CAPITOLUL 2

LOGICA PROPOZIŢIILOR COMPUSE

2.1. Propoziţie în sens gramatical şi propoziţie în sens logic

În logică, ideea de propoziţie este indisolubil legată de ideea de valoare de adevăr. Din acest motiv, nu toate
formulările care, din punct de vedere gramatical, sunt propoziţii, sunt propoziţii şi din punct de vedere logic. Astfel,
deoarece rugăminţile, comenzile, întrebările nu au valoare de adevăr, ele nu se subsumează ideii de propoziţie cu
care operează logica. Din multitudinea tipurilor de propoziţii gramaticale, doar cele enunţiative par a se apropia de
ideea de propoziţie logică. Cele două noţiuni nu se confundă însă, deoarece acelaşi conţinut propoziţional, aceeaşi
informaţie se poate exprima în limbajul natural în modalităţi diferite. De exemplu, formulările Orice cal este
mamifer, Toţi caii sunt mamifere şi Dacă un obiect este cal, atunci este şi mamifer diferă între ele din punctul de
vedere al analizei gramaticale, dar nu şi din punctul de vedere al analizei logice. Înlocuirea uneia dintre aceste
formulări cu oricare dintre celelalte două nu modifică în nici un fel alcătuirea logică a unui raţionament în care ea
ar avea rolul de premisă sau de concluzie, deoarece atunci când se pune problema validităţii unui raţionament,
premisele şi concluzia lui vor fi examinate în calitate de conţinuturi propoziţionale, nu de propoziţii în sens
gramatical. Prin urmare, analiza logică presupune distingerea conţinutului propoziţional al unei propoziţii
gramaticale de învelişul ei lingvistic particular. Conţinutul propoziţional are caracter extralingvistic şi reprezintă
ceea ce au în comun o propoziţie şi traducerile ei în alte limbi: informaţia. Aşadar, noţiunea de propoziţie logică
desemnează conţinuturile propoziţionale ale propoziţiilor gramaticale.

2.2. Aspecte privind forma logică a propoziţiilor compuse

Să considerăm următoarele două propoziţii:

(1) Unii studenţi sunt bine pregătiţi.

(2) Inculpatul X a încălcat legea şi îşi recunoaşte vina.

Din punct de vedere gramatical, prima este o propoziţie enunţiativă simplă, în timp ce a doua este o frază,
alcătuită prin punerea în conjuncţie a două propoziţii simple: “Inculpatul X a încălcat legea” şi “îşi recunoaşte
vina”.
Forma logică a primei propoziţii este “Unii S sunt P”, în timp ce forma logică a celei de a doua propoziţii
este “p şi q”, unde literele p şi q stau, fiecare, pentru câte o propoziţie. Pornind de la forma logică specifică
fiecăreia dintre propoziţiile (1) şi (2), putem afirma că prima este construită aplicând la o pereche de termeni (în
cazul nostru student şi bine pregătit) expresia “Unii … sunt”, în timp ce a doua este generată conectând propoziţiile
p (Inculpatul X a încălcat legea) şi q (Inculpatul X îşi recunoaşte vina) prin intermediul cuvântului “şi”.
Cuvintele şi expresiile utilizate pentru construirea de propoziţii din termeni sau din alte propoziţii se numesc
operatori generatori de propoziţii. Elementele la care se aplică un astfel de operator se numesc argumentele lui. Un
operator de genul “Unii … sunt” are drept argumente termeni, în timp ce unul de tipul “… şi …” are ca argumente
propoziţii.
O propoziţie alcătuită din alte propoziţii se numeşte compusă sau moleculară, iar o propoziţie în alcătuirea
căreia nu intră alte propoziţii se numeşte simplă sau atomică. Cunoaşterea structurii şi proprietăţilor propoziţiilor
compuse constituie condiţii importante ale asigurării corectitudinii gândirii.
Privitor la forma logică a propoziţiilor compuse se pot distinge următoarele situaţii: 1) propoziţiile compuse
iau naştere prin combinarea a două sau mai multe propoziţii simple cu ajutorul unor operatori conectori, functori
propoziţionali (cum este cazul propoziţiei (2)); supunerea unei propoziţii simple acţiunii unui operator care vizează
valoarea de adevăr a acesteia. Un exemplu pentru cea de a doua situaţie este propoziţia Nu este adevărat că
Academia de Poliţie este instituţie de învăţământ superior, caz în care, prin aplicarea operatorului logic “Nu este
adevărat că …” am generat o propoziţie compusă falsă.
Din analiza celor două exemple de propoziţii compuse prezentate, reiese că operatorii pot fi monari (dacă se
aplică unei singure propoziţii) şi binari (dacă se aplică la cel puţin două propoziţii, motiv pentru care se mai
numesc şi conectori interpropoziţionali).
Analiza logică a propoziţiilor compuse presupune indicarea elementelor (adică a propoziţiilor) componente
şi a operatorilor care se aplică acestora. Pentru a simplifica această operaţie, în logică au fost introduse simboluri,
atât pentru propoziţii, cât şi pentru operatori. Pentru propoziţiile simple sunt folosite ca simboluri literele de la

1
mijlocul alfabetului (p, q, r, s …), numite în acest context şi variabile propoziţionale, iar pentru operatorii logici
simboluri speciale: “~” sau bară aşezată deasupra propoziţiei negate pentru negaţie; “”, “.” sau “&” pentru
conjuncţie; “” pentru disjuncţia neexclusivă; “w” pentru disjuncţia exclusivă; “” pentru implicaţie; “”, “”,
“” pentru echivalenţă.
În privinţa alcătuirii propoziţiilor compuse, pot fi întâlnite mai multe situaţii:
1) Atunci când propoziţia compusă este generată de un operator care se aplică la o singură propoziţie simplă,
formula ei logică va conţine un operator şi o singură variabilă propoziţională. De exemplu, propoziţia Nu este
adevărat că X a comis fapta are ca formulă logică expresia simbolică ~p, unde “~” este simbolul negaţiei, iar “p”
simbolul propoziţiei simple X a comis fapta;
2) Atunci când propoziţia compusă este generată de un operator care are ca argumente două propoziţii
simple, formula ei logică va conţine simbolul operatorului binar utilizat şi simbolurile celor două propoziţii simple.
De exemplu, propoziţia Inculpatul X a încălcat legea şi îşi recunoaşte vina se transcrie în expresie simbolică prin
formula pq, unde  este simbolul conjuncţiei, p simbolul propoziţiei simple Inculpatul X a încălcat legea, iar q
simbolul propoziţiei simple Inculpatul X îşi recunoaşte vina;
3) Atunci când propoziţia compusă conţine mai multe propoziţii simple şi doi sau mai mulţi operatori (adică
în cazul propoziţiilor multiplu compuse), formula ei logică va conţine simbolurile operatorilor utilizaţi şi
simbolurile propoziţiilor simple componente. De exemplu, formula logică a propoziţiei Dacă X este poliţist şi Y
este procuror, atunci ei luptă împotriva criminalităţii este (pq)r, în care cele trei variabile propoziţionale p, q şi
r simbolizează propoziţiile simple legate de operatorul conjuncţiei () şi al implicaţiei ().
Propoziţiile multiplu compuse pot fi realizate atât prin aplicarea a doi sau mai mulţi operatori diferiţi, cât şi
prin aplicarea succesivă a aceluiaşi operator logic asupra a trei sau mai multe propoziţii simple.
În cazul propoziţiilor multiplu compuse se pune problema razei de aplicaţie a fiecărui operator logic. Acest
lucru se precizează prin utilizarea parantezelor. În ceea ce priveşte rolul fiecărui operator, în orice propoziţie
multiplu compusă se numeşte operator principal acela care intră în ultimă instanţă în construirea respectivei
formule propoziţionale. Prin urmare, operatorul principal este acela care defineşte pe ansamblu tipul de formulă
propoziţională. În exemplul de propoziţie compusă dat mai sus, (pq)r, parantezele delimitează zona de acţiune a
operatorului “”, în timp ce operatorul principal este “”, formula de mai sus fiind o implicaţie.
Uneori, din necesităţi legate de analiza logică, se impune înlocuirea unor subformule logice cu simboluri,
apelându-se în acest sens la literele de la începutul alfabetului (A, B, C, D etc.). De exemplu, formula:

