Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet

Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie

1839, Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914, Sinaia,
Muntenia, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus
Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată[8][9] a lui Alexandru
Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a
fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I
a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a
redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului
modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș,
care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării.
După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut
sudul Basarabiei)[10], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între
Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui

în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării
problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei
populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani.[11] După urcarea
pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios[12],
pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică
continuu nivelul de exploatare al țărănimii.[13] Sistemul injust pentru
covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus
aproape o excepție în regiune[14][15][16], fapt care totuși nu l-a stimulat pe
suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la
repetate[17] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că
principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată
majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.[18][19]

Tinerețea

Prințul Karl de Hohenzollern Sigmaringen

Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț
Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton
de Hohenzollern-Sigmaringen (ramura catolică a familiei Hohenzollern) și al soției
sale, prințesa Josephine. Prințul Karl Anton, tatăl lui Carol, servise ca ministru-
prezident al Prusiei în anii 1858-1862.

După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți
din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de
dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment
de artilerie. În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin
iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al
Schleswigului, mai ales la asaltul citadelelor Fredericia și Dybbøl, experiență
care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la
gradul de căpitan.

Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect,
sănătos, disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale.
Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, Hohenzollern-Sigmaringen, era
înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta.
România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar
recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii
politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.
Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia
acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.

În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu ajuns la putere după

alungarea lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și
conservatori, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept
de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen
ca principe ("domn", sau "gospodar") al Principatelor Unite (care din 1862 purtau
numele de România). Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul
arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea. Termenul "plebiscit"
trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare
a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane),
ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a
Principatelor Dunărene (686.193 electori[20] din aproximativ 4.400.000 locuitori).

Franța a susținut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat

între temerile că Rusia s-ar vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul
Basarabiei (și a avansa astfel în Balcani), dacă românii continuă să agite apele
politice de abia liniștite după războiul Crimeii și o neutralitate bine-voitoare,
Prusia - țara de origine a prințului - a fost, firește de acord, în timp ce
dușmanii păstrării unității administrative și politice a Principatelor au fost
Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu îngrijorare cum românii de la sud
de Carpați avansează pe drumul spre neatârnare, și, cum era de așteptat, Imperiul
Otoman, care înțelegea foarte bine că gestul românilor înseamnă un pas în plus în
direcția destrămării imperiului lor colonial în Europa.[20] Turcii considerau că
prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile aristocraților
români, s-a pus în fruntea unei insurecții armate contra Imperiului Otoman, drept
pentru ca trupele sultanului vor invada provincia pentru a-l alunga.[20] Noul domn
român, știindu-se amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi, de altfel, de îndată ce
a ajuns în România, să îmbarce armata într-o serie de reforme modernizatoare
inspirate, care doar într-un deceniu distanță se vor fi dovedit salvatoare pentru
națiune și dinastie.

Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin

reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care
cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg
conducătorul.[20] Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere,
astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera
Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al Principatelor. După sosirea sa la
București, la 22 mai 1866 Carol a depus în fața Camerei jurământul că va domni pe
baze constituționale, va numi ,imediat, un guvern de coaliție avându-l ca prim-
ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.

La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea

unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască
statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23
octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut
domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.[20]

Intrarea în România

Portret al lui Carol I al României, de George P. A. Healy, 1873.

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un
guvern provizoriu, puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești,
formată din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr
Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralambie,
prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a devenit
prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele
principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea
principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la
dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu, călătorește în Germania și se întâlnește
la Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni
principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui
Carol.

Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să

apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției
pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu
trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită
conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa
de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt
afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că
va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de
Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând
prima dată piciorul pe pământ românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin la 1/12
mai 1866 (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a
însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de la
Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de
Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în
memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I (editat în 1906 de
Paul Lindenberg după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte alt traseu
parcurs uneori direct peste câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și
schimbări ale cailor, respectiv Turnu Severin - Craiova - Slatina - Pitești, cu
înnoptare numai la moșia boierilor Golești și pornire în dimineața următoare spre
București. Alte surse confirmă semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere
a Mitropolitului Moldovei, judecat pentru revolta sa împotriva unirii
principatelor.

10 mai 1866: Intrarea în București a principelui Carol I.

Pe 10/22 mai 1866[21] Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese
transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa
30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat
cheia orașului. Principele a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei
de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei[22] care l-a invitat să depună jurământul
pe legile țării.

Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în

traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile
sale și integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe
Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur[23].

Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua
de 10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în data de 14 martie 1881, când este
proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din
dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele
Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la
proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Noua Constituție a României

În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să
fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai
1866. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost
aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.

Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 noua
constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă,
[24] una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată
din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția din 1866
îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor
publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a
sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le
comuta pedepsele.[25] Aceasta era liberală, însă nu și democratică.[26] Constituția
a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore
dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost
transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune
care s-a constituit într-un prim pas spre independență.

Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de

la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină
prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții
Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a
oficializat schimbarea denumirii din "Principatele Unite" în "România".

Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a

primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată
pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi
numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României.

Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele
domnește fără a guverna.

În perioada monarhiei constituționale, a domniei regelui Carol I, regelui Ferdinand

I și regelui Carol al II-lea, regele avea o influență deosebită asupra guvernării.
[27] [28] [29] [30] [31] [32] [33] [34]