Chimie

– Note de curs –

Cursurile nr. 3-13

III. Legătura chimică

III.1. Stările de agregare ale materiei.

III.1.1. Noţiuni introductive.

Substanţele chimice diferă între ele prin proprietăţile lor; acestea sunt
determinate de natura particulelor ce le compun (atomi, ioni, molecule), de modul cum
sunt aranjate aceste particule, precum şi de natura legăturilor ce se stabilesc între ele.

Substanţele pot exista în maxim patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă
şi plasmă, în funcţie de condiţiile de temperatură şi presiune.

De exemplu, dacă un bloc de gheaţă este atins cu o bară de metal încălzită,

atunci el se transformă mai întâi în apă lichidă şi apoi în vapori de apă. Gheaţa, apa şi
vaporii de apă sunt cele trei stări de agregare ale aceleiaşi substanţe: H2O.
Transformarea gheţii în apă şi apoi în vapori s-a făcut sub acţiunea tempraturii prin
transferul căldurii; răcirea vaporilor de apă va determina condensarea acestora în
lichid, iar apoi solidificarea lor.

Există şi substanţe care nu pot trece prin toate stările de agregare; astfel,
carbonatul de claciu (CaCO3) nu poate fi practic obţinut în stare lichidă sau gazoasă,
deoarece prin încălzire se descompune în oxid de calciu (CaO) şi dioxid de carbon
(CO2), înainte de atinge punctul de topire sau de evaporare.

Starea de agregare a unei substanţe este determinată de doi factori opuşi:

tendinţa de aglomerare (atracţia dintre particule) şi tendinţa de mişcare (energia
cineticăa particulelor).

Starea solidă. În această stare, particulele din care sunt constituite substanţele
(atomii, ionii, moleculele) sunt strâns unite între ele prin forţe de atracţie puternice,
fiind imobilizate în poziţii fixe unele faţă de altele, într-un aranjament compact.
Distanţele dintre sunt mici, acestea nu se pot deplasa liber, însă pot să oscileze în jurul
unor poziţii fixe. Starea solidă se caracterizează printr-un grad înalt de ordonare a
materiei; această stare corespunde ordinii perfecte la zero bsolut (0 K), când
particulele componente posedă numai energie potenţială, energia lor cinetică fiind
practic nulă. Solidele au formă proprie şi volum determinat.

Starea lichidă. Când o substanţă trece din stare solidă în stare lichidă,
particulele îşi modifică mişcările de vibraţie în mişcări de translaţie. Forţele de atracţie
între particule sunt mai slabe, distanţele mai mari. Energia cinetică a particulelor unui
lichid estemai mare ca a particulelor unui solid, de aceea particulele lichidului sunt
mobile. Lichidele nu au formă proprie, dar au volum propriu.

Starea gazoasă. În stare gazoasă, energia cinetică a particulelor este mare,

distanţele între particule sunt mari, iar forţele de atracţie dintre cestea sunt slabe.
Particulele gazelor se mişcă liber ocupând tot spaţiul ce le stă la dispoziţie. Gazele nu
au nici formă şi nici volum propriu.

În Fig. III.1. este redată aranjarea particulelor în cele trei stări de agregare a
materiei. De cele mai multe ori, cele trei stări nu se află izolate unele de celelalte, ci
coexistă. De exemplu, deasupra unui lichid există întotdeauna vapori, chiar şi deasupra
unui solid pot exista vapori (iod, naftalină, gheaţă). La punctul de topire coexistă starea
solidă şi starea lichidă; de exemplu, o bucată de gheaţă şi apa în care este pusă coexistă
în echilibru termic. În această situaţie s-a stabilit echilibrul de stare.

Fig. III.1. Aranjarea particulelor în cele trei stări de agregare

Plasma este cea de-a patra stare de agregare a materiei. Plasma este un gaz
ionizat în a cărui unitate de volum numărul ionilor pozitivi este egal sau aproape egal
cu cel al ionilor negativi. Plasma reprezintă cea mai răspândită formă a materiei,
acătuind 99 % din Univers (stele, nebuloase, ionosfera, fulgerele, flăcările sunt
formate din plasmă).

Atomii pot alcătui sisteme mai complexe, formate din mai mulţi atomi.
Sistemele cele mai simple sunt moleculele de gaz. Atomii acestor molecule sunt legaţi
între ei prin forţe intramoleculare mult mai mari decât cee intermoleculare. Lichidele
şi solidele sunt sisteme şi mai complexe, în care forţele interoleculare nu pot fi
ignorate, avâd un impact deosebit de mare în existeţa proprietăţilor fizico-chimice.
III.1.2. Substanţe cristaline. Substanţe amorfe.

III.1.2.1. Substanţe cristaline.

Particulele (ioni, atomi, molecule) care intră în structura corpurilor solide sunt
aranjate în marea majoritate a cazurilor într-o anumită ordine. Substanţele care
prezintă această aranjare ordonată a particulelor constituente se numesc substanţe
cristaline.