[(pq)  (rs)](rs)
A B C

poate fi scrisă simbolizând fiecare propoziţie compusă cu o literă, respectiv A, B, C, în felul următor:

(AB)C

O astfel de simplificare poate fi necesară şi în argumentarea juridică, atunci când juristul este preocupat de
semnificaţia majoră a unor structuri propoziţionale complexe, amănuntele urmând a fi analizate ulterior.
Pe lângă forma logică a propoziţiilor compuse, o chestiune de maximă importanţă este aceea a valorii lor de
adevăr. În modul cel mai direct, valoarea de adevăr a unei propoziţii compuse depinde atât de valorile de adevăr ale
propoziţiilor componente, cât şi de specificul operatorilor prin intermediul cărora este generată. Acei operatori care
au proprietatea de a face ca valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse să fie determinată univoc de valorile de
adevăr ale argumentelor acestora se numesc operatori verifuncţionali.
Sub aspectul valorii de adevăr, propoziţiile compuse sunt funcţii de adevăr ale componentelor lor. Tratate ca
funcţii de adevăr, în cazul propoziţiilor compuse distingem domeniul funcţiei, dat de valorile de adevăr ale
componentelor sale, şi codomeniul, adică valoarea de adevăr a formulei propoziţionale (a propoziţiei compuse) în
întregul ei.
Valoarea de adevăr a unei propoziţii compuse poate fi exprimată matriceal, situaţie în care fiecare propoziţie
compusă generată prin acţiunea unui operator poate fi caracterizată, în ceea ce priveşte valoarea de adevăr, printr-o
matrice proprie care va fi utilă în calculul valorii de adevăr a propoziţiilor multiplu compuse.
Luând în calcul situaţia în care domeniul funcţiei este dat de valoarea de adevăr a două variabile
propoziţionale, logica matematică a definit16 funcţii de adevăr, din care noi le vom avea în vedere pe cele
corespunzătoare negaţiei, conjuncţiei, disjuncţiei neexclusive, disjuncţiei exclusive, implicaţiei şi echivalenţei.
Apelând la matricele cerute de apariţia fiecărui operator şi având în vedere locul şi rolul diferiţilor operatori
în cadrul propoziţiilor multiplu compuse, se poate calcula valoarea de adevăr a fiecăreia dintre propoziţiile

2
compuse care ne interesează. Desigur, preliminar trebuie stabilită formula logică a propoziţiilor compuse prin
analiza expresiei lor gramaticale şi prin formalizarea lor.
Cele două valori de adevăr pe care le pot avea propoziţiile (adevărul şi falsul) le notăm convenţional cu “1”,
pentru adevăr, şi cu “0”, pentru fals. Pentru a scrie că o propoziţie p este adevărată, adică are valoarea de adevăr 1,
utilizăm expresia V(p) = 1. Analog, dacă o propoziţie este falsă, vom utiliza expresia V(p) = 0.

2.3. Propoziţii logice compuse

2.3.1. Negaţia

Dată fiind o propoziţie oarecare p, putem construi pe baza ei o propoziţie care să fie falsă, dacă p este
adevărată, şi adevărată, dacă p este falsă. Această propoziţie reprezintă negaţia propoziţiei p şi se scrie sub forma
~p. Simbolul “~” se numeşte conectorul negaţie, iar expresia ~p se citeşte “non-p”.
Aşadar, o propoziţie şi negaţia ei au valori de adevăr de adevăr opuse. Dacă V(p) = 1, atunci V(~p) = 0, iar
dacă V(p) = 0, atunci V(~p) = 1.
În limbajul natural, pentru a nega o propoziţie recurgem, de obicei, la cuvântul “ nu”. Însă în cazul acestui
limbaj mecanismul de negare nu este uniform. Uneori, nu se cere plasat în faţa propoziţiei (de exemplu, în cazul
propoziţiei Nu toţi oamenii respectă legea), alteori în interiorul acesteia ( cum este cazul propoziţiei Infractorii nu
respectă legea). Este posibil însă ca negarea unei propoziţii să impună o transformare mai radicală. În astfel de
cazuri trebuie, mai întâi, să sesizăm cu exactitate sensul propoziţiei care trebuie negată şi apoi să testăm diferitele
formulări ce ni se vor sugera drept negaţii ale acesteia, ţinând cont de faptul că o propoziţie şi negaţia ei nu pot fi
nici împreună adevărate, nici împreună false. Astfel, negaţia propoziţiei Unii copaci sunt stejari nu se poate
construi punându-i un nu în faţă, deoarece am obţine o construcţie incorectă din punct de vedere gramatical. De
asemenea, negaţia ei nu va putea fi nici propoziţia Unii copaci nu sunt stejari, deoarece cele două propoziţii pot fi
împreună adevărate. Negaţia ei va fi propoziţia Nici un copac nu este stejar.
Negaţia este un conector monar, iar matricea ei se prezintă astfel:

p ~p
1 0
0 1

Principala proprietate a negaţiei este reprezentată de legea dublei negaţii:

~(~p)p

2.3.2 Conjuncţia

Se numeşte conjuncţie a două propoziţii p şi q propoziţia notată cu “pq”, care este adevărată atunci când
atât p cât şi q sunt adevărate şi este falsă dacă una din ele sau amândouă sunt false. Prin urmare, matricea
conjuncţiei se va prezenta astfel:

p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0

Simbolul “” se numeşte semnul sau conectorul conjuncţiei. În expresia “pq”, argumentele “p” şi “q” vor fi
numite termeni (stâng, respectiv drept) sau conjuncţi.
Expresia “pq” o vom citi “p şi q”, întrucât, în limbajul natural, legând prin cuvântul şi două propoziţii,
obţinem o propoziţie care, de obicei, se comportă sub aspectul valorii de adevăr ca o conjuncţie logică. În limbajul
natural, de multe ori este mai potrivit să redăm conjuncţia a două propoziţii p şi q prin “p iar q”, “p, pe când q”, “p,
dar q”. sau prin alte expresii de acest fel.

a) Proprietăţile conjuncţiei

3
 1. idempotenţa: (pp)p;
2. comutativitatea: (pq)(qp);
3. asociativitatea: [(pq)r)][p(qr)];
4. contragerea: (pq)p sau (pq)q.

b) Legile de posibilitate ale conjuncţiei

1. (p1) = p (termenii adevăraţi ai unei conjuncţii se elimină);

2. (p0) = 0 (dacă o conjuncţie conţine cel puţin un termen fals, atunci întreaga conjuncţie este falsă).

