Dispersia Poluantilor in Apele Subterane

INTRODUCERE
Inventarul zonelor critice sub aspectul stării mediului in România

Ministerul român al Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (MAPPM) a
transmis, la cerere, şefului Delegaţiei Permanente a Comisiei Europene la Bucureşti,
Fokion Fotiadis, inventarul zonelor critice sub aspectul stării mediului in România.
Materialul trimis Delegatiei Comisiei Europene conţine in amănunt zonele critice din
România sub aspectul poluării atmosferice, poluării apelor si poluării solurilor.
Prezentăm integral documentul transmis de catre MAPPM şefului Delegaţiei

Permanente a Comisiei Europene la Bucureşti:
Zone critice sub aspectul poluării atmosferice:
–Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare – zone poluate in special cu metale grele (cupru,
plumb, cadmiu), dioxid de sulf şi pulberi în suspensie provenite din industria
metalurgică neferoasă;
–Hunedoara, Călan, Galaţi – zone poluate in special cu oxizi de fier, metale
neferoase, pulberi sedimentabile, provenite din siderurgie;
– Râmnicu Vâlcea, Oneşti, Săvineşti, Stolnicei, Ploieşti – zone poluate in special cu
acid clorhidric, clor şi compuşi organici volatili, proveniţi din industria chimică şi
petrochimică;
-- Târgu Mureş – zonă poluată în special cu amoniac şi oxizi de azot, proveniţi din
industria de ingrăşăminte chimice;
– Brăila, Suceava, Dej, Săvineşti, Borzeşti – zone poluate in special cu dioxid de sulf,
sulfura de carbon, hidrogen sulfurat, mercaptan, provenite din industria de celuloză,
hârtie şi fibre sintetice.
Principalele surse de poluare:
a. metalurgia neferoasă: Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare-poluare cu metale grele

(cupru, plumb, cadmiu) coroborată cu o cantitate crescută de dioxid de sulf şi pulberi in
suspensie la Baia Mare.
b. industria chimică si petrochimică: poluanţi organici si anorganici: Râmnicu
Vâlcea, acid clorhidric şi clor: Oneşti, Săvineşti, Stolnicei.
c. industria de celuloză, hârtie şi fibre sintetice: Brăila, Suceava, Dej, Săvineşti,
Borzeşti–dioxid de sulf, sulfură de carbon, hidrogen sulfurat si mercaptan.
d. ingrăşăminte chimice: Arad, Işalniţa, Târgu Mureş–amoniac si oxizi de azot.
e. siderurgie: Hunedoara, Călan, Galaţi–oxizi de fier şi metale feroase şi pulberi
sedimentabile
Obiective industriale a căror activitate determină frecvente depăşiri ale

concentraţiilor maxim admise la indicatorii de calitate ai atmosferei:
- Bucureşti – Automatica, Acumulatorul, Platforma chimică Dudeşti, Faur, Griro,

Aeroport; Ploiesti –Petrotel, Astra, Derolever, Vega; Brasov – Sofert; Bacău – CCH
Letea; Turda – Cimentul, UCT Turda; Baia Mare – Phoenix, Romplumb; Craiova –
SC Doljchim, CET Isalnita; Neamţ – Pergodur; Constanţa–Oil Terminal; Cluj –
Terapia; Zlatna – Ampellum; Hunedoara – Siderurgica; Oradea – Sinteza; Piteşti –
Arpechim; Tirgu Jiu – Romcin; Braila – Celhart Chiscani; Calarasi – Siderca; Galati
– Sidex; Giurgiu – Verachim; Râmnicu Vâlcea – Oltchim; Reşiţa – Combinatul
Siderurgic; Copsa Mica – Sometra; Slatina – Platforma Industriala Slatina; Slobozia –
Amonil; Suceava– Ambro; Târgovişte – COS; Târgu Mureş – Azomures; Timişoara
– Solventul; Vaslui – Moldosin; Popeşti Leordeni – Danubiana; Brazi – Petrobrazi;
Oneşti – Carom; Borzeşti – Chimcomplex; Codlea – Colorom; Fagaraş – Nitramonia;
Bicaz – Moldocim; Savineşti – Platforma Chimica Savinesti; Navodari – Petromidia;
Medgidia – Romcim; Ocna Mureş – UPS; Paroşeni – Renel FE Paroseni; Ales Chistag
– Romcim; Câmpulung Muscel – Aro; Rovinari – CET Rovinari.
Zone critice sub aspectul poluării apelor:
a. Ape de suprafata: In anul 1999, peste 81 la suta din cantitatea de ape uzate
provenite din activitatea principalelor surse de poluare au ajuns in receptorii naturali
neepurate sau insuficient epurate. Conform acestui criteriu, cele mai afectate bazine
hidrografice sunt: Prut (100 %), Ialomiţa şi Argeş (99 %), Vedea (98 %) şi Crişuri (96
%).
b. Ape subterane: Prahova–Teleajen–zonă poluată în special cu produse

petroliere si compuşi fenolici din cauza activităţii de extracţie.
Obiective industriale a căror activitate determină frecvente depaşiri ale

concentraţiilor maxim admise la indicatorii de calitate a apelor:
- Dej–Combinatul de Celuloză si Hârtie; Baia Sprie–Exploatarea Minieră; Baia de
Arieş–Exploatarea Minieră; Govora–Uzinele Sodice; Iaşi–Penicilina si Comtom
Tomeşti; Tulcea–Alum; Turnu Severin–SC Turnu Severin; Târgu Mureş–Azomureş;
Constanţa–Bazinul Portuar; Navodari–Petromidia.
Zone critice sub aspectul poluării solurilor:
a. poluarea chimică: Zlatna, Baia Mare, Copşa Mică–zone critice din cauza
prezenţei metalelor grele, in special cupru, plumb, zinc si cadmiu; Borzeşti,
Oneşti, Ploieşti–zone critice prin poluarea cu petrol si apă sărată datorată
exploatărilor petroliere.
b. depozitarea deşeurilor: Gorj, Vâlcea, Alba, Covasna, Hunedoara, Maramureş,
Sălaj, Prahova, Galaţi–zone critice datorate depozitării sterilului minier,
deşeurilor metalice şi zgurilor; Gorj, Hunedoara, Dolj, Bihor–zone critice
datorate depozitelor de cenuşă din procese chimice; Râmnicu Vâlcea, Bacău,
Dolj si Constanţa–zone critice datorate depozitelor de deşeuri industriale
periculoase; Bucureşti si zonele aferente marilor oraşe–zone critice datorate
haldelor de deşeuri menajere.
Obiective industriale a căror activitate determină frecvente depaşiri ale

concentraţiilor maxim admise la indicatorii de calitate a solului:
- Videle–Schela Petrolieră; Poieni–Schela Petrolieră; Holboca–CET Holboca; Slatina–

Alro; Călimani–Exploatarea Miniera; Doiceşti–FE Doiceşti; Rovinari–FE Rovinari;
Turceni–FE Turceni.
Zone critice sub aspectul poluării solurilor: poluarea chimică afectează circa 0,9
milioane de hectare, din care poluarea excesivă se manifestă pe aproximativ 0,2 hectare.
Cea mai răspindită şi cu efecte agresive deosebit de puternice asupra solului este cea
datorată prezenţei metalelor grele, in special cupru, plumb, zinc şi cadmiu, identificată
în zonele: Zlatna, Baia Mare şi Copşa Mică.
Alte zone fierbinţi sub aspectul calităţii solului au fost identificate la Borzeşti–
Oneşti si Ploieşti – poluare cu petrol si apă sarată datorată exploatarilor petroliere,
Braşov, Işalniţa, Piteşti, Govora, Suceava, Târgu Mureş, Turnu Măgurele şi Tulcea.
Dispersia poluanţilor în apele subterane. 1
Capitolul 1
POLUAREA APELOR SUBTERANE

În condiţiile în care calitatea apelor constituie o problemă prioritară pe plan
mondial, iar singura sursă de ape nepoluate o reprezintă rezervorul de ape subterane,
menţinerea acestei rezerve reprezintă o condiţie vitală pentru omenire. Apa
subterană este o sursă bună de apă potabilă datorită proprietăţilor de purificare ale
solului. Fenomenul de poluare apare uneori şi în cazul apelor subterane, deşi acestea
sunt mai protejate decât apele de la suprafaţă.
Poluarea este o modificare a proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale
apei, restrângând posibilităţile de folosire a apei subterane, făcând-o neutilizabilă.
Calitatea apelor constituie o componentă ecologică şi economică a sistemului de
gospodărire a surselor de apă.
Poluarea apei subterane este asociată unei multitudini de aspecte neplăcute
cum ar fi gustul, mirosul, culoarea, duritatea, existenţa unor organisme patogene sau
a unor substanţe toxice, explozive sau inflamabile.
Poluarea apei subterane duce la imposibilitatea utilizării acviferului pentru
perioade foarte lungi de timp, de ordinul deceniilor sau chiar secolelor. Acest fapt
este datorat vitezelor extrem de mici ale apei subterane.
Scopul final al studiului poluării apelor subterane îl constituie realizarea unor
modele de prognoză calitativă şi cantitativă precum şi stabilirea unor programe de
optimizare a investigaţiilor asupra mediului. De mare actualitate este problema
reabilitării acviferelor.
Abordarea unei probleme de poluare (fig.1.1) presupune:
1) culegerea şi tratarea informaţiilor;
2) construirea şi folosirea modelelor de prognoză,
3) verificarea modului în care se realizează prognoza.
Culegerea şi tratarea informaţiilor presupune:
- identificarea sistemului;
- înregistrarea informaţiilor numerice;
- structurarea informaţiilor ne-numerice (calitative);
2 Poluarea apelor subterane. Anca Marina Marinov
- optimizarea informaţiilor şi a controlului.

Un model de prognoză a poluării apelor subterane trebuie să înglobeze:
- curgerea în mediu poros, în regim saturat;
- curgerea în mediu poros, în regim nesaturat;
- modelarea matematică a dispersiei agenţilor poluanţi în mediu
poros.
Datorită interinfluenţei dintre freatic şi apele de suprafaţă există o
interdependenţă şi din punct de vedere al calităţii apelor. Apele de suprafaţă
reprezintă condiţii de frontieră pentru domeniul freatic, atât din punct de vedere
hidraulic, cât şi din punct de vedere al concentraţiei poluantului.
Obiectivele studiilor de poluare a apelor subterane sunt:
1) estimarea rapidă a probabilităţii de curgere accidentală a poluantului spre
un puţ de pompare;
2) definirea influenţei unor poluanţi prezenţi sau inevitabili în puţuri, în
special ca o funcţie de regimurile de pompare;
3) definirea zonelor sensibile la poluare în scopul optimizării amplasării de
noi puţuri;
4) obţinerea unui model la scară mare ca un suport cantitativ de prognoză şi
conducere;
5) informarea prin simple vizualizări privind evoluţia poluării.
Scopul cercetărilor este ca pornind de la studiul experimental, pe modele, de
la experienţe efectuate "in situ", pe baza rezolvării matematice a problemei curgerii
fluidelor în medii poroase şi a problemei dispersiei, să se elaboreze modele de
prognoză pentru cazuri reale de poluare.
Poluarea apei subterane poate fi de tip continuu sau accidental şi se poate
datora unor poluanţi industriali, agricoli, sanitari.
Poluarea agricolă este datorată apei de irigaţie sau din ploaie, care transportă
mineralele, sarea, ierbicidele, pesticidele, îngrăşămintele, spre apa subterană. O
observare atentă a poluanţilor admisibili arată că cea mai frecventă şi cea mai
periculoasă formă a poluării apelor subterane este cea cu substanţe miscibile cu apa.
Trebuie să se ţină seama de faptul că mişcarea fluidelor este uneori bine descrisă
prin neglijarea efectelor de combinare (este exemplul studiilor la scară mare şi, de
asemenea, al mişcării poluantului prin căi preferenţiale, în special când cantitatea de
poluant este foarte mică dar toxicitatea este mare).
Există cazuri în care fenomenul de dispersie nu poate fi neglijat. Astfel
problemele de poluare a apelor subterane sunt de două tipuri: convective (advective)
şi dispersive.
2
1.1. SURSE DE POLUARE
Sursele de poluare a apei subterane pot fi localizate

- la suprafaţa terenului sau
- în subteran: - deasupra nivelului apei subterane sau
- sub nivelul apei subterane
Principalele surse de poluare ale pânzelor de apă freatică sunt:
1. Extragerea excesivă din puţuri (mai mult decât poate asigura pânza de apă
freatică).
2. Introducerea poluanţilor în apele freatice prin intermediul apelor de
suprafaţă:
a) din fosele caselor sau din tratarca apelor uzate, menajere;
b) din efluenţii industriali (apa uzată, neepurată suficient);
c) din gunoiul solid amestecat cu apa;
d) folosirea excesivă, în agricultură a pesticidelor şi a îngrăşămintelor;
e) din scurgeri accidentale.
3. Salinitate excesivă. Aceasta se produce datorită precipitaţiilor reduse care
nu pot realimenta pânza freatică.
4. Poluare datorată sistemelor de canalizare deficitare.
5. Poluare datorată staţiilor de epurare exploatate necorespunzător.
O clasificare riguroasă a surselor de poluare a apei subterane este realizată de
Oficiul de Evaluări Tehnologice al Statelor Unite (US-OTA). Conform clasificării
OTA [Fetter, 1993], cele şase categorii de activităţi care generează poluarea apei
subterane sunt:
1) Surse de poluare datorate lucrărilor destinate evacuării anumitor substanţe
în mediul subteran:
- percolarea în subteran din rezervoarele septice,
- infiltrarea din puţurile de injecţie folosite pentru descărcarea
apelor uzate,
- infiltrarea apelor din irigaţii la care s-a folosit apă uzată.
2) Surse de poluare datorate unor lucrări proiectate pentru stocarea, tratarea
sau depozitarea substanţelor, care funcţionează necorespunzător:
- depozite de deşeuri (spălate de precipitaţii),
- depozite de materiale rezultate în urma excavaţiilor din
construcţii sau din activităţi miniere,
- rezervoare de stocare subterane sau supraterane (deversare,
fisurare, deteriorarea înbinărilor cu conductele de legătură),
- descărcarea în gropile de excavaţii a deşeurilor de orice fel.
3) Surse de poluare datorate lucrărilor proiectate pentru transportul unor
substanţe:
- conducte destinate transportului substanţelor chimice sau apelor
uzate,
- spargerea ambalajelor şi împrăştierea pe sol a unor produse
chimice, în timpul transportului.
4) Surse rezultate din alte activităţi (surse indirecte):
- irigaţii,
- aplicarea pesticidelor, ierbicidelor şi a fertilizatorilor,
- depozite de deşeuri animaliere,
- apele provenite din precipitaţii pot polua solul prin
4
- spălarea şoselelor (sare, alţi poluanţi),

- spălarea şi dizolvarea poluanţilor atmosferici,
- poluare urbană,
- drenajul în zonele miniere.
5) Surse de poluare datorate unor lucrări care favorizează descărcarea
poluanţilor în subteran:
- lucrări de foraj executate necorespunzător,
- gropile de excavaţii pot colecta ape uzate provenite din zonele
urbane sau industriale.
6) Surse naturale de poluare a căror provenienţă este provocată de activităţi
umane:
- interacţiunea dintre apele de suprafaţă şi cele subterane (când
regimul natural al apelor de suprafaţă este modificat de om,
necorespunzător),
- scurgeri naturale care transportă minerale dizolvate,
- intruziunea apelor sărate în acvifere în vecinătatea mărilor,
datorată unor lucrări de pompare efectuate necorespunzător.
1.1.1. Generalităţi asupra haldelor pentru depozitarea deşeurilor. Influenţa

haldelor asupra mediului
Haldele pentru depozitarea deşeurilor transportate mecanic sau hidraulic

influenţează în mod negativ mediul ambiant, în ceea ce priveşte calitatea apelor de
suprafaţă şi subterane, calitatea aerului, a vegetaţiei şi a aspectului general al zonei,
dacă nu se iau măsuri corespunzătoare.
În ceea ce priveşte apele subterane, având în vedere folosinţele multiple şi
cantităţile limitate ale acestora, problema principală rămâne aceea de a preveni
impurificarea, prin măsuri eficace. Trebuie avut în vedere faptul că efectele de
impurificare ale acestor ape sunt aproape ireversibile şi o îmbunătăţire a calităţii apei
chiar în timp îndelungat este pe cât de dificilă pe atât de costisitoare.
Cantitatea şi calitatea apei folosită la transportul şi depozitatrea deşeurilor

Cantităţile mari de apă folosite pentru transportul şi depozitarea deşeurilor în
halde pun, în special, probleme de impurificare a apelor de suprafaţă şi subterane şi
mai puţin probleme de modificare a nivelurilor şi debitelor.
Apa folosită la transportul şi depozitarea deşeurilor în halde îşi modifică total
caracteristicile fizico - chimice iniţiale, ceeace are consecinţe nefavorabile asupra
folosinţelor în zona haldelor. Raportul de diluare a amestecului apă - deşeu
influenţează compoziţia fizico - chimică a apei de transport.
Cantităţile de apă reziduală provenite de la diferite instalaţii de preparare a
minereurilor se apreciază a fi de ordinul:
- de la o flotaţie de 250 t minereu/zi rezultă 1000 m3 de apă;

- de la o cianuraţie de 250 t minereu/zi rezultă 2000 m3 de apă;
- de la o spălătorie de 250 t minereu/zi rezultă 2500 m3 de apă.
În industria energetică, în ţara noastră cantităţile de apă folosite la transportul
cenuşii industriale în vederea depozitării au fost apreciate la cca. 50 milioane m3/an
până în 1970, ajungând în anul 1980 la mai mult de 100 milioane m3/an.
Apa folosită la transportul deşeurilor din industria minieră şi metalurgică
conţine fracţiuni de reactivi, folosiţi în procesul tehnologic al preparării, ca varul
tehnic, cianura de sodiu, sulfatul de zinc, sulfatul de cupru, acidul sulfuric,
carbonatul de sodiu, xantatul de sodiu, flotanololul, alcoolul, fosfacresolul, uleiul de
pin, silicatul de sodiu, substanţe radioactive.
Indicatorul pH variază de la puternic acid (pH = 3) la intens alcalin (pH = 10
÷ 11) la apele provenite din prelucrarea minereurilor feroase şi neferoase şi de pH =
3 la pH = 8 ÷ 9, la preparaţiile de cărbune.
Din industria coloranţilor, pigmenţilor etc. rezultă ape de transport cu o
mineralizare mare, cu o încărcare în substanţe organice generate de prezenţa
acetaţilor şi substanţelor cu toxicitate crescută cum sunt: cromul, plumbul şi zincul.
Din industria sodei rezultă ape de transport puternic mineralizate,
impurificate cu cloruri (de ordinul 75000mg/l) sulfaţi, calciu, magneziu. Indicatorul
pH variază între 12 ÷ 13.
În apa folosită la transportul cenuşii industriale se găsesc cantităţi mari de
sulfaţi solubili, urme de fier, aluminiu, sulfuri metalice şi alcalinoferoase, având un
indicator pH mare (variabil între 8.8 şi 13).
Deşeurile provenite din industria chimică prezintă probleme deosebit de
grele de depozitare prin:
- cantităţile mari de depozitare;
- diversitatea caracteristicilor fizico - chimice, mineralogice şi mecanice, a
stabilităţii lor în timp, sub influenţa mediului şi a condiţiilor de depozitare;
- marea majoritate a deşeurilor din industria chimică pun probleme deosebit
de grele de poluare, necesitând măsuri severe de protecţie a mediului;
- deşeurile hidrotransportate trebuie depozitate în halde realizate cu baraje de
formare, dimensionate după legile cunoscute ale barajelor;
- majoritatea terenurilor ocupate pentru depozitarea deşeurilor
hidrotransportate nu pot fi redate în circuitul agricol decât cu măsuri speciale de
stabilizare sau consolidare, întrucât deşeurile nu se pot consolida în mod natural;
- în vederea unei explorări normale şi a protecţiei mediului, toate haldele
trebuie prevăzute cu AMC (aparate de măsură şi control);
- în vederea micşorării cantităţilor de deşeuri de depozitat şi a problemelor de
depozitare puse de aceste deşeuri, se recomandă revizuirea proceselor tehnologice şi
valorificarea deşeurilor la maximum, ca şi evacuarea şi depozitarea lor grupată în
vederea anihilării unor efecte toxice.
6
1.1.2. Influenţa reciprocă dintre apele subterane şi apele de suprafaţă
Starturile de apă subterană se alimentează din apele de suprafţă, fie prin

infiltraţie pe versanţi, fie prin infiltraţie din albia râului. În zonele în care râurile
alimentează straturile subterane, modificările de regim ale acestora modifică şi
regimul apelor subterane. Astfel, la captările din freatic, reducerea debitelor minime
pe râu provoacă o reducere a debitelor ce se pot extrage (idem la mărirea debitelor)
Schemele de gospodărire a apelor de suprafaţă pot influenţa în mod favorabil
resursele de apă subterană în zonele acumulărilor, unde datorită ridicării nivelului
apei se asigură o alimentare mai bogată a straturilor subterane. În sens invers, în
urma amenajării apelor subterane, în special ca urmare a prelevării de debite din
aceste straturi, se poate provoca o coborâre a nivelului apelor freatice şi deci se
poate micşora aportul de debite din straturile subterane în râu, iar în cazul
prelevărilor foarte intense poate apare chiar inversarea fenomenului, adică
alimentarea resurselor subterane din cursurile de apă de suprafaţă (pe cursurile
inferioare ale râurilor în zona de şes, se întâmplă frecvent ca stratul să alimenteze
râul). Din punct de vedere al calităţii, apele de suprafaţă constituie condiţii de
frontieră pentru apele subterane, deci soluţia problemei dispersiei în mediul poros
(apa subterană) va fi influenţată de concentraţia substanţelor poluante din apele de
suprafaţă.
1.1.3. Poluarea apelor subterane datorită folosirii în agricultură a pesticidelor,

a îngrăşămintelor minerale şi a apelor uzate pentru irigaţii
Irigarea cu ape uzate menajere şi industriale este un procedeu de epurare

avantajos în condiţiile în care nivelul apei subterane din zona respectivă nu este
aproape de suprafaţa solului. Infiltrarea în sol a apelor uzate este condiţionată de
capacitatea de adsorbţie a solului. Această caracteristică a solului îi conferă
posibilitatea de a reţine cea mai mare parte din substanţele şi microorganismele din
apa uzată, realizându - se astfel şi epurarea ei. Dar solul poate lăsa să treacă prin el o
cantitate mai mare sau mai mică de apă poluată care ajunge la stratul acvifer.
Dacă normele de irigare corespund capacităţii de adsorbţie a solului, în cazul
unui sol omogen, teoretic, apele uzate trecute prin sol ar trebui să nu mai conţină
substanţe poluante.
În numeroase cazuri apar fenomene de poluare a solului ca urmare a
mineralizării mereu crescânde (în special nitraţi şi nitriţi). Prezenţa unui conţinut
ridicat de nitraţi şi amoniac îndică o poluare organică cu ape uzate ca urmare a unei
epurări incomplete a apelor uzate în zona de aerare a solului.
Folosirea excesivă a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor reprezintă, de
asemenea, o sursă de poluare.
1. 2. GENERALITĂŢI PRIVIND POLUAREA SOLULUI ŞI A

APELOR SUBTERANE
1.2.1.Definiţii
Poluarea este o modificare a proprietăţilor fizice, chimice, biologice ale

apei, restrângând proprietăţile de folosire ale acesteia.
Elementele conservative sunt acele elemente care nu suportă nici un schimb
cu mediul poros sau cu aerul (nu apar fenomene de adsorbţie sau de descreştere
radioactivă).
Se numesc elemente în soluţie, acele elemente care sunt incluse în
combinaţii chimice ce formează săruri solubile în apă. Aceste săruri pot fi mai mult
sau mai puţin ionizate. Elementele dizolvate pot fi prezente sub formă de complexe
chimice neutre electric, formate din agregate de diferite molecule sau ioni. Există
săruri insolubile, ce pot fi transportate în soluţie ca elemente trasori. Ţinând seama
de toxicitatea unor radioelemente trasoare, concentraţia acestora trebuie calculată în
vederea siguranţei radiologice. Există elemente transportate în agregate moleculare
precum coloidele. Acestea pot fi reţinute prin filtraţie mecanică în matricea poroasă.
Toate aceste elemente transportate se numesc şi ele " in soluţie" în măsura în care
constituie o fază mobilă diferită de faza fluidă. Ele se integrează într-o singură fază
fluidă, modificând eventual proprietăţile fizice (densitatea, vâscozitatea) şi chimice
ale acesteia.
Dacă elementele în soluţie sunt transportate de un fluid în mişcare, se poate
defini o mărime ce caracterizează transportul. Această mărime este concentraţia
volumică a fluidului care circulă, (în fiecare din substanţele în soluţie). Ea se
exprimă, în general, în g/l sau mg/l sau pentru radioelemente în multiplii sau
fracţiuni din CMAP (concentraţia maxim admisibilă în apa potabilă pentru
populaţie).
Densitatea medie a apei reprezintă masa cuprinsă în unitatea de volum,
respectiv
m
ρa = a (kg/m3) (1.1)
Va
Densitatea apei pure are un maxim, egal cu 1000 kg/m3 la temperatura de 4
°C şi descreşte cu temperatura (excepţie face intervalul de temperatură 0 - 4 °C în
care densitatea creşte cu temperatura).
Pentru calculul densităţii apei pure, în Kg/m3, în funcţie de temperatură (T în
°C), sunt recomandate relaţii de forma (1.2) sau (1.3).
Relaţia Thiesen - Scheel - Diesselhorst [Handbook of hydrology, 1992] este:
8

ρ a = 1000 1 +
T + 288,94
(T - 3,9863)2  (1.2)
 508929,2(T + 68,12963) 
În [Steeter, 2000] este recomandată relaţia:
ρ a = 999,9399 + 4 ,216485( 10 −2 )T − 7 ,097451( 10 −3 )T 2
(1.3)
+ 3,509571( 10 −5 )T 3 − 9 ,9037785( 10 −8 )T 4
Pentru substanţele solide dizolvate în apă, legătura dintre densitatea apei
ρ a , densitatea solidului dizolvat ρ sd şi densitatea amestecului (apa cu conţinut de
particule solide dizolvate) ρs, este
 m   m 
 1+ s   1+ s 
m + ma m a  ma 
= ρa 
ma 
ρs = s = (1.4)
Vs + Va Va  Vs   Vs 
 1+   1+ 
 Va   Va 
unde
Vs este volumul solidului, iar Va este volumul apei,
m s = ρ sd Vs - masa solidului,
ma = ρ a Va – masa apei.
Concentraţia substanţelor solide dizolvate se poate exprima în mg/l, iar
salinitatea (raportul dintre masa de sare şi masa de apă marină, formată din apă +
sare), în g/kg (g sare/ kg apă marină) sau ppm (părţi pe milion).
În practică, pentru calculul densităţii unei soluţii în funcţie de salinitate (S),
se folosesc formule aproximative. De exemplu
ρ s (kg/m3) = ρ a + A S + B S3/2 + C S2 (1.5)
-1 -3 -5 2 -7 3
A = 8, 24493·10 - 4, 0899·10 T+ 7, 6438·10 T -8, 2467·10 T +
+ 5, 3875·10-9 T4 ;
B = -5, 72466·10-3+1, 0227·10-4 T -1, 6546·10-6 T2
C = 4, 8314·10-4
În această relaţie S este salinitatea în g/kg, iar T este temperatura în °C. ρ a 
este densitatea apei pure (funcţie de temperatură, dată de relaţia 1.2 sau 1.3).
În practică se folosesc, ca o bună aproximaţie, relaţii liniare de forma
ρ = ρ r (1 − βT ∆T )
ρ = ρ r (1 + β S ∆S ) (1.6)
ρ = ρ r (1 + β C ∆C )
în care βT , β S , β C se numesc coeficienţi de dilatare volumică pentru temperatură,
salinitate şi concentraţie de sediment, ρ r reprezintă o densitate de referinţă în jurul
căreia apar perturbaţii liniare (nu valoarea maximă), iar ∆T , ∆S , ∆C sunt
diferenţele de temperatură, salinitate sau concentraţie de sediment care provoacă

modificarea densităţii.
Apa de mare cu o densitate de 1025 kg/m3 are S= 35 g/l (salinitate), ρ r =
1000 kg/m3, C0= 0, β S = 7 ,14 ⋅ 10 −4 l / g
În ingineria chimică se folosesc, pentru concentraţie, unităţi ca moli/l sau
milimoli/l.
Conversia în mg/l se face înmulţind molii de material dizolvat (moli/l) cu
masa atomică sau moleculară (mg/mol).
În laboratoare se foloseşte concentraţia în miliechivalenţi (meq/l) sau mval/l.
Masa echivalentă (masa combinată) este masa moleculară a ionului dizolvat în apă,
împărţită la sarcina ionului (ex: +1 pentru Na+. +2 pentru Ca+2, -1 pentru Cl-1)
Este recomandabil să se calculeze masa echivalentă pentru anioni şi pentru
cationi, pentru a se vedea dacă sunt egale. Fiecare soluţie trebuie să fie neutră
electrochimic. Concentraţia în meq/l (mval/l) este transformată în mg/l prin
înmulţire cu masa echivalentă.
Procesul de amestecare omogenă a două sau mai multe substanţe, urmat de
formarea unei soluţii se numeşte dizolvare.
La dizolvarea substanţelor au loc concomitent două fenomene:
- un fenomen fizic, în cursul căruia particulele solventului difuzează printre
particulele solventului (fenomen însoţit de absorţie de căldură - endoderm);
- un fenomen chimic, care constă în interacţii cu formare de legături între
particulele de solvat şi solvent, fenomen numit solvatare (are loc o degajare de
căldură - exoterm).
Dacă solventul este apa, fenomenul se numeşte hidratare.
La dizolvarea compuşilor ionici în apă, interacţiile dintre solvat - solvent
constau în formarea de legături ion - dipol între ionii substanţei dizolvate şi
moleculele polare de apă. Rezultă ioni înconjuraţi de dipolii apei, ioni hidrataţi
(aceşti ioni mobili explică conductibilitatea electrică a soluţiilor de compuşi ionici,
săruri, baze).
La dizolvarea în apă a substanţelor cu moleculă polară, se formează legături
dipol – dipol între moleculele polare de solvat şi moleculele polare de apă, rezultând
desfacerea dipolului în ioni (ionizarea solvatului). Ionii rezultaţi se hidratează cu
moleculele de apă. De exemplu la dizolvarea acidului clorhidric în apă are loc
reacţia de ionizare:
HCl + H2O = > H3O+ + Cl-
Apa este un amfolit acido - bazic: ea cedează protoni în mediu bazic şi
acceptă protoni în mediu acid.
Proprietatea unei substanţe de a se dizolva se numeşte solubilitate.
Solubilitatea se exprimă prin cantitatea maximă de substanţă care se poate dizolva,
la o temperatură dată, într-o anumită cantitate de solvent (coeficient de solubilitate).
10
Soluţia care conţine dizolvată o cantitate de substanţă egală cu solubilitatea

ei maximă se numeşte soluţie saturată (nu mai poate dizolva o cantitate
suplimentară de solvat).
Solubilitatea substanţelor solide şi lichide creşte cu temperatura. Datorită
creşterii temperaturii, creşte energia particulelor din soluţie şi se măreşte viteza de
difuziune a solvatului în solvent.
Presiunea influenţează în special solubilitatea gazelor.
Concentraţia unei soluţii reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată într - o

anumită cantitate de soluţie sau dizolvant.
Concentraţia procentuală (procente de masă)

m
C(%) = d 100 (1.7)
m sol
md = masa de dizolvat (masă substanţă anhidră);
msol = masa de soluţie (apă + sare).
Concentraţia molară indică numărul de moli (molecule gram) de substanţă

dizolvată într - un litru de soluţie (dm3).
md
CM = (1.8)
M Vsol
md - masa de dizolvat (g);
M - masa moleculară a dizolvatului;
Vsol - volumul soluţiei (dm3)
Concentraţia normală indică numărul de echivalenţi-gram de substanţă

dizolvată într-un dm3 (l) de soluţie:
md
CN = (1.9)
E g Vsol
Eg = echivalent gram (g);
Vsol = volumul soluţiei (dm3 = l).
Echivalentul gram (Eg) este cantitatea în grame, dintr-o substanţă, care se

combină sau înlocuieşte 1 g de hidrogen sau 8 g de oxigen.
atom - gram
E g atom = (1.10)
valenta
27
E g Al = g = 9g
3
rezultă că 9 g Al se combină cu 8 g oxigen sau înlocuiesc 1 g de hidrogen.
Echivalenţii gram ai substanţelor compuse:

Masa molara acid
E g acid = (1.11)
Nr. ioni de H + (bazicitate)
Masa molara baza
E g baza = (1.12)
Nr. grupari HO - ( aciditate)
Masa molara sare
E g sare = (1.13)
Valenta metal • nr. ioni metal
O soluţie normală (1N) conţine un echivalent-gram de solvat la un litru de

soluţie.
În cazul poluării unui sol substanţele solubile sunt substanţele ce pot fi puse
în soluţie, în apa din sol şi antrenate de către aceasta (săruri, pesticide, nutrienţi).
Soluţia din sol este apa din sol (solvant), încărcată cu substanţele dizolvate
(solubile).
Concentraţia exprimă cantitatea de substanţă considerată, prezentă în sol sau într-
una din fazele constitutive ale solului (solid, lichid, gaz).
Substanţa solubilă care vine în contact cu mediul poros poate suferi diferite
procese:
- poate participa la schimbul între soluţia de sol şi matricea solidă (adsorbţie)
sau cu faza gazoasă, în cazul compuşilor volatili;
- componentele se pot găsi într- una din cele trei faze ale solului.
Substanţele solubile din soluţia de sol pot fi transformate şi degradate prin
procesele biologice (degradare datorată microorganismelor), chimice (hidroliză,
oxidare, ionizare) şi fizică (fotodescompunere). Ele pot suferi diferite procese
chimice (precipitare, punere în soluţie) sau pot fi absorbite de plante.
Dacă substanţa poluantă rămâne mai multă vreme la suprafaţa solului, ea
poate fi transportată prin şiroirea de pe versanţi.
Dacă substanţa solubilă păturnde în sol, sub formă de soluţie de sol, ea este
antrenată prin convecţie, dispersie şi difuzie. În interiorul solului ea este expusă
fenomenelor de adsorbţie, degradare şi absorbţie prin rădăcini. O parte din soluţia de
sol înaintează spre pânza freatică pe care o poate polua. Diferenţa dintre zona
nesaturată (sol) şi cea saturată (pânza freatică) constă în faptul că curgerea se face
prin toată suprafaţa porilor (nu mai există faza gazoasă).
Stabilirea legilor de evoluţie a comportamentului substanţelor solubile în sol
este extrem de dificilă datorită multitudinii de fenomene ce intervin simultan,
interacţionând. Putem aminti:
- convecţie (advecţie), dispersie şi difuzie;
- adsorbţie (fixare sau eliberare de poluant din matricea poroasă);
- transformări biologice, chimice şi fizice;
12
- fotodescompunere;
- precipitare, punere în soluţie şi diluţie;
- schimburi gazoase (volatilizare);
- absorţie de către plante.
Migraţia fluidelor imiscibile cu apa poate diferi mult de cea a apei. Ele
constituie o fază neapoasă a cărei mişcare este puternic influenţată de densitatea şi
vâscozitatea substanţei.
În procesul de modelare a poluării solului şi a pânzei freatice trebuie avut în
vedere:
- marea varietate de substanţe, având fiecare caracteristici proprii
(solubilitate, volatilitate, posibilităţi de adsorbţie sau degradare remanentă);
- marea diversitate a mediului poros în ceea ce priveşte natura sa, structura,
conţinutul în materii organice, conţinutul de argilă, activitatea biologică,
proprietăţile de suprafaţă ale elementelor solide;
- marea variabilitate spaţio-temporală a condiţiilor climatice (precipitaţii,
evaporaţie);
- diversitatea surselor de poluare.
Vom da, în continuare câteva definiţii [Handbook of Hydrology, 1992],
pentru fiecare proces fiind specificate:
1. numele procesului;
2. definiţia;
3. impactul asupra transportului de poluant.
A. Procese legate de transportul substanţelor în soluţie
1. Advecţie (convecţie).
2. Mişcarea elementelor din soluţie ca o consecinţă a curgerii apelor
subterane.
3. Cea mai importantă cale de transport a soluţiei de la sursa de contaminare.
1. Difuzie.
2. Împrăştierea soluţiei datorită difuziei moleculare ca urmare a existenţei
unui gradient de concentraţie.
3. Mecanisme de ordinul doi în cele mai multe sisteme de curgere, în care
convecţia şi dispersia sunt dominante.
1. Dispersia.
2. Amestecul fluidului datorită efectelor eterogenităţii (distribuţiei
permeabilităţii).
3. Un mecanism care reduce concentraţia soluţiei în "pană" de poluare, deşi
întinderea acesteia este mai mare decât în cazul singular al convecţiei.
B. Procese legate de influenţa transformărilor biologice asupra transferului de

masă.
1. Transformări biologice.
2. Reacţii privind degradarea compuşilor organici, a căror viteză de reacţie
este controlată de abundenţa microorganismelor şi a condiţiilor redox.
3. Un mecanism important de reducere a concentraţiei soluţiilor poluante, dar
care poate conduce la apariţia unor compuşi nedoriţi (filiaţie).
C. Procese legate de transferul de soluţie.
1. Descreştere radioactivă.
2. Scăderea ireversibilă a activităţii unui radionuclid, într-o reacţie nucleară.
3. Un mecanism important de atenuare, când perioada de înjumătăţire este
comparabilă cu intervalul de timp cât există soluţia poluantă în apa subterană. Apar
probleme suplimentare datorate fenomenului de filiaţie.
1. Adsorbţia.
2. Reacţia între soluţie şi suprafaţa solidului cauzând modificarea fazei solide
prin atragerea particulelor din soluţie.
3. Un mecanism important care reduce viteza pe care soluţia o are aparent în
mişcare. Face mai dificilă mişcarea soluţiei.
1. Disoluţie / precipitare.
2. Procesul de adăugare de componente în soluţie prin reacţii de dizolvare
sau de creare de alţi compuşi.
3. Precipitaţia este un mecanism de atenuare care poate limita concentraţia în
soluţie. Disoluţia acestor solide poate încetini procesul de spălare a acviferului,
acţionând ca surse continue.
1. Reacţii acid - baze.

2. Reacţii privind transferul de protoni (H+).
3. Exercită un control indirect, dar important, asupra transportului de soluţie
prin controlul pH-ului apelor subterane.
1. Complexare.
2. Combinaţia cationilor şi anionilor pentru a forma un ion mai complex.
3. Un mecanism care produce creşterea mobilităţii metalelor prin formarea
unor ioni încărcaţi sau neîncărcaţi sau prin creşterea solubilităţii metalelor.
14
1. Hidroliză / Substituţie.
2. Reacţia unui compus organic cu apa sau cu un component (ion) al apei
(hidroliză) sau cu alt anion (substituţie).
3. Adesea reacţiile de hidroliză/substituţie produc un compus organic mai
susceptibil la biodegradare şi mai solubil.
1. Reacţii redox (oxido - reducere).

2. Reacţia chimică în care are loc un transfer de electroni de la o specie
chimică (donor), care poate ceda electroni, la o alta (acceptor), care poate primi
electroni.
3. O familie de reacţii care afectează mobilitatea metalelor prin schimbarea
sarcinilor ionice şi a solubilităţii, iar pentru compuşii organici prin reacţii de
degradare.
1.3. INTERPRETAREA ANALIZELOR CHIMICE ŞI

EVALUAREA CALITĂŢII APELOR SUBTERANE
1.3.1. Analiza sărurilor conţinute în apele subterane
Un buletin de analize a conţinutului de substanţe chimice conţine, în general,

concentraţia anionilor şi cationilor identificaţi, în mg / l. Evaluarea calităţii apei
analizate constă în :
- verificarea corectitudinii analizei chimice pe baza echilibrului între anionii
şi cationii identificaţi;
- calculul durităţii apei;
- clasificarea apei subterane pe baza indicilor lui Palmer;
- comparaţii chimice bazate pe formula ionică. [Aplicaţii şi probleme
hidrogeologice, 1983]:
Rezultatele unei analize chimice sunt acceptabile dacă diferenţa dintre suma
anionilor şi cationilor (exprimată în mval/l) reprezintă mai puţin de 2 % din suma
tuturor ionilor (în mval/l)
r -r
ε = A C ⋅ 100 < 2 % (1.14)
rA + rC
rA = suma conţinutului în miliechivalenţi a tuturor anionilor conţinuţi;
rC = suma conţinutului în miliechivalenţi a tuturor cationilor conţinuţi;
Calculul conţinutului în miliechivalenţi (r) pentru fiecare ion se face
raportând conţinutul în mg/l al ionului respectiv în soluţie, la echivalentul chimic E
al ionului.
Masa atomica a elementului
E= (1.15)
Valenta elementului
Conţinutul în miliechivalenţi va fi
continutul in (mg/ l)
r= (mval / l)
E (1.16)
re l
r %= 100 = conţinutul în miliechivalenţi, în procente = procente echivalene.
∑ re l
Σ re l = suma miliechivalenţilor anionilor şi cationilor din soluţie.
Fie următorul buletin de analiză
Tabel 1.1. Buletin de analiză

Element Simbol Conţinut (mg/l)
ANIONI
clor Cl- 16,0
sulfat SO4- - 10,0
carbonat HCO3- 197,0
azotat NO3- 4,0
CATIONI
sodiu Na+ 24,0
potasiu K+ 10,0
calciu Ca++ 23,0
magneziu Mg++ 19,0
amoniu NH4+ 2,0
Pentru elementele din buletinul de analiză se face calculul lui ε cu relaţia

(1. 7), grupând anionii şi cationii separat.
Tabelul 1. 2. Calculul echivalenţilor chimici

Ionul Masa atomică Valenţa Echivalentul chimică
E
Cl- 35.45 1 34,45
SO4- - 96,06 2 48,03
NO3- 62,00 1 62,00
HCO3- 61,02 1 61,02
Na+ 22,99 1 22,99
K+ 39,10 1 39,10
Ca++ 40,08 2 20,04
Mg++ 24,31 2 12,15
NH4+ 18,01 1 18,01
16
Tabel 1. 3. Verificarea corectitudinii analizei chimice

Anioni mg/l r rel
100 Cationi mg/l r rel
100
∑ (r a + rc ) ∑ (ra + rc )
(mval/l) (mval/l)
(%) (%)
Cl- 16,0 0,464 5,79 Na+ 23,0 1,00 12,472

SO4- - 10,0 0,208 2,594 K+ 10,0 0,255 3,18
HCO3- 199, 3,261 40,670 Ca++ 23,0 1,147 14,305
-
NO3- 4,0 0,065 0,810 Mg++ 19,0 1,563 19,493

NH4++ 1,0 0,055 0,684
∑ ra - 3,998 49,864 ∑ rc - 4,02 50,136
3,998 - 4,02
ε= ⋅100 = 0,27 % < 2 % , deci analiza chimică este satisfăcătoare din
3,998 + 4,02
punct de vedere al echilibrului chimic.
Duritatea apei este determinată de concentraţia în săruri de calciu şi
magneziu a acesteia.
Vom nota:
DT - duritatea totală (dată de conţinutul total de ioni de calciu şi magneziu);
DP - duritatea permanentă (dată de conţinutul de sulfaţi şi cloruri de calciu şi
magneziu);
Dt - duritatea temporară (dată de hidrocarbonaţii de calciu şi magneziu)
Duritatea apei se exprimă în grade de duritate:
1mvalCa(Mg)
- grade germane [°h ] = 2,8 °h
1 litru
O apă cu un conţinut de 1 miliechivalent de Ca sau Mg la un litru de apă, are
duritatea de 2, 8 °h (grade hidrotimetrice).
- grade franceze 1°h = 1, 79 grade franceze;
- grade engleze 1°h = 1, 25 grade engleze;
- grade americane 1°h = 1, 04 grade americane.
Se mai poate defini duritatea de 1°h ca fiind duritatea unei ape cu un conţinut de 10
mg /l de oxid de calciu (CaO).
Pentru proba de apă din buletinul de analiză, duritatea totală este:
DT = (rCa + rMg) · 2, 8 = (1, 147 + 1, 563) · 2, 8 = 7, 588 °h
Pentru determinarea durităţii permanente şi temporare trebuie să se
analizeze compoziţia chimică a apei pe baza principalelor tipuri de grupări existente
în soluţie.
Tabel 1.4. Calculul capacităţilor de reacţie

Tipul Notaţie Componenţi Capacităţi de
grupării reacţie r (%)
pe componente total
Acizi puternici a Cl-+SO4--+NO3- 5,79+2,594+0,81 9,194

Acizi slabi b HCO3- 40,67 40,67
+ +
Baze puternice c Na +K 12,472+3,18 15,652
Baze slabe d Ca+++Mg+++NH4+ 14,305+ 34,484
19,493+0,68
Ţinând seama de ordinea de reacţie între principalele tipuri de reacţie între

principalele tipuri de grupări, compoziţia chimică probabilă a probei de apă va fi:
NaCl = 2 · 5,79 = 11,58 %
rest Na = 12,472 - 5,79 = 6,682 %
Na2SO4 = 2 · 2,594 = 5,188 %

rest Na = 6,682 - 2,594 = 4,088 %
NaNO3 = 2 · 0,81 = 1,62 %

rest Na = 4,088 - 0,81 = 3,278 %
NaHCO3 = 2 · 3,278 %
rest HCO3 = 40,67 - 3,278 = 37,392 %
KHCO3 = 2 · 3,18 = 6,36 %

rest HCO3 = 37,392 - 6,36 = 31,032 %
Ca(HCO3)2 = 2 · 14,305 = 28,610 %

rest HCO3 = 31,032 - 14,305 = 16,727 %
Mg(HCO3) = 2 · 16,727 = 33,454 %

rest Mg = 19,493 - 16,727 = 2,712 %
Vor rămâne necombinate 2,712 % Mg şi 0,686 % NH4.
În concluzie apa nu conţine sulfaţi sau cloruri de calciu sau magneziu.
Duritatea permanentă a probei Dp = 0, iar duritatea totală este identică cu duritatea
temporară DT=Dt. Sărurile care dau duritatea temporară se depun pe vasele în care
este fiartă apa, producând acea crustă dură numită piatră.
18
1.6.2 Clasificarea apelor subterane pe baza indicilor lui PALMER
Stabilirea echilibrului salin.

