Adaugat- Etapele cunoașterii artei mobiliare paleolitice din România

Studiul de faţă îşi propune realizarea unui tablou cât mai complet şi coerent asupra
celor mai vechi manifestări ale artei mobiliare paleolitice din România prin actualizarea bazei
de date cu informaţiile oferite de cercetările ultimilor ani. În fapt, acest tip de analiză
presupune descrierea etapelor parcurse de cercetarea paleolitică în spaţiul românesc de la
perioada de debut, din primele decenii ale secolului XX, şi până la cercetarea modernă,
practicată în momentul actual.
Campaniile arheologice desfășurate încă din primii ani ai secolului XX au putut oferi și
primele indicii ale existenţei artei mobiliare pe teritoriul României. Descoperirile atribuite
Paleoliticului Superior provin din 16 situri și aparțin culturii aurignaciene, gravetiene și
epigravetiene. Pentru cultura aurignaciană obiectele sunt realizate din materii dure animale
(os, corn de ren și dinți) și provin din 5 situri localizate în peșteri (Peștera Bordul Mare-Ohaba
Ponor, Peștera Muierilor, Peștera Cioclovina, Peștera Topalu, Peștera Igrița). În schimb,
cultura gravetiană și epigravetiană este mai bine reprezentată, nu atât prin număr cât mai ales
prin varietatea obiectelor de artă și podoabă realizate din materii dure animale și minerale (os,
corn de ren, dinți, fildeș, cochilii? fosile, cuarțit, grafit). Din totalul de 11 situri, 4 sunt în
peșteri (Peștera Gura Cheii, Peștera Cioarei, Peștera de la Someșul Rece, Peștera Stânca
Ripiceni) iar 7 în aer liber (Lespezi-Lutărie, Crasnaleuca, Cotu-Miculinți, Strachina-Dorohoi,
Mitoc Malul-Galben, Țibrinu, Poiana Cireșului-Piatra Neamț).
În acest context, trebuie precizat că în cazul unor artefacte dispunem de informații incomplete
sau chiar ambigui (incertitudinea contextului stratigrafic și cronologic, dispariția unor piese
sau lipsa ilustrațiilor) însă am considerat necesară includerea lor în descrierea siturilor pentru
o ierarhizare completă a obiectelor de artă mobiliară, așa cum se prezintă la nivel
istoriografic, cel puțin până în momentul de față. Mai mult, această analiză se dorește punctul
de plecare în cercetarea tehnologică a obiectelor de artă și podoabă din spațiul românesc,
astfel încât, prin studiul direct asupra pieselor, cu mijloace tehnice performante (microscop
digital VHX-600, lupă binoculară, aparat foto performant) să obținem informații complete și
pertinente asupra fenomenului studiat.
Criteriul ales, în prezentarea siturilor care au furnizat materiale de referinţă în ceea ce priveşte
spiritualitatea omului din paleolitic, este cel cultural și, implicit cel cronologic: de la cele mai
vechi dovezi ale existenţei artei mobiliare pe teritoriul românesc până la cele mai recente.
Această abordare sperăm să contribuie la cunoaşterea fenomenului artistic în această parte a
Europei, în condiţiile în care descoperirile paleolitice de artă mobiliară din România, deşi nu
sunt numeroase, reprezintă expresia materială a unui fenomen distinct, în spaţiul luat în
discuţie, dar cu mare importanţă documentară la nivel regional.

Aurignacian

Peştera Bordul Mare este situată în partea de sud-est a satului Ohaba Ponor (jud.
Hunedoara), la o altitudine absolută de cca. 650 m. Importanţa arheologică a peşterii a fost
pusă în evidență pentru întâia oară de J. Mallasz (1918). O etapă a cercetării sitului, derulată
în perioada anilor 1923-1929, aparţine cercetătorilor M. Roşka, J. Mallasz şi I. Moldovan, De
asemenea, între anii 1954-1955, un colectiv de arheologi, condus de C. S. Nicolăescu Plopşor,
reia săpăturile, iar în anii 1983, 1986, 1994, Al. Păunescu efectuează câteva sondaje (Al.
Păunescu, 2001). Din punct de vedere stratigrafic, au fost identificate patru niveluri de locuire
musteriene, un nivel aurignacian şi un strat de cultură holocen, cu vestigii aparţinând culturii
Starcevo-Criş. Caracteristic pentru nivelul care ne interesează în mod direct, aurignacian, este
numărul redus de piese litice: 18 piese, din care 15 din silex, 2 din cuarţit şi una din gresie.
În anul 1957, C. S. Nicolăescu Plopşor publica rezultatele campaniei de săpături
arheologice din peştera Bordul Mare, menţionând, printre altele,
descoperirea unui canin de lup, perforat, (fig.1) care era însă amestecat
cu obiecte de podoabă neolitice (C.S.N Plopşor, N Haas, Al Păunescu,
Al Bolomey, 1957).

Fig. 1- Canin de lup din peștera Ohaba-Ponor

În acelaşi articol, se menţionează că stratigrafia a fost deranjată astfel încât, regăsim, alături
de ceramică neolitică, obiecte paleolitice şi resturi de faună fosilă. Caninul perforat din
peştera Bordul Mare va mai fi menţionat într-un articol din 1962, alături de alţi doi dinţi
perforaţi din Peştera Gura Cheii Râşnov “amintim cu acest prilej un canin de lup tot cu
rădăcina găurită, descoperit în nivelul aurignacian din peştera Bordul Mare de la Ohaba
Ponor” (C. S. Nicolăescu Plopşor, Al. Păunescu şi Ion Pop,1962, p. 116). În absenţa oricăror
detalii se presupune că este vorba de caninul de lup, publicat în 1957. Tocmai din această
cauză, asupra piesei, tratată ca fiind cel mai vechi obiect de podoabă, planează o serie de
incertitudini care se doresc a fi clarificate de cercetările viitoare (M. Cârciumaru, 1999).
Peștera Cioclovina sau Peștera Mare este amplasată la cca 1,5 km la sud de satul
Cioclovina, comuna Bosorod, județul Hunedoara. Primele sondaje arheologice au fost
efectuate de Marton Roșka în 1911. Situl a fost vizitat în 1924 de abatele H. Breuil care după
studierea materialelor rezultate din săpăturile vechi le-a atribuit cultural, Musterianului și
Aurignacianului mijlociu. Printre piesele faunistice, Roșka menționează prezența unui baston
perforat, fragmentat, realizat pe o tibie de lup. Din păcate nu oferă alte explicații și nici
imagini (Al. Păunescu, 2001).
Peștera Igrița este situată nu departe de satul Peștera, comuna Aștileu, județul Bihor.
Cercetările de aici au fost conduse de Marton Roșka-1913. În 1924, abatele Breuil și M.
Roșka au efectuat patru sondaje stabilind prezența a două/trei straturi musteriene și a unui
strat atribuit aurignacianului. Printre materialul faunustic provenit din sondajul 2- stratul
aurignacian, H. Breuil semnala și publica un vârf de săgeată fragmentar, realizat pe un
fragment de os de urs de peșteră. Vârful prezintă pe una din fețe un decor gravat ce constă în
16 linii scurte, transversale și oblice dispuse în două rânduri paralele (M. Roșka, 1925;
Nicolaescu-Plopșor, 1938; Al Păunescu, 2001).
Situl în peșteră, Topalu, astăzi distrus, era amplasat la cca 5 km nord de comuna
Topalu, județul Constanța. Este vorba de primul sit paleolitic semnalat pe teritoriul Dobrogei.
Cu ocazia exploatărilor de calcar a fost scos un bogat material arheologic, recuperat de N.N.
Moroșan în 1927 și atribuit aurignacianului (din păcate materialele au fost pierdute în anii
1940). Printre obiectele publicate se numără și un metacarp de Equus caballus fossilis care
prezintă pe fața sa anterioară linii scurte transversale, gravate. N.N. Moroșan afirma că este
vorba de un retușor ce prezintă urme de utilizare specifice. C.S. Nicolaescu Plopșor și Al.
Păunescu, de asemenea, au pus la îndoială urmele unei intervenții antropice intenționate pe
această piesă. Pe de altă parte, C. Beldiman apreciază piesa ca fiind un obiect decorat cu
utilizare nedeterminată (C.S. Nicolaescu-Plopșor, 1938;Al. Păunescu, 1999; C. Beldiman,
2004).
Peștera Muierilor
Situl paleolitic se găsește în peștera numită”Peștera Muierilor” la cca 4 km nord de comuna
Baia de Fier, județul Gorj. Cercetările arheologice desfășurate aici în perioada 1951-1955 și
coordonate de C.S. Nicolaescu-Plopșor au pus în evidență o amplă secvență a musterianului
dar și o locuire aurignaciană de unde au fost recuperate resturile scheletice ale unei femei de
tip Homo sapiens sapiens, datată recent la cca 30 kya BP. De asemenea, în timpul săpăturilor
din 1951 a fost descoperit și un vârf de săgeată din corn de ren, fragmentat. Pe fața superioară
prezintă un element grafic gravat în formă de zig-zag, compus din linii de 5-10 mm
(C.S.Nicolaescu-Plopșor și colab., 1954;Al Păunescu, 2000).