O altă proprietate importantă a conjuncţiei este reprezentată de faptul că formula p~p este o contradicţie
logică (conjuncţia unei propoziţii cu negaţia ei este întotdeauna falsă).

2.3.3 Disjuncţia neexclusivă şi disjuncţia exclusivă

Pentru disjuncţia neexclusivă se foloseşte simbolul “”, iar pentru disjuncţia exclusivă simbolul “W”. Ca şi
conjuncţia, ambele sunt conectori binari şi se scriu între simbolurile propoziţiilor pe care le leagă: pq (disjuncţia
neexclusivă – care se citeşte “p sau q, eventual ambele”), respectiv pWq (disjuncţia exclusivă – care se citeşte “sau
p, sau q, însă nu ambele”).
Prin urmare, se va numi disjuncţie neexclusivă a două propoziţii p şi q propoziţia notată cu “pq”, care este
adevărată atunci când cel puţin una dintre propoziţiile care o compun este adevărată (eventual ambele) şi este falsă
dacă ambele propoziţii sunt false. Se va numi disjuncţie exclusivă a două propoziţii p şi q propoziţia notată cu
“pWq”, care este adevărată atunci când fie p este adevărată, fie q este adevărată (dar nu ambele) şi este falsă atunci
când ambele au aceeaşi valoare de adevăr (fie ambele adevărate, fie ambele false). Analog terminologiei adoptate
în cazul conjuncţiei, argumentele p şi q din “pq” şi din “pWq” se vor numi termeni ai disjuncţiei respective, sau
disjuncţi. Diferenţa dintre disjuncţia exclusivă “pq” şi disjuncţia neexclusivă “pWq” contează doar atunci când
propoziţiile p şi q ar putea fi împreună adevărate, deoarece în caz contrar situaţia care deosebeşte disjuncţia
neexclusivă de disjuncţia exclusivă nu apare. Acest lucru reiese cu mai multă claritate din matricele lor:

p q pq pWq
1 1 1 0
1 0 1 1
0 1 1 1
0 0 0 0

Dintre cele două sensuri ale lui “sau”, în logică este fundamental cel neexclusiv, reprezentat prin “”.

a) Proprietăţile disjuncţiei

1. idempotenţa: (pp)p;
2. comutativitatea: (pq)(qp);
3. asociativitatea: [(pq)r)][p(qr)];
4. extinderea: p(pq) sau q(pq).

b) Legile de posibilitate ale disjuncţiei

1. (p0) = p (termenii falşi ai unei disjuncţii se elimină);

2. (p1) = 1 (dacă o disjuncţie conţine cel puţin un termen adevărat, atunci întreaga disjuncţie este
adevărată).

O altă proprietate importantă a disjuncţiei este reprezentată de faptul că formula p~p este o lege logică
(disjuncţia unei propoziţii cu negaţia ei este întotdeauna adevărată).

4
 2.3.4. Raportul dintre conjuncţie şi disjuncţie

Între conjuncţie şi disjuncţie există un raport de dualitate, fapt care explică de ce aceşti operatori au anumite
proprietăţi comune şi de ce extinderea disjuncţiei este tocmai inversa contragerii conjuncţiei.
Totodată, acest raport de dualitate permite transformarea conjuncţiei în disjuncţie şi reciproc, prin
intermediul legilor lui De Morgan:

(pq)~(~p~q)
(pq)~(~p~q)
~(pq)(~p~q)
~(pq)(~p~q)
Un alt aspect important al raportului dintre conjuncţie şi disjuncţie constă în faptul că aceşti doi operatori
sunt reciproc distributivi unul faţă de celălalt:

[p(qr)][(pq)(pr)]
[p(qr)][(pq)(pr)]

2.3.5. Propoziţiile condiţionale şi conectorul “”

Se numesc condiţionale propoziţiile de forma Dacă p, atunci q (cum ar fi propoziţiile: Dacă încalci legea,
vei fi pedepsit; Vei obţine rezultate bune dacă te vei pregăti temeinic).
Într-o propoziţie de forma Dacă p, atunci q, p constituie antecedentul ei, iar q consecventul. O formulare
echivalentă şi mai concisă pentru Dacă p, atunci q este q, dacă p, ca în cazul propoziţiei Vei obţine rezultate bune
dacă te vei pregăti temeinic.
În textele de logică, propoziţiile condiţionale mai sunt numite şi propoziţii implicative, iar o formulă de tipul
“pq” se citeşte “p implică q”. O implicaţie sau o propoziţie condiţională este falsă doar atunci când antecedentul ei
este adevărat, iar consecventul fals, aşa cum rezultă şi din matricea implicaţiei:

p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1

a) Proprietăţile implicaţiei

1. reflexivitatea: pp
2. tranzitivitatea: [(pq)(qr)](pr)
3. transpoziţia (contrapoziţia): (pq)(~q~p)

b) Legi de posibilitate ale implicaţiei

1. (1q) = q
2. (0q) = 1
3. (p1) = 1
4. (p0) = ~p

Toate proprietăţile implicaţiei sunt exemple de legi logice. Legile logice mai sunt numite şi implicaţii logice
sau implicaţii formale. În contrast cu acestea, toate formulele care conţin implicaţia ca operator principal, dar sunt
doar realizabile (adică sunt adevărate numai pentru anumite interpretări ale variabilelor propoziţionale componente
şi false pentru celelalte) se numesc implicaţii materiale (cum sunt, de exemplu pq, (pq)r etc.).

2.3.6. Propoziţiile bicondiţionale şi conectorul “”

5
 Tiparul comun al propoziţiilor bicondiţionale este reprezentat de schema Dacă şi numai dacă p, atunci q,
care poate fi formulată echivalent prin p este o condiţie necesară şi suficientă pentru q (cum este cazul
propoziţiilor: Dacă şi numai dacă obţin nota 10 la ultimul examen, voi avea media 9; Un triunghi este echilateral
dacă şi numai dacă are toate laturile congruente etc.).
O propoziţie bicondiţională sau o echivalenţă este adevărată dacă şi numai dacă termenii ei au aceeaşi
valoare de adevăr; în caz contra, ea este falsă, aşa cum rezultă şi din matricea echivalenţei:

p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1

Echivalenţa poate fi înţeleasă şi ca o dublă implicaţie:

(pq)[(pq) (qp)]

a) Proprietăţile echivalenţei

1. reflexivitatea: pp
2. simetria: (pq)(qp)
3. tranzitivitatea: [(pq)(qr)](pr)
4. transpoziţia (contrapoziţia): (pq)(~q~p)

b) Legi de posibilitate ale echivalenţei

1. (p1)  p
2. (p0)  ~p

Importanţa deosebită a echivalenţei constă în aceea că ea fundamentează regula schimbului reciproc de

echivalenţi. Dacă A şi B sunt două formule echivalente, ele pot fi schimbate una cu cealaltă, în absolut orice
condiţii.