Echilibrul salin al substanţelor dizolvate în apă se stabileşte prin combinarea
(însumarea) grupelor de reacţie, exprimate prin valoarea capacităţii de reacţie.
Cele patru grupe de reacţie a, b, c, d sunt prezentate în tabelul 1. 4.
- Dacă, capacitatea de reacţie corespunzătoare grupei c este mai mare decât
cea corespunzătoare grupei a (c < a), se combină grupa bazelor alcaline cu grupa
acizilor puternici (salinitate primară S1), iar surplusul din grupa c se combină, până
la neutralizare cu o parte din grupa acizilor slabi (alcalinitate primară A1). Restul
grupei acizilor slabi (b), se combină cu bazele alcalino - feroase (d) (alcalinitate
secundară A2).
- dacă a (r %) > c (r %), surplusul grupei acizilor puternici (faţă de bazele
alcaline) se combină cu grupa bazelor alcalino - feroase (d) rezultând o salinitate
secundară S2, iar excesul de acizi puternici rămâne liber în apă (salinitate terţiară S3).
- Dacă a (r %) < c (r %) + d (r %), surplusul grupei bazelor alcalino - feroase
(faţă de acizii puternici) se combină cu grupa acizilor slabi rezultând alcalinitatea
secundară A2.
Calculul indicilor de salinitate (S) şi alcalinitate (A)
Grupele de reacţie se combină numai în limitele valorii capacităţii de reacţie.
Astfel, indicii S şi A (procent-echivalentul sărurilor formate) se calculează prin
suma valorilor capacităţilor de reacţie ale grupelor de reacţie (când grupele au valori
egale). În cazul când grupele au valori diferite se calculează dublul valorii mai mici,
surplusul grupei cu valoare mai mare adăugându-se la valoarea grupei de reacţie,
intrând în reacţie în ordinea arătată mai sus.
Tabel 1.5. Indicii PALMER

Acizi Baze
puternice slabe foarte slabe
c d e
puternici S1 S2 S3
a Salinitate Salinitate Salinitate
primară secundară terţiară
salbi A1 A2 A3
b Alcalinitate Alcalinitate Alcalinitate
primară secundară terţiară
a, b, c, d, e sunt grupele de reacţie, exprimate în procente echivalente:

a: r % CL- + r % SO4- - + r % NO3- (produc salinitate)
b: r % CO3- + r % HCO3- + r % S - - (produc alcalinitate)
c: r % Na+ + r % K+ + r % Li+
d: r % Ca++ + r % Mg++
e: r % Fe++ + r % Al+++
S1, S2, S3, A1, A2, A3 sunt indicii lui PALMER;
S1, S2, S3 - indici de salinitate;
A1, A2, A3 - indici de alcalinitate.
Tabel 1.6. Clasele de ape. Caracterizarea apelor funcţie de indicii PALMER

Clasa Indicii Formul Caracterizarea apelor
a
I S1, A1, A2 (A3) a<c ape alcaline moi, asociate rocilor
cristaline şi zăcămintelor petoliere
II S1, A2 (A3) a=c ape de tip intermediar
III S1, S2, A1 (A2) a>c ape dure, asociate rocilor sedimentare
a<c+d
IV S1, S2 (A3) a = c + d ape cu compoziţie apropriată de a
apelor marine sau freatice din regiuni
secetoase
V S1, S2, S3 (A3) a > c + d ape acide, asociate zăcămintelor de
minereuri, cu concentraţii ridicate de
ioni de hidrogen şi metale grele
Pentru proba din tabelul 1.1

a = 5, 79 + 2,594 + 0,81 = 9,194
b = 40,67
c = 12,472 +3,18 = 9,194
d = 14,305 + 19,493 + 0,686 = 3,484
S1 = a + c = 9,194 + 9,194 (din 1,652) = 18,388
Rest c = 15,652 - 9,194 = 6,458 (bază puternică) → se combină cu acid slab
b rezultând A1 (alcalinitate primară)
A1 = c + b = 6,458 + 6,458 (din 40,67) = 12,916
Rest b = 40,67 - 6,458 = 34,212 (acid slab) → se combină cu bază slabă d,
rezultând A2 (alcalinitate secundară)
A2 = b + d = 34,212 + 34,212 (din 34,484) = 68,424 rest 34,484 - 34,212 =
0,272 (bază slabă).
Cu S1 = 18,388, a < c, A1 = 12,916 A2 = 68,424 apa se încadrează în clasa I a
apelor alcaline moi.
1.6.3. Reprezentări grafice pentru definirea tipurilor de apă
Cele mai utilizate diagrame sunt
20
- diagrama ternarã;
- diagrama semilogaritmicã (H. Schoeller - E. Berkaloff)
Diagrama ternară constă în două triunghiuri echilaterale pe care sunt

reprezentate concentraţiile anionilor şi cationilor, în procente echivalente (r %).
++
- Ca
HCO3
- -- + ++
Cl SO4 Na Mg
Figura 1.2. Diagrama ternară
Fiecare latură reprezintă un procent de 50 %.

Pe baza încadrării punctelor în unul din cele şapte câmpuri în care este
împărţit triunghiul, se stabileşte denumirea apei după anioni (A) şi cationi (C).
Apa studiată este hidrocarbonată.
Diagrama semilogaritmică(H.Schoeller-E.Berkaloff) este formatã din

şapte scări logaritmice corespunzând principalilor ioni :
- cationii Ca++, Mg++, Na++ K+;
- anionii Cl-, SO4- -, CO3- + HCO3- -, NO3-.
Valorile sunt în mg / l.
Două scări de referinţă ale miliechivalenţilor şi o scară pentru un ion
suplimentar. Scările sunt astfel decalate încât pe o orizontală (în ordonată) să se
poată citi atât conţinutul în mg / l cât şi miliechivalenţii corespunzători acestui
conţinut.
Cu ajutorul acestei diagrame (figura 1.3) se poate analiza, pe baza conţinutului

chimic al probei caracterul apei respective, compararea apelor între ele (apele cu
aceeaşi compoziţie chimică au reprezentări grafice paralele), compararea valorilor
reale cu cele admisibile (STAS-ul de potabilitate).
În diagrama din figura 1.3 sunt reprezentate prin puncte, valorile maxime
admisibile pentru ionii respectivi precum şi reprezentarea grafică a apei din buletinul
de analiză. Apa este potabilă, cu caracter carbonat.
Con•inutul în mg/l
Figura 1.3. Diagrama Schoeller - Berkaloff.

Conţinuturi maxime admise de STAS-ul de potabilitate
Diagrama PIPER-TRILINEAR [Handbook of hydr.1992]

Cationii şi anionii dintr-o proba sunt desenati separat în două
triunghiuri.Compozitia chimică este determinată prin proiecţia acestor puncte în
rombul central.Concentraţiile ionice sunt desenate în procente de echivalenţi pe litru,
calculate separat pentru cationi şi anioni.Echivalenţii pe litru sunt calculaţi prin
raportul între valoarea în mg/l şi greutatea atomica, înmulţit cu valenţa ionului.
Această reprezentare poate fi folosita pentru a descrie calitativ cum se
schimbă caracteristicile chimice ale apelor subterane în lungul liniilor de curent.
Diagrama Piper este prezentata în continuare.
22
24
24 Dispersia poluanţilor în apele subterane.
Capitolul 2
APA ÎN MEDII POROASE
2.1 APA ÎN NATURĂ

Precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă constituie aporturile de apă în sol.
Când ploaia atinge solul iau naştere trei procese:
- umezirea solului şi infiltraţia ;
- curgrea superficială (şiroirea);
- evaporaţia.
Conţinutul de apă din sol este funcţie de porozitatatea şi permeabilitatea solului.
Sub o cotă N (fig. 2.1) conţinutul de apă nu mai creşte cu adâncimea. Această zonă este
saturată şi o numim pânză freatică. Zona aflată deasupra pânzei freatice se numeşte
nesaturată. In zona saturată apa este supusă, în principal forţelor de greutate, în timp ce
în zona nesaturată sunt preponderente forţele de capilaritate.
Apa care cade pe suprafaţa solului umezeşte fracţiunea superioară a solului
(câţiva cm), profilul conţinutului de apă din sol modificându-se. Această creştere a
umidităţii, la suprafaţa solului nu produce o scurgere verticală imediată. Atât timp cât
forţele de capilaritate sunt superioare celor gravitaţionale apa este reţinută ca într-un
burete. Când conţinutul de apă depăşeşte o valoare limită numită capacitate de retenţie
specifică, apa se propagă spre pânza freatică umezind o zonă mai profundă a solului.
Dacă ploaia durează mult timp umezirea solului va fi tot mai puternică şi va determina
infiltraţia, adică deplasarea apei spre pânza freatică.
Acest fenomen este foarte lent, depinzând de permeabilitatea solului şi de
adâncimea pânzei freatice. De exemplu, apa dintr-o ploaie poate ajunge la pânza
Apa în medii poroase Anca Marina Marinov 25
freatică după săptămâni sau luni. În zona temperată se poate estima că media lamei de
apă infiltrată până la pânza freatică este 300 mm/an.
Dacă intensitatea ploii este mare, solul nu poate primi tot aportul de apă şi asfel
apare un exces de apă numit scurgere de suprafaţă.
La suprafaţa solului se formează o peliculă de apă care poate circula dacă există
o pantă a terenului.
Scurgerea de suprafaţă din primii centimetri de sol sau de vegetaţie se numeşte
“scurgere hipodermică”.
Un profil obişnuit al cantităţii de apă conţinută în sol, în funcţie de cotă are

următorul aspect:
z
Suprafaţa solului
Zonă
nesaturată
Suprafaţa pânzei freatice

N
Zonă
saturată
θ (conţinutul de apă din sol)

Fig. 2.1 - Profilul conţinutului de apă din sol
Dacă solul este impermeabil scurgerea de suprafaţă apare instantaneu. Vegetaţia

are un rol important în procesul de infiltraţie şi de scurgere de suprafaţă. Un rol
important în circulaţia apei îl are evaporaţia. Ea are loc chiar şi în timpul ploii. După
încetarea ploii se evaporă atât apa interceptată de vegetaţie cât şi cea de la suprafaţa
solului şi chiar din sol. Apa din zona nesaturată urcă prin capilaritate spre suprafaţă şi
aici se evaporă.
Fenomenul de evaporaţie este influenţat de condiţiile atmosferice (temperatură,
vânt, radiaţii solare) şi de conţinutul de umiditate din sol - cu cât acesta este mai mic, cu
atât apa este legată prin capilaritate de sol şi este nevoie de mai multă energie pentru a o
desprinde şi a o ridica.
Fenomenul de evapotranspiraţie constă în aceea că plantele recuperează apa
pierdută prin evaporaţie folosind, prin intermediul rădăcinilor, apa din sol. Procesul de
26
uscare a zonei nesaturate datorită rădăcinilor încetează la o anumită valoare a

conţinutului de umiditate - punctul de ofilire, la care rădăcina nu mai are energia
necesară pentru a desprinde apa din sol. În cazul în care pânza freatică nu este la mare
adâncime, evapotranspiraţia puternică la suprafaţa solului antrenează o curgere
ascendentă a pânzei freatice. Micşorarea conţinutului de umiditate la suprafaţa solului
produce apariţia unor forţe de capilaritate foarte puternice (legea lui Jurin)
Apa infiltrată până la pânza freatică circulă în acvifer, spre râuri, pe care le
alimentează în absenţa ploii. Acest aport al apelor subterane pentru apele de suprafaţă
formează debitul de bază al râurilor.
Precipitaţiile căzute sub formă de zăpadă nu produc iniţial umezirea, infiltraţia şi
scurgerea superficială. Evaporaţia are loc sub forma sublimării zăpezii. La topire se
produce atât infiltraţie cât şi scurgere de suprafaţă. Procesul de infiltraţie fiind mai lent
decât în cazul ploii, umezirea solului se face mai profund. În cazul în care solul este
puternic îngheţat se produce o saturare a zonei de suprafaţă şi o scurgere superficială
importantă.
Volumul total al precipitaţiilor anuale în lume poate fi estimat la 0,5 milioane
3
Km , deci 0,04 % din volumul de apă de pe glob, de 40 de ori volumul de vapori de apă
din atmosferă. Aceasta implică o reînoire foarte rapidă a umidităţii atmosferice. În
medie, timpul de reţinere al vaporilor de apă în atmosferă este de aproximativ nouă zile.
Apa subterană provenită din ciclul natural al apei descris mai sus se numeşte apă
vadoasă.
Alte origini posibile ale apelor subterane sunt:
a) condensarea vaporilor din porii solului (echivalentul fenomenului de rouă);
b) apele juvenile provenite din răcirea magmei gravifice;
c) apele fosile sunt ape vadoase datând din perioade mai umede ale
cuaternarului;
d) apele geotermale sunt ape vadoase care urmează un drum complicat, se
încălzesc la adâncime şi urcă apoi la suprafaţă.
.
2.2 NOTIUNEA DE MEDIU POROS

În general putem defini mediul poros ca un material care are goluri interiore ce
pot comunica între ele. Aceste goluri poartă numele de interstiţii, spaţii poroase sau
pori. Forma şi dimensiunile lor sunt variabile şi distribuite aleator în interiorul
materialului respectiv (de la interstiţiile moleculare la golurile extrem de mari, numite

caverne).
Mediile poroase naturale sunt, de obicei, rocile sedimentare (nisipurile, gresiile,
calcarele, dolomitele, argilele şi marnele). Rocile eruptive şi rocile metamorfice pot fi
considerate practic impermeabile, cu excepţia cazurilor când sunt fisurate.
Datorită neuniformităţii mediului poros definirea parametrilor caracteristici se
face pe baza unor valori medii. Există două moduri de definire a proprietăţilor locale ale
unui mediu poros:
- prin noţiunea de volum elementar reprezentativ (VER);
- prin noţiunea de funcţii aleatoare.
Analiza unui VER presupune atribuirea proprietăţilor medii ale unui volum de
material, unui punct din spaţiu. Aceasta presupune o integrare în spaţiu a acestor
proprietăţi.
Mărimea VER trebuie să fie:
- suficient de mare pentru a conţine un mare număr de pori, astfel încât să se
poată defini o proprietate medie globală, cu asigurarea că efectul fluctuaţiilor de la un
por la altul este neglijabil;
- suficient de mic pentru ca variaţiile parametrilor de la un domeniu la altul să
poată fi reprezentate prin funcţii continue, pentru a putea utiliza analiza infinitezimală
(fără a introduce astfel erori caracteristice aparatelor de măsură la scară microscopică).
2.2.1. Porozitatea
Dacă se consideră un anumit volum dintr-un mediu poros, raportul dintre
volumul porilor şi volumul total al rocii se numeşte porozitate (totală sau absolută). În
cazul rocilor consolidate unii pori sunt închişi. Astfel în calculul porozităţii efective se
ia în considerare doar volumul porilor aflaţi în intercomunicaţie.
Nisipul şi gresiile au o porozitate totală de aproximativ 30 %. Există şi roci compactate
(calcarul şi dolomitele) care au o porozitate mare. Rocile cristaline şi metamorfice au o
porozitate de 1..5 %.
Argilele constituie o categorie specială. Ele sunt constituite din formaţiuni
lamelare aproximativ paralele, separate prin straturi variabile în care poate exista sau nu
apă. Argilele au proprietatea de “umflare” în prezenţa apei. Particulele de apă sunt
puternic legate de particulele solide argiloase. Procentajul porilor poate ajunge până la
90%.
În cazul rocilor compactate pot exista fisuri sau falii ce apar în general după
direcţii principale, formându-se astfel blocuri. Aceste fisuri pot fi colmatate cu argile,
calcite, cuarţ, etc.
28
Din punctul de vedere al condiţiilor genetice ale porilor, aceştia pot fi:
1. porii primari:
- golurile între particulele care alcătuiesc rocile granuloase;
- golurile în formă de bule din unele roci eruptive;
2. porii secundari:
- golurile formate prin acţiunea dizolvantă a apelor care circulă prin roci;
- fisurile şi porii formaţi prin contractarea rocilor;
- fisurile şi porii formaţi prin procesle de cristalizare a rocilor;
- fisurile şi porii formaţi din cauze tectonice.
Porozitatea poate varia în timp datorită cimentării rocilor granuloase sau tasării.
Porozitatea totală n se defineşte:
Volumul porilor Vp
n= = (2.1)
Volumul total al rocii Vs + V p
Se mai poate folosi o mărime numită indicele porilor e
Volumul porilor Vp e
e= = ; en = e − n ; n = (2.2)
Volumul scheletului .solid Vs e+1
2.2.2. Porozitatea şi granulozitatea

Dacă un mediu poros teoretic ar fi format din sfere de acelaşi diametru, se poate
demonstra că există şase cazuri posibile de aranjare a sferelor învecinate, obţinându-se
porozităţile 26%, 30%, 40%, 48%.
În cazul sferelor de mărimi diferite porozitatea este întotdeauna mai mică pentru
că sferele mici vor ocupa spaţiul dintre sferele mari.
Pentru particulele nesferice, tendinţa de scădere a porozităţii este compensată de
neregularităţile de formă ale particulelor. Pentru mediile poroase neconsolidate se poate
analiza, prin cernere, compoziţia granulometrică a materialului respectiv.
Vom numi curbă granulometrică, graficul care reprezintă variaţia procentului
(în volume sau greutate) din particulele care traversează o sită cu ochiuri de diametru
dat.
Se numeşte diametru eficace (d10) dimensiunea pentru care 10% din elementele
mediului sunt mai mici decât d10.
În general este de dorit să se măsoare porozitatea mediului fără perturbarea

structurii solide. Porozitatea depinde de aşezarea particulelor, deci de consolidarea şi
tasarea mediului.
Pentru o secţiune a mediului poros se poate defini porozitatea de suprafaţă totală
Suprafata porilor
ns = (2.3)
Suprafata.totala
Dacă distribuţia mărimii porilor este aleatoare, porozitatea de suprafaţă este
independentă de orientarea suprafeţei studiate şi are aceeaşi valoare cu porozitatea de
volum.
Suprafaţa specifică (Ssp) este definită ca:
Suprafata totala a golurilor interstiale

S sp = (2.4)
Volumul total al mediului
şi variază foarte mult de la un mediu la altul, fiind cu atât mai mare cu cât mediul este
mai divizat (mai fin).
Fig. 2.2 - Curba granulometrică

30
Fig. 2.3. Diagrama ternară
2.3. APA LEGATĂ ŞI APA LIBERĂ
Într-un mediu poros saturat există două feluri de apă: apa legată şi apa liberă.
Apa este “legată” de suprafaţa particulelor prin forţele de atracţie moleculară.
Aceste forţe descresc cu distanţa dintre molecula de apă şi particula solidă. Un prim
strat “adsorbit” are o grosime de 0,1µ şi corespunde unei orientări a moleculelor de apă
cu structură dipolară H-OH perpendiculare pe suprafaţa solidului. Forţele de atracţie
care apar sunt de ordinul 10000 bar şi scad în raport cu distanţa.
În acest strat “adsorbit” proprietăţile apei sunt puternic modificate: vâscozitatea
foarte mare, densitatea relativă foarte mare (1,5). Numeroşi ioni, în special cationi, pot
fi reţinuţi prin atracţia conjugată a moleculelor de apă şi ale solidului. Între distanţele de
0,1µ şi 0,5µ există o zonă de tranziţie care conţine molecule de apă imobile care suportă
atracţii suficient de mari. De la distanţa 0,5µ forţele de atracţie sunt neglijabile, iar apa
devine “liberă”. Apa liberă se poate deplasa sub acţiunea gravitaţiei şi a gradienţilor de
presiune.
Fenomenul de adsorbţie a moleculelor de apă şi a ionilor este legat de suprafaţa
specifică a mediului poros şi este foarte semnificativ pentru cazul argilelor (apa şi ionii
circulă foarte greu prin argilă).
Porozitatea cinematică a unui mediu poros saturat este
Volumul de apa care poate circula

nc = (2.5)
Volumul total al mediului poros
Volumul porilor prin care poate circula apa este întotdeauna mai mic decât
volumul total al porilor.
Într-un mediu poros nesaturat există trei faze: solid, lichid, gaz. Pentru un VER
se poate defini conţinutul volumic de umezeală sau umiditatea θ ca fiind
Volumul de apă cotinuta

θ= (2.6)
Volumul total
şi saturaţia volumică sau gradul de saturaţie Sw
Volumul de apa continuta

Sw = (2.7)
Volumul total al porilor
θ poate varia de la 0 la n (porozitatea totală), iar Sw de la 0 la 1 (sau de la 0 la

100%). Gradul de saturaţie este legat de umiditate prin relaţia
θ
Sw = ; n = porozitatea totală. (2.8)
n
Conţinutul masic de apă reprezintă masa de apă aflată într-un eşantion de sol
raportată la masa de sol uscat.
M
ω= a (2.9)
Ms
Un sol este convenţional uscat după ce ţinut în etuvă la 105°C ajunge la o
greutate constantă. Conţinutul masic de apă este mai ridicat în argile decât în solurile
grosiere. Între conţinutul masic ω şi conţinutul volumic de umiditate θ există relaţia
θ = ω(ρ d ρ ) (2 10)
32
ρd = densitatea aparentă a scheletului de sol (kg/m3);

ρ = densitatea apei (kg/m3);
ρ d = M s Vt (2.11)
Ms = masa solului uscat;

Vt = volumul total al solului.
În cazul în care solul conţine atât apă cât şi aer, apa înconjoară particulele solide,
iar aerul are tendinţa de a sta în centrul porilor. În funcţie de umiditatea din sol se pot
distinge următoarele situaţii:
1. în cazul în care faza lichidă este continuă şi poate circula sub influenţa gravitaţiei,
iar faza gazoasă (10-15% din porozitate) este discontinuă şi nu circulă - solul este
“aproape” saturat (zona de la suprafaţa liberă a pânzei freatice).
2. “solul atinge capacitatea de câmp” - expresie utilizată în agronomie, în cazul unui
sol din care apa gravifică a părăsit profilul (la câteva zile după ploaie).
În cazul în care faza lichidă este continuă dar nu circulă doar sub acţinea
gravitaţiei, se spune că solul se află la saturaţia de echilibru sau la capacitatea de
retenţie capilară. Faza gazoasă este continuă, dar nu circulă prin pori.
Se numeşte porozitate de drenaj (specific yield) partea din porozitate care
poate fi drenată gravitaţional (nd), adică diferenţa dintre conţinutul de apă al mediului
saturat şi cel obţinut la saturaţia de echilibru.
3. în cazul unui sol slab saturat apa înconjoară particulele formând inele discontinue
(apă pendulară)
Faza lichidă, pe ansamblu, este continuă, presiunile se transmit dar mişcările apei
sunt foarte lente datorită dimensiunilor reduse ale particulelor. Faza gazoasă este
continuă dar imobilă. În cazul în care conţinutul de apă continuă să scadă (gravitaţional
sau prin evaporaţie), în final va rămâne doar apa legată (higroscopică).
Pelicula de apă legată formează un film continuu care înconjoară particulele

indiferent de starea de saturaţie a solului. Acestei stări îi corespunde saturaţia
ireductibilă.
În general, cu cât particulele unei roci sunt mai fine, cu atât porozitatea eficace
scade şi capacitatea de retenţie creşte.
Presiunile negative, foarte mici la care poate fi supusă apa dintr-un sol nesaturat
măsoară starea energetică a apei din sol, mai precis cantitatea de energie ce trebuie dată
unei molecule de apă pentru a fi desprinsă de particula de sol (molecula de apă este
legată de sol prin forţe electrostatice).
Sub nivelul pânzei freatice se află o zonă saturată 100%. Deasupra acestui nivel
se află o zonă numită franj capilar, în care are loc ridicarea apei datorită capilarităţii (în
tuburi capilare, conform legii lui Jurin). Saturaţia este aproximativ 100% (85-90%), iar
presiunea este mai mică decât presiunea atmosferică.
Tabelul 1.1 - Porozitatea totală pentru diferite tipuri de sol
TIPUL SOLULUI POROZITATEA

TOTALA (%)
Granit nealterat 0,02-1,8
Cuarţite 0,8
Şisturi, micaşisturi, ardeziţi 0.5-7.5
Calcare, dolomite primare 0,5-12,5
Dolomite secundare 10-30
Cretă 8-37
Gresie 3,5-38
Tufuri vulcanice 30-40
Nisipuri 15-48
Argile 44-53
Argile gonflate până la 90
Soluri de cultură 45-65
2.4. POTENŢIALUL APEI DIN SOL

Apa din sol este supusă la un mare număr de forţe, de origini diferite:
-forţele masice (datorită gravitaţiei orice element de sol este atras spre centrul
Pământului)
-într-un sol saturat moleculele de apă sunt supuse unor forţe de presiune
-într-un sol nesaturat apa este reţinută în sol sub efectul forţelor de absorbţie şi de
capilaritate
-în prezenţa sărurilor, apa este supusă forţelor de presiune osmotică.
Aceste forţe acţionează asupra apei după diferite direcţii astfel încât este foarte
greu de determinat forţa rezultantă în fiecare punct.
34
Este preferabil să fie calculată energia de care dispune apa din sol în fiecare
punct. Astfel se poate calcula o energie cinetică (Ec) apoximativ nulă datorită vitezelor
relativ mici şi o energie potenţială (Epot ≠ 0) care depinde de poziţia punctului şi de
starea internă a fazei lichide.
Curgerea apei se produce dinspre punctele cu energie potenţială mare spre cele
cu energie potenţială mică. Nu valoarea absolută a energiei potenţiale a apei din sol,
provoacă transferul de masă ci diferenţa de potenţial dintre două regiuni vecine.
Vom defini:
1) Energia potenţală relativă este diferenţa dintre valoarea absolută a energiei
într-un punct şi o valoare de referinţă. Această valoare de referinţă este energia apei
libere pure (supusă doar gravitaţiei), aflată la presiunea atmosferică, într-o poziţie şi la o
temperatură de referinţă. De obicei energiei de referinţă i se atribuie valoarea zero.
2) Energia potenţială specifică este raportul dintre energie şi masă, volum sau
greutate, deci reprezintă energia corespunzătoare unei valori unitare.
Deplasarea apei se face din punctele cu potenţial ridicat spre cele cu potenţial
scăzut. De exemplu, apa se deplasează dintr-un plan cu suprafaţa liberă (stare de
referinţă) spre un punct din solul nesaturat unde energia este mai scăzută, sub acţiunea
forţelor de sucţiune.
Potenţialul total, Pott cuprinde mai multe componente, fiecare dintre acestea
fiind legată de o forţă care acţionând asupra apei îi modifică energia potenţială relativă,
în raport cu cea a apei libere şi pure.
Aceste componente pot fi:
-Pot g = potenţialul gravitaţonal (datorat forţelor gravitaţionale);
-Pots = potential de submersie (datorat presiunii apei în mediile poroase saturate);
-Potm = potenţial matricial(datorat atracţiei matricei solide asupra apei);
-Poto = potenţial osmotic(datorat prezenţei sărurilor);
-Potn = potenţal pneumatic(datorat suprapresiunii aerului din pori în raport cu presiunea
atmosferică).
Pott=Potg+Pots+Potm+Poto+Potn (2.12)
Potenţialul osmotic se manifestă în prezenţa unor membrane semipermeabile,

iar Potn este în final neglijabil. Astfel se înţelege, în mod uzual, prin potenţial hidraulic
Pott=Potg+Pots+Potm. (2.13)
Vom numi sarcină hidraulică H, raportul dintre energia potenţială relativă şi

greutatea unei particule de fluid:
Energia potentiala relativa

H= (m) . (2.14)
M g
H reprezintă o energie specifică şi se exprimă în m.
Potenţialul gravitaţional, Hg, este raportul dintre energia necesară pentru a
ridica o masă M de apă la înălţimea z deasupra unui nivel de referinţă şi greutatea masei
M
E g = M ⋅ g ⋅ z = ρa ⋅V ⋅ g ⋅ z
Eg (2.15)
Hg = =z
M ⋅g
Potenţialul de submersie, Hs, este legat de presiunea pozitivă la care este
supusă apa sub nivelul suprafeţei libere a pânzei freatice
Es = p ⋅V
p = ρ ⋅ g ⋅ h , h = p ρ⋅ g (2.16)
Es = ρ ⋅ g ⋅ h ⋅V
unde h este adâncimea punctului faţă de suprafaţa liberă.
Es
Hs = =h (2.17)
M ⋅g
Potenţialul matricial.
Deasupra unei pânze freatice solul este nesaturat, iar apa este reţinută în sol
datorită forţelor de atracţie dintre matricea solidă şi apă. Aceste forţe sunt:
-forţele de adsorbţie a moleculelor de apă spre suprafeţele solide, (de tip
London- Van der Waals). Ele sunt foarte puternice dar descresc cu puterea a şasea a
distanţei faţă de peretele solid. Ca urmare particulele solide sunt înconjurate de o
peliculă fină de lichid.
-forţele de capilaritate datorate existenţei unei tensiuni superficiale. Astfel apa se
ridică prin spaţiile cu aspect capilar din matricea poroasă.
Potenţialul matricial este negativ deasupra pânzei freatice, zero corespunzător
suprafeţei libere şi pozitiv sub pânză. Energia potenţială matriceală este
36
presiunea din pori(negativa)

E m = ρ ⋅ g ⋅ h ⋅ V; h = (2.18)
ρ⋅ g
iar potenţialul matricial:
Em
Hm = = h, (2.19)
M ⋅g
h în acest caz nu are sens de cotă a punctului, ci este raportul dintre presiunea din pori în
(Pa) şi greutatea specifică a apei.
Potenţialul hidraulic, H, se exprimă adesea prin energie potenţială relativă
specifică:
H = Hg + Hs sau H = Hg + Hm (2.20)
H = z + h (m) (2.21)
H = sarcina hidraulică totală a apei din sol;

z = sarcina gravitaţională (m);
h=sarcina de presiune sau de submersie (m) (h > 0) într-un mediu saturat sau sarcina de
presiune matricială (h < 0) pentru mediul nesaturat. S-a neglijat energia cinetică
2
specifică v .Dacă axa z este orientată în jos H = h-z.
2g
În mediul nesaturat sarcina matricială h este întotdeauna negativă. Această
sarcină se înlocuieşte uneori cu o mărime numită sucţiune ψ care reprezintă valoarea
absolută a presiunii h.
ψ = - h sau ψ = |h| ≥ 0 (2.22)
Sarcina hidraulică devine:
H =-ψ + z dacă axa este în sus (2.23)
H = -ψ - z dacă axa este în jos. (2.24)
Succţiunea caracterizează intensitatea forţei cu care apa este reţinută de

matricea solidă.Se mai utilizează notaţia
pF=log |h| = logψ (ψ în cm) (2.25)
deoarece ψ poate atinge valori foarte mari;

ψ = 10 cm, pF=1
` ψ = 1000cm, pF=3.
Corespunzător umidităţii volumice de ofilire a plantelor (în această situaţie
forţele de succtiune care apar în rădăcini sunt egale cu forţele matriciale) apare o
presiune h =-16000 cm respectiv o suctiune ψ = 16000cm, deci pF = 4,2.
2.5. SARCINA HIRAULICA ŞI SARCINA PIEZOMETRICĂ

ÎNTR-UN MEDIU POROS SATURAT
z
B Suprafata libera
A
zB =HB
zA
Fig.1.4 - Sarcina hidraulică
În cazul unui mediu poros saturat se defineşte sarcina hidraulică,

într-un punct M, dintr-un fluid incompresibil supus forţelor gravitaţionale, ca fiind:
v2 p
H= + +z (2.26)
2g ρ g
unde v este viteza reală a fluidului în punctul de cotă z. Această sarcină descreşte în
sensul curgerii sau este constantă în cazul repausului.
Viteza reală v este foarte mică, astfel termenul v2/2g este neglijabil iar sarcina
hidraulică devine:
p
H= +z (2.27)
ρ g
38
numită înălţime piezometrică sau sarcină piezometrică. Aceasta depinde de poziţia

originii axei z.
Dacă se practică un foraj în sol şi se introduce un tub deschis la ambele capete,
apa se va ridica în tub până la nivelul B (fig.1.4.)
Cota zB faţă de sistemul de axe ales reprezintă sarcina H în punctul de deschidere
inferior al tubului. Acest tub se numeşte piezometru.
pA p + ρ ⋅ g ⋅ (z B - z A ) p
HA = + zA = B + z A = B + zB = H B (2.28)
ρ⋅ g ρ⋅ g ρ⋅ g
Dacă fluidul este imobil în tubul piezometric şi dacă vom considera presiunea
atmosferică egală cu zero (de referinţă), atunci HA = HB = zB.
Cota zB din piezometru defineşte suprafaţa liberă a pânzei, adică limita care
separă mediul poros saturat de cel nesaturat.
Dacă pânza freatică are o curgere orizontală sarcina rămâne constantă pe o
verticală iar cota suprafeţei libere este cea măsurată de piezometru, indiferent de
adâncimea acestuia.
Dacă curgerea nu este orizontală sarcina variază cu adâncimea şi suprafaţa liberă
este definită prin cota la care piezometrul pătrunde în mediul saturat. În practică
piezometrul este perforat pe toată lungimea şi astfel se măsoară o sarcină medie în
pânza freatică.
Dacă se ţine seama de compresibilitatea fluidului sarcina piezometrică este:
p
dp
H = z+ ∫ (2.29)
po
ρ (p) g
unde p0 este presiunea în originea axei Oz, iar p este presiunea într-un punct aflat la cota
z.
Dispersia poluanşilor în apele subterane 49
Capitolul 3
MODELAREA MATEMATICĂ
A CURGERII APELOR SUBTERANE
3.1 NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MODELAREA

MATEMATICĂ A CURGERII APELOR SUBTERANE
Un fluid newtonian este un fluid izotrop, la care presiunea nu depinde decât
de variabilele de stare ρ şi T0, iar tensorul de vâscozitate are o formă liniară în
funcţie de gradientul vitezei.
În mecanica şi în termodinamica fluidelor newtoniene, toate problemele de
curgere se reduc la determinarea a şase necunoscute:
ρ - densitatea fluidului [ ML-3] ;
p - presiunea [ ML-1T-2] ;
T0 - temperatura [ T ] ;
vx,vy,vz - componentele câmpului de viteze [ LT-1 ],
având la dispoziţie :
• -cele trei ecuaţii ale sistemului Navier-Stokes , care exprimă, pentru un fluid
vâscos, principiul fundamental al dinamicii:
ρ ρ
∑ f = m⋅a (3.1)
• ecuaţia de continuitate, care exprimă conservarea masei pentru un volum fix
:
ρ ∂ρ
div(ρ ⋅ v ) + =0, (3.2)
∂t
• ecuaţia de stare a fluidului
ρ = ρ0 eβ (p-po) , (3.3)
• ecuaţia transportului conductiv şi convectiv al căldurii prin fluid.

50 Modelarea matematică a curgerii apelor subterane. Anca Marina Marinov
În mediul poros se poate considera, în general, curgerea izotermă (dispare

necunoscuta T0)
Având în vedere specificul aspectelor fizice, ale curgerii în medii poroase,
aceste ecuaţii pot fi înlocuite cu altele ce sunt obţinute pe baza unor cercetări
experimentale. De exemplu sistemul de ecuaţii Navier-Stokes se înlocuieşte cu o
ecuaţie ce descrie legea lui Darcy şi care permite o simplificare considerabilă a
abordării matematice a problemei.
Determinarea celor şase necunoscute, amintite mai sus, se face prin
realizarea unui model al realităţii fizice.
Modelele matematice utilizate în fizica solului sau în hidrogeologie se pot
clasifica în două categorii : modele deterministe şi modele stohastice.
În modelele deterministe, parametrii şi variabilele au o valoare perfect
determinată şi rezultatul este unic.
Modelele empirice stabilesc o relaţie între o caracteristica necunoscută a
solului şi alte proprieţăţi ale acestuia fără să ia în considerare mecanismele
fundamentale.
Cele mai comune sunt modelele regresive care reprezintă corelaţii simple sau
multiple între un parametru necunoscut şi celelalte caracteristici ale solului ( funcţii
de pedotransfer ) .
Modelele conceptuale se bazează pe concepte, adică pe o schemă de
funcţionare incompletă voit, care simplifică realitatea.
Modelele funcţionale se bazează pe o schematizare grosieră a realitaţii. Ele
sunt simple din punct de vedere matematic, necesită un număr mic de date de
intrare, sunt uşor de rezolvat şi sunt folosite, în special , pentru gestiunea resurselor .
Modelele mecaniciste descriu procesele la scară macroscopică prin ecuaţii
cu derivate parţiale. Aceste ecuaţii sunt deduse din legile fizice ce guvernează
procesele de transfer (Darcy, Fick, Fourier, legea de continuitate ). Astfel de modele
introduc un mare număr de parametrii, se rezolvă, în general , prin metode numerice
şi trebuie să fie verificate prin încercări
experimentale . Numărul mare de parametrii necesari limitează uneori folosirea
modelelor în condiţiile de teren .
În modelele stohastice variabilele de intrare şi parametrii sunt mărimi
aleatoare, reprezentate prin funcţii de distribuţie de probabilitaţi. Rezultatele sunt, de
asemenea, caracterizate de o funcţie de distribuţie. Modelele stohastice non-
mecaniciste fac apel la o funcţie de transfer care transformă semnalul de intrare într-
un semnal de ieşire ţinând seama, într-un mod global, de totalitatea proceselor care
se desfăşoară în sistem. Modelele stohastice mecaniciste iau în consideraţie
variabilitatea spaţială a datelor de intrare, luându-se drept funcţii de distribuţie de
probabilitaţi. Aceste date sunt introduse în modelul mecanicist. Intoducând un mare
număr de astfel de date se obţine o lege de distribuţie a variabilelor de ieşire.
Modelele matematice se mai pot clasifica după modul de rezolvare:
- modele analitice ;
- modele numerice ;
şi după obiectivul lor : cercetare, gestiune, regularizare, educaţie, prognoză.
3.2. IPOTEZE SIMPLIFICATOARE ÎN MODELAREA

MATEMATICĂ A CURGERII IN MEDII POROASE
În modelele mecaniciste se fac, în general, următoarele ipoteze

simplificatoare :
• matricea poroasă este rigidă ( de multe ori este considerată un mediu omogen
şi izotrop ),
• faza lichidă este incompresibilă,
• faza gazoasă este continuă şi la presiunea atmosferică,
• curgerea se face la temperatură constantă,
• diferite mărimi care intervin în transfer ( flux, conţinut de apă, viteză … )
sunt reprezentate prin valori medii la scară macroscopică .
3.3. MODELAREA MATEMATICA A TRANSFERURILOR CE

AU LOC ÎNTR-UN MEDIU POROS
Transferurile de materie sau de energie într-un sol, indiferent de natura

acestora ( apă, gaz, soluţii, căldură ), constau în suprapunerea a două procese :
• o mişcare descrisă printr-o lege dinamică ( mişcarea poziţiei particulelor
în raport cu matricea solidă ),
• o variaţie a stocurilor în timp (acumulare sau pierdere). Această variaţie
are loc datorită influenţelor externe (precipitaţii, evaporaţie, radiaţii),
consumurilor locale (necesarul prelevat de rădăcini) sau schimburilor cu alte
faze (îngheţ, evaporaţie, condensare).
Variaţiile stocului sunt descrise cantitativ prin legea conservării materiei
(ecuaţia de continuitate).
Deci descrierea globală a transferurilor se obţine prin asocierea unei legi
dinamice cu ecuaţia de continuitate.
3.3.1. Legea dinamică exprimă faptul că mişcarea ( fluxul ) rezultă din acţiunea
unei forţe motrice ( gradient de potenţial ).
ρ
J = K ⋅ gradφ (3.4)
unde
J - flux sau densitate de flux;
K - coeficient de transfer;
φ - potenţial;
gradφ - forţa motrice care provoacă mişcarea.
Legile dinamice utilizate în mecanica mediilor poroase sunt:
• Legea lui Darcy care exprimă faptul că fluxul de apă este proporţional cu
gradientul de potenţial hidraulic;
• Legea lui Fourier exprimă proporţionalitatea dintre fluxul de căldură şi
temperatură ;
• Legea lui Fick traduce proporţionalitatea dintre fluxul de gaz sau de soluţie şi
gradientul de concentraţie.
Se constată experimental că mişcarea apei într-un mediu poros poate fi

produsă de existenţa unor gradienţi (diferiţi de gradientul de sarcină).
Astfel, apa se deplaseză dinspre zona cu voltaj ridicat spre cea cu voltaj
scăzut. Acest principiu a fost folosit pentru drenajul electrocinetic al solurilor puţin
permeabile (Terzaghi şi Peck 1967). De asemenea apa se delpasează din zonele cu
concentraţie mare spre cele cu concentraţie mică şi din zonele cu temperatură mare
spre cele cu temperatură redusă. Se poate scrie o lege dinamică generalizată sub
forma (3.5). Viteza în mediul poros este:
ρ
U = − K1 gradh − K 2 gradE − K 3 gradC − K 4 gradT (3.5)
Coeficienţii de transfer K i pot fi scalari sau tensori., h este potenţialul

hidraulic, E este potenţialul electric, C este concentraţia, iar T este temperatura.
Similar, alte fluxuri în mediul poros (flux de electricitate, de elemente în
soluţie, de căldură) vor fi legate de aceşti gradienţi prin alţi coeficienţi.
3.3.2.Legea de conservare a materiei se exprimă sub forma :
∂E ρ
= − div ⋅ J + ∑ Qi (3.6)
∂t
unde
E - concentaraţia volumică de element considerat ;
J - fluxul sau densitatea de flux ;
Qi - aporturi sau prelevări din sistem.
Ecuaţia de continuitate în mediul poros.

Ecuaţia de continuitate pentru curgerea unui fluid printr-un mediu poros este
o ecuaţie diferenţială, cu derivate parţiale, care exprimă conservarea masei.
Fie v viteza reală a fluidului în porii mediului poros (viteză microscopică) şi

ρ densitatea fluidului la această scară. Notăm cu n porozitatea punctuală (n = 1
într-un por şi n = 0 în particula solidă).
Cantităţile microscopice sau medii în mediul poros 〈 v〉 ,〈ρ〉 , 〈 n〉 se pot defini
fie prin integrare în spaţiu printr-o convoluţie (cu o funcţie de pondere m), fie
printr-o definire probabilistică (prin speranţa matematică a marimilor v , ρ, n în
punctul x considerat, pentru ansamblul de realizări posibile ale mediului).
Ecuaţia de continuitate pentru mediul poros va fi [de Marsily 1981]:
ρ ∂
div [〈 ρ 〉 ⋅ 〈 v 〉 ] + [〈 ρ 〉 ⋅ 〈 n 〉 ] = 0 (3.7)
∂t
unde < > are semnificaţia de medie .