Gravetian
Primele descoperiri de obiecte de artă mobiliară de pe teritoriul României, pentru
cultura gravetiană, provin din peştera Gura Cheii situată la o distanţă de 8 km est-sud-est de
oraşul Râşnov şi la cca 200 m în amonte de la intrarea în defileul Cheile Râşnoavei, pe malul
drept al pârâului Cheia. Cu o orientare favorabilă primirii luminii şi căldurii solare (sud-sud-
vest), peştera este amplasată la o înălţime de 5 m raportat la cursul apei, având o lungime de
cca 13 m şi o lăţime de aprox. 4 m (C.S. Nicolaescu-Plopşor, Al. Păunescu, Ion Pop, 1962).
Aşa cum vom constata, depozitul acumulat în peştera Gura Cheii, afectat de
intervenţiile desfăşurate aici în mai multe etape, s-a aflat cu mult timp în urmă în atenţia
cercetătorilor,
Astfel, prima menţiune a peşterii, din anul 1925, o datorăm lui Franz Podek, pentru
ca, mai târziu, în perioada 1934-1935, Alfred Prox să efectueze primele investigaţii în urma
cărora peştera a fost cercetată parţial. Aceste cercetări n-au beneficiat, însă, de o rigoare
ştiinţifică şi drept urmare nu se cunoaşte o descriere stratigrafică (A. Prox, 1941). Însă, prin
reluarea cercetărilor arheologice în anul 1959 de o echipă condusă de C. S. Nicolăescu
Plopşor, s-a putut oferi o primă succesiune cronologică a depunerilor geologice şi culturale.
Astfel, s-au pus în evidenţă patru straturi sterile, trei depozite paleolitice (nivel musterian
tardiv, nivel aurignacian mijlociu, nivel kostenkien final = gravetian final), iar ultimul depozit
cuprinde un strat postpaleolitic (C. S. Nicolăescu Plopşor, Al. Păunescu şi Ion Pop,1962).
De asemenea, o secvenţă a cercetării interdisciplinare a peşterii aparţine lui M.
Cârciumaru care, în anul 1970, în colaborare cu Al. Păunescu realizează o serie de eşantioane
în vederea efectuării de analize complexe, pentru ca în 1975, împreună cu V. Glăvan să
publice o analiză polinică şi granulometrică a sedimentului din această peşteră (M.
Cârciumaru, V. Glăvan, 1975). Cercetările interdisciplinare vor fi derulate şi în anii următori
de K. Honea (1984), de C. Rădulescu, P. Samson (1992), care au efectuat o primă cercetare a
micromamiferelor din peştera Gura Cheii-Râşnov, şi de Alex. C. Păunescu (1996-1998).
Cercetările sistematice au fost continuate, în perioada 1983-1985, de Al. Păunescu
care deschide o nouă etapă a cercetărilor în peştera Gura Cheii-Râşnov, în cadrul căreia
investighează o suprafaţă de încă 13 mp unde au fost identificate două niveluri musteriene ,
un nivel aurignacian şi unul gravetian. Stratul postpaleolitic suprapune direct locuirea
gravetiană.(Al. Păunescu, 2001). Drept urmare, dacă iniţial în Peştera Gura Cheii a fost
identificat doar un nivel musterian (C. S. Nicolăescu Plopşor, Al. Păunescu şi Ion Pop,1962),
ulterior au fost descrise două, Musterian I şi Musterian II (Al. Păunescu, 1991). Plecând de la
această divizare a nivelului musterian, o reinterpretare a succesiunii culturale din peştera Gura
Cheii este apreciată ca fiind necesară (M. Cârciumaru şi colab., 2008). O ultimă etapă a
cercetărilor întreprinse în peştera Gura Cheii este legată de săpăturile de salvare întreprinse, în
2007, de o echipă condusă de M. Cârciumaru, în urma cărora a fost cercetat, în întregime,
depozitul peşterii (cca 26 m p). Cu ocazia finalizării săpăturilor din această peşteră, întreaga
cronostratigrafie a fost reevaluată, materialul litic şi osteologic reanalizat, astfel că un an mai
târziu a fost publicată o monografie a peşterii (M. Cârciumaru și colab., 2008).
Din punct de vedere cultural, aşa cum am precizat, în peşteră au fost menţionate
patru niveluri de locuire, însă, pentru studiul nostru doar nivelul gravetian prezintă interes.
Aici, ca urmare a săpăturilor arheologice publicate în 1962
de C.S.Nicolăescu Plopşor, Al. Păunescu şi I. Pop au fost
amintite şi două obiecte de podoabă(fig.2), mai exact un
canin de vulpe şi un incisiv de cerb, ambii cu rădăcina
perforată.

Fig.2-Obiecte de podoabă din peştera Gura Cheii Râşnov

Dacă prin corelaţiile crono-climatice pe baze palinologice a fost estimată o vârstă de 23.000
B.P. (M. Cârciumaru, V. Glăvan, 1975), datarea cu C-14 a oferit, pentru nivelul IV gravetian,
şi implicit pentru cele două obiecte de ornament, vârsta de 22.160 ± 90 B.P. (GrN-14.621)
(Al. Păunescu, 1991).
Peștera de la Someșu Rece situată la 2 km de satul cu același nume și la 6 km de comuna
Gilau, județul Cluj, a furnizat două obiecte de podoabă, puse în evidență de sondajele
efectuate de Antal Koch. Primul, este un baston perforat, fragmentar, realizat pe tibia
proximală.! Nu dispunem decât de datele publicate în articolul din 1925 de Henri Breuil, unde
poate fi găsit și desenul piesei. Cel de-al doilea obiect este tot un baston perforat realizat pe un
femur ?de lup. Nu există informații suplimentare referitoare la cele două piese. Dacă ținem
cont de apariția lor în același context stratigrafic cu cel al unei lame de silex, se pot atribui,
ipotetic, culturii gravetiene, fără alte precizări.
 În situl gravetian de la Lespezi-Lutărie
comuna Gârleni, județul Bacău, în perioada anilor 1962-1968, Maria Bitiri-Ciortescu și Viorel
Căpitanu au efectuat ample săpături arheologice. Printre materialele scoase la lumină s-a
găsit, în nivelul IV și o defensă de mamut. În același strat au mai fost semnalate și alte
elemente ale unui schelet postcranian de mamut. Dată fiind absența în sit a altor mărturii
privind prelucrarea fildeșului precum și raritatea resturilor scheletice? de mamut, se
presupune o proveniență alogenă a obiectului de la Lespezi. Nivelul IV nu dispune de datări
absolute însă, raportându-ne la datele C14 oferite de nivelul V - 18 110 300 BP și nivelul III –
18 020 350 BP, se poate presupune că datarea nivelului din care provine defensa de mamut se
plasează în jurul vârstei de 18 000BP (M. Bitiri , V. Căpitanu, 1972; C. Beldiman, 2004).
În timpul sondajelor de salvare efectuate de Mihail Brudiu în 1974-1977 în satul
Crasnaleuca, comuna Coțușca, jud. Botoșani, de-a lungul falezei pârâului Staniștei, au fost
descoperite printre alte vestigii ale culturii gravetiene și două obiecte prelucrate: un vârf de
săgeată fragmentar și un baston perforat pe un metatarsian principal, provenind de la un cal.
Sondajele efectuate pe aceeași terasă, în punctul numit Lutaria, au pus în evidență două
niveluri gravetiene cu vârste de 19 460±220 BP pentru nivelul IV și 21 700±800BP pentru
nivelul VII. Plecând de la faptul că poziția stratigrafică a nivelului în care au fost găsite
obiectele este identică cu cea a nivelului VII din punctul apropiat Lutărie, s-a considerat că
cele două locuiri, cronologic, aparțin aceleeași etape timpurii a gravetianului din zonă (Al.
Păunescu, 1999).
Așezarea paleolitică din punctul Gârla Mare, care a oferit vestigii ale culturii
gravetiene, este situată la sud-vest de satul Cotu-Miculinți, comuna Coțușca, județul
Botoșani. Situl a fost descoperit și studiat de Mihail Brudiu în perioada anilor 1977-1979.
Aici a fost pus în evidență existența unui nivel Gravetian oriental evoluat cu șapte straturi de
15-30 cm (I-VII de la cel mai recent la cel mai vechi). Printre artefactele descoperite în
nivelul II se numără și un baston perforat din corn de ren descoperit în 1978. Fața superioară
are gravate linii longitudinale, paralele, care pot fi interpretate ca decor. Un al doilea obiect de
artă, un harpon din corn de ren, fragmentar, a fost descoperit în stratul III. ( M. Brudiu, 1980,
1987; V. Chirica, 1989). Straturile II și III nu dispun de datări radiometrice.
În perioada anilor 1924 și 1925-1926, N.N. Moroșan, care a descoperit singurul sit de
peșteră din spațiul est-carpatic, locuit de omul paleolitic, efectuează cercetări sistematice la
Stânca-Ripiceni, județul Botoșani. Din cele șapte nivele de locuire identificate, este de
remarcat, pentru studiul nostru, nivelul V care a pus în evidență și obiecte de podoabă:
jumătatea posterioară a unui maxilar inferior drept de vulpe, un canin de lup precum și o
cochilie de Helix care prezintă indiciile unei perforații. Această locuire poate fi atribuită unei
etape evoluate a gravetianului din zona Prutului mijlociu (V.Chirica,1989; Al.
Păunescu,1999).
Cercetările întreprinse în a doua jumătate a secolului XX în apropierea oraşului Dorohoi
(jud. Botoşani) au dus la descoperirea, în partea de sud-est a satului Strachina, a trei aşezări
gravetiene. Dintre acestea, a doua, cea de la Strachina-Dorohoi, este situată pe o cumpană
de apă ce desparte cele două văi, Beldiman şi Codău, prezentându-se sub forma unei culmi
relativ netede, cunoscută sub numele de “ Polonicu”.
Aşadar, o primă etapă a descoperirilor de la Strachina-Dorohoi aparţine lui Gh. M.
Vasiliu ale cărui cercetări de suprafaţă au fost întreprinse din 1964, colecţia sa numărând 1
200 de piese. Ulterior, în 1966, Al. Păunescu realizează un sondaj care a pus în lumină un
strat gros de 15-30 cm, atribuit culturii gravetiene, faza recentă (Al. Păunescu, 1968). Alături
de un bogat material litic (unelte, resturi de debitaj) acest sit a oferit şi câteva bucăţi mărunte
de ocru roşu precum şi un mic obiect de formă ovală, fragmentat, din grafit, (fig.3) pe a cărui
suprafaţă se pot distinge patru şănţuleţe, distanţate între ele şi dispuse oarecum
paralel(Al.Păunescu, 1968).