2.3.7. Formule tautologice, inconsistente şi contingente

Fie formulele: ~p~q; (~p~q)p; qp; p(qp); ~[p(qp)]. Calculând funcţiile de adevăr pe care le
exprimă aceste formule obţinem:

p q ~p~q (~p~q)p Qp p(qp) ~[p(qp)]

1 1 0 1 1 1 0
1 0 0 1 1 1 0
0 1 0 0 1 1 0
0 0 1 1 0 1 0

Formula (~p~q)p este un exemplu de formulă propoziţională contingentă sau realizabilă. În general, se
numesc contingente formulele care pentru cel puţin un sistem de valori ale variabilelor ce le compun au valoarea 1
şi pentru cel puţin pentru unul au valoarea 0.
Formula p(qp) este un exemplu de formulă tautologică sau, pe scurt, de tautologie. O tautologie este
adevărată indiferent care ar fi valorile de adevăr ale variabilelor ce o compun.
Formula ~[p(qp)] este un exemplu de inconsistenţă logică. O formulă inconsistentă este falsă indiferent
care ar fi valorile de adevăr ale variabilelor ce o compun.

2.5. Metode de stabilire a validităţii inferenţelor cu propoziţii compuse

6
 2.5.1. Metoda matriceală

Aplicarea acestei metode presupune, în primul rând, construirea unui tabel de adevăr în a cărui bază se
înscriu, de sus în jos, toate combinaţiile de 0 şi 1 pentru variabilele propoziţionale din formula dată. Dacă notăm cu
k numărul acestor combinaţii, k va fi egal cu 2 n, unde n reprezintă numărul variabilelor propoziţionale distincte din
formula dată. Apoi, în coloane distincte de la stânga spre dreapta, se calculează valoarea de adevăr a fiecărei
subformule din structura formulei date, începând cu cele mai simple, continuând cu cele mai complexe şi încheind,
în ultima coloană din dreapta, cu însăşi formula dată.
Să aplicăm această metodă pentru formula:

[(pq)(pr)(qr)]r

p q r pq pr qr (pq)(pr) (pq)(pr) (qr) [(pq)(pr)(qr)]r

1 1 1 1 1 1 1 1 1
1 1 0 1 0 0 0 0 1
1 0 1 1 1 1 1 1 1
1 0 0 1 0 1 0 0 1
0 1 1 1 1 1 1 1 1
0 1 0 1 1 0 1 0 1
0 0 1 0 1 1 0 0 1
0 0 0 0 1 1 0 0 1

Dacă formulei date îi corespunde, în ultima coloană din dreapta, valoarea 1 pentru oricare din combinaţiile
din baza matricei, atunci inferenţa reprezentată de ea este validă. Dacă însă în ultima coloană din dreapta apare şi
valoarea 0, atunci inferenţa reprezentată de ea nu este validă, ci doar realizabilă, în timp ce, dacă în ultima coloană
apare doar valoarea 0, inferenţa respectivă este un exemplu de contradicţie logică.

2.5.2. Metoda deciziei prescurtate

Implicaţiile care corespund unor inferenţe foarte complicate pot conţine un număr foarte mare de variabile
propoziţionale, fapt ce face practic inaplicabilă metoda matriceală. Evitând astfel de dificultăţi, metoda deciziei
prescurtate permite stabilirea validităţii acestor inferenţe pe o cale mai simplă.
Aplicarea metodei deciziei prescurtate se bazează pe definiţia implicaţiei, mai exact pe faptul că o implicaţie
adevărată nu admite antecedent adevărat şi consecvent fals.
În plus, metoda deciziei prescurtate foloseşte proprietăţile şi legile de posibilitate ale operatorilor aflaţi în
structura formulei analizate pentru a o reduce treptat fie la valoare 1 (dacă formula este validă), fie la valoarea 0
(dacă nu este validă).

Aplicarea metodei deciziei prescurtate poate lua una din următoarele forme:

a) Atunci când consecventul implicaţiei este mai simplu decât antecedentul ei se aleg acele combinaţii de 1 şi
0 pentru care consecventul acestei implicaţii ia valoarea 0. Apoi aceste combinaţii sunt folosite pentru evaluarea
antecedentului implicaţiei. Pentru fiecare din aceste combinaţii, evaluarea antecedentului se face prin reducerea sa
treptată, cu ajutorul proprietăţilor şi legilor de posibilitate ale operatorilor logici, căutând ca în locul său să obţinem
valoarea 1 sau valoarea 0. Dacă pentru cel puţin una din combinaţiile considerate antecedentul ia valoarea 1,
implicaţia analizată este nevalidă, deoarece, în acest caz, având antecedent adevărat şi consecvent fals, ea ia
valoarea 0. Însă, dacă pentru oricare din combinaţiile considerate antecedentul ia valoarea 0, implicaţia analizată
este validă, întrucât atunci când consecventul ei este fals, antecedentul ei nu poate fi adevărat, deci această
implicaţie ia întotdeauna valoarea 1.

[(pq)(pr)(~q~r)]~p
1 1 0
q r
qr
qr~q~r

7
 0
b) Atunci când antecedentul implicaţiei este mai simplu decât consecventul ei se aleg acele combinaţii de 1 şi
0 pentru care antecedentul ia valoarea 1 şi, apoi, aceste combinaţii sunt folosite pentru evaluarea consecventului
implicaţiei. Dacă pentru cel puţin una din aceste combinaţii consecventul ia valoarea 0, implicaţia nu este validă,
deoarece, în acest caz, având antecedent adevărat şi consecvent fals, implicaţia ia valoarea 0. Dacă însă
consecventul ia valoarea 1 pentru oricare din aceste combinaţii, implicaţia dată are întotdeauna valoarea 1 şi este un
exemplu de implicaţie logică, întrucât atunci când antecedentul ei este adevărat, consecventul ei nu poate fi fals.

(p~q)[(pr)(q~r)]
1 1 1 0
1 r 1
r1
1
1
Metoda deciziei prescurtate permite o distincţie netă între clasa formulelor valide şi clasa formulelor
nevalide. Însă distincţia între formulele realizabile (implicaţii materiale) şi formulele inconsistente (contradicţii
logice) impune precizări suplimentare. Astfel, în cazul ambelor variante, pentru a fi siguri că implicaţia care s-a
dovedit nevalidă este, totodată, o contradicţie logică, este necesar să nu existe nici o combinaţie de 1 şi 0 care să
facă antecedentul ei fals sau consecventul ei adevărat.
Pentru a fi siguri că o implicaţie nevalidă este, totodată, o implicaţie materială, este obligatoriu ca ori
antecedentul (pentru prima formă a deciziei prescurtate), ori consecventul (pentru cea de a doua) să nu se reducă
exclusiv la 1 sau la 0, ci la o variabilă propoziţională (sau la negaţia unei variabile propoziţionale), care poate avea
fie valoarea 0, fie valoarea 1.

8
 CAPITOLUL 4

4.2. Structura noţiunii

În alcătuirea unei noţiuni se regăsesc două componente: conţinutul sau intensiunea noţiunii şi sfera sau
extensiunea noţiunii. Conţinutul este format din proprietăţile obiectelor pe care noţiunea le reprezintă pe plan
ideal, în timp ce sfera este formată din totalitatea obiectelor individuale care posedă acele proprietăţi.
Aceste două elemente, între care există o strânsă interdependenţă, se regăsesc în structura oricărei noţiun. De
exemplu, în conţinutul noţiunii „om” întâlnim mai multe feluri de proproetăţi (note): unele corespund unor însuşiri
naturale (animal, mamifer, vertebrat, biped etc.), iar altele corespund unor însuşiri sociale (capacitatea de a făuri
unelte, de a transforma mediul cu ajutorul acestora, gîndire, limbaj articulat etc.). Pe baza acestor însuşiri, putem
deosebi cu exactitate din mulţimea fiinţelor pe acelea care aparţin clasei oamenilor.
În cazul noţiunilor juridice, prin conţinut vom înţelege acea dimensiune a unei noţiuni juridice formată di
prorpietăţile comune obiectelor juridice ce alcătuiesc clasa la care se referă noţiunea, în timp ce prin sferă vom
înţelege acea dimensiune a unei noţiuni juridice care cuprinde obiectele juridice ce alcătuiesc clasa la care noţiunea
se referă.
Notele care alcătuiesc conţinutul unei noţiuni juridice sunt de două feluri: specifice şi generale. De exemplu,
noţiunea de drept de proprietate privată are note specifice, care o deosebesc de noţiunea de drept de proprietate
publică, şi note generake comune ambelor noţiuni, cuprinse în noţiunea de drept de proprietate.
În logică a fost formulată regula raportului invers dintre sferă şi conţinut sau legea variaţiei inverse a
extensiunii şi intensiunii, potrivită căreia, atunci când conţinutul se îmbogăţeşte în atribute, sfera noţiunii se
restrânge, iar atunci când sfera se lărgeşte, conţinutul devine mai sărac în atribute.

4.3. Clasificarea noţiunilor

Sfera şi conţinutul reprezintă criteriile logice principale după care sunt clasificate noţiunile. Astfel, după
sferă putem distinge; noţiuni vide sau nevide; noţiuni individuale sau generale; noţiuni colective sau divizive;
noţiuni precise sau vagi. După conţinut, noţiunile pot fi: abstracte sau concrete; absolute sau relative;
independente sau corelative; pozitive sau negative.

4.3.1. Clasificarea noţiunilor după sferă

a) Noţiuni vide sau nevide

Despre o noţiune spunem că este vidă dacă şi numai dacă sfera ei nu conţine nici un element. În caz contrar,
noţiunea va fi nevidă. Anumite noţiuni vide sunt rezultatul unei contradicţii logice explicite („cerc pătrat”), în timp
ce altele apar ca urmare a unor contradicţii logice implicite, în sensul că obiectul pe care îl reprezintă noţiunea este
înţeles ca având o existenţă reală, deşi el nu poate avea decât o existenţă ideală („elixirul vieţii”, „împăratul
S.U.A.” etc.). Există, însă, şi noţiuni vide introduse special pentru a putea face anumite distincţii sau precizări. Aşa
stau lucrurile, de exemplu, atunci când, pentru a arăta că şirul numerelor naturale este infinit, utilizăm propoziţia
„Cel mai mare număr natural nu există”.

b) Noţiuni individuale sau generale

Vom spune că o noţiune este individuală dacă şi numai dacă ea reprezintă pe plan logic un singur obiect. În
cazul în care o noţiune reprezintă pe plan logic cel puţin două obiecte, vom spune că aceasta este generală. Ţinând
cont de aceste distincţii, vom spune că noţiuni precum „reşedinţa judeţului Prahova” sau „număr prim divizibil cu
2” sunt individuale, în timp ce noţiuni ca „reşedinţă de judeţ” sau „număr prim” sunt generale.

c) Noţiuni colective sau divizive

Despre o noţiune se spune că este individual-colectivă atunci când redă pe plan logic o singură colecţie de
obiecte şi general-colectivă atunci când redă pe plan logic o clasă de astfel de colecţii. De exemplu, noţiunile
„biblioteca Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza” sau „pădurea Băneasa” sunt individual-colective, în timp
ce noţiunile „bibliotecă” şi „pădure” sunt general-colective.
O colecţie de obiecte este un grup de elemente pe care noţiunea colectivă îl redă pe plan logic ca întreg,
întrucât conţinutul unei astfel de noţiuni este format din proprietăţi ce aparţin întregului grup şi nu fiecărui obiect
din componenţa sa. De aceea, în cazul noţiunilor colective, nu tot ceea ce se spune despre întreg se poate spune şi

9
despre fiecare element din componenţa sa. Dacă o bibliotecă este mare, nu este obligatoriu să fie mare şi fiecare
carte din care ea este formată.
Spunem că o noţiune este divizivă dacă şi numai dacă sfera ei ia naştere prin selectarea obiectelor care o
alcătuiesc unul câte unul, pe baza unor proprietăţi ce aparţin fiecăruia dintre aceste obiecte. Evident, noţiunile
divizive sunt totodată noţiuni generale („creion”, „figură geometrică”, „număr prim” etc.).

d) Noţiuni precise sau vagi

O noţiune este precisă numai dacă, oricare ar fi obiectul ales, putem spune că el aparţine sau nu clasei redate
de noţiune; în caz contrar, noţiunea este vagă. Astfel, noţiuni precum „dreptunghi” sau „element chimic” sunt
precise, în timp ce noţiuni ca „tânăr” sau „bun” sunt vagi.

4.3.2. Clasificarea noţiunilor după conţinut

a) Noţiuni abstracte sau concrete

O noţiune este abstractă dacă redă o însuşire considerată în sine, independentă de un anumit obiect. În caz
contrar, atunci când noţiunea redă una sau mai multe însuşiri ca aparţinând unui obiect, ea este concretă. De
exemplu, când spunem „Onoarea este o virtute”, noţiunea „onoare” este abstractă, în timp ce, dacă ne referim la
„Onoarea judecătorului X”, ea este o noţiune concretă.

b) Noţiuni absolute sau relative

O noţiune este absolută dacă redă proprietăţi ce aparţin unor obiecte, chiar dacă aceste obiecte ar fi
considerate ca izolate unele de altele („om”, „număr par”, „carte”). Pe de altă parte, o noţiune este relativă dacă
redă relaţii între două sau mai multe obiecte („sinonim”, „tată”, „coleg”).

c) Noţiuni independente sau corelative

Două noţiuni sunt independente dacă şi numai dacă una dintre ele nu o antrenează pe cealaltă şi nici negaţia
celeilalte, adică doar dacă pot fi gândite separat („greutate”, „triunghi”, „culoare” etc.). În caz contrar, noţiunile
sunt corelative („cauză-efect”, „absolut-relativ”, „pozitiv-negativ” etc.)

d) Noţiuni pozitive sau negative

O noţiune este pozitivă dacă redă prezenţa uneia sau mai multor însuşiri la un obiect („roşu”, „vertebrat”) şi
negativă dacă redă privarea obiectului de o însuşire („orb”, „asimetric”).

3.4. Raporturi între noţiuni

Între două noţiuni distincte A şi B pot exista, sub aspectul sferei lor, două tipuri de raporturi: de concordanţă,
dacă sferele lor au cel puţin un element comun, şi de opoziţie, dacă sferele lor nu au nici un element comun.

PROPOZIŢIILE CATEGORICE

4.1. Structura propoziţiilor categorice

Se numeşte propoziţie categorică sau de predicaţie propoziţia în care se enunţă o anumită proprietate despre
un obiect sau despre membrii unei clase de obiecte. Următoarele propoziţii reprezintă exemple de propoziţii
categorice:

(1) Unii jurişti sunt poliţişti.

