Dezbatere asupra modernității

1. Ce este modernitatea?

-epocă și concept
-ruptură fundamentală cu epocile anterioare
-apariția ideilor de timp, progres, raționalitate
-apariția subiectului rațional care își urmărește interesul
-dezvrăjirea lumii
-capitalism, industrializare
-standardizarea timpului și a spațiului

2. Modernitatea este problema centrală a științelor sociale

Pentru Marx – modernitatea de tip capitalist apare ca o eliberare față de epocile

anterioare (ca o formă de progres chiar) dar care la rândul ei are propriile
contradicții, forme de subjugare și alienare. Modernitatea capitalistă trebuie
depășită în mod dialectic, prin traversarea contradicțiilor acestora.

Pentru Weber, modernitatea înseamnă extinderea raționalității formale asupra

altor forme de raționalitate, ducând în final la apariția ”irion cage of rationality”.
Oamenii devin prinși în acest iron cage. Pentru Weber, modernitatea are de
asemenea o structură dialectivă: pe de o parte extinderea rațiunii (sub forma, de
exemplu, a birocrației) este binevenită, pe de altă parte generalizarea acesteia,
devine opresivă.

Pentru Durkheim, modernitatea înseamnă solidaritate organică (în contrast cu

solidaritatea mecanică a societăților tradiționale). Această solidaritate oferă
individului mai multă libertate, duce la mai multă productivitate prin diviziunea
muncii, însă în același timp crează o stare de ruptură între individ și grup,
ducând la anomie (și sinucidere).

Pentru Simmel, modernitatea este de asemenea o ruptură, o ”epifanie”, o epocă

ce permite individului să se manifeste pe sine așa cum nu era posibil anterior.
Spațiul predilect al modernității este orașul. Economia bazată pe bani lărgește
sfera relațiilor moderne, dar în același timp duce la alienarea individului.

3. Teoria modernizării în anii postbelici

-stagii de dezvoltare pe care orice societate trebuie să le parcurgă pentru a

deveni modernă (adică pentru a atinge standardul reprezentat de societatea
americană postbelică): vezi W.W. Rostow. The stages of economic growth. A non-
communist manifesto. Cambridge 1960.

4. Teoria subdezvoltării și a dezvoltării inegale, teoria colonială

-dezvoltarea și expansiunea modernității de tip vestic (de la 1500 încoace) s-a

făcut prin subjugarea și exploatarea restului lumii. Dezvoltarea de tip modern a

1
produs bogăție în vest și subdezvoltare în restul lumii, prin explotarea resurselor
și colonizare (momentul apariției modernității este reprezentat de stabilirea de
colonii în America). Vezi: Ander Gunder Frank. The development of
underdevelopment. Monthly Atlantic Press. 1966. De asemenea vezi Wallerstein
(The modern world-system 1974).

5. Contestarea modernității

În anii 1980/90 se pune sub chestiune problema modernității. Se pune

întrebarea dacă nu cumva epoca modernă a ajuns la final și o nouă epocă a
apărut. Contestarea vine sub trei forme:

1. Postmodernitate/postmodernism:

- O teorie care apare ca urmare a contestării generale efectuate în timpul

”revoluției” din 1968 și sub impactul teoriilor lui Foucault și Derrida (care
au și fost uneori, în mod eronat, asociați postmodernismului).
- contestă principalele pretenții și instituții ale modernității: progres,
rațiune, subiectul rațional, reprezentare, realitate, adevăr, metanarațiuni,
știință.
- Postmoderniștii afirmă că ideea modernă de rațiune este inevitabil
subîntinsă de relații și instituții de putere și prin urmare pretenția
acesteia de universalitate este un efect al puterii (universalitatea ca o
formă particulară de manifestare a modernității de tip vestic).
- Teorie foarte influentă în universitățile americane cu precădere până la
finalul anilor 90, cu o aplicabilitate în diverse domenii ale științelor și
artelor.

Jean-Francois Lyotard. Condiția postmodernă. 1979 (în românește, editura Idea)

2. Teoria postcolonială/ Subaltern Study Group

Modernitatea vestică se bazează pe excluderea populațiilor colonizate, pe

reducerea acestora la tăcere și invizibilitate și pe impunerea prin forță a
categoriilor modernități vestice asupra întregii lumi (o universalizare ce trebuie,
prin urmare, deconstruită și rezistată).

Gayatri Spivak. Can the Subaltern Speak. 1988

Dipesh Chakrabarty. Provincializing Europe. Princeton University Press. 2000

3. Catastrofa ecologică/nucleară: modernitatea care se poate auto-

distruge

Ulrich Beck: societatea riscului înlocuiește societate de clase tipic modernă.

