Cocktail postmodern à la Bostrom

Abstract: Nick Bostrom este, foarte probabil, cel mai mediatizat dintre tinerii filosofi
contemporani care sunt preocupaţi de probleme cu priză la publicul larg ca, de exemplu,
implicaţiile filosofice ale digitalizării şi posibilele consecinţe ale acestui fenomen asupra
viitorului umanităţii, relaţiile dintre simulare şi realitate, depăşirile condiţiei umane ş.a. În ce
măsură aceste subiecte pot să fie aduse în siajul filosofiei clasice şi, consecutiv, în ce măsură
poate un astfel de filosof să fie inclus în capricioasele istorii ale filosofiei contemporane
rămâne, până la urmă, o chestiune de gust.

Abstract: Nick Bostrom is, most likely, the most publicized of young philosophers
concerned with matters favored by the general public such as the philosophical outcomes of
digitalization and the possible consequences of this phenomenon on the future of humanity,
the relations between simulation and reality, the surpassing of the human condition a.s.o. To
what extent can these subjects be brought in the slipstream of classical philosophy and,
consequently, to what extent can such a philosopher be included in the capricious histories of
contemporary philosophy, all that is a matter of taste, in the end.

Cuvinte cheie: Nick Bostrom, transumanism, argumentul simulării, risc existenţial.

Keywords: Nick Bostrom, transhumanism, the simulation argument, existential risk.

Răsfăţat al mass-media de popularizare a ştiinţei, Nick Bostrom candidează cu şanse