Această ecuaţie arată că într-un volum fix, suma fluxurilor masice care intră
sau ies este egală cu variaţia masei conţinută în acest volum.
Deşi se exprimă punctual, legea se stabileşte pentru un volum elementar, fix
în spaţiu. Formula Ostrogradski, pentru o viteză oarecare se scrie:
ρ ρ ρ
∫∫∫ divv ⋅ dV = −∫∫ v ⋅ n ⋅ dS (3.8)
D S
ρ
unde n este normala exterioară la S .
Prin aplicarea formulei Ostrogradski mărimii [< ρ > < v >] este evident că
div [< ρ > < v >] reprezintă fluxul masic elementar care traversează suprafaţa dS a
domeniului D. Viteza < v > este o viteză medie fictivă, astfel integrarea se face pe
toată suprafaţa S a domeniului D (nu numai a porilor). Masa de fluid conţinută în D
nu este ∫∫∫ ρ dV ci ∫∫∫ ρ n dV pentru că fluidul este doar în pori (n este porozitatea
D D
totală).
ρ
În continuare vom nota < v > = U viteza macroscopică medie în mediul
poros sau viteza de filtraţie, < ρ >= ρ şi < n >= n.
• Ecuaţia de continuitate macroscopică pentru cazul general ( fără sursă ) va fi :
ρ ∂
[ ]
div ρ ⋅ U + [ρ ⋅ n] = 0
∂t
(3.9)
• Dacă mediul poros este alimentat de o sursă exterioară, debitul masic primit sau
cedat din exterior fiind ( ρq ), ecuaţia de continuitate se scrie:
ρ
[ ]
div ρ ⋅ U +
∂
∂ ⋅t
[ρ ⋅ n] ± ρ ⋅ q = 0 (3.10)
• Dacă fluidul este incompresibil şi scheletul solid nedeformabil ecuaţia de

continuitate devine :
ρ
divU = 0 (3.11)
∂ρ
• Dacă fluidul este compresibil şi curgerea este permanentă = 0 ,iar ecuaţia de
∂t
continuitate devine
ρ
[ ]
div ρ ⋅ U = 0 . (3.12)
În cazul în care mediul poros este izotrop din punct de vedere al repartiţiei
porozitaţii, viteza
ρ microscopică medie, reală, într-o secţiune, este dată de relaţia:
ρ U
v= , (3.13)
nC
Viteza medie reală în pori este mai mare decât viteza de filtraţie (nC<1 este
porozitatea cinematică).
În cazul în care mediul este anizotrop se defineşte o porozitate cinematică de
suprafaţă:
sup rafata ⋅ porilor ⋅ eficace
nCS = (3.14)
sup rafata ⋅ totala ⋅ a ⋅ sec tiunii
iar viteza realρ
ă în pori va fi :
ρ U
v= (3.15)
nC S
Curgerea într-un mediu poros poate fi:
• uniformă (caracteristicile curgerii sunt invariabile în timp şi spaţiu),

• permanentă ( constantă în timp ),
• nepermanentă.
• Din punct de vedere al regimului vitezelor, curgerea poate fi :
o laminară (curgerea este lentă şi se desfăşoară în straturi paralele, fără
amestec de masă şi energie între ele),
o turbulentă (curgere cu viteze mari, având loc transferul de masă şi energie
între straturi).
Stabilirea regimului de curgere se face pe baza numărului Reynolds
corespunzător:
U ⋅d
Re = (3.16)
υ
U - viteza medie a apei (m/s),
d - diametrul porilor ( m ),
υ - vâscozitatea cinematică ( m2/s).
Dacă Re < 10 mişcarea este laminară,
Re > 10 mişcarea este turbulentă.
3.4. CIRCULATIA APEI ÎNTR -UN MEDIU POROS SATURAT

3.4.1. Legea lui Darcy
Vom analiza curgerea într-un mediu poros saturat de lungime ∆x şi secţiune

S , prin care curge un debit volumic Q,, constant în timp. O astfel de curgere poate fi
realizată într-o instalaţie ca cea din figura 3.1.
Vom defini curgerea în mediul poros printr-un vector “ flux de curgere “ care
Q ρ
este debitul specific, q = , sau viteza medie Darcy U . Această mărime reprezintă
S
media globală a fluxurilor microscopice într-un volum de sol suficient de mare în
comparaţie cu dimensiunile porilor şi cu eterogenităţile microscopice.
Darcy a stabilit experimental relaţia dintre debitul Q ( m3/s ) ce stăbate proba
şi denivelarea ∆H (m) dintre cele două rezervoare :
∆H
Q = −K ⋅ S ⋅ . (3.17)
∆x
Relaţia (3.17) reprezintă legea lui Darcy pentru un mediu poros saturat. În
această ecuaţie mărimile au următoarea semnificaţie:
∆H = H2-H1 = (z2 + h2 ) - (z1 + h1 ) < 0 (3.18)
∆H reprezintă pierderea de sarcină la traversarea probei,

∆H
=I. (3.19)
∆x
I se numeşte pantă hidraulică, respectiv pierderea de sarcină pe unitatea de lungime,
în direcţia de curgere sau gradientul hidraulic şi reprezintă forţa motrice ce provoacă
mişcarea.
∆x = x2 - x1>0, (3.20)
K este conductivitatea hidraulică sau permeabilitatea hidrogeologică a mediului
poros ([K]SI = LT-1),
Q
= q = U ( m/s ) (3.21)
S
Debitul specific, q ( debit prin unitatea de suprafaţă sau flux ) reprezintă

volumul de apă scurs prin unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. Acest flux are
dimensiunile unei viteze (este viteza fictivă pe care ar avea-o apa dacă ar traversa
toată suprafaţa S a solului).
Viteza medieρreală, microscopică, în pori va fi:
ρ
ρ U q
v= = , (3.22)
nC nC
nC fiind porozitatea cinematică sau eficace. În literatură U se numeşte viteza Darcy
sau viteza de filtrare iar q flux sau debit specific.
∆H
h1
h2
1 2
S
H2
H1
z1
z ∆x z2 z2
x1 x2 x
Figura 3.1 Deducerea legii Darcy
Legea lui Darcy se poate scrie sub forma diferenţială:
dH dH
q = −K sau U = − K , (3.23)
ds ds
s fiind o direcţie oarecare .
Într-un sistem tridimensional :
ρ ρ
q = − K ⋅ gradH sau U = − K ⋅ gradH (3.24)
Această lege arată că mişcarea apei se face în direcţia forţei motrice

reprezentată de gradientul hidraulic, fluxul q fiind un vector perpendicular pe liniile
echipotenţiale (H = ct.)
∂ ρ ∂ ρ ∂ ρ ∂H ρ ∂H ρ ∂H ρ
gradH = ∇H = ( i + j + k )H = i+ j+ k. (3.25)
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
Conductivitatea hidraulică, K, este un tensor.
3.4.2. Limite de valabilitate ale legii lui Darcy
Legea lui Darcy este valabilă pentru regimurile de curgere laminară care au
loc, de obicei, în nisipurile fine, silţuri şi argile.
În nisipurile grosiere şi pietrişuri, vitezele cresc şi regimul devine turbulent.
În acest caz relaţia dintre flux şi gradientul sarcinii nu mai este liniară ci de forma:
gradH = α ⋅ U + β ⋅ U 2 . (3.26)
αU reprezintă pierderile de sarcină datorate frecării vâscoase la pereţii matricei
solide iar βU2 , pierderile datorate inerţiei fluidului (disipaţii de energie cinetică în
pori, asemănătoare celor care apar la îngustarea unui tub).
Se defineşte numărul Reynolds al mediului poros, adimensional:
U ⋅ k ⋅ρ U ⋅ d ⋅ ρ U ⋅ d
Re = ≈ = (3.27)
η η υ
unde mărimile au următoarea semnificaţie:
U - viteza de filtrare ( m/s ) ;
k - rădăcina pătrată a permeabilităţii intrinsece (m) ;
ρ - densitatea fluidului (kg/m3);
η - vâscozitatea dinamică a fluidului (kg/ms) ;
ν - vâscozitatea cinematică a fluidului (m2/s) ;
d - diametrul mediu al particulelor sau diametrul eficace d10 ( m ).
În practică se admite că legea lui Darcy este valabilă pentru numere Re mai
mici decât o limită cuprinsă între 1 şi 10. În acest caz curgerea este pur laminară în
interiorul porilor.
Între 10 şi 100 începe un regim de tranziţie în care forţele de inerţie nu mai
sunt neglijabile şi unde legea lui Darcy nu se mai aplică. Pentru Re > 100 regimul
devine turbulent iar relaţia lui Darcy trebuie înlocuită cu o relaţie de forma (3.26).
În practică curgerea rămâne laminară în majoritatea cazurilor de curgere în
medii poroase, excepţie făcând regimul carstic şi zona din imediata apropiere a
lucrărilor de captare.
Sichardt recomandă o valoare limită pentru gradientul hidraulic (până la care
este valabilă legea lui Darcy), în funcţie de conductivitatea hidraulică, K (m/s) :
1
I= (3.28)
15 K
Limita inferioară de valabilitate variază mult cu tipul de argilă. Astfel când
vitezele sunt foarte mici ele nu mai sunt proporţionale cu gradientul sarcinii. Forţele
de adsorbţie sunt predominante şi legea lui Darcy nu mai este valabilă.
3.4.3. Conductivitatea hidraulică şi permeabilitatea intrinsecă
Conductivitatea hidraulică la saturaţie K, numită şi permeabilitatea

hidrogeologilor, caracterizează posibilitatea solului de a lăsa să circule apa prin el.
q
K =− (3.29)
dH
ds
Conductivitatea hidraulică este influenţată atât de proprietăţile mediului
poros cât şi de cele ale fluidului.
Un sol grosier (pietriş, nisip) lasă să circule apa mai uşor decât un sol argilos.
Circulaţia apei va fi influenţată de structura solului şi de distribuţia porilor. Astfel
influenţa mediului poros se defineşte printr-o mărime numită permeabilitate
intrinsecă (ki). Această mărime se măsoară în (m2 ) şi reprezintă capacitatea unui
mediu poros de a lăsa să circule un fluid oarecare. Ea este definită la scară
macroscopică.
Dacă considerăm că adevăratele cauze ale deplasării unui fluid într-un mediu
poros sunt gradienţii de presiune şi forţele exterioare (gravitaţionale în cazul de
faţă), ( H = p/ρg + z), legea lui Darcy se poate exprima sub forma generală :
ρ k
U = − i ⋅ (gradp + ρ ⋅ g ⋅ gradz ) . (3.30)
η
ρ ρ
U = q este viteza Darcy sau debitul specific şi este o mărime macroscopică iar
η, ρ, p vor fi valorile medii ale vâscozităţii, densităţii şi presiunii, ki este
permeabilitatea intrinsecă, iar; η - vâscozitatea dinamică a fluidului .
Dimensiunea permeabilităţii intrinseci este : [ki] = L2
[k i ] = [Q] ⋅ [η]−1 = L ⋅ 2T ⋅ M −⋅2L ⋅−T2

3 −1 −1 −1
= L2
[S ] ⋅ [p ⋅ L ] L ⋅ M ⋅ L ⋅ T
(3.31)
Permeabilitatea intrinsecă se măsoară în DARCE = 10-12 m2 sau în

DARCY=0,987*10-12 m2.
1 DARCY este permeabilitatea unui mediu care sub diferenţa de presiune de

1 At (760 mm Hg ) pe un cm de lungime, lasă să curgă printr-o suprafaţă de1 cm2 un
debit de 1 cm3/s, pentru un fluid cu vâscozitatea dinamică de 1 centipoise (Bear,

1972 ).
1 MILIDARCY = 10-3DARCY
Presupunând fluidul incompresibil, relaţia (3.30) devine :
ρ k
U = − i ⋅ grad ( p + ρ ⋅ g ⋅ z ) . (3.32)
η
Dacă definim sarcina hidraulică totală (se neglijează termenul cinetic din cauza
vitezelor foarte mici) ca fiind suma dintre poziţia faţă de un sistem de referinţă şi
sarcina de presiune:
p
H= +z , (3.33)
ρ⋅ g
ρ k ⋅ρ⋅ g
U =− i ⋅ gradH = − K ⋅ gradH (3.34)
η
k ⋅ρ⋅ g
Mărimea K = i se numeşte conductivitate hidraulică sau
η
permeabilitatea hidrogeologilor şi ţine seama atât de permeabilitatea intrinsecă a
mediului (ki) cât şi de natura fluidului (densitate şi vâscositate). Dimensiunea
conductivităţii hidraulice, în SI, este (m/s).
2 −3 −2
[K ] = L ⋅ M ⋅ L−1 ⋅ L−⋅1T = L ⋅ T −1 , [ K ]SI = m/s. (3.35)
M ⋅ L ⋅T
Conductivitatea hidraulică depinde de temperatură (vâscositatea depinde de
temperatură)
η( t1 )
K( t2 ) = ⋅ K ( t1 ) (3.36)
η( t 2 )
K(t2) este corespunzătoare temperaturii t2 iar K(t1) temperaturii t1 .
La temperatura de 200 C, petru o permeabilitate intrinsecă de 1 milidarcy
permeabilitatea hidrogeologică este:
0,987 ⋅ 10 −15 ⋅ 10 3 ⋅ 9,81

= 0,966 ⋅ 10 −8 m2/s
−3
1,002 ⋅ 10
În tabelul 2.1 sunt date câteva valori ale conductivităţii hidraulice pentru
diferite tipuri de soluri iar în tabelul 2.2 pentru diferite tipuri de roci.
Materialele consolidate ( gresii, roci diverse, elemente carbonatate ) au valori

ale lui K variabile în funcţie de porozitatea fisurală ( fisuri, canale de alteraţie sau de
dizolvare a rocilor carbonatate ).
Tabelul 3.1. Conductivitatea hidraulică pentru diferite tipuri de sol

Natura solului Conductivitate Conductivitate
hidraulică hidraulică
m/s m/zi
-7 -6
Sol argilos 10 - 10 0,01 - 0,1
Sol aluvionar de suprafaţă 10-6 - 10-5 0,1 - 1
Nisip fin 10-5 - 5*10-5 1-5
Nisip mediu 5*10-5 - 2,5*10-3 5 - 20
Nisip grosier 2,5*10-5 - 10-3 20 - 100
Pietriş > 10-3 > 100
Straturile de nisip sedimentare sau argilo-nisipoase au, datorită stratificaţiei o

permeabilitate orizontală mai mare decât cea verticală. Mediile aluvionare sunt
formate din straturi sau lentile alternative de nisip, pietriş şi argile. Pentru aceste
medii curgerea va avea tendinţa de a urma direcţia cu permeabilitatea cea mai mare.
Conductivitatea hidraulică trebuie considerată o proprietate tensorială.
Se defineşte un tensor de ordinul doi prin regula transformării componentelor
tensorului printr-o rotaţie a sistemului de coordonate.
Într-un mediu stratificat, direcţiile paralele şi perpendiculare pe stratificaţii
sunt direcţii principale ale curgerii, pentru care componentele tensorului se reduc la
componentele diagonale.
Dacă o matrice este simetrică , valorile sale proprii sunt distincte iar
direcţiile proprii sunt ortogonale.
Permeabilitatea intrinsecă, k i este o matrice cu 9 coeficienţi :
k xx k xy k xz
k i = k yx k yy k yz cu kxy=kyx , kxz = kzx , kyz = kzy (3.37)
k zx k zy k zz
ρ k
Dacă U = − i ⋅ [ gradp + ρ ⋅ g ⋅ gradz ] , componentele vitezei vor fi :
η
k ∂p k xy ∂p k xz ∂p
U x = − xx ⋅ − ⋅ − ⋅( + ρ⋅ g )
η ∂x η ∂y η ∂z
k xy ∂p k yy ∂p k yz ∂p
Uy = − ⋅ − ⋅ − ⋅( +ρ⋅ g ) (3.38)
k ∂p k zy ∂p k zz ∂p
U z = − xz ⋅ − ⋅ − ⋅( + ρ⋅ g )
Se vor deduce axele X,Y,Z, din primele, printr-o rotaţie astfel ca tensorul de
permeabilitate să se reducă la componentele diagonalei principale. Matematic
X,Y,Z,sunt direcţiile vectorilor proprii ai matricei k i . Fizic X,Y,Z sunt direcţiile
pentru care curgerea este efectiv paralelă cu gradientul sarcinii ( în practică o
direcţie este ortogonală la stratificaţie şi două paralele cu aceasta ). Aceste direcţii
sunt numite direcţii principale de anizotropie . Tensorul k i devine :
k xx 0 0
ki = 0 k yy 0 (3.39)
0 0 k zz
k ∂p
iar vitezele : U x = − xx ⋅
η ∂x
k yy ∂p
Uy = − ⋅ (3.40)
η ∂y
k ∂p
U z = − zz ⋅ ( + ρ⋅ g )
η ∂z
În practică, în mediile sedimentare cu stratificaţii orizontale, se observă două
permeabilităţi ( una verticală kzz şi una orizontală kxx=kyy ). Raportul de anizotropie
kxx/kzz este în general cuprins între 1 şi 100.
Un mediu poros este omogen atunci când permeabilitatea intrinsecă, într-o
direcţie dată, este constantă. Dacă acest coeficient rămâne constant, oricare ar fi
direcţiile la care ne referim, mediul se cheamă omogen şi izotrop; în caz contrar
mediul este anizotrop (eterogen).
În general mediile poroase naturale sunt neomogene şi anizotrope,
permeabilitatea lor variind de la un punct la altul şi având în acelaşi timp proprietăţi
direcţionale .
Dacă raportul de anizotropie rămâne constant în tot domeniul mişcării
mediul este ortotrop.
ki ⋅ρ⋅ g
Având în vedere egalitatea : K = aceleaşi aprecieri pot fi făcute în
η
legătură cu conductivitatea hidraulică a mediului poros.
Diferenţierea între rocile permeabile şi impermeabile se face în mod arbitrar
la o valoare a conductivităţii hidraulice de 10-9 m/s.
Argilele sunt impermeabile în ciuda porozităţii totale mari (din cauza
dimensiunilor mici ale porilor, porozitatea eficace este mică ).
Gresiile au o permeabilitate analoagă nisipului dacă nu sunt cimentate. Dacă

gresiile sunt cimentate cu calcar acesta poate fi dizolvat de apele ce conţin CO2 şi
permeabilitatea creşte.
Tabelul 3.2 Conductivitatea hidraulică pentru diferite tipuri de roci

Tipul de rocă sau de Conductivitate Permeabilitate
material hidraulică K m/zi intrinsecă ki (m2)
Argile 10-7 - 10-3 10-19 - 10-15
Mâluri aluvionare (silţuri) 10-4 - 100 10-16- 10-12
Nisipuri 10-3 – 102 10-14 - 10-9
Pietrişuri 10-2 – 102 10-10 - 10-7
Şisturi argiloase , marne 10-8 - 10-4 10-20 - 10-16
Marne fracturate şi 10-4 - 10-0 10-16 - 10-12
erodate
Gresie bine cimentată 10-5 - 10-2 10-17 - 10-14
Gresie friabilă 10-3 - 10-0 10-15 - 10-12
Sare 10-10 - 10-8 10-22 - 10-20
Anhidrite 10-7 - 10-6 10-19 - 10-18
Roci metamorfice 10-9 - 10-5 10-21 - 10-17
nefracturate
Roci metamorfice 10-5 - 10-1 10-17 - 10-13
fracturate
O unitate hidrogeologică este omogenă dacă proprietăţile sale hidraulice sunt

aceleaşi în orice punct. Eterogenitatea unei zone depinde de scara la care este
analizat fenomenul. Se pune problema stabilirii unei valori medii a conductivitaţii
(conductivitate hidraulică efectivă Ke) astfel încât să poată fi folosită în modelele
aproximative.
Pentru curgerea permanentă, cu un gradient hidraulic spaţial uniform, se
folosesc următoarele reguli de mediere:
1. Mediu perfect stratificat ( N straturi de grosime li şi conductivitate hidraulică Ki

• Pentru curgerea paralelă cu stratul
N
l ⋅K
K e = ∑ iN i (3.41)
i =1
∑ li
i =1
• Pentru curgerea perpendiculară pe strat :
N
l
Ke = ∑ N i (3.42)
l
i =1
∑ Ki
i =1 i
2. Mediu eterogen , nestratificat , în care s-au făcut m măsurători :

• Modele bidimensionale
Ke = KG = ( K1⋅K2⋅…Km) 1/m (3.43)
• Modele tridimensionale
Ke = KG = ( 1+σy2 / 6 ) (3.44)
2
unde σy este varianţa logaritmilor naturali ai măsurătorilor conductivităţii.
Dacă gradientul hidraulic nu este constant nu există reguli de mediere a
conductivităţii.
3.4.4. Transmisivitatea
z
O
Ux
Figura 3.2. Secţiune transversală prin stratul acvifer de grosime l
Dacă apa subterană circulă într-un strat de grosime l şi dacă dorim să

calculăm fluxul printr-o suprafată transversală, pe direcţia de curgere, acesta este :
l ρ l
Q ρ
= ∫ U ⋅ n ⋅ dz = ∫ U x ⋅ dz (3.45)
l
0 0
ρ
n - normala la oz
Ux- componenta vitezei în direcţia x.
Presupunând că z este direcţia principală de anizotropie ( celelalte direcţii x,y
sunt în planul stratului ), atunci în toate punctele M ale lui oz.
ρ
U = − K M ⋅ gradH (3.46)
K M este tensorul conductivităţii în planul xy care trece prin M şi grad H este

gradientul sarcinii în acest plan . Presupunând că grad H este constant pe direcţia
Oz:
l
∫ K M dz = T = transmisivitate (3.47)
0
Dacă mediul este izotrop ( K =constantă după direcţia z ) transmisivitatea
este egală cu produsul dintre conductivitatea hidraulică şi grosimea stratului acvifer:
T=K⋅l ( m2/s ) (3.48)
3.5. MODELAREA MATEMATICA A CURGERII IN ACVIFERE

3.5.1. Clasificarea acviferelor
Prin acvifer se înţelege o formaţiune geologică care conţine apă şi care

permite, în condiţii normale, circulaţia unei cantităţi semnificative de lichid. (aqua =
apă, ferre = a purta, a duce, phreatos = puţ).
a) Pânza freatică sau acviferul cu suprafaţă liberă
Presupunem un sol poros, uniform şi permeabil. Apa de ploaie se infiltrează

şi saturează roca poroasă până la un anumit nivel, numit suprafaţă liberă.
Numim pânza freatică sau acvifer freatic, zona saturată, aflată între
suprafaţa liberă şi stratul impermeabil de la bază.
In pânza freatică apa circulă spre zona de izvorâre care cuprinde punctele
de cotă minimă ale topografiei (izvoare, râuri din reţeaua hidrografică de supafaţă).
Figura. 3.3. Schematizarea unei pânze freatice “de vale”
In Figura 3.3 sunt reprezentate liniile de curent şi liniile de egală sarcină

(echipotenţiale, curbe izopieze, curbe piezometrice, hidroizohipse).
Dacă permeabilitatea este izotropă, liniile de curent sunt ortogonale la liniile

echopotenţiale.
Panta suprafeţei libere indică sensul circulaţiei în pânză. Apa circulă pe toată
grosimea acviferului, vitezele fiind mai mari la suprafaţă decât la adâncime, întrucât
traiectoriile sunt mai scurte pentru aceeiaşi diferenţă de sarcină.
In cursul anului, suprafaţa liberă a pânzei oscilează între valori maxime
(aprilie-mai) şi valori minime (octombrie-noiembrie) datorită timpului de parcurgere
a zonei nesaturate, de către apa rezultată din ploaie. In multe cazuri panta suprafeţei
libere este mică, echipotenţialele sunt practic verticale, iar liniile de curent sunt
practic paralele cu suprafaţa liberă (aproape orizontale). Excepţie face zona din
imediata apropiere a regiunilor de izvorâre şi de alimentare (Figura 3.4).
Figura. 3.4. Pânză freatică cu curgere aproape orizontală
Pânza freatică din zonele aride are un carácter special. In cazul în care
alimentarea pânzei din precipitaţii este slabă, suprafaţa liberă a pânzei este coborâtă
iar aspectul suprafetei libere este ca cel din figura 3.5. Alimentarea pânzei se face
din apele de suprafaţă.
Figura. 3.5. Pânză freatică alimentată din apele de suprafaţă

Pânzele aluvionare se desfaşoară în câmpiile aluvionare. Materialul

aluvionar depus de râu (nisip, pietriş), este foarte permebil, legătura dintre apele de
suprafaţă şi apele subterane fiind foarte puternică. În Figura 3.6 se observă că, pe
anumite porţiuni, apa subterană alimentează pânza freatică. Suprafaţa liberă a pânzei
freatice este foarte apropiată de suprafaţa solului şi de multe ori deasupra nivelului
râului. Astfel de pânze se mai numesc şi subfluviale.
Legătura dintre râu şi pânza freatică poate fi împiedicată prin colmatarea
fundului râului sau lacului.
Figura 3.6. Pânză freatică aluvionară

Pânzele nealimentate de râu şi suprapuse au la bază un strat impermeabil

(de exemplu marne, argile) şi sunt cantonate într-un mediu poros foarte permeabil.
Curgerea se face spre punctele cele mai coborâte, unde apar zone de izvorâre. Se
poate întâmpla ca, sub stratul impermeabil să existe un alt strat permeabil (de
exemplu, calcar) în care să se formeze o altă pânză freatică. Între cele două pânze
pot exista legături verticale, prin drenanţă.
Figura 3.7. Pânze freatice suprapuse
b. Pânza captivă sau acviferul sub presiune.
Un acvifer sub presiune (confinat) este limitat deasupra şi dedesubt prin

formaţiuni impermeabile. Intr-un puţ care străbate un acvifer sub presiune, nivelul
apei se ridică deasupra stratului impermeabil superior (coperiş). Acest nivel indică
sarcina piezometrică din centrul puţului
Figura 3.8. Acviferul sub presiune

Nivelul apei dintr-un număr infinit de astfel de puţuri de observaţie

reprezintă o suprafaţă imaginară, numită suprafaţă piezometrică.
Un acvifer artezian este un acvifer sub presiune pentru care nivelul
suprafeţei piezometrice este deasupra suprafeţei solului. Un puţ practicat într-un
astfel de acvifer va permite curgerea apei în sus, spre suprafaţa solului, fără
pompare. Numele vine de la localitatea Artesia din nordul Franţei unde, in secolul
XII, au fost construite astfel de puţuri.
Două acvifere pot comunica între ele, pe anumite porţiuni din suprafaţa lor,
prin intermediul straturilor semimpermeabile ce le despart – (leaky acvifer). Astfel,
pot exista acvifere sub presiune, alimentate prin drenanţă, dintr-un strat cu presiune
mai mare.
Figura 3.9. Analogia între o pânză captivă şi un permeametru “U”
c) Tipuri de acvifere în funcţie de condiţiile de margine.
Atât pentru acviferele cu suprafaţă liberă cât şi pentru acviferele sub

presiune, se pot defini urmatoarele tipuri:
1. acvifere infinite, la care zona de alimentare se află la mare distanţă de

puţul de extracţie,
2. acvifere semiinfinite, la care una din zonele de alimentare se afla la
mare distanta iar in apropiere de puţul de extracţie se află o limită
impermeabilă sau o altă zonă de alimentare,
3. acvifere tip bandă, la care zonele de alimentare sau limitele

impermeabile se afla la mică distanţă de puţul de extracţie şi sunt în
general paralele,
4. acvifere unghiulare, la care limitele amintite mai sus formează un unghi
oarecare, cunoscut,
5. acvifere închise pe contur, la care limita de alimentare sau limita
impermeabilă este reprezentată de un contur închis, bine determinat,
cunoscut.
3.5.2. Rolurile unui acvifer
Sursă de apă reînnoibilă. Un acvifer poate fi alimentat din precipitaţii în

funcţie de distribuţia şi de intensitatea ploii, de topografia terenului, de acoperirea cu
vegetaţie şi de permeabilitatea solului. Apele de suprafaţă pot constitui condiţii de
frontieră pentru apele subterane. Ele pot alimenta freaticul sau pot fi alimentate de
acesta.
Există acvifere de adâncime, în care apa provine din înmagazinarea în ere
îndepărtate, în condiţii climatice diferite de cele actuale. Acestea reprezintă surse
nereînnoibile.
Rezervor de înmagazinare. Mari cantităţi de apă pot fi stocate într-un

acvifer freatic, folosind tehnici de încărcare artificială (pentru perioade mai lungi sau
mai scurte).
Mediu conductor. Apa poate fi introdusă într-un punct din freatic şi captată,
prin pompare, într-un alt punct. Apa injectată va curge dinspre zona cu nivel ridicat,
din zona de încărcare, spre puţul de pompare (cu nivel scăzut).
Filtru. Prin tehnica de încărcare artificială, un acvifer poate fi folosit ca filtru şi

purificator pentru apa injectată, încărcată cu impurităţi. Astfel filtrarea va consta din:
• reţinerea suspensiilor;
• reacţii chimice (adsorbţia şi schimburi ionice la suprafaţa materiei solide, în
special în solurile argiloase);
• amestecul apei poluate, injectate, cu apa din acvifer (datorită geometriei
traiectoriilor şi mecanismului dispersiei hidrodinamice).
Controlul curgerii de bază, se poate realiza (în izvoare şi râuri) prin controlul
nivelului apei în acviferele care le alimentează.
3.5.3 Modelarea matematică a curgerii apei în acvifere
Un model poate fi definit ca o versiune simplificată a sistemului real care

simulează aproximativ relaţia “excitaţie-răspuns” a acestuia.
Simplificările sunt introduse sub forma unui set de ipoteze care exprimă
înţelegerea noastră privind natura sistemului şi comportarea sa. Ca urmare, nu va
exista un model unic pentru un sistem acvifer dat. Fiecare set de ipoteze va duce la
un alt model. Astfel, pot fi definite modelele matematice numerice, fizice, analogice.
Alegerea celui mai potrivit model, pentru un caz dat, depinde de obiectivele
investigaţiei şi de resursele disponibile (timp, buget, computere).
Majoritatea modelelor exprimă bilanţul, cantităţilor considerate (masa de
apă, masa de poluant, căldura).
Primul pas de modelare este construirea unui model conceptual al
domeniului acvifer. Acesta constă dintr-un set de ipoteze care reduc problema reală
şi domeniul real, la o versiune simplificată, acceptabilă din punct de vedere al
obiectivelor şi al problemelor de management asociate.
Modelul conceptual se poate exprima printr-o formă matematică, numită model
matematic. Acesta trebuie să conţină:
• Definirea geometriei domeniului considerat şi a frontierelor;
• Ecuaţiile care exprimă bilanţul mărimilor considerate;
• Ecuaţiile care descriu fluxurile cantităţilor extensive considerate (variabilele de

stare relevante);
• Ecuaţiile constitutive care definesc comportarea materialelor (fluid, solid);
• Condiţiile iniţiale care descriu starea sistemului la momentul iniţial;
• Condiţiile pe frontiere, care descriu interacţiunea acviferului cu mediul

înconjurător.
Odată construit modelul matematic, în funcţie de variabilele de stare relevante,

acesta trebuie rezolvat pentru cazuri de interes practic. (Sunt preferate metodele
analitice, acestea dând soluţii general valabile). De cele mai multe ori metodele
analitice nu pot fi folosite din cauza dificultăţii modelului. În acest caz se folosesc
metode numerice, pentru care:
• Soluţia este dată prin valori discrete în timp şi spaţiu (nu prin valori continue);
• Ecuaţiile cu derivate parţiale sunt înlocuite printr-un set de ecuaţii algebrice care
conţin valori discrete ale variabilelor de stare;
• Soluţia este obţinută folosindu-se un set de valori numerice ale coeficienţilor

caracteristici acviferului.
O etapă importantă a modelării o reprezintă calibrarea modelului. Aceasta

presupune estimarea parametrilor caracteristici acviferului astfel încât rezultatele
modelului să coincidă cu cele măsurate. Modelul astfel obţinut trebuie validat.
Validarea se face prin compararea valorilor obţinute cu ajutorul modelului
cu valorile măsurate sau, pentru cazuri simple, cu cele obţinute analitic. Astfel se pot
înlătura erorile rezultate din aproximarea numerică. Modelarea unui caz concret de
curgere într-un acvifer va conţine:
1. Descrierea problemei.
2. Obiectivele modelării.
3. Ipoteze de calcul.
4. Modelul conceptual.
5. Ecuaţiile matematice ale modelului.
6. Coeficienţii şi parametrii modelului.
7. Modelul numeric. Programul utilizat.
8. Calibrarea şi estimarea parametrilor.
9. Simulări ale fenomenelor.
10. Studiul sensibilităţii modelului.

Figura3.10. Schema logică a unui model numeric hidrogeologic (Peck, 1988)

3.5.4. Ecuaţia de difuzivitate în acviferele cu suprafaţă liberă.
O pânză freatică liberă este un mediu poros care nu este saturat decât sub o
anumită cotă. Deasupra acestei cote mediul este nesaturat. În acest caz se poate
neglija compresibilitatea apei (ρ=ct) şi a mediului poros (n=ct). Toate variaţiile
sarcinii vor antrena o mişcare a suprafeţei libere.
Vom considera o prismă dintr-un acvifer cu suprafaţă liberă, de înălţime h,
aflată între substratul impermeabil b(x,z) şi suprafaţa liberă H(x,y,t). Vom presupune
că în această pânză cu suprafaţă liberă toate vitezele sunt orizontale şi paralele între
ele, pe aceiaşi verticală (ipoteza lui Dupuit).
Figura 3.11. Schematizarea unui volum elementar dintr-o pânză freatică
Presupunem că tensorul permeabilităţii admite verticala ca şi una din

direcţiile principale. Vom considera sarcina H(x,y) ca necunoscută, independentă de
z. Deci H reprezintă sarcina pe verticală şi în particular, cota suprafeţei libere a
pânzei. Dacă nu există gradienţi de sarcină verticali, din legea lui Darcy rezultă că
nu există componente verticale ale vitezei. Vom alege axele x, y ca fiind cele două
direcţii principale de anizotropie, în plan.
Ecuaţia de continuitate pentru prisma dx, dy, (H-b) se poate exprima făcând
bilanţul intrărilor ‚şi ieşirilor, astfel:
a) Fluxul masic care intră în unitatea de timp prin cele două feţe perpendiculare pe
Ox este:
J = J ( x , y , z ) − J ( x + dx , y , z ) , (3.49)
x x x
H ( x , y ,t ) H ( x , y ,t )
J x = ρ ⋅ dy ⋅ ∫ U x ( x , y , z ) ⋅ dz − ρ ⋅ dy ⋅ ∫ U x ( x + dx , y , z ) ⋅ dz . (3.50)
b( x , y ) b( x , y )
Ux este componenta vitezei de filtraţie (viteza lui Darcy) după direcţia x. Rezultă
J
x
= −ρ ⋅ dy ⋅
∂ H
[
∫ U dz dx .
∂x b x
] (3.51)
Conform legii lui Darcy viteza în direcţia x este:
∂H
U x = − K xx (x , y , z )
, (3.52)
∂x
iar fluxul masic după direcţia x devine:
∂  H ∂H 
J x = ρ ⋅ dx ⋅ dy 
∂x  ∫b
K xx ⋅
∂x
⋅ dz 

(3.53)
∂H
(în relaţia anterioară nu depinde de z).
∂x
În acelaşi fel vom calcula fluxul prin suprafeţele perpendiculare pe Oy:
H ( x , y ,t ) H ( x , y ,t )
J y = ρ ⋅ dx ⋅ ∫ U y ( x , y , z ) ⋅dz − ρ ⋅ dx ⋅ ∫ U y ( x , y + dy , z ) ⋅ dz (3.54)
b ( x ,y ) b ( x ,y )
∂  
H
J y = −ρ ⋅ dx ⋅  ∫ U y ⋅dz  dy (3.55)
∂y  b 
Conform legii lui Darcy viteza în direcţia y este:
∂H
U y = − K yy ( x , y , z ) (3.56)
∂y
∂H
(unde nu depinde de z), iar fluxul masic după direcţia y devine:
∂y
∂  H ∂H 
J y = ρ ⋅ dx ⋅ dy ⋅ 
∂y  b∫ K yy dz
∂y 
(3.57)
Fluxul masic care intră în unitatea de timp prin cele patru feţe perpendiculare pe Ox
respectiv pe Oy, este
 ∂  ∂H H  ∂  ∂H H 
J = J x + J y = ρ ⋅ dx ⋅ dy  
 ∂x  ∂x
∫b K xx dz  + 
 ∂y  ∂y
∫b K yy dz  

(3.58)
b) Pentru a se ţine seama de schimburile pânzei freatice cu exteriorul, se introduce

în bilanţul masic
• fie debitul masic prin unitatea de suprafaţă a pânzei freatice ( ρ ⋅ w ⋅ dx ⋅ dy ) , w
 L3 
fiind debitul prelevat pe unitatea de suprafaţă a pânzei freatice  2 
 L ⋅t 
• fie debitul masic Qm de fluid prelevat în element dintr-o sursă exterioară
(pozitiv dacă este prelevat şi negativ dacă este injectat), de exemplu printr-un
puţ.
c) Variaţia masei elementului considerat se va face prin ridicarea sau coborârea

nivelului suprafeţei libere (apa este liberă să se ridice în stratul permeabil).
d) Masa de apă gravitaţională conţinută în elementul de volum este:
dM = ρ ⋅ n d (H − b ) ⋅ dx ⋅ dy (3.59)
nd este porozitatea de drenaj (nu porozitatea totală).

Variaţia acestei mase în timp, va fi:
dM ∂H
= ρ ⋅ nd ⋅ dx ⋅ dy (3.60)
dt ∂t
Bilanţul intrărilor şi ieşirilor, ţinând seama de conservarea masei va fi

reprezentat de ecuaţia:
 ∂  ∂H H  ∂  ∂H H 
ρ ⋅ dx ⋅ dy  
 ∂x  ∂x
∫b
K xx dz  + 
 ∂y  ∂y
∫b K yy dz   =

∂H
= ρ ⋅ nd dx ⋅ dy ± ρ ⋅ w ⋅ dx ⋅ dy (3.61)
∂t
Cum ρ ≠ 0, dxdy ≠ 0, rezultă
∂  ∂H H ( x ,y ,t )  ∂  ∂H H ( x ,y ,t )  ∂H
∂x  ∂x ∫b( x ,y )  ∂y ∂y ∫b( x ,y )
K xx dz +  K yy dz  ± w⋅ = = n d . (3.62)
  ∂t
Această ecuaţie se numeşte “ecuaţia de difuzivitate a pânzei freatice cu

suprafaţă liberă”. Ea este neliniară în H.
Cazuri particulare:
1. Dacă conductivităţile Kxx şi Kyy sunt constante de toată verticala, ecuaţia

difuzivităţii devine:
∂  ∂H  ∂  ∂H  ∂H
 K xx (H − b ) +  K yy (H − b ) ± w = nd (3.63)
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂t
sau
∂  ∂H  ∂  ∂H  ∂H
 K xx h +  K yy h ± w = nd ,unde H - b = h( x, y,t ) . (3.64)
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂t
2. Pentru un mediu anizotrop, ţinând seama de definirea transmitivităţii:
H
T xx = ∫ K xx dz = K xx ( H − b ) = K xx .h ,
b
H
T yy = ∫ K yy dz =K yy ⋅ ( H − b ) = K yy .h
b
ecuaţia difuzivităţii devine:
∂  ∂H  ∂  ∂H  ∂H
 T xx +  T yy  ± w = n d . (3.65)
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂t
Vom presupune că transmisivitatea variază puţin cu sarcina h, adică variaţiile

lui h sunt neglijabile faţă de (H – b), de exemplu mai mici de 10% sau repartiţia
verticală a lui K este astfel încât variaţiile lui h nu antrenează o variaţie a
transmisivităţii, T, mai mare de 10%.
3. Dacă mediul este izotrop, transmisivitatea este constantă (Txx = Tyy = T), ecuaţia
difuzivităţii devine:
 ∂ 2 H ∂ 2 H  w nd ∂H
 
 ∂x 2 + ∂y 2  ± T = T ∂t . (3.66)
 
Această ecuaţie cu derivate parţiale este de tip parabolic şi este asemănătoare cu

ecuaţia căldurii.
4. Dacă stratul b(x,y) este orizontal şi luăm b(x,y) = 0, ca plan de referinţă pentru
potenţial,
H(x,y,t) – b(x,y) = h(x,y,t) = H(x,y,t), (3.67)
iar ecuaţia difuzivităţii devine:
∂  ∂h  ∂  ∂h  ∂h
 K xx ⋅ h ⋅  +  K yy ⋅ h ⋅  ± w = nd . (3.68)
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂t
5. Dacă mediul este izotrop şi uniform, Kxx =K yy =K, ecuaţia difuzivităţii devine:
∂  ∂h  ∂  ∂h  ∂h
K⋅  h ⋅  + K ⋅  h ⋅  ± w = nd (3.69)
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂t
sau
∂h ∂h ∂ h ∂h ∂h
2
∂ h w n ∂h
2
⋅ + h⋅ 2 + ⋅ + h⋅ 2 ± = d ⋅ , (3.70)
∂x ∂x ∂x ∂y ∂y ∂y K K ∂t
respectiv
2w 2nd ∂h
∇2h2 ± = . (3.71)
K K ∂t
∂h
6. Dacă regimul este permanent, = 0 şi ecuaţia difuzivităţii devine::
∂t
2w
∇2h2 = ± . (3.72)
K
7. Dacă pânza nu este alimentată la suprafaţă (w = 0) şi regimul este permanent,
ecuaţia difuzivităţii va fi:
∂ 2h ∂ 2h
+ =0 (3.73)
∂x 2 ∂y 2
3.5.5. Ecuaţia de difuzivitate în cazul acviferelor sub presiune
Ecuaţia de difuzivitate se obţine din expresia ecuaţiei de continuitate pentru

un volum elementar reprezentativ, pentru care se iau în considerare atât
compresibilitatea apei cât şi a scheletului solid. Compresibilitatea scheletului solid
se ia în calcul prin modificarea porozităţii “n” a mediului poros datorită acţiunii unui
efort σ.
Vom prezenta o deducere a ecuaţiei de difuzivitate, dată de Raudkivi (1976).
Deducerea se face pentru un caz particular, al unui mediu izotrop
K xx = K yy = K zz = K , iar tasările se fac în mod special după direcţia z (cele
orizontale sunt neglijabile în raport cu cele verticale).
Ecuaţia de continuitate pentru un volum paralelipipedic dV = dx ⋅ dy ⋅ dz ,
având porozitatea “n” , saturat cu apă (cu densitatea ρ), este:
∂ ∂ ∂  ∂
−  (ρ ⋅ U x ) + ( )
ρ ⋅ U y + (ρ ⋅ U z ) dx ⋅ dy ⋅ dz = (n ⋅ ρ ⋅ ∆x ⋅ ∆y ⋅ ∆z ) , (3.74)
 ∂x ∂y ∂z  ∂t
unde Ux, Uy, Uz sunt componentele vitezei Darcy.