Fig. 3-Obiect din grafit, gravat, de la Stracova-Dorohoi

Se presupune că sursa de provenienţă a grafitului se află la cca 100 km la sud de teritoriul

comunelor Iacobeni şi Broşteni din judeţul Suceava (C. Beldiman, 2004). Din păcate, acestea
reprezintă singurele informaţii de care dispunem în momentul de faţă, deoarece piesa nu a fost
supusă nici unui studiu amănunţit.
În aceeaşi zonă geografică a Moldovei, mai exact la Mitoc- Malul Galben a fost
descoperit unul din cele mai frumoase obiecte, considerat de altfel, la nivel istoriografic,
prima piesă de artă paleolitică din România. Tocmai din acest punct de vedere, apreciem că o
descriere amplă a sitului de aici, se impune.
 Prima descoperire paleolitică din România aparţine geologului şi paleontologului,
Gregoriu Ştefănescu, care în 1885 descoperă câteva piese de silex în depozitele de argilă, pe
malul Prutului, la Mitoc, judeţul Botoşani. Acestea, deşi nu au fost încadrate din punct de
vedere tipologic şi nu se cunoaşte, cu exactitate, locul descoperirii lor sunt considerate drept
mărturie a existenţei unei staţiuni preistorice. Staţiunea în aer liber de la Mitoc Malu-
Galben, amplasată pe terasa mijlocie a Prutului, este unul din cele mai importante situri
paleolitice din România (V. Chirica, 1982; M. Cârciumaru și colab., 2000; V. Chirica, I.
Borziac, 2009).
De asemenea, pentru perioada de început a cercetărilor de teren din Paleoliticul
Superior trebuie menţionate sondajele efectuate la Mitoc de geologul Ioan Simionescu, în
perioada anilor 1901-1903. Însă primele cercetări sistematice le datorăm arheologului şi
geologului N. N. Moroşan, care în prima jumătate a secolului XX întreprinde o serie de
sondaje care au avut ca rezultat descoperirea unui număr de peste 30 de staţiuni paleolitice,
situate pe terasele Prutului şi ale Nistrului (V. Chirica, 1982).
După o întrerupere de două decenii, cercetările sunt reluate între 1956-1957 de C.S.
Nicolaescu Plopşor şi N. Zaharia care efectuează un sondaj stratigrafic de mari dimensiuni şi
stabilesc, din punct de vedere arheologic, următoarele niveluri de locuire: 1- nivel atribuit
sfârşitului paleoliticului inferior; 2- nivel musterian, slab reprezentat din punct de vedere
tehnico- tipologic; 3- nivel aurignacian bogat în material litic şi elemente paleofaunistice; 4-
nivel postpaleolitic atribuit culturii Cucuteni (V. Chirica, 1989, Al. Păunescu, 1999, V.
Chirica, I. Borziac, 2009).
Cercetările de la Mitoc-Malul Galben au fost reluate începând din 1978 de V. Chirica
care, în perioada 1984-1988, va colabora cu K.Honea (SUA), iar între anii 1991-1995 cu o
echipă de arheologi belgieni formată din M. Otte, P. Noiret (Liege) şi P. Haesaerts
(Bruxelles) (V. Chirica, 2001; V.Chirica, Ilie Borziac, 2009).
În ceea ce priveşte stratigrafia acestei aşezări, P. Haesaerts (1993) apreciază că
nivelurile gravetiene de la Mitoc-Malul Galben sunt incluse sedimentologic în partea
superioară a depozitului de loess şi în baza depunerii de loess nisipos, ceea ce ar corespunde
ultimei perioade a Interpleniglaciarului şi primei etape a Pleniglaciarului superior. De
asemanea, acelaşi arheolog observa că panta straturilor prezintă anumite trăsături distincte.
Astfel, cea principală urmează panta versantului în direcţia văii, în timp ce a doua pantă cade
perpendicular pe valea deschisă la nord.
Pornind de la observaţiile lui P. Haesaerts, arheologul american, K. Honea (1994)
formula propria opinie, sugerând înclinarea straturilor de la nord la sud şi de la vest la est, iar
prin măsurătorile efectuate pentru determinarea diverselor resturi culturale nu s-a luat în
calcul tocmai înclinarea naturală a sedimentelor.
Din cele expuse anterior, se poate constata că stratigrafia geologică şi arheologică din
staţiunea de la Mitoc- Malu Galben a stârnit multe controverse şi a întâmpinat greutăţi în
interpretare.
În aceeaşi ordine de idei, arheologul ieşean, V. Chirica (1989) considera că stabilirea
cu exactitate a numărului nivelurilor gravetiene a fost greu de precizat. În consecinţă,
cercetătorul reduce de la 7 la 4 numărul nivelurilor culturale gravetiene, subliniind că poziţia
lor geocronologică este încă dificil de stabilit fără analize chimice şi palinologice, mai ales că
datările C-14 nu pot fi pe de-a-ntregul concludente, tocmai din cauza stratigrafiei geologice,
precum şi a unor erori în interpretarea datelor efectuate de K. Honea.
Nivelul II, gravetian, situat la adâncimea de 7,10 m, era compus din două vetre şi un
atelier de cioplire a uneltelor ce totaliza un număr de 4 760 de piese din silex, cea mai mare
parte a lor reprezentând produse de debitaj (fapt ce demonstrează o intensă activitate de
cioplire a uneltelor). Una din vetre a fost datată la 26.400±10.406 (M. Cârciumaru, V.
Chirica, 1987). Însă, reprezentativă pentru acest nivel, este amuleta-pandantiv (fig.4)
descoperită în anul 1981, totodată considerată şi prima piesă de artă paleolitică din România.
Fig. 4- Amuletă-pandantiv din aşezarea de la Mitoc Malul Galben

Este obţinută prin prelucrarea unei aşchii de cortex de formă ovală, perforată la partea
superioară şi uşor concavă, la bază. Prezintă un ornament, în întregime realizat din linii
incizate, ambele feţe având decorate un element treflat (V. Chirica, 1982). Interpretarea
decorului principal este apreciată drept dificilă de către V. Chirica (1982) ca urmare a absenţei
analogiilor şi a unei stilizări excesive.
Totuşi, autorul amintit avansează ideea existenţei, pe avers, unei reprezentări
schematizate a unui cervideu orientat spre dreapta, iar pe revers, capul (coarnele) unui
bovideu. Mai mult, în poziţie inversă, ar putea sugera o siluetă umană.
O altă opinie, în ceea ce priveşte interpretarea decorului existent pe amuletă, aparţine
lui M. Cârciumaru (1999) care apreciază prezenţa, pe ambele feţe ale pandantivului, a părţii
inferioare a corpului unui alergător, mai exact picioarele şi trunchiul acestuia, evident redate
stilizat.
Reacţiile nu au întârziat să apară, argumentarea tuturor interpretărilor formulate fiind
greu de realizat în condiţiile în care decorul este, în întregime, dominat de geometrizare (C.
Beldiman, D.-M.Sztancs, 2006).
În completarea unei imagini de ansamblu cât mai clare trebuie precizat faptul că
pandantive, în special din dinţi de animale, au fost descoperite în aşezări ce datează de la
începutul Paleoliticului Superior, din aproape toată Europa. Însă, amuletele din piatră sunt mai
rare şi nu apar decât din gravetianul mijlociu, iar decorul este aproape inexistent. Este cazul
pandantivelor descoperite la Pavlov I şi Pavlov II, precum şi la Aşurkogo, în zona lacului
Baikal. De asemenea, obiecte similare dar realizate din oase de mamut sau din corn de ren au
fost descoperite la Dolni Vestonice, respectiv Valea Ervei, însă acestea din urmă datează din
magdalenian (V. Chirica,1982). În acelaşi context, ar putea fi luate în considerare, din punct
de vedere stilistic, şi piesele descoperite la Molodova 5 (stratul 6) şi Cosăuţi (stratul 2) (M.
Cârciumaru, 1999), precum şi pandantivul de la Ţibrinu – Mircea Vodă (A. Vârtic, 2008).
După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, piesa de artă de la Mitoc-Malul
Galben nu-şi găseşte analogii în ceea ce priveşte materia primă. Singurele indicii de realizare
a unor simple elemente artistice pe cortex sunt lamele sau aşchiile de decorticare de la Riparo
Tagliente (Verona), Hotulevo (pe Desna) şi Solvieux (Périgord) cu linii orizontale sau oblice
incizate pe crusta naturală a silexului (V. Chirica, 1982).
Şi în privinţa semnificaţiei realizării amuletelor – pandantive s-au înregistrat
interpretări diverse. Pornind de la ideea avansată de “părintele artei preistorice” A. L.
Gourhan (1965) conform căreia piesele de formă ovală, cu incizii pe contur, constituie
reprezentări sexuale feminine, V. Chirica (1982) o apreciază ca fiind insuficient fondată, în
timp ce M. Cârciumaru (1999) nu înlătură total această ipoteză în cazul piesei de la Mitoc-
Malul Galben.
În cadrul nivelulului IV, situat la o adâncime de 4 – 5,25 m, dispunem de material
litic reprezentat de 16 gratoir-e, 22 burin-e, 7 lame retuşate, 2 lame denticulate, 2 lame cu
encoche, 1 perçoir pe aşchie, 10 lamele a dos, 2 vârfuri La Gravette, 2 bifaciale atipice.
Aceluiaşi nivel gravetian îi aparţine şi un pandantiv descoperit în anul 1993 la adâncimea de
4,83 m, realizat dintr-un fragment de diafiză aparţinând unui os lung de ierbivor adult de talie
mare (fig 5).
 .