(2) Matei este infractor.
(3) Toate legile sunt drepte.
(4) Nici o infracţiune nu rămâne nepedepsită.
(5) Unele legi sunt depăşite

Se observă că toate propoziţiile de mai sus pot fi analizate după schema subiect-predicat, în fiecare dintre ele
putându-se identifica un termen a cărei funcţie este de a desemna ceva şi un termen cu ajutorul căruia se enunţă o
proprietate despre ceea ce este desemnat de primul.

10
 Logica tradiţională distinge în structura propoziţiilor categorice patru elemente: subiectul (simbolizat prin S),
predicatul (simbolizat prin P), copula şi cuantorul. În cadrul propoziţiilor prezentate mai sus:
- rolul de subiect îl au termenii “jurişti”, “Matei”, “legi”, “infracţiune” şi, respectiv, “legi”;
- rolul de predicat îl au termenii “poliţişti”, “infractor”, “drepte”, “nepedepsită” şi, respectiv,
“depăşite”;
Copula semnifică legătura specifică dintre subiect şi predicat, deoarece prin intermediul ei se realizează
enunţarea proprietăţii reprezentate de predicat despre subiect. În exemplele de propoziţii categorice de mai sus,
rolul de copulă îl joacă în majoritatea cazurilor verbul “a fi”. În general, însă, drept semn al predicaţiei serveşte
chiar forma gramaticală a termenului predicat (copula este contopită cu predicatul logic). Copula determină
calitatea propoziţiilor categorice şi are rolul de a lega cele două noţiuni una de cealaltă şi de a face din una subiect
logic şi din cealaltă predicat logic.
În cazul propoziţiilor categorice se vorbeşte şi despre cantitate, care este determinată cu ajutorul cuantorilor.
Cuantorii vizează exclusiv sfera subiectului logic (S) şi au menirea de a arăta dacă afirmarea sau negarea
predicatului logic se referă la întreaga sferă a lui S sau numai la o parte a acesteia.
În limbajul natural, prezenţa cuantorilor nu este totdeauna explicită, dar în transcriere logică prezenţa
acestora devine evidentă. Aşadar, orice propoziţie categorică va conţine, în mod necesar, unui din următorii
cuantori:
a) universal (redat prin cuvinte ca toţi, toate, orice, fiecare, nici unul etc.);
b) particular ( sau existenţial – redat prin cuvinte ca unii, unele, există cel puţin un …… etc.);
c) individual (redat, de regulă, printr-un nume propriu, printr-un adjectiv demonstrativ sau printr-un
pronume personal la singular).

4.2. Clasificarea propoziţiilor categorice

a) După calitate, propoziţiile categorice se clasifică în afirmative şi negative. O propoziţie categorică este
afirmativă dacă redă un raport de concordanţă între S şi P (de exemplu: Toţi oamenii sunt muritori) şi este negativă
dacă exprimă un raport de opoziţie între S şi P (de exemplu: Caii nu sunt peşti).
b) După cantitate, propoziţiile categorice se clasifică în universale, particulare şi singulare. Propoziţiile
singulare pot fi tratate însă ca propoziţii universale, în sensul că subiectul lor ar reprezenta o clasă cu un singur
membru, ceea ce înseamnă că, vorbind despre acest unic membru, vorbim despre clasă în întregul ei.
În propoziţiile categorice universale, P se enunţă despre întreaga sferă a lui S (despre fiecare element din
sfera lui S – cum se întâmplă în propoziţiile: Toţi studenţii sunt atenţi la curs sau Nici un student fruntaş nu are
restanţe).
În propoziţiile particulare, P se enunţă doar despre o parte din elementele care formează sfera lui S (de
exemplu: Unii studenţi au luat note bune la examenul de logică). În cazul în care S este precedat exclusiv de
pronumele nehotărât unii, propoziţia categorică se numeşte particulară deschisă, deoarece sensul expresiei unii S
este cel puţin un S, posibil chiar toţi. Dacă în faţa lui S apare expresia numai unii (ca în propoziţia Numai unele
triunghiuri sunt echilaterale), propoziţia categorică se numeşte particulară închisă, deoarece expresia numai unii
anulează posibilitatea ca predicatul P să se aplice tuturor membrilor clasei S. Particularele închise de acest fel se
transformă, însă, în particulare deschise de calitate inversă:

Numai unii S sunt P devine Unii S nu sunt P

Numai unii S nu sunt P devine Unii S sunt P

Propoziţiile particulare închise în care S este precedat doar de adverbul numai se transformă în universale de aceeaşi calitate,
în care, însă, S şi P îşi schimbă locurile între ele:

Numai S sunt P devine Toţi P sunt S

Numai S nu sunt P devine Nici un P nu este S.

În acest fel, propoziţiile particulare închise pot fi eliminate din discuţie.

Cantitatea şi calitatea formează împreună un criteriu unic, singurul satisfăcător pentru desprinderea tipurilor
fundamentale de propoziţii categorice. După acest criteriu combinat avem:
- propoziţii categorice universal afirmative, reprezentate prin formula SaP, care se citeşte Toţi S sunt P;
- propoziţii categorice universal negative, reprezentate prin formula SeP, care se citeşte Nici un S nu este P;
- propoziţii categorice particular afirmative, reprezentate prin formula SiP, care se citeşte Unii S sunt P;

11
 - propoziţii categorice particular negative, reprezentate prin formula SoP, care se citeşte Unii S nu sunt P.

4.3. Reprezentarea grafică a propoziţiilor categorice

Există două modalităţi de reprezentare grafică a propoziţiilor categorice: metoda Euler şi metoda Venn.
a) Metoda Euler se bazează pe reprezentarea subiectului S şi a predicatului P, care apar în structura unei
propoziţii categorice, prin cercuri. Potrivit acestei metode, propoziţiile categorice se reprezintă grafic astfel:

S S P S P S P

SaP SeP SiP SoP

b) Metoda Venn constă dintr-o diagramă formată din două cercuri intersectate, primul reprezentându-l pe S,
al doilea pe P. Ca rezultat al acestei intersecţii se delimitează trei subclase:

SP SP SP

a) SP cuprinde elementele care sunt S, dar nu sunt P;

b) SP cuprinde elementele care sunt şi S şi P;
c) SP cuprinde elementele care nu sunt S, dar sunt P.