Dacă mediul poros este incompresibil (n=const) şi elementul de volum
considerat nu îşi schimbă mărimea:
∂
(ρ ⋅ U x ) + ∂ ρ ⋅ U y + ∂ (ρ ⋅ U z ) = −n ⋅ ∂ρ .
( ) (3.75)
∂x ∂y ∂z ∂t
Dacă mediul poros este compresibil, porozitatea mediului poate varia în

spaţiu şi timp.
Randkivi (1976) face ipoteza că variaţiile dimensiunilor ∆x , ∆y sunt
neglijabile în comparaţie cu ∆z . Astfel:
∂
(n ⋅ ρ ⋅ ∆x ⋅ ∆y ⋅ ∆z ) = n ⋅ ρ ⋅ ∂ (∆z ) + ρ ⋅ ∆z ⋅ ∂n + n ⋅ ∆z ⋅ ∂ρ  ⋅ ∆x ⋅ ∆y (3.76)
∂t  ∂t ∂t ∂t 
Încercăm să evaluăm toţi termenii din ecuaţia (3.76), introducând noţiunile
de compresibilitate a solului şi a apei. Astfel se ştie că modulul de elasticitate al
solului, Es, este legat de coeficientul de compresibilitate al solului, α [M-1LT2], prin
relaţia:
1 dσ zz
Es = = − , (3.77)
α  d (∆z ) 
 ∆z 
unde σzz este componenta verticală a efortului de presiune intergranulară (ML-1T-2).
d (∆z ) = −α ⋅ ∆z ⋅ d (σ zz ) , (3.78)
∂
(∆z ) = −α ⋅ ∆z ⋅ ∂(σ zz ) , (3.79)
∂t ∂t
∂ ∂ (σ zz )
n ⋅ ρ ⋅ (∆z ) = −α ⋅ n ⋅ ρ ⋅ ∆z ⋅ . (3.80)
∂t ∂t
∂n
Pentru a evalua termenul ρ ⋅ ∆z ⋅ ţinem seama de ipoteza că volumul
∂t
particulelor solide din elementul de volum de mediu poros rămâne constant.
Schimbarea volumului elementar se face datorită modificării volumului porilor.
(1 − n ) ⋅ ∆x ⋅ ∆y ⋅ ∆z = const . , (3.81)
Dacă ∆x = const , ∆y = const .,
∂n 1 − n ∂ (∆z ) ∂ (σ zz )
= ⋅ = −(1 − n ) ⋅ α ⋅ , (3.82)
∂t ∆z ∂t ∂t
∂n ∂ (σ zz )
ρ ⋅ ∆z ⋅ = −ρ ⋅ (1 − n ) ⋅ α ⋅ ∆z ⋅ . (3.83)
∂t ∂t
∂ρ
Pentru a evalua termenul n ⋅ ∆z ⋅ vom ţine seama de conservarea masei
∂t
de fluid.
ρ ⋅ ∆V = ρ 0 ⋅ ∆V0 = const . , (3.84)
dρ ⋅ ∆V + ρ ⋅ d ( ∆V ) = 0 , (3.85)
d (∆V )
dρ = −ρ ⋅ . (3.86)
∆V
Dacă se ţine seama de compresibilitatea fluidului:

1 dV
β= =− , (3.87)
Ew V ⋅ dp
unde p este presiunea fluidului, β coeficientul de compresibilitate al apei, iar Ew
modul de elasticitate al apei.
d (∆V )
dρ = −ρ ⋅ = ρ ⋅ β ⋅ dp , (3.88)
∆V
∂ρ ∂p
= β⋅ρ⋅ . (3.89)
∂t ∂t
După cum s-a arătat în [Marinov, 2000, &7.1] efortul total aplicat
complexului solid-lichid se descompune în eforturi efective şi presiune neutrală.,
σ zz + p = const . în timp.
∂σ zz ∂p
Deci =− . (3.90)
∂t ∂t
În aceste condiţii termenul din dreapta ecuaţiei (3.76) devine:
 ∂ (∆z ) ∂n ∂ρ 
n ⋅ ρ ∂t + ρ ⋅ ∆z ⋅ ∂t + n ⋅ ∆z ⋅ ∂t  ∆x ⋅ ∆y =
∂σ ∂σ ∂p
= −α ⋅ n ⋅ ρ ⋅ ∆z ⋅ zz − ρ ⋅ (1 − n ) ⋅ α ⋅ ∆z ⋅ zz + ∆z ⋅ n ⋅ β ⋅ ρ ⋅ = (3.91)
∂t ∂t ∂t
∂p ∂p  α
= ⋅ ρ ⋅ ∆z ⋅ [α ⋅ n + α ⋅ (1 − n ) + n ⋅ β] = ⋅ ρ ⋅ ∆z ⋅ β ⋅ n + 
∂t ∂t  β
Ecuaţia de continuitate (3.74) devine:

∂ ∂ ∂  ∂p  α
( )
 ∂x (ρ ⋅ U x ) + ∂y ρ ⋅ U y + ∂z (ρ ⋅ U z )∆x ⋅ ∆y ⋅ ∆z = − ∂t ⋅ ∆x ⋅ ∆y ⋅ ∆z ⋅ ρ ⋅ β ⋅ n + β  . (3.92)
   
Vom exprima, în ecuaţia de continuitate, presiunea p în funcţie de sarcina

piezometrică
p
h= +z (z nu este funcţie de x, y, t). (3.93)
γ
Astfel
p = ρ⋅ g ⋅h −ρ⋅ g ⋅ z , (3.94)
∂p ∂h ∂ρ ∂ρ ∂h ∂ρ ∂h ∂ρ p
= ρ ⋅ g ⋅ + g ⋅ h ⋅ − g ⋅ z ⋅ = ρ ⋅ g ⋅ + [g ⋅ (h − z)] = ρ ⋅ g ⋅ + ⋅ g ⋅ (3.95)
∂x ∂x ∂x ∂x ∂x ∂x ∂x ∂x ρ⋅ g
∂p ∂h ∂ρ p
= ρ⋅ g ⋅ + ⋅ , (3.96)
∂y ∂y ∂y ρ
∂p  ∂h  ∂ρ  ∂h  ∂ρ p
= ρ ⋅ g ⋅  − 1 + (g ⋅ h − g ⋅ z) = ρ ⋅ g ⋅  − 1 + ⋅ , (3.97)
∂z  ∂z  ∂z  ∂z  ∂z ρ
∂p ∂h ∂ρ p
= ρ⋅ g ⋅ + ⋅ , (3.98)
∂t ∂t ∂t ρ
dρ = β ⋅ ρ ⋅ dp , (3.99)
∂ρ ∂p
= β⋅ρ⋅ , (3.100)
∂t ∂t
∂ρ ∂p  ∂h ∂ρ p 
= β ⋅ ρ ⋅ = β ⋅ ρ ⋅  ρ ⋅ g ⋅ + ⋅  , (3.101)
∂x ∂x  ∂x ∂x ρ 
∂ρ ∂p  ∂h p ∂ρ 
= β ⋅ ρ ⋅ = β ⋅ ρ ⋅  ρ ⋅ g ⋅ + ⋅  , (3.102)
∂y ∂y  ∂y ρ ∂y 
∂ρ ∂p   ∂h  p ∂ρ
= β ⋅ ρ ⋅ = β ⋅ ρ ⋅ ρ ⋅ g ⋅  − 1 + ⋅  , (3.103)
∂z ∂z   ∂z  ρ ∂z 
∂ρ  ∂h p ∂ρ 
= β ⋅ ρ ⋅  ρ ⋅ g ⋅ + ⋅  . (3.104)
∂t  ∂t ρ ∂t 
Din relaţiile (3.101), (3.102), (3.103), (3.104) rezultă:
∂ρ ∂h p ∂ρ
= β ⋅ ρ2 ⋅ g ⋅ + β ⋅ ρ ⋅ ⋅ , (3.105)
∂x ∂x ρ ∂x
∂ρ ∂h
⋅ (1 − β ⋅ p ) = β ⋅ ρ 2 ⋅ g ⋅ , (3.106)
∂x ∂x
∂ρ β ⋅ ρ 2 ⋅ g ∂h
= ⋅ , (3.107)
∂x 1 − β ⋅ p ∂x
∂ρ β ⋅ ρ 2 ⋅ g ∂h
= ⋅ , (3.108)
∂y 1 − β ⋅ p ∂y
∂ρ β ⋅ ρ 2 ⋅ g ∂h
= ⋅( −1) , (3.109)
∂z 1 − β ⋅ p ∂z
∂ρ ∂p
= β⋅ρ⋅ , (3.110)
∂t ∂t
iar
∂p ∂h p ∂ρ ∂h p ∂p
=ρ⋅ g ⋅ + ⋅ =ρ⋅ g ⋅ + ⋅β⋅ρ ,
∂t ∂t ρ ∂t ∂t ρ ∂t
∂p ∂h
⋅ (1 − β ⋅ p ) = ρ ⋅ g ⋅ ,
∂t ∂t
∂p ρ ⋅ g ∂h
= ⋅ , (3.111)
∂t 1 − β ⋅ p ∂t
Dacă se ţine seama de ordinul de mărime al modulului de elasticitate:
Ew = 2,07 GPa, respectiv β ≈ 4,829 ⋅ 10 −10 m 2 N −1 ,
1 10 9
= ≈ 1 şi se poate neglija.
1 − β ⋅ p 10 9 − 0 ,48 ⋅ p
Primul termen al ecuaţiei de continuitate (3.74) devine:
A B
 ∂U x ∂U y ∂U z  ∂ρ ∂ρ ∂ρ
ρ + +  +U x ⋅
 +U y ⋅ +Uz ⋅ = A+ B
 ∂x ∂y ∂z  ∂x ∂y ∂z (3.112)
şi ţinând seama de relaţia Darcy pentru componentele vitezei:

∂h
U x = −K ⋅
∂x
∂h
U y = −K ⋅ (3.113)
∂y
∂h
U z = −K ⋅
∂z
 ∂ 2h ∂ 2h ∂ 2h 
A = −ρ ⋅ K ⋅  2 + 2 + 2  = −ρ ⋅ K ⋅ ∇ 2 h , (3.114)
 ∂x ∂y ∂z 
 ∂h β ⋅ ρ 2 ⋅ g ∂h   ∂h β ⋅ ρ 2 ⋅ g ∂h 
B =  − K ⋅ ⋅ ⋅  +  − K ⋅ ⋅ ⋅  +
 ∂ x 1 − β ⋅ p ∂x   ∂ y 1 − β ⋅ p ∂y 
 ∂h β ⋅ ρ 2 ⋅ g  ∂h 
 − K ⋅ ⋅ ⋅  − 1 = (3.115)
 ∂z 1 − β ⋅ p  ∂z 
β ⋅ ρ 2 ⋅ g ⋅ K  ∂h   ∂h   ∂h  ∂h 
2 2 2
−   +   +   − 
1 − β ⋅ p  ∂x   ∂y   ∂z  ∂z 
 
Ecuaţia de continuitate (3.74) devine (3.116), respectiv:
 ∂ 2h ∂ 2h ∂ 2h  β ⋅ ρ2 ⋅ g ⋅ K  ∂h  2  ∂h  2  ∂h  2 ∂h 
− ρ ⋅ K ⋅  2 + 2 + 2  −   +   +   −  =
 ∂x ∂y ∂z  (1 − β ⋅ p )  ∂x   ∂y   ∂z  ∂z 

 α  ρ ⋅ g ∂h
= −ρ ⋅ β ⋅ n +  ⋅ ⋅
 β  1 − p ⋅ β ∂t
1
≈ 1 , iar termenul al doilea din partea stângă a ecuaţiei (3.116) este
1− β⋅ p
neglijabil. Astfel:
 ∂ 2h ∂ 2h ∂ 2h   α ∂h
− ρ ⋅ K ⋅  2 + 2 + 2  = −ρ 2 ⋅ β ⋅ n +  ⋅ g ⋅ , (3.117)
 ∂x ∂y ∂z   β ∂t
sau
 α
ρ ⋅ β ⋅  n +  ⋅ g
2 2
∂ h ∂ h ∂ h 2
 β ∂h
+ 2 + 2 = ⋅ . (3.118)
∂x 2
∂y ∂z K ∂t
Vom numi coeficient specific de înmagazinare, mărimea Ss având expresia:
 α
[ ]
ρ ⋅ g ⋅ β ⋅  n +  = S s L−1 -
β
(3.119)

Ecuaţia de difuzivitate pentru cazul unui acvifer sub presiune având K=const. va fi:
∂ 2 h ∂ 2 h ∂ 2 h S s ∂h
+ + = ⋅ . (3.120)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 K ∂t
În [Marsily 1981] este dată o demonstraţie pentru cazul general, în care

tensorul conductivităţilor hidraulice nu are toate componentele constante. În acest
caz ecuaţia de difuzivitate pentru acviferele sub presiune, se scrie:
(
div K ⋅ gradh = S s ⋅ ) ∂h
∂t
+q. (3.121)
Se definesc mărimile:
b
Txx = ∫ K xx ⋅ dz este transmisivitatea după direcţia x, (3.122)
a
b
T yy = ∫ K yy ⋅ dz este transmisivitatea după direcţia y, (3.123)
a
b
S = ∫ S s ⋅ dz , coeficientul de înmagazinare al acviferului sub presiune (3.124)
a
b
Q = ∫ q ⋅ dz , (3.125)
a
unde a este cota culcuşului (cota stratului impermeabil de la baza acviferului sub
presiune), iar b, cota coperişului (cota stratului impermeabil de deasupra acviferului
sub presiune).
Presupunând Kxx, Kyy, Ss, constante pe toată înălţimea M acviferului, se pot
calcula:
Txx = Kxx ⋅M - transmisivitatea după direcţia x ,
Tyy = Kyy ⋅M - transmisivitatea după direcţia y ,
 α
S = Ss ⋅M = ρ ⋅ g ⋅ M ⋅ β ⋅  n +  . (3.126)
 β
S este denumit coeficientul de înmagazinare al acviferului sub presiune
(adimensional) şi variază între 10-3 şi 10-5.
Presupunând culcuşul şi coperişul paralele (M=const), ecuaţia de difuzivitate
devine:
( ) ∂h
div T ⋅ gradh = S ⋅ + Q .
∂t
(3.127)
Dacă mediul poros este izotrop, transmisivitatea, T este constantă după
toate direcţiile, iar ecuaţia de difuzivitate devine:
∂ 2 h ∂ 2 h ∂ 2 h S ∂h Q
+ + = ⋅ + . (3.128)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 T ∂t T
Raportul S/T este numit difuzivitatea acviferului, iar Q este aportul de debit
din exterior (+Q dacă este injectat sau –Q dacă este pompat).
 ∂h 
Dacă mişcarea este permanentă  = 0  şi Q = 0 ecuaţia de difuzivitate
 ∂t 
devine:
∂ 2h ∂ 2h ∂ 2h
∇ 2 h = 0 , sau + + = 0. (3.129)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
3.5.6. Anizotropia
Terenurile anizotrope se pot studia ca şi cele izotrope printr-o schimbare de

coordínate.
Dacă cele trei direcţii principale de anizotropie sunt x, y, z , iar Kx, Ky, Kz
sunt cele trei conductivităţi hidraulice după aceste direcţii, legea lui Darcy se scrie:
∂h
U x = −K x ⋅
∂x
∂h
U y = −K y ⋅ (3.130)
∂y
∂h
U z = −K z ⋅
∂z
iar ecuaţia de difuzivitzte este:
∂ 2h ∂ 2h ∂ 2h ∂h
Kx ⋅ + K y ⋅ + K z ⋅ = Ss ⋅ . (3.131)
∂x 2
∂y 2
∂z 2
∂t
Făcând o schimbare de coordonate:
K K K
x' = ⋅x y' = ⋅y z' = ⋅z (3.132)
Kx Ky Kz
unde K este un coeficient având dimensiunile conductivităţii hidraulice, se obţine
∂h ∂h dx K x ∂h
= ⋅ ' = ⋅ , (3.133)
∂x '
∂x dx K ∂x
∂ 2 h ∂  ∂h  dx K x ∂ 2 h
=  ⋅ = ⋅ , (3.134)
∂x' 2 ∂x  ∂x  dx' K ∂x 2
iar ecuaţia de difuzivitate se va scrie:
∂ 2 h ∂ 2 h ∂ 2 h S s ∂h
+ + = ⋅ . (3.135)
∂x' 2 ∂y ' 2 ∂z ' 2 K ∂t
Fie o ecuaţie Laplace ordinară în noul sistem de axe. Trebuie remarcat faptul
că odată cu anizotropia dispare ortogonalitatea dintre echipotenţiale şi liniile de
curent din sistemul de coordonate reale x, y, z, dar aceasta există în sistemul x’, y’,
z’. Componentele vitezelor în noul sistem sunt:
∂h
U 'x = − K ⋅ '
∂x
∂h
U 'y = − K ⋅ ' (3.136)
∂y
∂h
U 'z = − K ⋅ '
∂z
Se deduce că:
Kx
Ux = ⋅ U 'x
K
Ky
Uy = ⋅ U 'y (3.137)
K
K
U z = z ⋅ U 'z
K
Dacă se calculează fluxul Q’ al vectorului U’ la traversarea unei suprafeţe
oarecare Σ’
( )
Q' = ∫ U ' ⋅ n ⋅ dσ' = ∫ U 'x ⋅ J 1' + U 'y ⋅ J 2' + U 'z ⋅ J 3' ⋅ du ⋅ dv , (3.138)
Σ' Σ'
J i' fiind cosinuşii directori ai normalei la Σ' şi u, v coordonate parametrice

oarecare ale suprafeţei Σ' .
Dacă se caută fluxul vectorului U prin suprafaţa omoloagă Σ definită prin
aceleaşi coordonate parametrice u, v, se obţin următoarele relaţii între Jacobienii
(cosinuşii directori) J1, J 1' ai celor două suprafeţe Σ şi Σ’
J 1' =
(
D y' , z' )
=
K2
⋅ J1 , J1 =
D( y , z )
,
D(u , v ) Ky ⋅ Kz D(u , v )
înlocuind U 'x cu Ux în integrala (3.138) se vede că:
K3
Q' = ⋅Q (3.139)
Kx ⋅ Ky ⋅ Kz
sau
Kx ⋅ Ky ⋅ Kz
Q= 3
⋅ Q' . (3.140)
K
Acestea sunt relaţiile dintre debitele din sistemul anizotrop şi sistemul izotrop
echivalent. Pentru ca aceste debite să fie identice este suficient ca relaţia dintre
conductivităţile hidraulice, în cele două sisteme, să fie :
K = 3 Kx ⋅ Ky ⋅ Kz . (3.141)
Deci trecerea de la un mediu anizotrop la unul izotrop se face calculând un
coeficient de conductivitate hidraulică echivalent, de forma (3.141), făcând toate
calculele hidraulice în noul sistem şi trecând apoi în vechiul sistem cu relaţia
(3.140).
88 Descrierea fenomenului de dispersie. Modelul general al dispersiei. Anca Marina Marinov
Capitolul 4
DESCRIEREA FENOMENULUIDE DISPERSIE
MODELUL GENERAL AL DISPERSIEI
4.1. DESCRIEREA FENOMENULUI DE DISPERSIE
Teoria dispersiei în mediu poros reprezintă descrierea calitativă şi estimarea

cantitativă a comportării deplasării fluidelor miscibile unul în celălalt, într-un mediu
poros. Când două fluide miscibile intră în contact, există o interfaţă care deschide o
zonă de tranziţie în care diferenţele dintre proprietăţile fizice ale celor două fluide tind
să se niveleze, în timp. Acest efect global rezultă din acţiunea simultană a unor
fenomene fizico-chimice (difuzia moleculră, diferenţele de permeabilitate ale mediului
poros).
Dezvoltarea istorică a teoriei dispersiei s-a făcut în trei etape:
1. Experienţe în laborator pentru investigarea deplasării fluidelor miscibile în
mediu poros;
2. Deducerea relaţiilor matematice (ecuaţii şi formule) care descriu experienţele
de laborator, dând sintetic explicaţia rezultatelor experimentale;
3. Aplicarea formulelor şi ecuaţiilor dispersiei la probleme reale de poluare a
mediului.
Vom da un exemplu simplu de dispersie în mediu poros.

Fie un mediu poros saturat cu apă curată conţinut într-un tub cilindric. La timpul
t = 0 este injectat în tub un lichid format din apă amestecată cu un component chimic
lichid, având concentraţia C0.
Profilul concentraţiei, la timpul t = 0, este o funcţie treaptă. Mişcarea este
unidimensională, viteza de injecţie este constantă şi presupunem că nu există
interacţiuni fizico-chimice (de exemplu adsorbţia) între fluid şi scheletul solid.
Concentraţia substanţei chimice injectate variază cu timpul. Profilul

concentraţiei are aspectul tipic al unei curbe S.
Zona de tranziţie este definită ca zona în care concentraţia lichidului injectat
variază de la 0 la C0. Lungimea acestei zone creşte cu timpul. În figura 2.1 este
reprezentată evoluţia zonei de tranziţie, în timp.
C
t=0 t=t1 t=t2
C0
Figura 4.1: Evoluţia zonei de tranziţie
Comportarea şi evoluţia zonei de tranziţie poate fi interpretată ca o tendinţă spre

uniformizare, a compoziţiei chimice a amestecului. Mecanismul dispersiei este foarte
complicat.
Dispersia este rezultatul acţiunii simultane a unui fenomen pur mecanic şi a
unui fenomen fizico-chimic.
a) Acţiunea mecanică
Datorită influenţei scheletului solid, distribuţia vitezei unui fluid care curge
printr-un mediu poros nu este uniformă.
1. Faptul că fluidul este vâscos implică apariţia unui câmp de viteze variabil în
secţiunea tubului de curent. Astfel, datorită frecărilor vâscoase, viteza este nulă la
peretele solid şi are o valoare maximă în axa tubului (figura 4.2.a).
ρ
V
(a) (b) (c)
pozitia particulei de fluid la timpul t

pozitia particulei de fluid la timpul t+dt
Figura 4.2: Dispersia mecanică
2. Variaţia dimensiunilor porilor creează diferenţe între vitezele maxime în

lungul axelor porilor (figura 4.2.b).
3. Liniile de curent variază în raport cu direcţia medie a curgerii (figura 4.2.c)
Aceste trei tipuri de acţiune mecanică au loc simultan şi formează "dispersia
mecanică" (figura 4.3).
ρ
V
Figura 4.3: Dispersia mecanică

Observaţii asupra fenomenului sugerează aspectul geometric al dispersiei,

respectiv existenţa a două efecte de bază, unul în direcţia ∆ a vitezei medii (datorat
diferenţei dintre componentele vitezei în lungul direcţiei ∆) şi altul în planul
perpendicular pe ∆ (datorită diferenţei între componentele vitezei în plan). Aceste
efecte se numesc "dispersie longitudinală", respectiv "dispersie laterală".
b) Acţiunea fizico-chimică
Dispersia fizico-chimică este difuzia moleculară care rezultă din gradientul

potenţialului chimic. Potenţialul chimic este corelat cu concentraţia. Difuzia moleculară
apare chiar într-un fluid în repaus.
Ca şi în cazul dispersiei mecanice acţiunea difuziei moleculare poate fi
clasificată în două tipuri. Presupunem fluidul împărţit în două tuburi de curent.
t+dt
(a) (b) (c)
Figura 4.4. Dispersia fizico-chimică
1. În interiorul unui tub de curent diferenţele de concentraţie, în direcţia medie a

tubului de curent, tind să dispară. Acesta este efectul longitudinal (figura 4.4.a).
2. Între două tuburi de curent adiacente există un transfer de masă pentru a
uniformiza diferenţele de concentraţie. Acesta este efectul lateral (figura 4.4.b).
Difuzia moleculară este cea care determină dispersia laterală şi face posibilă
analogia matematică între dispersie şi transferul de căldură.
4.2. PARAMETRII CARACTERISTICI DISPERSIEI
Parametrii caracteristici fenomenului de dispersie sunt de două tipuri:

a) parametrii ale căror valori numerice măsoară dispersia;
b) parametrii care influenţează procesul de dispersie.
Abordarea cantitativă a dispersiei necesită o definire a scării la care este studiat
fenomenul (scara la care sunt făcute măsurătorile). Acest concept al scării este cel mai
important în fizică şi în special în cazul curgerii prin mediu poros.
Teoria dispersiei este, de obicei, bazată pe folosirea a trei nivele principale:
-un nivel local (microscopic);
-un nivel al volumului porilor;
-un nivel macroscopic.
În cazul nivelului local parametrii descriu o cantitate fizică, într-un punct (de
exemplu, într-un element de volum infinit mic).
La nivlelul porilor, parametrii sunt definiţi ca medii (valori corespunzătoare
unui proces mediu) corespunzătoare unui volum finit de fluid.
Într-un mediu poros conceptul de " viteză în pori " se determină la acest nivel şi
este media valorilor vitezelor în pori.
Considerarea nivelului macroscopic se face prin luarea în considerare a
întregului format din scheletul solid şi apa din pori.
a) Dispersia este măsurată prin trei cantităţi fizice (de exemplu, cantităţile care
au un înţeles fizic direct şi ale căror valori numerice pot fi obţinute direct) şi printr-un
set de mărimi matematice (de exemplu, mărimi rezultate dintr-o interpretare
matematică a teoriei dispersiei).
Mărimile fizice ce măsoară dispersia sunt densitatea, concentraţia şi viteza.
Mărimile matematice care măsoară dispersia sunt coeficienţii dispersiei.
Noi vom lucra, în special, cu concentraţiile soluţiei de amestec (apă + poluant)
şi cu coeficienţii de dispersie.
b) Parametrii care influentează dispersia pot fi clasificaţi în trei grupe:
1. Parametrii care descriu mediul poros;
2. Caracteristicile fluidului;
3. Caracteristicile deplasărilor.
Mediul poros influenţează dispersia prin structura sa geometrică. În general

este posibil să se definească această structură prin consideraţii teoretice de geometrie
diferenţială, introducând coordonatele şi curbura în fiecare punct la interfaţa solid-por.
O astfel de cunoaştere completă nu poate fi făcută experimental şi aceasta implică

introducerea parametrilor medii.
În mod uzual sunt folosite două seturi de caracteristici geometrice.
Primul set ia în considerare cifra porilor sau porozitatea sau permeabilitatea dată
de legea lui Darcy. Mediul este considerat continuu.
Al doilea set ia în considerare parametrii ce pot măsura următoarele
caracteristici ale porilor:
-suprafaţa specifică (raportul dintre interfaţa solidă a porilor într-o probă şi
volumul probei);
-distribuţia mărimii granulelor pentru un mediu neconsolidat ;
-distribuţia mărimii porilor;
-gradul de consolidare.
Dacă au loc acţiuni chimice la interfaţa solid-pori (ca adsorbţia) este necesar să
se ia în consideare constituenţii chimici din scheletul solid.
Faza lichidă, ca întreg este caracterizată de viteza sa şi de densitate, amândouă
fiind definite ca funcţii de compoziţia chimică.
Caracteristicile deplasării care influenţează dispersia sunt:
-distribuţia vitezei;
-distanţa pe care se întinde zona de tranziţie.
4.3. MODELAREA MATEMATICĂ A FENOMENULUI DE DISPERSIE
În literatura de specialitate sunt prezentate trei categorii de modele matematice

ale fenomenului de dispersie a două fluide miscibile într-un mediu poros:
-modele geometrice;
-modele geometrice -statistice;
-modele probabiliste.
Modelele geometrice şi modelele geometrice -statistice au la bază reprezentarea
mediului poros printr-o reţea geometrică, care să permită exprimarea matematică a
fenomenului.
Astfel de modele necesită un număr mare de parametrii, caracteristici
geometriei date.
Reprezentarea mediului poros printr-o reţea geometrică constituie o idealizare a
condiţiilor reale. Folosirea modelelor geometice nu a dat rezultate mulţumitoare.
Pentru a face numărul cel mai mic de presupuneri cu privire la geometria
mediului poros s-a căutat un model general, o reprezentare generală a dispersiei.
Aceasta a condus la realizarea unor modele probabilistice (Scheidegger, 1963), bazate
pe ideea că datele privitoare la mediul poros sunt aleatoare şi că cea mai potrivită
reprezentare a unei situaţii este aceea de a reprezenta mediul printr-un set de variabile
aleatoare.
Ecuaţia care descrie fenomenul de transfer de masă, într-o formă generală
[Fried, 1971] este:
∂ C(x, z, y, t) ρ
= − div [v ( x, z, y, t ) ⋅ C ( x, z, y, t )] +
∂t
T.C.
(4.1)
  C ( x, z, y, t ) 
+ div  D( x, z, y, t ) ⋅ ρ( x, z, y, t ) ⋅  grad  + S r
  ρ(x, z, y, t ) 
T.D.
unde
C(x, y, z, t) este concentraţia poluantului;
T.D. reprezintă transportul difuzional şi se realizează prin mişcarea neîncetată
a moleculelor care se ciocnesc şi schimbă astfel, între ele, energia sau momentul;
T.C. este transportul convectiv (advectiv) şi corespunde deplasării particulelor
antrenate de mişcarea generală a fluidului. În acest caz deplasările au un caracter
determinist;
Sr reprezintă o sursă de substanţă (sau poate reprezenta adsorbţia).
Din analiza fenomenului de dispersie a unui poluant într-un mediu poros rezultă
existenţa a trei mecanisme principale, de migraţie, a substanţelor poluante:
• Convecţia (advecţia);
• Difuzia moleculară;
• Dispersia mecanică sau cinematică.
Vom încerca, pornind de la definirea fenomenului, să exprimăm matematic

fiecare din cele trei mecanisme.
Prin convecţie (advecţie) vom înţelege antrenarea elementelor în soluţie, în

mişcarea fluidului care se deplasează.
Într-un mediu poros saturat, apa se găseşte sub două forme: apa legată şi apa
liberă (care poate circula sub acţiunea unor gradienţi de sarcină hidraulică). În realitate,
în special pentru mediile puţin permeabile, fracţiunea de apă liberă depinde de mărimea
gradienţilor de sarcină (este cazul argilelor, în zona de valabiltate a legii lui Darcy).
Am definit, anterior, porozitatea cinematică, ca fiind:
volumul porilor prin care circula apa

nc =
volumul total
Vom presupune că transportul particulelor poluante este făcut doar în fracţiunea

fluidă în mişcare, datorită fenomenului de convecţie.
Ecuaţia de transport, la scara unui volum elementar, se obţine prin aplicarea
principiului conservării masei de apă conţinute în acest volum.
Fie un volum elementar, V, limitat de suprafaţa curbă închisă S. Conservarea
masei elementului transportat, în volumul V, se scrie:
∫∫ (Fluxul masic al elementului transportat prin peretii volumului V) = (4.2)

S
= (Variatia masei elementului din volumul V, in unitatea de timp)
Fluxul masic care intră în V este

ρ ρ
− ∫∫ C ⋅ U ⋅ n dS (4.3)
S
ρ
unde n este normala exterioară la suprafaţa S;
ρ
U este viteza Darcy, prin suprfaţa S (fluxul volumic prin unitatea de suprafaţă)
C este concentraţia volumică (mg/l) a elementului transportat
ρ
C ⋅ U este fluxul masic al elementului transportat prin unitatea de suprafaţă S.
Masa M, a elementului transportat, conţinut în domeniul V, se obţine însumând
volumele elementare de fluid (nc dV) conţinute în mediul poros, înmulţite cu
concentraţia volumică, C, a elementului considerat:
M = ∫∫∫ nc CdV (4.4)

V
unde nc este porozitatea cinematică (corespunzătoare fracţiunii de fluid care circulă)
Presupunem că elementul transportat este conţinut doar în fracţiunea mobilă (nu
şi în apa legată). În condiţiile în care nc = ct şi V este fix putem spune că variaţia în
timp a masei conţinute în volumul V este:
∂ ∂C
∂t V∫∫∫ nc CdV = ∫∫∫ nc
∂t
dV . (4.5)
V
Conservarea masei elementului transportat, în volumul V, (4.2), se scrie:
ρ ρ ∂C
− ∫∫ CU ⋅ n dS = ∫∫∫ nc dV (4.6)
S V
∂ t
Vom transforma integrala din partea stânga într-o integrală de volum. Aplicând relaţia
Gauss - Ostrogradsky,
ρ ρ ρ
( )
− ∫∫ C U ⋅ n dS = - ∫∫∫ div C U dV , (4.7)
S V
ecuaţia (4.6) devine:
ρ
( )
− ∫∫∫ div C U dV = ∫∫∫ nc
∂C
∂t
dV (4.8)
V V
Volumul V fiind arbitrar, ecuaţia de transport corespunzător convecţiei va fi:
ρ
( )
- div C U = nc
∂C
∂t
(4.9)
Difuzia moleculară este un fenomen fizic legat de agitaţia moleculară. Într- un

fluid în repaus, mişcarea browniană provoacă deplasarea particulelor în toate direcţiile
spaţiului. Dacă concentraţia fluidului este omogenă în spaţiu, două puncte vecine trimit,
în medie, acelaşi număr de particule unul spre cealalt, iar agitaţia moleculară nu
modifică concentraţia soluţiei. Dacă există un gradient de concentraţie între două
puncte vecine, punctul cu concentraţie mai ridicată va trimite, în medie, mai multe
particule în toate direcţiile, decât punctele cu concentraţie slabă . Rezultatul acestei
agitaţii moleculare va fi un transfer de particule dinspre zona cu concentraţie mai
ridicată spre cea cu concentraţie mai scăzută.
Prima lege a lui Fick arată că fluxul masic φ , al particulelor, într-un fluid în
repaus, este proporţional cu gradientul de concentraţie:
φ = - d 0 gradC . (4.10)
d0 este numit coeficient de difuzie moleculară şi are formula dimensională [L2T-1]. O

exprimare analitică a coeficientului de difuzie moleculară este următoarea:
RT 1
d0 = (m2/s) (4.11)
N 6 πηr
unde:
R = 8314 J/kmol K este constanta gazelor perfecte;
N = 6, 023 · 1023 este numărul lui Avogadro;
T este temperatura absolută (K);
η este vâscuzitatea dinamică a fluidului (Pa s);
r este raza medie a agregatelor moleculare care difuzează (m);
Pentru NaCl în apă, la 20 °C, d0 = 1, 3 · 10-9 m2/s.
Dacă transportul elementelor, într-un fluid în repaus se datorează doar difuziei

moleculare, legea de mişcare (confornm principiului conservării masei) va fi
ρρ ∂
− ∫∫ φ n dS = ∫∫∫ C dV , (4.12)
S
∂t V
respectiv, după transformarea Gauss,
ρ
()
− ∫∫∫ div φ dV = ∫∫∫
∂C
∂ t
dV (4.13)
V V
Înlocuind în (4.13) fluxul datorat difuziei moleculare cu cel dat de prima lege a
lui Fick, şi ţinând seama de faptul că volumul V este fix, oarecare, rezultă:
∂C
div (d 0 gradC )= (4.14)
∂t
cunoscută sub numele de a doua lege a lui Fick şi reprezintă ecuaţia de transport
corespunzător difuziei moleculare.
Într-un mediu poros, difuzia moleculară se produce în toată faza fluidă (apa
legată + apa liberă). Existenţa solidului încetineşte puternic mişcarea browniană a
particulelor transportate în fluid. În concluzie coeficientul de difuzie moleculară
efectivă, d (m2/s), într-un fluid în repaus, aflat în porii unui mediu poros, este mai mic
decât d0 (coeficientul de difuzie moleculară în fluidul respectiv). Raportul celor doi
coeficienţi poartă numele de tortuozitate (Bear 1972):
d 1
= = tortuozitatea mediului (4.15)
d0 F n
unde
F este numit factor de formaţie (al geofizicienilor) şi este definit prin raportul
dintre rezistivitatea electrice a rocii şi rezistivitatea apei conţinute,
n este porozitatea totală.
Dacă notăm cu L distanţa, măsurată în linie dreaptă, dintre capetele unei traiectorii a
fluidului în mediul poros şi cu Lr lungimea reală a traiectoriei, atunci tortuozitatea
mediului poros poate fi interpretată ca raportul L/Lr, întotdeauna mai mic decât unitatea.
În practică tortuozitatea d/d0 variază între 0,1 pentru argile şi 0,7 pentru nisip.
Difuzia moleculară va provoca o împrăştiere a poluantului în jurul punctului de

injecţie, chiar în absenţa curgerii fluidului prin mediul poros. Figura (4.5) arată
distribuţia în timp şi spaţiu, a unei soluţii, având o concentraţie C0, injectată la
momentul t0, pe distanţa cuprinsă în intervalul (x-a), (x+a). După un interval de timp
soluţia se împrăştie pe o distanţă mai mare decât intervalul de spaţiu iniţial, iar valoarea
maximă scade în timp. Concentraţia soluţiei are o distribuţie Gaussiană sau altfel spus o
distribuţie normală
C(x,t)
x-a x+a x
t=0
t=t1
t=t2
Figura 4.5. Variaţia concentraţiei în timp şi spaţiu, datorată difuziei, în cazul unei
injectii de poluant de tip treaptă.
Dacă se consideră fenomenul format din însumarea celor două componente,

convecţia (advecţia) şi difuzia moleculară, cele două fluxuri de materie care pătrund
prin frontiera domeniului V, sunt, însumate:
ρρ ρρ ρ ρ
( )
− ∫∫ φ n dS - ∫∫ C U n dS = - ∫∫∫ div n φ + CU dV , (4.16)
S S V
unde:
ρ
n este versorul normalei exterioare la S, iar
n reprezintă porozitatea totală.
În relaţia (4.16) s-a aplicat transfrmarea Gauss şi s-a ţinut seama de faptul că difuzia
ρ ρ
(
moleculară se face prin toată suprafaţa porilor. Astfel, în tenmenul n φ + CU apare
ρ
)
porozitatea totală pentru că integrala fluxului difuziv φ , pe suprafaţa S, este nul prin
ρ
suprafaţa solidă a particulelor (1-n), iar viteza U (Darcy) este definită în funcţie de
suprafaţa totală S (U = Q/S).
Vom exprima variaţia în timp a masei de poluant, conţinută în apa din pori:
∂ ∂
∫∫∫ nc C dV + ∫∫∫ (n - nc ) C ' dV , (4.17)
∂t V ∂t V
considerând că apa care circulă are concentraţia C în volumul corespunzător porozităţii

cinematice nc, iar apa legată (aflată în volumul corespunzător unei porozităţi (n - nc) are
o concentraţie C' ≠ C. Elementele transportate de apa mobilă ajung în apa imobilă
datorită difuziei moleculere. Astfel, în cazul în care se ţine seama atât de transportul
advectiv cât şi de cel difuziv, ecuaţia conservării masei devine:
ρ
[ ]
− ∫∫∫ div n(- d gradC ) + CU dV = ∫∫∫ nc
∂C
∂t
dV + ∫∫∫ (n - nc )
∂ C'
∂t
dV . (4.18)
V V V
Volumul V ne fiind specificat se poate deduce:

ρ
( )
div n d gradC - CU = nc
∂C
∂t
+ (n - nc )
∂ C'
∂t
(4.19)
Riguros, termenul difuziv ar trebui să se scrie:
div(n d gradC ) = nc div (d 1 gradC) + (n - nc ) div (d 2 gradC ' ) , (4.20)
în care
nc reprezintă fracţiunea din suprafaţa S ocupată de fluidul mobil, care difuzează
cu un coeficient de difuzie d1, iar
n - nc este fracţiunea imobilă din S, la a cărei traversare, difuzia se face (datorită
gradientului concentraţiei C' ) cu un coeficient de difuzie d2 ≠ d1 ≠ d;
Acest efect se poate neglija datorită existenţei dispersiei cinematice. Aceasta
face difuzia aproape neglijabilă.
Dacă în ecuaţia (4.19) se înlocuieşte efectul difuziei moleculare cu cel al
dispersiei se va folosi în locul coeficientului de difuzie moleculară efectivă, un
coeficient de dispersie ( nd se inlocuieşte cu D), iar ecuaţia care descrie transferul de
masă datorită advecţiei şi dispersiei devine:
ρ ∂C ∂ C'
div ( D gradC - CU) = nc + (n - nc ) (4.21)
∂t ∂t
Dispersia cinematică (mecanică) este un fenomen de amestec, legat de

eterogenitatea vitezelor microscopice. Acest aspect al dispersiei a fost descris în
paragraful (4.1).
Dispersia cinematică ar putea fi rezumată prin următoarele aspecte:
• o propagare mai rapidă a elementelor transportate în axa porilor;
• o diferenţă a vitezelor medii între pori diferiţi;
• liniile de curent se întrepătrund, provocând o diluţie neuniformă a concentraţiei.
Deci, dispersia cinematică este rezultatul existenţei unui câmp de viteze real,
complex şi necunoscut, pe care îl neglijăm în fenomenul de convecţie când utilizăm
viteza medie, fictivă, Darcy.
Numeroşi cercetători (Taylor, Schedegger, Bear, Bachmat, Fried) au dezvoltat

teoria stohastică a dispersiei, pornind de la o distribuţie aleatoare a porilor care
formează mediul poros. Dăm în continuare o demonstraţie pentru un caz simplu,
unidimensional.
Fie C(t, x) probabilitatea ca o particulă transportoare să se afle în poziţia x, la

momentul t. Dacă p este probabilitatea ca, în intervalul ∆t, particula să efectueze o
deplasare ∆x în sens (+), iar q este probabilitatea ca, în intervalul ∆t, particula să
efectueze o deplasare ∆x în sens (-), atunci, egalitatea
p+q=1
se poate exprima:
C(t, x) = p C(t - ∆t, x - ∆x) + q C(t - ∆t, x + ∆x), (4.22)
adică particulele aflate la momentul t în x provin fie dintre cele care la momentul
anterior (t - ∆t) se aflau în (x - ∆x) şi în intervalul (t - ∆t, t) efectuează o deplasare în
sens pozitiv, fie dintre cele care se aflau în (x + ∆x) şi efectuează un pas în sens negativ.
Din dezvoltarea în serie a lui C(x, t), rezultă:
∆C ∆x 2 ∆2 C
C ( x ± ∆x, t - ∆t )= C ( x, t - ∆t ) ± ∆x + ± ...
∆x 2! ∆x 2 (4.23)
Introducem (4.23) în (4.22), neglijând termenii de ordin superior:
C ( x, t ) - C ( x, t - ∆t ) ∆x ∆C ∆x 2 ∆ 2 C
+ ( p - q) = (4.24)
∆t ∆t ∆x 2∆t ∆x 2
Prin trecerea la limită ( ∆x→0, ∆t→0 )şi ţinând seama de notaţiile următoare:
∆x
lim ( p - q ) = v x
∆x ,∆t →0 ∆t
∆x 2
lim =D
∆x ,∆t →o 2∆t
rezultă ecuaţia:
∂ C ( x, t ) ∂ C ( x, t ) ∂ 2 C ( x, t )
+ vx =D (4.25)
∂t ∂x ∂ x2
care descrie un proces cunoscut în teoria proceselor stohastice sub numele de proces de
dispersie.
În teoria stohastică se propune adoptarea unei legi de transfer prin dispersie,

analog cu legea lui Fick.
ρ
Fluxul dispersiv φ = - D gradC va trece prin toată secţiunea S (ca şi viteza
Darcy). Coeficientul de dispersie D este un tensor, presupus simetric, de ordinul 2 (are
ca direcţie principală direcţia vectorului viteză de curgere). Valoarea coeficientului de
dispersie este funcţie de modulul vitezei de curgere.
Dacă se exprimă tensorul dispersiei în direcţiile principale de anizotropie, el se
reduce la trei componente
DL 0 0
D = 0 DT 0 (4.26)
0 0 DT
unde:
DL este numit coeficient de dispersie longitudinală (în sensul curgerii)
DT este numit coeficient de dispersie transversală (în două direcţii ortogonale
la direcţia de curgere)
Fluxul dispersiv (- D gradC ) va înlocui fluxul difuziv (-n d grad C). În ecuaţia
(4.19) se va înlocui (n d grad C) cu ( D gradC), rezultând:
ρ ∂C ∂ C'
div ( D gradC - CU) = nc + (n - nc ) , (4.27)
∂t ∂t
cu observaţia că, coeficienţii de dispersie longitudinală şi transversală din tensorul

dispersiei, se exprimă sub forma:
DL = n d + αLU (m2/s) (4.28)
DT= n d + αT U (m2/s) (4.29)
αL se numeşte coeficient de dispersie intrinsecă longitudinală sau

dispersivitate longitudinală. În SI dimensiunea lui este o lungime, [αL]SI= L;
αT se numeşte coeficient de dispersie intrinsecă transversală sau
dispersivitate transversală; [αT]SI= L
n este porozitatea totală;
d este coeficientul de difuzie moleculară a poluantului în mediul poros;
U reprezintă viteza Darcy
Temenul (n d) nu este important decât pentru viteze foarte mici. În domeniul de

viteze uzuale (Pe > 10), acest termen se neglijează, iar
DL = αLU (4.30)
DT= αT U (4.31)
În laborator, din măsurători făcute pe coloane de nisip, a rezultat ordinul de

mărime al coeficientului αL, de ordinul centimetrilor. În teren se obţin valori de ordinul
metrilor până la sute de metri, funcţie de gradul de eterogenitate al formaţiunii
geologice.
1 1
αT = αL ÷ αL
5 100
Transferul dispersiv mecanic poartă fracţiunea mobilă, având concentraţia C şi
coeficient de dispersie (αLU) şi nu fracţiunea din apa legată, având concentraţia C'.
Se pot face două ipoteze:
1. Concentraţia C din fracţiunea mobilă se pune, instantaneu, în echilibru cu

concentraţia C' din fracţiunea imobilă (prin difuzie moleculară) C = C';
2. Poluantul nu pătrunde în zona apei legate (C' = 0).
1. În primul caz ecuaţia (4.27) devine:
ρ ∂C
div  D gradC - CU  = n (4.32)
  ∂t
Aceasta este forma obişnuită a ecuaţiei dispersiei. Dacă împărţim toţi termenii din
(4.32) prin n (porozitatea totală) se obţine o altă formă (forma clasică în literatura de
specialitate) a ecuaţiei dispersiei
ρ ∂C
div D ' gradC - Cu  = (4.33)
  ∂t
unde ρ
ρ
ρ U ρ U
u = - viteza fictivă medie în pori (microscopică) (viteza reală este v = )
n nc
D
D' =
n
ρ
'
U ρ
D L = d +αL = d + αL u (4.34)
n
ρ
U ρ
DT' = d + α T = d + αT u (4.35)
n
Fried (1971) propune următoarea formă, pentru ecuaţia dispersiei:
 C ρ ∂ C
div D' ρ grad - Cu  = (4.36)
 ρ  ∂t
unde ρ - densitatea fluidului, iar celelalte mărimi au semnificaţia prezentată anterior.
2. Dacă fracţiunea imobilă nu este invadată de elementele transportate, C' = 0, iar

ecuaţia dispersiei devine
( ρ
div D gradC - CU = nc
∂C
∂ t
) (4.37)
ρ
ρ U
Dacă notăm v = , viteza medie microscopică (convectivă), ecuaţia (4.37) devine
nc
D ρ ∂ C
div gradC - Cv  = . (4.38)
 nc  ∂t
 
4.4. SCHEMA DISPERSIEI
Fenomenul de dispersie a unui poluant în apa care circulă printr-un mediu poros
poate fi modelat matematic printr-un sistem de ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale
după cum urmează:
1. Ecuaţia dispersiei
  C 
( )
div  D ' ⋅ ρ ⋅  grad  - div v ⋅ C + S r =
ρ 
∂C
∂t
(4.39)
 
unde
D' este coeficientul de dispersie (m2/s) şi are forma prezentată anterior
(4.34),(4.35),
ρ este densitatea amestecului (kg/m3),
C = C(x, y, z, t) este concentratia poluantului, o funcţie de poziţia punctului şi
de timp, ρ
ρ U
v= este viteza apei în pori (m/s),
nc
t este timpul (s).
2. Ecuaţia de continuitate
Diferitele forme ale ecuaţiei de continuitate sunt prezentate în capitolul 3. Dacă

mediul poros este alimentat de o sursă exterioară, debitul masic primit sau cedat din
exterior fiind ( ρq ), ecuaţia de continuitate se scrie:
ρ
[ ]
div ρ ⋅ U +
∂
∂ ⋅t
[ρ ⋅ n] ± ρ ⋅ q = 0 (4.40)
3. Ecuaţia lui Darcy
ρ k
U = − i ⋅ (gradp + ρ ⋅ g ⋅ gradz ) (4.41)
η
unde:
ki este coeficientul de permeabilitate intrinsecă (m2),
η este coeficientul de vâscozitate dinamică (N·s/m2),
n este porozitatea (%),
p reprezintă presiunea din apa din pori (N/m2).
4. Ecuaţiile de stare ale amestecului

ρ = f(C) (4.42)
η = g(C) (4.43)
d0 = d0 (C) (4.44)
d0 este coeficientul de difuzie moleculară.
Toate mărimile care intervin în aceste ecuaţii sunt funcţii de x, y, z, t.

În forma generală, coeficienţii ecuaţiei dispersiei depind de concentraţia C.
Pentru a obţine soluţii cu semnificaţie fizică, ecuaţiilor li se impun condiţii
iniţiale şi condiţii pe frontiere, numite condiţii de unicitate.
Nu există metode directe care să permită rezolvarea sistemului de ecuaţii
menţionat.
Este necesară introducerea unor ipoteze simplificatoare care să permită
rezolvarea practică a problemei.
4.5 METODOLOGIA GENERALĂ DE REZOLVARE A UNEI PROBLEME DE

DISPERSIE
Există două cazuri de tratare a problemei:

1. Densitatea şi vâscozitatea amestecului sunt constante în spaţiu şi timp (cazul
trasorilor).
2. Densitatea şi vâscozitatea amestecului sunt variabile în timp şi spaţiu, fiind
funcţii de concentraţie.
În primul caz (η = ct, ρ = ct) ecuaţiile hidrodinamice sunt independente de
ecuaţia dispersiei, deoarece ρ şi η nu depind de C.
Modelul dispersiei devine un sistem de ecuaţii cu derivate parţiale. Paşii de timp
vor fi:
I. Se rezolvă ecuaţiile hidrodinamice (ecuaţia lui Darcy şi ecuaţia continuităţii),
ţinându-se seama de condiţiile pe frontieră şi de condiţiile iniţiale. Rezultă distribuţia
vitezei în spaţiu şi timp pentru toţi paşii de timp ai experienţei.
II. Se exprimă coeficienţii ecuaţiei de dispersie în funcţie de viteză, la fiecare
pas de timp.
III. Se rezolvă ecuaţia dispersiei.
Rezultă distribuţia concentraţiei poluantului în spaţiu şi timp, la toţi paşii de
timp.
În cazul general, ρ =ρ (C), η = η(C), viteza şi coeficienţii ecuaţiei dispersiei vor
fi funcţii de concentraţie.
Nu se pot obţine simultan soluţii ale tuturor ecuaţiilor (4.39) ÷(4.44).
I. Se fac ipoteze simplificatoare:
a) se cunoaşte distribuţia concentraţiei la timpul t, se calculează ρ şi η
corespunzatoare;
b) se presupune că în perioada de timp dt, C, ρ şi η sunt constante.

