Rolul atașatului apărării în promovarea intereselor naționale

The role of the defense attaché in promoting national interests

Ianoș-Marcel GERE

Student, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

marcel.gere@yahoo.com

Abstract: Diplomaţia joacă un rol important în lume şi este o deschidere către viitor pentru
acest domeniu, astfel plasându-se pe o analiză mai mult cu caracter teoretic. Din punct de
vedere istoric diplomaţia a fost folosită încă din antichitate, dar şi în prezent pe multiple planuri,
deoarece lumea în care trăim ar fi mult mai ostilă şi ar favoriza conflicte violente la adresa
umanităţii. Diplomaţia prin activitatea de influenţare a deciziilor şi a comportamentului
guvernelor străine, şi a oamenilor prin dialog, negociere şi alte măsuri, neimplicând actele de
violenţă de orice fel, poate fi o deschidere către reglementarea relaţiilor dintre state, guverne.

Cuvinte cheie: diplomație, interese, atașatul apărării.

Abstract: Diplomacy plays an important role in the world and is an opening to the future for
this field, thus placing itself on a more theoretical analysis. From a historical point of view,
diplomacy has been used since antiquity, but also today on multiple levels, because the world we
live in would be much more hostile and would favor violent conflicts against humanity.
Diplomacy through the activity of influencing the decisions and behavior of foreign
governments, and of people through dialogue, negotiation and other measures, not involving
acts of violence of any kind, can be an opening to regulate relations between states,
governments.

Keywords: diplomacy, interests, defense attaché.

Generalități

Instituția atașaților militari a apărut ca urmare a Congresului de la Viena din 1815 care a
reglementat situația internațională și practica diplomatică dintre state după sfârșitul războaielor
napoleoniene și la care au participat Anglia, Austria, Franța, Prusia și Rusia. Importanța acestui
congres a constat în faptul că a elaborat „Regulamentul cu privire la rangul reprezentanților

1
diplomatici”, unde, la articolul 4 era stabilită ierarhia funcționarilor diplomatici, printre care și
atașații militari1.

Atașatul militar face parte din cadrele armatei statului acreditat și conduce birourile militare
ale misiunilor diplomatice respective2, aceștia sunt de obicei membri ai forțelor armate, fiind
anexați unei misiuni diplomatice pentru o perioadă limitată de timp.

Spre deosebire de ceilalți agenți diplomatici care activează în cadrul misiunii, atașatul
apărării poate comunica direct cu Ministerul Apărării Naționale, dacă informațiile transmise au
caracter de secret militar. Încă o deosebire este faptul că atașatul apărării, militar, aero și naval
este singurul diplomat în afara ambasadorului pentru care se solicită, din partea statului acreditar,
agrementul în vederea acreditării. În cazul în care la solicitarea de agrement statul acreditar
răspunde negativ, acesta nu are obligația să justifice măsura luată3.

Atașații militari ai MARELUI STAT MAJOR al ARMATEI ROMÂNE au avut o

contribuţie importantă la dezvoltarea relaţiilor militare externe ale Statului român, la informarea
conducerii statului şi a Armatei cu date, fapte şi concluzii de ordin militar (şi nu numai), în
vederea adoptării celor mai eficiente decizii politico-militare. Între cei mai reprezentativi ataşaţi
militari s-au aflat personalităţi de elită ale Armatei române, precum viitorii mareşali Ion
Antonescu şi Alexandru Averescu, viitorii generali Gheorghe Slăniceanu, Ştefan Fălcoianu,
Nicolae Condeescu, Radu R. Rosetti, Constantin Stănescu, Nicolae Şova, Titus Gârbea şi mulţi
alţii. Primul reprezentant militar român trimis în străinătate în epoca modernă, pe lângă misiunea
diplomatică din Franţa, a fost în 1860 căpitanul Ioan Alecsandri, iar primul ataşat militar propriu-
zis a fost maiorul Romulus Magheru, la Constantinopol, în anul 1878).

Ataşatul militar îndeplinea funcţia de consilier tehnic militar al şefului legaţiei. În această
calitate, el îşi dădea avizul atunci când era consultat, asupra chestiunilor interesând Armata. De
asemenea, el participa la negocierile militare dintre ţara pe care o reprezenta şi statul unde era
acreditat, asistând pe şeful misiunii diplomatice. El informa M.St.Major al Armatei române, în
subordinele directe al căruia se afla, despre toate problemele sau evenimentele militare.

Pentru culegerea informaţiilor, ataşatul militar trebuia să utilizeze numai mijloacele corecte şi
compatibile atât cu calitatea de membru al corpului diplomatic, cât şi cu aceea de ofiţer loial faţă
de ţara, care i-a dat agrementul.

El reprezenta Armata română în ţara în care era acreditat şi participa la serbări, în calitate de
reprezentant al Armatei române; exprima mulţumiri pentru manifestaţiile de simpatie al căror
obiect Armata română era şi prezenta condoleanţe, atunci când un doliu lovea armata ţării în care
îşi avea postul, etc. Ataşatul militar menţinea legătura dintre Armata română şi armata ţării unde
era acreditat. În această calitate organiza vizitele oficiale ale ofiţerilor români în acea ţară,
1
Ion Dohotaru, Direcția Informații Militare între ficțiune și adevăr, București, 1994, p. 218.
2
Mircea Malița, Diplomația. Școli și instituții, Editura Didcatică și Pedagogică, București, 1970, p.183.
3
Teodor Frunzeti, Diplomația Apărării¸ Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011, p. 219.