Substanţele cristaline sunt compuse din cristale de diferite mărimi care se pot
vedea cu ochiul liber sau la microscop. Ştiinta care se ocupă cu studiul cristalelor se
numeşte cristalografie. Cristalele sunt limitate de feţe plane, muchii şi colţuri, care
determină o formă geometrică spaţială. Aranjamentul ordonat al particulelor într-o
reţea geometrică regulată formează o reţea cristalină. Cea mai mică unitate structurală
care prin repetare duce la construirea unei reţele cristaline, se numeşte celulă
elementare (Fig. III.2.).

1 – muchie
2 – colţ
3 – plan
4 – celulă elementară
5 – particulă (atom)

Fig. III.2. Structura unui cristal

De exemplu, cristalul de clorură de sodiu (NaCl) are ca celulă elementară un

cub.

După natura particulelor care alcătuiesc reţeaua cristalină şi după tipul de

legătură dintre particule, se disting patru tipuri de reţele: ionice, atomice, metalice şi
moleculare. Stabilitatea acestor reţele depinde de natura interacţiunilor dintre particule.
Particulele care alcătuiesc reţelele ionice, atomice şi metalice se unesc prin legături
chimice puternice; în reţelele moleculare, interacţiile de natură fizică dintre particule
(molecule sau gaze rare) sunt mai slabe – după cum vom vedea în cele ce urmează.

Aşadar, în substanţe, atomii nu se prezintă izolaţi, ci reuniţi prin legături

chimice în agregate mai mari de tipul moleculelor şi al reţelelor cristaline. Deşi atomul
are structură complexă, în reacţiile chimice el intervine ca o unitate. Ceea ce se
modifică în atomi în urma reacţiilor chimice este doar structura stratului electronic
exterior denumit şi strat de valenţă sau de legătură.
 Noţiunea de structură chmică a fost stabilită de Butlerov (1861); aceasta are trei
idei de bază:

-aşezarea spaţială a atomilor în moleculă, unul faţă de celălalt;

-legăturile care îi unesc;
-interctiunea dintre atomii care nu sunt legaţi nemijlocit.
Compuşii chimici posedă o structură bine definită. Formula de structură nu este un
simplu simbol al moleculei, ci trebuie să reflecte cât mai precis adevărata structură a
compusului chimic.

După elaborarea modelului planetar al atomului a devenit plauzibilă ideea,

formulată de Pisarjevski (1914), că în compuşii chimici atomii se leagă unul de celălalt
prin intermediul electronilor de valenţă. Kossel (1916) a fost primul care a propus că
atomii care posedă un număr mic de elctroni de valnţă se transformă în cationi prin
cedarea electronilor de valenţă, iar atomii cărora le lipseşte un număr mic de electroni
pentru a completa structura electronică stabilă se transformă în anioni prin captarea
acestor electroni. În ambele cazuri, pe stratul exterior al ionilor formaţi rămâne o
configuraţie electronică a gazului nobil/rar cel mai apropiat. Aşadar, conform lui
Kossel, combinaţiile chimice sunt formate din ioni, iar forţele electrostatice care
actionează între ionii de sarcină opusă ar fi răspunzătoare pentru stabilitatea acestor
combinaţii. Lewis a susţinut că de fapt legătura chimică dintre doi atomi vecini se
realizează pe seama unei perechi de electroni care aparţin în comun celor doi atomi.
Prin aceste perechi comune de electroni se realizează o configuraţie electronică de gaz
nobil pentru ambii atomi.

Ulterior s-a constatat că cele două teorii corespund de fapt cu două tipuri
fundamentale de legătură chimică (interacţie care se exercită între atomii elementelor
care se unesc prin intermediul electronilor de valenţă şi care conduc la formarea de
substanţe chimice):

- Legătura ionică;
- Legătura covalentă.

Legătura realizată după mecanismul imaginat de Kossel este legătura ionică

sau heteropolară, iar cea care corespunde teoriei lui Lewis este legătura covalentă sau
homeopolară. Cele două tipuri fundamentale de legătură chimică apar numai rareori în
starepură, ele reprezentând cazuri extreme. Majoritatea legăturilor sunt intermediare
între cele două extreme. Datorită interacţiunii dintre ioni, densităţile electronice
exterioare (norii electronici) se deformează şi la o interacţiune mai puternică ei se
întrepătrund, legătura dobândind un oarecare caracter covalent. Pe de altă parte, o
legătură pur covalentă, în care perechea de electroni să aparţină în egală măsură
ambilor atomi, se poate forma numai între atomi identici. În cazul atomilor diferiţi,
perechea de electroni va fi deplasată spre unul din atomi, ceea ce conferă o oarecare
polaritate legăturii, un oarecare caracter ionic.

Legătura ionică se întâlneşte mai ales la compuşi solizi în reţeaua cristalină a

combinaţiilor ionice, iar legătura covalentă se întâlneşte la compuşii moleculari.

În stare solidă, între atomii metalelor, se întâlneşte şi un al treilea tip de legătură

chimică, aşa-numita legătură legătură metalică. În reţelelor metalelor, punctele nodale
sunt ocupate de ioni pozitivi rezultaţi prin pierderea electronilor de valenţă care, la
rândul lor, nu mai aparţin unor atomi izolaţi, ci întregii reţele, formând aşa-numitul gaz
electronic. Stabilitatea reţelei metalice se datorează gazului electronic prin care se
realizează legătura. Legătura metalică reprezintă tot numai un caz extrem.

Legăturile interatomice din cadrul unei molecule fiind realizate prin contopire
(suprapunere) de orbitali atomici în orbitali moleculari ce se extind asupra tuturor
atomilor componenţi ai moleculei, sunt legături deosebit de puternice. Covalenţele nu
se modifică prin schimbarea de stare a substanţei şi nici în urma dizolvării substanţelor
moleculare într-un solvent. Energia lor variază în funcţie de substanţă între câteva zeci
şi câteva sute de kJ/mol. S

Moleculele substanţelor în diferite stări de agregare se asociază prin legături

fizice slabe (mai slabe decât cele chimice), având energia de legătură de 4-9 kJ·mol-1:

- legătura de hidrogen;
- legătura van der Waals;
- legătura dipol-dipol.

Legătura de hidrogen este o legătură de natură electrostatică, intermediară între

legătura ionică şi legătura van der Waals, şi se stabileşte între protonul unei molecule
şi un atom puternic electronegativ al unei legături vecine al altei molecule. Atomii de
hidrogen fiind legaţi de atomi cu afinitate mare pentru electroni şi cu un volum atomic
mic (F, O, N) vor fi atraşi suplimentar de către aceşti atomi ai altor molecule care sunt
parţial ionizaţi negativ, formând asociaţii moleculare de tipul (HF)n, (H2O)n.

Fig. III.3. Legătura de hidrogen între atomii constituenţi ai moleculelor acidului fluorhidric

Legătura dipol-dipol este o legătură între moleculele polare (HCl, HBr, H2O),
când polii de semn contrat ai moleculelor polar se atrag prin forţe de natură
electrostatică; cu cât polaritatea moleculei este mai mare, cu atât legătura va fi mai
puternică. Aceasta este o legătură mai slabă decât legătura de hidrogen.

Fig. III.4. Legătura dipol–dipol

Legătura van der Waals. Între atomii lipsiţi de afinitate chimică, cum este cazul
atomilor gazelor nobile, se exercită totuşi forţe coezive ca şi între moleculele perfect
saturate, cunoscute sub numele de forţe sau legături van der Waals. Această legătură
se stabileşte prin forţe de atracţie-respingere, ori prin efect inductiv, şi corespunde
unui nor electronic intermolecular neglijabil.

În general, reţelele moleculare au o stabilitate mai redusă în comparaţie cu cele

ionice sau atomice deoarece forţele care asigură coeziunea moleculelor în reţea sunt
mai slabe. Multe substanţe constituite din molecule sunt gaze sau lichide la
temperaturi obişnuite, ele formând cristale numai la temperaturi scăzute.

Studiul legăturii chimice este necesar pentru găsirea relaţiei dintre proprietăţile
substanţelor şi structura lor. A cunoaşte structura unei substanţe înseamnă a cunoaşte
natura atomilor constituenţi, aranjamentul lor spaţial şi forţele de legătură dintre atomi.

III.1.2.2. Substanţe amorfe.

Substanţele amorfe sunt o clasă de materiale având un număr redus. Acestea,

spre deosebire de substanţele solide cristalizate au particulele componente
(macromolecule sau macroini) în stare de dezordine aproape completă. Din cauza
mărimii şi formei particulelor, acestea nu se pot aranja în reţele ordonate ca în cazul
cristalelor. Exemple de substanţe amorfe sunt: ceara, sticlele anorganice pe bază de
silicaţi, smoala, unele cauciucuri şi mase plastice.

Solidele amorfe au proprietăţi izotrope, datorită faptului că în structura lor

particulele păstrează doar o ordine locală, la distanţe de câteva diameetre moleculare.
De aceea substanţele amorfe nu sunt considerate drept corpuri solide, ci drept lichide
vâscoase subrăcite.

O caracteristică a acestor substanţe amorfe este faptul că nu au punct de topire

fix, trecerea de la solid la lichid se face într-un întreg interval de temperatură,
dependent de structura şi mărimea moleculelor.
 Unele substanţe amorfe sunt plastice; plasticitatea este proprietatea compuşilor
chimici de a suferi deformări durabile. La temperatură scăzută susbstanţele plastice se
prezintă ca materiale rigide, rezistente la deformări; prin ridicarea temperaturii, energia
cinetică a macromoleculelor este suficient de mare pentru a învinge forţele de atracţie
van der Waals, determinând alunecarea uneia de-a lungul alteia (stare plastică).

Alte substanţe amorfe au proprietăţi elastice (cauciucurile). Acestea sunt

alcătuite din molecule lungi, încolăcite neregulat, care sub acţiunea unor forţe
exterioare se orientează paralel; după ce forţele dispar, moleculele revin la forma
iniţială, ceea ce explică elasticitatea materialului.

Plasticitatea şi elasticitatea substanţelor amorfe sunt proprietăţi care le fac

utilizabile în multe domenii de activitate.

III.2. Legătura ionică. Formarea reţelelor ionice.

Bazele ştiinţifice ale teoriei legăturii ionice au fost puse de către W. Kossel
pornind de la structura complexă a atomului, astfel legătura ionică fiind o consecinţă a
transferului de electroni de la atomii elementelor cu caracter electropozitiv la atomii
elementelor cu caracter electronegativ.

III.2.1. Modul de realizare a legăturii ionice.

Atomii elementelor chimice tind ca prin combinare să îşi modifice stratul

electronic exterior, astfel încât să dobândească o configuraţie electronică mai stabilă,
corespunzătoare cu cea a celui mai apropiat gaz nobil. Instabiitatea configuraţiei
electronice a atomilor este cu atât mai mare cu cât elementele sunt în sistemul periodic
mai apropiate de un gaz nobil. Elementele ai căror atomi cedează electronii de valenţă,
devenind ioni pozitivi (cationi), sunt situate în partea stângă a sisemului periodic, în
primele grupe (metale alcaline, metale alcalino-pământoase, etc.) – Tabelul III.1;
acestea au electronegativităţi mici. De asemenea, atomii elementelor de la mijlocul
tabelului periodic, metale tranziţionale, lantanide, actinide şi metale post-tranziţionale,
au un comportament asemănător. Elementele cu electronegativităţi mari ai căror atomi
au afinitate ridicată pentru electroni şi deci primesc devenind ioni negativi (anioni) se
găsesc în partea dreaptă a sistemului priodic (halogenii şi alte câteva nemetale, precum
şi unii metaloizi) – Tabelul III.1.

Exemplificând formarea legăturii ionice la NaCl, se poate arăta că are loc

transferul unui elctron de la Na la Cl, urmat de atracţia electrostatică dintre ionii de
Na+ şi cei de Cl–.
 −1𝑒 −
11Na
2 2 6
[1s 2s 2p 3s ] 1
→ 11Na
+
[1s2 2s2 2p6]≡[10Ne]

−1𝑒 −
–
17Cl
2 2 6 2
[1s 2s 2p 3s 3p ] 5
→ 17Cl [1s2 2s2 2p6 3s2 3p6]≡[18Ar]

Valenţa ionilor în cazul combinaţiilor ionice este dată de numărul de electroni

cedaţi sau acceptaţi de atomii iniţiali care sunt neutri. Sarcina unui ion (QI) este egală
cu produsul dintre numărul de sarcini electrice elementare (N) cu care se modifică
configuraţia electronică a atomului corespunzător şi valoarea acestei sarcini
elementare (qe-=1,6·10-19 C). În realitate, sarcina unui ion este mai mică decât valoarea
teoretică datorită efectului de ecranare a electronilor interiori şi a fenomenului de
polarizare mutuală a ionilor în reţeaua ionică.

Tabelul III.1 – Configuraţii electronice stabile ale ionilor monoatomici.

Ionii astfel formaţi nu rămân izolaţi, ci se atrag electrostatic între ei până la o

distanţă minimă permisă de repulsiile dintre învelişurile lor electronice. Legătura
ionică nu este o legătură rigidă, fiecare ion este înconjurat de ioni negativi şi invers.
Poziţia ionilor unii faţă de alţii nu este fixă. În stare topită sau în soluţii, ionii se mişcă
liber, adică sunt independenţi. În stare solidă ei sunt aşezaţi în mod regulat formând
reţele cristaline ionice. Nu se poate vorbi în cazul acesta de molecule, ci de compuşi
ionici/combinaţii ionice şi de reţele ionice. Astfel, în reţeaua cristalină a clorurii de
sodiu (NaCl), fiecare ion atrage în jurul său – la o distanţă minimă – 6 ioni de semn
contrar.

Combinaţiile ionice se deosebesc de alte tipuri de combinaţii chimice prin

proprietăţile lor. Sunt substanţe solide, care au de obicei punctele de topire şi de
fierbere ridicate (NaCl se topeşte la 801 °C), şi sunt dure şi sfărâmicioase. Ca solide
sunt aproape întotdeauna izolatoare din punct de vedere electric, dar când sunt topite
sau dizolvate devin foarte conductive, deoarece în aceste condiţii se desfac în ioni, iar
aceştia sunt mobilizaţi. Aşadar, substanţele ionice se mai numesc şi electroliţi
(majoritatea sărurilor, acizii şi bazele): substanţe care produc soluţii conductoare
electric când sunt dizolvate într-un solvent polar precum apa. Aceste soluţii sunt neutre
din punct de vedere electric; dacă un potenţial electric este aplicat unei asemenea
soluţii, cationii sunt atraşi către electrodul care are surpuls de electroni (anod), în timp
ce anionii sunt atraşi către electrodul care are un deficit de electroni (catod). Mişcarea
anionilor şi cationilor în direcţii opuse în interiorul soluţiei este echivalentă cu un
curent electric.

Na – 1e– → Na+
Cl + 1e– → Cl–

𝑁𝑎 + 𝐶𝑙 → 𝑁𝑎+ 𝐶𝑙−

Ca – 2e– → Ca2+
F + 2e– → F–

𝐶𝑎 + 2 ∙ 𝐹 → 𝐶𝑎2+ 𝐹2−
 Ionii sunt în general mai stabli decât atomii din care provin. Stabilitatea scade
însă pe măsură ce creşte diferenţa dintre numărul sarcinilor nucleare (numărul de
protoni) şi numărul de electroni din învelişul electronic. De aceea cei mai stabili sunt
ionii pozitivi monovalenţi, apoi cei divalenţi, cei trivlenţi, cei tetravalenţi, etc. Dintre
ionii negativi, cei mai stabili sunt ionii monovalenţi, în timp ce ionii divalenţi şi
trivalenţi se găsesc doar în compuşi care sunt solizi.

Ionii monoatomici stabili au un număr mic de sarcini electrice (maxim ±3).

Ionii monoatomici cu un număr de sarcini electrice mai mare de 2, formându-se cu un
consum mare de energie sunt instabili în soluţie apoasă hidrolizând cu uşurinţă, de
exemplu:

𝐴𝑙 3+ + 𝐻2 𝑂 →
⃖ 𝐴𝑙(𝑂𝐻)2+ + 𝐻 +

𝑁 3− + 𝐻2 𝑂 → 𝑁𝐻3 + 3 ∙ 𝐻𝑂−

Ionii poliatomici sau complecşi pot avea însă un număr mai mare de
sarcini electrice fără a pierde din stabilitate, deoarece sarcina lor este dispersată
pe toţi atomii componenţi:

𝑃𝑂43− , [𝐹𝑒(𝐶𝑁)6 ]4− , [𝐶𝑜(𝑁𝐻3 )6 ]3+

Anionii monoatomici, puţin numeroşi, sunt formaţi de nemetale şi prezintă
întotdeauna configuraţia gazului rar ce urmează. Cationii pot avea în afară de
configuraţia gazului rar ce precedă metalul respectiv şi alte configuraţii electronice
stabile (Tableul III.1.).

III.2.2. Reţele ionice.

Formarea combinaţiilor ionice respectă regulile stabilite empiric de către K.

Farjans (1924). Un atom trece în stare ionică cuatât mai uşor cu cât:

- configuraţia electronică realizată este mai stabilă;

- sarcina ionului este mai mică;
- raza atomică este mai mare pentru cation şi mai mică pentru anion.

Se cunoaşte că o legătură chimică pentru a fi stabilă trebuie să se formeze cu

degajare de energie. Cu cât energia degajată la formarea legăturii dintre atomii liberi
este mai mare, cu atât combinaţia rezultată este mai stabilă. Toate combinaţiile ionice
cunoscute sunt combinaţii exoterme. Ele nu formează molecule propriu-zise deoarece
câmpul electric al ionilor (ionii monoatomici pot fi consideraţi sferici) este uniform
distribuit în toate direcţiile. Fiecare ion poate de aceea atrage ioni de semn opus din
orice direcţie sau altfel spus, legătura ionică (spre deosebire de cea covalentă) nu este
dirijată. Din considerente geometrice, numărul maxim de ioni în reţeaua cristalină –
număr de coordinaţie – este totuşi limitat; în cazul NaCl acesta este 6, în cazul CsBr
este 8, etc.

După cum se poate vedea din Fig. III.5., în nodurile reţelei cristaline (aici ale
NaCl) se găsesc ioni pozitivi şi ioni negativi, între care se exercită forţe de
interacţiune. Bilanţul energetic la formarea unei reţele cristaline ionice (de exemplu
NaCl) pornind de la atomi liberi, trebuie să se ia în considerare două etape: i) formarea
ionilor şi ii) atracţia electrostatică la care sunt supuşi ionii formaţi.

Fig. III.5. a) Structura geometrică şi b) Structura compactă a cristalului de NaCl

Principalii factori care determină natura legăturii chimice în general, şi deci a

legăturii ionice sunt: energia de ionizare, afinitatea pentru electroni, dimensiunea şi
valenţa ionilor, precum şi poarizabilitatea lor (adică proprietatea ionilor de a-şi
deforma învelişul electronic sub influenţa sarcinilor de semn opus).

Prima etapă, cea de formare a ionilor, este caracterizată de energia de ionizare a

atomilor şi de afinitatea pentru electroni a acestora; energia de ionizare a atomului de
sodiu (energia ce se consumă pentru scoaterea din învelişul electronic al atomului a
unuia sau mai multor electroni): Na → Na+ + 1e– area valoarea 𝐼𝑁𝑎+ = 494,03 𝑘𝐽 ∙
𝑎𝑡𝑜𝑚𝑔−1 , iar afinitatea pentru electroni a atomului de clor (energia care se degajă în
urma acceptării electronului în învelişul electronic al atomului a unuia sau mai multor
electroni): Cl + 1e– → Cl– are valoarea 𝐴𝐶𝑙− = −347,49 𝑘𝐽 ∙ 𝑎𝑡𝑜𝑚𝑔−1 .