II. Se calculează distribuţia vitezelor la t + dt.
III. Se calculează distribuţia concentraţiei la t + dt.
IV. Se calculează toţi parametrii în funcţie de concentraţia de la t + dt şi se
continuă începând cu etapa II.
Teoretic,tensorul coeficienţilor dispersiei poate fi calculat fie prin experimentări
directe, fie din ceilalţi coeficienţi determinaţi experimental, cu ajutorul unor formule.
Întrucât ecuaţia generală a dispersiei este dificil de integrat, se scrie ecuaţia în
direcţiile principale ale tensorului dispersiei, introducand coeficienţii principali de
dispersie DL şi DT .
O simplificare mai mare a schemei dispersiei poate fi obţinută prin
descompunerea schemei tridimensionale în două scheme bidimensionale, fiecare fiind
scrisă în planul a două direcţii principale ale dispersiei.
Stabilirea ipotezelor simplificatoare se face pe baza studiilor preliminare
efectuate în cazul problemelor concrete de poluare.
4.6. CONCLUZII
Rezolvarea unei probleme de dispersie a unui poluant într-un mediu poros,

presupune integrarea simultană a ecuaţiilor ce descriu mişcarea apei în porii solului şi a
ecuaţiei dispersiei.
Integrarea analitică a ecuaţiei dispersiei în forma sa generală, cu condiţii iniţiale
şi pe frontiere impuse de cazurile reale de poluare, este practic imposibilă.
Coeficienţii ecuaţiei de dispersie sunt funcţii neliniare, variabile în timp şi
spaţiu.
Coeficientul de dispersie depinde de regimul de curgere şi este, în limitele unei
curgeri laminare, o funcţie liniară de viteză;
Coeficientul de conductivitate hidraulică (permeabilitate) este o funcţie
neliniară, iar densitatea şi vâscozitatea dinamică a soluţiei (apa + poluant) sunt
dependente de concentraţie.
Astfel, rezolvarea în scopuri practice a unor probleme de poluare, presupune în
primul rând o simplificare a schemei dispersiei, în sensul păstrării acelor elemente care
influenţează cel mai puternic fenomenul. Aceasta rezolvare presupune:
1. Studiul preliminar al datelor existente pentru estimarea curgerii şi a tipului de
poluare posibilă (locala , globală, orizontală, verticală). Se analizează permeabilitatea,
parametrii morfologici ai solului, concentraţia poluantului.
2. Formularea ipotezelor de lucru rezultate din studiul preliminar şi alegerea
unei reprezentări matematice în funcţie de scara fenomenului (domeniu, poluant,
curgere). În mod uzual se alege fie un model hidroconvectiv, fie un model

hidrodispersiv.
Dacă modelul ales este hidroconvectiv, problema de poluare devine o problemă
clasică hidrologică şi trebuie determinată numai mişcarea apei subterane.
Dacă modelul ales este hidrodispersiv, rezolvarea presupune:
• Folosirea schemei dispersiei.
• Colectarea parametrior din teren pentru tararea modelului.
• Urmărirea modului în care se realizează prognoza.
Pentru a evita unele aproximari inerente metodelor numerice, uneori este

preferată abordarea analitică a unor probleme de tip dispersiv, ce permit o simplificare a
ecuaţiei dispersiei la unul din cazurile:
• dispersie permanentă,
• dispersie unidimensională sau
• dispersie bidimensională.
Pentru problemele de poluare de tip hidroconvectiv, pornind de la ipoteza
"efectului piston" al apei freatice asupra poluanţilor, se pot obţine simplificări ale
schemei dispersiei.
Astfel, pentru realizarea unor prognoze, este suficient să se analizeze mişcarea
apei din acvifer.
În acest sens se pot calcula prin metode analitice, numerice sau grafo - analitice,
durata de parcurgere a acviferului de către poluant, variaţia concentraţiei poluanţilor în
timp şi spaţiu.
Scopul realizarii unor astfel de modele de prognoză este acela de a da soluţii cu
privire la folosirea raţională a apei din freatic sau la construirea optimă a unor captări,
în vederea evitării sau dirijării fenomenului de poluare.
110 Modele matematice. Soluţii analitice. Anca Marina Marinov
Capitolul 5
MODELE MATEMATICE DE PROGNOZĂ ALE
VARIAŢIEI CONCENTRAŢIEI UNUI POLUANT
ÎNTR-UN MEDIU POROS SATURAT ÎN CAZUL
DISPERSIV. SOLUŢII ANALITICE.
Cercetările teoretice şi experimentale au arătat că este posibilă folosirea unor

scheme de dispersie simplificate, în vederea rezolvării analitice a problemei poluării
apelor subterane. Abordarea metodelor analitice înlătură posibilitatea introducerii unor
aproximaţii şi erori de calcul inerente metodelor numerice.
Pe baza rezolvărilor analitice au fost trasate diagrame utile calculelor rapide de
prognoză.
Soluţiile analitice se pot folosi pentru calibrarea modelelor numerice, prin
compararea rezultatelor obţinute prin cele două metode.
5.1. MODEL UNIDIMENSIONAL DE DISPERSIE. METODĂ GRAFICĂ DE

PROGNOZĂ
5.1.1 Ecuaţia unidimensională a dispersiei unui poluant într-un acvifer.
În cazul unei dispersiii unidimensionale, longitudinale, într-un mediu

semiinfinit, ecuaţia care guvernează evoluţia concentraţiei în timp şi spaţiu este:
∂ C ( x, t ) ∂ 2 C ( x, t ) ∂ C ( x, t )
=D -u (5.1)
∂t ∂ x2 ∂x
Dispersia poluanţilor în apele subterane 111
unde u este viteza medie în acvifer, considerată constantă, iar D este coeficientul de
dispersie longitudinală.
Ecuaţia (5.1) se obţine din ecuaţia (4.32), care este forma obişnuită a ecuaţiei
dispersiei,
ρ ∂C
div  D gradC - CU  = n .
  ∂t
Împărţim toţi termenii din (4.32) prin n (porozitatea totală)
ρ ∂C
div D ' gradC - Cu  =
  ∂t
Considerând cazul unidimensional,

ρ ecuaţia dispersiei devine ecuaţia (5.1), în care
ρ U
u = , (5.2)
n
ρ
U ρ
D = D' L = D0 + α L = D0 + α L u . (5.3)
n
ρ
U este viteza Darcy în acvifer, D0 este coeficientul de difuzie moleculară efectivă, al
poluantului în apa din mediul poros, iar α L este dispersivitatea longitudinală a
acviferului.
5.1.2. Condiţii de unicitate.
Pentru a obţine o soluţie unică a ecuaţiei de dispersie, corespunzătore unei situaţii

reale, ea trebuie integrată în condiţii de unicitate. Acestea sunt:
• condiţii iniţiale,
• condiţii pe frontieră.
Condiţiile iniţiale sunt valorile pe care le are necunoscuta C(x,z,y,t), în toate
punctele de definiţie, la momentul iniţial.
Condiţiile pe frontieră descriu interacţiunea dintre domeniul analizat şi domeniul
exterior acestuia. Pentru transportul de masă există trei tipuri de condiţii pe frontieră:
• Tipul I – sunt date valorile concentraţiilor pe frontiere.
• Tipul II – sunt date valorile gradienţilor de concentraţie pe frontiere.
• Tipul III – sunt date condiţii de flux variabil prin frontiere.
Vom exemplifica aceste tipuri de condiţii, pentru cazul unidimensional. Vom

presupune un acvifer în care direcţia de curgere este axa ox, iar dispersia poluantului
se face de asemenea unidimensional (se cosideră dispersia laterală neglijabilă).
Condiţiile de unicitate ce vor fi impuse soluţiei ecuaţiei (5.1) pot fi:
Condiţii iniţiale:
C(x,t=0)=Ci(x), pentru orice punct, x, din domeniu. (5.4)
Condiţii pe frontieră:
- de tipul I: concentraţie cunoscută pe frontieră.
a) C(0, t)=C0, (5.5)

înseamnă o poluare continuă în originea axei ox (concentraţia la sursă este continuă şi
constantă),
C(x= ∞ , t)=0, (5.6)
înseamnă că la mare distanţă nu se simte efectul poluării de la sursă.
b) C(0, t)= C 0 t −it , (5.7)
înseamnă o sursă de poluare cu scădere exponenţială. (i este rata de descreştere).
c) Sursă de poluare pulsatorie (treaptă):
C(0, t)=C0 pentru 0< t <t0,
- C(0, t)=0 pentru t >t0 (5.8)
de tipul II: gradient de concentraţie cunoscut pe frontieră
dC
a) = f ( t ) pentru x=0 , (5.9)
dx
dC
= g( t ) pentru x= ∞ , (5.10)
dx
unde f(t) şi g(t) sunt funcţii cunoscute. O astfel de condiţie impune o variaţie de
concentraţie, după direcţia de curgere, variabilă în timp.
dC
b) = 0 pentru x=0 (5.11)
dx
indică faptul că dC=0, adică C=constant, pe o distanţă dx infinit mică, în jurul originii
dC
mişcării. Fizic, dacă fluxul dat de prima lege a lui Fick este F = − Dm , condiţia
dx
dC
= 0 reprezintă ideea că fluxul de masă de poluant, datorat difuziei moleculare, prin
dx
unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp, după direcţia x, este nul (prin frontiera x=0 nu
intră poluant).
de tipul III: flux variabil, cunoscut pe frontieră:
∂C
−D + uC = uC1( t ) , (5.12)
∂x
C1(t) este o funcţie cunoscută. De exemplu dacă C1(t)=C0=constant, fluxul la

frontiera x=0 va fi:
∂C
−D + uC = uC 0 , pentru x=0. (5.13)
∂x
O condiţie similară se poate pune şi pentru punctul aflat la mare distanţă de origine (la
infinit).
Tipurile de condiţii pe frontieră sunt aceleaşi şi pentru cazul bidimensional sau
tridimensional.
5.1.3. Exemplu de integrare analitică a ecuaţiei dispersiei în cazul unidimensional.
Ne propunem să rezolvăm următoarea problemă:
Un poluant cu concentraţie C0 este injectat continuu într-un acvifer cu porozitate

uniformă, într-un punct pe care îl vom considera originea mişcării. Se cere să se
determine variaţia în timp şi spaţiu, a concentraţiei poluantului, dacă la momentul iniţial
concentraţia era nulă în tot domeniul. Se consideră că domeniul este atât de mare încât
la mare distanţă (adică într-un punct aflat la infinit) nu se simte efectul injecţiei.
Pentru o injecţie continuă de poluant cu concentraţia C0, în punctul x=0,

rezolvarea problemei presupune integrarea ecuaţiei (5.1) în condiţiile de frontieră (5.14)
şi în condiţiile iniţiale (5.15), respectiv:
C(x, t) = C0 pentru x = 0, t > 0 (5.14)

C(x, t) = 0 pentru x = ∞, t > 0 (5.15)
C(x, 0) = 0 pentru x > 0, t = 0 (5.16)
Fie C o funcţie de variabilă x, definită pentru orice x şi egală cu zero pentru x<0.
Transformata Laplace a funcţiei C(x, t) este:
∞
L(C )= C ( x, p )= ∫ e - p⋅t C (x, t ) dt (5.17)
0
Se poate demonstra că această integrală există (p este un număr complex) şi are
următoarele proprietăţi:
( )
L C ' = p ⋅ C ( p ) - C (0 ) (5.18)
L(C )= p
"
⋅ C ( p ) - p ⋅ C (0 ) - C ' (0 )
2
(5.19)
Aceste proprietăţi pot fi uşor demonstrate aplicând transformata Laplace funcţiilor C’(x)
şi C”(x)
În aceste condiţii ecuaţia (5.1) devine:
d 2C dC
D 2
-u = p ⋅C (5.20)
dx dx
Condiţiile (5.14), (5.15) şi (5.16) vor deveni:

C
C (x = 0 )= 0 (5.21)
p
C ( x = ∞ )= 0 , (5.22)
iar soluţia analitică a ecuaţiei (5.20), în condiţiile (5.21) şi (5.22), va fi:
C=
C0
exp 
(
 u - u 2 + 4pD 1 / 2)  C

x = 0
exp exp

u⋅x  - x  u2
⋅ 

+ p 
1/ 2 
 (5.23)
p  2D  p  2D   D 1/2  4D  
 
Folosind tabele cu transformate Laplace se obţine soluţia ecuaţiei (5.1):
C0  x - u ⋅ t  C0 u⋅x  x+u ⋅t 
C= erfc   + exp   erfc  1/ 2 
(5.24)
 2(D ⋅ t )  2  2(D ⋅ t ) 
1/ 2
2  D 
unde
x
2 2
erf ( x )= ∫e
-t
dt (5.25)
π0
∞
2 2
erfc( x )= 1 - erf ( x )= ∫e
-t
dt (5.26)
π x
Această funcţie poartă numele de funcţia complementară a erorilor.

Valorile funcţiei erorilor erf(x)= θ(x) sunt date în tabelul de mai jos
Pentru o viteză u şi un coeficient de dispersie D se pot determina parametrii

u ⋅t D
ζ= şi η = , iar concentraţia
x u⋅x
C 1  1- ζ  1 1  1+ ζ 
= erfc   + exp erfc   (5.27)
C0 2  2 η ⋅ ζ  2  η  2 η ⋅ ζ 
În tabelul 5.1 sunt calculate valorile concentraţiei C/C0, pentru perechi ale
parametrilor (ζ,,η), iar în figura 5.1 sunt reprezentate curbele C/C0 = f(ζ, η) care
exprimă grafic relaţia (5.27) (soluţia ecuaţiei (5.1) cu condiţiile (5.14), (5.15) şi (5.16).
Diagrama (5.1) se poate folosi pentru prognozarea rapidă a fenomenului de

poluare prin:
1) determinarea concentraţiei poluantului într-un punct x, la un moment dat,
2) determinarea evoluţiei frontului poluant (se calculează timpul după care
începe să se facă simţită o concentraţie C într-un punct din spaţiu).
3) determinarea coeficientului de dispersie al unui poluant se poate face prin
măsurarea concentraţiei soluţiei într-un punct, la un moment dat (dacă se cunoaşte
D
viteza). Unei perechi (ζ, C/C0) îi corespunde, în grafic, o valoare η = din care se
u⋅x
poate calcula D.
Tabelul 5.1: Valorile raportului concentraţiilor C/C0 , obţinute cu relaţia (5.27)

ζ 0.4 0.8 2 4 8
η
0,05 0,00135 0,23976 0,98730 0,99999 1,00000
0,10 0,02483 0,38404 0,943076 0,99959 0,99999
0,20 0,101552 0,47089 0,87011 0,99132 0,99995
0,50 0,27075 0,57652 0,88556 0,979148 0,99406
1,0 0,41090 0,64745 0,87446 0,89114 0,97130
2,0 0,36811 0,53414 0,71003 0,87911 0,91764
50,0 0,88293 0,91981 0,95261 0,96910 0,98072
100,0 0,91545 0,94156 0,96475 0,97644 0,98469
Spre exemplificare, valoarea concentraţiei C/C0 = 0,001 se va atinge într-un

punct x, la un timp t, corespunzător parametrilor (ζ, η) obţinuţi din diagarama (5.1).
Pentru o viteză în acvifer u= 0,05 cm/min şi un coeficient de dispersie D = 0,5 cm2/min,
se obţin valorile din tabelul 5.2.
Figura 5.1: Diagrama soluţiilor ecuaţiei dispersiei unidimensionale
Tabelul 5.2.
C/C0 η ζ x (cm) t (min)
0,001 0,05 0,40 200 1600
0,001 0,10 0,30 100 600
0,001 0,20 0,18 50 180
0,001 0,50 0,075 20 30
Concentraţia C= 0,001C0 se va face simţită la distanţa de 20 cm după 30 minute,

iar la distanţa de 200 cm după 1600 minute.
5.2. MODEL BIDIMENSIONAL DE DIPERSIE, ORIZONTAL. METODĂ

GRAFICĂ DE PROGNOZĂ.
Într-un strat acvifer orizontal, omogen, în care viteza apei u este constantă şi
paralelă cu Ox, este injectat un poluant cu concentraţia C0 şi debit Q, în originea
sistemului de coordonate. Masa de poluant injectată în perioada dt este (C0 Q dt). Se
consideră un regim dinamic de dispersie (coeficienţii de dispersie sunt proporţionali cu
viteza). Domeniul este infinit şi concentraţiile sunt zero la infinit. Concentraţia iniţială
este zero în tot domeniul.Variaţia concentraţiei în timp şi spaţiu, C(x, y, t), este dată de
soluţia ecuaţiei (5.28) [ Fried, 1975].
∂C ∂ 2C ∂ 2C ∂C
= DL + DT -u (5.28)
∂t ∂x 2
∂y 2
∂x
Coeficientul de dispersie longitudinală,

DL = αL·u, (5.29)
iar coeficientul de dispersie transversală,
DT = αT·u... ......................................................... (5.30)
(se neglijează difuzia moleculară). Astfel ecuaţia (5.28) devine:
∂C ∂ 2C ∂ 2C ∂C
= αL ⋅u + αT ⋅ u -u . (5.31)
∂t ∂x 2
∂y 2
∂x
a) Soluţia acestei ecuaţii, (5.31), în condiţiile unei injecţii unitare, instantanee, în

origine, la momentul de timp t=0, (C=C0, pentru x=0, y=0, t=0), este dată de funcţia
Green:
1  ( x - u ⋅ t )2 y2 
C(x, y, t) = exp  - -  (5.32)
4 π u t( α L α T )1 / 2  4α L ut 4α T ut 
b) În cazul unei injecţii de poluant cu debit Q şi concentraţie C0, într-un interval

de timp dt, masa de poluant injectată este dM= C0 Q dt. Pentru cazul în care condiţiile
de unicitate sunt:
condiţii iniţiale - C(x, y, t) = 0, pentru t = 0 (5.33)
condiţii pe frontieră: C=C0, pentru x=0, y=0, 0<t< dt. (5.34)

C=0, pentru x=0, y=0, .t> dt. (5.35)
C(x, y, t) = 0, pentru x = ∞; y = ∞; t > 0 (5.36)
valoarea concentraţiei într-un punct (x,y), din plan, la momentul t este:
C0 Qdt  ( x - u ⋅ t )2 y2 
C(x, y, t) = exp - - . (5.37)
4 π u t( α L α T )1 / 2  4α L ut 4α T ut 
c) Pentru o injecţie continuă cu debit Q, şi concentraţie C0 , în origine,

condiţiile de unicitate vor fi:
C(x, y, t) = 0 pentru t = 0 (5.38)
C(x, y, t) = C0 pentru x = 0; y = 0; t > 0 (5.39)

C(x, y, t) = 0 pentru x = ∞; y = ∞; t > 0 (5.40)
O abordare interesantă a problemei este propusă de Emsellm [Fried, 1975],

conducând la o metodă practică, grafo-analitică, de rezolvare a problemei de dispersie
bidimensională.
Soluţia ecuaţiei (5.31) cu condiţiile (5.38), (5.39), (5.40) este:
C0 Q t  ( x - u ⋅ θ )2 y 2  dθ
C(x, y, t) = ∫ exp  - -  (5.41)
4 π u ( α L α T )1 / 2 0  4α L uθ 4α T uθ  θ
Notând cu
∞
b 2 dy
w(t, b) = ∫ exp(-y - ) (5.42)
4y y
t
şi
u ⋅θ
y= (5.43)
4 ⋅αL
2 x2 y2
b = + (5.44)
4 ⋅ α L 4 ⋅ α L αT
soluţia (5.41) devine:
C0 ⋅ Q  x t b 2 dy
C(x, y, t) = exp  
 2α  ∫ exp(-y - ) = (5.45)
4 π u ( α L ⋅ α T )1 / 2  L 0 4y y
C0 ⋅ Q  x 
C(x, y,t) = exp  [W(0. b) - W(t, b)] (5.46)
 2α L 
1/ 2
4π u ( α L⋅ αT )
Integrala (5.42) se numeşte funcţia lui Hantush şi este tabelată. Calculul ei se

poate face numeric. O reprezentare grafică a acestei funcţii este dată în figura (5.2)
∞ ∞ ∞
b 2 dy 4 b2 4 b2
W(o, b) = ∫ exp(-y - ) =- ∫ exp(-y - )dy + ∫ y ⋅ exp(-y - )dy =
2
0
4y y b 4y b20 0
4y
∞ ∞ b2
2 -
4 b 4
∫ exp(-y - 4 y ) ( y - 1)dy = b 2 ∫ e ⋅ ( y - 1)dy
-y 4y
= ⋅e (5.47)
2
b 0 0
Cu notaţia :
b2
-
f ( y )= e 4y
⋅ ( y - 1) , (5.48)
funcţia W(0,b) se poate scrie:
∞
4
W (0. b )= ∫e
-y
⋅ f ( y ) ⋅ dy (5.49)
2
b 0
O integrală de forma (5.49) se poate rezolva numeric.

∞ n
∫ e ⋅ f ( y ) ⋅ dy = ∑Wi ⋅ f (xi )+ Rn
-y
(5.50)
0 i=1
Polinoamele ortogonale folosite sunt de tip Laguere, Ln(x):
L0(x) = 1
L1(x) = -x + 1
2
L2(x) = x - 4x + 2
3 2
L3(x) = -x + 9x - 18x + 6
.............................................
2
Ln + 1 (x) = (2n + 1 - x)Ln(x) - n Ln -1(x)
Abscisele xi sunt zerourile de ordin i ale polinoamelor Laguere Ln(x). Funcţiile

de pondere au forma:
xi
Wi = (5.51)
(n + 1) (Ln + 1 (xi ))2
2
iar restul
Rn =
(n! )
2
⋅ f( ζ ) ζ ∈ (0, ∞ ) (5.52)
(2n )!
Ponderile Wi sunt date în tabelul 5.3.
Tabelul 5.3. Ponderile Wi date de relaţia (5.51)

xi Wi
0,32255 0,0603154
1,74576 0,357419
4,53662 0,0388879
9,39507 0,0005393
În tabelul 5.4 sunt date valorile integralei (5.50).Asemănător se calculează W(t, b).
Tabelul 5.4.
b 3,5 2 1 0,1 0,01 0,005 0,001
W(0. b) 0,0389 0,2563 0,7092 1,0787 1,104 1,136 2,8
În figura 5.3 este reprezentată funcţia W(0, b), iar în figura 5.2 funcţia W(t, b).
Pentru determinarea concentraţiei unui poluant, într-un punct (x, y), la timpul t:
x2 y2
1) Se calculează b2 = + .
4 ⋅ α L 4 ⋅ α L ⋅ αT
2) Se obţine W(0, b) din diagrama (5.3).

3) Se obţine W(t, b) din diagrama (5.2).
4) Se calculează
C0 ⋅ Q  x 
C(x, y, t) = exp  [W(0. b) - W(t, b)]
 2 ⋅αL
1/ 2
4π u ( α L⋅ αT ) 
Astfel se obţine o metodă grafo-analitică rapidă, utilă calculelor de prognoză.
Figura 5.2 Reprezentarea grafică a funcţiei W(t,b) (funcţia lui Hantush,

după Walton, 1962)
Figura 5.3: Funcţia W(0, b)
d) Pentru cazul în care se consideră o perioadă de timp îndelungată, de la

începerea poluării, (timpul tinde la infinit), se poate ajunge la un regim staţionar.
Valoarea concentraţiei într-un punct din domeniu se poate calcula cu relaţia:
C0 Q  x   ( x )2 y 2 
C(x, y, t) = exp  K 0  + (5.53)
2 π u ( α L α T )1 / 2  2 α   4α 2 4 α α 
 L   L T T 
unde K0 este funcţia Bessel modoficată de speţa a doua şi de ordinul zero. Dacă viteza u
, în acvifer, creşte, concentraţia descreşte în tot domeniul, poluantul este rapid spălat.
Dacă debitul Q, injectat şi viteza u sunt constante, concentraţia tinde la zero când
dispersivitatea longitudinală tinde la infinit (când dispersia creşte, concentraţia într-un
punct descreşte).
124 Cercetarea experimentală a fenomenului de dispersie. Anca Marina Marinov
Capitolul 6
CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A FENOMENULUI

DE DISPERSIE ÎN MEDII POROASE
Reprezentarea conceptuală a dispersiei prin ecuaţiile ce descriu legea

dinamică şi transferul de masă, descrise în capitolul 4 şi schematizate sub forma
numită “Schema dispersiei”, are un mare grad de generalizare.
Pentru a rezolva o problemă concretă, reală, trebuie ţinut seama de condiţiile
de unicitate pentru ecuaţiile diferenţiale şi de valorile reale ale parametrilor ce
intervin în ecuaţii. Astfel, trebuie să se cunoască:
• viteza medie în porii acviferului,
• coeficienţii de dispersie,
• condiţiile iniţiale pentru concentraţie, în tot domeniul analizat,
• condiţiile pe frontierele domeniului.
Deci cercetarea experimentală are ca principal obiectiv determinarea
coeficienţilor de dispersie şi validarea modelelor matematice utilizate pentru
rezolvarea unor cazuri concrete de poluare.
Între soluţiile ecuaţiei clasice a dispersiei şi rezultatele experimentale există
discrepanţe sistematice. Pentru a le determina, orice cercetare a fenomenului
dispersiei nu se poate lipsi de un program de măsurători. De exemplu, la măsurarea
concentraţiei trebuie să ne asigurăm că valoarea găsită este independentă de metoda
de măsurare.
În general, măsurătorile au două scopuri:
• -să verifice şi să îmbunătăţească diversele modele de dispersie;
• -să determine influenţa diferiţilor parametrii (cum ar fi caracteristicile
fluidului şi ale mediului poros).
De obicei experimentele de laborator se fac pe medii omogene şi în
următoarele ipoteze simplificatoare:
1. Tensorul D , al coeficientului de dispersie este redus la direcţiile
principale, longitudinală, DL , respectiv transversală, DT.
2. Condiţiile pe frontieră se aleg astfel încât să se poată neglija fie dispersia

laterală, fie cea longitudinală;
3. Curgerea este uniformă;
4. Profilele de concentraţie iniţială sunt funcţii treaptă.
Modelul adoptat este ecuaţia clasică a dispersiei.
 C ρ ∂ C
div D ⋅ρ grad - Cu  =
 ρ  ∂t
unde ρ ρ este densitatea fluidului,
ρ U
u = este viteza fictivă medie în pori ,egală cu raportul dintre viteza Darcy şi
n
porozitatea totală,
ρ
U ρ
D L = D0 + α L = D0 + α L u ,
n
ρ
U ρ
DT = D0 + α T = D0 + α T u ,
n
sunt coeficienţii de dispersie longitudinală şi transversală. Aceştia sunt funcţii de
coeficientul de difuzie moleculară efectivă şi de dispersivitatea longitudinală şi
transversală.
În literatură se găsesc numeroase referiri la rezultate experimentale ale
metodei trasorilor (concentraţii scăzute de NaCl). Aceste rezultate, deşi permit o
interpretare teoretică uşoară sunt departe de a fi mulţumitoare deoarece problemele
reale presupun fluide cu densităţi şi vâscozităţi diferite.
6.1. NUMERE ADIMENSIONALE CARACTERISTICE FENOMENULUI DE

DISPERSIE. ANALIZA DISPERSIEI PE BAZA MĂSURĂTORILOR
EXPERIMENTALE
Analiza, din punct de vedere fizic şi chimic, a fenomenului de dispersie a

unui poluant într-un mediu poros, a condus la concluzia că principalii parametri care
influenţează dispersia sunt: vâscozităţile η1 şi η2, densităţile ρ1 şi ρ2 ale fluidelor
purtător şi poluant, acceleraţia graviţională g, viteza medie în pori u, coeficientul de
difuzie efectivă D0, permeabilitatea intrinsecă a materialului poros ki.
Să facem o analiză dimensională în următoarele ipoteze:
• Amestecul se face fără contracţia volumului. Influenţa diferenţei între ρ1 şi ρ2
datorată acţiunii gravitaţiei poate fi descrisă printr-un parametru
g(ρ1 - ρ2) = g∆ρ;

• Coeficientul D măsoară dispersia şi este presupus a fi independent de
concentraţie. Într-un mediu poros, difuzia moleculară efectivă, este dată de D0;
• Dispersia depinde numai de vâscozităţile η1 şi η2 ale celor două fluide înainte
de a se combina. Dispersia nu depinde de funcţia η(C) a vâscozităţii rezultante a
amestecului. Desigur atunci când funcţia η(C) nu este monotonă această ipoteză
este departe de realitate.
Dispersia poate fi descrisă ca o relaţie între şapte parametrii:
D = f(g, ∆ρ, η1, η2, u, D0 , ki) (6. 1)
S- a stabilit că următoarele numere adimensionale descriu cel mai bine fenomenul:
D/D0 - coeficient de dispersie adimensional;

1/2
u ki
= numărul Peclet (caracterizează influenţa vitezei);
D0
η1/η2 = raportul vâscozităţilor;
g ∆ ρ k i 3/2
- descrie diferenţa densităţilor (are aceeaşi formă cu numărul
η1 D0
Rayleigh care descrie convecţia termică liberă).
Coeficientul ki1/2 măsoară textura mediului. Pentru un mediu neconsolidat,
format din granule sferice de diametru d, se folosesc numerele adimensionale
[D/D0], [u d/D0], [η1/η2 ], [g ∆ρ d3/η1 D0 ].
În cazul trasorilor se iau în considerare doar
[D/Dm] şi Pe= [u d/Dm].
Dm este coeficientul de difuzie moleculară al poluantului în fluidul purtător.
Determinarea numerică a lui D, din experimente, se bazează pe rezolvări

analitice sau numerice ale ecuaţiei dispersiei.
Vom prezenta în continuare unele rezultate experimentale, existente în
literatura de specialitate [Fried, 1975].
6.1.1. Cazul trasorilor: dispersia longitudinală
Cea mai mare parte a studiilor experimentale au fost făcute în medii poroase
neconsolidate. Rezultatele experimentale sunt prezentate în formă adimensională în
două tipuri de grafice:
D/Dm funcţie de Pe şi
D/(u d) funcţie de Pe
unde Pe este numărul Peclet al dispersiei
Pe = (u d)/Dm (6.2)
S-a studiat dispersia longitudinală în diferite medii poroase cu

granulometrie sferică. Presupunând că avem graficul care dă coeficientul de
dispersie în funcţie de viteza medie şi că el are aceeiaşi structură pentru toate
mediile poroase, se poate trasa graficul mediului pe care dorim să-l analizăm, prin
extrapolarea curbei
DL/Dm = f(Pe).
Medii poroase neconsolidate
În figura 6.2. sunt prezentate rezultatele experimentelor făcute de numeroşi

cercetători, în vederea determinării unei relaţii funcţionale între coeficientul de
dispersie şi numărul Peclet. Pfannkuch (1963) apreciază că regimurile de dispersie
posibile sunt:
Regimul I - difuzie moleculară pură;
Regimul II - regim de superpoziţie între difuzia moleculară pură şi dispersia
mecanică;
Regimul III - dispersie mecanică (cinematică) predominantă;
Regimul IV - dispersie mecanică (cinematică) pură;
Regimul V - dispersie în afara domeniului de valabilitate a legii lui Darcy
(mişcare turbulentă).
În această reprezentare s-au notat:
DL = Dc + Dm (6.3)
unde
Dc = coeficient de dispersie mecanică (convectivă)
Dm = coeficient de difuzie moleculară
d = k i este o măsură a mărimii porilor (diametrul porilor)
u= viteza medie în pori.
Figura 6.1: Coeficientul de dispersie longitudinală
Figura 6.2. Regimurile de dispersie (Pflannkuch 1963)
Relaţia generală de legătură între aceste mărimi (obţinută experimental) este:

DL
= α Pem (6.4)
Dm
unde
m = 0 pentru Pe < 5;
m = 1÷1,2 pentru 5 < Pe < 300;
m = 1 pentru 300 < Pe < 2 105;
m < 1 pentru Pe > 2 105
În acest sens cele cinci regimuri de dispersie vor fi caracterizate prin

următoarele legături:
Regimul I. DL/Dm = ct ≅ 2/3 când Pe → 0 (6.5)
Regimul II. DL/Dm ≅ 1 pentru 0 ≤ Pe < 5 (6.6)
Regimul III. În zona (III) are loc o împrăştiere transversală prin difuzie
moleculară şi o dispersie longitudinală
DL/Dm = α Pem +(DL/Dm)0 (6.7)
unde α ≅ 0, 5 şi 1< m < 1,2, (DL/Dm)0 este valoarea corespunzătoare vitezei nule în
r2
acvifer Această expresie este valabilă pentru t1 < t < t0, unde t1 = este " Scala
8 Dm
de timp a lui Saffman " pentru difuzie moleculară (pentru a netezi distribuţia de
d2
concentraţie pe secţiunea transversală a porilor de rază r). t0 = este timpul
2 Dm
pentru care difuzia moleculară, în direcţia longitudinală , este efectivă.
Regimul IV. În această zonă dispersia mecanică fiind dominantă, în limitele

de valabilitate ale legii lui Darcy
DL/Dm = β Pe, cu β = 1,8 (6.8)
Regimul V. În această zonă dispersia mecanică este însoţită de cea

turbulentă.(curgere în afara limitelor de valabilitate ale legii lui Darcy)
DL/Dm = α Pem, m < 1,74 (6.9)
Medii poroase consolidate

Din puţinele date existente în literatură, distingem:

m
DL  DL  uµd 
=  + 0,5   (Legatski şi Katz, 1966) (6.10)
Dm  Dm  0 D 
 m 
D L = (D L )0 + µ' d u (Raimondi, 1959) (6.11)
Figura 6.3: Coeficientul de dispersie longitudinală DL, funcţie de viteza u, pentru

diferite grade de compactare: 1) n = 0,418; 2) n = 0,399; 3) n = 0,368; n =
0,336.(valorile sunt date de Klotz şi Moser, 1974). Este dată şi variaţia lui DL cu
porozitatea pentru un nisip cu diametru cuprins între 0,5mm şi 1,5mm, d50=0,75mm,
la o temperatură de 20o C
Formulele de mai sus, (6.10), (6.11), folosesc pentru distribuţia porilor, parametrii
µd, respectiv µ'd (µ şi µ' sunt constante adimensionale, care variază în funcţie de
abaterea standard a distribuţiei vitezei). Raimondi alege pentru µ'd valorile 0,001
pentru mediu neconsolidat şi 0,2 pentru un mediu consolidat, având aceeaşi

permeabilitate. Klotz şi Moser (1974) deduc că DL este proporţional cu n-3, adică
dispersia creşte cu creşterea compactării (n = porozitatea totală).
6.1.2. Cazul trasorilor; dispersia laterală
În mediile poroase, neconsolidate, experimentele au fost făcute pentru

numere Pe = 10−2 ÷ 104.
Figura 6.4: Rezultate experimentale privind dispersia laterală, în cazul trasorilor,
Pentru mediul poros neconsolidat au fost puse în evidenţă următoarele

regimuri de dispersie:
Regimul I: difuzie moleculară pură, care are loc la viteze medii mici. Pentru
un mediu omogen alcătuit din sfere identice
 DT 
  = 0,7 , când viteza tinde la zero (6.12)
 Dm  0
Regimul II: superpoziţia dintre difuzie şi dispersie, dar influenţa dispersiei
cinematice poate fi neglijată.
Regimul III: dispersie cinematică predominantă:
m
DT  DT  u d 
=  +α   (6.13)
Dm  Dm  0  Dm 
α = 0,025, m = 1,1
Regimul IV: dispersie cinematică (mecanică) pură:

DT  DT  u d
=   + (6.14)
Dm  Dm  0 Dm
Pentru mediu poros consolidat există puţine date experimentale. Simpson
(1962) a folosit un mediu puţin consolidat şi a dedus că dispersia laterală nu depinde
de consolidare.
6.1.3. Influenţa vâscozităţilor asupra dispersiei
Datele existente în literatură se referă la raportul M = η1/η2, unde η1 este

vâscozitatea amestecului poluant, iar η2 reprezintă vâscozitatea fluidului purtător
(cel care curge în mediul poros). Se consideră cazul mediilor neconsolidate.
Rezultatele obţinute de Tahar (1968) sunt prezentate în figura (6.5).
Figura 6.5: Dependenţa coeficientului de dispersie de raportul vâscozităţilor
După cum se vede coeficientul de dispersie creşte cu creşterea raportului

1/M. M nu are influenţă în zona difuziei moleculare pure. Klotz şi Moser (1974)
arată că dispersia depinde de temperatură prin intermediul variaţiei vâscozităţii. DL
este găsit proporţional cu η0, 3 (η este vâscozitatea dinamică).
Figura 6.6: Variaţia coeficientului de dispersie longitudinal DL în funcţie de viteza

u, pentru diferite temperaturi : 1) T = 45 o C; 2) T = 21 o C; 3) T = 5 o C. (Mediul
este nisip (0.9÷1.12), d50 = 1 mm, în strat compact) şi relaţia DL=f(vâscozitatea
cinematică) pentru o viteză u=0,1 cm/s
(a) (b)
(1) R=650; (2) R=2450; (3) R=5200 (4) R=19600
Figura 6.7. Influenţa numărului R asupra dispersiei. (Tahar, 1968, Salah,1965)

6.2. METODE EXPERIMENTALE DE DETERMINERE A

COEFICIENTULUI DE DISPERSIE
Fenomenul de dispersie poate fi estimat fie ca o variaţie a concentraţiei în

spaţiu la un moment de timp dat, fie ca o variaţie a concentraţiei, într-un punct dat,
în timp. Pentru determinarea coeficienţilor de dispersie se folosesc formule, obţinute
din soluţia analitică a ecuaţiei clasice a dispersiei, pentru condiţii experimentale
simple (o mişcare unidimensională, cu viteză constantă şi cu condiţia de frontieră
sub formă de treaptă). Densitatea şi vâscozitatea sunt considerate constante.
6.2.1. Coeficientul de dispersie longitudinală
a) Determinarea coeficientului de dispersie în cazul unei injecţii continue.
Pentru cazul unei injecţii continue în origine, ecuaţia
∂2C ∂C ∂C
DL -u = , (6.15)
∂x 2
∂x ∂x
integrată în condiţiile:
C(x, 0) = 0
C(0, t) = C0 (6.16)
C( ∞ , t) = 0
are soluţia următoare:
   
C 1
= erfc 
x-u t  + 1 exp u x erfc  x + u t  (6.17)
C0 2  1  2 D   1 
 2(D L t ) 2  2(D L t ) 2
 L
 
Termenul al doilea din ecuaţia (6.17) este foarte mic în comparaţie cu primul
şi poate fi neglijat. Astfel soluţia ecuaţiei devine:
∞
C 1

= erfc 
x - u t

= π-1/2
∫ exp - η 2 dη ( ) (6.18)
C0 2  1 
 2(D L t ) 2 
x-u t
1
2(D L t ) 2
sau
∞
C 1

= erfc 
x - u t

 = (2π) -1/2
∫ ( )
exp - η 2 / 2 dη (6.19)
C0 2  1 
 2(D L t ) 2 
x-u t
1
2(D L t ) 2
1) Se fac măsurători ale concentraţiei C(x) la un moment dat. La acest

moment, td, x fiind variabil, soluţia (6.19) este o funcţie de distribuţie normală, ca
cea din figura 6.7, de forma: 1 – N [(x - ut)/σ], cu deviaţia standard σ = (2 DL t)1/2.
O proprietate clasică a funcţiei de distribuţie normală este:
N(1) = 0,8413 = 0,84
N(-1) = 0,1587 = 0,16 (6.20)
Această proprietate permite calculul simplu al deviaţiei standard din graficul de
concentraţii, C(x)/C0=f(x). Lăţimea zonei de tranziţie este definită ca diferenţa între
abscisa, (x) corespunzătoare lui C/C0 = 0,84 şi cea corespunzătoare lui C/C0 = 0,16.
Figura 6.7: Curba de concentraţie C(x)/C0 la un moment dat
Astfel, la un moment dat, td, lăţimea zonei de tranziţie este:
e = 2σ = x0, 16 -x0, 84 = 2( 2DL td )1/2 (6.21)
DL = (x0.,16 - x0, 84)2/ 8 td (6.22)

În concluzie, se măsoară concentraţia în tot domeniul la un moment dat, se

construieşte curba C(x)/C0 , la acest timp, se iau de pe curbă valorile lui x pentru
care C(x)/C0=0,16 şi C(x)/C0=0,84 şi se calculează DL cu relaţia (6.22)
2) În cazul în care se fac măsurători de concentraţie într-un punct x = ct., este

măsurată evoluţia concentraţiei în timp. Fie t0. 16 timpul la care se obţine o
concentraţie C/C0 = 0, 16 şi t0.84 timpul la care se obţine o concentraţie C/C0 = 0,84:
(xdat - ut0, 16)(2DL t0, 16)1/2 - (xdat - ut0, 84)(2DL t0, 84)1/2 = 2 (6.23)
Rezultă:
1  x - u t0. 16 xdat - u t0. 84 
DL =  dat -  (6.24)
8  (t0. 16 )2 (t0. 84 )2 
Dacă zona de tranziţie este mică în comparaţie cu distanţa de la frontiera de
intrare la punctul de măsură, se poate face aproximaţia t0, 16 ≈ t0, 5 ≈ t0, 8 4
t0.,5 este timpul la care se obţine o concentraţie C/C0 = 0, 5
În aceste condiţii:
DL = (8 t0, 5)-1 u 2 (t0, 8 4 – t0,16)2 (6.25)
b) Determinarea coeficientului de dispersie în cazul unei injecţii în treaptă
Ecuaţia care descrie fenomenul de dispersie:
∂2 C ∂C ∂C
DL -u = (6. 26)
∂x 2
∂ x ∂t
se integrează în condiţiile:
C(x, 0) = 0
C(0, t) = 1 t < t0
C(0, t) = 0 t > t0
C(∞, t) = 0 (6.27)
şi are soluţia analitică:

x - u (t - t 0 )
2D L (t - t 0 )
C = (2 π) −1 / 2
∫ exp(-η
2
/ 2 ) dη (6.28)
x-ut
2D L t
Se poate calcula valoarea maximă a concentraţiei în spaţiu la un moment dat,
din derivata C 'x în raport cu x
1  1  [x - u(t - t0 )]2  1  ( x - ut)2 
C'x =  exp −  - exp- =0 (6.29)
2π  2 DL (t - t0 )  4DL (t - t0 )  2DLt  4DLt 
Astfel:
(x - ut )2 - [x - u (t - t0 )]2 = log t - to
4 DL t 4DL (t - t 0 ) t
 t - t0  t t0 - t ( )
x 2 =  2D L log - u 2 t0  (6.30)
 t  t0
Pentru regimul asimtotic (când t este suficient de mare)
x 2 = 2DL (t - t0 ) +u 2 t(t - t0 ) ≈ u 2t(t - t0 ) + 2α u(t - t0 ); cu DL = α ⋅ u (6.31)
Observaţii:
1. Această formulă poate fi folosită pentru a calcula viteza medie în pori, u,
când α este cunoscut, în ipoteza că variaţia zonei de tranziţie poate fi neglijată în
raport cu lăţimea acestei zone. Atunci x este distanţa dintre punctul de injecţie şi
punctul de observaţie. Notăm tm timpul la care se obţine concentraţia maximă Cm .
[ ]
1
- α (t m - t0 ) + α 2 (t m - t0 ) + x 2 (t m - t0 )t m
2 2
u= (6.32)
(t m - t0 )t m
Trebuie notat că u este diferit de x/tm .
2. În ipoteza unui regim asimtotic şi a unor mici variaţii ale zonei de

tranziţie, coeficientul de dispersie, DL, se poate obţine ca o funcţie de viteza de
curgere a trasorilor. Din (6.31) se obţine::
x 2 - u 2 t m (t m - t 0 )
DL = (6.33)
2(t m - t 0 )
unde:
x este abscisa punctului de măsură;

tm este timpul la care se obţine concentraţia maximă, Cm,
Concentraţia maximă va fi dată de relaţia:
x - u (t m - t 0 )
2D L (t m - t 0 )
1  η2 
Cm = ∫ exp -  dη (6.34)
2π  2 
x - ut m  
2D L t m
DL este pozitiv din considerente fizice.

x
u< = u0 (6.35)
t m (t m - t 0 )
Fried (1972) a arătat că aceste trei relaţii (6.33, 6.34, 6.35) dau o perece (DL,
u) şi numai una, deoarece funcţia Cm(u) este monotonă pentru DL pozitiv.
Eroarea ce se face în exprimarea lui DL cu relaţia (6.33) este
x2
dD L = ut m du + dt 0 (6.36)
2(t m - t 0 )
2
deci depinde de precizia de măsurare a lui u şi a lui tm .
6.2.2. Coeficientul de dispersie laterală
Cazul clasic, experimental, de dispersie este descris de Fried şi Combarnous

(1971). Regimul concentraţiilor este asimtotic (profilul concentraţiilor în secţiunea
de măsură este uniform pentru perioade mari de timp) şi deplasarea este
unidimensională.
Astfel ecuaţia dispersiei devine:
∂C ∂ 2C
u = DT (6.37)
∂x ∂ y2
Calculul a fost făcut pentru cazul trasorilor şi pentru fluide cu densităţi şi

vâscozităţi diferite (cazul general).
În cazul trasorilor, în mişcare bidimensională (mediul poros se presupune
infinit în cele două direcţii principale), ecuaţia (6.37) este integrată în următoarele
condiţii de frontieră:
∂C
=0 pentru y = ± ∞
∂y
C (0, y )= C0 pentru 0 < y < + ∞ (6.38)

C (0, y )= 0 pentru − ∞ < y < 0
y
∂C
= 0
∂y
C=C0
x
∂C
=0
∂y
Soluţia ecuaţiei (6.37) în condiţiile (6.38) este:

 
 
C 1 y 
= 1 + erf (6.39)
C0 2   x
1/ 2 
 2 DT  
  u  
Fie σ deviaţia standard la x = x0, definită ca:
1  C   C 
σ=  y x0 , = 0,84  - y x0 , = 0,16  (6.40)
2   C0   C0 
Din (6.39) rezultă
1  u 
DT = σ 2   (6.41)
2  x0 
În cazul general în care viteza variază într-o secţiune, se pot folosi două
metode:
1. Metoda locală, care ia în considerare distribuţia vitezei şi pentru fiecare

experiment rezultă o curbă a coeficientului de dispersie în funcţie de numărul Peclet
local;
2. Metoda globală, care reduce problema la cazul trasorilor prin introducerea

unei viteze medii. Această metodă dă o bună aproximare a soluţiei.
- Se trasează C / C 0 = f ( y , x0 )
 C   C 
- Se citeşte y x0 , = 0,84  şi y x0 , = 0,16  ,
 C0   C0 
- Se calculează
1  C   C 
σ =  y x0 , = 0,84  - y x0 , = 0,16 
2   C0   C0 
şi rezultă DT folosind relaţia (6.41)
6.2.3. Determinarea coeficientului de dispersie din măsurători făcute în teren.

