Elemente clasice

FOCUL
Focul reprezintă oxidarea unui material combustibil,
În Occident
în urma căreia rezultă căldură, lumină, dar și diferiți
produși de reacție, precum dioxidul de carbon și apă.
Aer
Dacă temperatura ajunge la un nivel destul de ridicat,
gazele se pot ioniza pentru a produce plasmă. În
Foc Eter Apă
funcție de substanțele aprinse și de impuritățile din
mediu, culoarea flăcării și intensitatea focului poate
Pământ
varia. Focul, în forma sa cea mai comună, poate
rezulta într-un incendiu, ce are potențialul de a cauza
răni fizice prin ardere

Un foc de proporții mari scăpat de sub control este Hinduism și Budism

numit incendiu, pârjol și care este stins cu ajutorul Panchamahabhuta
pompierilor. sau Panchatattva
("Marile cinci elemente")
Majoritatea specialiștilor consideră că omul a început Vayu/Pavan Aer/Vânt)
să utilizeze focul cu circa 700.000 - 800.000 de ani Agni/Tejas (Foc)
în urmă. Dar descoperiri recente, realizate în peștera Akasha (Eter)
Wonderwerk din Africa de Sud, plasează această Prithvi/Bhumi (Pământ)
dată la circa un milion de ani în urmă. Ap/Jala (Apă)

Elementele Chinezești
Lemn (木) | Foc (火) |
Pământ (土) |
Metal (金) | Apă (水)

În mitologie, focul este un element primordial, la fel ca apa cu care se află într-o permanentă
opoziție. Este un element complex, care a generat multe întrebări, dar și un element
schimbător, având trei ipostaze complet diferite:

 1. Focul sacru sau focul purificator; această flacără are origine celestă, fiind un simbol al
puterii zeilor, o manifestare a acestora. În multe temple existau torțe cu ajutorul cărora se
celebra cultul zeilor. În Grecia Antică, flacăra olimpică avea o semnificație importantă. Se
spunea că nu se stinge niciodată, iar în timpul Jocurilor Olimpice se organizau curse cu torțe
aprinse cu acea flacără, închinate Atenei.
 Zeii focului sacru:
o Agni - mitologie vedică
o Atar (Atesh) - mitologie persană
o Chou Yong - mitologie chineză
o Hestia - mitologie greacă
o Vesta - mitologie romană
  2. Focul uman sau al meșteșugurilor este focul prieten omului pe care acesta îl cunoaște și îl
folosește în meșteșugurile sale. Multor zei care guvernează asupra metalurgiei sau a
fecundității li s-a atribuit și acest foc. Mai târziu, chiar câțiva zei ai războiului au primit
aceleași atribuții, ca niște zei ai focului. În multe mitologii, focul uman este de fapt foc sacru
adus pe pământ și adaptat de oameni. Mitologia greacă are chiar o legendă legată de acest
proces. Titanul Prometeu este cel ce fură focul din ceruri și îl aduce oamenilor, faptă petru
care este crunt pedepsit.
 Zeii focului uman:
o Hephaistos - mitologie greacă
o Njord - mitologie nordică
o Rosemerta - mitologie celtică
o Vulcan - mitologie romană

 3. Focul demonic sau focul mistuitor pune în evidență proprietatea focului de a arde, de a
distruge. Este un element malefic al naturii. De multe ori Infernul sau Lumea morților sunt
văzute ca spații ale acestui foc.
 Zeii focului demonic:
o Loki - mitologie nordică

Focul văzut în diferite mitologii și religii

Focul văzut în mitologia persană

În mitologia persană, focul era venerat înainte de Zoroasru, ca zeitate a vetrei, care era ținută
arzând și era asociat purității și dreptății. Templele focului, "dadgah", au fost instituite după
anul 500 î.Hr. Zeul Atar sau Atesh este personificarea focului, numele lui însemnând chiar
"flacără" în limba persană veche.

Focul văzut în religia islamică

În islamism, focul este unul din primele lucruri create de Dumnezeu (Allah). Se spune că
odată creat, focul s-a dezlănțuit cu furie și a cerut să îi fie trimiși lui toți păcătoșii pentru a-i
pedepsi. Tot din foc a fost creat și demonul Iblis, care a devenit mândru de originile sale
(focul era element al purității), la fel ca ceilalți șeitani, (spirite de foc). La început slujitori
credincioși ai lui Allah, șeitanii și Iblis s-au răsculat împotriva lui și nu au vrut să i se mai
supună. Astfel, în islam avem un exemplu al transformării focului sacru în foc demonic.