Fig. 5- Pandantiv din os din aşezarea de la Mitoc Malu-Galben

Datările absolute au oferit o vârstă cuprinsă între 20.945 ± 850 B. P. şi 19.910 ± 990 B.
P., fiind vorba probabil de două serii de ocupaţii, separate printr-o uşoară repriză de acumulări
loessice ( V. Chirica, 1989).
Pandantivul este nedecorat şi prevăzut cu perforaţie la nivelul căreia, prin examen
microscopic, au fost puse în evidenţă urme de utilizare. Ele au fost interpretate ca rezultatul
frecării de un şnur de piele, ipoteză ce consolidează ideea că pandantivul a fost utilizat prin
suspendare de un fir ataşat longitudinal. În cazul de faţă trebuie menţionat faptul că în urma
unui studiu amănunţit asupra piesei s-a putut urmări atât schema operaţiilor de confecţionare
cât şi a celor de perforare, fiind propus cu acest prilej şi un model de reconstituire a
pandantivului (M. Otte, V. Chirica, C. Beldiman, 1995; M. Otte, C. Beldiman, 1995; C.
Beldiman, D. M. Sztancs, 2006).
Din punct de vedere morfologic, similitudini pot fi găsite la pandantivele ce provin din Belgia
(Trou de Chaleaux şi Goyet), din Spania (Tito Bustillo) şi Italia (Abri Tagliente) (M. Otte, V.
Chirica, C. Beldiman, 1995).
O altă regiune care, prin cercetări întreprinse în a doua parte a secolului XX, a oferit
unul din cele mai frumoase obiecte de artă , este cuprinsă între Dunăre şi Marea Neagră, pe
teritoriul localităţii Ţibrinu. Mai exact, aşezarea de la Ţibrinu este situată în partea de vest a
Dobrogei, în comuna Mircea Vodă, judeţul Constanţa (Al. Păunescu, 1996-1998).
Din punct de vedere geomorfologic, zona la care ne referim se află în partea vestică a
Podişului Carasu, în cadrul caruia, Valea Ţibrinului s-ar încadra ca un culoar depresionar de
legătură între valea largă a Dunării şi ulucul depresionar Stupina – Crucea – Gălbiori –
Dorobanţu – N. Bălcescu – M. Kogălniceanu (Al. Păunescu, 1996-1998).
Aşadar, o primă etapă a cercetării arheologice aparţine lui Mihail Eugen şi Al.
Păunescu , care în perioada anilor 1981-1983, la circa 3,6 km vest-nord-vest de sat şi la aprox.
0,8 km est-sud-est de cherhanaua mică, construită pe digul aflat în marginea vestică a lacului,
au descoperit în pământul prăbuşit în urma surpării malului, mai multe piese litice şi resturi de
faună (Al. Păunescu, 1990).
Însă, cercetările arheologice ulterioare aveau să ducă la descoperirea a două obiecte de
artă. Ele au fost găsite în anul 1993 de Mihail Eugen pe teritoriul localităţii Ţibrinu, mai
precis, pe plaja din zona aşezării gravetiene din punctul III – malul stâng (sudic) al lacului
Ţibrinu (Al. Păunescu, 1996-1998).
De asemenea, în vara anului 1996, Al. Păunescu deschide o nouă etapă de cercetare
arheologică a aşezării, prin realizarea unui sondaj în urma căruia au fost determinate două
niveluri de locuire atribuite gravetianului. Din primul nivel, inferior , cu o grosime de aprox.
0,30 m provin resturile a două vetre simple, neamenajate şi pete mici cu cenuşă şi cărbuni, iar
în cel de-al doilea nivel, cel superior, de cca 0,2 m au fost identificate resturile a trei vetre de
foc, simple ce cuprindeau pamânt ars, cenuşă şi cărbuni mărunţi de lemn, precum şi 11 pete
mici cu cenuşă şi cărbuni. Totodadă, pentru datare, au fost prelevate două probe de cărbuni de
lemn, sol şi oase. Pentru nivelul I, gravetian, vârsta obţinută a fost de 18.350 ± 200 B.P., iar
pentru cel de-al doilea, tot gravetian, de 13.760 ± 170 B.P. (Al. Păunescu, 1999). Cum cele
două obiecte de artă provin din sedimentele prăbuşite ale malului stâng al terasei văii
Ţibrinului, poziţia stratigrafică rămâne incertă. Totuşi, Al. Păunescu (1996-1998) le atribuie,
mai degrabă, nivelului I, inferior. Drept argument în susţinerea acestei afirmaţii stă frecvenţa,
în cadrul acestui nivel, a resturilor faunistice şi buna lor conservare, în comparaţie cu nivelul
II. În schimb, M. Cârciumaru, analizând decorul existent pe pandantivul de la Ţibrinu îl
găseşte similar obiectelor din corn şi os din adăpostul sub stâncă de la Cuina Turcului –
Dubova, jud. Mehedinţi, cu datări de 12.600 ± 20 B.P. şi 11.960 ± 60 B.P. Strict din acest
punct de vedere,apreciază că atribuirea pandantivului de la Ţibrinu celui de-al doilea nivel de
locuire este mult mai plauzibil (M. Cârciumaru și colab., 2000). De asemenea, V. Chirica şi I.
Borziac (2009), din punct de vedere al atribuirii culturale, apreciază primul nivel din aşezarea
de la Ţibrinu de aspect gravetian tardiv, iar cel de-al doilea, epigravetian. Aşa cum am mai
precizat, aşezarea de la Ţibrinu se face remarcată prin existenţa celor două piese reprezentând
unicele obiecte de artă mobiliară cunoscute, până acum, în paleoliticul superior dobrogean.
Unul din aceste obiecte reprezintă un pandantiv dintr-un canin de urs. Al. Păunescu (1997;
1996-1998; 1998), fără a menţiona nicio sursă asupra determinării respective, consideră că
acest canin aparţine lui Ursus spelaeus. În lucrarea monografică asupra paleoliticului din
Dobrogea, pentru atribuirea caninului respectiv, este invocată expertiza paleontologului
Costin Rădulescu care menţionează că este vorba de un canin inferior stâng de la o femelă de
Ursus spelaeus (A.Păunescu, 1999) (fig.6).
Aspectul general al caninului, dimensiunile sale reduse precum și contextul stratigrafic
incert au reprezentat argumente suficiente pentru ca piesa să fie supusă unei noi determinări:

Selon sa forme, sa dimension, son degré d’usure et de ramplissage avec

dentine à la racine, le spécimen appartient à une canine inférieure droite
de femelle d’Ursus arctos (M.Cârciumaru și colab., 2010, p.105).

Fig. 6- Obiect de podoabă din așezarea de la Țibrinu

Celălalt obiect este o aşchie de os perforată (fig. 7) ce se înscrie în forma unui trapez
neregulat având latura mică oblică, cea dinspre orificiu şi uşor curbată, cea opusă perforaţiei.
mică oblică, cea dinspre orificiu şi uşor curbată, cea opusă perforaţiei. Despre pandantivul
gravat de la Ţibrinu, Al. Păunescu (1996-1998) a afirmat că a fost realizat
dintr-o „aşchie de os perforată la un capăt...care provine de la un animal mare
(probabil ierbivor)” (p. 76), conform determinării paleontologului Costin
Rădulescu (Al. Păunescu, 1999). Ideea, de altfel, este preluată și în alte
lucrări „Un des objets, entièrement façonné, est une pendeloque de type long,
droite, prise sur éclat diaphysaire d’os long d’un grand herbivore –
probablement Bos sp./Bison priscus” (C. Beldiman, D.-M. Sztancs, 2006,
2010, p. 13).

Fig. 7-Pandantiv din os, gravat, din aşezarea de la Ţibrinu

Această ipoteză este, însă, contestată în ultimul studiu dedicat analizei tehnologice a
pandantivului “Les observations directes sur le pendentif et les comparaisons avec le matériel
de référance…., ainsi que nos recherches expériementales (fig. 4) faites en comparaison avec
des bois de cervidés ont démontré que le pendentif de Țibrinu a été réalisé en fait en bois de
cervidé” (M. Cârciumaru și colab., 2010, p.92). Acest nou punct de vedere, extrem de
interesant, va fi detaliat într-un alt context ce vizează concepte și metode noi de cercetare
tehnologică a obiectelor de artă mobiliară.
Suprafaţa externă prezintă un interesant decor incizat care constă din trei şiruri de liniuţe în
zig-zag sau de linii drepte dispuse vertical, în lungimea osului ori orizontal, în lăţimea lui (Al.
Păunescu, 1999). Acest tip de decor prezintă similitudini cu piese de os descoperite în mai
multe aşezări aparţinând unor culturi ale paleoliticului superior, fie de tip Kostenki, Avdeevo,
gravetiene sau tardigravetiene, fie magdaleniene cunoscute atât în Europa răsăriteană cât şi în
cea centrală (Al. Păunescu, 1998).
Dacă ar fi să ne oprim asupra teritoriului României, analogii pentru acest tip de decor
găsim la Porţile de Fier, de unde provin mai multe obiecte din os şi corn, de vârstă
epigravetiană, cu un decor asemănător celui de la Ţibrinu (M. Cârciumaru, M. Mărgărit,
2002). De asemenea, această piesă de artă paleolitică, prin modul de fabricare, aminteşte de
etapele operatorii identificate în cazul unui alt pandantiv gravetian din os, cel de la Mitoc –
Malul Galben (C. Beldiman, D-M. Sztancs, 2006).
Revenind la piesa de la Ţibrinu, C. Beldiman şi D-M Sztancs (2006) realizează o
amplă analiză a decorului, întreaga suprafaţă fiind supusă unui riguros examen tehnico-
tipologic, iar prin utilizarea lupei binoculare s-au reconstituit etapele operatorii ale decorului
gravat. Cei doi autori revin asupra pieselor de la Ţibrinu cu o descriere generală a acestora, în
cadrul unei lucrări privind pandantivele paleolitice şi epipaleolitice şi semnificaţia simbolică a
acestora (C. Beldiman şi D.-M. Sztancs, 2010).
În aceeași ordine de idei, A. Vartic (2008), analizând motivele geometrice reprezentate pe
diverse obiecte de podoabă –, amuleta da la Cosăuţi, Mitoc, Ţibrinu – realizează o serie de
analogii între aceste pandantive în ceea ce priveşte numărul inciziilor, considerând aceste
simboluri ca fiind organizate în mai multe structuri- matrice de multiplii ai numerelor 3, 7 şi
9.
Importanţa descoperirilor de la Ţibrinu, conferită în exclusivitate de obiectele de podoabă
şi în special de pandantivul gravat în stil geometric, consideraţiile tehnologice laborioase
formulate ulterior, dar mai ales ambiguitatea încadrărilor culturale ale materialului litic au
reprezentat tot atâtea argumente în vederea reevaluării acestor descoperiri (M. Cârciumaru și
colab, 2010).
 Drept urmare, propriile investigaţii şi observaţii asupra celor două piese de artă, unice
pentru teritoriul dobrogean, vor fi formulate într-un capitol special conceput studiului
tehnologic al obiectelor de artă mobiliară.
O altă regiune ce concentrează zăcăminte ale Paleoliticului Superior se găseşte la sud
de Carpaţi, în Oltenia. Arealul include importante aşezări paleolitice printre ele numărându-
se şi Peştera Cioarei.Situată în partea sudică a Carpaţilor Meridionali, la contactul cu
Subcarpaţii Olteniei, peştera se află la cca. 400 m NE de satul Boroşteni, comuna Peştişani,
judeţul Gorj, pe stânga pârâului Bistricioara (afluent al Bistriţei) (C.S. Nicolăescu-Plopşor,
C.N. Mateescu, 1955)
Aşezarea geografică, orientarea spre SV precum şi microclimatul acesteia (peşteră
complet uscată) au reprezentat, cu certitudine, argumente definitorii pentru C. S. Nicolăescu-
Plopşor în demararea unui investigaţii în scopul verificării existenţei urmelor de cultură
materială paleolitică în depozitul său sedimentar.
În consecinţă, prima etapă a cercetării peşterii Cioarei este reprezentată de sondajul
efectuat de C. S. Nicolăescu-Plopşor şi C. N. Mateescu. Săpăturile arheologice, deschise în
anul 1954, au penetrat depozitul până la 4 m adâncime, fără să atingă patul peşterii,
stratigrafia prezentând la bază, un strat musterian cu mai multe niveluri, suprapus de un strat
intermediar lipsit de resturi arheologice, deasupra căruia se află stratul aurignacian (C. S.
Nicolăescu-Plopşor, C. N. Mateescu, 1955).
Cea de-a doua etapă a cercetării peşterii Cioarei este deschisă de M. Cârciumaru, în
1973, în vederea primelor analize polinice ale depozitului. În acest sens, s-a mers la adâncirea
vechii secţiuni până la patul peşterii. Rezultatele cercetării au oferit o coloană stratigrafică
completă a depozitului, importante consideraţii cronoclimatice (M. Cârciumaru, 1977) dar şi o
succesiune culturală deosebit de interesantă.
Toate aceste rezultate s-au dovedit argumente suficiente pentru M. Cârciumaru şi M.
Bitiri-Ciortescu care, în anul 1979 vor relua şi extinde săpăturile arheologice până în anul
1990, cu o întrerupere în 1989. Ca urmare a apariţiei studiului palinologic, care a fixat cadrul
paleoclimatic si geocronologic al paleoliticului din peştera Cioarei, ca şi existenţa celui mai
vechi musterian cunoscut până acum în România, s-a intrat în cea de-a treia etapă de cercetare
interdisciplinară intensivă a peşterii (M. Cârciumaru și colab., 2000).
Ultima etapă de cercetare a peşterii a debutat în anul 1994 sub conducerea prof. univ. dr.
Marin Cârciumaru. Este momentul în care peştera devine Şantier Şcoală al Facultăţii de
istorie-arheologie de la Universitatea Valahia din Târgovişte, iar cercetările arheologice
continuă cu studenţii în condiţii tehnice superioare. De adăugat celor menţionate anterior este
faptul că, din punct de vedere cultural, pentru Paleoliticul Superior, în urma săpăturilor
efectuate de C. S. Nicolăescu-Plopşor şi C.N. Mateescu în anul 1955, s-a vorbit doar de un
nivel aurignacian, cu toate că sondajele ulterioare au relevat că locuirea cea mai intensă
aparţine gravetianului. Din acest motiv, după finalizarea cercetărilor, se poate vorbi în Peştera
Cioarei de două niveluri culturale şi anume, în partea inferioară un nivel atribuit
aurignacianului, iar în cea superioară un nivel gravetian. De reţinut pentru studiul nostru este
faptul că, începând cu cea de-a patra etapă a cercetărilor arheologice desfăşurate în Peştera
Cioarei, se fac cele mai importante descoperiri de obiecte de artă. Astfel, în campania
arheologică din 1995, în nivelul gravetian, s-au descoperit în secţiunea XVII, la 75 cm
adâncime, în partea superioară a stratului O, un pandantiv gravat din gresie marnoasă,
puternic silicifiată, un incisiv şi o falangă de Ursus spelaeus, perforate (fig.8)

Fig. 8-Obiecte de podoabă din Peştera Cioarei-Boroşteni

Cele trei piese de podoabă erau concentrate pe o suprafaţă de circa 75 cm². Alături de
aceste piese se afla o concentrare importantă de cochilii de Stagnicola palustris şi Pomatias
rivulare. În aceeaşi secţiune, prin studiul preliminar al faunei, s-a putut descoperi şi o mărgea
dintr-o stalactită de tip macaroană care se afla lipită de un os de mamifer (fig 9).
Prin concentrarea pandantivului gravat, incisivului şi falangei într-o suprafaţă aşa de
mică se poate considera că acestea puteau face parte dintr-un unic colier sau au fost purtate
separat de o singură persoană (M. Cârciumaru, M. Otte, R. Dobrescu, 1996).

Fig.9-Mărgea de stalactită din Peştera Cioarei

Din cadrul acestei secţiuni, pandantivul gravat rămâne cea mai importantă piesă de podoabă
din Peştera Cioarei, al cărui décor, constând în cinci incizii înclinate, poate fi comparat cu cel
prezent pe un fragment de baghetă provenită de la Cracovia-Spadzista, dintr-un nivel
gravetian datat la 21.000 ± 900 (J. Kozlowski, 1992), precum şi cu cel de pe statueta de la
Mezin – Ucraina, descoperită într-un strat datat la 15.100 ± 200 (Z. Abramova ,1995).
În anul 1996, prin săpăturile din secţiunea XIX, la adâncimea de 70-82 cm, au fost
descoperite, în acelaşi nivel cultural, alte trei elemente de podoabă: este vorba de două
mărgele (fig 10), una din
stalactită şi o alta din os, precum şi de un obiect de piatră, mai curios,

Fig.10-Obiecte de podoabă din Peştera Cioarei-Boroşteni

cu gravuri circulare,(fig.11) care ar fi putut îndeplini rol de pandantiv, chiar dacă nu este
prevăzut cu perforaţie (M. Cârciumaru, Dobrescu R.,1997).
Prezumtivul pandantiv, de formă alungită, realizat din piatră de culoare neagră
asupra căruia omul paleolitic a intervenit cu o serie de incizii, prezintă
analogii, din punct de vedere stilistic, cu o piesă descoperită la Gontzi-Ucraina
căreia i s-a atribuit funcţia de ac (Z. Abramova, 1995).
Referitor la modul de suspendare al pandantivului, similitudini apar pe o arie
geografică întinsă, din Europa Centrală până în Siberia. În acest context, poate
fi amintită şi piesa de la Strachina – Dorohoi, din judeţul Vaslui, realizată din
grafit, de o formă ovalară, decorată cu patru şanţuri paralele (Al. Păunescu,
1968).
Fig.11-Pandantiv de piatră din Peştera Cioarei- Boroşteni
Analogii pentru cele două piese confectionate din stalactite găsim tot pe teritoriul României,
în Peştera Bordul Mare-Ohaba Ponor. Aici, un obiect tubular publicat alături de alte piese
considerate neolitice (C. S. Nicolăescu Plopşor, N. Haas, Al. Păunescu, 1957) surprinde prin
asemănare cu mărgelele din stalactite descoperite în peştera Cioarei-Boroşteni.
Pentru Paleoliticul Superior – stratul O – s-au obţinut trei datări C14: 25.900 ± 120
B.P. şi 25.330 ± 240 B.P, pentru partea inferioară şi 23.570 ± 120 B.P., pentru partea
superioară (M Cârciumaru și colab., 2000).
 Însă, aşa cum am menţionat, cercetările arheologice au demonstrat, alături de culturile
Paleoliticului Superior, şi o importantă locuire musteriană în cadrul careia, au fost descoperite
mari cantităţi de ocru, de o mare diversitate coloristică (M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 1997).
Cum între arta mobiliară și materiile colorante există o strânsă legătură considerăm necesar o
descriere a lor. Coloranţii au fost concentraţi în stratul E, contemporan cu complexul de
încalzire Boroşteni. Datările C14 din acest strat au pus în evidenţă vârste cuprinse între
51.900 + 5.300 / - 3.200 BP>45.000 BP. Nu este exclus, conform corelaţiilor cronoclimatice
ale complexului de încalzire Boroşteni cu ultimul interglaciar, ca în Peştera Cioarei să avem
ocru mai vechi de 80.000 BP.
Chiar dacă nu ţinem cont de această ultimă afirmaţie şi considerăm drept valabile doar
datările C14 menţionate, putem afirma că în Peştera Cioarei s-a descoperit ocrul cel mai vechi
cunoscut până în prezent în România (M. Cârciumaru, M. Ţuţuianu-Cârciumaru, 2009a).
Eventuale analogii, legate atât de structura ocrului cât şi de utilitatea lui, pot fi făcute în
măsura în care cercetările viitoare din ţara noastră, cu rigurozitatea care se impune, vor oferi
situaţii mai concludente decât cele din peştera Cioarei, în vederea întregirii cunoştinţelor
noastre despre acest, atât de important, aspect al spiritualităţii paleolitice din România (M.
Cârciumaru și colab., 2000).
Mai mult, ca urmare a săpăturilor arheologice sistematice, efectuate în perioada anilor
'80-'90 sub îndrumarea lui M. Cârciumaru, prin recuperarea atentă a ocrului (foarte abundent
în stratele E şi F ), au fost descoperite un număr de 8 stalagmite ce poartă urme de ocru (fig
12) părând a corespunde recipientelor destinate preparării coloranţilor (M. Cârciumaru, M.
Otte, M. Ulrix-Closset, 1995).

Fig. 12- Recipient destinat preparării ocrului - Peştera Cioarei

Cea mai mare parte a lor au fost obţinute prin retezarea părţii superioare a
stalagmitelor,însă două din aceste recipiente par a fi prelucrate dintr-o crustă de calcit (M.
Cârciumaru, M. Ulrix-Closset, 1995). Comparând, aceleaşi materiale stalagmitice şi cruste de
calcit au folosit la utilizarea lămpilor din Peştera Eulène şi Labastide din Franţa, dar acestea
nu ating nivelul tehnic al recipientelor din Peştera Cioarei, cu toate că aparţin unei perioade
mai târzii (M. Cârciumaru, M. Ţuţuianu-Cârciumaru, 2009a).
De asemenea, un element care conferă unitate recipientelor din Peştera Cioarei este
concentrarea lor cronologică, majoritatea fiind recuperate din acelaşi strat geologic, stratul E,
depus în aceeaşi etapă climatică – în complexul de încălzire Boroşteni. În timp absolut, ele se
plasează între 50.900+4.400/-2.800 B.P. GrN 15.046 şi 51.900+5.300/-3.200 B.P. GrN 15.048
(M. Cârciumaru, M. Ţuţuianu-Cârciumaru, 2009a).
Referitor la descoperirile arheologice din Peştera Cioarei, menţionate mai sus,
arheologul Al. Păunescu le consideră fie “implantări”, fie “inventări”. Judecând din
perspectiva întinderii peşterii de aprox. 80-85 m², el apreciază că “ Peştera Cioarei a fost
folosită ca adăpost temporar pentru numeroasele grupuri de neandertalieni în pelegrinările lor
vânătoreşti şi mai puţin pentru cei din paleoliticul superior” (Al. Păunescu, 2000, p. 332). El
susţine că cele mai multe piese din silex provenite din Peştera Cioarei şi atribuite de M.
Cârciumaru, în special, nivelului gravetian nu sunt altceva decât obiecte litice aparţinând
locuirii Starcevo-Criş. De asemenea, nici recipientele pentru prepararea ocrului, provenite din
stratele musteriene, nu sunt luate în seamă fiind catalogate, asemeni obiectelor de podoabă şi
artă, simple invenţii. Într-un alt articol (1996-1998), acelaşi autor menţionează că obiectele
provenite din peştera Cioarei nu pot fi analizate împreună cu celelalte obiecte de artă
gravetiană descoperite pe teritoriul românesc, întrucât asupra lor planează o serie de semne de
întrebare. Ceea ce-l surprinde pe autor la acest „tezaur” de obiecte, cum însuşi îl defineşte,
este bogăţia şi diversitatea atât a tipurilor de piese, cât şi a materialului care a servit drept
suport în confecţionarea lor. Din aceste considerente, este dificil, după autor, a stabili o
încadrare atât cronologică, cât şi stratigrafică a obiectelor litice, şi în special a obiectelor de
artă şi podoabă.
Un alt sit paleolitic, redeschis relativ recent şi care a oferit descoperiri de o importanţă
excepţională, este cel de la Poiana Cireşului, situat la o distanţă de aproximativ 4 km de
Piatra Neamţ, pe malul drept al Bistriţei, în preajma confluenţei râului cu pârâul Doamna.
Situl este amplasat pe un nivel de eroziune sculptat de Bistriţa în substratul de fliş,
echivalent al terasei de 45 m a râului. Altitudinea absolută variază între 395 şi 405 m, din
cauza suprafeţei vălurite, rezultat al eroziunii şi acumulării diferenţiate, dar şi al modificărilor
antropice survenite în timpurile istorice. (Cârciumaru și colab., 2006).
Prima etapă a cercetărilor întreprinse la Poiana Cireşului va debuta în anul 1963 sub
coordonarea lui C. Scorpan care, în urma efectuării unui sondaj cu suprafaţa de 15 mp şi
adâncimea maximă de 1,40 m, identifică patru orizonturi geologice şi un singur nivel
cultural, atribuit “aurignacianului superior răsăritean” (C. Scorpan, 1976).
De asemenea, o a doua campanie de cercetări se va desfăşura în anul 1968 sub
conducerea lui V. Căpitanu. În urma sondajului realizat până la adâncimea de 1,50 m vor fi
raportate cinci straturi geologice şi trei niveluri culturale, atribuite de această dată
gravetianului (V. Căpitanu, 1969).
După aproximativ două decenii, în anul 1989, săpăturile vor fi reluate de către M.
Bitiri-Ciortescu şi R. Dobrescu, însă, din păcate, rezultatele au rămas, până în prezent,
nepublicate.
De menţionat este faptul că interpretarea iniţială a rezultatelor cercetărilor din acest sit
a suferit, de-a lungul timpului, numeroase modificări. Astfel, părerea lui C. Scorpan (1976),
conform careia locuirea de la Poiana Cireşului ar aparţine unui aurignacian superior
răsăritean, a fost modificată de V. Chirica (1989), care o atribuie simplu aurignacianului, pe
motiv că nu au fost găsite unelte specifice Gravetianului (vârfuri ”La Gravette”, lame şi
lamele ”á bord abattu”). O altă opinie susţine prezenţa a trei niveluri de locuire, aparţinând
gravetianului mijlociu, superior şi final (M. Brudiu, 1974). De asemenea, conform unei alte
păreri, situl de aici ar aparţine etapei a VII-a de evoluţie a gravetianului de pe valea Bistriţei
(Al. Păunescu, 1998).
Începând cu anul 1998 şi până în prezent situl este cercetat de o echipă
internaţională ce reuneşte specialişti în diverse domenii interdisciplinare, sub conducerea prof.
univ. dr. Marin Cârciumaru care, prin săpăturile de anvergură efectuate, au schimbat complet
atât configurarea stratigrafiei geologice cât şi pe cea arheologică. Conform analizei ultimelor
studiilor (M. Cârciumaru şi colab., 2006, 2006-2007, 2007-2008) partea superioară a
depozitului – cea identificată prin intermediul săpăturilor sistematice, până la adâncimea
medie de 3,50 m - cuprinde şapte unităţi stratigrafice, care se disting în general bine, în
majoritatea profilelor. În ceea ce priveşte stratigrafia arheologică, s-au identificat patru nivele
de ocupare paleolitică, aparţinând, primele două, Epigravetianului şi, ultimele două,
Gravetianului.
Aşa cum am precizat, primul nivel paleolitic de la Poiana Cireşului aparţine Epigravetianului
şi a fost identificat în depozitul lessoid gălbui, atribuit Tardiglaciarului. Lipsită de structuri
vizibile de amenajare a habitatului, fără a conserva material organic şi puternic afectată de
intervenţii ulterioare, cum este cazul locuirii neolitice, această prezenţă epigravetiană se
rezumă la câteva zeci de unelte şi resturi de debitaj, care apar amestecate cu material de
factură neolitică. În fapt, prezenţa unor elemente paleolitice se limitează la câteva lamele
retuşate abrupt, a unor nuclee conice de mici dimensiuni şi a resturilor dispersate de debitaj.
Nivelul epigravetian II a furnizat o variată şi bogată informaţie arheologică: o succesiune de
urme de combustie dispersate sau vetre simple, un set litic de peste 6000 de piese, un
ansamblu bogat în resturi faunistice bine conservate, obiecte de artă mobiliară, arme sau
unelte din materiale dure de origine animală; galeţi plaţi de gresie de dimensiuni variabile;
fragmente de coloranţi minerali (ocru), fosile miocene, un fragment de răşină etc. De
asemenea, pentru acest nivel au fost recuperate un număr de 14 artefacte, ce pot fi atribuite
industriei pe materii dure animale. Pe baza structurii tipologice, au fost identificate patru
categorii principale: unelte, arme, elemente de podoabă şi indeterminate. În cadrul acestora
din urmă, de menţionat sunt dinţii perforaţi, fragmente de os gravat, fragmente de corn,
prezentând diverse stigmate, precum şi obiectele curioase. Exemplificând, vom menţiona
descoperirea, în cadrul campaniei arheologice din anul 2001, a unui dinte de cerb perforat
(fig.13).
Un astfel de exemplar mai este atestat, pentru teritoriul României, la Gura Cheii- Râşnov,
într-un nivel gravetian datat la 22.190±90 B.P. (Al. Păunescu, 1991) însă,
raportându-ne la nivelul Gravetianului din Europa Centrală şi de Est,
dinţii de cerb apar într-un număr destul de restrâns. Însă un exemplar este
menţionat în Rusia, la Timonovka (Z.Abramova, 1995).