Cazul trasorilor.
Se injectează un trasor, într-un acvifer , printr-un puţ de injecţie. După un

timp se pompează, din acelaşi puţ, fluidul injectat.
Vitezele apei injectate şi pompate sunt mult mai mari decât cele naturale (în
condiţii normale de curgere).
Ecuaţia care descrie variaţia concentraţiei poluantului în jurul puţului, la
distanţa r de axa puţului, este următoarea:
∂C ∂C ∂ 2 C D ∂  ∂C 
+u = α Lu 2 + 0 r  (6.42)
∂t ∂r ∂r r ∂r  ∂r 
unde D0 este coeficientul de difuzie moleculară efectivă, iar toţi ceilalţi termeni au
semnificaţia prezentată anterior. Această ecuaţie a fost propusă de Hoopes şi
Harleman (1967) [Fetter, 1992].
Gelhar şi Collins (1971) dau o soluţie analitică a ecuaţiei (6.42):
 
 
 
C 1  ( )
U p −Ui −1 
= erfc  1 / 2  (6.43)
C0 2
 16  α L    U p    U p   
1/ 2
     2 − 1 −  1−  
   U i    U i   
  3  R f         

Această relaţie dă concentraţia relativă a poluantului în apa pompată, la un test de

injecţie –pompare. Se neglijează termenul difuziv în ecuaţia (6.42) (la integrarea
ecuaţiei s-a considerat că difuzia este neglijabilă faţă de dispersie). În relaţia (6.43)
s-au făcut următoarele notaţii:
Up este volumul de apă pompat (cumulat) pe diferite perioade de timp,
Ui este volumul total de apă injectat în perioada de injecţie,

Rf este poziţia medie, frontală, a apei injectate, la sfârşitul perioadei de injecţie:
1/ 2
 Qt 
Rf =   (6.44)
 πbn 
Q este debitul de injecţie,
t este timpul total de injecţie (durata injecţiei)
b este grosimea acviferului, iar
n este porozitatea.
Se dau valori dispersivităţii α L , astfel încât rezultatele experimentale să se
suprapună cu cele analitice. Se alege acel α L corespunzător celei mai bune
suprapuneri.
În figura 6.8 sunt prezentate rezultatele experimentale obţinute de Pickens şi
Grisak (1981). Experimentul a constat într-un test injecţie-pompare, făcut într-un
acvifer sub presiune, cu o grosime de 8,2 m, o conductivitate hidraulică medie de
0,014 cm/s şi o porozitate 0,38. Puţul de injecţie are un diametru de 5,7 cm şi este
practicat pe toată grosimea acviferului.La început a fost injectată apă curată cu un
debit constant, timp de 24 de ore pentru a crea condiţii de curgere uniformă.
Trasorul utilizat (injectat odată cu apa) a fost 123I , radioactiv. (toate măsurătorile au
fost corectate ţinându-se seama de descreşterea radioactivă din timpul testului).
Debitul injectat continuu, timp de 1,25 zile a fost de 0,886 l/s. A fost injectat un
volum total de 95,6 m3 de apă conţinând trasorul amintit..Frontul poluant a ajuns
până la o distanţă radială de 3,13 m distanţă faţă de axa puţului de injecţie. Apa a
fost apoi pompată cu acelaşi debit, timp de 2,0 zile. Volumul total pompat a fost de
153 m3.
Figura 6.8 Determinarea dispesivităţii acviferului din pompări experimentale
Rezultatele testului sunt prezentate în figura 6.8. Este reprezentată variaţia

concentraţiei relative a trasorului în apa pompată, în funcţie de raportul dintre
volumul pompat şi volumul injectat total. Punctele reprezintă măsurătorile efectuate,
iar linia continuă este obţinută din integrarea analitică a ecuaţiei (6.42) aşa cum s-a
arătat anterior.
S-a considerat că cea mai bună suprapunere a rezultatelor experimentale cu
cele teoretice s-a făcut pentru o dispersivitate α L =3 cm.
6.3 EFECTUL DE SCARĂ. MACRODISPERSIA.
După cum s-a arătat în paragraful anterior, metodele experimentale de

determinare a dispersivităţii longitudinale constau în înlocuirea valorilor α L în
soluţia analitică a ecuaţiei dispersiei, astfel încât soluţia analitică să se suprapună cel
mai bine peste valorile măsurate.
Între rezultatele obţinute în laborator, la scară mică şi cele obţinute în teren,

la scară mare, apar mari diferenţe.
Lallemand-Barres şi Peaudecerf (1978) au publicat un grafic (figura 6.9) care
conţine valorile dispersivităţii, măsurate ”in situ”, la scară mare, în funcţie de
lungimea domeniului pe care s-a făcut măsurătoarea. Din figura (6.9) [Fetter, 1991],
rezultă că dispersivitatea longitudinală poate fi aproximată cu o valoare egală cu
0,1 L (10% din lungimea acviferului în care s-a făcut experimentul).
Figura 6.9. Valori ale dispersivităţii longitudinale obţinute din măsurători efectuate
în teren, pe distanţe cuprinse între 1m şi 1000m. Măsurătorile sunt făcute pe diferite
tipuri de medii poroase, naturale. [Fetter, 1991, pg.72].
Dispersia longitudinală care are loc la scară mare (în teren) poate fi numită
macrodispersie. Valorile mult mai mari ale dispersivităţii longitudinale din teren
faţă de cele obţinute în laborator sunt explicate prin eterogenitatea mediului poros
real, într-un acvifer. Considerarea vitezei reale u ca fiind constantă este o
aproximaţie grosieră. Conductivitatea acviferului şi porozitatea variază în mod uzual
foarte mult. Deci cu cât traiectoria unei particule este mai lungă cu atât apa, în
curgerea ei, va întâlni mai multe tipuri de conductivităţi hidraulice şi porozităţi.
Chiar dacă viteza medie rămâne constantă, variaţiile locale, faţă de medie, vor fi cu
atât mai numeroase şi mai mari cu cât lungimea traiectoriei va fi mai mare. Astfel
dispersia mecanică va creşte cu lungimea traiectoriei particulei.
Alţi cercetători consideră legătura dintre dispersivitatea longitudinală şi
lungimea domeniului mult mai complexă.
Capitolul 7
SOLUŢII NUMERICE ALE ECUAŢIEI DISPERSIEI.
7.1 SOLUŢII NUMERICE ALE ECUAŢIEI DISPERSIEI UNUI POLUANT

ÎNTR-UN ACVIFER. CAZUL UNIDIMENSIONAL
Problema nr.1
Să se determine variaţia în timp şi spaţiu a concentraţiei unui poluant injectat

într-un acvifer monostrat, orizontal. Se consideră o injecţie de tip continuu în originea
acviferului. Concentraţia poluantului, la sursă este C0. Viteza în acvifer este constantă.
Rezolvare.
Dacă considerăm ecuaţia dispersiei unui poluant într-un acvifer, pentru cazul
unidimensional, se poate scrie:
∂ 2C ∂C ∂C
DL −u = . (7.1)
∂x 2
∂x ∂t
unde s-a notat cu C(x,t), concentraţia poluantului într-un punct x din domeniu, la
momentul de timp t. Viteza medie a apei prin mediul poros este u şi o vom considera
constantă, iar coeficientul de dispersie longitudinală, D L = α L u este considerat în zona
în care dispersia este predominantă faţă de difuzia moleculară. Dispersivitatea α L (m)
este constantă în tot domeniul analizat
În cazul general, în care solul este neomogen şi densitatea fluidului nu este
constantă DL şi u sunt funcţii de spaţiu şi de timp. Deci în cazul general DL = DL (x,t), şi
u = u(x,t). Prima etapă în prognoză va fi determinarea acestor parametrii la fiecare pas
de timp şi aproximarea lor cu valori constante pe pas de timp şi spaţiu.
146 Soluţii numerice ale ecuaţiei dispersiei. Anca Marina Marinov
Discretizarea derivatelor parţiale se poate face în diferite moduri, rezultând

diferite scheme în diferenţe finite sau elemente finite.
Vom propune o schemă implicită în diferenţe finite. În literatura de specialitate
este demonstrat că astfel de scheme sunt necondiţionat stabile şi convergente (indiferent
de paşii de timp şi spaţiu).
Vom aproxima:
∂C C( i , j + 1 ) − C( i , j )
= , (7.2)
∂t ∆t
∂C C( i + 1, j + 1 ) − C( i − 1, j + 1 )
= , (7.3)
∂x 2∆x
∂ 2 C C( i + 1, j + 1 ) − 2C( i , j + 1 ) + C( i − 1, j + 1 )
= . (7.4)
∂x 2 ( ∆x ) 2
∂ 2C ∂C ∂C
Ecuaţia D L ( x ,t ) − u( x , t ) = se va aproxima astfel:
∂x 2
∂x ∂t
1
DL ( i , j ) [C( i + 1, j + 1 ) − 2C( i , j + 1 ) + C( i − 1, j + 1 )] −
( ∆x ) 2
(7.5)
1
u( i , j ) [C( i + 1, j + 1 ) − C( i − 1, j + 1 )] = 1 [C( i , j + 1 ) − C( i , j )]
2∆x ∆t
Coeficienţii DL(i,j), u(i,j) ar putea fi apreciaţi la timpul j, (j+1) sau (j+1/2) dar
noi îi vom considera constanţi în timp şi spaţiu.
Ecuaţia (7.5) se poate scrie în toate nodurile i cuprinse între i=2 şi i=N-1. Pentru
i=1 şi i=N, se vor scrie condiţiile pe frontieră. Aceste condiţii pot fi de trei tipuri aşa
cum s-a arătat în capitolul anterior.
Rezultă un sistem tridiagonal de N ecuaţii cu N necunoscute [a( i , j )] ⋅ {C} = {d } .
Necunoscutele sistemului sunt C( i , j + 1 ) . Acest sistem se integrează cu o metodă
corespunzătoare sistemelor tridiagonale.
Având în vedere faptul că necunoscutele din ecuaţia (7.5) sunt concentraţiile la
momentul (j+1), termenii din ecuaţia 7.5 se ordonează astfel:
 u D   2 ⋅ DL 
C( i − 1, j + 1 ) + L2  + C( i , j + 1 )− 1 / ∆t − +
 2∆x ∆x   ∆x 2 
(7.6)
D u 
+ C( i + 1, j + 1 ) L2 − = −C( i , j ) / ∆t
 ∆x 2∆x 
Pentru i=2, 3, …N-1, elementele matricii [a(i,j)] sunt:
DL ( i , j ) u( i , j )
a( i ,i − 1 ) = +
∆x 2
2∆x
2 DL ( i , j ) 1
a( i ,i ) = − −
∆x 2 ∆t
D u( i , j )
a( i ,i + 1 ) = L2 −
∆x 2∆x
1
d ( i , j + 1 ) = − C( i , j )
∆t
Pentru i = 1 şi i = N se folosesc condiţiile pe frontieră:
i = 1, C(1,j+1)=C0(j+1);
i = N, C(N,j+1)=0
Astfel rezultă:
a(11, ) = 1;
a(1,2 ) = 0;
d ( 1, j + 1 ) = C 0( j + 1 ) ;
a( N , N - 1 ) = 0 ;
a( N , N ) = 1 ;
d ( N, j + 1) = 0 .
Programul realizat în limbajul MATLAB calculează şi trasează grafic evoluţia

concentraţiei în timp şi spaţiu pentru cazul unidimensional.
Pornind de la o distribuţie iniţială a concentraţiei C(i,1), în acvifer, se determină
variaţia concentraţiei C(x,t). Se obţine concentraţia de poluant pe domeniul (i,j) ales. În
Matlab, matricea C(i,j) va arăta ca în tabloul de mai jos.
j=1 j=2 j=M

i=1 C0 C0 C0 …… C0
i=2 0 C(2,2) C(2,M)
0 C(3,2) C(3,M)
: : :
: : :
i=N-1 0 C(N-1, 2) C(N-1,M)
i=N 0 0 0 …… 0
S-a considerat o concentraţie la sursa de poluare C0(j)=1 mg/l, iar în acvifer o

concentraţie iniţială C(i,1) =0 mg/l.
REZULTATE
S-au efectuat calculele pentru diverse viteze în acvifer:

u(x,t) = 0,0001 m/h
u (x,t) =0,001 m/h
pentru a urmări dependenţa fenomenului în funcţie de viteza înacvifer.
Modelul matematic, respectiv programul de calcul, poate fi adaptat pentru o
viteză variabilă în pânza freatică (dacă conductivitatea hidraulică variază de la un punct
la altul).
Rezultatele obţinute arată:

1. Schema de discretizare aleasă este convergentă şi stabilă;
2. Variaţia concentraţiei în acvifer este afectată de valoarea concentraţiei
injectate, de viteza din acvifer şi de coeficientul de dispersie;
3. Modelul este simplu, robust şi necesită un număr minim de parametrii;
4. Modelul poate fi aplicat pentru cazul difuziei, considerând viteza în acvifer
nulă;
5. Modelul poate fi aplicat pentru cazul unei mişcări nepermanente şi
neuniforme (viteza în acvifer variază în timp şi spaţiu). În acest caz trebuie ca
mai întâi să se integreze ecuaţia de difuzivitate a acviferului.
S-au făcut următoarele reprezentări grafice:

a) Variaţia concentraţiei în timp şi spaţiu, în lungul unei linii de curent pe o
distanţă de 10m.
b) Variaţia concentraţiei în timp, într-o secţiune dată, respectiv la o distanţă de

0,1 m şi 0, 2 m faţă de sursa de injecţie;
c) Variaţia concentraţiei în timp, într-o secţiune dată, respectiv la o distanţă de
0,4 m şi 0, 6 m faţă de sursa de injecţie;
Mărirea vitezei în acvifer provoacă o accelerare a fenomenului de dispersie.
Astfel, comparând rezultatele obţinute pentru cele două viteze în acvifer (varianta I : u =
0,0001 m/oră şi varianta II: u = 0,001 m/oră), după o zi frontul poluant ajunge la o
distanţă de 1m în prima situaţie şi la o distanţă de 2,5 m în cea de-a doua. După 80 zile
poluantul ajunge la 5m în varianta I şi la 10 m în varianta II. La o distanţă de 0,6 m de
sursa de poluare, concentraţia atinge o valoare de 0,7 mg/l după 1000 ore în cazul unei
viteze u = 0,0001 m/oră şi după 125 ore dacă u = 0,001 m/oră. Rezultatele obţinute în
cele două situaţii pot fi comparate analizând figurile 7.1 cu 7.4, 7.2 cu 7.5, 7.3 cu 7.6.
În continuare s-a analizat stabilitatea schemei propuse. Pentru aceasta s-a
modificat pasul de spaţiu dx şi apoi pasul de timp dt. S-a urmărit cum se modifică
soluţia numerică a problemei în aceste situaţii. Rezultatul analizei a fost repezentat în
figurile 7.7, 7.8.
Figura 7.1 Variaţia concentraţiei unui poluant în timp şi spaţiu în cazul unei
injecţii continue, în origine (viteza 0,0001m/ oră).
Figura 7.2 Variaţia concentraţiei, în timp, la distanţele de 0,1m şi 0,2m faţă de

sursă (viteza 0,0001m/ oră).

injecţii continue, în origine (viteza 0,001m/ oră).


injecţii continue, în origine (viteza 0,0001m/ oră, dx=0.01m).
Figura 7.8 Variaţia concentraţiei unui poluant în timp şi spaţiu în cazul unei injecţii
continue, în origine (viteza 0,0001m/ oră). Comparaţie între variantele:
dt=12 ore şi dt=24 ore
Figura 7.9 Comparaţie între soluaţia analitică şi soluţia numerică..

Se constată că valorile din figura 7.7 sunt identice cu cele din figura 7.1.
Modificarea pasului de spaţiu, dx, de la 0,1m la 0,01 nu modifică rezultatul final.
Dacă se modifică pasul de timp rezultatele integrării sunt identice pentru un pas
de timp de 24 ore şi respectiv de 12 ore.
Convergenţa schemei numerice adoptate s-a analizat comparând soluţia
numerică cu soluţia analitică a problemei.
Soluţia analitică a ecuaţiei dispersiei (7.1),

∂ 2C ∂C ∂C
DL −u = ,
∂x 2
∂x ∂t
în condiţiile de unicitate:
- iniţiale: C(x ≥ 0, t=0) = 0;
- pe frontieră: C(x=0, t>0) = C0, (7.7)
- C(x= ∞ , t ≥ 0) = 0,
- este:
C0  x − ut  C 0  ux   x + ut 
- C= erfc   + exp 
D   erfc  1/ 2 
(7.8)
 2(D L t )  2  2(D L t ) 
1/ 2
2  L
- unde erfc( x ) = 1 − erf ( x ) (7.9)

x
2 −t2
- erf ( x ) =
π0
∫ e dt (7.10)
Soluţia analitică a problemei este prezentată în figurile 7.9, 7.10, 7.11.

Pentru calculul soluţiei analitice s-a făcut un program în limbaj Matlab. S-au
comparat rezultatele numerice cu cele analitice. Figurile 7.9, 7.10, 7.11. arată o potrivire
aproape perfectă între soluţia numerică şi cea analitică.
În concluzie schema în diferenţe finite propusă este convergentă şi stabilă şi
poate fi utilizată pentru prognoza concentraţiei într-un punct din domeniu, la un
moment dat.
PROGRAM SOLUTIE ANALITICA (PROBLEMA 1)

%dt=24ore
dt=3600*24
%dx=0.1m
dx=0.100
N=100
M=80
alfal=10;
u=0.0001/3600;
Dl=alfal*u;
C0=10;
for i=1:N
x(i,1)=(i-1)*dx;
end
x1=x(:,1)
for j=1:M+1
t(1,j)=(j-1)*dt/3600;
t1=t(1,:);
end
for i=2:N
for j=2:M+1
x(i)=(i-1)*dx;
t(j)=(j-1)*dt;
li1=(x(i)-u*t(j))/(2*sqrt(Dl*t(j)));
li2=(x(i)+u*t(j))/(2*sqrt(Dl*t(j)));
a=erfc(li1);
b=erfc(li2);
C(i,j)=(C0/2)*a+(C0/2)*exp(u*x(i)/Dl)*b;
C(1,j)=C0;
end
C(i,1)=0;
end
C1=C(:,1)
C2=C(:,2)
C11=C(:,11)
C21=C(:,21)
C41=C(:,41)
C81=C(:,81)
ren=figure
figure(ren)
plot(x1,C1,'k',x1,C2,'r',x1,C11,'b',x1,C21,'m',x1,C41,'y',x1,C81,'g');grid
xlabel('distanta in m')
ylabel('concentratia in mg/l')
ren=figure
figure(ren)
CE01=C(2,:);
CE02=C(3,:);
plot(t1,CE01,'r',t1,CE02,'r');grid
xlabel('timpul in ore')
ylabel('concentratia in mg/l, la 0,100 m si la 0,200m')
ren=figure
figure(ren)
CE04=C(5,:);
CE06=C(7,:);
plot(t1,CE04,'r',t1,CE06,'r');grid
xlabel('timpul in ore')
ylabel('concentratia in mg/l la 0,400m si la 0,600m')
end
Problema nr.2
Să se determine variaţia în timp şi spaţiu a concentraţiei unui poluant injectat

într-un acvifer monostrat, orizontal. Se consideră o injecţie de tip continuu în originea
acviferului. Concentraţia poluantului, la sursă este C0=100mg/l. Viteza în acvifer este
constantă u=0,25m/zi. Concentraţie iniţială C(i,1) =0 mg/l. Coeficientul de dispersie al
poluantului în acvifer este DL = 5 m2/zi.
Cum variază concentraţia poluantului, în timp, la o distanţă de 100m de sursa de
poluare?
Rezolvare.
Aplicând atât metoda numerică cât şi cea analitică, în această situaţie, rezultatele
nu coincid. În figura 7.12 sunt prezentate rezultatele problemei 2 şi anume este desenată
variaţia concentraţiei în domeniul analizat, după 90 zile de la începerea fenomenului. Se
observă că soluţia analitică nu se mai suprapune cu cea teoretică. Dacă viteza în acvifer
este mare, înaintarea frontului poluant se face rapid.
Soluţia numerică are impusă condiţia pe frontieră
C(x=Ndx, t)=0. (7.11)
Această condiţie este diferită de condiţia impusă soluţiei analitice
C(x= ∞ , t ≥ 0)=0. (7.12)
Pentru a fi asemănătoare cele două condiţii trebuie ca N să fie foarte mare. Astfel în
cazul problemei 1 condiţia C(x=Ndx, t)=0 este o aproximare rezonabilă a fenomenului,
pe când în problema 2, condiţia C(x=Ndx, t)=0 este pusă greşit. Deci există două
posibilităţi: fie luăm un domeniu mult mai mare, fie schimbăm condiţia la limita
domeniului. Astel am putea să punem condiţia ca la mare distanţă concentraţia să

rămână constantă, adică: C(x=N, t) = C(x=N-1, t).
Figura 7.12 Comparaţie între soluaţia analitică şi soluţia numerică pentru

problema 2
Cea mai bună soluţie este aceea de a se face o analiză prealabilă a lungimii maxime,
Lmax, de desfaşurare a fenomenului, în intervalul de timp analizat şi să se considere, in
cazul rezolvării numerice, concentraţia nulă într-un punct aflat la o distanţă mult mai
mare decât Lmax. În problema 3 vom exemplifica această idee.
Problema nr. 3.
Să se determine variaţia în timp şi spaţiu a concentraţiei unui poluant injectat într-un

acvifer monostrat, orizontal. Se consideră o injecţie de tip continuu în originea
constantă. Concentraţie iniţială C(i,1) = 0 mg/l. Coeficientul de dispersie al poluantului
în acvifer este DL = D0 + α L u . Se cunosc: porozitatea n=28%, conductivitatea
hidraulică K=10-5 m/s, panta hidraulică a curgerii I=1%, coeficientul de difuzie
moleculară efectivă a poluantului D0 = 10-9 m2 /s.
Comparaţi soluţia analitică cu cea numerică.
Ce eroare relativă procentuală se face considerând soluţia numerică în locul

celei analitice, la un interval de timp de 720 zile de la începerea poluării ?
La ce distanţă de sursă începe să se simtă poluarea după 1 an (360 zile) de la
începerea poluării, dar după 2 ani (720 zile) ?
poluare? Ce eroare relativă procentuală se face considerând soluţia numerică în locul
celei analitice, în acest punct ?
Rezolvare.
Dacă porozitatea n=28%, conductivitatea hidraulică K=10-5 m/s, panta hidraulică
a curgerii I=1%, viteza Darcy în acvifer va fi
U = − KgradH = KI = 10 −510 −2 = 10 −7 m / s ,
viteza reală este raportul dintre viteza Darcy şi porozitate:
U
u = = 3,57 ⋅ 10 −7 m / s = 0 ,36 ⋅ 10 −6 m / s = 0.031104m / zi
n
Facem un calcul global, considrând că poluantul se duce cu apa, prin mediul
poros, cu viteza u, un timp Tmax=720 zile (adică vrem să analizăm dispersia pe o
perioadă de 2 ani). Dacă considerăm că Lmax=uTmax, va rezulta o distanţă
Lmax=22,394m.
Vom considera un punct aflat la o distanţă de 100m faţă de sursă în care vom
pune condiţia C(x=100m, t) = 0. Fizic înseamnă că în intervalul de timp pe care îl
analizăm, considerăm că poluantul nu poate ajunge până la 100m de sursă.
Aprecierea coeficientului de dispersie al acviferului se face astfel: se consideră
variaţia generală a coeficientului de dispersie, în funcţie de coeficientul de difuzie
moleculară efectivă, D0, de difuzivitatea α L şi de viteza u din acvifer
DL = D0 + α L u .
α L în teren se ia, aşa cum s-a arătat în capitolul 6, ţinându-se seama de efectul de scară,
ca 1/10 din lungimea domeniului pe care se face analiza. D0 este de ordinul 10-9m2/s,
deci este neglijabil faţă de α L u . Deci pentru coeficientul de dispersie vom folosi
relaţia DL = α L u
Vom folosi schema numerică prezentată la problema 1 şi vom compara
rezultatele numerice cu cele analitice.
Deci valorile mărimilor care intră atât în modelul analitic cât şi în cel numeric
sunt:
Viteza în acvifer u=0,36 10-6 m/s,
Pasul de timp, dt= 3600 ⋅ 24s = 1zi

Pasul de spaţiu dx=0,2m
Numărul de paşi de spaţiu N=500
Numărul de paşi de timp M=720
Dispersivitatea acviferului alfal=0,1 L=10m
Coeficientul de dispersie DL = α L u
Rezultatele numerice şi cele analitice au fost reprezentate pe aceleaşi grafice, în
figurile 7.13, 7.14,7.15, 7.16.
Se poate vedea o foarte bună suprapunere a soluţiei numerice cu cea analitică. În
figurile 7.15 şi 7.17 sunt prezentate detalii ale figurilor 7.14 respectiv 7.16. Din aceste
detalii se pot calcula erorile relative cerute de problemă.
Astfel eroarea relativă procentuală, la momentul t=720 zile, în punctul corespunzător
unui x=56,9m faţă de sursă, se calculează cu relaţia:
CN − CA 0 ,07835 − 0,078
ε(% ) = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 0 ,448%
CA 0 ,078
(CN=valoare numerică, CA=valoare analitică)

problema 3. Poluarea începe să se facă simţită, la o distanţă de 55 m de sursa de
poluare, după 360 zile,

problema 3. Soluţiile aproape coincid. Poluarea începe să se facă simţită, la o distanţă
de 80 m de sursa de poluare, după 720 zile,

problema 3. Detaliu.Eroarea relativă procentuală între soluţia numerică şi soluţia
analitică este ε(% ) = 0 ,448%
Figura 7.16 Comparaţie între soluaţia analitică şi soluţia numerică pentru problema 3.
Variaţia concentraţiei în timp, la distanţa de 20m de sursă. Soluţiile sunt foarte
apropiate.
Variaţia concentraţiei în timp, la distanţa de 20m de sursă. Detaliu. ε(% ) = 0 ,06%
Eroarea relativă procentuală, la distanţa de 20m de sursa de poluare, la un

moment dat (t=4400ore), se calculează cu relaţia:
CN − CA 0 ,8345 − 0 ,834
ε(% ) = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 0 ,06%
CA 0,8345
Eroarea a fost calculată cu datele din figura 7.17.
Poluarea începe să se facă simţită, la o distanţă de 80 m de sursa de poluare,
după 720 zile,. Dacă comparăm acestă distanţă cu Lmax=uTmax =u 720=22,394m se
constată că fenomenul de dispersie se desfăşoară pe o distanţă de aproximativ 3,5 ori
mai mare decât cea corespunzătoare unei curgeri uniforme. În concluzie propunem ca
distanţa pe care să se analize fenomenul să fie de ordinul L=3....5Lmax.
Problema nr.4
Să se determine variaţia în timp şi spaţiu a concentraţiei unui poluant injectat într-un

acvifer monostrat, orizontal. Se consideră o injecţie de tip continuu în originea
constantă. Concentraţie iniţială C(i,1) = 0 mg/l. Coeficientul de dispersie al poluantului
în acvifer este DL = α L u . Se cunosc: porozitatea n=20%, conductivitatea hidraulică
K=10-3 m/s, panta hidraulică a curgerii I=1%.
Comparaţi soluţia soluţia analitică cu cea numerică.
La ce distanţă de sursă începe să se simtă poluarea, după 2 ani (720 zile)de la
începerea poluării?
poluare? Ce eroare relativă procentuală se face considerând soluţia numerică în locul
celei analitice, în acest punct ?
Rezolvare.
Problema este asemănătoare cu problema 2, având în vedere viteza mare din

acvifer. Vom pune condiţia la mare distanţă de sursa de poluare aşa cum am făcut în
problema 3.
Deci rezolvarea problemei se face asemănător cazului prezentat în problema 3.
Dacă porozitatea n=20%, conductivitatea hidraulică K=10-3 m/s, panta hidraulică a
curgerii I=1%, viteza Darcy în acvifer va fi
U = − KgradH = KI = 10 −310 −2 = 10 −5 m / s
viteza reală este raportul dintre viteza Darcy şi porozitate:
U
u= = 50 ⋅ 10 −6 m / s = 4,32m / zi
n
Facem un calcul global, considrând că poluantul se duce cu apa, prin mediul
poros, cu viteza u, un timp Tmax=720 zile (adică vrem să analizăm dispersia pe o
perioadă de 2 ani). Dacă considerăm că Lmax=uTmax, va rezulta o distanţă
Lmax=3110,4m.
Vom considera un punct aflat la o distanţă de 10000m faţă de sursă în care vom
pune condiţia C(x=10000m, t) = 0. Fizic înseamnă că în intervalul de timp pe care îl
analizăm, considerăm că poluantul nu poate ajunge până la 10000m de sursă.
Coeficientul de dispersie al acviferului
DL = α L u .
α L = 1/10 Lmax =300m (în teren se ia, aşa cum s-a arătat în capitolul 6, ţinându-se
seama de efectul de scară, ca 1/10 din lungimea domeniului pe care se face analiza.
Vom folosi schema numerică prezentată la problema 1 şi vom compara rezultatele
numerice cu cele analitice.
Deci valorile mărimilor care intră atât în modelul analitic cât şi în cel numeric
sunt:
Viteza în acvifer u=50 10-6 m/s,
Pasul de timp, dt= 3600 ⋅ 24 s = 1zi
Pasul de spaţiu dx=100 m
Numărul de paşi de spaţiu N=100
Numărul de paşi de timp M=720
Dispersivitatea acviferului alfal=0,1 Lmax=300m
Coeficientul de dispersie DL = α L u
Rezultatele numerice şi cele analitice au fost reprezentate pe aceleaşi grafice, în
figurile 7.18, 7.19, 7.20.
Se poate vedea o foarte bună suprapunere a soluţiei numerice cu cea analitică. În
figura 7.20 sunt prezentate detalii ale figurii 7.19. Din aceste detalii se pot calcula
erorile relative cerute de problemă. Eroarea relativă procentuală, la distanţa de 200m de
sursa de poluare, la un moment dat (t=1,1 10 4 ore), se calculează cu relaţia:
CN − CA 0 ,595 − 0 ,593
ε(% ) = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 0 ,336%
CA 0 ,595
Eroarea a fost calculată cu datele din figura 7.20 Poluarea începe să se facă simţită, la o
distanţă de 7000 m de sursa de poluare, după 720 zile. Dacă comparăm acestă distanţă
cu Lmax=uTmax =u 720=3110,4m se constată că fenomenul de dispersie se desfăşoară
pe o distanţă de aproximativ 2,5 ori mai mare decât cea corespunzătoare unei curgeri
uniforme. În concluzie propunem ca distanţa pe care să se analize fenomenul să fie de

ordinul L=de la 3 Lmax la 5Lmax.
Soluţiile aproape coincid. Poluarea începe să se facă simţită, după 720 zile, la o distanţă
de 7000 m de sursa de poluare

problema 4. Variaţia concentraţiei în timp, la distanţa de 200m de sursă. Soluţiile sunt
foarte apropiate.

problema 4. Variaţia concentraţiei în timp, la distanţa de 200m de sursă. Soluţiile sunt
foarte apropiate. Detaliu.
În concluzie schema numerică adoptată în aceste probleme este convergentă şi stabilă,

dă rezultate aproape identice cu cele analitice, cu condiţia ca alegerea domeniului de
calcul să se facă aşa cum s-a arătat în problemle 3 şi 4.
O mare influenţă asupra rezultatelor o are aprecierea coeficientului de dispersie
al poluantului în acvifer. Ideal este ca acesta să se determine din măsurători în teren.
Problema nr.5
Să se determine variaţia concentraţiei unui poluant injectat într-un acvifer în

care viteza este nulă, pentru cazul în care injecţia se face continuu, în origine, cu
concentraţie C0=1mg/l.
Calculaţi coeficientul de difuzie efectivă a poluantului în acvifer.
Calculaţi valorile funcţiei erorilor erf(x);
Calculaţi valorile funcţiei erfc(x);
 x 
Calculaţi valorile funcţiei erorilor erf  
 2(D t )1 / 2 
 0 
 x 
Calculaţi valorile funcţiei erfc 
 2(D t ) / 
1 2
 0 
Calculaţi valoarea concentraţiei poluantului din acvifer la distanţa de 100m de
sursă, după 10 zile.
Se cunosc:
- Coeficientul de difuzie moleculară al poluantului Dm=10 -9 m2 /s
- Tortuozitatea mediului τ = 0,7
Rezolvare.
Ecuaţia care descrie variaţia concentraţiei poluantului în timp şi spaţiu, în cazul
în care viteza în acvifer este nulă, este ecuaţia difuziei:
∂C ∂ 2C
= D0 2 , (7.13)
∂t ∂x
în care D0 este coeficientul de difuzie efectivă a poluantului, în mediul poros.
D0 = τ ⋅ Dm (7.14)
τ este tortuozitatea mediului poros, iar Dm este coeficientul de difuzie moleculară.
Soluţia analitică a ecuaţiei (7.13), în condiţiile de unicitate:
- iniţiale: C(x ≥ 0, t=0) = 0;
- pe frontieră: C(x=0, t>0) = C0, (7.15)
- C(x= ∞ , t ≥ 0) = 0,
- este:
 x 
C = C 0 ⋅ erfc  1/ 2 
(7.16)
 2(D0 t ) 
- unde erfc( x ) = 1 − erf ( x ) (7.17)

x
2 2
−t
- erf ( x ) =
π0
∫ e dt (7.18)
D0 = τ ⋅ Dm = 0,7 10 -9 m2 /s.
Figura 7.21. Valorile funcţiei erf(x)
Figura 7.22. Valorile funcţiei erfc(x)

 x 
Figura 7.23. Valorile funcţiei erf  
 2(D t )1 / 2 
 0 
 x 
Figura 7.24. Valorile funcţiei erfc 
 2(D t )1 / 2 
 0 
C(x=100m, t=10 zile)= 0;

Calculul concentraţiei C(i,j) se face analitic şi numeric. Se compară cele două rezultate.
Vom aproxima:
∂C C( i , j + 1 ) − C( i , j )
= , (7.19)
∂t ∆t
∂ 2 C C( i + 1, j + 1 ) − 2C( i , j + 1 ) + C( i − 1, j + 1 )
= . (7.20)
∂x 2 ( ∆x ) 2
∂ 2 C ∂C
Ecuaţia D0 ( x ,t ) = se va aproxima astfel:
∂x 2 ∂t
1
D0 ( i , j ) [C( i + 1, j + 1) − 2C( i, j + 1) + C( i − 1, j + 1)] = 1 [C( i , j + 1) − C( i, j )] (7.21)
( ∆x ) 2
∆t
Ecuaţia (7.21) se poate scrie în toate nodurile i cuprinse între i=2 şi i=N-1.
Pentru i=1 şi i=N, se vor scrie condiţiile pe frontieră. Rezultă un sistem tridiagonal de N
ecuaţii cu N necunoscute [a( i , j )] ⋅ {C} = {d } . Necunoscutele sistemului sunt C( i , j + 1 ) .
Acest sistem se integrează cu o metodă corespunzătoare sistemelor tridiagonale.
Având în vedere faptul că necunoscutele din ecuaţia (7.21) sunt concentraţiile la
momentul (j+1), se ordonează termenii astfel:
D   2 ⋅ D0  D 
C( i − 1, j + 1) 02  + C( i , j + 1)− 1 / ∆t − 2 
+ C( i + 1, j + 1) 02  = −C( i , j ) / ∆t (7.22)
 ∆x   ∆x   ∆x 
Pentru i=2, 3, …N-1, elementele matricii [a(i,j)] sunt:
DL ( i , j )
a( i ,i − 1 ) =
∆x 2
2 D0 ( i , j ) 1
a( i ,i ) = − −
∆x 2
∆t
D0
a( i ,i + 1 ) =
∆x 2
1
d ( i , j + 1 ) = − C( i , j )
∆t
Pentru i = 1 şi i = N se folosesc condiţiile pe frontieră:
i = 1, C(1,j+1)=C0(j+1);
i = N, C(N,j+1)=0
Astfel rezultă:
a(11, ) = 1;
a(1,2 ) = 0;
d ( 1, j + 1 ) = C 0( j + 1 ) ;
a( N , N - 1 ) = 0 ;
a( N , N ) = 1 ;
d ( N, j + 1) = 0 .
Programul realizat în limbajul MATLAB calculează şi trasează grafic evoluţia
concentraţiei în timp şi spaţiu pentru cazul unidimensional.
Pornind de la o distribuţie iniţială a concentraţiei C(i,1), în acvifer, se determină
variaţia concentraţiei C(x,t). Se obţine concentraţia de poluant pe domeniul (i,j) ales.

problema 5. Poluarea începe să se facă simţită, la o distanţă de 1,25 m, de sursa de
poluare, după 4 ani. Soluţia numerică este foarte apropiată de cea analitică.

problema 5. Variaţia concentraţiei în timp, la distanţa de 0,5m de sursă. Soluţiile sunt
foarte apropiate.

problema 5. Variaţia concentraţiei în timp, la distanţa de 0,5m de sursă. Detaliu.
7.2 INTEGRAREA NUMERICĂ A ECUAŢIEI DISPERSIEI PRIN METODA

DIRECŢIILOR ALTERNANTE.
INFLUENŢA DISTRIBUŢIEI POLUANŢILOR PE SUPRAFAŢA SOLULUI
ASUPRA CALITĂŢII APELOR SUBTERANE.
7.2.1. Modelul propus
Se propune un model bidimensional care să descrie evoluţia calităţii apei din

pânza freatică atunci când aceasta se află în imediata apropiere a unui sol nesaturat.
Pânza freatică se află la mică adâncime şi din această cauză este puternic influenţată de
poluanţii de la suprafaţa solului, (figura 7.28). Este cazul suprafeţelor agricole, pe care
s-au aplicat îngrăşăminte chimice şi au fost folosite multă vreme irigaţiile. De exemplu,
în zona Ialomiţa-Călmăţui există zone întinse pentru care suprafaţa liberă a pânzei
freatice se află la câţiva metri sub suprafaţa solului [Marinov ,A.M.,Marcu,F.C.,Kleps
,1998].
Poluant 1 Poluant 2 Poluant 3 Sol nepoluat

Sol TIP I Sol TIP II Sol TIP III Sol TIP IV
CO’(t,j) CO’’(t,j) CO’’’(t,j)

I=N A B
Vx
D C
I=1
x J=M
J=1
Figura 7.28 Secţiune prin profilul de sol nesaturat şi prin pânza freatică
În astfel de situaţii folosirea necorespunzătoare a îngrăşămintelor poate produce

cu uşurinţă poluarea pânzei freatice, într-un timp relativ scurt.
Înaintarea frontului poluant se va face în funcţie de viteza apei în pânza freatică,
de tipul solului nesaturat aflat deasupra pânzei şi de cantitatea de poluant existentă la
suprafaţa solului.
În cazul îngrăşămintelor pe bază de azot, între diferiţii compuşi ai azotului
(NO3, NO2, NH4, Norganic) există schimburi permanente în funcţie de conţinutul de

bacterii , de oxigen şi în funcţie de regimul hidraulic din zona nesaturată. Plantele iau în
special componenta NO3. Aceasta este componenta miscibilă cu apa care circulă prin
zona nesaturată, fară rădăcini, spre pânza freatică. Celelalte componente NH4, Norganic
sunt fixate în primii 50-100 cm de sol şi contribuie la transformările ulterioare ale
azotului.
Deci componenta NO3 este cea care constituie poluantul pe care îl considerăm în
problema propusă. Valoarea concentraţiei de NO3, calculată cu modelul prezentat în
[Marinov ,A.M.,Marcu,F.C ,1998] va constitui condiţia de frontieră pe suprafaţa pânzei
freatice.
Deci reformulăm problema astfel: se integrează ecuaţia (7.23),
[( ρ
) ρ
div n ⋅ D0 + α ⋅ U ⋅ grad C − U ⋅ C = n c ]
∂C
∂t
(7.23)
corespunzătoare dispersiei unui poluant în pânza freatică, în condiţii pe frontieră

variabile în timp. Aceste condiţii sunt furnizate de modelul “NESATURAT” propus în
[Marinov ,A.M.,Marcu,F.C ,1998].
În ecuaţia (7.23): n este porozitatea totală a mediului poros saturat iar nc este
porozitatea cinematica, U este viteza Darcy ( viteza reala, v, este raportul dintre aceasta
( ρ
)
şi porozitate), termenul n ⋅ D0 + α ⋅ U este coeficientul de dispersie al mediului poros
şi se notează D (acesta este un tensor, aşa cum s-a arătat în capitolul 6)
Se analizează cazul bidimensional, vertical, şi se consideră situaţia pentru care
porozitatea cinematică este egală cu porozitatea totală. Împărţind prin n (de valoare
constantă), ecuaţia (7.23) devine:
∂  ∂C  ∂  ∂C   ∂ ∂  ∂C
 Dx  +  Dz  −  (v x ⋅ C ) + (v z ⋅ C ) = (7.24)
∂x  ∂x  ∂z  ∂z   ∂x ∂z  ∂t
În această ecuaţie C(x,z,t) este concentraţia poluantului (în cazul nostru NO3),
variabilă în timp şi spaţiu (în planul vertical), Dx este coeficientul de dispersie al
poluantului în direcţia x, Dz este coeficientul de dispersie al poluantului în direcţia z, vx
este viteza reală a apei în freatic în direcţia x, iar vz este viteza în direcţia z. Coeficienţii
Dx şi Dz depind atât de coeficientul de difuzie moleculară efectivă, D0, al poluantului în
mediul poros, cât şi de viteza de curgere a apei. Termenul din partea dreaptă poate
conţine un termen sursă, suplimentar (dacă există o sursă de poluant în interiorul
domeniului). Pentru problema propusă sursa de poluare va fi pe frontiera AB şi

influenţa acesteia se va introduce prin condiţiile de frontieră.
7.2.2 Ipoteze simplificatoare
Pentru rezolvarea problemei propuse se fac următoarele ipoteze:

• pânza freatică se află la mică adâncime şi are panta hidraulică foarte mică;
• regimul hidraulic în pânza freatică este permanent şi are direcţia de curgere
predominantă x, (vx este mult mai mare decât vz). vx este constantă şi cunoscută. Se
poate considera şi cazul nepermanent dar atunci, variaţia vitezei în timp trebuie
dată de un alt model, de curgere în zona saturată;
• regimul hidraulic din pânza freatică nu este influenţat puternic de regimul ploii.
Ploaia provoacă mişcarea poluantului în solul nesaturat fără să modifice rapid
nivelul pânzei freatice;
• coeficienţii de dispersie Dx şi Dz sunt consideraţi cunoscuţi;
• condiţiile pe frontiera AB, (CO(t, j)=NO3(t, j)), sunt date de un model care descrie
curgerea în solul nesaturat cuplat cu un model chimic care descrie comportarea
compuşilor azotului [Marinov, ....]. La momentul de timp t concentraţia pe
suprafaţa liberă a pânzei freatice (i=N), într-un punct j, va fi C(N, j)=CO(t, j).
7.2.3 Integrarea numerică a ecuaţiei dispersiei, bidimensionale, pentru un sol

saturat
Modelul “SATURAT” pe care îl propunem integrează ecuaţia (7.24) prin

metoda direcţiilor alternante (ADI), în condiţii pe frontieră impuse, variabile în timp.
Distanţa AD este de ordinul metrilor iar DC de ordinul kilometrilor, aşa încît putem
pune condiţii:
- pe frontierele AD şi BC de felul :
∂C
= 0 , adică C (i, j=1) = C (i, j=2); C (i j= M-1) = C (i, j= M). (7.25)
∂x
- pe frontiera DC am pus condiţia
∂C
= 0 , adică C (i=1, j) = C (i=2, j), (7.26)
∂z
- pe frontiera AB ,
C (N , j) = CO (t, j). (7.27)
Se presupune cunoscută valoarea concentraţiei la momentul iniţial, în tot domeniul,
C (i, j, 0) = CI (i, j). (7.28)
DATE DE INTRARE
Tipul solului:
- conţinutul de carbon;
- conţinutul de nisip;
- conţinutul de argilă; “NESATURAT”
- densitatea solului; Impărţirea Model de curgere în regim
- porozitatea. suprafeţei în nesaturat.
funcţie de tipurile a) determină parametrii
Regimul ploilor: de sol existente şi hidraulici K(θ), θ(h)
- durata ploii; în funcţie de tipul b) integrează ecuaţia
- intensitatea ploii; culturilor Richards
Condiţii iniţiale de umiditate
în sol
- viteze în profilul de sol;
- debitul intrat la suprafaţa solului;
- debit între zona cu rădăcini şi
cea fără rădăcini;
Ingrăşămintele puse pe
suprafaţa solului:
-cantitate; Model chimic pentru compuşii
-compoziţie; azotului
Concentraţia iniţială.
Tipuri de culturi.
NO3 în zona fără NO3 în zona cu rădăcini,

rădăcini NH4, Norganic
Condiţii pe frontiera pânzei

Viteza în acvifer. freatice CO(N,j,t)=NO3(t,j)
Coeficienţii de difuzie.
Coeficienţii de dispersie.
Concentraţia iniţială în pânza
“SATURAT”
Modelul de calcul a concentraţiei
freatică.
în panza freatică
Concentraţia în pânza freatică ca

o funcţie în timp şi spaţiu C(x ,z ,t)
Figura 7.29 Schema logică a programului cuplat

Metoda direcţiilor alternante (ADI) presupune considerarea termenilor din

dreapta ecuaţiei (7.24), la timpul t + ∆t / 2 , explicit în direcţia z şi implicit în direcţia x,
iar la timpul t + 2 * ∆t / 2 , explicit în direcţia x şi implicit în direcţia z.
În ipotezele simplificatoare 7.2.2 ecuaţia 7.24 devine
∂C ∂  ∂C  ∂  ∂C  ∂C
= Dx   + Dz   − vx ........................................................(7.29)
∂t ∂x  ∂x  ∂z  ∂z  ∂x
v x este viteza reală în acvifer, considerată constantă în tot domeniul şi cunoscută,

D x = D0 + α L v x este coeficientul de dispersie longitudinală, constant şi cunoscut,
D z = D0 + α T v x este coeficientul de dispersie transversală, constant şi cunoscut.
Ecuaţia 7.29 se integrează prin metoda direcţiilor alternante. Aceasta constă în

realizarea unei scheme numerice :
- implicită în direcţia x şi explicită în direcţia z, la momentul t + ∆t / 2 ,
- implicită în direcţia z şi explicită în direcţia x, la momentul t + 2∆t / 2 .
La momentul iniţial, t, se cunosc valorile concentraţiei în toate punctele domeniului,
C (i, j, 0) = CIni (i, j).
C (i , j ,t ) reprezintă valori cunoscute la momentul t + ∆t / 2 . (i este în direcţia z,
iar j în direcţia x)
x( j ) = ( j − 1)∆x , (7.30)
z (i ) = (i − 1)∆z . (7.31)
Astfel, la momentul de timp t + ∆t / 2 ,
derivatele parţiale se aproximează cu diferenţe finite, astfel:
∂C C (i , j ,t + ∆t / 2 ) − C (i , j ,t )
= (7.32)
∂t ∆t / 2
2
∂ C 1
= [C (i , j + 1,t + ∆t / 2) − 2C (i , j ,t + ∆t / 2) + C (i , j − 1,t + ∆t / 2)] , (7.33)
∂x 2 ∆x 2
∂C C (i , j + 1,t + ∆t / 2) − C (i , j − 1,t + ∆t / 2 )
= (7.34)
∂x 2∆x
2
∂ C 1
2
= 2 [C (i − 1, j ,t ) − 2C (i , j ,t ) + C (i + 1, j ,t )] (7.35)
∂z ∆z
Necunoscutele problemei sunt valorile concentraţiei la momentul t + ∆t / 2 , C1(i , j ,) .