Concepte mitologice

Foc Apă Pământ Aer Viață

Moarte Soare; Divinitate solară Lună

Animale Cer Geneză Apocalipsă

Apariția agriculturii in neolitic

 Această perioadă cronologică este parte a
epocii Holocenului.

Pleistocen
Paleolitic
Paleolitic inferior
Piese neolitice
Paleolitic mijlociu

Paleolitic superior

Holocen

Mezolitic sau Epipaleolitic

Neolitic

Skara Brae Scoţia. Cel mai completă așezare neolitică din Europa

Hartă cu distribuţia celor mai importante complexe culturale neolitice în Europa aproximativ 4500 î.C.

Neoliticul (sau epoca pietrei lustruite) este o perioadă din istoria omenirii. Termenul a fost
inventat în 1865 de istoricul John Lubbock. Neoliticul este penultima epocă a preistoriei și cea
mai scurtă, ea a urmat după mezolitic și a precedat epoca metalelor, caracterizată prin
folosirea uneltelor de piatră lustruită și metalurgiei primitive a cuprului, prin apariția
agriculturii primitive, a creșterii vitelor și a olăriei.

Epoca neolitică urmeză pleistocenul final epipaleoliticul și holocenul timpuriu, mezoliticul.

Neoliticul începe o dată cu practicarea agriculturii și se încheie o dată cu apariția metalurgiei
specializate a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic(chalcolithic). Termenul de neolitic nu
se referă la o perioadă cronologică strictă însă include o serie de manifestări economice
comune cum ar fi uneltele din piatră lustruită, practicarea agriculturii și domesticirea
animalelor. Unii specialiști au înlocuit termenul de neolitic cu termenul mai descriptiv de
comunități sătești timpurii (în engleză: Early Village Communities) însă termenul nu a fost
larg acceptat.

Origine și evoluție locală

În Orientul Apropiat culturile definite ca neolitice au apărut în mileniul al X-lea î.Hr. Cele
mai timpuri manifestări au loc în Levant (Neolitic aceramic A și Neolitic aceramic B)sau PPN
(Pre-pottery neolithic) iar de aici se răspândesc spre est și vest. Culturi neolitice fiind atestate
în sud-estul Anatoliei și nordul Mesopotamiei la aproximativ 8000 î.Hr.

Printre siturile neolitice din Asia de Sud se numără Mehrgarh în regiunea Balochistan datat
aproximativ 7000 î.Hr. și Lahuradewa aproximativ 6200 î.Hr. valea fluviului Gange în India.
Unele descoperiri facute pe valea Gangelui indică așezări neolitice datate aproximativ 8000
î.C. și polen de cereale datat 13000 î.Hr. Aceste descoperiri pot indica o apariție mai timpurie
a modului de viață neolitic în această regiune.

În Asia de Est cele mai timpurii situri includ cultura Peiligang datată aproximativ între 7000
î.Hr. până în 5000 î.Hr..

În sud-estul Europei societățile neolitice apar prin 7000 î.Hr. iar în Europa Centrală
aproximativ 5500 î.C. Printre cele mai timpurii complexe culturale din acestă regiune se
numără cultura Starčevo-Criș și cultura ceramicii liniare sau „Linearbandkeramic”. Printr-o
combinație de difuziune culturală și migrație, tradițiile neolitice s-au răspândit în întreaga
Europă până în aproximativ 4500 î.Hr.

În America societățile umane ating acest stadiu de evoluție (agricultură și mod de viață
sedentar) aproximativ 4500 î.Hr. Se folosește termenul de 'Formative' în arheologia
americană.

Agricultura neolitică timpurie se rezumă la un număr limitat de plante iar domesticirea

animalelor se rezumnă doar la oi si capre. Începând cu 7000 î.Hr. începe domesticirea vacilor
și porcilor, stabilirea unor așezări permanente și producerea ceramicii. Nu toate aceste
caracteristici ale neoliticului au apărut în aceeași ordine peste tot în lume. De exemplu
societățile neolitice din Orientul Apropiat nu utilizau ceramica la începutul neoliticului.
Socitățile omenești din Japonia utilizau ceramica înca din mezolitic.

