Actori și abordări ale construcției păcii

Actori și abordări ale construcției păcii

Când în anul 1945, printr-un acord generos de voinţe, erau puse bazele Naţiunilor Unite,
speranţele omenirii păreau îndeplinite „renăşteau conştiinţele, glasul raţiunii chema la
căutarea... chezăşiilor păcii... se puneau acele fundamente trainice relaţiilor internaţionale”
care dădeau garanţii reclădirii păcii şi convieţuirii paşnice. Sublimele expresii, „Noi, popoarele
Naţiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului... să practicăm
toleranţa... să trăim în pace unul cu celălalt...am hotărât să ne unim forţele pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale” au intrat în istorie dar nu au izbăvit omenirea de acel teribil
flagel şi nu au asigurat supremul bun: pacea.1
Cu toate că deceniile care au urmat au adus noi şi noi dezvoltări ale dreptului
internaţional şi ale instrumentelor menite să prevină conflictele şi să menţină pacea (a se vedea
profundele schimbări în sânul Naţiunilor Unite, acordurile şi tratatele regionale, codificarea
normelor şi principiilor convieţuirii paşnice, ş.a..) „conflictele armate au continuat, îmbrăcând
forme din ce în ce mai grave, cu tot arsenalul consecinţelor lor distrugătoare”.
La început de nou mileniu, globalizarea transformă lumea. O minoritate de ţări şi indivizi
concentrează beneficiile revoluţiei tehnologice, generând polarizări destabilizatoare cu efecte
nedemne pentru societăţile civilizate: criminalitate, trafic de droguri, arme şi de fiinţe umane,
terorism şi teroare. „Sărăcia afectează peste două milioane de oameni, care supravieţuiesc cu
mai puţin de un dolar pe zi”. Maladii, dispărute cândva, se extind progresiv, speranţa de viaţă
scade, iar accesul la tehnologii devine iluzoriu pentru jumătate din populaţia lumii.
Sărăcia şi inegalitatea alimentează tensiunile interne şi internaţionale, constituind noi
surse de război. în ultimii 15 ani conflictele interne au făcut peste 5 milioane de victime şi mult
mai multe strămutări şi migraţii de populaţie. Armele de distragere în masă au cunoscut
dezvoltări alarmante, iar pericolul utilizării lor creşte necontenit, susţinând politicile de forţă sau
de ameninţare cu forţa.
Într-o lume a sărăciei, nesiguranţei şi insecurităţii, pericolele a noi şi noi conflagraţii,
războaie sau conflicte sângeroase planează permanent, întrucât „aceste fenomene grave,
accentuate de acumularea unor mijloace de distragere fără precedent, de multiplicarea
presiunilor şi a constrângerilor militare, economice şi de altă natură, de actele de folosire a
forţei şi a ameninţării cu forţa... pun în faţa omenirii... marea problemă a eliminării definitive şi
irevocabile a războiului, a tuturor acţiunilor agresive din viaţa internaţională”.2
Tematica operaţiunilor de menţinere a păcii, cu atât mai mult utilizarea CIVPOL (Poliţiei
Civile a Naţiunilor Unite) în acest gen de operaţiuni, a fost puţin analizată pe plan internaţional,
cu atât mai puţin în ţara noastră. Iată, de ce, pentru România, ţară care şi-a definit priorităţile
strategice într-un nou tip de alianţe, abordarea istoricului operaţiunilor de menţinerea a păcii este
necesară. Din aceste raţiuni s-a născut şi lucrarea de faţă, concepută ca sursă de informare şi
instrument de lucru pentru specialişti, organismele guvernamentale şi practicienii domeniului,
ştiută fiind participarea cu forţe armate, contingente de poliţie şi unităţi de jandarmerie pe
teatrele operaţiunilor de menţinere a păcii.
Armata și operațiunile de pace
Pentru a înţelege raţiunile existenţiale ale actualelor misiuni de menţinere a păcii
desfăşurate sub egida ONU, este necesară o incursiune istorică asupra evoluţiei „activităţilor
poliţieneşti”.
Cu toate că, încă de la începutul secolului al XIX-lea, multe operaţiuni de pace au inclus
diferite „activităţi poliţieneşti”, începând cu supravegherea modului în care poliţiile locale
aplicau legea, până nu demult acest aspect al operaţiunilor pentru pace a fost neglijat, uneori
chiar dezapreciat, întrucât erau preferate şi stimulate componentele militare, în primul rând, si
apoi politice sau umanitare ale acestor misiuni.
1
V. Ardelean, C. Burlacu, P. Dumitru – „Operaţiunile pentru menţinerea păcii”, IRSI, Bucureşti, 1994
2
T. Chebeleu – „Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale”, Ed. Politică, București, 1984
1
 Actori și abordări ale construcției păcii
Se ştie, de asemenea, că operaţiunile pentru pace nu constituie invenţii ale Războiului
Rece şi nici ale Organizaţiei Naţiunilor Unite; ele au apărut şi s-au dezvoltat gradual încă de la
începutul secolului al XIX-lea, pe timpul intervenţiilor din colonii, sub forma asistenţei militare
pentru administraţie, operaţiuni la frontiere sau operaţiuni multinaţionale.
Evident, ele erau diferite de cele de astăzi, întrucât raţiunile şi modalităţile de aplicare
decurgeau din contextul colonial sau hegemonie a celor care le organizau. Scopul lor era, fără
îndoială, acela de a menţine sau de a reinstaura ordinea, pacea, un mediu intern ori zonal stabil.
De aceea, ele au căpătat valenţele şi elementele unei administraţii civile, cu suficiente
componente, misiuni şi atribuţii, specifice poliţiei civile.
În manualul său „Militarul profesionist” din 1969, Morris Janowitz scria: „Armata este
înclinată să creadă că activităţile poliţieneşti include atribuţiuni mai puţin onorabile sau
prestigioase”. De aceea, mult timp, poliţia militară a întâmpinat rezistenţă la implicarea în
aplicarea legii, având un statut inferior trupelor aeriene sau navale.
Este uşor de observat că, peste un secol şi jumătate, nu s-a vorbit despre politia reală,
civilă, angajată în astfel de operaţiuni. Explicaţia nu este deloc dificilă. Intre meseria de militar şi
cea de poliţist există diferenţe radicale, care necesită sisteme de pregătire diferite.
Astfel, dacă ofiţerii de poliţie sunt pregătiţi în spirit civil, conform unor programe
apropiate sistemelor administrative şi judiciare, pentru a fi mai flexibili şi a se putea adapta
oricăror situaţii apărute în stradă (inclusiv escaladarea sau folosirea forţei dacă acest lucru este
necesar), militarii nu trebuie să prezinte flexibilitate.
Pe de altă parte, există şi alte deosebiri de mentalitate si de scop al activităţii, de mijloace
şi de procedee utilizate, de inamic ş.a., care fac incompatibilă substituirea definitivă a unui
poliţist cu un militar, chiar dacă, într-o formă sau alta, militarii pot executa unele dintre
atribuţiile poliţiei.
În plus, se acceptă şi rolul important al tradiţiilor popoarelor sau naţiunilor, ca elemente
importante ale îndeplinirii acestor misiuni. De pildă, analiza rapoartelor redactate de
contingentele de militari angajate în menţinerea păcii în Beirut, în perioada 1982-1984, atestă că
militarii britanici, francezi şi italieni şi-au adaptat mai uşor comportamentul în diverse situaţii
decât militarii din Marina SUA. Din contră, în 1956, în timpul operaţiunilor din Republica
Dominicană, militarii aviatori americani au reuşit să facă faţă foarte bine unor stări de fapt
similare.3
Experienţa în domeniu arată că, există şi alte elemente importante de care trebuie să se
ţină cont. In menţinerea păcii şi în implementarea misiunilor de poliţie, contează foarte mult
conducerea de înaltă calificare şi coeziunea. De asemenea, este nevoie de mult mai mult decât
pregătirea pentru o singură sarcină, iar militarii din forţele internaţionale trebuie să fie supuşi
unor pregătiri multidisciplinare şi multisituationale.
In condiţiile în care aceste lucruri se ating, ofiţerii profesionişti, ca şi forţele pe care le
conduc, reuşesc să se acomodeze cu necesara „etică poliţienescă”. Într-un studiu publicat în
1965, Charles C.Moskos, referindu-se la operaţiunile din Cipru, era de părere că: „datele
argumentează clar că este eronat să considerăm că solicitările operaţiunilor de menţinere a
păcii sunt în contradicţie cu profesionalismul militar”.4
Cu toate acestea, istoria a demonstrat că, în multe situaţii, au prevalat rezerve faţă de
preluarea şi exercitarea atribuţiilor poliţieneşti din partea militarilor. Militarii se tem să nu-şi
piardă, atenueze sau modifice capacităţile şi spiritul de luptă, datorită implicării în operaţiunile
de pace. Experienţa britanică în operaţiunile de menţinere a păcii demonstrează că, militarii
implicaţi au devenit mai puţin specializaţi, mai puţin pregătiţi în diferite domenii, dar au apărut
compensări, mulţi câştigând experienţă net superioară în domeniul conducerii, mai ales la nivelul
ofiţerilor inferiori.