Energia de ionizare este determinată cu precizie prin metode spectroscopice,

scade în grupe de sus în jos pe când sarcina nucleară a atomilor, respectiv numărul
atomic Z, creşte. Cu unele excepţii explicate prin structura electronică a atomilor,
energia de ionizare creşte în perioadă de la stânga la dreapta, cele mai mari valori
găsindu-se la gazele rare. Referitor la afinitatea pentru electroni, cele mai mari afinităţi
le au halogenii, în timp ce metalele alcaline nu au afinitate pentru electroni.
 Dacă formarea clorurii de sodiu ar decurge numai pe baza transferului de
electroni, această combinaţie ar prezenta un bilanţ energetic defavorabil, suma
algebrică a celor două energii fiind pozitivă:

𝐼𝑁𝑎+ + 𝐴𝐶𝑙− = 494,03 − 347,49 = 146,54 𝑘𝐽 ∙ 𝑎𝑡𝑜𝑚𝑔−1 (III.1)

Rezută că formarea ionilor izolaţi de Na+ şi Cl– nu se poate produce spontan, ci

numai dacă reacţia endotermă de transfer a unui electron de la atomul de sodiu la cel
de clor este însoţită de un proces exoterm care să compeneze deficitul energetic al
primei reacţii. Într-adevăr, formarea reţelei cristaline ca urmare a atracţiilor
electrostatice între ionii gazoşi de sarcini opuse: Na+(g) + Cl–(g) → Na+Cl–(s), se
produce cu o mare degajare de energie denumită energie de reţea, U.

Energia de reţea U, se poate calcula pentru o pereche de ioni monoatomici de

formă sferică (Fig. III.6a.) în baza Legii lui Coulomb (ecuaţia III.2):

𝑞𝑒2− 𝑞𝑒2−
𝑈1 = −𝐾 ∙ = −𝐾 ∙ (III.2)
𝑟𝑐 + 𝑟𝑎 𝑟
1
unde 𝐾 = = 9 · 109 şi 𝑟 = 𝑟𝑐 + 𝑟𝑎 este distanţa interionică, egală cu suma razei
4∙𝜋·𝜀0
cationului rc şi suma razei anionului ra, iar 𝑞𝑒 − este sarcina electrică elementară.

Formarea perechii de ioni nu exclude atragerea altor ioni. Prin gruparea unui
număr mai mare de ioni de semn opus, reţeaua cristalină devine mai stabilă, după cum
arată calculul (ecuaţia III.3) pentru un quadruplet de ioni (Fig. III.6b.):

𝑞𝑒2− 𝑞𝑒2− 𝑞𝑒2−

𝑈2 = −4 · 𝐾 ∙ +2·𝐾∙ = −2,59 · 𝐾 ∙ (III.3)
𝑟 𝑟 · √2 𝑟

Fig. III.6. a) Dublet de ioni cu sarcini opuse; b) Quadruplet de ioni cu sarcini opuse.

La formarea unor agregate compuse din mai mulţi atomi, cum este reţeaua
cristalină cubică cu feţe centrate (număr de coordinaţie, NC = 6) a clorurii de sodiu,
energia de reţea eliberată, U, este de asemenea mare. Ea se calculează ţinând cont că
asupra unui ion din reţea acţionează prima vecinătate de 6 ioni de semn opus situaţi la
distanţa r, apoi a doua vecinătate de 12 ioni de acelaşi semn situaţi la distanţa de √2 ∙ 𝑟,
apoi o a treia vecinătate de 8 ioni de semn opus la distanţa de √3 ∙ 𝑟, apoi 6 ioni de
acelaşi semn la distanţa 2·r, etc. Suma energiilor de atracţie şi respingere a tuturor
ionilor din reţea dă valoarea totală a energiei de reţea (ecuaţia III.4):

6 ∙ 𝑞𝑒2− 12 ∙ 𝑞𝑒2− 8 ∙ 𝑞𝑒2− 6 ∙ 𝑞𝑒2− 𝑞𝑒2−

𝑈 = 𝐾 ∙ [− + − + − ⋯ ] = −𝐴 · 𝐾 ∙ (III.4)
𝑟 √2 ∙ 𝑟 √3 ∙ 𝑟 2∙𝑟 𝑟

Pentru o moleculă-gram de clorură de sodiu, valoarea energiei de reţea este:

𝑞𝑒2−
𝑈 = −𝑁𝐴 · 𝐴 · 𝐾 ∙ (III.5)
𝑟
6 12
unde NA este numărul lui Avogadro, A este constanta lui Madelung (𝐴 = [ − +
√1 √2
8 6∙𝑞𝑒2−
− + ⋯ ]).
√3 √4

Formulele de mai sus sunt valabile pentru reţelele formate din ioni
monoatomici, monovalenţi; în cazul reţelelor de ioni monoatomici polivalenţi, în
calculul energiei de reţea intervin şi sarcinile celor doi ioni Za – sarcina anionului şi Zc
– sarcina cationului:

𝑍𝑎 ∙ 𝑍𝑏 ∙ 𝑞𝑒2−
𝑈 = −𝑁𝐴 · 𝐴 · 𝐾 ∙ (III.6)
𝑟
Tabelul III.2 – Valorile constantei Madelung în funcţie de tipul reţelei cristaline.
Numărul de Numărul de
Tipul reţelei Constanta
Sistemul cristalin coordinaţie al coordinaţie al
cristaline Madelung, A
cationului anionului
NaCl Cub cu feţe centrate 6 6 1,74756
CsCl Cub centrat intern 8 8 1,76267
CaF2 Cub pătratic 8 4 5,03878
TiO2 rutil Cub pătratic 8 4 4,81600

În calcule mai exacte ale energiei de reţea trebuie să se ţină cont şi de

respingerile electrostatice ale învelişurilor electronice ale ionilor. M. Born (1919)
reprezintă aceste repulsii prin termenul B/rn şi deci prin relaţia mai exactă pentru
energia de reţea care este următoarea:

𝑁𝐴 · 𝐴 · 𝑍𝑎 ∙ 𝑍𝑏 ∙ 𝑞𝑒2− 𝐵
𝑈 = −𝐾 ∙ + 𝑛 (III.7)
𝑟 𝑟
unde exponentul n depinde de compresibilitatea reţelei cristaline; pentru NaCl aceasta
are valoarea 8,1. Constanta B se poate exprima în funcţie de A, punând condiţia ca
energia la echilibru să fie minimă. Deci, derivata energiei de reţea în raport cu distanţa
interionică trebuie să fie nulă:

𝑑𝑈 𝑍𝑎 ∙ 𝑍𝑏 ∙ 𝑞𝑒2− 𝑛 ∙ 𝐵
= 𝑁𝐴 · 𝐴 · 𝐾 ∙ − 𝑛+1 = 0 (III.7)
𝑑𝑟 𝑟2 𝑟

aceasta conduce la următoarea valoare pentru constanta B:

𝑁𝐴 ∙ 𝐴 ∙ 𝑍𝑎 ∙ 𝑍𝑏 ∙ 𝑞𝑒2− 𝑟 𝑛
𝐵=𝐾∙ ∙ (III.8)
𝑟 𝑛

care înlocuită în expresia energiei de reţea conduce la relaţia:

𝑁𝐴 ∙ 𝐴 ∙ 𝑍𝑎 ∙ 𝑍𝑏 ∙ 𝑞𝑒2− 1
𝑈 = −𝐾 ∙ ∙ [1 − ] (III.9)
𝑟 𝑛

Exponentul n se poate aproxima în funcţie de configuraţia ionilor astfel:

Configuraţie ion He Ne Ar Kr Xe
Valoare lui n 5 7 9 10 12

O contribuţie mai mică în calculul energiei de reţea o au şi forţele de atracţie

van de Waals, de asemenea energia punctului 0 (care exprimă vibraţiile ionilor în
cristal şi care nu se anulează nici la 0 K), precum şi interacţiunile de polarizare.

Fig. III.7. Energia de reţea în funcţie de distanţa dintre ioni (1-energia de repulsie,
2-energia de atrcţie, 3-energia totală)

Valoarea energii de reţea în cazul clorurii de sodiu calculată cu ajutorul relaţiei

III.9 este: U = – 774 kJ·mol-1 identică cu cea obţinută din date termodinamice (ciclul
Haber-Born), acoperă cu mult deficitul energetic calculat în baza transferului de
electroni şi deci formarea clorurii de sodiu este posibilă decurgând printr-o reacţie
exotermă (Q = – 411,3 kJ·mol-1).

III.2.3. Ciclul Haber-Born.

Pe baza legilor termochimiei, fiind cunoscute căldurile absorbite sau degajate

într-un şir de procese succesive care se aranjează ciclic, mai puţin una, se poate calcula
efectul caloric necunoscut. F. Haber şi M. Born au aplicat acest ciclu pentru calcularea
unor mărimi fizico-chimice a căror măsurare experimentală nu este posibilă, în primul
rând pentru calcularea energiei de reţea. Deoarece pentru a putea face aceste calcule
este nevoie să se cunoască legile termochimiei, descrierea în detaliu a cicului Haber-
Born va avea loc mai târziu, în cursul referitor la Termochimie.

