CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN

ENERGETICĂ ȘI ELECTRONICĂ

PORTOFOLIU

CHIMIE

Elevul:Moscalu Nicolae
Profesor:Perciun Natalia
Grupa:AT-0122
Adresa electronica: colea.moscalu@gmail.com
 Cuprins
 Compuși onorganici 1. Acizi
2. Oxizi
3. Baze
4. Saruri

 Capitolul I: Chimia-Știinta despre substante 1. Legea lui Avogadro

2. Teoria atomo-molecular

 Capitolul II: Compozitia și structura atomului 1. Atomul parte constituen

materiei.Compozitia si
structura atomului
2. Legea periodicitatii

 Capitolul III: Compoziția și structura 1. Tipuri de legături chimi

substanței
2. Caracteristica principala
legaturilor covalente pol
si nepolare

 Capitolul IV: Reacții chimice- transformări 1. Esența reacțiilor de oxid

ale substanțelor reducere. Tipuri de reac
chimie
2. Coroziunea metalelor si
metode de combatere a e

Baze
1. KOH

2. NaOH

3. Ba(OH)₂

4. Ca(OH)₂

5. Cu(OH)₂

6. Fe(OH)₂

7. Fe(OH)₃

8. Al(OH)₃

9. RbOH

10. CsOH
 Acizii

1. HCl

2. HBr

3. HI

4. HF

5. HNO₃

6. H₂SO₄

7. H₂SO₃

8. H₃PO₄
9. H₂CO₃

10.HClO

Oxizii

1. CO₂

2. NO

3. NO₂

4. N₂O

5. SO₂

6. CO
7. CuO

8. CaO

9. Na₂O

10. K₂O

Sărurii

1. NaCl

2. KCl

3. CaCl₂

4. CaCO₃

5. Na₂CO₃
6. K₂CO₃

7. KI

8. NaI

9. NaF

10. BaCl₂

Legea lui Avogadro

Legea lui Avogadro este una din legile gazelor. Legea a fost numită
după Amedeo Avogadro, care în 1811 a enunțat ipoteza: Volume egale ale
gazelor, la aceeași temperatură și presiune, conțin același număr de
particule (sau molecule). Deci, numărul moleculelor dintr-un volum specific
de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz.
Matematic, legea se exprimă astfel:
.
-unde:

 V = volumul gazului.
 n = numărul de moli.
 a este o constantă.
Un mol de gaz ocupă aproximativ 22,4 litri (dm3) în condiții standard de
temperatură și presiune. Acest volum este numit volum molar al unui
gaz.
Numărul de molecule dintr-un mol de substanță este numărul lui
Avogadro: aproximativ 6,022×1023 particule/mol.
În consecință, densitățile diferitelor gaze sunt, în aceleași condiții de
temperatură și presiune, proporționale cu masele lor moleculare.
Legea lui Avogadro, împreună cu Legea combinată a gazelor,
formează Legea gazului ideal.

Teoria atomo-moleculara

1.Substanțele sunt alcătuite din molecule, atomi,

ioni. Moleculă este cea mai mica particulă de

substanță, care poate exista in stare liberă și care

păstrează toate proprietățile chimice ale

substanței.

2.Moleculele sunt formate din atomi, care se

combină cu alții în anumite raporturi.

3.Atomii și moleculele se află în continuă

mișcare;între atomi si molecule acționează forte de

atracție și de repingere.

4.Moleculele substantelor simple sunt alcătuite din

atomi de același fel, iar moleculele substanțelor

compuse-din atomi diferiți.

5.In reacțiile chimice, compoziția moleculelor se

modifică, atomii se regrupează și se formează

substanțe noi.

6.Proprietațile substanței depind de compoziție și

de structura.
 Legea periodicitatii

Legea periodicitatii este o lege fundamentală a naturii, stă la baza

clasificării elementelor afost enunţată de D. I. Mendeleev în 1869:

„Proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor serepetă periodic în

funcţie de masele lor atomice” . Aceasta i-a permis lui Mendeleev

ordonareacelor 63 de elemente cunoscute la aceea vreme, în

ordinea crescătoare a maselor lor atomice, într-un tabel numit

sistemul periodic al elementelor. Aşezate în linii şi coloane,

elementele cu proprietăţi asemănătoare se găseau unele sub altele

(în aceeaşi coloană, adică grupă). Periodicitateaelementelor in

sistemul periodic i-a permis lui Mendeleev să deducă existenţa unor

elemente,necunoscute la acea dată, şi „să prevadă” descoperirea

lor, precum şi poziţia lor în sistemul periodic al elementelor.În baza

lucrarilor fizicianului englez Moseley si a fizicianului danez N. Bohr,

privindstructura atomului, legea periodicitatii a obtinut o noua

formulare (Moseley, 1913), moderna: “proprietatile fizice si chimice

ale elementelor se repeta in functie de sarcinile nucleelor

atomiceale elementelor” .Astăzi se cunosc peste 400 de variante

ale sistemului periodic al elementelor, care au la bază tabelul lui

Mendeleev; cea mai cunoscută şi utilizată formă este aşa-numita

 „formă lungă” propusă de Rang în 1893 şi ameliorată de Alfred

Werner în 1905. Acesta cuprinde 18 coloaneverticale şi 7 şiruri

orizontale, fiind o reflectare obiectivă a structurii electronice a

elementelor.Sistemul periodic este compus, dupa cum am mai zis

din grupe si coloane

Tipuri de legături chimice

În general, legăturile chimice au caracter ionic și covalent, excepție făcând legăturile

dintre atomi identici (acestea sunt covalente 100%). Legăturile ionice și covalente
separate sunt întâlnite destul de rar. Disponibilitatea pentru o anumită legătură
împarte compușii în: ionici și covalenți.

Exista legături covalente (se realizează prin unirea atomilor care pun în comun
electronii). - Legături polare (intre atomi diferiți) - Legături covalente nepolare (intre
atomi identici)

După nivelul la care se formează legăturile, există forțe intermoleculare (între molecule)
și forțe intramoleculare (în cadrul aceleiași molecule).

Legătura ionică este un tip de legătură chimică formată datorită existenței unor forțe
electrostatice dintre doi ioni încărcați cu sarcini opuse. Legăturile ionice sunt adesea
formate între un cation (care este adesea un metal), și un anion (care este adesea
un nemetal). Legătura ionică pură nu poate exista: toți compușii ionici au un mic grad
de legătură covalentă. Astfel, o legătură ionică este considerată o legătură în care
caracterul ionic este mai proeminent decât caracterul covalent. Cu cât este mai mare
diferența de electronegativitate între cei doi atomi care-și formează legătura, cu atât
legătura este mai polară (mai ionică).

Legătura covalentă este legătura chimică ce presupune punerea în comun a

unor perechi de electroni între atomi. Balansul stabil dintre forțele de atracție și de
dispersie dintre atomi în timpul schimbului de electroni este cunoscut ca legare
covalentă. Pentru multe molecule, punerea în comun de electroni permite fiecărui atom
să-și formeze configurație stabilă pe fiecare strat electronic, spre o configurație
electronică mai stabilă. Mai stabilă și mai puternică.

Legătura metalică este legătura chimică ce apare între atomii metalelor, cum ar
fi fierul, sodiul sau cuprul. Una dintre teorii spune că legăturile metalice sunt realizate
prin cedarea electronilor de pe ultimul strat al atomilor metalelor, pentru a se forma
cationi. [1] Legătura metalică este cauza multor proprietăți fizice ale metalelor, cum ar
fi duritatea, ductilitatea, conductivitatea termică și rezistivitatea electrică, opacitatea și
luciul.

Forțele van der Waals sau interacțiile van der Waals reprezintă forțele de atracție
sau de respingere de putere relativ mică dintre moleculele neutre. Acestea au fost
denumite după savantul olandez Johannes Diderik van der Waals.[1] Legăturile van der
Waals au o energie mai mică decât cele ale legăturilor de hidrogen, iar distanța cea mai
mică corespunzătoare unei astfel de legături este de aproximativ 3,5 Å. [2]

Apariția acestor forțe între moleculele neutre se datorează tendinței acestora de a

constitui dipoli electrici, aliniindu-se între ele și transmițând polarizarea la moleculele
învecinate. Forțele van der Waals sunt prezente la gaze, la gazele lichefiate sau
solidificate și aproape în toate corpurile lichide și solide.

Tipuri de forțe van der Waals

Există trei tipuri de forțe van der Waals:

- Forțe de orientare (Keesom). Acest tip de forță se manifestă între moleculele polare
datorită acțiunii dipolilor permanenți. Polii de semn contrar se atrag și cei de același
semn se resping. În consecință, are loc o orientare a poziției reciproce a moleculelor
polare care se manifestă prin atracțiilor dipol-dipol și asocierea moleculelor. Aceste forțe
depind de temperatură.