Aproximările 7.32, 7.35 se pot scrie:
∂C C1(i , j ) − C (i , j ,t )
= (7.36)
∂t ∆t / 2
∂ 2C 1
2
= 2 [C1(i , j + 1) − 2C1(i , j ) + C1(i , j − 1)] (7.37)
∂x ∆x
∂C C1(i , j + 1) − C1(i , j − 1)
= (7.38)
∂x 2∆x
∂ 2C 1
2
= 2 [C (i − 1, j ) − 2C (i , j ) + C (i + 1, j )] (7.39)
∂z ∆z
Înlocuind aceste derivate în ecuaţia 7.29, se obţine ecuaţia (7.40):
 ∆t D x ∆t v x   ∆t 2 D x   ∆t D x ∆t v x 
C1(i , j − 1) +  + C1(i , j )− − 1 + C1(i , j + 1) − =
 2 ∆x
2
2 2∆x   2 ∆x
2
  2 ∆x
2
2 2∆x 
 ∆t Dz   ∆t 2 Dz   ∆t Dz 
C (i − 1, j )− 2
+ C (i , j ) − 1 + C (i + 1, j )−
 2 ∆z   2 ∆z 2
  2 ∆z 2 
:
Pentru j=2:M-2
C1(i , j − 1)b( j , j − 1) + C1(i , j )b( j , j ) + C1(i , j + 1)b( j , j + 1) = l (i , j ) ................. ....(7.40)
în care:
∆t D x ∆t vx
b( j , j − 1) = + (7.41)
2 ∆x 2 2 2∆x
∆t D x
b( j , j ) = − −1 (7.42)
2 ∆x 2
∆t D x ∆t vx
b( j , j + 1) = − (7.43)
2 ∆x 2 2 2∆x
 ∆t Dz   ∆t 2 Dz   ∆t Dz 
l (i , j ) = C (i − 1, j )− 2
+ C (i , j ) − 1 + C (i + 1, j )− (7.44)
 2 ∆z   2 ∆z 2
  2 ∆z 2 
Ecuaţia 7.40 se poate scrie în toate nodurile (i,j) cu j=2:M-2. Pentru j=1 şi j=M se vor
∂C
scrie ecuaţiile corespunzătoare condiţiilor pe frontieră (7.25), respectiv = 0 , pe
∂x
frontierele BC şi AD:
C1 (i, 1) - C1 (i, 2)= 0; (7.45)

C1 (i, M-1) - C1 (i, M).= 0 (7.46)
b(1,1) = 1,
b(1,2) = −1,
l (i ,1) = 0,
(7.47)
b(M , M − 1) = 1,
b(M , M ) = −1,
l (i , M ) = 0.
Astfel sistemul de ecuaţii format din ecuaţiile 7.40, scrise pentru M-2 noduri şi
ecuaţiile 7.45 , 7.46, formează un sistem de M ecuaţii cu M necunoscute care se poate
scrie pentru orice i:
[C1]∗ {b} = [l ] (7.48)
{b} este matricea coeficienţilor sistemului,

[C1] este vectorul concentraţiilor necunoscute, la momentul t + ∆t / 2 ,
[l ] este vectorul termenilor liberi din dreapta, conţinând doar valori cunoscute.
La momentul de timp t + 2∆t / 2 , derivatele parţiale se aproximează cu
diferenţe finite, astfel:
∂C C (i , j ,t + 2∆t / 2 ) − C (i , j ,t + ∆t / 2 )
= (7.49)
∂t ∆t / 2
2
∂ C 1
2
= 2 [C (i , j + 1,t + ∆t / 2 ) − 2C (i , j ,t + ∆t / 2 ) + C (i , j − 1,t + ∆t / 2 )] , (7.50)
∂x ∆x
∂C C (i , j + 1,t + ∆t / 2) − C (i , j − 1,t + ∆t / 2 )
= (7.51)
∂x 2∆x
2
∂ C 1
= [C (i − 1, j ,t + 2∆t / 2) − 2C (i , j ,t ) + C (i + 1, j ,t + 2∆t / 2)] (7.52)
∂z 2 ∆z 2
Necunoscutele sunt valorile concentraţiei C 2(i , j ) , la momentul t + 2∆t / 2
∂C C 2(i , j ) − C1(i , j ,t + ∆t / 2 )
= (7.53)
∂t ∆t / 2
2
∂ C 1
2
= 2 [C1(i , j + 1) − 2C1(i , j ) + C1(i , j − 1)] (7.54)
∂x ∆x
∂C C1(i , j + 1) − C1(i , j − 1)
= (7.55)
∂x 2∆x
2
∂ C 1
2
= 2 [C 2(i − 1, j ) − 2C 2(i , j ) + C 2(i + 1, j )] (7.56)
∂z ∆z
Înlocuind aceste derivate în ecuaţia 7.29, se obţine ecuaţia (7.57):
 ∆t D z   ∆t 2 D z   ∆t D z 
C 2(i − 1, j ) 2  + C 2(i , j ) − 2
− 1 + C 2 (i + 1, j ) 2 ∆z 2  =
 2 ∆z   2 ∆z   
 ∆t D x ∆t v x   ∆t 2 D x   ∆t D x ∆t v x 
C1(i , j − 1)− −  + C1(i , j ) − 1 + C 1 (i , j + 1)− 2 ∆x 2 + 2 2∆x 
 2 ∆x
2
2 2∆x   2 ∆x
2
  
Pentru i=2:N-2
C 2(i − 1, j )a(i ,i − 1) + C 2(i , j )a (i ,i ) + C 2(i + 1, j )a(i ,i + 1) = d (i , j ) ........... ..........(7.57)
în care:
∆t D z
a (i ,i − 1) = (7.58)
2 ∆z 2
∆t 2 D x
a(i ,i ) = − −1 (7.59)
2 ∆x 2
∆t D z
a (i ,i + 1) = (7.60)
2 ∆z 2
 ∆t D x ∆t v x   ∆t 2 D x 
d (i , j ) = C1(i , j − 1)− −  + C1(i , j ) − 1 +
 2 ∆x
2
2 2∆x   2 ∆x
2

(7.61)
 ∆t D x ∆t v x 
C1(i , j + 1)− +
 2 ∆x
2
2 2∆x 
Ecuaţia 7.57 se poate scrie în toate nodurile (i,j) cu i=2:N-2. Pentru i=1 şi i=N
se vor scrie ecuaţiile corespunzătoare condiţiilor pe frontieră (7.26, 7.27),
C2 (1, j) – C2 (2, j)= 0; (7.62)

C2 (N, j) – C2 (N-1, j).= 0 (7.63)
a(1,1) = 1,
a(1,2) = −1,
d (1, j ) = 0 ,
(7.64)
a( N − 1, N ) = −1,
a( N , N ) = 1,
d (N , j ) = 0.
Astfel sistemul de ecuaţii format din ecuaţiile 7.57 scrise pentru N-2 noduri şi ecuaţiile
7.62 , 7.63, formează un sistem de N ecuaţii cu N necunoscute, care se poate scrie
pentru orice j:
[C 2]∗ {a} = [d ] (7.65)
{a} este matricea coeficienţilor sistemului, la momentul t + 2∆t / 2 ,

[C 2] este vectorul concentraţiilor necunoscute, la momentul t + 2∆t / 2 ,
[d ] este vectorul termenilor liberi din dreapta, conţinând doar valori cunoscute.
După integrare rezultă valorile concentraţiei necunoscute, la momentul
t + 2∆t / 2 . Procedeul se continuă similar, pe toată durata fenomenului. Se iau în
consideraţie doar valorile concentraţiei la momentele t + K∆t (nu şi la jumătatea pasului
de timp)
Progamele au fost făcute în limbaj MATLAB iar schema logică a programelor

cuplate „SATURAT” şi „NESATURAT” sunt date în figura 7.29.
7.2.4 Rezultate şi concluzii
A) A fost analizată influenţa schimbării pasului de timp şi a paşilor dx şi dz asupra

soluţiei problemei. Astfel, s-au făcut rulări cu pas de timp de 1 oră şi 10 ore. Soluţia
problemei a fost identică. S-au încercat pentru dz valorile de 10 cm, 5 cm şi 1 cm, iar
pentru dx valorile de 10 m şi 20 m. Soluţiile au fost identice.
B) Au fost analizate influenţele diferitelor date de intrare asupra comportării modelului.

B1- Influenţa vitezei în acvifer.
B2- Influenţa valorii coeficienţilor de dispersie. Coeficienţii de dispersie au în
componenţa lor un termen dat de difuzia moleculară şi un termen influenţat de
viteză. Astfel pentru problema noastră coeficientul de dispersie în direcţia x va fi
mult mai mare decât cel în direcţia z.
B3- Influenţa aşezării diferenţiate a poluantului pe suprafaţa liberă a pânzei freatice.
C) Au fost folosite condiţii pe frontiera AB, variabile în timp.

În continuare prezentăm câteva dintre rezultatele obţinute.
B1. Influenţa vitezei din acvifer
În figura 7.30 (a, b, c) sunt prezentate curbele de egală concentraţie într-o pânză
freatică, în condiţiile în care poluantul este aplicat pe o distanţă cuprinsă între x = 100
m şi x = 700 m faţă de origine (la suprafaţa suprfeţei libere) şi are o concentraţie C01 de
30 mg/l. Este analizată poluarea pentru diferite viteze în acvifer .Coeficientul de
dispersie în directia x este de 10 ori mai mare decât cel in direcţia z.Se observă influenţa
vitezei din acvifer asupra formei penei de poluant şi asupra evoluţiei în timp a
concentraţiei.
B2. Influenţa coeficientului de dispersie

În figura 7.31 se observă că influenţa coeficientului de dispersie în direcţia z este
mai mare decât influenţa coeficientului de dispersie în direcţia x. S-a considerat ca
situaţie de studiu, cazul în care suprafaţa liberă a pânzei freatice are o pantă hidraulică
de 0,01 pentru un nisip cu conductivitate hidraulică de 1 m/oră şi porozitatea totală
de 0,2. Corespunzător acestor valori rezultă o viteză în acvifer de ordinul 0,05 m/oră.
Figura. 7.30, a, Variatia concentraţiei in pânza freatică pentru trei viteze diferite şi
aceiaşi coeficienţi de dispersie (vx=1m/oră)
Figura. 7.30, b, Variatia concentraţiei in pânza freatică pentru trei viteze diferite şi
aceiaşi coeficienţi de dispersie (vx=10m/oră)
Figura. 7.30, c, Variatia concentraţiei in pânza freatică pentru trei viteze diferite şi
aceiaşi coeficienţi de dispersie (vx=0,05m/oră)
Figura 7.31 a Influenţa coeficientului de dispersie (difx=0,01m2/oră,

difz=0,001m2/oră)
Figura 7.31 b Influenţa coeficientului de dispersie (difx=0,001m2/oră,

difz=0,0001m2/oră)
Figura 7.31 c Influenţa coeficientului de dispersie (difx=0,01m2/oră,

difz=0,0001m2/oră)
Dacă considerăm cazul poluării cu compuşi ai azotului, coeficientul de difuzie

moleculară este de ordinul 0,00001 m2/oră. Aceasta va fi valoarea pe care o vom lua
pentru Dz (difz), (considerând viteza nulă în direcţia z). Pentru Dx (difx) vom ţine seamă
că acesta depinde şi de viteza în direcţia x (vx). Acestea sunt datele pentru care se va
analiza influenţa aşezării poluantului la suprafaţa pânzei freatice. Rezultatele acestei
analize sunt prezentate în continuare.
În figura 7.32 se poate observa că frontul de poluant înaintează foarte încet
pentru că viteza este foarte mică (0,05 m/oră) şi coeficentul de difuzie al NO3 este de
ordinul 0.00001 m2/oră.
În figura 7.33 se observă că dupa 10000 de ore frontul de 5 mg/l se simte până la
o distanţă de 870 m şi până la o adâncime de 50 cm
Figura 7.32 Variaţia concentraţie în pânza freatică după un interval de timp de

50000 ore, pentru datele problemei propuse.
Figura 7.33. Influenţa aşezării poluantului la suprafaţa pânzei freatice asupra

variaţiei cocentraţiei în pânza freatică. Concentraţia pe frontieră este de 10 mg/l între
100 m şi 300 m, de 30 mg/l între 300 m şi 500 m şi de 50 mg/l între 500 m şi 700 m.
Figura. 7.34 Detaliu la figura 7.33

Figura 7.35.Influenţa aşezării poluantului la suprafaţa pânzei freatice, asupra

variaţiei cocentraţiei în pânza freatică. Concentraţia pe frontieră este de 50 mg/l între
100 m şi 300 m, de 30 mg/l între 300 m şi 500 m şi de 10 mg/l între 500 m şi 700 m.
Se observă că după 10000 de ore, frontul de 5 mg/l se simte până la o distanţă de 750 m
şi până la o adâncime de 50 cm. Forma curbelor diferă de cazul precedent.
Figura 7.36.Detaliu la figura 7.35.

Deci poluarea locală este foarte diferită, pe o adâncime de 30 cm. Frontul poluant
înaintează mai mult în situaţia din figura 7.33, iar pe verticală adâncimea este aceiaşi în
cele două situaţii.
Concluzia este că aşezarea poluantului la suprafaţă influenţează puternic
evoluţia câmpului de concentraţii în timp şi spaţiu.
Conc.N(kg/ha)in components Conc.N(mg/l)in components

400 80
initial values
350 ANIT=10,AAMM=10,AORG=1
70
NO3=50,NH4=50
Conc.N(kg/ha)
300
Conc.N(mg/l)
NORG=10,NO3n=50 NO3
60
250
200 NORG 50
150 NO3n=groundwater pollutant

40
NO3
100
NO3n NO3n
30
50 NH4
NH4
0 20
0 20 40 0 20 40
time in days time in days
Figura 7.37 Variaţia compuşilor de nitrogen în timpul unei luni (condiţie pe

frontiera AB)
În figura 7.37 sunt prezentate, ca exemplu, condiţii pe frontiera AB (suprafaţa

liberă a pânzei freatice), concentraţiile componentei NO3n furnizate de modelul
„NESATURAT”. Astfel realizăm cuplarea celor doua modele, de curgere şi poluare în
mediu poros nesaturat (aflat deasupra pânzei freatice) şi de curgere şi poluare în mediu
poros saturat. În figura 7.37 se poate vedea un astfel de şir de valori, calculate pentru o
lună, pentru un tip de sol dat, un regim de ploi cunoscut şi o anumită cantitate de
îngrăşăminte cunoscută. În acest model s-a notat N03n nitratul din zona de nesaturat fară
rădăcini, care atinge pânza freatică. Pentru fiecare tip de sol, subrutina NESATURAT
va furniza un şir de valori pentru N03n, în timp. Aceste valori vor deveni condiţiile pe
frontieră pentru modelul SATURAT.
Concluzia este că aşezarea poluantului la suprafaţa solului, influenţează puternic
evoluţia câmpului de concentraţii în timp şi spaţiu.
7.3. INFLUENŢA HALDEI DE DEŞEURI RÂURENI, RÂMNICU VÎLCEA,

ASUPRA CALITĂŢII APELOR SUBTERANE
Studiul pe care urmează să îl facem are un caracter didactic, prezentând o

modalitate de abordare a problemei de poluare datorată existenţei haldei. Datele avute la
dispoziţie au un caracter aproximativ şi sunt utilizate doar pentru exemplificarea unui
studiu de caz. Astfel pot exista unele discrepanţe între valorile reale şi valorile
prezentate în acest exemplu.
7.3.1.Halda Râureni
Influenţa unei halde de deşeuri asupra mediului se manifestă prin poluarea

aerului, poluarea apelor subterane, iar în cazul haldei Râureni, care este foarte apropiată
de râul Olt, poluarea râului.
Depozitul de deşeuri se găseşte situat în intravilanul Municipiului Râmnicu
Vâlcea. Situat pe cursul mijlociu al râului Olt, zona aparţine din punct de vedere
geografic, Podişului Getic, mai precis unei depresiuni subcarpatice mărginită la est de
Muscelele Vâlcii şi la vest de Dealurile Olteţului.
Amplasamentul analizat se gaseşte pe terasa de luncă din dreapta Oltului, la
distanţe de până la 4-5 m de apele acestui râu. Depozitul de deşeuri este situat la o
distanţă de 6 km faţă de centrul oraşului Râmnicu Vâlcea. Accesul spre amplasament se
face pe drumul naţional DN64 (Râmnicu Vâlcea – Drăgăşani). Depozitul de deşeuri
Râureni ocupă o suprafaţă de 115.000 m2. Lungimea maximă a întregului amplasament
este de 700 m, iar cea a depozitului propriuzis de 600 m. Lăţimea maximă este de 150
m. Altitudinea medie pe amplasamentul depozitului de deşeuri este de 220 m, înaltime
ce corespunde cotei naturale a terenului, reprezentată aici de terasa inferioară a Oltului.
Depozitul de deşeuri aduce o modificare antropică a morfologiei terenului, ridicând cota
terenului cu 3 până la 15 m.
Halda Râureni este aşezată la o distanţă foarte mică de râul Olt (între 5 si 10 m)
astfel încât pânza freatică aflată la o adâncime de 2 m sub haldă este în legătură directă
cu râul Olt, astfel încât râul este poluat în permanenţă de haldă.
În condiţiile normale ale debitelor din râul Olt şi din pânza freatică, direcţia de
curgere este dinspre freatic spre râul Olt, vitezele în acvifer fiind foarte mici. În mod
normal levigatul din haldă influenţează calitativ apa din râu. Din măsurători ale
concentraţiilor, făcute amonte şi aval de haldă, s-au observat modificări ale calităţii apei
râului Olt. Zona limitrofă haldei poate fi poluta de levigatul din haldă dacă nivelul în
Olt creşte cu 1-3 m.
Analiza poluării se va face în cele două situaţii de mai sus.

Apa subterană se găseşte pe amplasamentul haldei, la adâncimi cuprinse între 4
m şi 1,5 m de la suprafaţă.
Direcţia de curgere a apelor subterane pe amplasament, este de la nord-vest spre
sud-est.
Stratele din subsolul depozitului au o permeabilitate foarte bună şi
conductivitate mare odată cu creşterea adâncimii. Studierea coloanei litologice din cele
trei foraje F1, F2, F3, (figura. 7.39) şi măsurarea nivelelor din aceste foraje au permis
aprecierea sensului de curgere al apelor subterane (pe directia NV – SE cu drenare către
râul Olt), precum şi faptul că la ape mari Oltul alimentează acviferul freatic de sub
haldă.
În tabelul (7.3) sunt prezentate unele rezultate ale măsurătorilor de concentraţie
din zonă (valorile au un caracter foarte general, pur informativ). Localizarea punctelor
de prelevare este prezentată în planul de situaţie din figura 7.38. Calitatea apelor din
foraje, prin depăşirea valorilor limită ale unora dintre indicatori arată existenţa unui
impact potenţial semnificativ asupra acviferului freatic, evidenţiind astfel existenţa unor
scurgeri permanente dinspre baza depozitului de deşeuri.
7.3.2. Analiza datelor avute la dispoziţie
1) S-a analizat coloana litologică din zonă (figura 7.39);

2) S-a stabilit compoziţia celor 4 straturi din pânza freatică de sub haldă;
3) S-a apreciat conductivitatea hidraulică pentru fiecare strat, în funcţie de
compoziţie;
4) S-a determinat viteza medie în direcţia x, ţinând seama de harta cu hidroizohipse
din zonă (figura 7.38 ). Direcţia x s-a considerat perpendiculară pe liniile de egal
nivel al suprafeţei libere, a pânzei freatice.
Măsurând distanţa dintre hidroizohipse, se poate determina gradientul de sarcină

hidraulică dh/dl=(0.005) dacă nivelul în râul Olt este normal sau (–0.005) dacă nivelul
în râul Olt creşte cu 2,5 m.
Debitul specific (debitul volumic/suprafaţă) poate fi calculat cu relaţia:
dh
q = −K (7.66)
dl
unde K [m/s] este conductivitatea hidraulică. Dacă ne este porozitatea efectivă, viteza
reală în acvifer va fi:
q
vx = (7.67)
ne
Tabelul 7.1 Viteza v x în acvifer

Stratul Poziţia Compoziţia ne k q vx vx
m/s m/s m/s m/day
1 0m–1m nisip fin 0,3 0,0001 5*10-7 1,67*10-6 0,144
2 1 m - 1.5 m nisip 0,27 0,001 5*10-6 18,5*10-6 1,6
grosier
3 1,5 m – 4 m pietriş 0,2 0,1 5*10-4 2,5*10-3 216
4 4 m – 6,5 m rocă 0,15 0,0001 5*10-7 3,3*10-6 0,285
fracturată
Tabelul 7.2 Concentraţiile diferiţilor poluanţi în puţirile de observaţie din zona haldei
Unităţi Forajul de observaţie Valori
Indicator
măsură UWh1 UWw1 UWw2 UWw3 F1 F2 admisibile
pH mg/l 7,62 - - - 7,4 7,6 6,5-7,4
NO3- mg/l 11,2 0 0 3,0 8 8 45
-
NO2 mg/l 0,25 0 0 0 0,2 0,7 0
NH4+ mg/l - 0 0 0 2,3 1,5 0
PO43- mg/l - 0 0 0 - - 0,1
SO42- mg/l 78,7 - - - 87 87 200
CCO-Cr mg/l 362,9 68,9 17,2 12,9 - - 10
CCO-Mn mg/l 48,0 - - - - - 2,5
N+K mg/l - - - - 68,89 96,37 -
N mg/l - 0 0 0,68 - - -
Cl- mg/l 886,5 - - - 298,2 156,2 250
Figura 7.38 Harta cu poziţia haldei şi cu hidroizohipsele din zona limitrofă haldei
Suprafaţa solului
1m Sol
1,5
Suprafaţa vegetal z j=k2
pânzei 0.5 Nisip fin i=N A j=k1 C0 B
freatice
1 nisip
0,5 Nisip
grosier
2,5 m pietriş
i,j
6,5 m
2,5 m Rocă
fracturată C
i=1 D
j=1 j=M x
Figure 7.39. Secţiune transversală prin freaticul de sub haldă. Coloana litologică.
7.3.3. Ecuaţia de dispersie pentru transportul de poluant, în zona haldei de deşeuri
Modelul propus este ecuaţia bidimensională care descrie transportul unei soluţii
conservative, adică fără interacţiune cu mediul poros, scrisă într-un plan vertical:
∂  ∂C  ∂  ∂C   ∂ ∂  ∂C
 Dx  +  Dz  −  (v x ⋅ C ) + (v z ⋅ C ) = (7.68)
∂x  ∂x  ∂z  ∂z   ∂x ∂z  ∂t
Într-un mediu omogen, în care viteza în direcţia x este constantă şi mult mai
mare decât cea verticală, ecuaţia dispersiei devine:
∂ 2C ∂ 2C ∂C ∂C
DL + DT − vx = (7.69)
∂x 2
∂z 2 ∂x ∂t
unde DL (L2/T) este coeficientul de dispersie longitudinală şi DT (L2/T) este coeficientul

de dispersie transversală
Valorile coeficienţilor de dispersie sunt foarte importante în realizarea unui
model de prognoză. Aceştia pot fi exprimaţi în funcţie de numărul Peclet al curgerii în
mediul poros, aşa cum s-a arătat pe larg în capitolul 6. Numărul Peclet este un număr
(adimensional) care leagă transportul de masă prin advecţie de transportul de masă prin
dispersie sau prin difuzie. Numărul Peclet se poate scrie sub forma generală:
vx ⋅ d
Pe = (7.70)
Dd
unde vx este viteza în acvifer (de advecţie), d este diametrul mediu al particulelor, iar Dd este
coeficientul de difuzie moleculară.
Coeficientul de dispersie longitudinală este dat de relaţia:
D L = áL ⋅ v x + τ ⋅ Dd (7.71)
unde τ este tortuozitatea mediului poros. La valori mici ale vitezei raportul DL/Dd este
constant şi are o valoare apropiată de 0,7. pentru un nisip uniform. Aceasta este expresia
tortuozităţii mediului respectiv.
Valorile dispersivităţii longitudinale αL şi ale celei verticale, αT, se determină,
pentru fiecare strat din coloana litologică, utilizând graficele coeficienţilor de dispersie,
în funcţie de numărul Peclet al curgerii în acvifer (din capitolul 6).
Tabelul 7.3 Dispersivitatea longitudinală şi transversală.

Strat Poziţie Compo- vx Pe DL DT αL αT Transport
ziţie m/s m m prin:
Dd Dd
1 0 m–1m Nisip fin 1,67*10-6 0,0017 0,7 0,7 0 0 difuzie

2 1m–1,5m Nisip 18,5*10-6 0,037 0,7 0,7 0 0 difuzie
grosier
3 1,5 m–4m Pietrş 2,5*10-3 12,5 20 2 0,008 0,00052 difuzie
şi
dispersie
4 4m–6,5m Rocă 3,3*10-6 0,001 0,7 0,7 0 0 difuzie
fisurată
Pentru stratele 1, 2 şi 4, fenomenul de difuzie este predominant iar cel de

dispersie poate fi neglijat. În stratul 3 efectul dispersiei longitudinale, mecanice, este
mai mare decît efectul difuziei şi coeficientul de dispersie se poate calcula cu relaţia:
D L = áL ⋅ v x + 0,7 Dd
DT = áT ⋅ v x + 0,7 Dd
αL
Dd=10-6m2/s, αL=0.008 m, αT=0.00052 m, = 15,38
αT
7.3.4 Efectul de scară în aprecierea coeficientului de dispersie, în teren.
În mod obişnuit, între măsurătorile efectuate în laborator, pentru determinarea

dispersivităţii, şi cele din teren apar mari discordanţe. Cu cât distanţa pe care se
analizează curgerea este mai mare cu atât valoarea dispersivităţii este mai mare.
Determinările dispersivităţii, în teren, se fac aşa cum s-a arătat în capitolul 6 (paragraful
6.3), încercând să se pună în concordanţă soluţia analitică a ecuaţiei dispersiei cu
valorile măsurate în teren.
Dispersivitatea longitudinală care se produce în teren, la scară mare, poartă
numele de macrodispersie. Lallemand-Barres şi Peaudecef (1978) au publicat un grafic
în care dispersivitatea, măsurată în teren, este reprezentată în funcţie de lungimea
domeniului în care este analizată curgerea (Figura 6.9). Din acest grafic rezultă că
dispersivitatea poate fi estimată la o valoare de aproximativ 0,1 din lungimea
domeniului în care se analizează curgerea.
Pentru dimensiunile haldei Râureni
áL ≈ 0 ,1 ⋅ L ≅ 0 ,1 ⋅ 100m = 10m
áT ≅ 0,1 ⋅ H = 0 ,1 ⋅ 6 ,5m = 0 ,65m
áL 10
= = 15,38
áT 0,65
7.3.5 Rezultate numerice
Problema matematică este definită printr-un sistem de ecuaţii, după cum urmează:
∂ 2C ∂ 2C ∂C ∂C
DL + DT − vx = (7.72)
∂x 2
∂z 2
∂x ∂t
vx=constant pentru fiecare strat (Tabelul 7.3) (7.73)
DL = ωDd pentru stratele 1, 2, 4 (7.74)
D L = α L v x + ωDd pentru stratul 3 (7.75)
DT = ωDd pentru stratele 1, 2, 4 (7.76)
DT = αT v x + ωDd pentru stratul 3 (7.77)
C=C0 pe frontiera de sus a domeniului, unde se consideră sursa de poluare, continuă, de

concentraţie constantă.
∂C
= 0 pe frontiera de jos a domeniului (7.78)
∂z
∂C
= 0 pe frontierele verticale ale domeniului (7.79)
∂x
C(x,z,0)=Ci(x,z) este concentraţia iniţială în tot domeniul (7.80)
Ecuaţia de dispersie (7.72) este discretizată în diferenţe finite, folosind metoda

direcţiilor alternante (ADI), prezentată în paragrful anterior.
În [Marinov, A.M., Safta, C.A.,2001] a fost analizată senzitivitatea modelului la
variaţiile dispersivităţilor (αL, αT), ale paşilor de timp şi ale paşilor spaţiu. Din analiză a
rezultat că schema este stabilă, şi că influenţa dispersivităţii este importantă.
Folosind modelul matematic (7.72,.... 7.80) pentru halda Râureni s-a analizat
influenţa coeficienţilor αL şi αT asupra fenomenului. Figurile 7.40, 7.41, 7.42 arată cum
se modifică pana de poluant în funcţie de valorile lui αT. Se poate vedea că forma penei
este foarte sensibilă la variaţia dispersivităţii transversale, αT. Pentru valori mari ale lui
αT pana de poluant se împrăştie pe toată grosimea acviferului, în timp ce pentru valori
mici ale acestui coeficient, pana rămâne aproape fixată sub haldă.
Figurile 7.40, 7.41, 7.42 arată că pana nu este foarte sensibilă la variaţia
dispersivităţii orizontale αL pentru ordinele de mărime testate.
Concluzia studiului este că răspândirea poluantului se face mai mult vertical decât
orizontal (datorită vitezelor foarte mici pe orizontală). Astfel se pote utiliza un model
unidimensional pentru calculul concentraţiilor.
7.3.6.Rezultate analitice
Având în vedere faptul că fenomenul predominant este difuzia pe verticală, este posibil
să folosim legea a doua a lui Fick, scrisă după direcţia z:
∂C ∂ 2C
= D0 2 (7.81)
∂t ∂z
unde D0 este coeficientul de difuzie efectivă:
D0=ωDd (7.82)
Soluţia ecuaţie difuziei (7.81), în condiţiile de unicitate:
- iniţiale: C(z ≥ 0, t=0) = 0;

- pe frontieră: C(z=0, t>0) = C0, (7.83)
- C(z= ∞ , t ≥ 0) = 0,
este:
z
C(z,t) = C0 erfc (7.84)
2(D0 ⋅ t)0.5
C(z,t) este concentraţia la distanţa z de sursa de poluare, la un interval de timp t de la
începerea poluării. C0 este concentraţia la sursă, erfc este complementara funcţiei
erorilor.
Calibrarea modelului numeric s-a făcut comparând rezultatele numerice (figura
7.42) cu cele analitice (figura 7.43, 7.44).
În figurile 7.43, 7.44 este prezentată împrăştierea unui poluant care are la sursă o
concentraţie C0=10mg/l. În figura 7.43 este reprezentată concentraţia poluantului după
1 an şi după 2 ani, în funcţie de adâncime. Figura 7.44 conţine valorile concentraţiei la
diferite adâncimi, în funcţie de timp.
Figura 7.40 Valorile concentraţiei la diferite adîncimi pentru T1=1 an şi T= 5ani de la

începerea poluării. Calculul s-a făcut cu coeficienţii de dispersie din tabelul (7.3)
Figura 7.41 Valorile concentraţiei la diferite adîncimi pentru T2=2 ani şi T= 5ani de la
începerea poluării. Calculul s-a făcut cu dispersivităţile alfal=10m şi alfat=1m
Figura 7.42 Valorile concentraţiei la diferite adîncimi pentru T2=1 an şi T= 2ani de la

începerea poluării. Calculul s-a făcut numeric, cu Dx = Dz , difx=difz=0,7 10-9 m2/s
Figura 7.43 Concentraţia la diferite adâncimi, în funcţie de timp, calculată

analitic
Figura 7.44 Variaţia concentraţiei cu adâncimea, după 1 an şi după 2 ani, calculată

analitic
7.3.7.Concluzii
Viteza în acviferul cu suprafaţă liberă, de sub haldă, este foarte mică şi

transportul de poluant, în cazul unei soluţii conservative, se face doar prin difuzie.
Împrăştierea poluantului se face mai mult vertical. Pana de poluant este plasată sub
haldă şi se mişcă foarte încet în direcţie verticală. După 20 ani poluantul a contaminat
acviferul pe o adâncime de 6,5 m, având, la această adâncime, o concentraţie de 8,3
mg/l (s-a considerat o concentraaţie la sursă de 10mg/l). Rezultatele analitice sunt
asemănătoare cu cele experimentale pentru NO3 (tabelul 7.3). Râul Olt este poluat atât
prin frontiera dintre pânza freatică şi râu cât şi prin scurgerea de pe versanţii haldei.
202 Poluarea termică a acviferelor
Capitol 8
POLUAREA TERMICĂ A ACVIFERELOR
8.1 FENOMENE LEGATE DE TRANSFERUL DE CĂLDURĂ

ÎNTR-UN MEDIU POROS SATURAT
În ipoteza unei curgeri laminare şi monofazice, prin analogie cu transferul de

masă se pot distinge trei fenomene principale: conducţia, dispersia şi convecţia.
Conducţia termică
Acest fenomen este analog cu difuzia moleculară din cazul transferului de
masă. Existenţa unui gradient termic antrenează un flux de căldură care tinde să
atenueze acest gradient.
ρ
Fluxul unitar de căldură φ tc este dat de legea lui Fourier:
ρ
φ tc = − λ grad T (8.1)
unde:
λ = tensorul conductivităţii termice,
T = temperatura.
Transferul de energie se face atât în mediul solid cât şi în fluid. Cuantificarea
fluxului de conducţie se poate face în două moduri:
1) se consideră cele două medii ca un mediu unitar;
2) se calculează transferul în fiecare mediu, adoptându-se două conductivităţi
diferite.
Pentru al doilea caz temperatura medie în mediul solid Ts, şi cea din mediul
lichid Tf, în acelaşi VER (volum elementar reprezentativ), sunt diferite, fluxurile
corespunzătoare fiind:
ρ
φ S = −λ S grad TS (8.2)
ρ
φ f = −λ f grad T f . (8.3)
Schimbul între cele două medii poate fi caracterizat printr-o relaţie liniară
(
φ f = m T f − TS , ) (8.4)
unde m este un coeficient de transfer. Această metodă este eficientă pentru viteze de
curgere mari şi diferenţe de temperatură (T f − TS ) semnimificative.
Cercetările experimentale au arătat că egalarea celor două temperaturi (între
faze) se face în aproximativ două ore pentru un mediu solid cu diametrul particulelor
de d =10 cm şi într-un minut pentru d =1mm. În cazul modelării la scară kilometrică
sau în cazul unui bazin versant, mediul este tratat ca unitar.
Se defineşte o temperatură medie unică a celor două faze T şi o
conductivitate echivalentă λ∗ .
Fluxul de conducţie este:
φ tc = − λ∗ grad T . (8.5)
Convecţia termică
Transferul de căldură antrenat de curgerea unui fluid într-un mediu poros se
face doar în faza lichidă în mişcare. ρ Fluxul de căldură prin convecţie poate fi
calculat cu ajutorul vitezei Darcy U :
ρ ρ
φ tt = γ f U T , (8.6)
unde γf este capacitatea calorică a fluidului.
Fluxul de convecţie depinde doar de câmpul de viteze. Dacă viteza de
curgere este impusă de forţe externe sistemului, convecţia se numeşte forţată. În
unele cazuri poate exista o convecţie naturală care este provocată de variaţia
densităţii fluidului (datorită variaţiei temperaturii sau salinităţii).
Dispersia termică
Prin analogie cu dispersia cinematică a transferului de masă, numită şi
macrodispersie, dispersia termică este consecinţa eterogenităţii mediului şi a
prezenţei porilor.
Fluxul termic dispersiv poate fi exprimat printr-o lege de tip Fourier:
ρ
φ td = − λ ′ ⋅ grad T (8.7)
ρ
λ′ = α ⋅ γ f ⋅ U , (8.8)
unde α este coeficientul de dispersie termică.

De Marsily (1981) apreciază că tensorul α este, pentru un mediu dat, de acelaşi
ordin de mărime cu cel de dispersie masică.
Ţinând seama de cele trei fluxuri, rezultă următoarea ecuaţie:
 ρ ρ  ∂T
div  λ∗ + α γ f U  grad T − γ f U T  = γ ∗ , (8.9)
   ∂t
unde γ* este capacitatea calorică echivalentă a ansamblului matrice solidă - fluid.

Această ecuaţie este similară cu cea a transferului de masă.
8.1.1 Cuplajul curgere - transfer de masă - transfer de caldură

Prezenţa unei repartiţii de temperatură sau de salinitate neuniformă într-un
mediu poros poate antrena un gradient spaţial de densitate în fluid şi implicit o
mişcare a fluidului. Acest fenomen, care poate apare chiar într-un fluid aflat iniţial în
repaus, poartă numele de convecţie naturală.
Deci cea mai generală problemă de transfer de masă şi căldură într.un mediu
poros saturat este descrisă de următoarele ecuaţii:
∂(ρn) ρ
+ div(ρU ) = 0 (8.10)
∂t
ρ
ρ ∂U ρ ρ ρ ηρ
n ∂t n
( )
+ 2 U grad U = − grad p − ρ g grad z − U
k
(8.11)
 ρ ρ  ∂T
div  λ∗ + α γ f U  grad T − γ f U T  = γ ∗ , (8.12)
   ∂t
[( ρ
) ρ
div n D 0 + α ⋅ U grad C − U C = nc ] ∂C
∂t
, (8.13)
[
ρ = ρ0 1 − ζ (T − T0 ) + µ( C − C0 ) , ] (8.14)
unde:
ρ = densitatea fluidului (are o variaţie liniară în funţie de temperatură şi
salinitate).
n = porozitatea totală
nc = porozitatea cinematică
η = vâscozitatea dinamică a fluidului
p = presiunea
ρ0 = densitatea fluidului la temperatura T0 şi la concentrarea C0
ζ = coeficient de dilatare termică a fluidului
µ = coeficient de salinitate
În practică se folosesc aproximaţiile lui Boussinesq (variaţia densităţii ρ este

luată în considerare doar în termenul ρg din legea lui Darcy) precum şi ipotezele:
• parametrii termici sunt constanţi;

• gradientul de viteză este neglijabil.
În consecinţă, ecuaţia de continuitate ρ (8.10) devine:

div U = 0 , (8.15)
iar ecuaţiaρde mişcare (8.11) :
ρ ∂U η ρ
= − grad p − ρg grad z − U . (8.16)
n ∂t k
Ecuaţiile (8.12), (8.13), (8.14) rămân identice.
Apa caldă injectată într-un acvifer va avea tendinţa să se ridice, ca efect al
variaţei densităţii cu temperatura (dacă temperatura creşte densitatea scade).
Chiar în regim neperturbat de intervenţia umană, fluxul de căldură
geotermală creează o curgere verticală ascendentă în stratul acvifer.
Prin continuitate va trebui să apară o curgere descendentă (de apă rece). În
acvifer se formează astfel ,,celule de convecţie naturală’’.
Dacă se ţine seama de variaţia densităţii în funcţie de temperatură şi
salinitate
ρ = ρ 0 [1 − ξ(T − T0 ) + µ(C − C 0 )] , (8.17)
rezultă că modelarea termică presupune mai întâi determinarea variaţiei
concentraţiei sărurilor în tot domeniul.
Scopul final al studiului poluării termice şi chimice a apelor subterane îl
constituie realizarea unor modele de prognoză calitativă şi cantitativă precum şi
stabilirea unor programe de optimizare a investigaţiilor asupra mediului.
Apele de suprafaţă reprezintă condiţii de frontieră pentru domeniul freatic,
atât din punct de vedere hidraulic cât şi din punct de vedere chimic şi termic.
Prognoza regimului termic în apele subterane presupune următoarele etape
de studiu:
1. studiul parametrilor hidrodinamici în zonă (transmisivitate, porozitate,
coeficient de înmagazinare în strat);
2. stabilirea hărţilor potenţiometrice (hidroizohipse) pentru deducerea
curgerii naturale;
3. determinarea vitezei de curgere (stabilirea regimului hidrodinamic):
- teoretic (modelare matematică);
- experimental (tararea modelului hidrodinamic);
4. modelarea transferului de masă în bazin;
5. modelarea transferului termic în bazin.
Schema bloc a prognozei regimului termic este prezentată în figura 8.1.
Date obţinute din măsurători:

- pompări experimentale;
- temperaturi;
- concentraţii.
Calculul parametrilor: conductivitate hidraulică,

transmisivitate, porozitate, coeficient de înmagazinare
ρ, η în prima aproximaţie
Model hidrodinamic ⇒ U(x,y,z,t),

p(x,y,z,t)
Calculul coeficienţilor de dispersie

chimică
Model de transfer de masă ⇒ C(x,y,z,t)
Calculul coeficienţilor de dispersie

termică
Model de transfer termic ⇒ T(x,y,z,t)
[ (
ρ = ρ0 1 − ξ(T − T0 ) + µ C − C 0 )]
Compararea rezultatelor numerice cu cele experimentale
REZULTATE, T(x,y,z,t)
Figura nr. 8.1 Schema bloc a prognozei regimului termic

8.1.2 Coeficienţii de dispersie chimici şi termici

Marsily (1981) [Marsily, 1981] propune pentru cele două ecuaţii de dispersie
următoarele forme: pentru dispersia unei subsanţe miscibile cu apa, ecuaţia 8.18, iar
pentru transferul de căldură într-un mediu poros saturat, ecuaţia 8.23. Ecuaţia (8.18)
a fost analizată pe larg în capitolele anterioare.
( ) ρ
( )
div D grad C − div U C = n
∂C
∂t (8.18)
ρ
D = nD0 + α ⋅ U
D0 = coeficient de difuzie moleculară efectivă.
Vom analiza în paralel coeficienţii de dispersie D şi de conductivitate
echivalentă λ . Dacă se exprimă tensorul de dispersie după direcţiile principale de
anizotropie se obţine:
DL 0 0
D = 0 DT 0 (8.19)
0 0 DT
DL este coeficientul de dispersie longitudinală (în sensul curgerii) iar DT este
coeficientul de dispersie transversală (în cele două direcţii ortogonale pe direcţia de
curgere). Se defineşte o mărime adimensinală
ρ ρ
U ki u ⋅d
Pe = sau Pe = = numărul lui Peclet (8.20)
nc Dm Dm
unde:
nc = porozitate cinematică,
d = lungime caracteristică a mediului poros (diametrul mediu al particulelor
sau porilor),
kρ
i = permeabilitate intrinsecă,
U = viteză Darcy,
ρ
u = viteză reală în pori (viteză microscopică medie).
Dm = coeficient de difuzie moleculară
Experimental s-au determinat relaţii empirce care leagă coeficienţii de
dispersie de numărul lui Peclet. Se pot defini cinci regimuri de curgere cărora le
corespund regimuri de dispersie diferite (raportul între dispersia cinematică şi
difuzia moleculară este diferit). Aceste regimuri sunt:
1. difuzie moleculară pură;
2. superpoziţie;
3. dispersie cinematică predominantă;
4. dispersie cinematică pură;
5. dispersie cinematică în afara domeniului de valabilitate a legii lui Darcy.