Fig. 13- Dinte de cerb din aşezarea de la Poiana Cireşului-Piatra Neamţ

În acelaşi an, a fost descoperit un galet din cuarţit (fig 14) a cărui utilitate ridică semne de
întrebare. Analogiile pe care le putem face sunt cei doi galeţi din
marnă, descoperiţi în mormântul de la Brno II şi galetul plat din
şist, provenind de la Predmosti.(K. Valoch, 1996).
Fig. 14- Galet din cuarţit, gravat, din aşezarea Piatra Neamţ-
Poiana Cireşului

De asemenea, în anul 2002 aşezarea paleolitică de la Poiana Cireşului a oferit un canin

inferior stâng de lup,(fig 15) iar analogiile pe care le putem găsi pentru acest obiect de artă
sunt deosebit de numeroase.
 În Europa de Est, dinţii perforaţi de lup au fost descoperiţi la Eliseevici,
Avdeevo, cu 30 de canini şi incisivi de lup, perforaţi sau cu incizii profunde,
pentru suspendare, la Sungir şi Kostenki 4 - Alexandrovka (Z.Abramova,
1995).

Fig. 15- Canin de lup, perforat, din aşezarea de la Poiana Cireşului

Seriei obiectelor de artă mobiliară i se adaugă un fragment de diafiză
de os lung (metapod), (fig. 16) cu incizii profunde pe una din margini, asemănătoare celor
identificate pe piese din os provenind de la Climăuţi (Republica Moldova) sau Khotilevo II
(Rusia) (Z. Abramova, 1995).
Fig 16- Fragment de os gravat-Poiana Cireşului

De asemenea, la o adâncime de 210 cm a fost identificată o falangă de ren, (fig. 17) perforată
doar pe o parte, care s-a dovedit a fi un instrument de suflat, în genul celui descoperit la Dolni
Vestoniče (B. Klima, 1995).

Fig. 17- Falangă de ren perforată doar pe o parte

Poiana Cireşului-Piatra Neamţ

În cursul campaniei din anul 2003 a fost descoperit un

fragment de os, cu o serie de incizii dispuse liniar pe una din suprafeţe
şi care par să se multiplice spre partea fragmentată (fig.18). De altfel,
piesa a fost supusă unui amplu studiu tehnico-tipologic privind modul de realizare a inciziilor.
(M. Carciumaru,M. Țuțuianu Cârciumaru, 2009b).

Fig.18-Fragment de corn, gravat, din aşezarea de la Poiana Cireşului

Tot în cadrul aceleaşi săpături, au fost descoperite patru scoici bivalve fosilizate, (fig. 19)
aparţinând speciei Congeria, asupra cărora nu s-a intervenit pentru a fi transformate, eventual,
în obiecte de podoabă.

Fig. 19- Scoici bivalve din aşezarea de la Poiana Cireşului

Nivelul epigravetian II, al cărui conţinut a fost descris, constituie una din cele mai bogate
asocieri de informaţii arheologice menţionată pentru paleoliticul superior din România.
Această etapă de ocupare de la Poiana Cireşului se poate încadra în intervalul 19.000-16.000
B.P. (M. Cârciumaru și colab., 2006).
De asemenea, o scurtă perioadă de ocupare a sitului a fost remarcată în secţiunile I (1998), III
(2001) şi IV (2002), la o adâncime medie de 2,90-3,10 m. Cu excepţia unor urme dispersate
de combustie, din care au fost recoltate câteva eşantioane pentru datări, nivelul gravetian I a
oferit puţine informaţii, eşantionul litic fiind redus, de doar 196 piese. Vârsta acestui orizont
se poate încadra între 23.000-21000 B.P. ( M. Cârciumaru și colab., 2006). Cel mai vechi
nivel, nivelul Gravetian II, situat la o adâncime medie de 3,60-3,95 m, a fost datat la 26.070 ±
340 B.P., în fapt cea mai veche datare obţinută pentru Gravetianul de pe Valea Bistriţei
(M.Cârciumaru și colab., 2006).
Noutatea din cadrul campaniei arheologice din anul 2004 o reprezintă descoperirea a 12
cochilii perforate (fig. 20) la o adâncime medie de 3,75 m. Aceste cochilii au fost atribuite
speciei Lythogliphus, identificată în întreg bazinul pontic, fiind considerată o
specie comună (A. V.Grossu,1956).

Fig. 20-Cochilii perforate din aşezarea de la Poiana Cireşului

Odată cu trecerea în revistă a celor mai vechi manifestări ale artei mobiliare paleolitice
din spaţiul românesc se impun o serie de constatări.
În primul rând, obiectele de artă mobiliară descoperite până acum în România
(atribuite culturilor aurignaciene, gravetiene şi epigravetiene) provin din situri plasate atât în
mediul carstic (Peştera Bordul Mare, Peştera Gura Cheii, Peştera Cioarei, Peștera Muierilor,
Peștera Cioclovina, Peștera Topalu, Peștera Igrița, Peștera de la Someșul Rece) cât şi din situri
de terasă (Stracova, Mitoc Malu-Galben, Poiana Cireşului, Ţibrinu, Lespezi-Lutărie,
Crasnaleuca, Cotu-Miculinți). O distribuire a siturilor pe regiuni ne indică o superioritate a
acestora în partea de est a ţării -Moldova- unde sunt localizate 6 aşezări, urmată de
Transilvania cu 5 situri, Oltenia şi Dobrogea cu câte 2 așezări fiecare.
De asemenea, din cele prezentate se constată faptul că primele manifestări ale
spiritualității aparțin aurignacianului, însă datele stratigrafice și cronologice existente nu
permit a stabili, cu exactitate, încadrarea culturală a siturilor care au furnizat cele mai vechi
obiecte de artă mobiliară. Însă, în aceeași măsură, nu există nici elemente care să permită
încadrarea lor culturală în cadrul gravetianului. Totuși, prezența lor demonstrează existența
ideii de spiritualitate…….
În asemenea condiții, în urma consultării bibliografiei de specialitate, putem vorbi de lipsa
unui caracter unitar al informaţiei (contextul stratigrafic şi cronologic incert al unor obiecte
sau lipsa unui studiu arheozoologic în cazul obiectelor prelucrate în materii dure animale)
care, în final, determină gradul de validitate a rezultatelor complete asupra fenomenului
studiat. De asemenea, există descoperiri mai vechi sau recente, greu accesibile pentru
examinare directă, pierdute azi sau cu locaţii actuale în colecţii neprecizabile; ele au fost însă
publicate, de o manieră mai mult sau mai puţin detaliată, cu ilustraţii. O altă categorie este
constituită de artefacte semnalate în diverse publicaţii sau descrise sumar, fără inserarea de
ilustraţii, fie ele desene sau fotografii.
Însă, pentru cea mai mare parte a obiectelor de artă mobiliară descoperite în România
dispunem de bune repere stratigrafice şi cronologice, ele putând fi supuse examinărilor
integrale, inclusiv prin mijloacele microscopiei optice, realizarea documentaţiei foto extensive
etc. În consecinţă, datele prezentate sunt însoţite de repere de cronologie absolută disponibile,
precum şi de o bogată ilustraţie, considerăm indispensabilă oricărui studiu asupra artei.