- Forțe de inducție (Debye) apar între o moleculă polară și alta nepolară, molecula
polară inducându-i un dipol celeilalte, astfel apar atracțiile. Depinde de polarizabilitatea
moleculei și de momentul de dipol.

-Forțe de dispersie (London) se manifestă între molecule nepolare. Datorită vibrației

nucleelor pot apărea modificări temporare ale traiectoriei electronilor, care se
concretizează prin apariția unui moment de dipol temporar. Atunci induce și moleculelor
vecine un dipol. Imediat după, se schimbă polaritatea sistemului, obligând rețeaua să se
reorienteze.

Caracteristica principala a legaturilor

covalente polare si nepolare

Legătura covalentă este legătura chimică în care atomii sunt legați între ei prin perechi
de electroni puse în comun, atomii având poziții fixe unii față de alții. Aceasta apare
doar între atomii nemetalelor, iar rezultatul legării se numește moleculă.

Legătura covalentă poate fi de trei feluri, după modalitatea de punere în comun a

electronilor. Astfel, ea este:

 nepolară - apare la atomii din aceeași specie sau la atomii din specii diferite care au
electronegativități foarte apropiate (aceștia fiind carbonul și hidrogenul). Fiecare
dintre cei doi atomi pune în comun câte un electron, și fiecare atrage la fel de mult
perechea astfel formată.
 polară - există doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite. Fiecare dintre cei
doi atomi pune în comun câte un electron, dar atomul care
 are electronegativitatea mai mare atrage mai puternic perechea formată. Atomul cu
electronegativitatea mai mică devine astfel dezvelit de electroni.
 coordinativă - este o legătură covalentă polară specială. În acest caz, doar un atom
pune în comun cei doi electroni necesari formării legăturii (acesta numindu-
se donor), iar celălalt doar acceptă perechea oferită (acesta numindu-se acceptor).

Esența reacțiilor de oxido-reducere. Tipuri

de reacții chimie
O reacție de oxido-reducere, adesea denumită și reacție
redox (prescurtare de la reducere-oxidare) este un tip de reacție
chimică în urma căreia atomilor reactanților li se modifică numărul de
oxidare. Ele pot fi procese redox complicate durabile, cum ar fi
oxidarea carbonului pentru a obține dioxid de carbon (CO2) sau reducerea
carbonului cu hidrogen cu obținerea metanului (CH4), sau un proces
complex, cum ar fi oxidarea zahărului (CO6HO12O6) în corpul uman printr-o
serie de procese complexe cu transfer de electroni.

 Oxidarea este pierderea de electroni sau creșterea stării de oxidare cu

o moleculă, un atom sau un ion.
 Reducerea este câștigarea de electroni sau reducerea stării de oxidare
cu o moleculă, un atom sau un ion.

Reducători pot fi:

 Metalele Fe, Al, Mg, Ca, Na, K, etc. care au tendinta de a se transforma în
ioni pozitivi
 Nemetalele slab electronegative C, P, Si
 Cationi metalici la numere inferioare de oxidare: Sn 2+ , Fe 2+ , Cr 2+
 Compuşi ai nemetalelor la numere de oxidare mici: P 3- , N 3- , S 2- , X-
(Cl-,Br -,I-), CO, SO2,

Oxidanţi sunt:
 halogenii în formã molecularã X 2 (F 2 , Cl 2 , Br 2 , I 2 );
 oxigenul O 2 ş i ozonul O 3
 acizii oxigena ţ i ş i s ă rurile lor con ţ inând elemente la numere de oxidare
mari:
o compu ş i oxigena ţ i ai halogenilor (XO-, XO 2 -, XO 3 -, XO 4 -)
o K 2 CrO 4 , K 2 Cr 2 O 7 , KMnO 4 , K 2 FeO 4 , acizii ş i
anhidridele lor
o HNO 3 conc, H 2 SO 4 conc.
o ioni metalici la numere de oxidare superioare: Fe 3+ , Au 3+ , Hg 2+ ,
Ce 4+ , etc.
Coroziunea metalelor si metode de
combatere a ei

Prin coroziune (lat. corrodere – „a roade”) se înţeleg procesele de degradare şi

deteriorare a metalelor, sau obiectelor metalice, sub acţiunea agenţilor chimici
din mediu. Cauza acestor modificări nedorite ale metalelor sunt reacţiile
chimice şi în special electrochimice, care pornesc de la suprafaţa metalului
respectiv.
Faptul că multe metale reacţionează cu vecinătatea lor este cunoscut de
multă vreme. Astfel, fierul rugineşte, argintul işi pierde luciul, cuprul capătă o
patină, aluminiul se oxidează (formând un strat foarte subţire de oxid, care
împiedică reacţia mai departe), zincul şi plumbul îşi pierd treptat luciul metalic.

Cu excepţia metalelor aşa zise nobile, toate celelalte metale sunt nestabile în
contact cu aerul atmosferic. Modul în care se manifestă această nestabilitate,
ca şi gradul în care ea apare, depinde atât de natura metalului, cât şi a
vecinătăţii lui.

După mecanismul de desfăşurare se pot distinge trei tipuri de coroziune:

 coroziunea chimică
 coroziunea electrochimică
 coroziunea biochimică
Coroziunea chimică
Distrugerea metalelor are loc sub acţiunea gazelor (O2; SO2; H2S; HCl(g); CO;
CO2; H2), într-un mediu uscat. Coroziunea se produce la temperaturi înalte,
când nu este posibilă condensarea vaporilor la suprafaţa metalului.
Coroziunea chimică provoacă modificări ale metalului manifestate prin:
 dizolvarea părţilor componente şi pierderi de material;
 spălarea componenţilor;
 dezagregarea materialului de către cristalele sărurilor care se formează în
porii săi;
 mărirea sau reducerea particulelor, deci şi a întregii mase a metalului.

Metode de protecţie anticorozivă a materialelor

metalice
Protecţia împotriva coroziunii reprezintă totalitatea măsurilor care se iau
pentru a feri materialele tehnice de acţiunea agresivă a mediilor corosive.
Metodele şi mijloacele de protecţie anticorosivă sunt foarte variate şi
numeroase.
Principalele se pot grupa în următoarele categorii:
 metode de prevenire a coroziunii;
 utilizarea metalelor şi aliajelor rezistente la coroziune;
 metode de acţionare asupra mediului corosiv;
 metode de acoperire a suprafeţelor metalice.
Cămăşuirea este un proces metalurgic de legare a straturilor ale aceloraşi
sau diferite metale. Combinaţia rezultată, care de multe ori se realizează la
preţuri mici, poate avea proprietăţi de duritate, conductivitate şi rezistenţă
împotriva coroziunii care nu pot fi întâlnite într-un metal pur. Un exemplu de
metal de acest gen este aşa-numitul aur suflat, care constă din nucleu de
alamă sau oţel acoperit de un strat de aur la suprafaţă. Componentele
cămăşuite ale unui avion pot avea un strat gros de aliaj de aluminiu dur în
interior şi apoi straturi subţiri de foi de aluminiu pur care este rezistent la
coroziune. Straturile diferite de metal sunt de obicei încălzite şi rulate una
peste alta. Alte metode de cămăşuire includ sudarea sau turnarea metalului
topit în jurul nucleului întărit. În afară de foi şi dungi, metalele cămăşuite sunt
produse şi sub formă de fire, bare şi tuburi.
Electrometalizarea (placarea metalelor) este un proces electrochimic de
depozitare a unui strat subţire de metal pe un alt element, de obicei de origine
metalică şi acesta. Obiectele sunt electrometalizate pentru a preveni
coroziunea, pentru a obţine o suprafaţă dură sau o finisare atractivă, pentru
purificarea metalelor sau pentru separarea metalelor pentru analiza
cantitativă. Cadmiul, cromul, cuprul, aurul, nickelul, argintul şi cositorul sunt
metalele cele mai des folosite în electrometalizare. Cele mai întâlnite produse
realizate prin această metodă sunt tacâmurile argintate, accesoriile de maşină
cromate, oalele placate cu cositor.
Smălţuirea în industrie este folosită în mod obişnuit pentru protecţia
suprafeţelor împotriva coroziunii sau frecării. Smălţuirea a fost introdusă în
Statele Unite acum jumătate de secol pentru a înlocui placarea cu cositor,
atunci fiind cea mai întâlnită metodă de placare a metalelor. Smălţuirea este
considerată a fi mai practică decât cealaltă metodă, mai ieftină şi mult mai
atractivă pentru consumator. În industrie, smălţuirea este întrebuinţată pe fier
turnat sau pe folii de oţel care au fost mai întâi matriţate în forma dorită.