Spre deosebire de diagramele Euler, unde haşurarea unei porţiuni indică faptul că acea porţiune reprezintă
tocmai obiectul gândirii din propoziţia reprezentată grafic, în diagrama Venn haşurarea unei porţiuni arată că acea
porţiune este vidă (nu conţine nici un element).
Dacă o porţiune nehaşurată din cadrul unei diagrame Venn conţine un x, aceasta înseamnă că acea porţiune
nu este vidă (conţine cel puţin un element). După metoda Venn, propoziţiile categorice se reprezintă astfel:

a) Propoziţiile universal afirmative

Nu există nici un S care să nu fie P

SP SP SP Formula: SP = 0

b) Propoziţiile universal negative

SP SP SP Nu există nici un S care să fie P

Formula: SP = 0

c) Propoziţiile particular afirmative

Există cel puţin un S care este P

SP SP SP
x Formula: SP  0

d) Propoziţiile particular negative

Există cel puţin un S care nu este P

SP SP SP Formula: SP  0
x

12
 4.4. Raporturile dintre propoziţiile categorice

Între cele patru tipuri de propoziţii categorice există patru tipuri diferite de raporturi logice, care pot fi redate
printr-o schemă numită pătratul logic al propoziţiilor categorice sau pătratul lui Boethius.
subalternare

contrarietate
SaP SeP

subalternare
SiP SoP
subcontrarietate
a) Raportul de contradicţie există între propoziţiile Sap şi SoP, pe de o parte, şi propoziţiile SeP şi SiP, pe de
altă parte. Două propoziţii categorice aflate în raport de contradicţie nu pot fi nici adevărate, nici false împreună, în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Raportul de contradicţie dintre SaP şi SoP se redă prin următoarele formule:

(SaP = 1)(SoP = 0)
(SaP = 0)(SoP = 1)
(SoP = 1)(SaP = 0)
(SoP = 0)(SaP = 1)

Raportul de contradicţie dintre E şi I se redă prin patru formule asemănătoare:

(SeP = 1)(SiP = 0)
(SeP = 0)(SiP = 1)
(SiP = 1)(SeP = 0)
(SiP = 0)(SeP = 1)

b) Raportul de contrarietate există între SaP şi SeP. Potrivit acestuia, propoziţiile contrare nu pot fi
adevărate, dar pot fi false împreună, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Raportul de contrarietate se redă prin
următoarele formule:
(SaP = 1)(SeP = 0)
(SaP = 0)(SeP = ?)
(SeP = 1)(SaP = 0)
(SeP = 0)(SaP = ?)

c) Raportul de subcontrarietate există între SiP şi SoP şi arată că propoziţiile subcontrare nu pot fi false, dar
pot fi adevărate împreună, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Acest raport este redat de următoarele formule:
(SiP = 1)(SoP = ?)
(SiP = 0)(SoP = 1)
(SoP = 1)(SiP = ?)
(SoP = 0)(SiP = 1)

d) Raportul de subalternare există între SaP şi SiP, pe de o parte, şi SeP şi SoP, pe de altă parte. Numind
universala supraalternă şi particulara de aceeaşi calitate cu ea subalternă, spunem că din adevărul supraalternei
decurge adevărul subalternei şi din falsitatea subalternei decurge falsitatea supraalternei. Raportul de subalternare
dintre SaP şi SiP se redă prin următoarele formule:
(SaP = 1)(SiP = 1)
(SaP = 0)(SiP = ?)

13
 (SiP = 1)(SaP = ?)
(SiP = 0)(SaP = 0)

Raportul de subalternare dintre SeP şi SoP este redat de formulele:

(SeP = 1)(SoP = 1)
(SeP = 0)(SoP = ?)
(SoP = 1)(SeP = ?)
(SoP = 0)(SeP = 0)

Cunoaşterea şi respectarea strictă a acestor raporturi reprezintă o condiţie necesară pentru validitatea
inferenţelor cu propoziţii categorice.

4.5. Dsitribuirea termenilor în propoziţiile categorice

Spunem despre un termen dintr-o propoziţie că este distribuit dacă respectiva propoziţie comunică ceva
despre întreaga sa sferă. În caz contrar, spunem că este nedistribuit.
Proprietatea unui termen de a fi sau nu distribuit depinde de propoziţia în care el figurează ca subiect sau
predicat. Termenii care îndeplinesc rol de subiect sunt distribuiţi în propoziţiile universale şi nedistribuiţi în
particulare, în timp ce termenii ce îndeplinesc rolul de predicat sunt distribuiţi în propoziţiile negative şi
nedistribuiţi în afirmative. Notând cu + proprietatea unui termen de a fi distribuit şi cu – pe aceea de a fi
nedistribuit, putem construi următorul tabel, care prezintă distribuirea termenilor în propoziţiile categorice:

Tipul propoziţiei S P
A + -
E + +
I - -
O - +

4.6. Inferenţe imediate cu propoziţii categorice

4.6.1. Conversiunea propoziţiilor categorice

În general, se numeşte conversiune inferenţa imediată prin care dintr-o propoziţie dată derivăm o altă
propoziţie, de aceeaşi calitate, care are aceeaşi termeni cu prima, dar cu funcţii schimbate. Propoziţia de la care se
pleacă se numeşte convertendă, iar cea obţinută din ea se numeşte conversă.

SaPPiS
SePPeS
SiPPiS
SePSoP

Propoziţiile particular negative nu se convertesc.

4.6.2. Obversiunea

Se numeşte obversa unei propoziţii propoziţia de calitate opusă, care are acelaşi subiect ca propoziţia iniţială,
iar ca predicat contradictoriul predicatului acesteia. Deducerea celei de a doua propoziţii din prima se numeşte
obversiune, iar propoziţia iniţială poartă numele de obvertendă. Obversiunea se desfăşoară uniform la toate cele
patru tipuri de propoziţii categorice.
SaPSeP
SePSaP
SiPSoP
SoPSiP

14
 CAPITOLUL 5
INFERENŢE MEDIATE CU PROPOZIŢII CATEGORICE
SILOGISMUL

5.1. Caracterizarea generală a silogismului

Se numeşte silogism raţionamentul în care, din două propoziţii categorice (numite premise) care au un
termen comun se deduce o a treia propoziţie categorică, ce are ca termeni termenii necomuni ai premiselor.
Pentru simplificarea descrierii silogismelor se folosesc anumite denumiri “tehnice”, utilizate pentru prima
dată de Aristotel în scrierea sa Analiticele. Astfel:
- termenul comun al celor două premise se numeşte termen mediu al silogismului şi se notează cu M;
- termenii care apar în concluzie şi în câte una din cele două premise ale silogismului se numesc termeni
extremi ai silogismului;
- termenul extrem care joacă în concluzie rolul de predicat (indiferent de funcţia pe care o are în premisa în
care apare) se numeşte termen major al silogismului şi se notează cu P;
- termenul extrem care joacă în concluzie rolul de subiect ((indiferent de funcţia pe care o are în premisa în
care apare) se numeşte termen minor al silogismului şi se notează cu S;
- premisa care conţine, indiferent cu ce rol, predicatul concluziei (adică termenul major al silogismului) se numeşte
premisă majoră, iar cea care conţine subiectul concluziei (adică termenul minor al silogismului), premisă minoră
Caracterizarea silogismului drept inferenţă mediată poate fi înţeleasă în sensul că stabilirea legăturii,
enunţată în concluzie, între cei doi termeni extremi se realizează prin intermediul legăturii pe care fiecare dintre ei
o are cu un al treilea termen (cel mediu).
În lucrările de logică s-a statornicit practica de a prezenta orice silogism scriind întâi premisa majoră, sub ea,
premisa minoră, iar sub ele concluzia, despărţită de grupul premiselor printr-o linie.