Riscurile inerente societății industriale avansate ridică un alt tip de probleme și
de interacțiuni decât cele anterioare. Un alt aspect important este schimbarea
relației dintre știință și politică în lumina dezvoltărilor tehnice și științifice. Este

2
nevoie de un alt tip de politică (și de cunoaștere politică) care să ia în seamă
complexitatea dezvoltărilor științifice și a problemelor sociale pe care le ridică
(centrale nucleare, internet, biogenetică, etc.). Conform lui Beck, riscurile
societății moderne pot afecta pe oricine, indiferent de clasă: un accident nuclear,
poluarea, schimbarea climatică au un efect democratic, în sensul că afectează
oamenii în egală măsură, dincolo de poziția de clasă.

În plus, pentru a înțelege riscurile pe care le generează societatea modernă este

nevoie de o anumită pregătire științifică. Nivelul de radiații, sau anumite
chimicale din mâncare și sol pot fi înțelese doar de oamenii de știință iar restul
populației este nevoită să se încreadă în știința acestora (sau să se educe singură
pentru a putea contracara discursul acestora). Prin urmare, discursul științific (al
științelor naturale, dar și al celor sociale) devine foarte politizat, sau în orice caz,
are urmări politice foarte importante, deoarece concluziile științifice vor ghida
de acum măsurile politice (vezi discuția despre schimbările climatice).
Ulrich Beck: Risk society. Towards a new modernity. Sage Publications. 1986.

4. Căderea Zidului Berlinului în 1989

Prăbușirea comunismului a fost interpretată de unii analiști drept ”finalul

istoriei”, triumful total al civilizației de tip modern, vestic, care urma acum să
existe necontestat.

Francis Fukuyama. The end of history and the last man. Free Press. 1992.

Contestarea modernității a fost însoțită de o apărare și regândire a acesteia.

Anthony Giddens folosește termenii de modernitate radicală, înaltă și târzie

pentru a defini era noastră și consideră modernitatea actuală ca fiind lipsită de
control (și de direcție), asemenea unui motor cu o forță uriașă care este doar
parțial controlat de intenția și puterea oamenilor. Motivul pentru această stare
de fapt se află în chiar structura modernității ca atare ale cărei tendințe sunt
amplificate în timp.

Anthony Giddens. The consequences of modernity. Polity Press. 1990.

Anthony Giddens. Modernity and Self-Identity. Polity Press. 1991. (individul ca
proiect reflexiv, care mereu trebuie să se gândească și regândească pe sine)

Pentru Habermas, modernitatea este un proiect neterminat. Miza, precum la

Weber, creșterea raționalității și reluarea, reafirmarea ideilor Iluminismului.

3
 Zygmunt Bauman (1925– 2017) - Sociologia (post)modernității

 Născut în 1925, la Poznan, într-o familie evreiască. În timpul celui de al

doilea război mondial se refugiază în URSS unde luptă împotriva
naziștilor. Membru important al Partidului Comunist după 1945.
 În 1968 este forțat să renunțe la cetățenie și să plece definitiv din Polonia
ca urmare a epurărilor anti-evreiești ale perioadei. După o scurtă
perioadă de timp petrecută în Israel se stabilește în Anglia, la
Universitatea din Leeds.

3 perioade în opera lui Bauman:

1) anii polonezi (1954 – 1968): predă sociologie la Universitatea din

Varșovia. Analiză de clasă pe baze marxiste. Spre finalul perioadei
dezvoltă o critică a regimului socialist pe baza scrierilor lui Antonio
Gramsci.
2) anii de sociologie la Leeds (1970-1990) – profesor de sociologie la
universitatea din Leeds. Scrie despre istoria mișcărilor socialiste în Anglia
și continuă investigațiile despre clasă, la care adaugă studii despre
sociologie, etică, cultură și intelectuali. În 1987 publică Legislators and
interpreters: On Modernity, Post-Modernity, Intellectuals. Volumul va
reprezenta o ruptură față de preocupările sale anterioare (în special o
ruptură cu marxismul) și va deschide o perioadă de reflecție asupra
modernității și post-modernității. În 1989 publică volumul de referință
Modernity and the Holocaust.
3) anii de glorie internațională (1990-2017) – Bauman se afirmă drept
sociologul ”modernității lichide” și a diferitelor sale efecte și articulări (În
1999 publică Liquid Modernity). Acoperă o serie eterogenă de subiecte, de
la individ, comunitate, dragoste, consumerism, globalizare, urbanizare,
Europa, dilemele vieții contemporane, etc.