În domeniul de viteze uzuale Pe>10 iar coeficienţii de dispersie sunt:
DL = α L U
(8.21)
DT = α T U
α L si α T au dimensiunile unei lungimi şi se numesc coeficienţi de dipersie
intrinseci sau dispersivităţi. α L este în laborator (pe colane de nisip) de ordinul
centimetrilor iar în teren de ordinul metrilor, în funcţie de gradul de eterogenitate al
mediului. α T este mult mai mic (1/5- 1/100 din α L ).
Se poate adopta o formă mai generală (numere Pe mici - regimurile 1.şi 2.)
corespunzătoare unor viteze Darcy foarte mici:
ρ
D L = nD0 + α L U
ρ (8.22)
DT = nD0 + α T U
Pentru transfer termic:
 λ  ρ
div
γf
(
grad T  − div U ⋅ T =

)
γ* ∂T
γ f ∂t
(8.23)
 
λ λ ρ
= 0 + β ⋅U (8.24)
γf γf
unde:
ρ
U este viteza Darcy ăn acvifer;
λ este tensorul de conductivitate echivalentă;
γ f = ρ ⋅ c = capacitatea calorică a apei;
ρ = densitatea apei;
c = căldura specifică a apei;
γ f = 4,18 ⋅ 10 6 J / m⋅0 K ;
γ * = ρ′′ c ′′ = capacitatea calorică a mediului (solid+apă);
ρ′′ = densitatea mediului (solid+apă);
c ′′ = căldura specifică a mediului.
Tensorul conductivităţii echivalente λ conţine conductivitatea mediului
poros (apă+solid) izotrop, în absenţa curgerii, λ 0 , şi un termen de
macrodispersivitate legat de eterogenitatea vitezei (funcţie liniară de viteză).
ρ
λ L = λ0 + βL ρc U
ρ (8.25)
λ T = λ 0 + βT ρ c U
Viteza frontului mediu de temperatură este:
ρ ρc ρ
u' = U (8.26)
ρ′′ c ′′
β L , β T au dimensiuni de lungime şi reprezintă coeficienţi de dispersivitate a căldurii.
În tabelul nr. 8.2. se pot urmări comparativ valori ale dispersivităţilor obţinute de
diferiţi cercetători. Se poate observa că α şi β au aproximativ acelaşi ordin de
mărime, deşi conductivitatea, în absenţa curgerii, este de 400-1000 ori mai mare
decât difuzia moleculară.
Sauty (1978) consideră că “in situ” macrodispersivitatea (datorată
eterogenităţii vitezei în diferitele straturi ale formaţiunii hidrogeologice) domină net
difuzia moleculară sau conducţia. Astfel dispersivitatea trasorilor devine
comparabilă cu dispersivitatea termică. La scară mare, în cazul unui trasaj termic de
lungă durată coeficienţii de dispersie şi de conducţie tind spre o valoare asimptotică
iar dispersivitatea trasorului chimic este de aproximativ cinci ori mai mare decât
dispersivitatea termică.
Tabelul 8.1.
MATERIAL [ (
λ 0 10 −3 kcal / sec⋅ m⋅o C )] (
ρ' c' kcal / m 3 ⋅ o C )
al materialului
Nisip uscat 0,1..0,2 450
Nisip umed 0,6..0,8 450
Argilă uscată 0,2..0,5 500
Argilă umedă 0,3..0,4 500
Granit 0,6..0,9 550
Gresie 0,35..1,02 500
Calcar 0,5..0,8 550
Apă 0,1429 1000
Sare 1,4 475
Pentru a calcula capacitatea calorică volumică a mediului (solid+apă) trebuie

să se ţină seama de apa conţinută
ρ′′ c′′ = n ρ c + (1 − n)ρ′ c ′ (8.27)
Pentru o porozitate n = 10-20%
ρ′′c ′′ = 500 − 600kcal / m 3 ⋅o C
În tabelul 8.1 sunt prezentate valori ale coeficienţilor termici, obţinute prin
calarea modelelor de transfer de masă şi căldură. Experienţele în teren au fost făcute
sub egida CNRS şi DGRST, pe o parcelă din Bonnaud (în Jura). Pânza freatică este
captivă, constituită din nisipuri şi pietrişuri relativ omogene, având o grosime de 3m,
transmisivitate de ordinul 10-3m2/s şi coeficient de înmagazinare cuprins între 10-3 şi
10-4.[Marsily, 1981]
Rezultatele obţinute arată că dispersivităţile pentru căldură şi pentru trasori
sunt comparabile, deşi conductivitatea, în absenţa curgerii, este de 400-1000 ori mai
mare decât difuzia moleculară.
8.2.SOLUŢII ANALITICE ALE ECUAŢIEI TRANSFERULUI

TERMIC ÎNTR-UN ACVIFER
8.2.1. Cazul unidimensional

Cele două ecuaţii pentru dispersia unei subsanţe miscibile cu apa într-un
mediu poros şi pentru dispersia căldurii sunt foarte asemănătoare (ecuaţii de tip
parabolic), modificându-se doar coeficienţii.
( ) ρ
( )
div D grad C − div U C = n
∂C
∂t
(8.28)
ρ
D = n D0 + α ⋅ U (8.29)
λ  ρ
div grad T  − div U T =
 ρc 
( )
ρ′′c ′′ ∂T
ρc ∂t
(8.30)
 
λ λ0 ρ
= +β⋅ U (8.31)
ρc ρc
Pentru cazul unidimensional aceste ecuaţii devin:
∂ 2 C U ∂C ∂C
DL 2 − = (8.32)
∂x n ∂x ∂t
unde:
DL = coeficientul de dispersie longitudinală (constant);
U = viteza în direcţia de curgere (constantă);
n = porozitatea mediului poros.
Tabelul 8.2
λ ∂2T ∂T ρ′′ c ′′ ∂T
2 −U =
ρ c ∂x ∂x ρ c ∂t
(8.33)
λ ρ′′ c′′
cu = ct , U = ct , = ct
ρc ρc
în tot domeniul.
Prin analogie cu problema dispersiei unui poluant într-un acvifer, vom

rezolva problema de transfer de căldură într-un acvifer semiinfinit.
fluid cu temperatura T0 într-un acvifer semiinfint în
Fie o injecţie continuă de ρ
care viteza apei este constantă, U şi conductivitatea termică echivalentă, λ L , este
constantă. Presupunem densitatea apei, ρ şi a mediului (sol+apă), ρ′′ , constantă. Se
cunosc căldurile specifice ale apei, c şi ale mediului c ′′ .
T (0,t)=T 0
0 ρ
U
Figura 8.2
Variaţia temperaturii T(x,t) în timp şi spaţiu este dată de soluţia ecuaţiei

(8.33)
λ L ∂2T ∂T ρ′′ c ′′ ∂T
2 −U = (8.33)
ρ c ∂x ∂x ρc ∂t
în condiţiile următoare:
T ( x ) = 0 pentru ∀ x > 0 si t = 0
T (0 ) = T0 pentru x = 0 si t > 0 (8.34)
T ( x ) = 0 pentru x = ∞
Soluţia analitică a acestei ecuaţii este:

  U     U 
 x− t   x+ t 
T  ρ′′c′′ ρc  Ux   ρ′′c′′ ρc 
T (x,t ) = 0 erfc  + exp erfc  (8.35)
2   λL 
 λL 
 λL t 
 2 tn    2
  ρc  ρc   ρc (ρ′′c′′ ρc) 
  
La timpi mai mari al doilea termen devine neglijabil.
 
x− U t +∞
T0  ρ′′c ′′ ρc  To −r 2
T ( x ,t ) = erfc  = ∫ e dr , (8.36)
2  2 λ π

L t n  v
 ρ c 
unde
U
x− t
ρ′′ c ′′ ρc
v= (8.37)
λL t
2
ρc (ρ′′ c ′′ ρc )
λL
Ut ρc
Dacă vom nota ξ = si η = reprezentarea grafică a soluţiei
ρ′′ c ′′ Ux
x
ρc
dispersiei din figura 8.3 poate fi folosită pentru determinarea raportului T(x,t)/T0 în
orice punct din spaţiu , x, la orice timp t.
8.2.2 Rezolvarea problemei transferului termic într-un acvifer prin

folosirea diagramei din figura 8.3.
Etapele de calcul vor fi următoarele.
1. Se calculează viteza în acvifer.
2. Se apreciază:
ρ = densitatea apei;
ρ′′ = densitatea mediului (apă+schelet solid);
c = căldura specifică a apei;
c ′′ = căldura specifică a mediului(apă+schelet solid);
λ L = conductivitatea termică echivalentă longitudinală.
3. Pentru fiecare timp t se dau valori lui x rezultând perechi ( ξ, η) şi din
grafic se scot valorile raportului T/T0 corespunzătoare.
Figura 8.3: Diagrama soluţiilor ecuaţiei dispersiei unidimensionale
8.2.3. Cazul bidimensional

Dacă se injectează o masă dM de trasor, instantaneu, punctual, într-un acvifer
în care curgerea este paralelă şi bidimensională, ecuaţia care descrie variaţia
concentraţiei trasorului este:
∂2C ∂2C ∂C ∂C
DL + DT −U =n (8.38)
∂x 2
∂y 2
∂x ∂t
Dacă injecţia se face în origine, iar curgerea are loc în direcţia axei x, soluţia
acestei ecuaţii este:
  2

  x − 
Ut

dM   n y2 
dC( x , y, t ) = exp − − (8.39)
DL DT  4 DL t 4 DT t 
4 πt  
n2  n n 
Dacă injecţia de trasor în origine este continuă (debitul de fluid Q are

concentraţia C0 şi este suficient de mic astfel încât să nu fie perturbat regimul
hidrodinamic iniţial), se obţine soluţia:
  U (t − τ)  2 
t  x −  2 
C0 Q 1   n  y  dτ
C ( x , y ,t ) = ∫ exp − − (8.40)
DL DT 0 ( t − τ )  4DL (t − τ) 4DT (t − τ) 
4π  
n2  n n 
Dacă t tinde la infinit:

  
 2  2 2 
C0Q  xU  U  x y 
C (x , y ,∞ ) = exp  K 0  + (8.41)
D L DT  2 DL   4 D L n  D L DT  
2π 
n2   n n  
unde K0 este funcţia Bessel modificată de speţa a doua şi de ordinul zero.

Această soluţie poate fi generalizată pentru transferul de temperatură în felul
următor: ecuaţia bidimensională a transferului de căldură
λ L ∂ 2 T λ T ∂ 2T ∂T ρ′′c ′′ ∂T
+ −U = (8.42)
ρc ∂x 2
ρc ∂y 2
∂x ρc ∂t
va avea, pentru o injecţie continuă în origine (debit +Q, temperatura T0), soluţia
 
  U(t − τ) 2 
t  
 x − 
 
T0Q 1   ρ′′c′′ ρc  y2 
T(x,y,t ) = ∫ exp− − dτ (8.43)
λ LλT (t − τ) λ
 4 (t − τ)
L 4λ T
(t − τ) 
4π 0
(ρc) (ρ c ρc)
2 ′′ ′′ 2  ρ c ρc 
 ρ′′c′ ρc ρ′′c′′ ρc 

  U (t − τ)ρc  2 
  x −  ρ′′c ′
′ 
  ρ′′c′′ 
t
T0Qρ′′c′′ 1 y 2ρ′′c′′ 
T ( x , y ,t ) = ∫ (t − τ) exp− − dτ (8.44)
4π λ L λT 4λ (t − τ) 4λ (t − τ)
0  L T 
 
 
Dacă timpul tinde la infinit, soluţia devine:
T0 Qρ′′ c ′′  xUρc  U (ρc ) 1  x 2 y 2 

T ( x, y, ∞) = exp  K0  +  (8.45)
2π λ L λ T  2λ L  2 λ L  λ L λT 
8.3 SOLUŢII NUMERICE ALE ECUAŢIEI TRANSFERULUI DE

CĂLDURĂ ÎNTR-UN ACVIFER
Dacă considerăm ecuaţia transferului de căldură în acvifer, pentru cazul
unidimensional avem:
λ L ∂ 2T ∂T ρ' ' c' ' ∂T
−U =
ρc ∂ x 2
∂x ρc ∂t
λ ρ'' c''
Vom nota L = l şi = b.
ρc ρc
În cazul general, în care solul este neomogen şi densitatea fluidului nu este
constantă λL, ρ, c, ρ'' , c'' sunt funcţii de spaţiu şi de timp. Dacă mişcarea fluidului
nu este permanentă şi uniformă, viteza U(x,t) va fi şi ea o funcţie de timp şi spaţiu.
Deci în cazul general l = l(x,t), b = b(x,t) şi U = U(x,t).
Prima etapă în prognoză va fi determinarea acestor parametrii la fiecare pas
de timp şi aproximarea lor cu valori constante pe pas de timp şi spaţiu.
8.3.1 Schmemă numerică implicită pentru aproximarea ecuaţiei

dispersiei termice unidimensionale.
Discretizarea derivatelor parţiale se poate face în diferite moduri, rezultând
diferite scheme în diferenţe finite sau elemente finite.
Vom propune o schemă implicită în diferenţe finite. În literatura de
specialitate este demonstrat că astfel de scheme sunt stabile şi convergente.
Vom aproxima:
∂T T (i, j + 1) − T (i, j )
= , (8.46)
∂t ∆t
∂T T ( i + 1, j + 1 ) − T ( i − 1, j + 1 )
= , (8.47)
∂x 2∆x
∂ 2T T ( i + 1, j + 1 ) − 2T ( i , j + 1 ) + T ( i − 1, j + 1 )
= . (8.48)
∂x 2 ( ∆x ) 2
∂ 2T ∂T ∂T
Ecuaţia l( x ,t ) − U ( x ,t ) = b( x ,t ) (8.49)
∂x 2 ∂x ∂t
se va aproxima astfel:
1
l( i , j ) [T ( i + 1, j + 1 ) − 2T ( i , j + 1 ) + T ( i − 1, j + 1 )] −
( ∆x )2
(8.50)
1
U( i, j ) [T ( i + 1, j + 1 ) − T ( i − 1, j + 1 )] = b( i , j ) 1 [T ( i , j + 1 ) − T ( i , j )]
2∆x ∆t
Coeficienţii l(i,j), b(i,j), U(i,j) ar putea fi apreciaţi la timpul (j+1) sau (j+1/2)
dar ei depind de temperatura T(i,j+1) la timpul (j+1), care este o necunoscută. Ne
vom mulţumi cu valorile lor la timpul t = j (precedent).
Rezultă un sistem tridiagonal de N ecuaţii cu N necunoscute
[a( i, j )]{T } = {d } (8.51)
Coeficienţii matricei sistemului vor fi:
pentru i=2, 3, …N-1:
l ( i, j ) U ( i, j )
a(i, i − 1) = − (8.52)
∆x 2 2 ∆x
2l (i, j ) b(i, j )
a( i , i ) = − − (8.53)
∆x 2 ∆t
l ( i, j ) U ( i, j )
a(i, i + 1) = − (8.54)
∆x 2 2 ∆x
b(i, j )
d (i, j + 1) = − T ( i, j ) (8.55)
∆t
- pentru i = 1 şi i = N se folosesc condiţiile pe frontieră:
i = 1, T(1,j+1)=T0(j+1);
∂T
i = N, T(N,j+1)=T(N-1,j+1) (rezultă din condiţia = 0 ).
∂x
Astfel rezultă:
a(11, ) = 1; (8.56)
a(1,2 ) = 0; (8.57)
d (1, j + 1) = T0 ( j + 1) ; (8.58)
a( N, N -1) = 1; (8.59)
a( N, N ) = −1; (8.60)
d ( N, j + 1) = 0 . (8.61)
Programul realizat în limbajul MATLAB calculează şi trasează grafic

evoluţia temperaturii în timp şi spaţiu pentru cazul unidimensional.
Pornind de la o distribuţie iniţială a temperaturii pe frontieră şi în pânza
freatică se determină variaţia temperaturii T(x,t) în funcţie de structura geologică şi
de toate celelalte caracteristici hidrogeologice.
8.3.2. Datele de intrare în modelul numeric.

S-a considerat o temperatură medie pe frontieră, T0(j)=30 0C, iar în freatic o
temperatură iniţială T(i,1) =15 0C, orientative, pentru a arăta evoluţia generală a
fenomenului.
Pentru un nisip ud amestecat cu pietriş şi argilă se pot considera următorii
parametrii:
λ0=0,6⋅10-3 kcal/m⋅s⋅oC
ρ⋅c=1000 kcal/m3⋅oC
ρ'' c'' = 625 kcal/m3⋅oC
ρ'' c''
= 0,625
ρc
λL m2 ρ m2
= 0,6 ⋅ 10 − 6 + 1 m ⋅ U , în
ρc s s
S-au efectuat calculele pentru diverse viteze în freatic:
U(x,t) = 0,072 m/h = 20⋅10-6 m/s,
U(x,t) = 40⋅10-6 m/s,
pentru a urmări dependenţa fenomenului în funcţie de viteza în freatic.
Modelul matematic, respectiv programul de calcul, poate fi adaptat pentru o
viteză variabilă în pânza freatică (dacă conductivitatea hidraulică variază de la un
punct la altul).
Timpul iniţial t(j=1) = 0

Timpul final t(j=M) = dat
Distanţa iniţială x(i=1) = 0
Distanţa finală x(i=N) =dată
dx= dt= N M
j=1
i=1
λL(i,j), ρ(i,j), c(i,j), ρ’’(i,j), c’’(i,j), U(i,j)
l(i,j), b(i,j), U(i,j)
DA i≤N NU
i=i+1
[a(i,i)]{T}={d}
T(i,j)
DA j≤M NU
T(j)=(j-1)dt
x(j)=(i-1)dt
Desenează T(x,t)
STOP
Figura 8.3 Schema logică a programului

8.3.3 Rezultatele integrării numerice.

Rezultatele obţinute arată următoarele:
1. Schema de discretizare aleasă este convergentă şi stabilă;
2. Variaţia temperaturii în freatic este afectată de temperatura de pe
frontieră;
3. Valorile vitezei din acvifer influenţează evoluţia fenomenului de poluare
termică;
4 Modelul este simplu, robust şi necesită un număr minim de parametrii;
În continuare vom comenta rezultatele obţinute pentru diferite date de intrare. S-a
urmărit convergenţa schemei numerice alese.
Figura 8.4 Variaţia temperaturii în direcţia de curgere, după diferite intervale de

timp de la începerea poluării (dx=1m, dt=1zi)
Pentru situaţia analizată se observă că:

- după 10 zile de la începerea poluării termice, frontul poluant ajunge până la o
distanţă de aproximativ 120m faţă de sursă. Între 20m şi 120m temperatura variază
între 30 oC (la 300m) şi 0 oC (la 600m);

între 30 oC (la 60m) şi 0 oC (la 200m);

între 30 oC (la 100m) şi 0 oC (la 350m).

între 30 oC(la 300m) şi 0 oC(la 600m); Dacă poluantul s-ar mişca cu.viteza
u=0,00004m/s, în 80 de zile ar parcurge distanţa de 276,48m.
În Figura 8.5 se urmăreşte variaţia temperaturii, în timp, la o distanţă de 10m

şi de 20m, în direcţia de curgere, (dx=1m, dt=1zi). Se poate observa că la o distanţă
de 20m de sursă, temperatura devine egală cu cea de la sursă după 0,8 106 s, adică
după 9,26 zile. După acest moment, în acest punct, temperatura rămâne constantă,
egală cu cea de la sursă, pe toată durata studiată.
Figura 8.5 Variaţia temperaturii la o distanţă de 10m şi de 20m, în direcţia de

curgere, după diferite intervale de timp de la începerea poluării (dx=1m, dt=1zi)


Din figura 8.7 se observă că la o distanţă de 400 m faţă de sursă, poluarea

termică începe să se facă simţită după 4,4 106 s, adică după 50,93 zile, iar la 600 m,
în perioada analizată, abia începe să se simtă o uşoară creştere a temperaturii.
În concluzie, un astfel de model matematic poate să fie folosit pentru analiza
poluării termice unidimensionale, dacă se cunosc caracteristicile hidrodinamice şi
termice ale acviferului, amintite anterior.
Trebuie să analizăm, în continuare, stabilitatea schemei numerice adoptate.
Trebuie să vedem în ce măsură modificările pasului de spaţiu sau de timp vor
provoca o modificare a soluţiei numerice.
Pentru o schimbare a pasului de spaţiu, dx, de la valoarea de 1m (figurile 8.4,
8.7), la valoarea de 10m (figurile 8.8, 8.10) nu se obţin schimbări fundamentale ale
soluţiei. În figura 8.11 se observă o bună suprapunere a celor două soluţii numerice.
Există unele diferenţe, semnalate în figura 8.12, (care reprezintă detaliu al figurii
8.11). Se observă că în cazul unui pas de spaţiu mai mare (10m) apare o dispersie
numerică nedorită (apar valori mai mari decât valoarea maximă la sursă). Dar se
poate spune că, pe termen lung, folosirea unui pas de spaţiu dx=10m nu introduce
erori de calcul mari. Deci se poate folosi un astfel de pas de spaţiu (dacă se
urmăreşte analiza fenomenului pe perioade foarte mari de timp).
Dacă se schimbă pasul de timp, de la valoarea de 1zi la valori mai mari se
observă diferenţe între diferitele rezultate. Deci nu se poate mări pasul de timp
oricum. Trebuie făcut un calcul elementar privind desfăşurarea fenomenului.

timp de la începerea poluării (dx=10m, dt=1zi)

timp de la începerea poluării (dx=10m, dt=1zi). DETALIU la figura 8.7.



timp de la începerea poluării. Se compară soluţiile obţinute pentru (dx=1m, dt=1zi),
cu cele obţinute pentru (dx=10m, dt=1zi).

timp de la începerea poluării. Se compară soluţiile obţinute pentru (dx=1m, dt=1zi),
cu cele obţinute pentru (dx=10m, dt=1zi). DETALIU la Figura 8.11.

timp de la începerea poluării. Se compară soluţiile obţinute pentru (dx=1m,
dt=1oră), cu cele obţinute pentru (dx=1m, dt=1/2 ora).
Dacă se analizează influenţa pasului de timp asupra soluţiei se observă că

pentru valori mici ale pasului de timp, dt= 1oră, se obţin valori apropiate de soluţia
analitică a problemei. Micşorarea pasului de timp la 1/2 oră nu modifică soluţia
numerică. Deci alegerea unui pas de timp de 3600s este o soluţie foarte bună (chiar
dacă implică un timp de calcul mai mare)
8.3.4 Concluzii privind realizarea prognozei poluării termice, într-

un acvifer.
1. Fenomenul de transfer termic în apele subterane este foarte complex.
2. Prognoza transferului de căldură în pânza de apă freatică necesită determinarea
prealabilă a unui mare număr de parametri hidrogeologici.
3. În vederea determinării acestor parametrii trebuie să fie efectuate campanii de
măsurători.
4. Pentru realizarea unui model matematic al regimului hidrodinamic sunt necesare:
a) cunoaşterea folosinţelor din zonă:
- debite pompate;
- regimul pompărilor;
b) hărţi cu hidroizohipse;
c) structura geologică a zonei;
d) grosimea straturilor acvifere;
e) transmisivitatea straturilor şi coeficientul de înmagazinare;
f) temperatura apei pe frontierele acviferului.

5. Pentru calarea modelului termic trebuie efectuată o campanie de măsurători care
să permită efectuarea unor pompări experimentale. Aceste pompări vor avea ca
obiectiv determinarea coeficienţilor termici ai zonei: dispersivitatea termică
longitudinală şi transversală, capacitatea calorică a mediului, difuzivitatea termică
pură.
6. Deci, cercetarea va trebui să conţină, următoarele etape:
- elaborarea unui model matematic de prognoză a regimului hidrodinamic;
- studii teoretice şi experimentale privind coeficienţii de dispersie termică;
- obţinerea de date din zonă;
- elaborarea unui model matematic de prognoză a transferului termic.
8.4 ANALIZA POSIBILITĂŢILOR DE POLUARE TERMICĂ A

PÂNZEI FREATICE ÎN ZONA CANALULUI DUNĂRE-MAREA
NEAGRĂ
În acest capitol se face o analiză a regimului hidraulic în pânza freatică din

Dobrogea de Sud, în zona canalului Dunăre- Marea Neagră. Datele hidrologice
avute la dispoziţie sunt puţine. Rezultatele obţinute au un caracter orientativ. Cu
toate acestea ele pot sta la baza unor aprecieri cu privire la direcţia de curgere în
acvifer, viteze, posibilităţi de poluare termică a pânzei freatice.
8.4.1. Descrierea problemei
Includerea CNE-Cernavodă în schema de amenajare hidrotehnică şi

evacuarea debitului de răcire folosit în centrala nucleară, în canalul Dunăre-Marea
Neagră are implicaţii asupra calităţii mediului. În acest sens au fost analizate
posibilităţile de poluare termică a pânzei freatice limitrofe, ca urmare a încălzirii
apei din canal.
Modelarea matematică a poluării termice presupune cuplarea a două modele:
• un model care să descrie mişcarea apei în pânza freatică;
• un model care să integreze ecuaţia transferului de căldură.
8.4.2. MODELAREA MATEMATICĂ A CURGERII ÎNTR-UN

ACVIFER CU SUPRAFAŢĂ LIBERĂ
Ecuaţia difuzivităţii (bidimensională), în cazul pânzei freatice se scrie:

H  H 
∂  ∂H  ∂  ∂H  ∂H
∂x  ∫ K xx dz +
∂x  ∂y  ∫ K yy dz
∂y 
= nd
∂t
+Q (8.61)
hs  hs 
unde: Kxx este conductivitatea hidraulică după direcţia x; Kyy este conductivitatea
hidraulică după direcţia y; nd este porozitatea de drenaj (nu porozitatea totală); Q
este debitul volumic prelevat de unitatea de suprafaţă a pânzei(m3/sm2); ρ Q dx dy
este debitul masic. Ecuaţia (8.61) este neliniară în H.
Suprafaţa liberă
a pânzei fratice
H(x,y,t) h(x,y,t)
Patul
impermeabil
h s (x,y)
x
y
Figura 8.14. Secţiune transversală prin pânza freatică
Dacă Kxx şi Kyy sunt constante pe toată verticala atunci ecuaţia (8.61) devine:
∂  ∂H  ∂  ∂H  ∂H
∂x  K xx (H − h s ) ∂ x  + ∂ y  K yy (H − h s ) ∂ y  = n d ∂ t + Q (8.62)
 
Ecuaţia (8.61) poate fi liniarizată introducând mărimile Txx şi Tyy numite

transmisivităţi:
H H
Txx = ∫ K xxdz, Tyy = ∫ K yydz, (8.63)
hs hs
Presupunând că Txx şi Tyy variază puţin cu H (în cazul în care variaţiile lui H sunt
mai mici de 10% faţă de (H - hs), ecuaţia (8.62) devine:
∂  ∂H  ∂  ∂H  ∂H
 T xx +  T yy  = n d +Q (8.64)
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂t
Dacă planul hs(x,y) = 0 este orizontal şi H - hs=h este adâncimea stratului,

ecuaţia 8.62 devine:
∂  ∂h  ∂  ∂h  ∂h
∂x  K xx h ∂ x  + ∂ y  K yy h ∂ y  = n d ∂ t + Q (8.65)
 
Pentru integrarea ecuaţiei diferenţiale (8.65), în condiţii de unicitate specifice

problemei noastre (condiţii iniţiale şi condiţii pe frontiere), se foloseşte un program
de calcul care are la bază metoda elementelor finite.
8.4.3. DATE HIDROGEOLOGICE

Datele de care dispunem sunt prezentate în figurile 8.15, 8.16, 8.17.
Figura 8.15 reprezintă o hartă hidrogeologică din zona Dobrogei de sud. Din
această hartă vom stabili condiţiile pe frontiera domeniului analizat. Vom folosi
hidroizohipsele din hartă pentru a pune condiţiile de sarcină hidraulică pe frontiera
domeniului. Valorile sarcinii hidraulice, între hidroizohipse, se aproximează
considerând o variaţie liniară.
Figurile 8.16 şi 8.17 reprezintă profile hidrogeologice în lungul celor două
braţe ale canalului. Pe baza acestor date am făcut aprecieri privind conductivitatea
hidraulică în domeniul analizat.
8.4.5 CAZURI ANALIZATE. CONDIŢII HIDROGEOLOGICE.

CONDIŢII PE FRONTIERĂ.
Parametrii necesari modelului, respectiv conductivitatea hidraulică şi
porozitatea s-au determinat folosind harta hidrogeologică a Dobrogei de Sud, (figura
8.15) şi profilele hidrogeologice longitudinale ale canalului (figurile 8.16, 8.17).
Din analiza forajelor existente în zonă a rezultat o grosime a stratului freatic
de aproximativ 20 m.
Tronsonul Cernavodă-Basarabi prezintă pe verticală o suprapunere de două
straturi. Primul strat de grosime cuprinsă între 10 - 15 m este format din prafuri,
argile şi pământuri loessoide. În acest caz s-a apreciat un coeficient de conductivitate
hidraulică K = 10-3 m/zi. Următorul strat (5 -10 m) este format din nisipuri şi
pietrişuri. Pentru că legătura între canal şi pânza freatică se face în primul strat s-a
ales pe tot tronsonul conductivitatea corespunzătoare acestui strat.
Figura 8.15. Harta hidrogeologică a Dobrogei de sud
Canalul este pavat cu piatră spartă. Aceasta nu influenţează conductivitatea apei din
stratul argilos care are valori mici.
Tronsonul Basarabi-Agigea, în zona domeniului ales (7 km de la bifurcaţie)
se caracterizează prin existenţa a două porţiuni formate din crete senoniene (K = 10-2
m/zi), respectiv din calcare şi nisipuri (K = 10-3 m/zi).
Tronsonul Poarta Albă - nod hidrotehnic Ovidiu poate fi caracterizat astfel:

1 km, argile prăfoase loessoide (K = 10-3 m/zi);
5 km, nisipuri, calacre şi argile (K = 10-2 m/zi),
3 km, calcare şi argile barremiene (K = 10-4 m/zi).
În baza valorilor recomandate în [Marsily, 1981] au fost utilizate
caracteristicile din Tabelul 8.3.
Figura 8.16 Profil hidrogeologic în lungul Canalului Dunăre –Marea Neagră (braţul
sudic)
Figura 8.16 Profil hidrogeologic în lungul Canalului Dunăre –Marea Neagră (braţul
sudic)
Tabelul 8.3
Materiale geologice K T=Kh n nd
(m/zi) (m2/zi) (%)
prafuri argiloase şi pământuri loessoide 10-3 0.02 0.5 25
depozit aluvionar 10-2 0.2 0.4 30
nisip gresos calcaros 10-1 2.0 0.35 28
calcare şi gresii sarmatiene 10-3 0.02 0.3 25
loessuri cu acumulări de ape freatice 10-3-10-2 0.02-0.2 0.4 20
nisipuri calcare şi argile 10-2 0.2 0.4 25
calcare şi argile barremiene 10-4 0.002 0.3 20
crete senoniene 10-3-10-2 0.02-0.2 0.3 25
Condiţiile pe frontieră au fost alese astfel:
• sarcină constantă h = 13 m, în lungul frontierei "Dunărea";

• sarcină constantă h = 7 m, în lungul canalului Dunăre-Marea Neagră;
• sarcină constantă h = 70 m, în lungul hidroizohipsei de 70 m (dată în harta
hidrogeologică);
• debit nul pe frontiera reprezentată de linia de separaţie a Dobrogei de Sud de
restul Dobrogei.
Condiţii iniţiale: au fost reprezentate prin:
sarcina impusă pe tot domeniul la t = 0 (h = 7 m, la Nord de canal şi h = 20 m,

la Sud de canal).
Au fost analizate două situaţii:

A) curgerea se face datorită condiţiilor de frontieră, fără nici o sursă pozitivă sau
negativă în domeniu şi fără aport de ploi sau evapotranspiraţie;
B) suprapunerea curgerii din freatic cu două surse negative (două captări fictive)
situate în partea de Nord a canalului.
8.4.6 REZULTATE ŞI CONCLUZII

În cazul problemei A s-au obţinut rezultatele prezentate în figura 8.18.
Hidroizohipsele indică o curgere generală spre canal, astfel:
•
• la Nord de canal curgerea are loc după o direcţie N-V spre S-E în prima jumătate a
canalului. Vitezele sunt extrem de mici în această zonă şi au direcţia dinspre
freatic spre canal.
• la Sud de canal curgerea are loc cu viteze mai mari, cu sensul dinspre freatic spre
canal.
În lungul canalului s-a luat în calcul o conductivitate hidraulică foarte mică

(K = 10-3 m/zi) astfel încât debitele intrate în canal din pânza freatică sunt
aproximativ nule. Figura 8.19 prezintă detalii în acest sens. În cazul în care din
freatic se fac pompări (s-au imaginat în acest sens captări de 2 m3/zi, la Nord de
canal), acestea influenţează direcţia de curgere şi apare posibilitatea unei poluări
termice. Hidroizohipsele obţinute în acest sens sunt prezentate în figura 8.20.
Concluziile ce se desprind din acest studiu sunt următoarele:
1) În cazul în care nu se fac captări importante din pânza freatică (cazul A) direcţia
de curgere este dinspre freatic spre canal, vitezele de curgere sunt foarte mici şi
nu apare fenomenul de poluare termică.
2) În cazul în care se fac captări din pânza freatică, în special la Nord de canal,
spectrul hidrodinamic al curgerii se modifică, direcţia de curgere poate deveni
dinspre canal spre freatic şi poate apare fenomenul de poluare termică a apei
subterane.
3) Analiza făcută are un caracter orientativ din cauza lipsei unor date amănunţite
privind hidrogeologia zonei. Se cunoaşte faptul că neuniformitatea
hidrogeologică a acestei zone generează mari probleme de calcul a parametrilor
caracteristici.
4) Pe baza hărţilor hidrogeologice determinate în acest studiu se pot calcula
vitezele de curgere necesare pentru modelarea poluării termice. Astfel se
măsoară distanţa dintre hidroizohipse şi se calculează viteza înmulţind panta
hidraulică cu conductivitatea hidraulică. Deci având la dispoziţie rezultatele
modelării curgerii în acvifer, se calculează viteza în acvifer, coeficienţii de
dispersie termică şi se utilizează apoi unul din modelele de prognoză a poluării
termice, prezentate anterior (paragrful 8.2, 8.3). Valoarea vitezei în acvifer va fi
o funcţie de debitele pompate în zona limitrofa canalului.
Figura 8.20 Harta cu hidroizohipse (cazul B- -cu pompaj )
Fig.8.21 Detaliu la harta cu hidroizohipse (Cazul B -cu pompaj)

BIBLIOGRAFIE
1. Albu, M., Pene, C., Mecanica fluidelor pentru ingineria geologică, Ed.
Universităţii, Bucureşti,1997
2. Bear, J., Dynamics of fluids in porous media, American Publishing Company,
Inc.N.Y., London, Amsterdam, 1972.
3. Bear, J., Hydraulics of groundwater, MC Graw -Hill Inc. 1979
4 Bear, J., Verruijt, A., Modelling groundwater flow and pollution, D.Reidel, NL
–Dordecht, 1987.
5 Bogardi, I., Kuzelka, R.D., Nitrate Contamination.Exposure Consequence, and
Control. NATO ASI Series.Ecological Sciences , Vol 30, (Proceedings of the
NATO Advanced Research Workshop on Nitrate Contamination held at
Lincoln, Nebrasca , (USA), (1990);
6 Chow, Handbook of applied hydrology, Mc Graw Hill, 1964.
7 Certousov, M.D., Hidraulica , Curs special, Ed.Tehnică,1966.
8 Dassargues, A., Modeles mathématiques en hydrogéologie, Ed.Didactică şi
Pedagogică, R.A.,Bucureşti, 1995.
9 Darcy, H., Les fontaines publiques de la ville de Dijon, Dalmont, Paris, 1856.
10 Dupuit, J., Études théoriques et pratiques sur le mouvement des eaux dans les
canaux découverts et a travers les terrains perméables, Dunod, Paris, 1848-
1863
11 Gheorghe, A., Zamfirescu, F., Scrădeanu, D., Albu, M., Aplicaţii şi probleme de
hidrogeologie, Ed. Universităţii Bucureşti, 1983.
12 Fried, J.J., Groundwater pollution. Theory, Metodology, Modelling and
Practical Rules, Elsevier, Amsterdam, 1975.pg. 114/120
13 Fetter, C.W., Contaminant hydrogeology, Macmillan Publishing Company,
New York, 1992, pg. 54-73
14 Isbăşoiu, E.C., Marinov, M.A., Moraru, C.N, Rizescu, G., Influenţa creşterii
temperaturii apelor de la CNE Cernavodă asupra surselor utilizabile de apă
subterană, Hidrotehnica, Vol.42, Nr.1,1997
15 Ivan, C., Calculul sistemelor de drenaj, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1985.
16 Kinzelbach, W., Groundwater Modelling – An Introduction With Sample
Programs in Basic, Elsevier, 1986.
17 Ledoux, E., Modeles Mathématiques en Hydrogéologie, Ecole Nationale
Superieure des Mines de Paris, 1986.
18 de Marsily, G., Hydrogéologie Quantitative, Masson Editeur, Paris, 1981.
19 de Marsily, G., Quantitative Hydrogeology Groundwater, Hydrology for
Engineers, Academic Press INC, 1986.
20 Marinov ,A.M:, Contribuţii la studiul poluării apelor subterane, Teză de

doctorat, U.P.B., 1976
21 Marinov, A.M., Marcu,F.C., Kleps,C., A simulation of nitrogen leaching in

groundwater in the frame of Romanian irrigation amenagements, Fifth
Congress of European Society for Agronomy ,Nitra,The Slovak Republic,
(1998);
22 Marinov, A.M., Marcu, F.C., The influence of irrigation on the groundwater
pollution by nitrogen compounds, International Conference and Special
Seminars on Groundwater Quality:Remediation and
Protection,Tubingen,Germany, IAHS Publication no.250, (1998);
23 Marinov, A.M., Hidrodinamica Apelor subterane, Editura Printech, Bucureşti,
2000.
24 Marinov, A.M., Safta, C.A., Metode analitice în studiul apelor subterane.
Metoda mişcărilor potenţiale plane, Editura Printech, Bucureşti, 2000.
25 Marinov, A.M., Safta, C.A., Influenta distributiei poluantilor pe suprafata
solului asupra calitatii apelor subterane, Zilele Hidraulicii, Ingineria resurselor
de apa subterana, iunie 2001, pg.266-274
26 Mermoud, A., Methodes et techniques d’irrigation, Publication EPFL,
Lausanne, 1989.
27 .Maidment, D.R., Handbook of Hydrology, Mc.Graw-Hill, Inc. New York, 1992
28 Pietraru, V., Calculul infiltraţiilor, Editura Ceres, Bucureşti, 1977.
29 Pâslăraşu, I., Rotaru, N., Teodorescu,M., Alimentări cu apă, ediţia a III-a,
Ed.Tehnică, Bucureşti, 1975.
30 Raudkivi, A.J., Callander R.A., Analysis of Groundwater Flow, Ed. Edward
Arnold Publishers, London, 1976.
31 Remson, L., Hornberger, G.M., Molz, F.J., Numerical methods in subsurface
hydrology with an introduction to the finite element method, Wiley Interscience,
1971
32 Schneeebeli, C., Hydraulique souterraine, Eyrolles, Paris, 1966.
33 Şerban, P., Stănescu, V.Al., Roman, P., Hidrologie dinamică, Ed.Tehnică,
Bucureşti, 1989.
34 Trofin, P., Alimentări cu apă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
35 Vauclin, M., Haverkamp, R., Vachaud, G., Résolution numérique d’une
équation de diffusion non linéaire (application a l’infiltration de l’eau dans les
sols non saturés). Presses Universitaires de Grenoble, 1979.
36 Zamfirescu,F., Elemente de bază în dinamica apelor subterane, Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1997.
37 Future Groundwater Resources at Risk International Conference, Helsinki,
Finland 13-16 June 1994, Publications of the Academy of Finland.
38 Groundwater Quality: Remediation and protection, IAHS Publication no.250,
1998.

Dispersia Poluantilor in Apele Subterane

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dispersia Poluantilor in Apele Subterane

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

Inventarul zonelor critice sub aspectul stării mediului in România

Prezentăm integral documentul transmis de catre MAPPM şefului Delegaţiei

Zone critice sub aspectul poluării atmosferice:

Principalele surse de poluare:

a. metalurgia neferoasă: Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare-poluare cu metale grele

Obiective industriale a căror activitate determină frecvente depăşiri ale

- Bucureşti – Automatica, Acumulatorul, Platforma chimică Dudeşti, Faur, Griro,

Zone critice sub aspectul poluării apelor:

b. Ape subterane: Prahova–Teleajen–zonă poluată în special cu produse

Obiective industriale a căror activitate determină frecvente depaşiri ale

Zone critice sub aspectul poluării solurilor:

Obiective industriale a căror activitate determină frecvente depaşiri ale

- Videle–Schela Petrolieră; Poieni–Schela Petrolieră; Holboca–CET Holboca; Slatina–

POLUAREA APELOR SUBTERANE

- optimizarea informaţiilor şi a controlului.

1.1. SURSE DE POLUARE

Sursele de poluare a apei subterane pot fi localizate

- spălarea şoselelor (sare, alţi poluanţi),

1.1.1. Generalităţi asupra haldelor pentru depozitarea deşeurilor. Influenţa

Haldele pentru depozitarea deşeurilor transportate mecanic sau hidraulic

Cantitatea şi calitatea apei folosită la transportul şi depozitatrea deşeurilor

- de la o flotaţie de 250 t minereu/zi rezultă 1000 m3 de apă;

1.1.2. Influenţa reciprocă dintre apele subterane şi apele de suprafaţă

Starturile de apă subterană se alimentează din apele de suprafţă, fie prin

1.1.3. Poluarea apelor subterane datorită folosirii în agricultură a pesticidelor,

Irigarea cu ape uzate menajere şi industriale este un procedeu de epurare

1. 2. GENERALITĂŢI PRIVIND POLUAREA SOLULUI ŞI A

Poluarea este o modificare a proprietăţilor fizice, chimice, biologice ale

diferenţele de temperatură, salinitate sau concentraţie de sediment care provoacă

Soluţia care conţine dizolvată o cantitate de substanţă egală cu solubilitatea

Concentraţia unei soluţii reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată într - o

Concentraţia procentuală (procente de masă)

Concentraţia molară indică numărul de moli (molecule gram) de substanţă

Concentraţia normală indică numărul de echivalenţi-gram de substanţă

Echivalentul gram (Eg) este cantitatea în grame, dintr-o substanţă, care se

Echivalenţii gram ai substanţelor compuse:

O soluţie normală (1N) conţine un echivalent-gram de solvat la un litru de

A. Procese legate de transportul substanţelor în soluţie

B. Procese legate de influenţa transformărilor biologice asupra transferului de

C. Procese legate de transferul de soluţie.

1. Reacţii acid - baze.

1. Reacţii redox (oxido - reducere).

1.3. INTERPRETAREA ANALIZELOR CHIMICE ŞI

Un buletin de analize a conţinutului de substanţe chimice conţine, în general,

Tabel 1.1. Buletin de analiză

Pentru elementele din buletinul de analiză se face calculul lui ε cu relaţia

Tabelul 1. 2. Calculul echivalenţilor chimici

Tabel 1. 3. Verificarea corectitudinii analizei chimice

Cl- 16,0 0,464 5,79 Na+ 23,0 1,00 12,472

NO3- 4,0 0,065 0,810 Mg++ 19,0 1,563 19,493

Tabel 1.4. Calculul capacităţilor de reacţie

Acizi puternici a Cl-+SO4--+NO3- 5,79+2,594+0,81 9,194

Ţinând seama de ordinea de reacţie între principalele tipuri de reacţie între

Na2SO4 = 2 · 2,594 = 5,188 %

NaNO3 = 2 · 0,81 = 1,62 %

KHCO3 = 2 · 3,18 = 6,36 %

Ca(HCO3)2 = 2 · 14,305 = 28,610 %

Mg(HCO3) = 2 · 16,727 = 33,454 %

1.6.2 Clasificarea apelor subterane pe baza indicilor lui PALMER

Stabilirea echilibrului salin.

Tabel 1.5. Indicii PALMER

a, b, c, d, e sunt grupele de reacţie, exprimate în procente echivalente: