Undele seismice

Energia eliberată brusc de un cutremur se răspândeşte în toate direcţiile, formand undele

seismice. Pe măsura îndepărtării de locul perturbaţiei iniţiale, energia se repartizează pe tot mai multe
particule − efectele seismului sunt tot mai mici la distanţe mai mari. Undele seismice sunt un
"amestec" de unde longitudinale si transversale.

Producerea undelor seismice

Cand are loc o fisura sau deplasare brusca in scoarta pamantului, energia radiaza in exterior sub
forma unor unde seismice, la fel cum energia formata prin miscarea unei suprafete de apa radiaza sub
forma unui val. In fiecare cutremur, exista mai multe tipuri de unde seismice.
Undele interioare se deplaseaza in partea interioara a pamantului, iar undele superficiale se deplaseaza
la suprafata acestuia. Undele superficiale – unde Love
(unde L) si unde Rayleigh (unde R) – sunt responsabile
pentru cele mai multe pagube asociate cutremurelor,
deoarece cauzeaza cele mai intense vibratii. Undele
superficiale se propaga din undele interioare care ajung la
suprafata.
O undă de soc este un tip de perturbatie
propagată. Ca si o undă obisnuită, ea transportă energie si se
poate propaga printr-un mediu
(solid,lichid, gaz sau plasmă) sau, în unele cazuri, prin
vid, printr-un câmp cum ar fi cel electromagnetic. Undele
de soc sunt caracterizate de o schimbare bruscă, aproape
discontinuă a caracteristicilor mediului.
În momentul în care se declanșează cutremurul,
din epicentru, adică din punctul situat deasupra vatrei
cutremurului, vor porni unde de soc. Primele valuri care
vor porni se numesc unde primare sau unde P. Acestea
sunt valuri longitudinale, care se propagă asemănător cu
undele sonore: produc miscări în sens înainte – înapoi, în
directia de propagare. Undele primare sunt urmate de
undele secundare, sau undele S. Sub efectul acestora, rocile se vor zgudui perpendicular pe directia de
mers. Al treilea tip de unde, undele de suprafată, provoacă unduirea solului si accentuează efectul
distrugator al undelor secundare.

Se face distinctia intre doua tipuri principale de unde interioare:

1. Unde primare (longitudinale), denumite si unde P sau unde de comprimare, se propaga cu o viteza
de aproximativ 1 pana la 5 mile pe secunda (1.6 pana la 8 kilometri/secunda), depinzand de materialul
prin care se deplaseaza. Aceasta viteza este mai mare decat cea a altor unde, astfel incat undele P ajung
inaintea celorlalte la o anumita suprafata. Ele se pot deplasa prin substante solide, lichide si gazoase, si
astfel vor patrunde prin scoarta pamantului. Atunci cand se deplaseaza prin roca, undele pun in miscare
particule minuscule de roca, inainte si inapoi, indepartandu-le si apropiindu-le, pe directia pe care
circula unda. Aceste unde ajung de obicei la suprafata sub forma unei bufnituri bruste.
2. Unde secundare (transversale), denumite si unde S sau unde de taiere, ajung la suprafata putin in
urma undelor P. In timp ce aceste unde sunt in miscare, ele deplaseaza in afara particule de roca,
impingandu-le perpendicular cu calea undelor. Astfel rezulta prima perioada de ondulare asociata
cutremurelor. Spre deosebire de undele P, undele S nu se deplaseaza direct prin pamant. Ele circula
doar prin materiale solide, astfel incat sunt oprite de stratul lichid din interiorul pamantului.

Severitatea unui cutremur poate fi exprimata in mai multe feluri, atat prin intermediul
magnitudinilor cat si prin cel al intensitatilor. Cu toate ca acesti doi parametri sunt foarte diferiti, ei
sunt de foarte multe ori confundati.
Magnitudinea unui cutremur, exprimata de obicei pe scara Richter, este o masura a tariei cutremurului
sau a energiei eliberate din focar sub forma de unde seismice. Este o marime specifica unui cutremur,
si se determina instrumental folosind amplitudinea maxima si frecventa oscilatiilor, masurata pe
seismogramele inregistrate.
Intensitatea, exprimata de obicei pe scara Mercalli modificata , este o masura subiectiva care descrie
cat de puternic a fost simtit un soc intr-un loc dat.

Scara MERCALLI

Intensitatea seismelor se apreciază după gravitatea distrugerii clădirilor, construcţiilor, după

tipul şi amploarea deformărilor suprafeţei terestre şi după reacţiile populaţiei la şocul seismic. Efectele
şocului se diminuează proporţional cu creşterea distanţei faţă de epicentru.
Scarile de intensitate seismica descriu efectele cutremurului asupra obiectelor aflate în zona
cutremurului.
In majoritatea ţarilor pentru aprecierea intensitaţii unui cutremur se foloseste Scara MERCALLI “M”,
care în anul 1931 a fost îmbunataţita de W. Wood si F. Neumann (scara MM) si cuprinde 12 grade de
intensitate descrise in continuare.

GRAD DESCRIERE MAGNITUDINE (pe

 scara Richter)
Nu este simţit, păsările şi animalele sunt
I - Instrumental neliniştite. Înregistrat doar de Între 1 şi 2 grade
seismografe.
Este simţit numai de către puţine
II - Slab sesizabil persoane care se găsesc în repaus, în Între 2 şi 3 grade
special la etajele superioare.
Este simţit de către unele persoane din
III - Perceptibil Între 3 şi 4 grade
interiorul clădirilor.
Este simţit de către mai multe persoane
IV - Moderat din interiorul clădirilor şi de unele aflate 4 grade
în exterior.
Este simţit de către aproape de toată
V - Serios Între 4 şi 5 grade
lumea, mulţi sunt sculaţi din somn.
Este simţit de către toată lumea, mulţi se
VI - Puternic sperie şi fug din locuinţe, unele mobile Între 5 şi 6 grade
grele se deplasează.
Cei mai mulţi oameni părăsesc locuinţele.
Este perceput şi de persoanele aflate la
VII - Foarte puternic 6 grade
volan. Stricăciuni considerabile în clădiri
prost construite.
Casele se deplasează pe fundaţiile lor,
VIII - Destructiv pereţii uşori sunt aruncaţi în afară, unii Între 6 şi 7 grade
pereţi de cărămidă se prăbuşesc.
Panică generală, stricăciuni considerabile
IX - Ruinător şi în structuri special construite. Crăpături 7 grade
mari în teren.
Sunt distruse cele mai multe structuri din
X - Dezastruos Între 7 şi 8 grade
cărămidă. Mari alunecări de teren.
Puţine clădiri din cărămidă rămân în
XI - Foarte dezastruos picioare. Sunt distruse poduri. Şinele de 8 grade
cale ferată sunt îndoite puternic.
Distrugerea este aproape totală. Obiectele
XII - Catastrofic sunt azvârlite în sus. Au loc modificări Mai mare de 8 grade
ale reliefului.
Scara Richter - ţine cont de energia eliberata de cutremur si a fost elaborata dupa construirea
unor instrumente evoluate din punct de vedere tehnologic, apte sa masoare aceasta energie. Scara este
împarţita în noua gradaţii, fiecare dintre ele indicând efectele de 10 ori mai mari decât ale seismului de
grad imediat inferior. Un cutremur de gradul doi pe scara Richter este abia perceput, unul de gradul
cinci produce daune minore, unul de
gradul sapte este grav, iar unul de gradul opt este violent.
Intre energia eliberata de cutremur (masurata în ergi) si valoarea magnitudinii aceluiasi cutremur se
poate stabili (empiric, în urma unui mare numar de observaţii) o relaţie de tipul unei funcţii de gradul
unu (funcţie de tipul ax*b=c, unde "x" reprezinta magnitudinea, iar "c" reprezinta o valoare derivata
din energie).