5.2. Figuri şi moduri silogistice

Pentru a putea formula complet condiţiile de validitate ale silogismelor şi, deci, pentru a selecta schemele
silogistice valide din mulţimea tuturor schemelor posibile, trebuie să luăm în considerare poziţia termenilor
silogismului în premise.
Din aranjarea termenilor în premise în anumite feluri rezultă ceea ce se numeşte figura unui silogism.
Deoarece sunt posibile patru combinaţii diferite, vor exista patru figuri silogistice:

M–P P–M M–P P–M

S–M S–M M–S M–S
S–P S–P S–P S–P
Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4

Modul unui silogism este dat de calitatea şi cantitatea premiselor şi a concluziei lui. De exemplu, spunând că
un silogism este de modul iai-3, înţelegem că majora este particular afirmativă, minora universal afirmativă,
concluzia particular afirmativă şi că silogismul este din figura 3.

5.3. Problema validităţii silogismelor

Problema validităţii silogismelor constă în găsirea criteriilor logice de selectare a formelor silogistice care
reprezintă scheme de raţionare valide din mulţimea celor 256 de figuri posibile.
În cadrul logicii clasice există două metode principale de determinare a validităţii silogismelor.
Una se bazează pe un număr mic de scheme silogistice acceptate ca valide pe temeiul simplei evidenţe,
validitatea celorlalte forme de raţionament silogistic fiind determinată prin raportarea la aceste scheme de bază
(prin reducere la una sau alta dintre ele), folosind inferenţe imediate şi unele inferenţe ce ţin de logica propoziţiilor.
Cea de a doua metodă constă în formularea şi justificarea anumitor condiţii referitoare la propoziţiile
componente şi la termenii silogismului, condiţii numite legi sau reguli ale silogismului, a căror satisfacere este
necesară şi suficientă pentru a garanta validitatea. În cazul acestei metode joacă un rol foarte important ideea de
distribuire a termenilor.
Ambele metode menţionate conduc la aceleaşi rezultate.

15
 5.3.1. Legile generale ale silogismului

Există şapte legi (după alţi autori, opt) pe care trebuie să le satisfacă orice raţionament silogistic, indiferent
de figura căreia îi aparţine, pentru a fi valid. Din acest motiv, ele se numesc legi generale ale silogismului, pentru a
le deosebi de legile speciale, specifice fiecărei figuri silogistice.
Dintre cele şapte legi generale, unele privesc distribuirea termenilor, altele propoziţiile ce alcătuiesc silogismul. Acestea din
urmă se subîmpart în legi referitoare la calitatea acestor propoziţii şi legi referitoare la cantitatea lor.

a) Legi referitoare la distribuirea termenilor

1. Pentru ca un silogism să fie valid, termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una din premise.
2. Pentru ca un silogism să fie valid, nici unul dintre cei doi termeni extremi nu poate fi distribuit în
concluzie dacă nu este distribuit în premisa în care apare.

b) Legi referitoare la calitatea premiselor şi a concluziei

3. Pentru ca un silogism să fie valid, cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă.
4. Atunci când ambele premise ale unui silogism sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât afirmativă.
5. Dacă o premisă este afirmativă şi una negativă, concluzia nu poate fi decât negativă.

c) Legi referitoare la cantitatea premiselor şi a concluziei

6. Pentru ca un silogism să fie valid, cel puţin o premisă trebuie să fie universală.
7. Dacă o premisă este particulară, concluzia nu poate fi universală.

Unii autori vorbesc şi despre o a opta lege generală a silogismului:

8. Într-un silogism valid există trei şi numai trei termeni (termenul mediu trebuie să reprezinte în ambele
premise una şi aceeaşi noţiune, altfel nu-şi poate îndeplini rolul de intermediar între termenii extremi).

Aplicând legile generale ale silogismului, vom deduce restricţiile ce se impun formei premiselor în fiecare
figură şi tipul concluziei. Aceste restricţii îmbracă forma legilor speciale ale figurilor silogistice şi sunt
demonstrate pe baza legilor generale.

5.3.2. Legile speciale şi modurile valide ale figurii 1

1. Minora este obligatoriu afirmativă.

2. Majora este obligatoriu universală.

Aplicând aceste legi obţinem patru moduri silogistice valide principale şi două moduri silogistice valide
subalterne: aaa-1, eae-1, aii-1, eio-1, respectiv aai-1 şi eao-1. Un mod silogistic valid cu concluzie particulară va fi
numit subaltern atunci când există, în aceeaşi figură, un mod silogistic valid cu aceleaşi premise, dar cu concluzie
universală. Modurile silogistice care nu sunt subalterne se numesc principale.
Tradiţia logică a adoptat denumiri mnemotehnice pentru diferitele moduri silogistice valide, în care vocalele
indică, în ordine, felul majorei, al minorei şi al concluziei. Astfel: aaa-1 a fost numit Barbara, eae-1 – Celarent, aii-
1 – Darii, eio-1 – Ferio, aai-1 – Barbari şi eao-1 – Celaront.
Forma logică a celor şase moduri valide din figura 1 este următoarea:

MaP MeP MaP MeP MaP MeP

SaM SaM SiM SiM SaM SaM
SaP SeP SiP SoP SiP SoP

5.3.3. Legile speciale şi modurile valide ale figurii 2

1. Una din premise este obligatoriu negativă.

2. Majora este obligatoriu universală.

16
 La fel ca şi în cazul figurii 1, şi în figura 2 vom avea patru moduri silogistice valide principale şi două
subalterne: aee-2 (Camestres), eae-2 (Cesare), eio-2 (Festino), aoo-2 (Baroco), aeo-2 (Camestrop) şi eao-2
(Cesaro).

PaM PeM PeM PaM PaM PeM

SeM SaM SiM SoM SeM SaM
SeP SeP SoP SoP SoP SoP

5.3.4. Legile speciale şi modurile valide ale figurii 3

1. Minora este obligatoriu afirmativă.

2. Concluzia nu poate fi universală.

În figura 3 avem tot şase moduri valide, toate cu concluzii particulare: aai-3 (Darapti), iai-3 (Disamis), aii-3
(Datisi), eao-3 (Felapton), eio-3 (Ferison), oao-3 (Bocardo).

MaP MiP MaP MeP MeP MoP

MaS MaS MiS MaS MiS MaS
SiP SiP SiP SoP SoP SoP

În cazul figurii 3 nu putem avea moduri subalterne, deoarece concluziile sunt toate particulare. Darapti şi
Felapton au fot numite moduri tari, deoarece premisele lor universale sunt inutil de “tari” pentru concluzia
particulară, deci “slabă”, obţinută din ele.

5.3.5. Legile speciale şi modurile valide ale figurii 4

O particularitate a legilor acestei figuri este aceea că nici una nu impune în mod categoric vreo restricţie unei
premise sau concluziei; ele impun restricţii fie unei premise în funcţie de tipul celeilalte, fie concluziei în funcţie de
calitatea minorei. De aceea, enunţurile lor au o formă condiţională.

1. Dacă majora este afirmativă, minora este obligatoriu universală.

2. Dacă o premisă este negativă, majora este obligatoriu universală.
3. Dacă minora este afirmativă, concluzia nu poate fi universală.

În figura 4 există, de asemenea, şase moduri valide: aai-4 (Bramantip), aee-4 (Camenes), eao-4 (Fesapo),
eio-4 (Fresison), iai-4 (Dimaris), aeo-4 (Camenop).

PaM PaM PeM PeM PiM PaM

MaS MeS MaS MiS MaS MeS
SiP SeP SoP SoP SiP SoP

Camenop este subaltern faţă de Camenes, iar Bramantip şi Fesapo sunt moduri tari.

17