Bibliografie. III-III.2.3
1. Vlădescu L., Petrescu O., Cosma I., Chimie. Manual pentru clasa a IX-a, Ministerul Educaţiei
Naţionale, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997;

2. Pleniceanu M., Spînu C., Isvoranu M., Chimie Generală, Pentru uzul studeţilor de la Facultăţile de
Agronomie şi Horticultură, Universitatea din Craiova, Facultatea de Chimie, Tipografia Universităţii
din Craiova, 2004;

3. Marcu G., Brezeanu M., Bejan C., Bâtcă A., Cătuneanu R., Chimie Anorganică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981;

4. Shriver D.F., Atkins P.W., Langford C.H., Chimie Anorganică, Traducere din limba engleză: Guran
C., Jitaru I., Simion V., Ed. Tehnică, Bucuresti, 1998;

III.3. Legătura metalică.

III.4. Legătura covalentă.
III.4.1. Teoria electronică a lui G.H. Lewis (1916) şi I. Langmuir (1919).

Majoritatea substanţelor în stare moleculară existente în natură, precum

moleculele organice, nu se formează prin cedare-captare de electroni aşa cum se
formează bazele şi sărurile (combinaţii ionice). Ele nu conduc curentul electric
deoarece au moleculele alcătuite din atomi puternic legaţi printr-un alt tip de legătură
mai stabilă decât legătura ionică şi care poartă numele de legătură covalentă sau
atomică. Formarea legăturii covalente se realizează prin punerea în comun de către
ambii atomi a unor perechi de electroni din stratul de valenţă astfel încât fiecare atom
să-şi formeze un dublet sau un octet stabil.
III.4.2. Combinaţii complexe. Teoria cordinaţiei.
III.4.3. Teoria mecanic cuantică a legăturii covalente.
Bibliografie. III.4
Text integral din: Pleniceanu M., Spînu C., Isvoranu M., Chimie Generală, Pentru uzul studeţilor de la
Facultăţile de Agronomie şi Horticultură, Universitatea din Craiova, Facultatea de Chimie,
Tipografia Universităţii din Craiova, 2004.

IV. Termodinamică Chimică

VI.1 Noţiuni de termochimie

VI.1.1 Căldura de reacţie

VI.1.2 Legile termochimiei

VI.1.2.1 Legea egalităţii numerice a căldurii de formare cu cea de descompunere

VI.1.2.2 Legea constanţei sumei căldurilor de reacţie (Hess, 1840)

VI.1.2.3 Importanta biologică a fenomenelor termochimice
Bibliografie. IV
Text integral din: Pleniceanu M., Spînu C., Isvoranu M., Chimie Generală, Pentru uzul studeţilor de la
Facultăţile de Agronomie şi Horticultură, Universitatea din Craiova, Facultatea de Chimie,
Tipografia Universităţii din Craiova, 2004.

V. Cinetică Chimică

V.I. Obiectul Cineticii Chimice

V.II. Viteza de reacţie
V.III. Ordin de reacţie. Molecularitate.
V.IV. Factorii care influenteazăviteza de reacţie.

V.IV.I. Influenta temperaturii

V.IV.II. Influenta catalizatorilor. Cataliza
V.IV.III. Influenţa intermediarilor activi
VI. Oxidarea şi Reducerea
VI.I. Calculul coeficienţilor stoechiometrici
VI.II. Potenţialul de oxido-reducere
Bibliografie. V-VI
Text integral din: Pleniceanu M., Spînu C., Isvoranu M., Chimie Generală, Pentru uzul studeţilor de
la Facultăţile de Agronomie şi Horticultură, Universitatea din Craiova, Facultatea de Chimie,
Tipografia Universităţii din Craiova, 2004.

Examen la disciplina Chimie

Horticultură, Sâmbătă, 13 Iunie 2020, ora 12:00
Cei înscrişi în cataloage şi care doresc să participe la examinare, sunt rugaţi să
trimită pană la data de 13 Iunie 2020, ora 11:00, o notificare cu această intenţie
de pe adresa lor institutionala de e-mail (UCv) la urmatoarele adrese:
andrei.rotaru@ucv.ro andrei.rotaru@edu.ucv.ro

A
Referat A (individual): temă la alegere din materia predată (3 pag. min. - 4 pag.
maxim, scris de mână). Acesta trebuie predat prin trimitere până în data de 12 Iunie
ora 23:59, doar de pe adresele institutionale ale studentilor,la urmatoarele adrese:
andrei.rotaru@ucv.ro andrei.rotaru@edu.ucv.ro

B
Test grilă cu întrebări
În timpul verificarii, studenţii vor primi un test grilă cu 1 singur răspuns corect,
conţinând 60 întrebări. Răspunsurile (lucrare scrisă de mână: număr întrebare, literă
răspuns corect, răspunsul considerat în cuvinte; lucrarea să fie pozată/scanată) trebuie
trimise simultan de pe adresele institutionale ale studentilor, în maxim 150 minute de
la primirea testului, pe adresele : andrei.rotaru@edu.ucv.ro şi andrei.rotaru@ucv.ro

Predarea testului grilă şi evaluarea referatului si a răspunsurilor la test: se vor

face în sesiune online cu cameră video pornită, şi se vor referi strict la punctele A şi B.
Nota finală: A (3 puncte) + B-Test grilă cu întrebări (6 puncte) + 1 punct din oficiu.