Modernitate, Postmodernitate, Holocaust

Modernitate=Holocaust

 Holocaustul nu a fost doar un episod din istoria evreilor, la fel cum

cauzele sale nu pot fi reduse la trăsături esențiale ale germanilor.
 Holocaustul nu a fost un derapaj al modernității, un caz de de-
modernizare sau un moment de de-civilizare (Elias), ci însăși cauza sa
necesară (chiar dacă nu și suficientă). De asemenea, Holocaustul nu a fost
cauzat de moșteniri pre-moderne sau ancestrale (violență, rasism, etc.).
Bauman: trăim încă într-o lume/societate care a făcut posibil Holocaustul.

4
  Modernitatea/civilizația nu este un sistem care avansează inevitabil spre
elimarea răului și spre mai multă modernitate și civilizare, este la rându-i
un sistem contradictoriu și dialectic.
 Imaginarul modernității este unul de construire de sistem, de inginerie
socială, de organizare, management și categorizare. Raționalitate
(raționalizare), dezvoltarea științelor în vederea transformării
raționale a societății. Ceea ce este propriu societăților moderne este
nevoia acestora de control social (orice deviere de la normă este imediat
amendată, corectată).
 Partea întunecată a modernității (Holocaustul) strict legată de obsesia
acesteia cu ordinea, curățenia, disciplina. Holocaustul, un proiect
eminamente modern, o exterminare de tip fordist. Rădăcinile sale se află
în raționalitatea de tip modern, în științificitate, în planificare, în
credința și dorința că societatea poate fi și trebuie modificată prin
instrumente tehnice. Holocaust – exemplul paradigmatic al raționalității
birocratice moderne. Așadar, Holocaustul este un produs al
modernității, nu o aberație a acesteia, o deviere de la aceasta.
 Cei care au pus în aplicare Holocaustul n-au fost niște dezaxați, ci niște
birocrați foarte raționali care au încercat să rezolve ”problema”
evreiască așa cum se rezolvă o problemă în modernitate: prin
planificare, tehnologie și cu instrumente instituționale, raționale. De aici
și scala inimaginabilă a masacrului, eficiența exterminării – ce nu ar fi fost
posibilă în condițiile progromurilor premoderne.
 O caracteristică importantă a efectului birocratic: dezumanizarea.
Oamenii sunt reduși la obiecte neutre, tehnice, cuantificabile.
 Ce stă la baza Holocaustului este o formă modernă de anti-semitism în
care evreii erau individualizați și segregați, scoși în afara societății
”normale”. Acest anti-semitism a fost susținut științific (istoric, biologic,
antropologic, medical) și apoi codificat legislativ (două instrumente
eminamente moderne).
 Pentru Bauman, în modernitate ”grădina” și medicina sunt două forme
distincte, din punct de vedere funcțional ale unei activități similare: aceea
de a de decide între elementele folositoare menite a supravițui și cele
dăunătoare destinate exterminării. Retorica nazistă a fost dominată de
termeni medicali la adresa evreilor, în vederea exterminării, baza
argumentelor fiind una ontologică: ”Cancer, vermin or weed cannot repent.
They have not sinned, they just lived according to their nature. There is
nothing to punish them for. By the nature of their evil, they have to be
exterminated.”
 Genocidul modern are în vedere construirea unei societăți mai bune,
din care sunt eliminate elementele perturbatoare.
 Holocaustul exprimat în termenii eficienței (gaz pentru a omorî un
număr mai mare de oameni, lagăre de concentrare, etc.). Nu mai era vorba
de oameni (dezumanizare), ci de ținte (de productivitate) de îndeplinit – o
imagine similară producției capitaliste de tip fordist (fabrici de ucis).

Postmodernitate/Modernitate lichidă (Liquid Modernity, 1999)