3
V. Ionescu – „Consecinţele pe termen lung ale loviturilor teroriste de la 11 septembrie 2001”, în Drept şi Relaţii
Internaţionale, Bucureşti, 2002
4
L. Dragoman – „Dreptul internaţional aplicabil în operaţiunile de menţinere a păcii”, Editura Academiei de înalte
Studii Militare, Bucureşti, 1996
2
 Actori și abordări ale construcției păcii
Privind retroactiv exemplele istoriei, rezultă trei concluzii ce nu pot fi ocolite:
întemeierea unui mediu stabil şi sigur, cu sprijin internaţional, necesită implicarea personalului
militar şi civil; sistemele juridice şi penale, ca şi poliţia, trebuie să fie operaţionale pentru a avea
succes; asigurarea păcii, securităţii şi stabilităţii nu este o sarcină de scurtă durată.
George K.Tanham scria următoarele în legătură cu implicarea Naţiunilor Unite în
reconstrucţia Vietnamului în anii 60: „Deşi pare ciudat, victoria militară este cea mai uşoară
parte a luptei. Abia după aceasta începe partea grea: restabilirea unui mediu sigur deschide
oportunităţi pentru reclădirea naţiunii”. Deci, abia după ce operaţiunile pentru pace conduc spre
un mediu stabil, eforturile umanitare şi de altă natură pot avea un rezultat durabil.
Tendinţa de a limita acţiunile militare la acţiuni de mică restauraţie, este consecinţa
dorinţei sau a nevoilor guvernelor vestice de a preveni deplasarea de lungă durată a personalului
şi de a reduce costurile. Dar, un mediu stabil doar în aparenţă se poate prăbuşi imediat după
retragerea trupelor de intervenţie. Cu cât comunităţile internaţionale au succes în restaurarea şi
reintroducerea legii, pe baza unui sistem legal juridico-penal acceptabil, cu atât creşte şansa ca
un nou conflict să nu mai izbucnească şi să nu mai fie necesară o nouă intervenţie în viitor.
Reconstrucţia unei ţări este o sarcină de lungă durată, în care atât armata cât şi poliţia au
roluri proprii. Ecuaţia „pace = ordine + justiţie” descrie echilibrul care trebuie să existe între
diferitele componente ale societăţii. în timp ce armata asigură „ordinea” din ecuaţie, poliţia şi
sistemul judiciar trebuie să asigure „justiţia”. De asemenea, poliţia civilă nu se poate substitui
prezenţei armatei, dacă cea din urmă este necesară pentru asigurarea unui mediu stabil. După
cum spunea colonelul Larry Forster, directorul Institutului Armatei pentru Menţinerea Păcii din
Naţiunile Unite, „nivelele macro şi micro ale securităţii (respectiv armata şi poliţia) sunt
interactive şi este necesar să funcţioneze ca un întreg”.5
În prezent, Poliţia Civilă a Naţiunilor Unite joacă un rol de prim plan în cadrul
operaţiunilor de menţinere a păcii şi în alte misiuni desfăşurate pe teren. Ea este implicată astăzi
în 13 misiuni diferite în întreaga lume. Zilnic, peste 7000 de poliţişti, originari din 90 de ţări
contribuitoare execută patrulări, organizează sesiuni de formare a noilor poliţii şi acordă asistenţă
forţelor locale de poliţie supraveghează respectarea normelor în materia drepturilor omului sau
desfăşoară numeroase alte misiuni.
Eforturile Poliţiei Civile urmăresc mai buna protecţie a comunităţilor şi stoparea
tendinţelor de creştere a activităţilor infracţionale. Experienţa Poliţiei Civile a Naţiunilor Unite şi
voinţa de a întrona pacea şi statul de drept sunt cele mai bune instrumente pentru menţinerea
climatului de ordine şi securitate civică.

Bibliografie
V. Ardelean, C. Burlacu, P. Dumitru – „Operaţiunile pentru menţinerea păcii”, IRSI, Bucureşti,
1994
V. Ionescu – „Consecinţele pe termen lung ale loviturilor teroriste de la 11 septembrie 2001”, în
Drept şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2002
L. Dragoman – „Dreptul internaţional aplicabil în operaţiunile de menţinere a păcii”, Editura
Academiei de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996
T. Chebeleu – „Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale”, Ed. Politică, București,
1984

5
V. Ardelean, C. Burlacu, P. Dumitru – „Operaţiunile pentru menţinerea păcii”, IRSI, Bucureşti, 1994
3