mari la ipoteticul titlu de „cel mai notoriu tânăr filosof contemporan”. Mass-media de
popularizare a ştiinţei contemporane (canale tv din categoria „Discovery”, documentarele
BBC, zeci de siteuri specializate ş.a.m.d) aleg fără prea multe ezitări să îl intervieveze pe
Bostrom cu precădere asupra unor chestiuni pe care filosofia academică conservatoare
(scuzată fie cacofonia) preferă să le treacă la capitolul „curiozităţi” sau, şi mai rău, „non-
filosofie”. Aşa cum vom descrie în rândurile de mai jos, magnetul vital al domeniului în
cauză este aşa-numitul „argument al simulării”, ridicat la rangul de cea mai importantă
problemă filosofică a contemporaneităţii de către media amintită anterior.
Înainte de orice şi pentru a-l introduce cum se cuvine pe Nick Bostrom, să dăm un
scroll rapid prin impresionantul curriculum vitae (nu mai puţin de 32 de pagini) pe care şi-l
etalează pe siteul propriu (www.nickbostrom.com). Născut pe 10 martie 1973 în Suedia,
Bostrom a obţinut licenţele în Filosofie, Matematică, Logică Matematică şi Inteligenţă
Artificială la Universitatea din Goteborg (1993-1994 – un record suedez de programe urmate
simultan, după propriile declaraţii), diploma de master în fizică şi filosofie la aceeaşi
universitate şi doctoratul în filosofie la London School of Economics. După câţiva ani de
experienţă la Departamentul de Filosofie din cadrul Yale University, Bostrom ajunge
profesor titular al Facultăţii de Filosofie de la Oxford University, poziţie pe care o ocupă şi
acum, în paralel cu poziţia de director al Institutului pentru Viitorul Umanităţii. Preocupările
majore sale majore se conturează în cinci direcţii: conceptul de risc existenţial, argumentul
simulării, antropica, transumanismul (inclusiv problemele legate de consecinţele viitoarelor
tehnologii) şi implicaţiile consecinţionalimsului.
Evident, interesele lui Bostrom şi modul în care acesta înţelege să le îmbrăţişeze atrag
atât simpatii cât şi critici substanţiale din partea comunităţii filosofice (în măsura în care o
astfel de comunitate există), iar distanţa dintre a numi astfel de preocupări ca „non-filosofie”
sau, dimpotrivă, ca cea mai profitabilă direcţie a filosofiei contemporane este în cele din urmă
extrem de scurtă. La fel de evident este însă şi faptul că, vrând-nevrând, în ciuda vârstei sale
relativ fragede Nick Bostrom construieşte încet ceea ce numim de obicei un sistem filosofic.
Pentru a susţine acest argument este suficientă o simplă descriere a trei dintre elementele de
rezistenţă din sistemul bostromian (dacă ne este iertat adjectivul). Cronologic şi logic, punctul
de plecare trebuie să fie doctrina transumanismului, o recurenţă obsesivă în scrierile
profesorului de la Oxford. Avându-l ca precursor pe Max More (sau pe mult mai obscurul
FM-2030), transumanismul nu este doar o filosofie ci un întreg program intelectual şi cultural
care susţine, în esenţă, posibilitatea şi mai ales dezirabilitatea transcenderii fundamentale a
condiţiei umane prin recursul la tehnologii contemporane. Starea ideală la care visează orice
transumanist onest ar fi, evident, aceea în care toate neajunsurile condiţiei umane
(îmbătrânirea şi toate formele de decrepitudine aduse de ea, boala, moartea, limitările
intelectuale sau senzoriale etc.) sunt depăşite prin atingerea condiţiei post-umane. Trecând
peste toate discuţiile posibile asupra transumanismului (criticii acestuia, ca Francis Fukuyama
spre exemplu, sunt la fel de numeroşi ca susţinătorii lui, dar acesta este un alt subiect în sine),
să spunem doar că personajul nostru central, Nick Bostrom, se află clar în frontul avansat al
mişcării transumanismului, nu doar prin seria de articole, cărţi sau apariţii media în care îl
apără şi promovează, dar şi prin de-a fi înfiinţat una din cele mai active entităţi din domeniu,
Humanity+ (anterior Asociaţia Mondială Transumanistă).
În al doilea rând, aşa-numitul „argument al simulării” (în fapt o simplă ipoteză asupra
realităţii), susţinut iniţial într-un articol apărut în 2003 în Philosophical Quarterly („Are you
living in a computer simulation?” vol. 53, nr. 211, pp. 243-255) şi sprijinit cu un elaborat
suport de logică formală şi de teorii neuro- şi ciber-computaţionale, presupune posibilitatea
ca într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, o civilizaţie postumană (care a adoptat,
prin urmare, principiile transumanismului) să fie capabilă din punct de vedere tehnic să ruleze
simulări computerizate de foarte mari dimensiuni ale predecesorilor. Concluzia logică la care
ajunge Bostrom în urma conjecturilor sale este aceea că dacă în acest moment nu trăim într-o
simulare computerizată, urmaşii noştri nu vor fi niciodată capabili să creeze astfel de
