lemn lustruit ori furniruit (birotică, rame);
- obiecte din materiale plastice, de tipul ebonitei, bachelitei, aparate de tele- fon etc.;
> obiecte din piele sau înlocuitori (poşetă, pantofi, cizme, genti);
- obiecte metalice nichelate ori acoperite cu vopsea lucioasă (balustrade de scări, aparate
electrocasnice);
- hârtii, documente, cărți cu suprafața lucioasă, ambalaje și pungi din celo- fan; uncle fructe
și legume (mere, banane, roșii, vinete) etc.
In interiorul unor case de locuit, birouri de serviciu, autovehicule, urmele de måini trebuie
căutate pe ușile de la intrare, pe mânerele, elanțele acestora, între- rupătoarele de lumină și pe
porțiunile de perete din jurul acestora. De asemenca, se mai caută pe instrumentele utilizate de
infractor, obiectele pe care acesta le-a pierdut sau le-a abandonat
Când din starea de fapt rezultă că infractorul a utilizat autovehicule, pe care le-a abandonat,
urmele de mâini se caută pe volan, piesele de bord, portiere și clanțele acestora, parbrizele şi
geamurile laterale etc.
Prima activiatate se folosește un fascicul de lumină, înclinat sub un unghi de 45°, privind
suprafața obiectului din direcția opusă. La asemenea înclinare, lumina dirijată se refleetă pe
suprafața lucioasă, iar în locul unde a rămas urma digitală apare o pată mată ca rezultat din
faptul că grăsimea.
O altă metodă, constă în pulve- rizarea pe obiectul presupus purtător de urmă a unei soluții
pe bază de luminol. Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminiscență
specifică pentru un timp scurt. Descoperirea urmelor este posibilă și cu ajutorul lămpii portabile
de radiații ultraviolete aflată în trusa criminalistică. O problemă de mare importanță este
stabilirea vechimii urmelor de mâini, se face in funcție de factori variați și este uneori relativă.
Fireste că vechimea este și un element de care se ține seama în interpretarea modului de
formare a urmelor ea oferind indicii privitoare la fapta şi la persoana autorului.
Se impune respectarea de către specialistul crimina- list a unor cerințe minime, cum sunt
rapiditatea în efectuarea cercetării, precum și perseverența, răbdarea, calmul în căutarea și
relevarea urmelor.
O altă regulă este limitarea nr persoanelor care efectueaza cercetarea pentru evitarea creării
de urme suplimentare sau, mai rău, distrugerea urmelor, cum se intâmplă din pãeate uneori, in
practică .
 Relevarea urmelor de mâini latente este operația tehnico-criminalistică prin care urmele
invizibile sunt puse în evidență cu ajutorul unor substanțe sau proce- dee fizice sau chimice. este
limitarea numărului persoanelor,
Metode de relevare a urmelor de mâini latente, printre care: metode fizice, chimice și
optice. 1.Relevarea urmelor prin metode fizice constă în aplicarea de prafuri ori pudră cu
granulație foarte fină pe suprafața obiectului presupus purtător de urme.
Substanțele folosite în relevare, pe lângă finețea lor, trebuie să indeplinească următoarele
condiții:
> Să fie în contrast de culoare, cu suportul pe care s-a format urma (de exem- plu, pentru
relevarea urmelor pe o suprafață albă, se folosește un praf de culoare închisă, și invers);
> Să prezinte o aderență selectivă, deci numai la materia din urmă,
Răspândirea, ca și îndepărtarea pra- furilor de relevare de pe obiect, se fac prin intermediul
unei pensule fine din pår de veveriță, puf de strut sau fibre de carbon. Pentru pudrare se mai
folosesc și pulverizatoare speciale sau sprayuri, îndeosebi pentru suprafețele mari.
Pulverizarea este tot o prăfuire, insă aplicarea substanței colorante se face cu ajutorul
pulverizatorului de praf. Pulverizarea are rolul de a arunca praful cu o oarecare presiune asupra
urmei, el lipindu-se" de aceasta.
Dintre metodele fizice contemporane de relevare a urmelor latente pot fi nu- mite:
metalizarea într-o cameră de vid; folosirea dispozitivului cu câmp electric de frecvență medie,
utilizat atât pentru relevarea urmelor de mâini, cât și a celor create de buze, mănuşi,
2.Metodele chimice de relevare a urmelor papilare latente se bazează pe pro- prietatea
sărurilor, aminoacizilor etc. din transpirația umană de a intra în reacție cu anumite substanțe
chimice. intrând în reacție cu factorii componenți ai sudo- rii, colorează amprenta papilară.
Dintre metodele chimice utilizate în practica criminalistică, se cunosc bine:
a) vaporizarea cu aburi de iod;
b) relevarea cu reactivi chimici propriu-zişi.
*Vaporizarea cu aburi de iod Prin reacție cu iodul, secreția de transpirație se colorează
într-un oranj-des- chis, urma devenind pentru un timp scurt vizibilă.
*Relevarea cu reactivi chimic propriu-zişi constă în folosirea unor reaetivi cum ar fi
soluția de roșu de Sudan III, azotat de argint, nitrat de argint ş.a. Se folosește în cazul urmelor
vechi, aflate pe obiecte de dimensiuni mici, care nu mai pot fi relevate prin metodele și
procedeele menționate mai sus.
3.Metodele optice de relevare a urmelor de mäini folosirea laserului și, în special, a
laserului eu argon, O altă metodă optică de relevare a urmelor de mâini o constituie dispersia lu-
minoasă a unei raze de lumină incidentă, proiectată spre suprafața obiectului pur- tător de urmă
 B. Fixarea, interpretarea și ridicarea urmelor de mâini
1)Urmele descoperite la fața locului mai intâi se fixează conform regulilor sta- bilite (se
descriu în procesul-verbal și se fotografiază la scară), după ce pot fi ridicate.
Principala modalitate de fixare a urmelor este descrierea acestora în procesul- verbal al
acțiunii de urmărire penală în cadrul căreia au fost depistate. Mai apoi se expun calitățile și
starea suprafeței pe care au fost depistate urmele. În proce-
sul-verbal se menționează spațierea urmelor pe obiecte și poziția lor reciprocă. După aceasta
se indică și caracteristicile urmelor. In partea de încheiere a procesului- verbal, se fixează urmele
care au fost ridicate, cum au fost ambalate și unde au fost trimise. Sub raport procedural,
principalul mijloc de fixare a urmelor il reprezintă pro- cesul-verbal.
Totodată, în procesul-verbal, sunt făcute mențiuni privind fotografiile execu- tate,
transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea obiecte- lor concrete
purtătoare de urme de mâini, fie părți ale acestora
. În al doilea rând, printre procedeele de fixare a urmelor se mai nominalizează întocmirea
schițelor și desenelor efectuate la fața locului și care, de asemenea, ca și fotografiile, se anexează
la procesul-verbal.
2)Fixarea urmelor de mâini este însoțită de cercetarea detaliată a lor și interpretarea
acestora. Interpretarea criminalistică a normelor la fața locului este o activitate de o examinare
științifică și analiză complexă, explicare și comentare a acțiunior in- treprinse de făptuitor după
caracterul și starea reală a urmelor depistate. Aceas- tă activitate se realizează cu concursul
specialistului-criminalist cu pregătirea și experiența adecvată.
Interpretarea urmelor de mâini la fața locului are drept scop:
- analiza indiciilor (caracteristicilor) urmei conerete;
- stabilirea locului și obiectelor ce au intrat în sfera de interes a infractoru
-obținerea unor informații preliminare asupra obiectului creator de urma (persoanei
infractorului);
- stabilirea acțiunilor intreprinse de făptuitor în câmpul infracțiunii;
-determinarea mâinii și a degetului care a creat urma respectivă;
- stabilirea tipului desenului papilar al urmei relevate și a caracteristicilor ei aprecierea
valorii de identificare a urmei.
3)Ridicarea urmelor de mâini se efectuează, în primul rând, prin ridicarea pro- priu-zisă a
obiectelor purtătoare de urme, apoi prin transferarea urmelor relevate pe pelicule adezive sau
prin mulare.
 În cazul când obiectele pe care au fost depistate urme de mâini nu pot fi ridica- te în
totalitate, de pe aceste urme se fac copii (transferuri) şi mulări de urme.
Obiectele dure (sticlă, metal, lemn, ceramică, masă plastică ete.) se mani- pulează cu mâinile
înmănuşate sau prin intermediul unei batiste; cele flexibile (documentele, celofanul și diferite
alte pelicule) se prind cu ajutorul pensetei. Obiectele purtătoare de urme de mâini se ambalează
in materiale dure (din furnir, scândură, carton presat etc.),.
Transferarea urmelor relevante se poate realiza după descrierea și fotogra- fierea acestora pe
peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unor mulaje cu ajutorul pastei silicon sau gipsului
dentar.
Ambalarea și transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectarea unor cerințe
stricte pentru prevenirca distrugerii sau alterării urmelor ridicate.

II. Caracteristica și cercetarea urmelor de picioare

Prin măsurări precise trebuie de stabilit și fixat:
-în urmele plantei: lungimea urmei - distanța dintre extrema posterioară a călcâiului și cea
anterioară a degetelor; lățimea urmei - distanța dintre extremele laterale ale regiunii
metatarsiene; läțimea urmei in regiunea tarsiană (arcadă) și a călcâiului în zona centrală.
-în urmele de încălțăminte: lungimea urmei – distanța dintre extremele vâr- fului urmei și a
tocului; lungimea pingelei, a regiunii intermediare şi a tocului; lățimea pingelei, a regiunii
intermediare și a tocului .
Urmele de picioare, cum s-a menționat, pot fi depistate și sub aspect de cărare de urme.
Cărarea
de urme poate furniza și alte date de valoare criminalistică, Printre acestea se numără:
- linia direeției mersului (de mişcare), care este axa imaginară, longitudinala ce trece printre
urmele lăsate de piciorul stâng și piciorul drept (centrele călcãie. lor), care reprezintă linia după
care se mișcă corpul odată cu fiecare pas;
-linia mersului, reprezentată de o linie frântă, constituità din segmentele care unese între ele
părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiului;
-lungimea pasului (drept, stâng) distanța dintre două urme consecutive lä- sate de același
picior;
-lățimea pasului- distanța dintre urmele (extremitățile interioare) ale picio- rului stâng și cel
drept;
- unghiul pasului stång și unghiul pasului drept, mäsurat între axa cărării de urme și axa
longitudinală a piciorului respectiv.
 Totodată, din cărarca de urme se pot stabili locurile în care s-a oprit pe traseu infractorul,
viteza deplasării sale, măsura în care persoana respectivă cunoaşte locul dat, precum și faptul
dacă în acel loc s-a aflat o singură persoană sau mai multe. După dimensiunile urmei de picior,
este posibil a stabili talia (statura) orientativă a individului și mărimea încălțămintei care acesta o
poartă. Abate- rile de orice fel evidențiate în cărarea de urme pot indica nu numai o anumi- tă
stare psihică sau patologică (boală, beție, nervozitate etc.),
Fixarea urmelor de picioare se realizează prin mai multe procedee: prin de- scriere în
procesul-verbal de cercetare la fața locului; prin fotografiere; prin mulare; întocmire a schiței,
desenului urmei.
De obicei, ridicarea acestora se efectuează prin mularea urmelor de adâncime și transferarea
celor de suprafață pe banda adezivă.
Cel mai frecvent material de mulare este pasta de ghips. Soluția de ghips și mularea ur- mei
se fac în felul următor: după pregătirea in prealabil a urmei în sensul înlă- turării cu o pensetă a
corpurilor ,străine", apoi se prepară o compoziție de ghips, se toarnă în urmă, să acopere, cel
puțin, jumătate din adàncimea urmei. Asupra acestui strat se fi- xează armătura mulajului
formată din mai multe bețişoare de vegetație uscatā, de lemn sau sârme Pe eticheta pregătită se
scriu datele privind urma:
După întărire, mulajul se sapă uşor împrejur, pentru ca ulterior să fie ridicat din sol manual.
Mularea urmelor în zăpadă, în sol zgrunțuros sau nisipos este precedată de operația privind
întărirea lor prin pulverizarea cu diverse soluții și substanțe, cunoscute în criminalistică.

III. Caracteristica și cercetarea urmelor de dinți

Caracteristicile individuale ale dinților incisivi şi canini ai omului, care îi fac să se distingă
între ei de la un individ la altul, sunt: lățimea variată, distanțele diferite dintre ei; diferența de
poziție pe cele două arcade; gradul felurit de uzură; unele particularități create prin tratamentele
medicale etc..
Urmele de dinți se formează, de obicei, ca urmare a acțiunilor de mușcare în- treprinse cu
scopul desprinderii unei bucăți dintr-un întreg. Mai frecvent această categorie de urme o
întâlnim pe suprafața sau în adâncimea obiectelor de natură alimentară (ciocolată, brânzeturi,
unt, marmelade, prăjituri, fructe), mai rar pe resturi de fumat, pe obiecte dure, cadavru şi pe
corpul uman. Asemenea urme, în funcție și de natura produsului în cauză, redau lățimea dinților,
distanța dintre ei, pozițiile lor pe mandibulă sau pe maxilar şi, uneori, prin striațiile create, chiar
şi existența unor carii ori rupturi.
Fiind depistate, urmele de dinți trebuie fixate prin descrierea în procesul-ver- bal și, firește,
pe cale fotografică.
 O atenție deosebită trebuie acordată ridicării și transportării obiectelor purtă- toare de urme
de dinți. Ca regulă generală, urmele de dinți trebuie ridicate impre- ună cu obiectul purtător. De
exemplu, produsele alimentare de tipul untului, margarinei, ciocolatei, cașeavalului se
conservează și se transportă la o temperatură scăzută. Ridicarea prin mulare a urmelor de dinți
de pe obiectele care nu pot fi ridi- cate, se face doar după descrierea și fotografierea acestora,
deoarece în procesul realizării mulajului urma se poate distruge. Procedura mulării acestor urme
este cam la fel ca mularea urmelor de picioare, numai că în situațiile date mai des se folosesc
materiale de felul pastei silicon sau pastei K.
IV. Caracteristica și cercetarea urmelor de buze
Buzele omului prezintă particularități prin ridurile sau liniile lor coriale. Ca obiecte unde se
pot depista urme de buze pot fi enumerate: diverse obiecte de uz casnic, ca pahare, sticle, ceşti,
carafe; obiecte de fumat; muştiucuri ale in- strumentelor muzicale de suflat; corpul uman,
imbrăcămintea. altei persoane etc. Urmele de buze pot reda, în primul rând, elementele
caracteristice de formă, mărime și relief. In al doilea rånd, acestea prezintă și alte elemente de
identificare - detalii caracteristice de pe suprafața lor, compoziția rujului folosit, grupa sangvină,
după sursele biologice depuse în urmele de buze etce. Ele permit o identificare tot atât de certă
ca și în cazul urmelor papilare, deoarece desenele coriale sunt relativ stabile și unice.
Inainte de a proceda la evidențierea urmelor de buze, este necesar de apreciat dacă ele sunt
umede sau uscate. Prafurile selectate pentru evidențierea urmelor de buze trebuie să fie
granulație fină și ușor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător de urmă.
Atât la fixarea, cât și la ridicarea urmelor de buze, se aplică procedeele cunos- cute de
deseriere a lor în procesul-verbal de cercetare la fața locului, de fotogra- fiere, transferare pe
pelicula adezivă sau de mulare când este cazul.
Interpretarea la fața locului a urmelor de buze serveşte la diagnosticarea vârstei, sexului, altor
date despre persoana creatoare de urme.

V. Caracteristica și cercetarea urmelor formate de alte părți ale corpului umun

a) Urmele de urechi. Datorită formelor generale pe care le pot avea urechile, urmele
pavilionului se prezintă în următoarele varietăți: triunghiulare, ovale, rotunde și neregulate.
Datorită nu numai formei generale a pavilionului, dar și dimensiunilor şi carac- teristicilor
proprii fiecărui element component (lob, helix, tragus, conica etc., în total peste 20 de elemente),
in unele cazuri, urmele de urechi pot contribui la identificarea persoanei care le-a lăsat.
b) Urmele de nas. In cazul unui contact frontal, urma de ns apare sub formă circulară sau
ovoidală, cu dimensiuni mai mari decât ale nasului, datorită turtirii vârfului. Dacă contactul cu
obiectul primitor a fost lateral, rămâne o urmă incompletă care va cuprinde baza şi aripa
piramidei nazale, precum și urma obrazului din regiunea zigomatică În mod firesc, urmele
nasului se pot forma doar într-un sol moale, în zăpadă sau nisip umed, precum și pe unele
produse alimentare de tip unt, margarină, tort etc.
c) Urmele frunții. Acestea reprezintă urmele ridurilor de pe suprafața frunții. Ele se
formează datorită contactului frunții cu obiecte rigide și lucioase (sticlă, mobilă lustruită, eiment,
linoleum, obieete niehelate etc.). Fruntea este una dintre zonele corpului cu cea mai abundentă
transpirație. Or, substanțele din compoziția sudorii, în special grăsimile și pro- teinele, contribuie
la formarea unor urme latente, valoroase pentru identificare. Relevarea, fixarea și ridicarea
urmelor frunții trebuie făcută în conformitate cu regulile aplicate urmelor de mâini.
d) Urmele de bărbie, de cot și de genunchi. Ele pot fi depistate în formă de adâneime pe
sol moale, nisip umed, zăpadă și alte aspecte. Urmele de genunchi și de cot se formează datorită
lovirii, căderii sau şederii persoanei pe anumite suprafețe cu plasticitate de primire a acestora.
e) Urme de unghii pot duce chiar la identificarea persoanelor, mai ales atunci când ele s-au
format in adâncime, într-o suprafață, calități plas- tice bune, cum ar fi argila, chitul, vopseaua
etc. Aceasta e posibil, deoarece pe suprafețele unghiilor există o serie de striații longitudinale,
caracteristice fiecărej persoane prin formă, poziție, dimensiune.
Dacă în urma de ureche descoperită la fața locului apar elemente caracteristice cu privire la
purtarea unor cercei sau clipsuri, se poate trage concluzia că acea urmă a fost creată de o femeie.
De asemenea, mărimea urmei de ureche poate oferi date aproximative cu privire la vârstă.
Urmele genunchilor, ale coatelor sau altor părți ale corpului uman pot indica și anumite
activități ale făptuitorului la fața locului, cum ar fi: lupta cu victima, căderi, adormirea într-o
anumită poziție etc.
La interpretarea acestui gen de urme, trebuie să se aibă în vedere, pe lângă forma lor
caracteristică de imprimare, și eventualele fire de păr, țesătură din îm- brăcăminte, bandaj, părți
din piele, urme de sânge etc. care nu au rămas în ele.
VI. Caracteristica și cercetarea urmelor de vestimentație
Aceste urme pot fi depistate pe sol, zăpadă, corpul omului sau hainele acestuia, precum și pe
diferite obiecte cu care infractorul a interacționat (manipulat). Ele, de obicei, reproduc pe
suprafața sau în volumul obiectului pri- mitor, caracteristicile țesăturii, materialului şi ale
cusăturii vestimentației purtate de făptuitor. In al doilea rând, aceste urme se pot constitui şi sub
formă de resturi materiale, desprinse sau rupte din obiectele de imbrăcăminte.
În practică, urmele de vestimentație sunt cunoscute sub trei aspecte:
a) ca amprente, urme-formă ale obiectelor de vestimentație sau ale unei părți, bucăți,
fragmente ale acestora;
 b) ca fragmente, bucăți de îmbrăcăminte sau de materiale-accesorii sub formă de macropărți
ale lor;
c) ca fibre de dimensiuni minuscule, microscopice (microurme)
Descoperirea și fixarea urmelor-formă, precum și a celor fragmente de îmbră- căminte nu
impun procedee specifice, acestea efectuându-se cu ajutorul mijloacelor şi conform regulilor
cunoscute privind fixarea și ridicarea urmelor oh telor-corp delict. În cazul accidentelor de
circulațic, trebuie cercetate cu mare atentie părsit exterioare ale autovehiculului care a venit în
contact cu victima, fiindes pone descoperite urme-formă prin stratifcare sau destratificare, cât și
urme-materie îmbrăcăminte sub formă de fibre, fragmente etc. Urme-fibre pot fi găsite si banca
unde a şezut victima, în cazul în care ea a decedat ca rezultat al accident lui, fiind aruncat prin
barpriz.

$ 6. Caracteristica și cercetarea urmelor biologice de natură umană

1. Urmele de sânge.
Condiția formării urmelor de sânge la fața locului este existența sângerării (hemoragia
externă). Cauza sângerării rezidă, de cele mai multe ori, în lezarea traumatică a sistemului
vascular al organismului uman sau animal.
Urmele de sânge proaspete, în fond, sunt vizibile. Ele sunt percepute de ochiul liber după
culoarea lor specific. Urmele de sânge pot suferi modificări de natură să devină chiar invizibile.
În stare uscată, ele işi schimbă culoarea, devenind confundabile cu petele de altă origine,
inclusiv de vopsea, cerneală, rugină, produse alimentare.
Cu timpul, sângele despărțit de corpul uman işi modifică starea, din formă li- chidă in cea
solidă și culoarea - din roşie-lucioasă devine brună și solzoasă, apoi negricioasă și chiar verde,
după factorii care acționează - temperatura, lumina etc.
Rezultatele pozitive se vor obține prin fo- losirea surselor de lumină concentrată, aplicarea
instrumentelor optice de mărit, dispozitivele de filtrare și de radiații ultraviolete.
Persoanele cointeresate întreprind măsuri de înläturare a urmelor de sânge prin ștergere,
răzuire, spălare. Practica însă demonstrează cu prisosință că și în asemenea situații se pot
descoperi urme de sânge, dacă cău- tarea lor este efectuată cu insistență profesională.
Din practică sunt cunoscute câteva direcții principale de căutare a acestora, şi anume: -
vestimentația și corpul persoanelor implicate în infracțiune (faptuitorul sau victima);
- suprafața (porțiunea) de teren, itinerarul parcurs de persoana care sånge- rează si obicctele
aflate în scena infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul;
- mijloacele tehnice (instrumentele, accesoriile, sculele etc.) care au fost utilizate la
săvârșirea infracțiunii;
 - instalațiile și mecanismele, vasele și alte obiecte care ar fi putut servi la săvārșirea
infracțiunii sau înlăturarea urmelor acesteia.
Fixarea urmelor de sânge, ca și alte urme ale infracțiunii, trebuie efectuată prin descrierea în
procesul-verbal de cercetare la fața locului și fotografiere (prefera- bil color). În procesul-verbal
se indică locul sau obiectul pe care a fost descope- rită urma presupusă de sânge, aspectul ei
general (starea, culoarea, dimensiunea).
Ridicarea acestora trebuie făcută împreună cu obiectele purtătoare de urme,
Obiectele purtătoare de urme de sânge se ambalează în cutii de carton sau alt material tare, în
așa fel ca la transportarea lor urmele să nu contacteze cu pereții ambalajului și să nu sufere
oarecare deteriorări. Urmele de sânge ridicate de pe obiectele respective fie în stare lichidă sau
solidă, se introduc în borcane ori bete curate (sterilizate),
Conform recomandărilor specialiştilor, urmele de sânge în stare lichidă nu trebuie ambalate
în pungi sau saci de plastic (polietilenă), întrucât se deteriorea- ză și pot apărea dificultăți la
examinarea biologică, ajungându-se la excluderea posibilităților de determinare a grupei
sangvine sau chiar a naturii petei.

2. Urmele de salivă Formarea urmelor de salivă are loc in momentul contactului buzelor,
dintilor sau limbii cu anumite obiccte (tacâmuri, seobitori, şervete, tigări, batiste etc.). prin
salivare sau prin expectorare forfată.
Actualmente, pe baza examinărilor genetice, este posibilă identificarea per- soanei după
saliva prelevată de pe resturi de țigări, batiste și alte obiccte.
Căutarea și descoperirea urmelor de salivă trebuie făcută cu mijloace optice si de iluminare
curente, aflate în dotarea truselor criminalistice (lupe, lämpi cu radiații vizibile și ultraviolete,
lanterne).
Depistarea lor necesită o cercetare sistemică a întregului loc al faptei. O atentie deosebită
trebuie acordată unor obiecte sau suporturi, cum sunt: timbrele, plicurile, rujuri de buze,
instrumentele muzicale de suflat, obiectele de cult reli- gios, obiectele de igienă personală ş.a.
Fixarea urmelor de salivă se realizează prin descrierea lor în procesul-verbal respectiv,
indicându-se obiectul pe care au fost depistate și locul concret, forma în care se prezintă și starea
acestora (umede, solide), aspectul și culoarea lor. În ca- zul în care aceste urme s-au depistat pe
corpul victimei, împreună cu mușcăturile respective, trebuie descrise și ele.
Ridicarea Dacă obiectele pe care au fost depistate urmele de salivă sunt uşor de ridicat și de
transportat, se procedează la ridicarea și ambalarea lor astfel ca urmele să nu se distrugă. Atunci
când urmele de salivă se află pe obiecte greu de transportat, ridicarea lor se efectuează cu hârtie
de filtru. cât timp sunt încă fluide, iar dacă ele deja sunt uscate, sub formă de peliculă, mai întâi
trebuie dizolvate cu apă distilată și apoi ele se tamponează tot cu hârtie de filtru, care se
introduce în eprubete sterilizate.

3. Urmele de spermă
Urmele de spermă se formează prin depunerea, pe diverse suporturi, a lichi- dului spermatic
ejaculat in momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca o consecință a unor tulburări
neuropsihice. In stare uscată, așa cum sunt depistate în multe dintre cazuri, urmele de spermă
prezintă un contur neregulat, de o cu- loare gri-albicioasă și sunt aspre la pipăit, dacă au rămas
pe suporturi absorbante, de tipul tesăturilor din fibre naturale. Pe suporturile din tesături
sintetice, aceste urme au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă,
Căutarea urmelor de spermă impune, în primul rând, examinarea corpului vic- timei, unde
o atenție deosebită este acordată orificiilor naturale (această exami- nare o efectuează un cadru
medical). In al doilea rând, se examinează lenjeria de corp și de pat, îmbrăcămintea victimei și
a suspectului, apoi și alte obiecte, locuri, după caz.
Fixarea urmelor seminale se efectuează prin descriere în procesul-verbal. Fo- tografierea în
aceste cazuri nu prea se utilizează din motive că urmele se pot găsi în anumite zone intime ale
corpului uman. La descriere se menționează locul, obiectele, suportul unde au fost depistate
urmele, forma şi dimensiunile acestora, starea lor și culoarea.
Ridicarea se ridică întreg obiectul purtător de urmă sau se taie portiunea unde se află urma
fără a o îndoi. Urmele aflate pe o suprafață tare (duşumea, parchet, alt obiect) nu se răzuiesc, ci
se decupează. In cazul picăturilor aflate pe păr, acestea se recoltează prin tăie- rea firelor
respective de păr, iar cele de pe piele se recoltează după umezirea cu apă distilată ori cu glicerină
a petei și transferarea lor pe o hârtie de filtru. Hârtia astfel îmbibată se introduce în eprubeta
sterilizată

4. Urmele de pår uman

Din examinarea firclor de par se pot obtine date privind persoancle ce au par- ticipat la
comiterca faptei: sexul, vårsta persoanci, regiunea corporals din care provine firul de par, modul
de detaşare, La acestea se adauga și posibilitatea identificaru persoanei pe baza profilului AND
Cautarea și descoperirea firelor de pår la fața locului se face cu ochiul liber sau cu lupa, cu
surse de lumină mai puternice sub diferite unghiuri de incidență.
In acest scop, se examinează imbrăcămintea, lenjereia şi corpul persoanei vic- time. O atenție
deosebită trebuie acordată cercetării obiectelor corp delict (arme de foc, cuțite, topoare, obiecte
contondente etc.) utilizate de infractor. La examinarea vietimelor, cadavrelor nu trebuie omisă
cercetarea unghiilor și, în particular a mâinilor, în care se pot găsi fire de păr smuls de la agresor.
Fixarea firelor de pår se face prin descrierea acestora în procesul-verbal re- spectiv și prin
fotografiere. Firele de păr depistate se ridică cu penseta și cu mare atenție pentru a menține intact
fiecare fir şi a se evita amestecarea cu alte fire provenite accidental de la persoanele care
efectuează cercetarea. Fiecare fir de pår se introduce in eprubetă separat, în funcție de locul in
care a fost descoperit şi se fac mențiuni clare și exacte pe ambalajul respectiv. Nu se recomandă
folosirea ca ambalaj a plicurilor de hârtie, deoarece pereții acestora s-ar putea să distrugă
microurmele de pe firele respective de păr"

5.Urmele de miros
Urma de miros uman sau amprenta olfactivă este formată din microparticuls desprinse,
eliminate de la persoana respectivă care a fost prezentă într-un anu- mit loe, a manipulat cu
anumite obiecte, instrumente ete, In acest scop, poate fi folosit câinele de serviciu, care poate
selecta o urmă de miros din alte 200, întrucât acesta dispune de un număr impresionant de celule
olfactive de peste 30 de ori mai multe decât omul90.
se recomandă ca, dintre toate tipurile de urme lăsate de om, cele olfactive să fie ridicate şi
conservate în mod prioritar, iar în cazurile posibile să fie utilizat caine- le de serviciu pentru
urmărirea infractorului „pe urme proaspete".
În cazul folosirii càinelui de serviciu pentru descoperirea urmelor și urmărirea
infractorului, se respectă două condiții:
1) introducerea câinelui in perimetrul locului faptei trebuie să aibă loc în faza statică a
cercetării, înainte de pătrunderea acolo a persoanelor străine, inelusiv a membrilor echipei de
cercetare, pentru că orice alte mirosuri în plus măresc şansele nereuşitei animalului în depistarea
și prelucrarea urmelor;
2) de la început până la sfârşit, câinele ,,lucrează" alături de insoțitorul său, care îi cunoaște
capacitatea de lucru, reacțiile față de anumite situații deosebite, modul cum se manifestă când a
găsit urma, când a picrdut-o, exteriorizările de oboseală sau de nervozitate.
Identificarea persoanei pe baza urmelor de miros, - condiții,
- ridicând de la fața locului urmele olfactive şi conservându-le ermetic pentru ca ulterior să
fie supuse analizei comparative;
- obținând in modul stabilit de lege mostre de comparație de la persoanele suspecte;
- având instituția respectivă, care poate face astfel de cercetări, după anumite metodici
științifice, verificate și aprobate în modul stabilit.
Ridicarea urmei de miros a infractorului poate fi efectuată prin două proce- dee:
a) împreună cu obiectul purtător de urmă. Ridicarea se face cu penseta chirur- gicală
lungă, mâinile fiind protejate cu mănuşi de cauciuc, pentru a nu depune miros suplimentar al
ofițerului de urmărire penală sau al specialistului. Obiectul se introduce în recipiente din sticlă
ori din plastic special, fiind sterile și ermetic închise;
b) cu ajutorul seringii de volum mare (din urmele de adâncime) sau prin absorbție.
trebuie de avut mănuşi chirurgicale lungi de cauciuc. Prelevând mirosul se conservă ermetic în
borcane sterile din aceeași trusă, cu mențiunile de rigoare. In a doua situație, pe obiectele,
locurile suspecta- te de a fi atinse, mânuite de infractor, se aplică un tampon de vată, tifon
sterilizat peste care se puneo bucată de sticlā, metalică curată, în vederea realizării unui contact
perfect. După 25-30 min, pernița de vată sau tifon se ridică cu penseta și se conservă ermetic
într-un borcan steril, cu mențiunile de rigoare. De asemenea, absorbția urmela de miros se poate
efectua cu ajutorul aspiratorului portativ (tip auto). În a te cazuri, în „sacul de praf" se introduce
vată sterilă, apoi aparatul lucrând e direcționează spre locul unde se presupune cả sunt urmele de
miros și se dorest a le ridica. După aspirarea locului sau a obicetelor respective, aparatul se
desface si cu penseta se scoate vata îmbibată, care se introduce și se conservă ermetic in
recipientul steril, cu inscripțiile de rigoare.

§ 7. Caracteristica și cercetarea urmelor formate de obiecte, substante și resturi ale

acestora
Printre acestea pot fi: obiecte de vestimentație (mănuşi, încălțăminte, haine, pălării, căciuli,
fula- re, batiste, nasturi, fibre sau fire textile), instrumente, mecanisme, fire de pār etc. sau resturi
ale acestora, piese din mijloacele de transport folosite de infractor sau de victimă etc.
Obiectele se consideră corpuri solide, de obicei prelucrate, care au o anumită întrebuințare9.
Substanțele prezintă corpuri omogene, aleătuite din atomi şi din molecule. care posedă o
anumită stare (solidă, lichidă sau gazoasă), cantitate, volum, cu- loare, miros etc.. Acestea pot fi:
substanțe sau resturi ale acestora de natură vegetală, animală sau minerală. Sub aspect
criminalistic, la rândul lor, ele se mai pot diviza în substanțe alimentare, toxice și explozive.
De exemplu, în situația în care aceste urme fac parte din imbrăcămintea făptuitorului, cu
ajutorul lor se determină cercul de persoane suspecte în săvărșirea faptei concrete, iar prin
mirosul imprimat în ele, depistat, ridicat și conservat în modul corespunzător, se poate ajunge
până la identificarea posesorului lor
urmelor-obiecte se observă cu ochiul liber. Nicio porțiune de teren, încăpere, unde a fost
comisă fapta prejudiciabilă sau itinerarul pe care a părăsit acest loc infractorul să nu rămână
neexaminată.
In denumirea generală de substanțe sunt cuprinse, în primul rând, produsele alimentare,
diverse băuturi și resturi ale acestora, precum şi produsele cosmetice, cum sunt: rujul, pudra,
parfumuri, apă de colonie, diverse sprayuri etc.
 Când locul faptei este un loc deschis, porțiune de teren, asemenea urme pot fi depistatë pe
sol, iarbă, frunze depozitate, gropi, râpe, asfalt, beton, precum și în mijloace de transport.
În al doilea rând, la substanțe sau resturi ale acestora se atribuie corpurile solide, lichide sau
gazoase de natură toxică (otrăvitoare), care pot fi depistate, apreciate (diagnosticate) doar de
anumite persoane, care posedã cunoștințe spe- ciale. În cazurile respective, este necesar de apelat
la cunoștințele specialiştilor și de a-i antrena în acțiunea de cercetare la fața locului. Anume ei
pot diagnostica si constata la fața locului existența substanțelor toxice sau a resturilor acestora
folosite de infractori.
Fixarea urmelor-obiecte ale infracțiunii se realizează, in primul rând, prin de scrierea lor în
procesul-verbal, indicând denumirea concretă, locul și pozitia in car se află, forma, dimensiunile,
starea, caracteristicile individuale, prezența urmelor sau a unor corpuri straine pe exteriorul
obiectului. In al doilca rând, acestea trebui fotografiate sau înregistrate video după regulile
fotografici obiectelor principale si de detaliu. Primele poze să fixeze urmele-obiecte cu cele din
imediata apropiere redându-se clar poziția ce o are fiecare obiect in scena infracțiunii, apoi prin
foto- grafierea in detaliu să se evidențieze caracteristicile (indiciile) particulare.
Substanțele sau resturile acestora se fixează în procesul-verbal prin descriere. indiçănd
locul unde au fost depistate, forma (volum, culoare, miros;
Fotografierea substanțelor solide și lichide sau a resturilor acestora se efectu- ează după
aceleași reguli ca urmele-obiecte. Ridicarea lor se efectuează împreună cu ambalajele, vasele in
care sau pe care au fost descoperite, în funcție de forma lor. Atunci când substanțele sau resturile
lor au fost depistate pe unele obiecte, pe sol sau alte suprafețe, acestea se ridică împreună cu ele,
conform regulilor generale de ridicare a urmelor infracțiunilor şi infractorilor. In cazul în care
acest lucru este imposibil, în funcție de starea lor, substanțele sau resturile pot fi răzui- te,
absorbite în modul corespunzător.
Important este ca fiecare urmă-obiect, de substanță sau de resturi ale acestora, să fie fixate cu
mare precizie, pentru a exclude cazuri de intoxicație a membrilor echipei de cercetare, ridicate și
ambalate în aşa mod ca să nu se distrugă

§ 8. Caracteristica și cercetarea microurmelor

Acestea pot fi de natură umană (particule de fire de păr, sânge, diverse secreții și exereții),
vegetală (fragmente de frunze, jarbă, semințe, flori, microorganisme vegetale), de substanțe (sol,
eiment, vopsea ete.), precum și microurme ale obiectelor (particule de sticlă, praf metalic sau
Jemnos, fibre de textile, praf de pușcă etc.).
Practica demonstrează că cei mai răspândiți purtători ai microurmelor (micro-
obiectelor) sunt:
 a) corpul uman, îmbrăcămintea și încălțămintea infractorului și vietimei; b) armele albe şi
alte instrumente de provocare a leziunilor corporale sau de deteriorare a obstacolelor; c)
obiectele deteriorate ca rezultat al infracțiunii; d) zonele de localități, terenurile de pământ,
drumurile și duşumeaua încăperii unde a avut loc infracțiunea; e) mijloacele de transport
implicate în accident. Pe corpul uman microurmele, de obicei, sunt localizate: pe mâini, în
zona leziunilor corporale, în păr, sub unghii, iar în cazul infracțiunilor cu caracter sexual - pe
organele sexuale, pe alte părți ale corpului.
Pe articolele de îmbrăcăminte microobiectele pot fi depistate pe manşetele pan- talonilor,
pe reverele jachetelor, in buzunare, pe suprafața materialului textil al hainelor, în locurile de
contact nemijlocit cu obiectele străine etc. Pe încălțăminte, microurmele sunt localizate pe
partea intermediară a acesteia sau pe exteriorul ei. Pe armele albe sau instrumentele cu care
au fost făcute leziunile corporale sau distruse anumite obstacole, microurmele rămân sub
formă de rămășițe de sânge, elemente de piele umană, păr, fibre din haine (textile), particule
desprinse din obiectele deteriorate.
Pe mijloacele de transport implicate în accidente, microurmele pot fi depis- tate sub formă
de fibre de țesătură de haine, de rămășițe de sânge, elemente de piele umană, păr a victimei,
fragmente, rămășițe de vopsea ale altor mijloace de transport, cu care s-a tamponat, resturi de
materiale, substanțe ale obstacolelor deteriorate etc.
Razele ultraviolete provoacă luminiscență secundară a substanțelor, care se deosebește de
luminiscența obiectului purtător de urmă și în aşa mod evidențiază microurmele, iar cu ajutorul
razelor infraroșii pot fi depistate micro- urmele întunecate pe suprafețe întunecate.
Ridicarea microurmelor trebuie efectuată respectând anumite reguli:
1) se recomandă ridicarea a însuşi obiectului-purtător sau a fragmentului aces- tuia, unde se
află microurma;
2) ridicarea nemijlocită a mierourmelor de pe suprafața obiectului-purtător se permite doar în
cazul dacă este imposibil de ridicat obiectul însuși sau o parte a lui;
3) microurmele de sânge, substanță cerebrală, salivă, uleiuri, carburanți pot fi ridicate cu
ajutorul tampoanelor de vată sau tifon umede, sterile;
4) răzuirea microparticulelor (microurmelor) poate fi aplicată doar în cazuri excepționale,
pentru a nu nimici structura morfologică a substanței;
5) manipularea cu microurmele trebuie efectuată în mănuși chirurgicale dea- supra unei fo1
(folii) albe eurate pentru a nu le pierde;
6) conținutul de sub unghii, ca microurme, poate fi atent răzuit cu un obiect ascuțit sau prin
tăierea împreună cu segmentele unghiilor;
 7) ridicarea microurmelor de pe o suprafață mare (podea, scări ete.), cu ajutorul
miniaspiratoarelor de praf şi a aspiratoarelor speciale9

$ 9. Caracteristica și cercetarea urmelor mijloacelor de transport

Mijloacele de transport care creează urme sub aspect criminalistic la fața locu- lui se pot
diviza în trei categorii: autopropulsate sau actionate mecanic, electric, de tracțiune animală și
acționate fizic. Din prima categorie fac parte: cami- oanele, autoturismele, tractoarele,
motocicletele, autobuzele și troleibuzele. In a doua categorie se includ căruțele și săniile, iar cele
din categoria a treia sunt bicicletele, acționate prin eforturile fizice ale omului.
Importanță criminalistică au următoarele tipuri de urme ale mijloacelor de transport:
a) urme de roți; b) urme-obiecte (piese) sau părți ale acestora desprin- se de la mijlocul de
transport; e) urme de impact cu alte obiecte și d) urme de substanțe lichide.
Urmele de roți, după modul de formare, pot fi statice și dinamice, de adâncime și de
suprafață, de stratificare și de destratificare.
Drept caracteristici de grup se pot menționa: a) configurația desenului antiderapant; b)
numărul și distanța dintre roți; e) numărul roților pe o osie; d) lățimea benzii de rulare a
anvelopei; e) circumferința anvelopei.
Prin studiul urmelor statice (de suprafată sau de adâncime) la fața locului se poate
determina: tipul autovehiculului, direcția de circulație, numărul și distanța dintre roți, numărul
roților pe o osie,
Urmele dinamice (de frânare) ale mijloacelor de transport la fața locului se prezintă sub
formā de fâsi. linii paralele, de culoare închisă, care se formează pe asfalt sau beton, datorită
desprinderilor de pe suprafața anvelopelor a particulelor de substanță (cauciuc). Lun- gimea
acestor urme conduce la determinarea vitezei de circulație a mijlocului respectiv de transport. La
determinarea vitezei de circulație, in afară de lungimea urmei de frânare, mai influențează natura
şoselei, înclinația drumului, gradul de umiditate, greutatea mașinii etc.
Identificarea se poate efectua la reținerea mijlocului de transport suspect prin reproducerea
întregului după părțile componente sau ca rezultat al analizei materialelor și substanțelor
desprinse, după calitățile fizice și chimice ale acestora și peliculei de vopsea a automobilului.
În calitate de urme-obiecte la fața locului cel mai des se pot depista piese sau părți ale
acestora care sunt instalate pe exteriorul mijlocului de transport: oglinzi, faruri, mânere, parbriz,
antenă, bara de protecție etc.
Mijloacele de transport cu tracțiune animală și acționate manual, roțile cărora sunt
acoperite cu pneuri, creează urme asemănătoare după valoarea lor crimi- nalistică celor ale
autovehiculelor. Căruțele cu roți de lemn îmbrăcate în şine metalice, in condiții favorabile de sol,
creează urme în care se reproduc: dimensi- unile şinei, forma şi distanța dintre cuiele de fixare a
şinei pe obadă, toate acestea reprezentând elemente caracteristice utile identificării
criminalistice".
Urmele mijloacelor de transport cu tracțiune animală şi cele acționate manual deseori sunt
insoțite de crearea urmelor de om sau animale. Cele din urmă indică specia și numărul
animalelor, direcția de circulație și viteza de deplasare.
O caracteristică proprie a acestor urme constă în faptul că ele se formează pe ambele obieete
venite în contact prin coliziune, tamponare.
Urmele de substanțe lichide se formează în cazuri când, ca rezultat al ciocni- rii violente de
un obiect dur, là mijlocul de transport se defectează sistemul de aprovizionare cu combustibil, de
răcire sau unsoare a motorului, de spălare a par- brizului.
Analiza practicii de cercetare a accidentelor rutiere permite a evidenția două situații
tipice de cercetare la fața locului, și anume: a) când ambianța creață la fața locului a rămas
neschimbată; b) când ambianța la fața locului s-a schimbat, şoferul care a comis accidentul
împreună cu mijlocul de transport a părăsit locul faptei. Fiecare din aceste situații are specificul
său. Astfel, in prima situație tre- buie stabilite și fixate urmele ce pot confirma conduita
participanților la accident, măsurile intreprinse de ei pentru a evita impactul. In acest scop,
trebuie efectuate anumite măsurări și datele acestora reflectate în procesul-verbal
La urmele de anvelope (roți), în mod obligatoriu, trebuie de măsurat lățimea acestora (
Urmele de impact se descriu in următorul mod: unde concret, la ce inălțime fată de sol au
fost depistate, ce prezintă ele (
Urmele-obiecte sau părți ale acestora, precum și urmele de substanțe sau re- sturi ale lor se
deseriu sub aspect general: ce prezintă fiecare dintre acestea, unde concret a fost depistată (pe
sol, pe alte obiccte sau pe autovehiculul în cauză), forma, dimensiunile, starea, aspectul și
culoarea, prezența corpurilor străine pe suprafața lor şi caracterul acestora.
Datele obținute în urma depistării și examinării urmelor, măsurărilor respec- tive, se întroduc
nu numai în procesul-verbal de cercetare la fața locului, dar și în planul-schiță al locului faptei
Ridicarea urmelor de reflectare a mijloacelor de transport se efectuează, după fixarea lor,
în mod diferit. Cele de volum (adâncime) se ridică prin mulare, iar cele de suprafață - prin
transfer pe peliculă adezivă. Urmele-obiecte de dimen- siuni mari se ridică, de obicei, cu mâna
înmănuşată, iar cele de dimensiuni mici (particule de vopsea, de metal, de masă plastică, cioburi
de sticlă ete., se ridică cu penseta. Ambalarea lor trebuie făcută în saci, cutii, lăzi separate pentru
fiecare categorie de urmă.

$ 10. Caracteristica și cercetarea urmelor de incendii și explozii

 Incendiul prezintă un foc mare, o ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură99. Ca
fenomen el se manifestă în aprinderea și arderea uneia sau mai multor substanțe combustibile în
prezența oxigenului din aer. Printre principalii factori specifici unui incendiu, în afară de flăcări
și căldură, se numără, de ase- menea, emisia de gaze și de fum, temperatura de ardere și viteza
de propagare a flăcărilor.
In funcție de cauzele care le provoacă, incendiile se împart în: incendii provocate de
cauze naturale; incendii provocate accidental (intámplător) şi incendii premeditate sau
intenționate. 1.Incendiile provocate de cauzele naturale sunt rezultate din descărcările
electricității atmosferice (trăsnetul, fulgerul), provocate de razele solare și auto- aprinderile.
2.Incendiile accidentale sunt determinate de cele mai diverse cauze. Printre cele mai
frecvente în practica criminalistică se întålnesc incendii provocate de: mucurile de tigarete
arzânde sau chibriturile aprinse şi aruncate neglijent în zone cu substanțe inflamabile sau cu
vegetație uscată; manipularea defectuoasă sau neglijentă a instalațiilor electrice (
3.incendiile premeditate (incendierilor). devin o modalitate răspândită de acțiune
psihologică in lupta cu concurenții și de aricinuire a pagubelor materiale, ca urmare a răzbunării.
Deseori incendiile sunt insotite de acte de furt, delapidare, escrocherie,
Potrivit modului în care sunt declanşate, incendiile premeditate se pot clasifica in: incendii
cu aprindere imediată și incendii cu aprindere intârziată.
1.Incendiile cu aprindere imediată se realizează, de obicei, în locuri izolate, ne- păzite,
unde focul se poate aprinde fără o pregătire minuțioasă sau în locuri, care, prin natura lor și a
substanțelor în cauză, ar putea crea bănuiala că incendiul s-ar fi produs prin autoaprindere ori din
neglijență
2.Incendiile cu aprindere intârziată presupun o pregătire din timp a infracțiunii și o
oarecare pricepere a făptuitorului de a provoca focul după o anumită durată de timp. In aceste
cazuri, la fața locului, în funcție de modul de aprindere, por fi depistate diverse recipiente in care
a fost adusă substanța inflamabilă, urme de benzină, de gaz lampant,
Pe parcursul cercetării locului faptei pot fi fixate (fotografiate, inregistrate video)
următoarele obiecte, stări de fapt etc.: deterioră- rile cele mai mari pricinuite de incendiu;
focarul incendiului (sau câteva focare); chibriturile, substanțele uşor inflamabile, materialele
îmbibate cu uleiuri, şpacluri etc.; starea duşumelei şi a pereților după incendiu; semnele care
indică asupra sāvârşirii înainte de incendiu a unei infracțiuni (barierele/zăgazurile deteriorate,
lipsa urmelor mărfurilor păstrate); resturi de substanțe a căror păstrare in comun este interzisă;
construcții din lemn arse în nemijlocita apropiere de sobe și canale de fum, crăpăturile și breșele
formate; semne care arată că sursa de iluminare nu putea fi cauza incendiului: prezența capacului
de protecție; aflarea lămpii la o anumită depărtare de la focarul incendiului; arderea lămpii în
timpul incendiului; deformarea instalațiilor electrice de încălzire (urme de ardere, topire;
În astfel de cazuri, procesul-verbal al examinării locului producerii incendiu- lui urmează să
fie completat (ilustrat) cu material grafic - planuri-schite, scheme, desene tehnice cu indicarea
scării la care au fost executate.
De la locul incendiilor se ridică obiectele suspecte sau rămăşițele (resturile) lor, urmele
depistate ale infractorului, precum și diferite resturi carbonizate, se- miarse ca: hârtie, stofe,
bucăți de lemn, obiecte din metal deformate ca rezultat al incendiului, probe de praf
Obiectele sau documentele ridicate trebuie să fie împachetate în așa fel încât urmele rămase
pe ele să nu fie deteriorate.
Explozia este o reacție fizică sau chimică foarte rapidă, violentă, însoțită de efecte mecanice,
sonore, termice, luminoase etc., provocate de descompunerea substanțelor explozive pe care le
conține un dispozitiv de distrugere.
Dispozitivele explozive sunt acele instalații, obiecte special confecționate, destinate
constructiv pentru a nimici ființele vii (oameni, animale) și a deteriora diverse obstacole prin
mijlocirea, în principal, a undei de șoc sau a schijelor ce obțin o direcție orientată în urma
descompunerii termice a substantelor explozi- ve.
Exploziile, după natura lor, pot fi clasificate în accidentale și premeditate, Raportate însă
la anumite particularități determinate de urmele formate, în literatura de specialitate,
exploziile se divizează în: difuze și cocentrate.
Exploziile difuze sunt cauzate de amesticuri de gaze, vapori sau de prafuri compustibili cu
aerul și creează urme răspândite uniform pe întregul spațiu afec- tat, sub forma unor dislocări de
piese, ziduri, afumări ale pereților, ușilor, tavane- lor, fără să se formeze focare distincte, cu
aspect de cratereo.
Exploziile concentrate se produc prin utilizarea substanțelor explozive de na- tură fizică și
chimică.
Cautarea urmelor exploziei La cercetarea locului faptei trebuie antrenați specialistul-
armurier şi specialistul- criminalist, la maximum utilizate toate mijloacele tehnice necesare.
Examinarea locului exploziei se desfășoară, de regula, după metoda excentri- că - de la
epicentrul (craterul sau focarul exploziei) spre periferie.
Tot in cadrul cercetării locului faptei in astfel de cazuri pot fi descoperite și urme nespecifice
exploziei, cum sunt: urme de picioare, urme de mâini; de instru- mente folosite de infractor,
obiecte abandonate, pierdute de el, documente etc.
Ridicarea tuturor urmelor se efectuează după regulile generale și recomandările
criminalistice.
 Toate urmele de explozie se fixează în procesul-verbal de cercetare la fața locului, conform
regulilor generale elaborate de criminalisti
că, precum și prin fotografiere, intocmire a planului-schiță a locului faptei. In cazurile deosebite, se
recomandă a aplica videoinregistrarea la cercetarea locului exploziei0s.

Capitolul IV. ARMOLOGIA CRIMINALISTICĂ

§ 1. Noțiunile de armă, armologie criminalistică și sarcinile acesteia
Arma de foc este un dispozitiv special confectionat și constructiv destinat pentru nimicirea
ființelor vii (omului, animalului) sau distrugerea unor obiecte, obstacole prin intermediul
proiectilului care obține o mişcare direcționată și fintită din energia gazelor termice descompuse a
substantelor explozive.
Arma albă constituie un obiect, dispozitiv special confecționat sau adaptat și destinat să
pricinuiască ființelor vii leziuni corporale grave. Ea se aplică in lupta corp la corp și nu este bazată
pe substanțe explosive, ci doar pe forfa musculară a omului.
Materia explozivă prezintă o substanță sau un amestec de substanțe care, sub acțiunea cāldurii
sau a unui factor mechanic, are proprietātea dea se des- compune brusc și violent, cu dezvoltarea de
căldură, lumină și gaze, provocând o creștere mare a presiunii în locul exploziei.
Deci, armologia criminalistică prezintă o ramură importantă a tehnicii crimi- nalistice care
studiază particularitățile constructive și legitățile de acțiune a armelor de foc, armelor albe,
diferitelor dispozitive și materii explozive în scopul elaborării recomandărilor, metodelor și
mijloacelor de depistare și colectare a probelor la cercetarea infracțiunilor săvárşite cu aplicarea
armelor sau a substanțelor respective.
Sarcinile armologiei criminalistice sunt următoarele:
-studierea legităților fabricării și utilizării de către infractori a armelor de foc, armelor albe și
materiilor explozive;
-elaborarea metodelor și a mijloacelor tehnice-criminalistice necesare descoperirii, fixării şi
ridicării armelor de foc, munițiilor, armelor albe şi materiilor explozive, precum și a urmelor
acestora;
-elaborarea procedeelor de cercetare la fața locului, în vederea determinării imprejurărilor
tragerii din arme de foc, în special, determinării direcției, distanței, locului de unde s-a tras, numărul
și succesiunea împuşcăturilor;
-aplicarea realizărilor tehnico-ştiințifice şi argumentarea în baza lor a meto- delor de examinare
a diverselor categorii de arme de foc, arme albe și materiilor explozive, stabilirea condițiilor tehnice
în care s-a executat o împuşcătură sau o explozie etc.;
-formularea principiilor metodice privind identitatea armelor de foc, ar- ihelor albe, materiilor
explozive după urmele acestora, determinarea tipului, marcii și volumului materiei explozive,
utilizată la săvârșirea actului criminal.

$ 2. Noțiuni tehnice generale și clasificarea armelor de to și a munițiilor

Orice arma de foc, care prezintă interes pentru criminalistică, este alchtuita din umätoarele trei
pärți principale: patul sau mânerul, feava și mecanismul de incărcare și tragere. Anume pe aceste
părți pot fi depistate urme sau cle creeazå urme.
 1)Patul sau mânerul armei are rolul de a uşura mânuirea acesteia Auve aceste părți ale armei
pot fi depistate urme de maini ale persoanci care a folo dispozitivul respectiv.
2)Teava armei de foc prezintă un tub de ote format din camera cartusului (en mera de
detonare), conul de forțare sau de racordare și zona ghintuită. Dunk construcția interioară a tevii se
disting: tevi ghintuite, tevi lise și combinate.
Mecanismul de încărcare și tragere serveşte la introducerea cartuşului în camera de explozie
apoi, prin apăsarea pe trăgaci, pune în mişeare cuiul percutor care lovește capsa.
Clasificarea armelor de foc poate fi efectuată: după destinație; după modai d funcționare; după
construcția canalului tevei; după lungimea țevei; după modur de fabricație. De exemplu:
După destinație, armele de foc se împart în:
1. arme militare sau de luptă (puşti, carabine, pistoale şi puști mitraliere etc.)
2. arme de apărare imediată (revolvere, pistoale);
3.arme de vânătoare, arme sportive sau de tir:
4. arme cu destinații speciale (pistoale de semnalizare, de alarmă, de start, cu gaze lacrimogene
etc.).
După modul de funcționare, armele de foc se clasifică în:
1. arme simple (de tipul celor de vânătoare);
2. arme cu repetiție, la care introducerea cartuşului se face prin manevrarea închizătorului după
fiecare foc;
3. arme semiautomate (de tipul pistoalelor la care este necesară apăsarea tră- gaciului pentru fiecare
foe);
4. arme automate cu o scadență de tragere care poate ajunge la câteva împuşcături pe secundă.
După construcția canalului țevei, se deosebesc:
1. arme cu țeava lisă, specifică mai ales armelor de vânătoare;
2. arme cu țeava ghintuită;
3. arme cu țeava combinată (lisă și ghintuită).
După calibru, armele pot fi:
1. de calibru mic, până la 6,35 mm;
2. de calibru mijlociu cuprins între 6,35 mm şi
3. de calibru mare, peste 9 mm.
După lungimea țevii, se disting:
1. arme cu țeava lungă - 50-70 cm (puşti și carabine);
2. arme cu țeava mijlocie – 20-50 cm, specifică in prezent majorității pistoalelor-mitralieră;
mm;
3. arme cu țeava scurtă - 3-20 cm (revolvere, pistoale).
După modul de fabricație, armele de foc se împart în:
1. arme industriale;
2. arme artizanale.
Pe lângă aceste criterii de bază, în literatura de specialitate și în practică se mai întâlnesc
clasificări după numărul de țevi, poziția tevilor, tipul de muniție etc.
Munițiile armelor de foc de mână sunt denumite cartușe cu bold și se deosebesc între ele întâi
în functie de caracteristicile canalului, tevii, armelor pentru care sunt destinate, apoi după calibrul
acestora. De asemenea, se mai deosebesc și după destinația armelor pentru care sunt fabricate.
Constructiv, un cartuş este format din patru părți: tubul, proiectilul, capsa și pulberea.
Cartuşele armelor de vânătoare dispun și de un dop al prafului cu denumirea de bură și de un capac
al proiectilului (rondelă).
Tubul cartuşelor are formă cilindrică, cu un capăt deschis pentru fixarea olon telui, si altul
inchis numit rozetă, în care este montată capsa.
 Pe rozeta tubului sunt marcate date privind întreprinderea producătoare şi anul când a fost
produs tubul, iar la tuburile pentru arma de vânătoare se marchează cu cifrele respective și calibrul
armei pentru care este destinat cartuşul
Proiectilul cartuşului se prezintă sub formă de gloanțe, alice sau mitralii.
Gloanțele sunt fabricate din plumb sau otel acoperit cu plumb. gloanțele, cu excepția celor de
calibru mic și destinate tragerii din arme de vânătoare, sunt acoperite în intregime sau parțial cu o
cămaşă din aliaje metalice de înaltă rezistență.
Capsa prezintăã un mic căpăcel sau tub metalic umplut cu o materie exploziva, care la lovire
inițiază o scânteie.
Pulberea sau praful de pușcă prin ardere dezvoltă o mare cantitate de gaze care pun în mişcare
proiectilul, alicele sau mitraliile.
Bura este dopul confecționat din pâslă, uneori din hârtie sau cârpe care are menirea de a presa și
a despărți pulberea de alice sau mitralii.
Rondela reprezintă un căpăcel în formă de disc din carton subțire, care acope- ră alicele
(mitraliile) intr-un cartuş de vânătoare.

3.Urmele formate prin folosirea armelor de foc și urmele împușcăturii

În mediul înconjurător, pot fi depistate următoarele urme care confirmă utili- zarea
armelor de foc la săvârşirea anumitor infracțiuni:
a) însăși arma din care s-a tras;
b) tubul tras sau cartuşul pierdut;
c) proiectilul sau alicele (mitraliile) care au rămas în corpul victimei sau obiectul respectiv la
fața locului;
d) orificiile de intrare, ieşire și canalele oarbe;
e) mirosul de pulbere arsă.
In afară de acestea, în literatura de specialitate, ca urme principale ale utili- zării armelor de foc
se mai numesc deteriorările produse de proiectil la nivelul obstacolului lovit, urmele de suprafață
ale ricoșeurilor, urmele sonore ale armei, percuției și detonării.
1) Urmele formate de armă pe cartuş. La tragerile executate de o armă de foc, indiferent de
tipul acesteia, se formează invariabil urme pe tubul cartusului iar în cazul armelor cu țeava ghintuită
se formează pe glont urme caracteristice reliefului țevii.
Pe tub, urmele se formează în trei etape succesive: încărcarea, tragerea si extragerea tubului
tras.
a) La incărcarea cartuşului, se formează urme dinamice longitudinale pe pereții laterali ai
tubului, prin împingerea cartuşului în camera de detonare.
b) În momentul tragerii sau al declanşării focului, apar, în primul rând, urmele percutorului și
ale peretelui frontal al închizătorului pe fundul cartuşului (rozetā).
c) In momentul extragerii tubului din camera de detonare, pe rigolă sau pe mar- ginea
anterioară a rozetei se imprimă urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului urmele pragului
aruncător (ejectorului).
2)Urmele împuşcăturii (tragerii) din armă de foc constituie modificări ma- teriale care apar pe
suprafața sau în profunzimea diferitelor obiecte (inclusiv a corpului uman) din perimetrul locului
aplicării armei concrete.
urmele tragerii din arma de foe se clasifică în două grupe: urme principale și urme secundare.
a)Urmele principale sunt rezultatul acțiunii fenomenului dinamic ee însoțește împușcătura.
Acestea sunt formate de proiectilul trimis din arma respectivă pe suprafața sau în profunzimea
țintei, a altor obiecte cu care proiectilul a venit în contact. se întâlnesc sub trei forme:
*urme de perforare, în situația în care proiectilul a traversat tot corpul (obiectul);
 • urme de pătrundere sau canale oarbe, când glonțul pătrunde în corp (obiect) fără a mai ieşi;
• urme de ricoşare, când glonțul este deviat de obiect, în funcție de energia cinetică a
proiectilului, de densitatea obiectului și de unghiul de lovire.
Urmelor de perforare a obiectelor cu o anumită grosime sunt caracteristice trei elemente:
orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire.
Urmele de pătrundere se caracterizează prin existența orificiului de intrare si printr-un canal
numit orb, din cauza lipsei orificiului de ieşire.
Urmele de ricoşare se prezintă sub forma unor linii, zgârieturi ale suprafetej obiectului lovit de
proiectil, Ricoşarea determină o modificare a traiectoriei glonțului, conco- mitent cu o reducere a
forței sale cinetice,

b) Urmele secundare ale împuşcăturii sunt rezultatul unor factori suplimentari ai tragerii?18.
După natură lor, urmele secundare se divizează în două categorii: urmele formate, indiferent de
distanța de tragere și urmele formate la tragerea cu teava armei lipită de corp sau de la mică
distanță.
1.Orice împuşcătură, indiferent de distanța de la care s-a efectuat, formează pe obiectul
atacat, pe corpul uman
1.1.Inelul de frecare sau de ștergere se creează prin depunerea în jurul orificiului de intrare a
unor particule de unsoare, praf, rugină, sau orice altă substanță aflată pe suprafața proiectilului.
1.2. Inelul de metalizare se formează, în general, din depuneri de particule metalice desprinse
de pe suprafața proiectilului, de exemplu, la străbaterea unor oase plate ale cor- pului uman.
2.La tragerea din arma de foc cu țeava lipită de corpul uman sau de la distanța mică (până
la doi metri) se formează: rupturi provocate de gaze; urme ale gurri tevii; arsuri; urme de funingine;
urme de unsoare și tatuajul.
* Rupturile provocate de gazele de expansiune apar la tragerile efectuate la distanțe mai mici
de 10 cm, capāta o formă stelară sau în cruce prin pătrunderea gazelor în orificiu şi ruperea margini-
lor sale, ca rezultat al expansiunii lor rapide.
Urmele gurii țevii se formează prin lipirea acesteia de corp, având un aspect. apropiat de cel
al inelului de contuzie.
Arsurile provocate atât de gazele incinse, cât și de flacăra de la gura tevii sunt și ele tipice
pentru tragerile de la foarte mică distanță, mai ales în cazul utilizării armelor automate.
Urmele de funingine duc la formarea unor microparticule de funingine care se găsesc în stare
de suspensie în gaze și sunt purtate de acestea spre țintă.
Urmele de unsoare pot fi descoperite pe țintă, atunci când canalul țevii armei a fost uns. Pe
măsură ce sporește numărul împuşcăturilor, urmele de unsoare dispar treptat de pe țintă, deoarece
canalul țevii armei se curăță.
Tatuajul este consecința pătrunderii în piele a resturilor de pulbere neagră nearsă sau arsă
incomplet.
infractorii pot utiliza diverse piese și dispozitive care influențează acțiunea urmelor secundare
ale impuşcăturii.
Aceste piese și dispozitive
Ascunzătorul de flacără rolul de a dispersa gazele și flacăra pentru a împiedica inamicul să
identifice locul din care se efectuează tragerea.
Recuperatorul de recul Rolul de a dirija prin două fante laterale denumite ,frâne", gazele
rezultate în urma tragerii realizând o impingere a armei înainte. Acest fenomen duce la diminuarea
considerabilă a reculului armei
Amortizorul de sunet Acest dispozitiv are rolul de a diminua zgomotul împuşcăturii pentru a
permite celui care execută foc asupra unei persoane să acționeze conspirativ.
 § 4. Depistarea, fixarea, ridicarea și examinarea preliminară a armelor de foc și a
munițiilor
Căutarea armei, în vederea descoperirii ei, trebuie făcută prin examinarea amănunțită nu numai a
locului unde se afla victima, dar și a terenului adiacent locului faptei, îndeosebi locului unde au fost
depistate urme ale făptuitorului și a căilor, direcției de retragere a acestuia după săvârşirea
infracțiunii. Terenul care va fi supus examinării trebuie împărțit pe sectoare, examinându-se
amănunțit toa- te obiectele, ascunzişurile aflate acolo.
căutarea armelor abandonate sau ascunse, trebuie folosite detec- toare de metal, iar pentru cele
aruncate in ape curgătoare, fäntâni, lacuri, trebuie folosiți magneți puternici sau de apelat la
serviciul scafandrilor.
in cazul în care la locul aflării vietimei omorului nu este depistată arma cri- mei, căutarea
acesteia trebuie începută cu examinarea direcției și locului din care s-a tras.
Direcția din care s-a tras poate fi determinată după orificiile depistate (de intrare, perforare).
Când proiectilul perforează un obiect și s-a oprit în alt obiect sau ambele au fost perforate, direcția
de tragere este apreciată destul de precis, prin prelungirea liniei imaginare ce unese cele două
orificii, in partea de unde proiectilul a venit.
Atunci când proiectilul a nimerit doar intr-un obiect și a rămas acolo, for- mând canalul orb,
direcția tragerii poate fi determinată, dacă adâncimea canalului depăşeşte de 2-3 ori diametrul
proiectilului. In acest caz, în canalul orb se introduce un tub de hârtie sau un creion cu grosimea
respectivă și extremitatea din afară ne va arăta direcția din care s-a tras.
Cu o anumită aproximație direcția din care s-a tras poate fi stabilită și după declarațiile
martorilor, dacă sunt, sau victimei rămase în viață, dacă alte date la fața locului nu au fost depistate.
Locul de unde s-a tras poate fi determinat reieşind din direcția tragerii, în raport cu
particularitățile obiectelor la locul faptei și de urmele depistate de aflare acolo- a ucugaşului.
Distanța de la care s-a tras se determină dupā urmele împuşcăturii pe obiectul-țintă. Astfel, se
cunosc împușcături cu țeava lipită, de la distanță mică (până la 2 m) și de la distanță mare (mai mult
de 2 m).
fixată prin fotografiere şi descriere in procesul-verbal, iar în unele situații se întocmesc și schițe,
în care se arată: locul concret unde se afla arma, poziția aces- teia și distanța ei față de obiectele
înconjurătoare, precum și față de cadavru. De asemenea, trebuie precizată în procesul-verbal
direcția în care este orientată țeava armei depistate, poziția cucoșului și închizătorului, dacă arma
este pe siguranță sau nu. In al doilea rând, arma trebuie examinată la locul depistării ei.
ofițerul de urmărire penală trebuie să supună arma depista- tă și ridicată unei examinări
prealabile, având ca scop stabilirea stării acesteia,
Manipularea armei trebuie făcută cu mâina înmănuşată, fixându-se de părțile pe care nu se pot
lăsa urme și păstra
urmele sau reziduurile tragerii (zgură, praf, funingine etc.), urme de måini, de sânge, de alte
substanțe biologice (salivă, fire de păr etc.). Pe parcursul cercetării, arma se ține în poziție verticală
cu teava îndreptată spre pământ. Prudența în ma- nipulare este necesară și pentru prevenirea unei
declanşări accidentale.
Pentru transportare, arma trebuie ambalată într-o cutie, în poziție verticală după ce gura tevii se
va acoperi cu o cârpă sau tifon, fiind interzisă introducerea în interiorul țevii a dopurilor de vată sau
alt material.
Urmele digitale ale infractorului pot fi descoperite pe mânerul sau patul armei, pe trăgaci și pe
garda trăgaciului, la pistoale și pe încărcător, pe cartuşele existen- te în încărcător, pe țeavă sau pe
manşonul închizătorului.
In procesul-verbal al cercetării la fața locului se vor fixa:
 - tipul armei (pistol, revolver, carabină, puşcă de vânătoare, sportivă etc.);
- modelul, calibrul, numărul și seria armei, după inscripțiile indicilor tehnici și de fabricare de
pe suprafața camerei închizătorului sau a altor părți ale armei;
- dacă arma este încărcată sau nu, câte cartuşe se află în încărcătorul armei, dacă în camera de
detonare se află un cartuş sau un tub de cartuş ars;
-dacă arma este în stare tehnică cuvenită și dacă în țeavă se găsesc reziduurile unei trageri
recente (miros de praf ars, depuneri de zgură, funingine);
- dacă arma este în stare de tragere, poziția mecanismelor de închidere, a ce- lor de tragere şi a
piedicii de siguranță.
Tuburile trebuie căutate, începând cu zona unde se bănuiește că a stat raptu itorul când a tras. In
cadrul căutărilor, trebuie de avut în vedere că în momentul tragen (impuşcăturii) și aruncării tubului
din armă, acesta se poate lovi de un obs col oarecare și își poate schimba directia de zbor, Practica
atestă cazuri can
uburile se depistează in locuri neprevăzute: după tablouri care erau agățate pe perete, în
buzunarele unor obiecte de vestimentatie, pe lustra agățată de tavan, in incăltămintea aflată intr-un
colt al camerei etc, In locuri deschise, tuburile aruncate din armă pot nimeri in báltoace, găuri, sub
maşina care staționa etc.
Ridicarea tuburilor trebuie făcutá cu mâna inmănuşată, prin prinderea de extremități, pentru a
nu distruge posibilele urme. Ambalarea acestora se face in vata și cutii mici de carton, care se
sigileazá.
În procesul-verbal se va fixa cu exactitate locul depistării fiecărui tub, starea si forma lui,
dimensiunile și particularitățile constructive, materialul din care este confecționat și culoarea lui
(metal, carton, plastic), semnele de marcă de pe fun- dul tubului (rozetă).
În cazul in care la săvárșirea infracțiunii a fost utilizată arma de vânătoare, la locul tragerii poate
fi depistată bura cartuşului, Fiind uşoară, bura cade la pământ la distanță de circa 5-10 m de la locul
tragerii, in direcția tintei.
In cazul săvârșirii infracțiunii cu aplicarea armei de foe, trebuie desfășurată o temeinică
cercetare și pentru depistarea proiectilelor (gloantelor sau alicelor, mi- traliilor), De exemplu, dacă
proiectilul a fost găsit in corpul victimei, trebuie de stabilit dacă anume din arma respectivă el a fost
tras. Identificarea armei utilizate de infractor poate e efectuată și după urmele formate de aceasta pe
proiectil.
Este recunoscut faptul că proiectilul (glontul), părăsind teava armei, poarta imprimat pe cămaşă
microurmele provenite din frecarea de pereții țevii armei concrete. Lipsa unor asemenea urme ale
armei prezentate la expertiză pe cămasa proiectilului ridicat dovedește că el nu a fost tras din
această armă, ci din alta
Proiectilele se pot depista în locuri diferite (în pereți, duşumea, tavan, tocul uşii sau ferestrei, in
mobilă, în iarbă, pe/sau în pământ etc.) la locul faptei sau în corpul, hainele victimei.
trebuie fixate prin descriere locurile unde se află, executate fotografiile respective, după care
ele se pot ridica și ambala.
Obiectul atacat poate avea doar un orificiu, de intrare.
În măsura posibilităților, proiectilul depistat se ridică împreună cu obiectul in care s-a oprit sau
cu o parte a lui, prin decuplare. Cea din urmă se face în aşa mod ca să nu fie deteriorat proiectilul,
să nu se deterioreze urmele de pe el. Gloanțele, alicele din corpul uman se extrag doar de către
medic.
In cazul folosirii la săvârşirea infracțiunii a armelor de vânătoare, la tocu faptei se pot găsi și
alicele. Acestea, datorită posibilităților lor slabe de penetrare, rămân, de regulă, înfipte în obicctul
(obstacolul) lovit, putând fi descoperite in adảncul canalelor pe care le crecază. Atunci cảnd alicele
numeresc într-un perete de cărămidă, in fier, acestea nu pătrund în interiorul lor, ci cad la nământ.
 Proiectilele trebuie descrise în procesul-verbal, Ridicarea tuburilor se face cu mâna înmănuşată
prin aplicarea extremităților cu două degete. Ambalarea lor se face in vată și hârtie, amplasându-le
apoi în cutii mici, indicându-se locul și data când au fost descoperite.
§ 5. Cercetarea criminalistică a armelor albe
Cercetarea criminalistică a armelor albe constituie o subramură a armologiei care studiază
obiectele ce se aseamănă sau le substituie pe armele albe, precum și legitățile formării urmelor
aplicării acestora, elaborând mijloace și procedee de depistare și examinare a armelor albe în
calitate de probe.
Aşadar, după caracterul de acțiune, armele albe pot fi: tăietoare, întepătoare spărgătoare,
zdrobitoare și combinate.
După modul de fabricare, se disting armele albe confecționate industrial, și cele de construcție
artizanala proprie, rudimentară, prin imitarea modelelor existente sau improvizate.
După destinație, armele albe sunt divizate în trei categorii: militare (sabie baionetă), civile sau
naționale (cuțit georgian, finlandez) și de vânătoare.
După proprietățile constructive-tehnice, armele albe sunt divizate în două ca- tegorii: cu lamă
și zdrobitoare (fără lame). Din prima categorie fac parte armele militare şi tot felul de cuțite
fabricate industrial sau în mod particular. A doua categorie cuprinde buzduganele, boxele,
palmarele, nunceakurile.
Caracteristicile constructive generale ale armei albe sunt:
- prezența părții destinate special pentru producerea leziunilor periculoase (grave) pentru viața
omului (lamă, știft, tăiş, greutate ş.a.);
-existența mânerului, dispozitivului de mânuit, a limitatorului care previne alunecarea mâinii și
evită pericolul de autorănire;
- soliditatea mecanică a construcției dispozitivului în ansamblu.
Armele albe cu lamă sunt cel mai des întâlnite în practica judiciară. După mo- dul de acțiune,
acestea se divizează în arme de tăiere (cuțite, săbii, tesace, spade): de injunghiere (pumnale, stilete,
baionete); de înjunghiere-spintecare (paloşe, unele pumnale, chinjale); de înjunghiere-tăiere (cuțite
finlandeze, georgiene, cuțite de vânătoare, plate etc.).
Pentru armele albe cu lamă, se pot considera determinante următoarele carac- teristici:
forma, dimensiunile, rezistența dispozitivului în întregime și a părților acestuia; prezența lamei și
gradul de aseuțire a acesteia; unghiul de convergență dintre lamă și muchie (de regulă, trebuie să fie
nu mai mare de 45 de grade); prezența mânerului comod pentru a fi mânuit în momentul aplicării
leziunilor: existența aruncătorului lamei sau a fixatorului în cazul briceagurilor; lungimea lamei nu
mai mică de 7-8 cm.
Armele albe fără lame, după modul de acțiune, sunt percutante-zdrobitoare! bastoane,
buzdugane, ghioage, bice de luptă, boxe, palmare, nunceakuri.
, proprietățile de bază sunt: forma, dimensiu- nile și rezistența dispozitivului în întregime,
precum și componentele in parte. existența părții percutante sau a suprafeței de lovire; greutatea
optimă a armel, prezenta găurilor pentru degete, în cazul boxei; existența mânerului sau a dispo
zitivului de mânuit.
Urmele utilizării armelor albe pot fi depistate în formă de:
a) leziuni corporale, vătămări pe corpul victimei;
b) deteriorări, stricături pe hainele, obiectele victimei, bănuitului, precum şi pe ambianța locului
faptei;
c) urme de sânge (pete, băltoace, ștersături), tesuturi și particule din corpul uman pe
vestimentația victimei şi pe obiecte la fața locului;
d) sânge închegat, particule de țesut, de organe, fibre din îmbrăcăminte, păr pe arma albă:
 e) urme de metalizare și substanțe, care s-au depus pe corpul sau hainele vic- timei de la arma
utilizată de infractor;
f) sânge, eliminări și particule ale organismului victimei pe hainele și corpul făptuitorului.
La locul depistării dispozitivelor asemănătoare cu armele albe, ele se foto- grafiază după regulile
respective de documentare a corpurilor-delicte. Ridicarea și ambalarea acestora trebuie făcute cu
precauție pentru a nu distruge posibilele urme pe ele (de mâini, de sânge, de fibre textile etc.). În
procesul-verbal se va stipula denumirea obiectului, locul unde a fost depistat, starea acestuia,
dimensi- unile și modul în care a fost ambalat.

§ 6. Cercetarea criminalistică a materiilor explozive

Obiectele studiate de această subramură prezintă diverse dispozitive explozi- ve, substanțele
explozive, mijloacele de explozie și urmele rezultate din proce- sele de explozie.
Dispozitivele explozive sunt acele instalații, obiecte destinate constructiv pentru a nimici
ființele vii (oameni, animale) și a deteriora diverse obstacole prin mijlocirea undei de șoc sau a
schijelor ce obțin o direcție orientată în urma descompunerii termice a substanțelor explozive.
Đispozitivele de explozie pot fi de două tipuri:
1 Dispozitivele explozive industriale sunt confecționate cu aplicarea tehnologi- ei industriale în
corespundere cu cerințele documentelor tehnico-normative și au destinație preponderent militară.
2.Dispozitivele explozive artizanale sunt acelea în construcția cărora se folosește cel puțin un
element confecționat artizanal (propriu) sau asamblarea dispozitivu- lui exploziv nu s-a efectuat
conform reglementărilor și condițiilor tehnice.
Componentele de bază ale dispozitivului exploziv sunt: corpul dispozitivului; substanta
explozivă și mijlocul de inifiere,
Corpul este principalul element, care incorporează celelalte elemente con- structive ale
dispozitivului exploziv și serveşte pentru:
-asamblarea părților componente într-un tot intreg;
-protecția față de factorii externi; asigură o anumită formă şi mascare;
- concentrează acțiunea exploziei într-o direcție stabilită;
-formarea schijelor;
-siguranța la transportare și manipulare;
-realizarea unui spațiu etanş pentru a asigura arderea explozivă a substanței.

Explozia ca fenomen prezintă o ardere foarte rapidă și violentă a substanței explozive, cu

degajări de căldură și lumină, precum și de o puternică presiune a unei cantități de gaze.
După natura materiei (substanței) care produce fenomenul, acesta se divizează în: explozii
de substanțe explozive; explozii de atmosferă explozivă (amestecuri de aer cu gaze inflamabile,
amesticuri de aer cu prafuri combustibile fin disper- sate); explozii fizice.
1. Exploziile de substanțe sau de atmosferă explozivă pot apărea, de exemplu, și în urma unor reacții
chimice de combinare a unor produse, inclusiv a celor ce nu au această destinație prin natura lor directă.
2. Exploziile datorate atmosferei explozive se pot produce numai dacă, pe de o parte, există o
anumită concentrație a suspensiilor în aer, iar pe de altă parte, dacă apare un factor declanşator (scântee,
flacără etc.). Printre gazele care formează amestecuri explozive cu aerul, se numără metanul, butanul,
propanul, hidrogenul,
3. Exploziile fizice se pot produce prin formarea suprapresiunii interne a we instalații, utilaje în
procesul tehnologic, la exploatarea lor incorectă.
După natura lor, exploziile pot fi: difuze și concentrate.
1.Exploziile difuze sunt cauzate de amesticuri de gaze, vapori sau de prafuri compustibili cu
aerul și ereează urme răspândite uniform pe întregul spațiu afec- tat,
 2.Exploziile concentrate se produc prin utilizarea substanțelor explozive de na- tură fizică și
chimică. Ca substanțe explozive, în aceste cazuri, sunt folosite, tetrilul, trotilul dinamita, pulberea
neagră sau coloidală, explozivi plastici etc.
Prin urme de explozii se înțeleg modificările apărute în compoziția ori la suprafața substanțelor
ce explodează și în mediul înconjurător, modificări care sunt în legătură cu săvârșirea unei fapte
prejudiciabile.
Insă există și urme caracteristice unor sau altor genuri de explozii, Printre ele pot fi
nominalizate:
1. În cazurile exploziilor produse de substanțe explozive:
-prezența focarului (craterului) exploziei,
- schijele desprinse din dispozitiv și răspândite în diferite direcții,
- ruperi, rupturi și arsuri ca urmare a efectului presiunii, căldurii ce se exerci- tă în toate
planurile;
- urmele de fumizare ce se găsesc la locul exploziei ca produse ale arderii;
- resturi din obiecte sau materiale sfărâmate de explozie, care se găsesc la diferite distante
-particule de substanță explozivă în forma lor inițială sau transformate in procesul arderii
-gazele produse de explozie, care pot fi ridicate (captate);
- urmele sonore specifice (bubuitura) apărute în momentul producerii explo- ziei.
2. În cazurile exploziilor produse de atmosferă explozivă:
- explozia inițială este însoțită, de regulă, de o succesiune de alte explozii,
- urmele de fumizare, de pârlire a pereților sau obiectelor din incăperea unde s-a produs
explozia, ca o consecință a apariției și acțiunii flăcării;
-urmele de scurgere a unor substanțe lichide combustibile sau inflamabile
- urmele unor fisuri pe instalațiile din care s-au scurs asemenea lichide;
-forțarea, distrugerea ferestrelor, pereților, tavanului incăperii
--prezența victimelor exploziei.
3. În cazurile exploziilor fizice:
- prezența unor fisuri sau rupturi pe pereții instalațiilor, utilajelor, care au totdeauna marginile
îndreptate în afară, spre deosebire de explozia produsă de folosirea unei substanțe explozive,
situație când rupturile apar cu marginile în- dreptate spre interior;
- urmele unor acțiuni mecanice îndelungate (loviri, frecări);:
- schijele mişcate din interior spre exterior, de la instalația avariată spre alte obstacole;
-deteriorarea unor instalații, utilaje ce se află în nemijlocita apropiere,
- urmele unor defecte de prelucrare a pereților vasului, instalației, ca defecte de turnare, de
sudură etc.;
-urmele unor operații și manevre efectuate contrar instrucțiunilor și norme- lor tehnicii
securității muncii,
-distrugeri provocate de recipient,
Cercetarea la fața locului are și anumite particularități. Până la începerea acesteia sunt
necesare realizarea unor măsuri organizatorice speciale. Astfel, una din măsuri constă în verificarea
în prealabil de către speci-
alistul-armurier a locului faptei pentru a se convinge că acolo nu au mai rămas oarecare
dispozitive neexplodate. ofițerul de urmărire penală, prin privirea de sinteză a locului faptei, trebuie
să clarifice dacă sunt sau nu acolo victime ale exploziei. În cazul în care acestea sunt, lor li se
acordă ajutorul medical .
Examinarea locului exploziei se desfășoară, de regulă, după metoda excen- trică - de la centrul
(focarul exploziei) spre periferie.
 Tot în cadrul cercetării locului faptei în astfel de cazuri pot fi descoperite și urme nespecifice
exploziei, cum sunt: urme de picioare, urme de mâini; de instru- mente folosite de infractor, obiecte
abandonate, pierdute de el, documente etc.
Urmele trebuie căutate atât în focarul exploziei și împrejurimile acestuia,
De asemenea, se ridică probe de sol din craterul exploziei și din alte părți mai imdepărtate ale
scenei infracțiunii, de vegetație, de funingine, resturi de obiecte arse etc.
Toate urmele de explozie se fixează în procesul-verbal de cercetare la faja locului, conform
regulilor generale elaborate de criminalistică, fotografiere schița întocmită.

Capitolul V. DOCUMENTOLOGIA CRIMINALISTICĂ

1. Noțiunile de document și documentologie criminalistică
Cercetarea documentelor sub aspect criminalistic permite soluționarea următoarelor
sarcini:
- stabilirea materialului și a substanței cu care a fost scris actul supus cercetării
-determinarea vechimii documentului;
descoperirea falsului în actul prezentat;
identificarea persoanelor după scrisul de mână;
citirea textelor cifrate și invizibile.
-stabilirea masinii
Documentologia criminalistică este o ramură distinctă a tehnicii crimina- listice ce studiază
legitațile confecționării, întocmirii documentelor, moduri- le de falsificare a lor, precum și
legitățile naturii scrisului, reflectării în scris a unor calități ale persoanelor și în această bază
elaborează metode și mij- loace de cunoaștere a falsurilor în scopul descoperirii, cercetării și
prevenirii infracțiunilor.
Obiectele documentologiei sunt diferite acte scrise, dactilografiate, imprima- te, executate
în suport material, confecționate prin metode poligrafice, fotografice etc.
Documentologia criminalistică, ca ramură a tehnicii eriminalistice, este con- stituită din două
subramuri:
1. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor, care are ea scop determi- narea
diverselor falsuri, restabilirea actelor arse, distruse, relevarea înscrisurilor slab vizibile sau
invizibile, stabilirea naturii materialelor de scriere, aprecierea vechimii întocmirii documentelor
etc.
2. Cercetarea scrisului pentru a determina autorul și a identifica executorul acestuia,
precum și a înscrisurilor cifrice sau a semnăturii.
Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor include:
 a) cercetarea impresiunilor sigiliului și a ștampilelor de antet:
b) cercetarea semnăturilor executate in numele anumitor persoane (în cazul falsificării tehnice
a semnăturilor autentice);
c) cercetarea textelor dactilografiate;
d) stabilirea modificărilor în textul documentului
e) stabilirea conținutului documentului;
f) cercetarea modului de pregătire și a materialului documentului;
g) cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor scoase la imprimantele Get Color, cu
laser sau matriceale.
Cercetarea scrisului are ca scop determinarea persoanei concrete, executorului textului sau
semnăturii, determinarea faptului că una și aceeași persoană a executat diferite sau unele și
aceleași texte, semnături, înscrisuri cifrice, fragmente de text sau textul și semnătura concretă.

§ 2. Clasificarea documentelor și regulile de manipulare cu înscrisurile la fața locului

Toate documentele pot fi clasificate după conținut în
-documente științifice (cărți, articole, referate);
-documente juridice (ordonanțe, contracte, mandate, decizii etc.);
-documente administrative (ordine, indicații, hotărâri, dispoziții etc.).
Conform practicii organelor de urmărire penală, toate documentele, constituind mijloace
de probă, se subdivizează in procese-verbale și alte documente. Procesele-verbale sunt
înscrisurile în care organele de urmărire penală și judiciare, in ordinea prevăzută de lege,
consemnează constatările și relatările realizate în activitatea de urmărire penală și
judecărorească.
„Alte documente" constituie mijloace de probă, dacă prin conținutul lor textu- al sau
material reprezintă date probante privind fapta sau împrejurările de fapt ce necesită confirmare
într-o cauză penală, civilă sau contravențională. Aria acestei categorii de documente
cuprinde:
a) diverse acte oficiale (regulamente, statute, hotărâri, ordine, dispoziții, con- tracte, acte de
control, revizie);
b) acte privind producerea și evidenta bumurilor materiale și a valorilor (facturi, bonuri
de plată, acte de inventariere);
c) acte cu semnificație individuală (buletine de identitate, adeverințe de studii și calificare,
buletine și rețete medicale, foi turistice, bilete de circulație etc.)
Posibil să apară şi documente în cauzele penale, civile sau contravenționale ce pot fi
clasificate în:
a) oficiale și neoficiale;
 b) autentice şi false;
c) originale și copii;
d) valabile și nevalabile.
Documentele oficiale sunt executate conform standardelor stabilite de diverse autorități,
instituții, întreprinderi și organizații, Acestea conțin întotdeauna anumi te rechizite dintre care
trebuie de menționat: denumirea documentului, posesonul acestuia, numărul și seria
documentului, conținutul lui, data eliberārii și termenul de valabilitate, semnatarul documentului
și sigiliul (stampila) respectiv.
Documentele neoficiale sunt executate în formă liberă pe diverse suporturi și constituie o
bună parte din actele scrise ridicate la fața locului, la perchezitii. rețineri sau alte acțiuni
procesuale.
Potrivit practicii şi recomandărilor criminalistice, s-au constituit următoarele reguli privind
manipularea și conservarea actelor scrise, posibilelor probe materiale;
1. înscrisurile presupuse purtătoare de urme de máini, ale persoanei care le-a re- dactat sau
folosit trebuie prinse de colțuri cu o pensetă sau cu mâna înmănuşată
2. înscrisurile trebuie protejate de acțiunea factorilor care le-ar putea altera, cum ar fi de
exemplu, umezeala, căldura, lumina puternică, în special cea solară;
3. pe înscrisuri nu se fac niciun fel de sublinieri, de mențiuni sau precizări referitoare la
conținutul, la aspectele și locurile asupra cărora trebuie să-și concentreze atenția expertul;
4. înscrisurile nu se capsează, nu se cos la dosar și nu se pliază, decât in situația în care este
absolut necesar și, în acest caz, numai în limita urmelor de îndoire deja existente;
5. pentru protejare și prindere la dosar, înscrisurile se introduc in plicuri sau mape speciale,
preferabile fiind cele din material plastic transparent;
6. metodele de cercetare cu caracter distructiv, deci de natură să altereze forma sau conținutul
înscrisului, nu se aplică decât de expertul criminalist, după o exa- minare prealabilă, cu
aprobarea organului care a dispus expertiza și numai după fixarea fotografică, de regulă în
culori, a imaginii inițiale a actului scris.
Actele ridicate, fie ele oficiale sau neoficiale, înainte de a fi trimise la exper tiză, sunt
supuse de către organul de urmărire penală unui examen general.
Cercetarea specială constă dintr-o examinare în detaliu a actului scris, care pre- supune
utilizarea unor mijloace tehnice din dotarea organelor de urmărire penală. Această cercetare
începe cu examinarea actului sub diferite unghiuri de incidență a luminii pe suprafața sa și în
transparență, continuând cu analiza elementelor de detaliu cu lupa, la microscop, cu ajutorul
filtrelor de lumină, sub radiații ultravi- olete şi infraroşii.
 Această cercetare prealabilă a actelor scrise de către organele de urmărire penală atinge
un dublu scop: pe de o parte, asigură o formulare mai corectă a întrebărilor puse expertului, iar
pe de altă parte, contribuie la elaborarea unor versiuni in privința mobilului săvârșirii infraețiunii
și a persoanelor suspecte.

§ 3. Examinarea prealabilă și depistarea falsurilor în documente

După o lectură atentă a documentului și determinarea conținutului acestuia, a
impresiunii de ştampilă (de sigiliu), confruntarea datelor din actul cercetat și altor rechizite, se
recomandă a atrage atenția la următoarele circumstanțe:
a) dacă documentul nu are anumite greşeli gramaticale;
b) dacă instituția sau persoana în numele căreia a fost redactat acest document este
împuternicită de a elibera astfel de acte sau de a aproba informațiile ce le conțin
c) dacă există o astfel de instituție și denumirea ei în perioada când a fost în- tocmit actul în
cauză;
d) dacă coincide conținutul documentului formei prestabilite pentru astfel de acte;
e) dacă există sau nu contradicții între momentul întocmirii formularului de cumentului şi a
datei de eliberare a acestuia;
f) dacă conținutul documentului în cauză concordă cu textul impresiunii de ştampilă
(sigiliu);
g) dacă textul este corect aranjat și nu sunt denaturate familiile persoanelor qu funcții de
răspundere.
Se știe că documentele pot fi autentice și false.
Falsul prezintă o modalitate de schimbare, denaturare sau întocmire eronată a documentului
în scopul de a obține anumite privilegii, de a stabili unele relații sau obține unele valori
necuvenite.
Falsul în documente poate fi de natură materială şi/sau intelectuală
Falsul material constă în modificarea conținutului inițial al documentelor pre- existente. El
poate fi săvârșit printr-o modificare fizică a înscrisului și poate avea diverse forme, cele mai
frecvente fiind modificarea conținutului inițial al docu- mentului prin înlăturare, adăugire sau
refacere de text şi contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente, în special a
semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de autentificare (ştampilelor) și schimbarea
fotografiilor.
Falsul intelectual constă în întocmirea unui document oficial și atestarea lap telor sau
împrejurărilor neadevărate, ce nu corespund realității. La aceasta Ca gorie de fals se referă
bonurile de livrare fictivă a unor bunuri materiale, actere privind studiile, starea sănătății, alte
acte prin care se atestă fapte care nu core pund realității.

Falsul în acte se realizează prin înlăturarea, acoperirea sau adăugirea de text,

contrafacerea scrisului, falsificarea ștampilelor și a semnăturilor.
1) Falsul prin inlăturare de text are loc pe cale mecanică și chimică. Procedeele de
inlăturare mecanică a unui semn sau a mai multor semne sunt răzuirea și radierea.
a) Răzuirea se realizează cu ajutorul unor instrumente ascuțite, cum sunt lama de ras,
cuțitul, vârful unui ac, precum și cu unele substante abrazive, pulverizate într-un strat fin pe
suprafața hârtiei, după care se freacă uşor locul care urmează a fi șters. In general, falsul prin
răzuire se limitează la înlăturarea unui număr redus de cifre, litere
b) Radierea se face cu guma de șters sau uneori chiar cu miez de pâine.
Porțiunea ștearsă devi- ne mai mată, mai subțire, fără luciu, scămoşată și mai subțire în
comparație cu părțile neșterse.
Textele răzuite sau radiate pot fi evidențiate prin diferite procedee de fotogra- fiere a actului
cu filtre de lumină, sub raze infraroşii, ultraviolete, și prin aplicarea metodei difuzo-copiative.
Pe cale chimică falsul în documente poate fi efectuat prin corodare, spălare sau prin
acoperire de text. a)Corodarea prezintă o înlăturare de text prin utilizarea celor mai diferiți
reac- tivi chimici. Ea decolorează scrisul, transformând cerneala într-o compoziție slab colorată
ori chiar incoloră.
b)Spălarea decolorează scrisul și chiar il dizolvă, din care cauză trasev său, de multe ori,
dispare total.
Partea vizată are, de obicei, o nuanță de culoare diferită de cea a regiunilor necorodate sau
nespălate, este mai fragilă, cu însemnate pierderi din netezime si luciu.
Elementele caracteristice ale corodării și spălării de text sunt:
-zonele mate prezente pe suprafața documentului în locurile intervenției chimicalelor;
-fisurile de suprafață prezente pe sectoarele influențate de chimicale; pete galbene prezente
pe hârtia albă și albicioase pe hârtia color;
- deteriorările elementelor de protecție și ale celor litografice;
-decolorarea parțială a unor semen grafice învecinate
-resturile textului înlăturat in cazul corodării incomplete a scrisului;
-urme de presiune, create de instrumentul cu care s-a scris textul înlăturat.

Înlăturarea de text prin corodare sau spălare poate fi stabilită prin metode unor semne
grafice învecinate; speciale de cercetare, cum sunt:
 -examinarea documentului la stereomicroscop;
- examinarea acestuia în radiații ultraviolete şi infraroșii;
- depistarea elementelor caracteristice corodării pe baza procedeelor fotografice separatoare
de culori, precum și de intensificare a contrastului imaginii.

2. Falsul prin acoperire de text se realizează cu haşuri de aceeaşi substanță ca și scrisul lor,
ori se creează peste scris pete de cerneală ori de altă substanța.
In situația când pata nu se înlătură fără deteriorarea hârtiei și a scrisului đin regiunea
acoperită, se procedează la fotografierea actului pe verso cu lumina n transparență sau cu filtre
de culoare. De asemenea, se poate recurge și la fotogran erea scrisului acoperit sub radiații
înfraroșii.
O problemă oarecum înrudită cu falsul prin acoperire de text este și scrisul cu perneli
invizibile. In practica cercetării criminalistice, se intâlneşte destul de des evidentierea serisului
invizibil, realizat cu diferite substanțe incolore, cunoscute sub denumirea generală de cerneli
simpatice. Asemenea scrisuri se execută, de obicei, pe hârtie obişnuită și de multe ori între
rândurile unui scris vizibil, pentru a nu trezi bănuială asupra mesajului secret propriu-zis.
Pentru început, actul suspect se examinează sub diferite unghiuri de incidență a luminii
asupra sa, prin care se observă o uşoară diferență de strălucire, din cauza substanței folosite, și o
diferență de relief pe suprafața hârtiei, datorită instrumentului de scris.

3. Frecvent întâlnit în practica organelor de drept este și falsul prin adăugire de text. El
constă în introducerea în textul inițial al documentului a unor semne, litere, cifre, cuvinte sau în
refacerea prin adăugirea de trăsături ale unor semne grafice. Asemenea adăugiri schimbă sensul
inițial al conținutului actului.
Textul adăugat se descoperă după criteriul de încadrare logică în cuprinsul actului, după felul
de ordonare și desfășurare a scrisului. Specifice la scrisul adă- ugat sunt: prescurtările
neobişnuite ale unor cuvinte, înghesuirea literelor sau a cifrelorю Diferența de pigmentație a
cernelurilor este, de asemenea, un indiciu al adăugirilor de text.
4. Falsul prin contrafacerea scrisului se efectuează prin copiere și imitare
a)Copierea reprezintă un procedeu de falsificare specific care se execută prin reproducerea
scrisului ori a semnăturii altei persoane în transparență, utilizând hârtia de calc, copiativă, indigo
sau cea obișnuită. Textul copiat pe această cale are următoarele elemente caracteristice
- întreruperi în cursivitatea scrisului:
-retuşuri;
-reluări;
 -tremurături;
-presiune uniformă și aceleaşi dimensiuni cu ale scrisului copiat.
b)Imitarea constă în reproducerea scrisului altei persoane după un scris origi nal sau din
memorie.
În ambele variante, în conținutul actului fals se întâlnesc atât caracteristici din serisul imitat,
cât și din cel obişnuit al falsificatorului. Dintre caracteristi- cile „scăpate" pot fi amintite
trăsăturile de legătură ale literelor, linia de bază a literelor, orientarea rândurilor, punctele de atac
în formarea literelor și a cifre- lor, finalizarea semnelor ete.

5. Falsul ștampilelor se realizează prin contrafacere, desenarea pe actul în cauză a unei

impresiuni de ștampilă, transferarea impresiunilor autentice pe actul fals.
Contrafacerea ștampilelor autentice după impresiunile depuse pe diferite acte se execută
prin scanarea ștampilei de pe alt document, zincografie sau confecționarea manuală a unei
ştampile (din cauciuc, material plastic și piele).
Uneori, se folosesc drept ștampile monedele de metal sau ștampile vechi scoase din uz,
ștampilele curente ale altor instituții sau organizații obștești.
Pentru comparație se folosesc impresiuni ale ștampilei autentice de pe acte elaborate în
perioada respectivă.
Ştampilele se mai falsifică prin desenarea după impresiunea ștampilei originale, prin
copiere directă sau prin imitare.
In asemenea cazuri, impresiunea desenată se deosebeşte de cea originala prin distanțele
diferite între litere, diferențele de mărime, contur și lățime. precum și lipsa de uniformitate la
intensitatea de culoare. Se mai poate observa grosimea exagerată și neuniformă a tuşului sau a
cernelii cu care s-a desenal impresiunea.
O altă modalitate de falsificare a ştampilelor este transferarea de pe actul fals a unei
impresiuni autentice, prin intermediul unei pelicule, al hârtiei fotogrance umezite, al unei plăci
de stielă gelatinată și cu albuşul de ou fiert.
Caracteristicile urmei transferate sunt: impresiunea obținută este foarte slab colorată, iar
caracterele sunt foarte difuze, din cauza umezelii de pe suprafața materialului utilizat la
transferare.

$ 4. Noțiunea și caracteristicile topografice ale scrisului

Scrisul poate fi definit drept un sistem de comunicare, de reproducere (ex- punere) a
gândurilor și a vorbirii prin semne grafice.
 Identificarea persoanei după scris este posibilă datorită celor două proprietăți
fundamentale ale scrisului: individualitatea și stabilitatea relativă.
A. Individualitatea scrisului se exprimă în particularitățile caracteristicilor generale și a celor
de speciale (individuale, particulare) a semnelor grafice. Fiecare dintre aceste caracteristici, luate
izolat, pot fi intâlnite în scrisurile mai multor persoane, dar combinația lor (ansamblul) este
irepetabilă pentru fiecare persoană în parte, ca și impresiunile (amprentele ) digitale.
B. Stabilitatea scrisului se prezintă ca o faptă de instaurare a grafismului unei persoane prin
învățare, deprindere. Caracteristicile generale și cele particulare, majoritatea formelor seripturale,
practic, rămân constante toată viața.
Această stabilitate este relativă, întrucât scrisul suferă doar modificări de evaluare, degradare
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, principalele cauze die modificărilor
survenite în serisul unei persoane sunt, în esență, următoarele:
- necesitatea scrierii rapide, întâlnită frecvent la studenți,
- stările patologice, dintre care bolile cronice și îndeosebi bolile mintale, care generează
alterări grave ale scrisului, ajungând până la paragrafie sau agranc paragrafia constând in
tendința persoanei de a folosi la nesfârșşit anumite ntere sau cuvinte, iar agrafia reprezentând
pierderea deprinderii de a scrie, pierderce vederii, pierderea mâinii;
-conducerea mâinii de către o altă persoană, ce se poate reduce fie numai la n simplu
ajutor (måna ajutată), fie în scrisul efectiv cu altă mână (mâna inertă), un die intâlnită frecvent în
practica judiciară la serierea unor testamente de către bätrâni grav bolnavi, muribunzi, in cazul
răpirii de persoane, executarea unor scrisori de amenințare sub dictare etc.
-stările de intoxicație cu alcool, cu diverse substanțe tranchilizante sau stupefiante, cu
substanțe otrăvitoare, inclusiv cu diverse medicamente;
- existența unor condiții improprii de scris, cum ar fi, de exemplu, suportul instabil sau cu
suprafața neregulată pe care se serie, poziția incomodă a scripto- rului ori scrisul in picioare, în
condiții de frig etc.

Caracteristicile topografice ale scrisului vizează modul de dispunere, de amplasare a unui

text pe hârtie sau pe un alt suport. Ele se află la interferența dintre caracteristicile de tip
extragrafic și dominantele grafice și constau în:
a) marginile läsate de scriptor, care pot fi egale sau diferite, mare, mijlocie sau mică lăsată
în stânga, cât și în dreapta textului, regulată, şerpuită, oblică;
b) mărimea alineatelor apreciată potrivit acelorași criterii, ca mare, mijlocie sau mică,
înläturându-se situații de genul lipsei alineatelor ori de începere a ali- neatului la o distanță foarte
mare de marginea hârtiei;
c) intervalul dintre rânduri, element specific pentru modul de spațiere a scri- sului, care se
interferează cu alte caracteristici generale ale scrierii;
 d) intervalul dintre cuvinte care se determină în raport cu lățimea literelor. Această distanță
poate fi mică, medie (ca lățimea a două litere) şi mare;
e) amplasarea diverselor mențiuni, cum ar fi semnătura, data, indicarea per- soanei căreia
este destinat înscrisul ș.a., acestea putându-se situa, de pildă la stân- ga sau în centrul paginii,
mai sus ori mai jos, în comparație cu textul executat.
Caracteristicile topografice ale scrisului nu pot servi direct la identificarea per soanei
scriptorului, ci doar la restrângerea cercului persoanelor suspecte.

§ 5. Caracteristicile generale de identificare ale scrisului

Caracterisiticile generale ale scrisului sunt relativ numeroase, ceea ce i-a determinat pe mulți
autori de specialitate să procedeze la clasificări şi subclasificări, majoritatea punând în evidență
următoarele caracteristici mai importante:
1. Gradul de evoluție sau evoluția grafică a scrisului, care se numără printre cele mai
importante caracteristici de individualizare, încât, uneori, i se atribuie un loc aparte (de sine
stătător), în procesul de identificare.
Sub aspectul evoluției grafice, scrisul poate fi clasificat ca: scris inferior, mediu și
superior
1)Scrisul inferior este acela în care coordonarea mişcărilor máinii este slabă, automatizarea
gesturilor grafice este redusă sau inexistentă, iar ritmul de executie este încetinit.
2)În comparație cu scrisul inferior, cel superior este determinat de un grad de co- ordonare și
viteză mare de execuție, câteodată fiind mai puțin eiteț.
3)Scrisul mediu sau mediocru se desfășoară într-un ritm mai puțin dinamic. se înregistrează
strecurarea unor greşeli de ortografie sau gramaticale, iar stilul expunerii trădează nivelul
mijlociu de pregătire intelectuală a scriptorului.
2. Forma sau structura scrisului se apreciază după configurația literelor, adi- că după
modelul cum sunt trasate literele. Din acest punct de vedere, se disting serisuri cursive și scrisuri
cu caractere tipografice (de tipar). Printre formele mai importante ale scrisului cursive, se disting
formele: arcadate, ghirlandate, un- ghiulare, rotunjite.
Pe lângă aceste forme de bază, în practică există și forme intermediare sau combinate, de
pildă, scrisurile colt-arcadate.
Forma scrisului mai este apreciată în funcție de gradul de simplificare a scrisului: scrisuri
simple, simplificate sau complicate. La scrisurile arcadate apar ca dominante formele de
arcadă la trăsăturile superioare ale literelor, cum sunt cele de la literele m şi n; la scrisurile
ghirlandate, trăsăturile inferioare și cele de unire apar sub forma unor ghirlande.
3. Dimensiunea sau mărimea scrisului este dată de înălțimea și lățimea literelor.
Dimensiunea scrisului poate fi mare, dacă înălțimea literelor depăşeşte 4 mm; mijlocie între 2-4
mm sau mică - nu depăşeşte 2 mm.
Dimensiunile literelor trebuie apreciate și în raport cu proporționalitatea lor adică raporul
dintre inălțimile literelor depasante și nedepasante, care nu schimba.
Din acest punct de vedere, se cunose ca extreme scrisuri supraînălțate si scrisuri
subināltaté. Cele din prima categorie se caracterizează prin mărirea exagera tă a majusculelor,
alungirea depasantelor superioare (minusculele l, h, t etc.) ca si a depasantelor inferioare
(minusculele p, j. g etc.) dilatarea buclelor, prelungirea trăsăturilor finale etc. In scrisurile
subinălțate, dimpotrivă, trăsăturile ce depăsese in sus și in jos înălțimea medie sunt foarte
scurte, iar în locul majusculelor se folosesc adeseori minuscule mai ales la semnături.
De asemenea, în unele serisuri înălțimea semnelor grafice din cuvinte poate să crească treptat
ori să întâlnim o situație inversă, când, pe măsura apropierii sfârşitului cuvântului, literele devin
tot mai mici. In prima situație, avem aşa-numitul scris crescător sau ingladiolat, iar în cea de a
doua, descrescător ori gladiolat.
4. Ínclinarea scrisului sau a litereleor Potrivit acestui criteriu, scrisurile pot fi: drepte
(verticale), înclinate spre stânga, inclinate spre dreapta, și nedeterminate (instabile).
Majoritatea scrisurilor sunt înclinate spre dreapta, urmând tendința firească de orientare a
mişcărilor datorită sensului de scriere de la stânga spre dreapta. De asemenea, destul de des se
întâlnesc și scrisuri cu poziția verticală a literelor.
Este de remarcat (de relevat) uşurința cu care înclinarea poate fi schimbată de către orice
scriptor. Acest procedeu de deghizare constituie mijlocul preferat al autorilor scrisorilor
anonime, acest fapt insă nu duce la dificultatea identificării scriptorului.
5. Coeziunea sau continuitatea scrisului reprezintă gradul de legare a litere- lor într-un
euvânt, adică scrierea cuvintelor, fără ridicarea instrumentului de scris de pe hârtie.
Sub acest aspect, scrisurile se divid în:
a) scrisuri legate sau eu coeziune mare, când sunt executate cinci sau mai mui te litere, fără
ridicarea instrumentului de scris de pe hârtie
b) scrisuri tocate sau coeziune medie, când sunt executate câte trei patru imeres fără
ridicarea instrumentului de scris de pe hârtie;
c)scrisuri cu coeziune mică, dacă mai puțin de trei litere sunt executate fără ridicarea
instrumentului de seris de pe hârtie sau legătură între ele
 Felul concret în care se realizează legarea, adică forma şi direcția trăsăturilor de unire
(arcadate, în ghirlandă, unghiulare etc. ) reprezintă valoroase elemente de apreciere. Sunt
persoane care s-au deprins să scrie cu litere de tipar sau apropiate acestora, ele vor avea coeziune
mică, indiferent de starea lor sufletească și de obişnuința în scriere. Persoanele bolnave, în stare
de emoții puternice, cele cu urad de cultură și deprindere mai reduse, au continuitate mică în
scris, și cu cât scrisul este mai format, mai evoluat, eu atât are coeziune mai mare.
6. Repartizarea sau spațierea scrisului este caracterizată în distanța dintre litere și cuvinte,
spațiile dintre rânduri şi mărimea alineatelor.

Din punetul de vedere al repartizării, serisurile pot fi clasificate în: scrisuri spațiale,
(risipite, aerisite); scrisuri intermediare și scrisuri înghesuite.
7. Presiunea sau apăsarea scrisului Ea este una din cele mai semnificative caracteristici în
scrisul persoanei. Presiunea este mare în cazul scrisurilor lente, mai ales la cele de evoluție
inferioară, dato- rită alunecării încetinite a instrumentului scriptural pe foaia de hârtie și poziției
de sprijinire a mâinii262. Cu cât se scrie mai rapid, cu atât scade presiunea,
8. Direcția rândurilor scrise La evaluarea acestei caracteristici, se ia în considetație linia de
bază a scrisu- Tai, adică linia imaginară care uneste extremitățile inferioare ale literelor în raport
cu marginea superioară (de sus) a hârtiei.
Rândurile pe hârtie pot căpăta următoarele direcții:
a) ascendentă, ridicându-se în sus pe parcursul scrierii;
b) orizontală, păstrând unghiul constant;
c) descendentă, coborându-se în jos pe parcursul scrierii, chiar și în prezența liniaturii.
9. Forma liniilor de bază a rândurilor,
forma liniei de bazaa rândurilor serise poate fi clasificată in următoarele categorii:
a)rând drep, în care extremitățile inferioare ale literelor constituie o linie dreaptă;
b) rând convex, când rândul începe a se urca și termină coborātor
c) rând concav, în care rândul la inceput se coboară și apoi se termină ridicându-se,
întâlnindu-se mai rar;
d) rand şerpuit, dacă depăşirile în sus și în jos față de linia imaginară orizonils imprimă
rândurilor o formă de valuri (ondulatorie);
e) rând în scară, denumite și săltărețe, etajate, în care literele urcă și coboară asemenea
treptelor unor scări, fără ca direcția rândurilor să fie modificată

§ 6. Caracteristicile speciale de identificare ale scrisului

 Caracteristicile speciale ale scrisului se caracterizează ca un grup de elemente foarte
valoroase în identificare, ele reflectând modul în care fiecare persoană s-a deprins să execute un
anumit semn sau grup de semne grafice.
Indiciile de grafotehnică (speciale, particulare) vizează atât construcția de an- samblu a
unei litere, cât și a fiecăruia din gramele ori trăsăturile sale. În limba- jul de specialitate,
trăsăturile de bază din construcția unei litere dispuse în plan vertical sunt denumite grame, iar
trăsăturile orizontale ce unesc două grame sunt denumite ducte.
O semnificație deosebită în scrisul persoanei totdeauna o are direcția mișcării de executare a
gramelor.
Ca și caracteristici speciale principale de grafotehnică, alături de direcția mişcării de
executare a gramelor, pot fi nominalizate:
1. Construcția semnelor grafice, sau modul în care este alcătuită o literă sau o cifră, forma
ei, modelul de bază utilizat de scriptor, care poate fi caligrafic sau tipografic.
2. Direcția și succesiunea mişcărilor de execuție a elementelor semnelor grafice, este
deosebit de revelatoare, în special în cazul diferențierii a două scrisuri.
Ca direcții de mişcare ale instrumentului de scris se cunosc doar mişcarea spre dreapta
(abducție), spre stânga (aducție), de sus în jos (descendentă) și de jos în sus (ascendentă).
3. Numărul elementelor constructive a semnelor grafice,
Potrivit modelului caligrafic cunoscut, o literă poate fi executată, de exempl dintr-o singură
trăsătură (c, e, 1, o), din două trăsături (a, b, d, n), din trau, A, B) și din patru ( M, W).
Studierea numärului de mişcări, trăsături, a succesiunii lor, a întreruperilone executarea
gramelor este foarte importantă, căci ele reprezintă elemente strietn dividuale ale serisului, iar
neglijarea de către falsificator a acestor detalii în o- unei contrafaceri constituind un indiciu
deosebit de convingător în demonstra falsuluie
1. Forma elementelor componente este cea care, in mare parte, imprimă in dividualitate
unei construcții grafice. Ea poate fi determinată după figurile trine nometrice. Generalizand
formele de bază ale trăsăturilor literale și cifirice, acestea nor s clasificate in: trăsături
drepte, circulare, unghiulare, arcadate, ovoidale, ondu late, buclate ete.
2. Modul de începere a semnelor grafice, care evidențiază două aspecte si anume,
procedeul folosit și poziția punctului incipient.
În privința procedeului aplicat, se întâlnesc douā modalități: fie începerea literei cu o
trăsătura nefuncțională, cunoscută și sub denumirea de linie de atac, care diferă după formă,
mărime, poziție și modul în care se întâlnesc cu corpul literei. fie printr-o realizare directă a
literei.
Poziția punctului de atac al literei, indiferent dacă este la trăsătura nefuncțională
 Modul și punctul de începere a semnelor grafice reprezintă una din caracteris- ticile speciale
cele mai constante și mai individuale ale scriptorului.
3. Legătura semnelor grafice și a elementelor lor, ca o caracteristică specială, privește
doar scrisurile caligrafice, deoarece la cele tipografice ea nu se realizează.
4.Moodul de finalizare a semnelor grafice este cel puțin tot de importanța oerisurile
inhibitive (lente), finalizările sunt mai scurte, uneori cu opriri bdate orizontal, în jos sau in sus
(drept sau oblie). Finalizarea semnelor interiorul cuvintelor se urmăreşte mai greu, însă este mai
evidentă la sfărşitul fiecărui cuvânt, îndepsebi la semnături.
5.Modul de scriere a unor semne grafice separate, de asemenea, constituie o caracteristică
specială a scrisului.
La această categorie, aliniem acele elemente care fac parte din construcția luerelor, dar care
sunt trasate de obicei independent (bara minusculei "t", punctul inusculei "i", semnele diacritice
ale minusculelor "a", "a, ", sedilele mi- nusculelor "s"."T", precum și formele și plasarea
accentelor la anumite litere din cuvinte străine).
6. Modul de scriere a unor mențiuni pe documentul examinat.
Aceste semne sunt altele decât acele din textul propriu-zis. Ele se referă la datele
calendaristi- ce, operațiunile matematice, diferite abrevieri, numerotarea, încheierea paginilor,
hifările, sublinierile etc. Sistemul și modul de redare și de dispunere în pagină a unor astfel de
inscripții (mențiuni) este individual, deși parțial poate fi găsit în scrisul mai multor persoane.

Capitolul VI. GABITOSCOPIA CRIMINALISTICĂ

§ 1. Noțiunea și sarcinile gabitoscopiei criminalistice
Este cunoscut faptul că soluționarea unor cauze penale, precum și a unor ca- uze civile sau
speciale de investigație oferă numeroase exemple în care organele speciale și de drept sunt nevoite
să procedeze la descoperirea sau identificarea autorilor unor infracțiuni, a victimelor lor, ori a unor
persoane și cadavre neidentificate, pe baza altor date decât cele oferite de cercetarea tradițională
criminalis- tică a urmelor descoperite în câmpul infracțional. Deseori, organele de urmărire penală
sunt confruntate cu situații de genul celor în care, după săvârșirea unei infracțiuni, singurele date
care pot fi utilizate în legătură cu fapta comisă și cu ajutorul cărora se poate stabili persoana
făptuitorului sunt datele oferite de martori oculari sau victime care au reușit să rețină imaginea
infractorului (aspectul exterior al feței, corpolența acestuia, anumite malformații congenitale ori
acci- dentale, ticuri, obiceiuri etc.).
Căutarea și identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare este cu- noscută încă din
antichitate, fapt semnalat de unii criminalişti.
In acest sens, este evident clasicul exemplu al descrierii semnalmentelor din primul mandat de
arestare cunoscut în istorie, emis la Alexandria, în anul 145 i.Hr.70. In mandat se spune, printre
altele, că ,un tânăr sclav aparținànd lui Aristogene, deputat de Alabanda, a fugit din Alexandria.
Sclavul se numește Her- mon, este imberb, are picioare drepte, o cută în bărbie, o cicatrice deasupra
comi- surii stângi a buzelor, un tatuaj cu litere barbare pe mâna dreaptă, poartă o centura care
conține monede de aur" etc.
În activitatea de urmărire penală și specială de investigație, începând din sec. XIX, s-a format un
sistem de căutare a persoanelor şi obiectelor, documentelor implicate in faptele infracționale după
semnalmentele exterioare ale acestora.
Ideea descrierii, căutarii şi identificării persoanelor după semnalmentele (tra- săturile) exterioare
ii aparține renumitului criminalist francez Alphonse Bertillon. Acesta, pe långă înregistrarea
antropometrică, a elaborat şi câteva metode de identificare pe baza semnalmentelor exterioare, a
căror valabilitate se mentine până în prezent. Se are în vedere metoda ,portretului-vorbit", precum și
albu- mul fotografic, cel din urmă marcând un salt calitativ în fotografia semnalmen- telor
Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost introdus oficial in Franța în 1888.
În România metoda „portretului-vorbit" a fost introdusă în anul 1892 dato- rită renumitului
profesor Mina Minovici. Acesta a înființat în acea perioadă la București Serviciul de Antropometrie
pe lângă Prefectura Poliției capitale. Ulte- rior, metoda a fost continuu perfecționată de către o serie
de oameni de știință, cum ar fi N.Minovici, D. Călinescu și alții
În urma preocupărilor menționate, acest sistem de descriere și identificare a persoanelor după
semnalmentele exterioare, denumit şi ,,metoda portretului-vor- bit", s-a perfecționat astfel încât a
devenit unanim recunoscut ca gabitoscopia criminalistică şi este freevent folosit de către organele
speciale și de drept în activitatea lor de combatere a criminalității.
Gabitoscopia criminalistică prezintă o ramură a tehnicii criminalistice care conține un
sistem de teze teoretice referitoare la semnalmentele exterioare ale omului, regulile de
descriere a acestora, metodele și mijloacele tehnico-științifice ce asigură colectarea,
examinarea și utilizarea datelor despre semnalmentele exterioare ale persoanelor interesate în
scopul căutării și identificării lor.
La baza gabitoscopiei criminalistice sunt puse datele anatomiei omului, antro- pologiei și
biologiei. La ea sunt utilizate pe larg tezele şi metodele diagnosticării și identificării criminalistice.
Obiect al gabitoscopiei este doar persoana interesa- tă, legitățile caracteristice ale exteriorului ei,
clasificarea acestora și utilizarea lor în scopul identificării.
Sistemul de urmărire după semnalmentele exterioare ale persoanei s-a contu- rat după inventarea
fotografiei de către francezii I. Nieps și L. Daguerre (1839). Atunci s-au introdus albumele
fotografice ale infractorilor.
In descrierea și fixarea înfățișării persoanei infractorilor, mai ales în scopul identificării lor
ulterioare, un pas important l-a făcut Alphonse Bertillon. Acesta, pe lângă înregistrarea
antropometrică, a elaborat câteva metode de identificare pe baza semnalmentelor exterioare, a căror
valabilitate se menține până în prezent. Se are în vedere metoda portretului-vorbit, precum şi
albumul fotografic, acesta marcând un salt calitativ in fotografia semnalmentelor. Metodele
menționate și-au găsit o aplicare constantă în activitatea organelor speciale și de drept, cerce- tările
criminalistice perfecționându-se continuu.
Aceste realizări ale științei criminalistice care se folosesc cu succes în practica organelor speciale
şi de drept sunt destinate soluționării următoarelor sarcini:
-descrierii și căutării persoanelor necunoscute, care au participat la săvârșirea unei fapte
prejudiciabile;
- descrierii și căutării persoanelor cunoscute, care se eschivează de răspun derea penală;
-descrierii și căutării persoanelor dispărute fără veste, de la locul de trai
-identificării persoanelor vii și a cadavrelor.
§ 2. Noțiunea de semnalmente exterioare și „portretul-vorbit"
 Aspectul exterior al persoanei este expus prin totalitatea de date (informatii) despre
semnalmentele lui exterioare, vizual apreciabile.
Prin semnalmente se înțeleg trăsăturile exterioare, generale și particulare ale unei persoane
căutată de organele speciale sau de drept pentru săvârşirea faptei infracționale şi în baza cărora
aceasta poate fi identificată.
Descrierea semnalmentelor persoanei interesate în vederea recunoașterii și identificării acesteia
este necesar să fie făcută în mod clar și sistemic, utilizându- se terminologia special elaborată,
unitară şi precisă pentru a se asigura eliminarea confuziilor şi greşelilor ce se pot ivi. Posibilitățile
de descriere a semnalmentelor persoanei interesate diferă în funcție de cel ce efectuează acest
proces, precum și de cel ce înregistrează da- tele obținute de la martor sau victimă. Uneori,
descrierea unui individ de către martorul ocular sau victimă poate fi incompletă sau chiar eronată
din cauza unor împrejurări obiective sau subiective.
La aprecierea obieetivității descrierii semnalmentelor individului respectiv, trebuie să se
țină cont de următorii factori:
- locul și distanța de la care a perceput semnalmentele individului persoana ce le descrie:
- durata și timpul când s-a realizat perceperea;
-factorii existenți real (ziua, noaptea, vizibilitatea, posibilele impedimente):
-capacitatea de percepere și apreciere, precum și starea emoțională a martorului, victimei.
Intru obținerea datelor complete și obiective, la descrierea semnalmentelor exte- rioare ale
persoanei interesate, martorul sau victima poate fi ajutat prin utilizarea de către ofițerul de urmărire
penală a diverselor mijloace și procedee tehnice.
Semnalmentele exterioare ale persoanei convențional pot categorii, și anume:
1. Semnalmentele anatomice sau statice care se manifestă sub forma un divizate în patru
varietăți morfologice ale corpului, capului, feței și ale părților constitutive ale acestora. Având la
origine sistemul osos al orgamismului uman, semnalmentele anatomice sunt cele mai stabile, ele pot
fi sesizate atât în situația de staționare. cật si în timpul mişcărilor, indiferent de natura activității
desfăşurate de individ.
2. Semnalmentele funcționale sau dinamice prezintă deprinderi privind poziția corpului şi
dinamica părților componente ale acestora în anumite genuri de activitate desfăşurată de individ
(tinuta, gesticulația și mimica, mersul, vocea și vorbirea).
3. Caracteristicile (semnalmentele) particulare, care reprezintă diverse semne, forme
patologice și variații anatomo-morfologice dobândite ereditar sau pe parcursul vieții în urma unor
leziuni, intervenții chirurgicale, accidentale.
4. Obiectele de vestimentație și portabile ale persoanei respective (haine, încălțaminte, căciuli,
ochelari, bijuterii, poşete, cârje ete.).
La fixarea semnalmentelor exterioare, lucrătorii organelor de drept se con- duc de anumite reguli
speciale care se deduc din metoda „portretului-vorbit".
Potretul-vorbit – metodă criminalistică de descriere a exteriorului persoa- nei, utilizând anumiți
termeni, după un anumit sistem in scopul inregistrării, căutării și identificării persoanelor vii și a
cadavrelor.
La descrierea semnalmentelor exterioare ale omului după metoda portretu- lui-vorbit, trebuie
onorate următoarele reguli:
a) respectarea unei succesiuni anumite în descriere, pornind de la principiul „de la general la
particular", sau „de sus în jos". La început de descriu caracteristicile anatomice ale întregii
conformații a corpului (sexul, vârsta, constituția, capul, fața și părțile ei componente), apoi se trece
la semnalmentele funcționale.
b) descrierea înfățișării trebuie să fie suficient de deplină, însă fără surplusuri de detalii, având
în vedere împrejurările în care va fi utilizată (pentru căutarea persoanei sau identificarea ei);
 c) la descriere se va folosi terminologia specială, elaborată de criminalişti, unitară, comună şi
precisă;
d) semnele anatomice se descriu din două poziții: din față și profil, în funcție de mărime, formă,
iar a unora dintre ele și după euloare, particularități. Mărimea se redă prin comparație cu
dimensiunile altor părți ale corpului şi se va nota în trei gradații: ,mic", .,mijlociu" şi „mare".
Ca trăsături generale ale persoanei pot fi considerate datele despre sexul, vârsta, talia, constituția
fizică și rasa acestuia. Celelalte trăsături (semnalmente), începând cu mărimea, forma capului etc.,
se consideră ca particulare.

§ 3. Premisele științifice ale portretului-vorbit și principiile de bază privind aplicarea

acestuia
A descrie după metoda portretului-vorbit sau sistemul portretului-vorbit, în- seamnă a evidenția
la persoana interesată (de obicei, făptuitor sau participant la infracțiune) semnalmentele după care
acesta ar fi posibil de căutat și apoi identificat. Identificarea criminalistică a acestor persoane sau
cadavre este obiectiv po- sibilă datorită individualității, stabilității relative și reflectivității
semnalmentelor exterioare ale acestora"
Individualitatea exteriorului persoanei sau irepetabilitatea acestuia constă în aceea că fiecare
individ poate fi deosebit (desluşit) de altul prin multitudinea de trăsături (semnalmente) exterioare.
Individualitatea presupune singularitatea unei persoane în raport cu alte per- soane, adică se
bucură de proprietatea unicității în felul său.
Fiecare persoană prezintă un număr destul de impunător de însuşiri proprii numai lui, sinteza
acestora fiind exprimată în portretul-vorbit.
Stabilitatea relativă a aspectului exterior al persoanei se exprimă în aceea că trăsăturile acesteia
fiind supuse unor schimbări pe parcursul vieții, totuși o peri- oadă îndelungată rămân constante. O
astfel de stabilitate nu poate fi interpretată într-un mod absolut. Modificările în cauză sunt reflectate
în mărime și volum, în particular în perioadele copilăriei, adolescenței și la etatea înaintată. De
exemplu, talia (statura) și, respectiv, dimensiunile membrelor corpului se află în permanentă
evoluție, crescând până la vârsta de 25 de ani. La vârsta înaintată apar semne ale îmbătrânirii, cum
ar fi apariția ridurilor în zona feței, cărunțirea, apariția che- liei capului, defecte ale sistemului
dentar etc. Unele modificări ale exteriorului omului pot apărea și în urma unei maladii îndelungate,
operații chirurgicale, accidente etc.
Reflectivitatea care este legată strâns de primele două premise constituie ca- pacitatea
trăsăturilor persoanelor interesate de a se reflecta și a fi întipărite în memoria celor ce le-au privit.
Evidențierea celor mai informative și stabile trăsături ale exteriorului persoa- nei privite și
fixarea lor în memoria celui ce le-a privit este o sarcină care poate l soluționată în cadrul acțiunii
procesuale de audiere a martorului, victimei sau in activitatea specială de investigație.
De regulă, reflectarea trăsăturilor exterioare ale unui anumit individ în me- moria persoanei
audiate (chestionate) este departe de a fi ideală întotdeauna. Imperfecțiunile se pot datora fie stării
persoanei şi capacității persoanei ce a privi obiectul sus-menționat, fie anumitor factori reali, fie
distanței, duratei și timpulur când s-a realizat perceperea. Reusita descrierii semnalmentelor
persoanei interesate si ulterior identificarea acesteia este in funcție de complexitatea imaginii
declarantului (audiatului).
Pentru asigurarea unei descrieri ştiințifice a semnalmentelor persoanei interesa- te, trebuie de
ținut cont de o serie de principii (criterii), dintre care menționăm:
-caracteristicile aspectului exterior se determină comparativ cu dimensiunea și poziția normală a
corpului;
- când descrierea după metoda portretului-vorbit se efectuează în scopul unei activități de
recunoaștere, identificare, o deosebită atenție se acordă semnalmentelor particulare;
 - descrierea semnalmentelor exterioare ale persoanei se face în funeție de mărime, formă,
poziție, iar a unora după culoare;
- portretul-vorbit al persoanei interesate poate fi întocmit numai în urma unei descrieri complete
a întregii configurații a corpului;
-culoarea trăsăturilor descrise este o însuşire esențială a tenului, părului, ochilor, nasului, dinților,
obiectelor portabile şi îmbrăcămintei. Ea se apreciază în limitele culorilor acromatice de alb-negru
cu nuanțe de gricenuşiu și a celor 6 culori cromatice: roşu, portocaliu, verde, galben, albastru,
violet;
-la descrierea semnalmentelor după metoda portretului-vorbit, se folosește o terminologie unică
și simplă, elaborată în criminalistică și acceptată de practica organelor de urmărire penală și
speciale de investigație;
- descrierea semnalmentelor exterioare se face într-o succesiune logică, după cum a fost
menționat anterior, - de la general la particular şi de sus în jos;
gradul de detalizere și de exactitate a portretului-vorbit depinde in fond de faptul dacă
persoana se descrie
a) după imaginea rămasă în memorie;
b) după fotografie sau videoînregistrare;
c) privind-o direct, nemijlocit (cadavrul).
In cazul în care descrierea se face nemijlocit (spre exemplu, când se descrie cadavrul sau
persoana reținută), gradul de detaliere și precizie a descrierii sem- nalmentelor este cu mult mai
înalt decât în cazul descrierii după fotografie sau după imaginea rămasă în memorie.
Practica criminalistică demonstrează că cele mai răspândite surse de informații despre
semnalmentele exterioare ale persoanelor care au părăsit locul faptei, au evadat din locurile de
detenție sau au dispărut fără veste de la locul de trai, poate fi obținută la audierea martorilor oculari,
victimelor, bănuiților, învinuiților, precum și din dosarele personale ale condamnaților ce au evadat,
dosarele penale din arhivă, precum şi ca rezultat al chestionării rudelor, vecinilor, colegilor
persoane- lor dispărute fără veste.

