https://www.youtube.com/watch?

v=i8d9CFq4F94
https://www.youtube.com/watch?v=hZ5h36gE7Ms

TEMA 4. Fotografia și audio-videoînregistrarea criminalistică (2 ore)

4.1. Apariţia, însemnătatea şi sistemul fotografiei criminalistice. 4.2. Metodele şi procedeele
fotografiei de înregistrare. 4.3. Genurile fotografice şi particularităţile fotografierii unor obiecte. 4.4.
Fotografia criminalistică de examinare. 4.5. Aplicarea audio-video-înregistrării la efectuarea unor
acţiuni de urmărire penală.

4.1. Apariţia, însemnătatea şi sistemul fotografiei criminalistice

Fotografia a apărut mai mult de un secol şi jumătate în urmă graţie descoperirilor francezilor
J.Niepse (a.1826) şi L.Daguerre(a.1839), care au reuşit să obţină primele imagini optice.
O contribuţie semnificativă la acest capitol şi-au adus-o englezul W.Talbot, care a creat
procesul negativ-pozitiv umed, pus la baza fotografiei clasice, americanul G.Eastman, care a
înlocuit plăcile de sticlă cu peliculă flexibilă (a.1884), aparatele de format mic, încărcate cu această
peliculă, fiind puse pe piaţă de firma americană “Kodak” în a.1898, fapt, care a pregătit astfel,
solul pentru apariţia chinofilmului.
În scurt timp după descoperirea fotografiei, în Franţa, Belgia, Suedia s-au făcut încercări de
a utiliza fotografia în scopul înregistrării infractorilor şi în descoperirea infracţiunilor. În practica
organelor de urmărire au început să se folosească fotoalbumurile cu pozele infractorilor. Poliţia
SUA pe larg utiliza aşa numita „galerie a ticăloşilor” („gallery Rogues”) ce conţinea fotografiile
recidiviştilor şi suspecţilor în comiterea infracţiunilor, păstrate în scopuri de identificare. Acest
fapt a avut o mare însemnătate pentru consolidarea cunoştinţelor criminalisticii ca ştiinţă,
manifestăndu-se ca suport tehnic al acestei ramuri, adaptate la necesităţile judiciare de către
francezul A.Bertillon după 1879, care a elaborat reguli de fotografiere şi utilaj special, dar și de
E. Burinski, întemeetor al fotografiei de examinare a probelor, în particular a metodei separtoare
de culori şi de sporire a contrastului.
Însă fotografia judiciară ca sistem “de metode fotografice ştiinţific fundamentate, aplicate în scopul
descoperirii infracţiunilor” a fost prezentată de S.Potapov (1926). 1 Tehnicile de realizare a imaginilor
fotografice au evoluat simţitor în direcţia creşterii calităţii şi operativităţii lor. Pe lângă fotografia clasică,
în care aparatul fotografic foloseşte film negativ cu emulsia sensibilă, copiat ulterior pe hârtie fotografică,
a apărut fotografia obţinută prin tehnica “Polaroid” ce permite obţinerea în direct a imaginii pozitive,
tehnica „video” în care aparatul foloseşte bandă magnetică specială.
Etapa contemporană de dezvoltare a fotografiei în aspect practic este dominată de aplicarea
masivă a camerelor de luat vederi digitale. A devenit posibil de transformat imaginile obiectelor
în formă comodă pentru procesarea lor compiuterizată, de a obţine copii pe CD, DVD, USB etc.
Actualmente fotografia criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora
se elaborează metode, procedee şi mijloace tehnice necesare fotografierii în cadrul acţiunilor de
urmărire penală, operative de investigaţii, precum şi în examinările de expertiză.
Fotografiile anexate la procesele-verbale sunt capabile să-l completeze semnificativ. Avantajele
fotografiei, de rând cu caracterul lor ilustrativ şi demonstrativ, prezintă rapiditatea şi exactitatea
fixării obiectelor şi detaliilor acestora.