5
  ”Modernitatea lichidă” este ”modernitatea solidă” care se autoanalizează
și care dă la o parte ce facea înainte în mod inconștient.
 După anii 1960 are loc o mutație semnificativă în modul de funcționare a
capitalismului. Formele anterioare axate pe producție sunt înlocuite acum
de importanța practicilor de consum. În plus, noua societate este
caracterizată de rupturi, noi forme de complexitate și de dezagregare.
Vechile certitudini sunt înlocuite de noi forme de provocare. Noua
societate este caracterizată de discontinuitate și de lipsa unui adevăr unic,
prin urmare nici nu mai poate fi înțeleasă cu ajutorul unor grand
theories (mari teorii).
 Bauman observă totodată existența unui proces de individualizare și
materialism, specific noii perioade. Alegerea individuală devine acum
mai importantă decât apartenența la clasa socială. Totodată, observă
Bauman, corolarul procesului de individualizare este apariția unui nou
tip de comunitate, sau mai bine zis de folosire a comunității.
Comunitatea nu mai este neapărat o formă de solidaritate în jurul unor
interese comune, ci devine un refugiu, un adăpost, ceva ce poate fi
folosit și consumat pentru nevoi proprii.
 Bauman analizează mai degrabă efectele postmodernității asupra
subiectului înzestrat cu putere agentivă. Sociologia sa are nuanțele
unei sociologii a vieții de zi cu zi. Ce este caracteristic modernității lichide
este faptul că indivizii sunt chemați să ofere răspunsuri
personale/biografice, să-și asume decizii, la probleme care sunt de natură
structurală. Oamenii caută, prin acțiunile lor, să ofere sens unei
existențe pe care o resimt ca nesigură, excesivă, să dea sens faptului
de a fi în lume (Marx + Heiddeger). Una dintre preocupările principale
ale lui Bauman este să înțeleagă modul în care oamenii interacționează
unii cu alții în condițiile modernității lichide, adică în cadrul unui sistem
care generează anxietate, frică, incertitudine și care presupune o
serie întreagă de riscuri.
 Modernitatea lichidă este o societate post-panoptică. Diviziunile și
ierarhiile dintre clase sunt înlocuite de diferențele dintre cei care pot
participa la consum și cei care nu, în ciuda eforturilor acestora din urmă.
În locul controlului represiv, noua societate este condusă de principul
plăcerii și al seducției.
 Trecerea de la o societate bazată pe identitate (dată de clasă, gen și
rasă/etnicitate) la una în care identitatea rămâne mereu
neterminată (work in progress) și care poate fi realizată doar prin
consum. Într-o astfel de societate idea auto-transformării nu mai este
doar un deziderat ci o obligație.

Dragoste Lichidă (Liquid love, 2003)

 Subiectul cărții: relațiile interumane într-o epocă marcată de

individualism, ambiguitate și nesiguranță. Tensiunea dintre indepedență
și comunitate, dintre cantitatea relațiilor și calitatea și durabilitatea
acestora.

6
  Apariția industriei de counceling (consiliere) în legătură cu relațiile
interumane.

The darker side of modernity (Wasted lives: Modernity and its outcasts, 2004)

 Producerea de ”deșeuri umane” este constitutivă modernității.

Dezvoltarea economică, construcția societății întotdeauna va duce la
apariția de oameni care nu se încadrează, care nu au loc în noua societate,
care sunt redundanți, nefolositori, vetuști.
 Ce se întâmplă cu acești oameni, cum reușește societatea modernă să
managerieze aceste ”deșeuri umane”? O problemă legată de dezvoltare,
securitate, migrație și căutare de azil.

Pentru argumentul modernitate=holocaust vezi și:

Adam Hochschild – King Leopold’s Ghost (1999)

Mike Davis – Late Victorian Holocausts (2001)
Richard Toye – Churchill’s Empire (2010)

Pentrul Paul Gilroy: Atlanticul negru reprezintă o contracultură a modernității

vestice, partea întunecată reprezentată de rasism, sclavie, excludere. Împotriva
culturalismul pur, al culturilor închise Gilroy propune ideile de metisaj și
hibridizare. Culturile ”pure” sunt o invenție a rasismului și etno-naționalismului,
proiectul său fiind acela de a observa modul în care cultura albă și cea neagră s-
au intercalat în cadrul modernității dând naștere la o cultură specifică. Atlanticul
negru reprezintă totodată încercarea de depășire a unității de analiză care este
statul-națiune, înspre o perspectivă diasporică și transnațională. Pentru Gilroy
nava/corabia reprezintă elementul definitioriu al modernității.

Vezi și Walter Mignolo. The Darker side of Western Modernity. Duke. 2011.

Bruno Latour introduce conceptul de non-modernitate. Pentru a fi funcțională,

modernitatea introduce două tipuri de practici care trebuie să rămână distincte:
1) amestecul între genuri și ființe și crearea unor hibrizi de natură și cultură; 2)
purificarea, distincția dintre natură și cultură, dintre non-oameni și oameni.
Atâta timp cât acceptăm această distincție, rămânem moderni. Dacă o refuzăm,
deschidem un orizont nou în care intervine analiza de tip rețea propusă de
Latour care caută să înțeleagă apariția și proliferarea hibrizilor. Pentru Latour,
laboratorul este una dintre instituțiile fundamentale ale modernității, locul în
care natura, știința, cultura și discursul vin împreună, locul, așadar de naștere a
hibrizilor.