2
intervenea pentru a obţine admiterea ofiţerilor români la stagiu sau la studii şi prezenta şefului
legaţiei şi autorităţilor militare ale statului unde era acreditat pe ofiţerii români veniţi în misiune.
Efectua operaţiunile anuale de recrutare, viza carnetele ofiţerilor români în rezervă şi livretele
militare ale supuşilor români domiciliaţi în statul unde îşi exercită funcţiunea.

Relația atașaților apărării din România și Franța

Relaţiile dintre România şi Franţa la nivel de ataşaţi militari au o lungă tradiţie, originile fiind
plasate în anul 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Primul reprezentant militar
român numit pe lângă misiunea diplomatică din Franţa a fost căpitanul Ion Alecsandri, fratele
poetului Vasile Alecsandri, care, pentru a i se da o importanţă mai mare în faţa împăratului
Napoleon al III-lea, a fost înaintat succesiv la gradele de maior şi apoi locotenent-colonel. 4

Această legătură spirituală a României cu ţările din Apusul Europei, în speţă cu Franţa, a
intrat într-o nouă fază odată cu instaurarea regimului comunist. În această perioadă, în cadrul
relaţiilor internaţionale s-a afirmat concepţia bipolarităţii lumii, împărţirea acesteia în „lagăre”.

În martie 1948, noul ataşat militar şi aeronautic francez, maiorul Serge-Henri Parisot, sosea
în capitala României pentru a-şi lua în primire postul. După perioada de acomodare cu cerinţele
postului, la 25 octombrie 1948, noul ataşat militar, într-o convorbire cu ceilalţi funcţionari ai
Legaţiei, s-a declarat nemulţumit de modul în care sunt trataţi ataşaţii militari străini în R.P.R.,
referindu-se „în special asupra faptului că nu sunt invitaţi la manevre şi că relaţiile lor cu Marele
Stat Major şi cu Ministerul Apărării Naţionale sunt destul de reduse”5.

În timpul în care s-a aflat la Bucureşti, Parisot a primit din partea Ministerului Apărării
Naţionale francez mai multe note în care i se cerea să verifice o serie de zvonuri ce se vehiculau
pe malurile Senei: dacă efectivele armatei R.P.R. depăşeau limitele fixate prin tratatul de pace,
dacă exista o mişcare de rezistenţă armată anticomunistă aşa cum afirmau românii fugiţi în
Occident, sau cele referitoare la partizanii comunişti greci care efectuaseră, conform ziarului
„Danube Press”, în vara anului 1949, exerciţii de guerilă în munţii de lângă Sinaia, sau despre
iminenta numire a mareşalului Malinovschi la conducerea armatei române.

În întreaga perioadă a relaţiilor dintre cele două ţări nu se înregistrase nici un caz de trădare;
chiar dacă au existat mulţi români care au servit interesele Franţei, aceştia nu au făcut-o în
detrimentul ţării lor6. Parisot a fost expulzat şi a părăsit definitiv teritoriul R.P.R. în noaptea de 2
noiembrie 1950.

Concluzii
4
Ion Dohotaru, Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, pp. 218-219.
5
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 310, vol. 27, f. 113.
6
Maria Georgescu, Christophe Midan, Un exemple de coopération bilatéral. Les attaches militaires francais en
Roumanie et roumains en France (1860-1940), Editions Militaires, Bucarest, 2003, p. 86.

3
 Diplomaţia apărării, concept apărut în 1998, a determinat o revizuire a sarcinilor pe care le
are atât diplomatul cât şi militarul în domeniul politicii externe. În plus, noile modificări
conceptuale ale „securităţii", atât naţionale cât şi internaţionale, precum şi relaţiile din ce în ce
mai strânse dintre domeniul politicului, un domeniu în majoritate „civil", şi domeniul militar
(colaborarea cu organismele militare internaţionale) au condus la consacrarea diplomaţiei
militare ca parte componentă a diplomaţiei apărării. Prin urmare, diplomaţia militară devine parte
distinctă a diplomaţiei, implicată în înfăptuirea scopurilor şi sarcinilor de politică externă, pentru
apărarea drepturilor şi intereselor statului în relaţiile sale cu celelalte subiecte de drept
internaţional.

Bibliografie

1. Dohotaru Ion, Direcția Informații Militare între ficțiune și adevăr, București, 1994;
2. Frunzeti Teodor, Diplomația Apărării¸ Editura Universității Naționale de Apărare „Carol
I”, București, 2011;
3. Georgescu Maria, Midan Christophe, Un exemple de cooperation bilateral. Les attaches
militaires rancais en Roumanie et roumains en France (1860-1940), Editura Militară,
București, 2003;
4. Malița Mircea, Diplomația. Școli și instituții, Editura Didcatică și Pedagogică, București,
1970;