Organizare socială
Figură antropomorfă neolitică

Nu există foarte multe dovezi arheologice pentru demonstrarea unor ierarhii sociale în
neolitic, acestea fiind asociate mai ales cu începutul epocii bronzului. Cercetări arheologice
efectuate în Europa Centrală și de sud-est au evidențiat existența în jurul unor așezări neolitice
a unor șanțuri circulare de mari dimensiuni. Pentru a fi construite, aceste structuri necesită
lungi perioade de timp precum și o mare forță de muncă, ceea ce sugerează o anumită
organizare a societății. Acestă organizare a forței de muncă este considerată o formă
incipientă a aristocrației existente deja la începutul epocii bronzului. Alte dovezi ale unui
început de stratificare socială sunt oferite de necropolele de la finalul neoliticului cum ar fi
necropola de la Varna, unde se observă o puternică diferențiere socială ca urmare a
inventarului mormintelor.

Agricultura
Cea mai importantă schimbare comparativ cu perioadele precedente este apariția agriculturii.
În zonele în care s-a introdus cultivarea plantelor se asistă la o serie de schimbări economice
și sociale: are loc un proces de sedentarizare, așezările cresc ca urmare a nevoii de forță de
muncă pentru cultivarea terenurilor, locuințele devin mult mai solide și cresc uneori în
dimensiuni. Această tendință se va menține și în epocile următoare prin apariția orașelor și a
statelor unde o mare parte a populației se află implicată în producția agricolă. Un alt beneficiu
al practicării agriculturii a fost apariția unui surplus de produse care a putut fi păstrat sau
oferit la schimb unor alte comunități.

Schimbările profunde în societățile omenești asociate cu apariția agriculturii în neolitic au fost

definite ca revoluția neolitică, termenul fiind introdus de arheologul australian Vere Gordon
Childe.

Domesticirea animalelor
Domesticirea animalelor ca animale folosite la muncă sau ca sursă de hrană este o altă
inovație a societății neolitice. Animalele au fost folosite ca o importantă sursă de hrană dar și
la schimbul de produse. Dejecțiile animale s-au folosit ca îngrășământ natural, combustibil
solid sau material de construcții. Pentru comunitățile în care creșterea animalelor a devenit
ocupația preponderentă apar noi schimbări sociale ca urmare a păstoritului. Unele comunități
se află în continuă mișcare cu turmele de animale, nu sunt atât de sedentare precum
comunitățile a căror subzistență se bazează pe agricultură. Acest sistem de creștere a
animalelor este cunoscut sub numele de transhumanță.

Tehnologie
Ca în paleolitic, oamenii au continuat să folosească unelte cioplite din silex. În schimb,
populațiile neolitice au creat o serie de unelte necesare agriculturii cum ar fi seceri sau pietre
de moară folosite la măcinat; au perfecționat tehnicile de vânătoare și pescuit prin apariția
unor diverse tipuri de săgeți, harpoane etc. Pentru păstrarea și gătitul produselor una din cele
mai importante evoluții tehnologice este apariția vaselor ceramice. Pentru construcția
locuițelor s-au folosit cărămizi de lut cum este cazul în Levant, Anatolia, Siria, nordul
Mesopotamiei și în Asia Centală. În Europa locuințele sunt construite în general din lut
amestecat cu materii organice pe structuri solide din lemn.

Cu unele mici excepții o serie de populații cum ar fi societățile din America sau din insulele
din Pacific au rămas în stadiul neolitic până la contactul cu europenii.

Situri celebre
O listă cu situri neolitice celebre include:

Göbekli Tepe în Turcia, aprox. 9000 î.Hr.

Ierihon în Levant,aprox. 8350 î.Hr.

Nevali Cori în Turcia, aprox. 8000 î.Hr.

Çatalhöyük în Turcia, 7500 BC

Jiahu în China，7000 până 5800 î.Hr.

Mehrgarh în Pakistan, 7000 î.Hr.

Cnossos in Grecia, aprox. 7000 î.Hr.

Lahuradewa în India, 6200 î.Hr

Knap of Howar și Skara Brae, în Insulele Orkney din Scoția, aprox. 3500 î.Hr.