§ 4. Descrierea semnalmentelor persoanelor după metoda portretului-vorbit

Practica demonstrează că dintre semnalmentele exterioare ale persoanei inte- resate, martorii,
victimele sau alți bănuiți, învinuiți rețin mai uşor şi pot descrie sexul, vårsta, talia (inălțimea),
constituția fizică (corpolența), mărimea capului. forma nasului, culoarea părului și a tenului, mersul,
mimica, vocea, eventualele malformații etc., îndeosebi acele particularități ale omului care se abat
de la normalitate.
În descrierea făcută după metoda portretului-vorbit de la cel care a perceput caracteristicile
somatice ale individului căutat, trebuie stabilite și reflectate, în primul rând, semnalmentele
anatomice sau statice, în al doilea rând, semnalmen- tele funcționale sau dinamice, în al treilea rând,
semnalmentele particulare și, în ultimul rând, caracteristicile obiectelor de vestimentație și portabile
ale persoanei respective.
Semnalmentele anatomice (statice) vizează elementele caracteristice privind sexul, vârsta,
talia, constituția fizică, aspectul general și forma liniilor de contur ale corpului uman, a capului,
figurii cu elementele lor.
Sexul persoanei este apreciat prin observarea directă, luând în considerare elementele ce
diferențiază pe bărbați de femei. Când sunt dubii, se poate proceda la determinarea sexului prin
examinarea medico-legală.
Vârsta persoanei se determină cu aproximație (probabilitate) de +/-5 ani.
Convențional, pot fi nominalizate patru etape fiziologice în aprecierea vârstei:
a) copilăria până la 14 ani;
 b) tinerețea între 14-30 de ani;
c) maturitatea între 30-60 de ani:
d) bătrânețea peste 60 de ani,
Talia (statura) se apreciază ca scundă (până la 160 cm), mijlocie (până la 175 cm) şi înaltă (peste
175 cm). In cazul persoanelor de sex feminine, valorile se consideră cu 5 cm mai puțin.
La aprecierea înălțimii unei persoane, trebuie să se țină seama de prezența paläriilor, căciulilor,
coafurii, a tocurilor încălțămintei ale căror mărimi se scad din valoarea reală. De precizat că în
privința înălțimii se pot întâlni și limite extreme de foarte mice și foarte înalt.
Constituția fizică (a persoanei) este determinată de dezvoltarea sistemului Osos, de masa
musculară și de stratul adipos. Aprecierea constituției fizice a unel persoane se poate face având în
vedere trei stadij ale corpolenței: solidă (gras). mijlocie (atletică), slabă (uscățivă).
Aspectul general (tinuta persoanei) poate fi evaluat ca sportiv, elegant, atletic, greoi ori asociat
unor profesiuni, cum ar fi cele de militar, funcționar, intelectu- al, marinar, făran, student, balerin
etc..
Forma liniilor de contur ale corpului
Conturul corpului depinde de forma coloanei vertebrale şi de obişnuința tinutei, el putând fi:
drept, încovoiat, cu pieptul proeminent, cu cocoașă.
Umerii pot fi apreciați după:
- înclinație: orizontali, ridicați, coborâți;
- lățime: lați, normali sau mijlocii, înguști;
- asimetrie: unul coborât şi altul ridicat.
Membrele corpului cele inferioare și cele superioare se descriu după lungi- mea și grosimea lor.
Se pot întâlni anumite particularități la mâini, picioare și degete:
- mâini: foarte lungi, foarte scurte;
-degete: mai mult de 5 degete - polidactilia, degete lipsă ete.
Descrierea capului. Capul persoanei privit din față și din profil deține un loc principal în
realizarea portretului vorbit. El se descrie după mărime, raportat la tot corpul: mic, mijlociu, mare,
și după formă:
privit din față - rotund pătrat, oval, rombic, dreptunghiular;
privit din profil: normal, tuguiat, turtit.
Descrierea feței. Fața se examinează frontal și din profil. Ea se împarte in trei zone: frontală,
nazală, bucală:
- zona frontală: de la inserția părului până la rădăcina nasului;
-zona nazală: între rădăcina nasului și baza nasului;
- zona bucală: de la baza nasului până la vârful bărbiei.
O figură normală, armonioasă are toate cele trei zone impărțite egal. Sub as- pectul lățimii, figura
umană se apreciază între cele două oase parietale (tâmple) și poate fi: mare, mijlocie sau mică.
Părul se descrie apreciindu-se linia de inserție, natura și desimea lui, lun- gimea, coafura, culoarea.
Linia de inserție se apreciază la partea superioară și poate fi: dreaptă, ascuțită, circulară, în sus sau
in jos, ondulată:
După desime: păr des, normal, rar;
După natură (modul eum creşte părul natural): ondulat, drept, buclat, cret;
După lungime: lung, mijlociu, scurt;
După coafură: peste cap, cu cărarea spre stânga, cu cărarea spre dreapta, adus în față;
Dupa culoare: castaniu, blond, negru, roșcat, grizonat, alb, vopsit.
Fruntea este limitată de inserția părului și arcade. Ea se descrie după: înăltime lățime, înclinație,
contur:
După lățime: înaltă, mijlocie, medie;
 După înclinație: retrasă (înclinată în sus), verticală, proeminentă (bombatā):
După lățime: lată, mijlocie, îngustă;
După contur: concavă (scobită), convexă (bombată), verticală.
Sprâncenele trebuie descrise după amplasarea față de poziția ochilor: reunite la rădăcina nasului,
apropiate, depărtate:
După poziție: orizontale, oblice;
După formă: rotunde, unghiulare, drepte, în zigzag;
După lățime: stufoase (late), normale, subțiri (înguste)
După culoare: negre, şatene, roșcate, blonde;
Particularități: rare, cu fire foarte lungi.
Ochii se descriu din punctul de vedere al poziției, mărimii, așezare în orbită, culoare,
particularități.
Poziția ochilor se apreciază după amplasarea unghiului exterior și interior și poate fi: cu colfuri
drepte, colturi interioare coborâte (migdalați în jos), colțuri exterioare coborâte, colțuri exterioare
ridicate (japonezi).
Mărimea ochilor poate fi: mari, mijlocii, mici.
După așezarea în orbită: înfundată, normală, proeminentă.
După culoare: căprui, negri, verzi, albaştri, ciacâri (fiecare de altă culoare).
Particularități: diverse dimensiuni, ochi de sticlă, bulbucați.
Pleoapele superioare și inferioare - se descriu când au particularități: coborá- te pe ochi, de
culoare deosebită.
Genele: groase, arcuite în sus, îndreptate în jos, îndreptate înainte. Nasul, element reținut cu ceva
mai multă uşurință, are caracteristică rădăcina, linia dorsală sau muchia, lungimea, lățimea, baza,
conformația aripilor (nărilor).
Nasul se apreciază după formă: rectiliniu (drept), concav, convex, acvilin (coroiat).
In raport de bază: cu baza orizontală (dreaptă), ridicată, coborată.
După lungime: mic, mijlociu, mare.
După lățimea bazei (distanța dintre nări): mare, mijlocie, mică.
Particularități: vârf turtit, bilobat, nări depărtate, deviație de sept spre stânga sau dreapta.
Şanțul subnazal se descrie sub aspectul lățimii şi înălțimii și poate fn: mic. mijlociu, mare, lat.
Mustățile se descriu după lungime, lățime şi poziție.
După lungime mustățile pot fi: scurte şi lungi.
După lățime mustățile se pot menționa: subțiri, groase.
Ca poziție: cu colturile ridicate sau coboráte.
Gura se observă din față, precizându-se dimensiunea ei și poate fi: mică, mij- locie, mare.
Particularități: gura oblică, exagerat de mare, în formă de inimioară. Buzele pot fi orizontale, cu
comisurile (colțurile) ridicate sau coborâte.
Buzele se descriu ca grosime, proeminență și particularități.
Ca grosime: groase, mijlocii, normale, subțiri.
Ca proeminență: buza superioară proeminentă, buza inferioară proeminentă, ambele buze
proeminente, buza iepurelui.
Dinții se descriu după formă și caracteristici. Se deosebesc patru feluri de dinți: incisivi (8),
canini (4), premolari (8), molari (12). Dinții se examinează în detaliu în cazul cadavrelor cu
identitate necunoscută, cu care ocazie se întocmeşte odontograma. La cei în viață se descrie lățimea
dinților, distanța dintre ei, asime- tria lor, dinții lipsă, dinții îmbrăcați, culoarea deosebita.
Bărbia se examinează din față sub aspectul înālțimii, lățimii și formei. După inălțime și lățime
poate fi: mică, mijlocie, mare.
După formă: ascuțită, rotundă, pătrată, dreptunghiulară.
 Din profil bărbia poate fi apreciată ca verticală, retrasă, proeminentă. Ca particularități pot fi
menționate: bărbie dublă, bilobată, cu gropiță, plată.
In cazul existenței bărbiei sau mustăților, acestea se descriu după formă, mă- rime, culoare și
poziție.
Urechile prezintă un dublu caracter în sensul că sunt: a) imuabile ca formă și proporții (au
aceeași valoare de identitate ca amprentele digitale); b) variabile nu se întâlnese două urechi
identice.
Aşa-numitul pavilion (construcția) al urechii este alcătuit din: helix, antehelix, tragus, antitragus,
lob și concă, care prezintă cele mai diverse varietăți de formă, poziție și proporție.
După forma generală, urechile pot fi: ovale, rotunde, dreptunghiulare, triun- ghiulare, pătrate.
Ca mărime urechile se disting în: mari, mijlocii, mici.
După depărtarea față de cap se constată: depărtate la partea superioară, lipite cap, depărtate la
partea inferioară, depărtate total.
2) Semnalmentele funcționale (dinamice) sunt acele trăsături care apar la om pe parcursul vieți
și pot fi observate în timpul executării diferitelor mişcări, vorbiri etc. Ele au menirea să completeze
posibilitățile de căutare și identificare a persoa- nelor interesate și se referă în special la ținuta
corpului, felul mersului, mimica, privirea, expresia fizionomiei privind vocea și vorbirea etc.
Tinuta corpului (atitudinea) este dererminată de starea de contractare a muşchilor, de armonia
acestora (relaxată, contractată, rigidă). În ținuta eorpului se pot observa particularități condiționate
de forma coloanei vertebrale (pient proeminent, cocoașă) sau caracteristici ale unor profesii
(sportiv, militar, cochetã) ete. Ea se manifestă, de asemenea, prin poziția părților corporale (ale
capului, mäinilor, umerilor) etc.
Expresia fizionomiei este determinată de contraeția muşchilor feței, a privirii, ä buzelor
constituind un element relativ stabil in înfățișarea persoanei.
Expresia feței poate fi: calmă, enervată, flegmatică, mirată, obosită, zámbi- toare, tristă.
Expresia ochilor poate fi: tandră, răutăcioasă, furioasă, mirată etc. La buze se pot observa unele
caracteristici individuale, cum ar fi: muşcatul buzelor, suptul dinților, ticuri ale buzelor etc. Mersul
constituie un element important al semnalmentelor funcționale. El poate fi normal, iute (repezit), lin
sau ferm, cu paşi mari sau mici, cu unele particularități determinate de morfologia piciorului, de
eventualele infirmități, precum și de starea de sănătate,
Gesturile și mimica. Gesticulația se manifestă, de cele mai dese ori, prin mişcări ale capului sau
ale mâinilor, care pot fi energice (abundente) sau moleşite, de o amplitudine mare sau mică. Sunt
atestate şi alte forme de mişcări ca, de exemplu, frecarea máinilor, a nasului sau a urechilor,
netezirea mustății, manipularea unor obiecte, roaderea unghiilor, scobirea în dinți etc.
Vocea și vorbirea. Atât vocea, cât și vorbirea de multe ori contribuie la in- dividualizarea unei
persoane. Vocea poate fi determinată după gen (masculină, feminină) și în funcție de vârstă
(copilărească, de adult sau de bătrân). Ea mai poate fi sonoră (amplă), infundată, nazalizată.
O deosebită importanță pentru identificarea persoanei prin metoda portretului vorbit îi aparține
vorbiri. Ea poate fi rapidă, rară, leneșă, obişnuită, corectă, incorectă, bálbaită, cu elemente de
deformare sau pronunțare incompletă a su- netelor, şuierătoare, peltică. Vorbirii îi pot fi
caracteristice erori gramaticale, folosirea unor regionalisme, cuvinte străine, profesionalisme,
jargoane,
3)Semnalmentele particulare, numite uneori și frapante, sunt acele trăsături, defec- te
anatomice şi funcționale cu care s-a născut persoana interesată sau au fost însușite pe parcursul
vieții și care ajută la căutarea și identificarea făptuitorului actului ilicit. Ele pot fi de o mare
diversitate, și anume: cicatricele, deformațiile și modificările congenitale, patologice sau
accidentale ale unor organe, lipsa anumitor organe din corpul omenesc precum și semnele de la
naştere - pete, alunițe, negi etc.
 Cicatricele pot fi traumatice, datorate unor plăgi sau ca urmare a unor acci- dente mecanice,
fizice, chimice, chirurgicale. Ele trebuiese descrise după amplasare, culoare, formă și mărime.
Deformările și modificările unor organe fac parte din categoria celor mai nu- meroase
semnalmente particulare. Astfel, cele de natură congenitală se pot pre- zenta sub aspectul unor
deformări ale coloanei vertebrale, feței sau membrelor (cocoaşă, strabism, picioare în formă de "O",
asimetria ochilor, urechilor, de- fecte de vorbire, buză de iepure și altele). Malformațiile traumatice
și medicale sunt semnalate prin lipsa de membre, diverse amputări și înlocuirea unor organe (ochii,
dinții, mâinile, picioarele ) sau părți ale acestora cu proteze. In fond, sem- nele în cauză sunt
sesizate cu facilitate, dacă persoana care le poartă nu întreprin- de măsuri de a le camufla.
Petele, alunițele și negii se descriu făcându-se referiri la locul, mărimea, for- ma și culoarea
semnalmentelor.
Ridurile sunt apreciate in funcție de zona în care se găsesc, după forma şi nu- mărul lor.
Subliniem și posibilitatea de modificare a ridurilor prin operații plastice chirurgicale, efectuate
destul de des de persoane mai în vârstă, îndeosebi femei.
Culoarea pielii sau particularitățile cromatice, care variază în funcție de rasă, de la alb-deschis
la negru, sunt și ele importante pentru alcătuirea portretului vorbit. Trebuie însă avute în vedere
posibilitățile de modificare naturală a nuanței de culoare (îndeosebi la albi), în mod natural, prin
expunerea la soare, de exemplu, dar şi prin utilizarea fardurilor, machiajului.
Tatuajul este rezultatul imprimării unui desen format sub piele cu ajutorul unor înțepături prin
care se introduce o anumită substanță chimică. El poate fi observat uşor pe părțile deschise ale
corpului, dar de fapt poate exista în orice loc al corpului uman, cu excepția palmelor și tălpilor.
Tatuajele se descriu după locul imprimării, conținutul sau motivul pe care-l reprezintă (mistic,
patriotic, erotic, eventuale prenume, date, cifre, litere ete.), precum și după culoarea, mărimea
desenelor inscripțiilor. El poate avea o serie de indicii în legătură cu profesia, moralitatea, starea
civilă, anturajul persoanei respective etc.
4)Caracteristicile vestimentației și obiectelor portabile nu prezintă întotdeauna semnalmente
stabile (constante) ale persoanelor căutate de organele de drept sau speciale de investigație,
deoarece acestea pot fi uşor înlocuite cu altele. În unele situații însă, ele pot fi utilizate la întocmirea
portretului vorbit al făptuitorului, vietimei sau altei persoane implicate. In ceea ce privește
persoanele dispărute fără urmă și cadavrele cu identitate necunoscută, descrierea îmbrăcămintei este
de o importanță majoră.
Prin îmbrăcăminte se are în vedere acele obiecte ale vestimentației folosite de persoana
interesată pentru acoperirea capului (căciuli, pălării, chipiuri, baticuri), corpului (palton, cojoc,
costum, pulover, fustă, rochie) și pentru încălțat ( pantof ghete, cizme etc.).
Descrierea acestora se realizează după: denumire, culoare, gradul de uzură dacă e posibil,
materialele din care sunt confecționate.
Prin obiecte portabile se înțeleg lucrurile care se aflau asupra persoanei descri- se. Este vorba de
un şir de lueruri purtate pe corp (ochelari, ceas, inele, brățări, cercei, broşe, poşete, genți, serviete,
umbrele etc. Acestea se descriu după mări- me, locul purtat, culoare și materialul din care sunt
confecționate.