Lotul luat în considerare, cuprinde atât piese analizate direct, cât şi piese publicate, dar care
nu au putut fi studiate direct (datele fiind preluate din publicaţii) și însumează un număr de 8
piese, ceea ce reprezintă efectivul quasi-integral al artefactelor de acest gen cunoscut pe
teritoriul României. Cea mai recentă semnalare a unor posibile piese de podoabă? probabil
paleolitice? – fragmente de oase cu perforaţii, atribuite unor intervenţii antropice (asupra
cărora nu dispunem de alte detalii) se leagă de descoperirile din Peştera „La Adam” de la
Târguşor, jud. Constanţa (Dobrescu, Doboş, Popescu, Tuffreau et al., 2008, p. 219).
Trebuie făcută precizarea că, în prezent dispunem, pentru obiectele de podoabă paleolitice din
România, de informaţii de valoare inegală, realitate care determină gradul de validitate a
concluziilor complete asupra fenomenului studiat. În primul rând, unele obiecte dispun de
bune repere stratigrafice şi cronologice, fiind disponibile pentru realizarea examinărilor
integrale, inclusiv prin mijloacele microscopiei optice, realizarea documentaţiei foto extensive
etc. Însă există descoperiri mai vechi sau recente, greu accesibile pentru examinare directă,
pierdute azi sau cu locaţii actuale în colecţii neprecizabile; ele au fost însă publicate, de o
manieră mai mult sau mai puţin detaliată, cu ilustraţii. O altă categorie este constituită de
artefacte semnalate în diverse publicaţii sau descrise sumar, fără inserarea de ilustraţii, fie ele
desene sau fotografii.
2.2.4 Descrierea obiectelor arheologice dupa Monica Vintila
În mod convenţional s-a stabilit o împărţire a obiectelor finite în trei părţi, în funcţie de orientarea
acestora în timpul utilizării (H. Camps-Fabrer, 1974, 1977; A. Averbouh, 2000). Există astfel o
parte proximală – cea mai apropiată de mână, aceasta fiind cea care asigură zona de prehensiune
sau de înmănuşare, după caz. Opusă părţii proximale se află partea distală – aceasta reprezintă
frontul activ al obiectului, iar între cele două se află o parte mezială. În acelaşi timp, feţele pieselor
vor purta denumirea de superioară – faţa care prezintă structura externă a materiei prime (în
general ţesut compact) şi inferioară – faţa care prezintă structura internă (în general ţesut
spongios) (A. Averbouh, 2000). În ceea ce priveşte lateralizarea marginilor, aceasta se face
ţinându-se cont de faţa superioară a piesei, marginea dreaptă situându-se la dreapta, iar cea stângă la
stânga observatorului (A. Averbouh, 2000, după V. Cabrera Valdes, F. Bernaldo de Quiros, 1976).
Parametrii principali care definesc morfologia generală a unei piese sunt conturul,
profilul şi secţiunea acesteia (D. Stordeur, 1979). În ceea ce priveşte morfologia conturului
extremităţilor, mai ales a părţii distale, se poate opta, în funcţie de necesităţi, pentru
împărţirea acestuia în margini şi extremitate. Aceste delimitări vor putea fi utilizate în delimitarea
întinderii unei uzuri sau în recunoaşterea unei realizări incomplete a polizării obiectului finit (A.
Averbouh, 2000).
2.3. Principii metodologice privind analiza decorului de pe obiectele arheologice
2.3.1 Mijloace de anliză
Lectura şi analiza gravurilor a fost supusă, din motivele precizate anterior, mai multor
mijloace şi tehnici de observare neinvazive, realizate pe piesele originale. Observarea s-a
făcut treptat, trecându-se progresiv de la macroscopie (lupa binoculară) la microscopie
(microscopul optic electronic VHX-600). În urma examenului microscopic, au fost obţinute
noi suporturi de analiză – micrografiile. Cu ajutorul acestora s-au putut reconstitui, prin
colaje, suprafeţe întregi, mărite între 30x şi 200x.
2.3.1.1 Lupa binoculară
Acest instrument ne-a oferit un suport pentru examinarea macroscopică a pieselor
arheologice decorate (fig. 12). Cu ajutorul său am putut controla îndeaproape starea de
conservare a artefactelor, verificând apoi un eventual impact al stigmatelor determinate de o
conservare precară asupra gravurilor care ne-au interesat în studiul nostru, dar şi aspecte
precum integralitatea gravurilor de pe piese sau păstrarea intactă a gravurii în profunzime.
Observaţiile obţinute cu acest instrument au fost mai apoi completate în funcţie de
posibilităţile oferite de starea de conservare a fiecărui artefact.
2.3.1.2 Microscopul optic digital (MOD) VHX-600
Acest microscop reprezintă varianta îmbunatăţită a microscopului optic clasic. În cazul
acestuia, informaţiile obţinute nu puteau fi întotdeauna utilizate datorită unei slabe profunzimi
a câmpului, examenul artefactelor bazându-se întotdeauna pe imagini punctuale, dificil de
integrat imaginii de ansamblu a obiectului. Microscopul optic digital VHX-600 (fig. 12) oferă
o remediere a acestei probleme prin opţiunile de compoziţie în profunzime – captarea de
multiple imagini (până la 40) cu focalizare diferită a aceluiaşi obiectiv şi compunerea acestora
cu ajutorul soft-ului intern al microscopului, şi de display 3D – opţiune care se bazează pe
acelaşi procedeu de compoziţie în profunzime, modul de redare fiind însă diferit.
Fig. 12 – Lupa binoculara şi microscopul optic digital VHX-600 (Keyence) utilizate în studiul
microscopic al gravurilor studiate

2.3.1.3. Micrografiile – reprezintă imaginile înregistrate cu ajutorul microscopului

optic digital şi necesită puternice valenţe descriptive; cu alte cuvinte aceste micrografii trebuie
“citite” pentru a putea înţelege procedeul tehnologic folosit în gravare. Imaginile obţinute (fig.
13) sunt diferite de cele care pot fi înregistrate cu alte tipuri de microscoape, acest lucru fiind
determinat fie de tehnica aparatului, fie de modul de preparare al obiectului de observat. Un
alt element important în micrografiile obţinute este lumina. În funcţie de unghiul sub care
cade, aceasta poate scoate în evidenţă elemente de interes pentru cercetător. În mod obişnuit
iluminarea obiectelor se face oblic cu o sursă luminoasă care vine dinspre stânga sus. În cazul
orientării diferite a luminii pot apărea iluzii ale trasărilor în relief (C. Fritz, 1999). La
microscopul optic digital folosit acest tip de iluzie poate fi corectat cu ajutorul imaginilor de tip 3D.

Studiu de caz privind aplicarea metodologiei pe obiectele

arheologice
 – Dăltiţă fragmentată (Icoana, jud. Mehedinţi) –

Până în momentul de faţă, în România, nu au fost efectuate studii tehnice

microscopice asupra pieselor de artă mobiliară preistorică şi mai ales asupra decorului
acestora. Acest fapt se datorează cu precădere lipsei mijloacelor tehnice necesare acestui gen
de demers – ne referim aici la microscoapele de mare putere, apărute abia în ultimele decenii.
Chiar dacă aparatura necesară a fost mai accesibilă în vestul Europei, nici aici tipul de studii
amintit nu a fost foarte des abordat, cele mai complete lucrări de gen aparţinând lui F. D’Errico
(1994) şi lui C. Fritz (1999). Cercetătorii au preferat, în schimb, să utilizeze tehnologia de
ultimă generaţie mai ales în studiile traseologice şi funcţionale: Y. Maigrot (2003), A. Legrand
(2000). Acestea sunt motivele care ne-au îndemnat să realizăm un model de analiză tehnologică
a unui obiect de artă mobiliară, cu accent pe decorul acestuia, alegând în acest scop o piesă din
situl mezolitic de la Icoana (jud. Mehedinţi).
Provenienţa
Anul descoperirii şi localizarea în săpătură
Încadrare culturală
Morfometrie
Analiza tehnică macro- şi microscopică
Morfologie
Tehnica de realizare a piesei
Tehnica de realizare a inciziilor

Analiza tehno-tipologică macro- şi microscopică a artei mobiliare

preistorice de la Porţile de Fier
aparţinând mezoliticului târziu
Provenienţa
Anul descoperirii şi localizarea în săpătură
Încadrare culturală
Morfometrie
Descriere macroscopică – morfologie, stare de conservare, analiză tehnologică:
Tehnica de realizare a decorului:
http://arheologie.ulbsibiu.ro/santiere/hunedoara/
piese_files/frame.htm