simulări. Deşi nu este exprimată explicit, în text (iar textul a suferit numeroase actualizări şi
reveniri astfel încât pare destul de limpede faptul că Bostrom rămâne fidel convingerii
iniţiale) planează în permanenţă ideea că descendenţii noştri vor fi ajuns deja într-un anume
punct al istoriei lor la nivelul necesar unei simulări ample a trecutului, iar noi suntem – în
mod cert – fragmente de cod care populează o astfel de simulare computerizată. În termeni de
istorie a filosofiei, argumentul bostromian al simulării este o nouă faţă a vechii intuiţii
platoniciene a unei iluzorii realităţi sau, pentru cei care preferă, a unui geniu cartezian, nu rău
ci bun de această dată (pentru că orice post-uman civilizat va fi eradicat, desigur, înclinaţiile
înspre rău). Din punctul de vedere mult mai laic al istoriei culturii pop, argumentul simulării
este un cocktail de Matrix, cu două felii de The Sims şi un strop de Back to the Future (deşi
atât de suculentul subiect al prezentului care ar putea modifica sau nu viitorul şi invers nu
este abordat, din păcate, de filosoful anglo-suedez).
În fine, a treia ramificaţie a gândirii celui pe care îl avem în vedere urmăreşte
conceptul de risc existenţial şi posibilităţile ajungerii într-o astfel de situaţie în viitorul mai
mult sau mai puţin îndepărtat. Bref, riscul existenţial este riscul de a ajunge într-o situaţie în
care un rezultat advers ar anihila viaţa inteligentă originată pe Pământ sau i-ar limita
permanent şi drastic potenţialul. Doar pentru a aţâţa curiozitatea celor străini de acest subiect,
să spunem că Bostrom foloseşte patru categorii pentru a clasifica riscurile existenţiale: „bang-
urile” (situaţia în care viaţa inteligentă terestră se sfârşeşte într-un dezastru relativ subit, fie ca
urmare a unui accident sau a unui act deliberat de distrugere), „crunch-urile” (atunci când
potenţialul de a ajunge la faza de postumanitate este deja imposibil, deşi viaţa continuă într-o
formă oarecare), „shriek-urile” (o oarecare formă de postumanitate este atinsă, dar este
extrem de îngustă şi limitată faţă de ceea ce s-ar fi dorit) şi „whimpers-urile” (postumanitatea
este reală, se întâmplă, dar evoluează într-o direcţie care presupune gradual şi irevocabil
dispariţia completă a lucrurilor pe care le valorizăm astăzi). Conform celor mai recente
comunicări din partea filosofului, în prezent lucrează la o carte care are ca temă viitorul
maşinilor inteligente şi riscul existenţial asociat cu această evoluţie. Ceea ce, în traducere
liberă, înseamnă finisarea cocktailului amintit mai sus cu umbreluţe Terminator.
Un viitor istoric al filosofiei ar putea foarte uşor să-l indexeze pe Nick Bostrom în
categoria filosofilor postmodernişti science-fiction. În ceea ce ne priveşte, subiectul includerii
celui în cauză într-una din speciile filosofiei nu este decât o dovadă în plus a faptului că de
2500 de ani filosofia este, în linii mari, neschimbată. Nick Bostrom atacă în cele din urmă
două din chestiunile esenţiale care dau contur filosofiei (şi nu ne referim aici în mod aparte la
filosofia Occidentului): timpul şi realitatea. Transumanismul, teoria riscului existenţial şi
argumentul simulării sunt doar feţe ale aceleiaşi monede; dacă primele două se rezumă în
nucleul lor la a vedea viitorul prin prisma prezentului, ultima reprezintă o viziune asupra
prezentului prin raportarea la viitor. În al doilea rând, luând de această dată doar argumentul
simulării, constatăm – şi nu este nevoie de un nivel ridicat de expertiză pentru acest lucru – că
Bostrom se plasează nu într-un registru inventat de sine ci în descendenţa directă a
investigatorilor naturii realităţii, pe urmele adânci ale lui Platon sau Descartes sau, mult mai
recent, Daniel Dennett, de exemplu. În cele din urmă, singurele probleme care se pot pune
din punct de vedere al istoriei filosofiei faţă de aceste subiecte depind în mod fundamental de
structura interioară profundă a celui care le adresează. Variantele ne sunt limitate, consider
eu, la două: fie respingem conservator (ofensaţi în forul nostru interior) trivializarea unei
întregi istorii a filosofiei continentale, fie – euforici şi revoluţionari – aclamăm o oarecare
„aducere la zi” a prăfuitelor teme din filosofia clasică. Iar în ceea ce priveşte problema valorii
unor astfel de abordări contemporane, un lucru înţelept ar fi să o lăsăm pe seama viitorului,
oricât de supus riscurilor existenţiale ar fi acesta.

Dan Pătroc este lector al Universităţii din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane.
Dan Pătroc is a lecturer within the Univeristy of Oradea, The Faculty of Social and Human
Sciences