Sistemul fotografiei criminalistice cuprinde metodele de fotografiere, procedeele şi genurile
fotografice. Metodele fotografice prezintă ansamblu de reguli şi recomandări privind alegerea
mijloacelor fotografice şi a condiţiilor de fotografiere. Se desting două varietăţi: fotografia de
fixare (fotografia operativă) şi fotografia de examinare (fotografia de expertiză).
Procedeele de fotografiere cuprind reguli privind alejerea corectă a poziţiei, direcţiei şi distanţei
de fotografiat. În acest sens se cunosc următoarele procedee: fotografia de orientare, de schiţă, a
obiectelor principale (de nod) şi fotografia de detaliu. Genurile fotografice sunt îmbinările de

1
Потапов С. Судебная фотография. M: Советское законодательство, 1936, с.3.
metode şi procedee fotografice aplicate în cazurile de fixare a anumitor obiecte cu semnificaţie
criminalistică. În acest sens distingem fotografia la faţa locului, la percheziţie, la reconstituirea
locului faptei, a experimentului în urmărire penală, fotografia cadavrelor, a persoanelor în viaţă,
a documentelor, a urmelor şi altor materiale de probă.
4.2. Metodele şi procedeele fotografiei de înregistrare
Luând în consideraţie scopurile şi sarcinile fotografiei de fixare, în practica criminalistică
sunt folosite metode panoramice, de măsurătoare fotografică, de reproducere, fotografia
semnalmentelor (signalitică), stereofotografia şi macrofotografia.
Fotografia panoramică constă în fixarea consecutivă a obiectului sau locului de o întindere
mare în plan orizontal sau vertical, pozele obţinute fiind montate într-o singuă imagine de
ansamblu care este şi panorama fotografică a obiectului.
Panorama circulară presupune fotografierea obiectului dintr-un punct comod. Fotoaparatul
se roteşte succesiv în jurul axei verticale (panorama orizontală), sau în jurul axei orizontale
(panorama verticală). Panorama liniară presupune strămutarea fotoaparatului paralel obiectului
de fotografiat şi de la o distanţă nu prea mare de la acesta.
Măsurătoarea fotografică cu rigla gradată denumită uneori şi fotografia la scară asigură obţinerea
datelor privind dimensiunile obiectelor imaginate şi a detaliilor acestora. Măsurătoarea în cauză
se realizează cu ajutorul riglelor gradate care se aşează paralel şi cât mai aproape de obiect în
acelaşi plan cu suprafaţa măsurată. Aparatul de fotografiat se instalează strict perpendicular pe
mijlocul suprafeţi obiectului de fotografiat, acesta fiind iluminat lateral sau din spatele
aparatului.
Măsurătoarea fotografică cu banda gradată se aplică când este necesar să se fixeze porţiuni de
teren întinse sau încăperi cu determinarea distanţei dintre obiectele dispuse în profunzime. În
calitate de bandă gradată se folosesc materiale plastice sau pânze cu elemente dimensionale în
formă de pătrate colorate alternativ în alb şi negru, dimensiunea laturei fiind strict determinată de
distanţa focală a obiectivului aparatului (50 mm sau dublul acesteia - 100 mm).
Stereofotografia se realizează cu ajutorul unor aparate speciale şi dispozitive care permit
înregistrarea subiectului concomitent prin două obiective sincronizate, îndepărtate la distanţa de
65 mm între axele lor optice ce asigură obţinerea pozelor ce permit perceperea celei de a treia
dimensiuni – profunzimea. Imaginile privite cu dispozitive speciale oferă senzaţia vederii spaţiu.
Fotografia de reproducere constituie un sistem de procedee ce permit obţinerea unor fotocopii de
pe obiecte plane (înscrisuri, schiţe, dactilograme, desene, fotografii, etc.). O astfel de fotografiere
se realizează cu respectarea regulilor fotografiei la scară, folosindu-se diverse instalaţii.
Fotografia semnalmentelor (signalitică) se execută pentru a fotografia persoanele în viaţă,
precum şi cadavrele cu scop de înregistrare, recunoaştere şi identificare. Două din fotografiile
signalitice ale persoanelor în viaţă se execută până la brâu la scara 1:7 (profilul drept şi din faţă).
A treia poză prezintă semiprofilul stâng, a patra fixează ţinuta întregului corp din poziţia anfas.
Macrofotografia – o metodă de fotografiere a obiectelor mărunte la mărimi naturale sau cu o
mărire neînsemnată fără a utiliza microscopul (urme digitale, tub-cartuşe, glonţi etc.).
Pentru a obţine un tablou deplin şi clar privind particularităţile obiectelor fotografiate,
spaţierea lor reciprocă se aplică diverse procedee de fotografiere, executate de la diverse distanţe
şi puncte de fotografiat. Cele mai uzuale sunt: de orientare, de schiţă, a obiectelor principale (de
nod) şi fotografia de detaliu.
Fotografia de orientare este fixarea locului desfăşurării acţiunii de urmărire penală împreună
cu împrejurimile acestuia (construcţii, drumuri, stâlpi etc.), elemente care se manifestă ca repere
pentru a determina ulterior locul exact al evenimentului care a avut loc. O astfel de fotografie se
realizează prin panoramă liniară sau circulară, locul faptei plasându-se în partea centrală a
panoramei.
Fotografia schiţă serveşte pentru fixarea obiectului (locul de desfăşurare a acţiunii de
urmărire penală) fără cadrul înconjurător şi cuprinde partea cea mai importantă – locul faptei.
Fotografia obiectelor principale (de nod) este destinată fixării celor mai importante sectoare
a locului faptei: cadavrul, mijloacele de transport, urmele de mâini, de picioare, etc.
 Fotografia de detaliu se efectuează în scopul fixării unor detalii şi obiecte izolate (unealta
infracţiunii, glonte, tub-cartuş, urmă de încălţăminte etc.) ce necesită o examinare deosebită,
realizându-se, după regulile fotografiei la scară.

4.3. Genurile fotografice şi particularităţile fotografierii unor obiecte

Fotografia se aplică practic în cadrul efectuării tuturor acţiunilor de urmărire penală.
În procesul de cercetare a locului faptei este necesar a fixa atât vederea generală a stărilor de
fapt, cât şi particularităţile obiectelor, uneltelor, urmelor infracţiunii, a cadavrului etc., aplicându-
se toate procedeele fotografice particulare: de orientare, de schiţă, de nod şi de detaliu.
De aceea se recurge la sensibilizarea contrastului caracteristicilor obiectelor fotografiate.
Spre exemplu, urmele de mâini slabvizibile sau invizibile se tratează cu prafuri dactiloscopice,
reactive chimice, se aplică metode şi procedee speciale de fotografiere.
Spre exemplu, urmele lăsate de desenul antiderapant al pneurilor automobilului, cărarea de
paşi a infractorului se fotografiază prin metoda panoramei liniare, aşezând alăturea şi în acelaşi
plan banda gradată. Atenţie sporită se acordă iluminării obiectelor ce urmeazăa fi fotografiate,
aplicându-se de regulă două surse: una – directă, pentru iluminarea generală, alta – laterală,
pentru evidenţierea detaliilor obiectului.
Obiectele cu suprafeţe lucitoare (pistol, cuţit, capota autoturismului) se fotografiază cu
aplicarea unor ecrane albe, ce vor reflecta lumina de la sursele suplimentare, înlăturând astfel
luciul nedorit al acestor obiecte.
Cadavrul se fotografiază la locul descoperirii acestuia, mai întâi aplicându-se procedeul
schiţă, apoi prin fotografia de nod - din trei puncte: din părţile laterale şi de sus. Este important
să fixăm întâi de toate poza şi aspectul general al cadavrului. În cazul detectării unui cadavru
dezmembrat fiecare şin părţile lui se fotografiază la locul descoperirii lor. Faţa cadavrului se
fotografiază după regulile fotografiei signaitice, fixându-se semnalmentele frapante (tatuaj,
cicatrice, aluniţe ş.a.)
În cazul exhumării cadavrului se fotografiază succesiv imaginea generală a mormântului,
sicriul în mormânt şi sicriul extras din mormânt, precum şi cadavrul după deschiderea sicriului.
În cazul examinării corporale a persoanelor fotografia urmăreşte scopul de a fixa pe corpul
victimei urme ale infracţiunii sau semne particulare. Este inadmisibilă fotografierea corpului
dezgolit integral, ci doar a unor părţi ale acestuia.
Fotografierea în cadrul percheziţiei se realizează în scopul fixării stărilor de fapt, a
procesului şi rezultatelor acestei acţiuni de urmărire penală: încăperea, ascunzişurile depistate,
conţinutul lor. Obligatoriu se fixează obiectele care nu pot fi păstrate (muniţiile, valuta, armele).
La prezentarea spre recunoaştere fotografia urmăreşte scopul de a fixa în mod ilustrativ
obiectele ce urmează a fi recunoscute (persoanele, animalele, obiectele etc.). Obiectele
prezentate spre recunoaştere se fotografiază obligatoriu mai întâi toate împreună, iar apoi
obiectul recunoscut se fixează aparte după regulile de fotografiere în detaliu sau cu respectarea
regulilor fotografiei signalitice.
Fotografierea în cadrul experimentului de urmărire penală are la fel scopul de a imagina
unele etape mai importante a acestui proces şi rezultatele experimentelor efectuate în cadrul lui.
Fotografiile obţinute se sistematizează conform etapelor desfăşurării acţiunii de urmărire penală
şi a experimentelor efectuate.
Fotografia la verificarea declaraţiilor la faţa locului se realizează în scopul fixării evidente a
porţiunilor de teren sau a anumitor obiecte indicate de persoanele audiate, itinerarul deplasării
participanţilor la această acţiune de urmărire, indicat de persoana, depoziţiile căreia se verifică.
Pe parcursul mişcării se aplică, de regulă fotografia schiţă.
Fotografiile ce reflectă procesul şi rezultatele acţiunilor de urmărire penală se realizează în
formă de planşe anexate la procesul-verbal. Faptul executării lor se consemnează în procesul-
verbal respectiv. Pozele se numerotează uniform, făcându-se inscripţiile de rigoare ce
concretizează obiectul şi locul fotografierii. Fiecare poză se certifică cu impresiunea de ştampilă
în aşa mod ca o parte a impresiunii de ştampilă să fie pe formularul tabelului, iar alta pe
fotografie. Planşa trebuie să poarte o denumire unică, se semnează de către ofiţerul de urmărire
penală şi persoana care a excutat fotografierea. Pe ultima filă a planşei se încleie un plic în care
se plasează suportul electronic (cardul de memorie al camerei digitale), certificat cu semnătura și
impresiunea de ștampilă a organului de urmărire penală.
4.4. Fotografia criminalistică de examinare
Fotografia de examinare a căpătat o răspândire largă la efectuarea expertizelor şi a
examinărilor criminalistice preliminare a urmelor la faţa locului. Cu ajutorul ei este posibl a
releva şi a fixa caracteristicile obiectelor ce nu sunt accesibile ochiului neînarmat, soluţionându-
se mai frecvent următoarele sarcini: - fixarea obiectelor examinate sau a fragmentelor acestora cu
o mărire considerabilă, ceea ce permite a demonstra convingător şi ilustrativ caracteristicile lor
particulare; - relevarea şi fixarea elementelor invizibile ale urmelor şi obiectelor supuse
examinării.
Examinările fotografice se efectuează cu aplicarea unor metode speciale: micro şi
macrofotografia, fotografia de contrast, fotografia separatoare de culori, fotografia în radiaţii
invizibile ş.a.
Microfotografia după cum şi reiese şi din denumire se realizează cu utilizarea
microscopului. Prin microfotografie se fixează detaliile obiectului examinat cu un grosisment
mai mare de 10x, adică practic imperceptibile ochiului uman. Spre exmplu, urmele de pe gloanţe
şi tub-cartuşe se fotografiază cu un grososment de 20 x -30x, fibrele de hârtie, ţesut, carton - 200 x
- 300 x, microstructura grafismelor de cereală, creion – peste 400 x. Aplicarea microfotografiei
permite a soluţiona sarcini de identificare şi de diagnostică criminalistică.
Fotografia de contrast şi separatoare de culori se utilzează pentru a releva şi a fixa texte
slabvizibile înlăturate chimic sau acoperite cu cerneală, ori create prin apăsare, înscrisuri şterse
sau stinse, precum şi a urmelor de mâini, de încălţăminte, de efracţie etc.
Există două genuri de contrast: contrastul de intensitate şi contrastul de culoare.
O varietate a contrastului de intensitate constituie contrastul de umbre ce apare în cadrul
evidenţierii neuniformităţilor microreliefului suprafeţei prin iluminarea obiectului sub un unghi
ascuţit. Pentru a amplifica contrastul de intensitate se folosesc materiale fotografice contrastante,
precum şi procedeul suprapunerii imaginilor fotografice.
Amplificarea contrastului de culoare se realizează în cazurile, în care este necesar a
diferenţia obiectele de aceiaşi culoare, dar de diferite nuanţe (o pată de sânge pe o cămaşă de
culoare roşie etc.). În lumina zilei pata de sânge este aproape imperceptibilă, însă dacă în faţa
obiectivului aparatului instalăm un filtru de lumină de culoare roşie, acesta va lăsa să treacă doar
razele roşii, reflectate de cămaşă, ceea ce va permite să evidenţiem diferenţa dintre nuanţa urmei
şi culoarea suportului.
Alt exemplu: pe o filă de hârtie îngălbenită se observă text decolorat executat cu trăsături
albastre. În această situaţie, este necesar a amplifica acţiunea unei culori şi a diminua acţiunea
alteia. Dacă vom instala în faţa obiectivului un filtru galben şi vom fotografia obiectul în raze
galbene, trăsăturile albastre ale textului se vor evidenţia întunecate pe fundal deschis, şi invers,
dacă vom instala filtru abastru, vom obţine pe fotografie trăsături deschise pe fundal întunecat.
Fotografia în zona invizibilă a spectrului de lumină permite a releva şi a fixa imagini ce nu
pot fi observate în lumina zilei.
Fotografia în radiaţii infraroşii, datorită capacităţii lor puternice de străbatere, este pe larg
folosită în criminalistică pentru relevarea urmelor de împuşcătură cu stabilirea distanţei de la
care s-a tras, citirea unor texte acoperite, refacerea textelor de pe înscrisurile arse sau stinse,
descoperirea tatuajelor înlăturate pe corpul persoanelor ş.a.
Fotografia în radiaţii ultraviolete se efectuează pentru a depista urmele unor texte înlăturate
prin corodare, decolorate sau stinse, pentru citirea unor texte criptografice, pentru diferenţierea
particulelor de sticlă cu compoziţie chimică diferită, a bijuteriilor din minerale transparente, a
urmelor lăsate de carboranţi şi lubrifianţi, sânge, salivă şi alte eliminări ale organismului uman.
Fotografia în raze Roentghen, gamma-beta radiaţii se realizează fără fotoaparat, cu aplicarea
unor instalaţii speciale sau izotopi radioactivi (cobaltul, iridiul radioactivi), care generează
radiaţiile sus-menţionate ce posedă o capacitate sporită de penetrare a corpurilor (examinarea
unor genţi, valize suspecte, dispozitive explozive camuflate, fără ca ele să fie demontate etc.).

4.5. Aplicarea audio-video-înregistrării la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală

Evoluţia mijloacelor şi metodelor de videoînregistrare au determinat aplicarea lor largă în
criminalistică în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor.
Audio-videoînregistrarea criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora
se elaborează metode, mijloace şi procedee de fixare a informaţiei relevante pentru descoperirea
şi cercetaea infracţiunilor.
La fel ca şi fotografia, videoînregistrarea se foloseşte ca mijloc suplimentar de fixare a
procesului şi rezultatelor actelor de urmărire penală. Însă, comparativ cu fotografia, videofilmul
prezintă avantajul surprinderii unor procese şi activităţi în dinamică, în evoluţia lor firească.
Videofonograma facilitează perceperea informaţiei, crează efectul prezenţei la evenimentul care
a avut loc, permite a analiza şi a aprecia starea emoţională a persoanelor înregistrate.
Videofonogramele pot evolua atât în calitate de documente cât şi în calitate de probe materiale (o
imprimare întâmplătoare a comiterii unei crime sau a circumstanţelor acesteia executată de către
cineva cu telefonul mobil sau fixată de sistemele electronice de pază).
Pentru ca aceste materiale să devină probe judiciare în dosarele concrete ele trebuie anexate
printr-o ordonanţă specială a ofiţerului de urmărire penală. Videofonogramele obţinute în cadrul
desfăşurării unor măsuri speciale de investigaţii, pot fi la fel utilizate ca probe dacă acestea au
fost obţinute în ordinea prevăzută de legislaţie.
Dacă organul de urmărire penală a decis să aplice videoînregistrarea el este obligat să
înştiinţeze persoanele interesate şi alţi participanţi ai acţiunii de urmărire penală. În acest scop
poate fi invitat şi un specialist care este avertizat despre răspunderea penală pentru refuzul sau
sustragerea de la îndeplinirea obligaţiunilor de specialist (art. 87 CPP a Republicii Moldova).
Videofonograma, la fel ca şi procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală, trebuie să conţină
partea introductivă, partea de bază şi cea de încheiere.
Indiferent de genul acţiunii de urmărire, partea introductivă este oportun a o începe prin
fixarea îndeaproape a persoanei care conduce acţiunea respectivă. Acesta se prezintă, specificând
numele, funcţia sa, acţiunea care se desfăşoară, dosarul penal în cadrul căreia se produce
videoînregistrarea, timpul, locul şi persoana ce o execută. În continuare, ofiţerul de urmărire
penală prezintă consecutiv fiecare dintre membrii participanţi la acţiunea în cauză, lămurindu-le
drepturile, obligaţiunile fiecăruia, precum şi ordinea în care aceasta se va desfăşura.
Cu aceasta se termină partea introductivă a videofilmului după care, imediat sau după o
pauză se fixează procesul şi rezultatele acţiunii de urmărire penală propriu-zise.
Fixarea se realizează conform unui scenariu, în consecutivitatea în care se desfăşoară
acţiunea de urmărire, procedeele fiind aceleaşi ca şi în cazul fotografierii (de orientare, schiţă, de
nod, de detaliu), însă cu anumite elemente specifice. Spre exemplu, obiectul central în cadrul
înregistrării de orientare poate fi evidenţiat prin trecerea treptată de la planul general spre un plan
mediu, apoi la planul apropiat şi, la necesitate, spre un plan de detaliu (coţinutul unui ascunziş la
percheziţie). În cazul panoramărilor camera se va roti astfel, încât 90° să se parcurgă în 12-15
sec. Întreruperile în cadrul videoînregistrării actului de urmărire sunt, în principiu, inadmisibile,
însă practic, inevitabile, deaceea ele vor fi menţionate în mod special pe videofonogramă, dar şi
în procesul-verbal al acţiunii respective (timpul, cauzele întreruperii ş.a.). Toate activităţle
privind depistarea, fixarea şi ridicarea materialelor de probă trebuie să fie verbalizate.
Partea de încheiere a videoînregistrării se realizează după vizionarea de către participanţi a
videofonogramei şi constă în certificarea de către ei a corectitudinii celor înregistrate, precum şi
declaraţia ofiţerului de urmărire penală despre sfârşitul acţiunii respective.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt reperele evoluției fotografiei și rolul ei în activitatea de urmărire penală?
2. Caracterizați metodele și procedeele fotografiei de înregistrare.
3. Care sunt procedeele fotografierii cadavrelor, a persoanelor în viață și a urmelor materiale?
4. Care sunt metodele fotografiei de examinare aplicate în cadrul expertizei de laborator?
5. Descrieți procedura videoînregistrării locului faptei și a metodelor folosite.