Magnitudinea este o marime utilizata în seismologie pentru caracterizarea cutremurelor de

pamânt pe baza datelor instrumentale, indiferent de informaţiile la nivel macroscopic (observabile
direct fara utilizarea de instrumente de masura).

Cutremurele

Natura este o sursa inepuizabila de fenomene.

Inca de la aparitia Pamantului ca planeta si-a făcut aparitia acest fenomen natural de neoprit,
cutremurul. El s-a făcut simtit, in proportii mai mari sau mai mici, de-a lungul evolutiei pamantului de
la continentul unic Pangaea si pana la cele 5 continente de astazi si va continua sa se faca simtit pana la
disparitia Pamantului ca planeta. Cu totii am văzut ce efecte pot avea cutremurele si ce pierderi lasa in
urma lor, nu numai materiale dar si omenesti. Mii si sute de mii de oameni si-au pierdut viata in urma
cutremurelor.

Astfel, a venit in informarea si ajutorul populaţiei de a înţelege acest fenomen natural

distrugător, seismologia (din greaca seismos = cutremur si logos = ştiinţa), reprezentând studiul
ştiinţific al cutremurelor si al propagării undelor prin scoarţa terestra.
O definiţie mai exacta a seismologiei ar suna in felul urmator: Seismologia este stiinta care studiaza
undele elastice seismice. Aceasta inseamna ca se ocupa cu:
-studierea surselor undelor seismice(cutremure, explozii, etc. ).
-propagarea undelor seismice prin interiorul pamantului.
-inregistrarea undelor seismice si interpretarea inregistrarilor realizate.
 Pentru a cunoaste mai bine modul cum se produc
cutremurele de pamant , se construiesc diferite aparate cu
ajutorul carora se inregistreaza miscarile scoartei terestre.
Inca acum peste 1700 de ani, cercetatorul chinez Cijan-Hen a
inventat cel mai simplu instrument pentru studierea
cutremurelor. El se compune dintr-o greutate suspendata la
capatul unui fir ; la capatul greutatii se gaseste un varf ascutit, care
atinge un strat de nisip . In timpul cutremurului, greutatea
incepe sa se balanseze si sa zgarie cu varful ascutit suprafata
nisipului.
Cu ajutorul acestui instrument simplu se poate inregistra astfel
directia de miscare a scoartei terestre. El poarta numele de
seismoscop.
In timpurile noastre, pentru inregistrarea miscarilor
provocate de cutremure se folosesc aparate mai perfectionate,
numite seismografe.

Placile tectonice

Cea mai mare descoperire stiintifica din istoria seismologiei – stiinta care studiaza cutremurele
– a fost facuta la mijlocul secolului XX, o data cu dezvoltarea teoriei placilor tectonice. Oamenii de
stiinta au propus ideea placilor tectonice pentru a explica mai multe fenomene ciudate ce se produc pe
pamant, ca de exemplu aparenta miscare a continentelor de-a lungul timpului, concentrarea activitatii
vulcanice in anumite zone si prezenta unor cute imense pe fundul oceanului.

In esenta, teoria consta in aceea ca stratul superior al pamantului – litosfera – este compusa din
numeroase placi care aluneca de-a lungul unui strat lubrifiant – astenosfera. Intre aceste placi imense
de pamant si roca, se pot produce trei fenomene diferite:

1. Placile se pot indeparta una de alta – Daca doua placi se indeparteaza una de alta, roca incandescenta
si topita izbucneste din straturile mantalei aflate sub litosfera. Aceasta magma iese la suprafata (mai
ales pe fundul oceanului), din acest moment fiind numita lava. Pe masura ce lava se raceste, aceasta se
si intareste, integrandu-se in litosfera si umpland golurile. Acestea se numesc limite de divergenta a
placilor.

2. Placile se pot apropia una de alta – In cazul in care cele doua placi se misca una spre alta, una dintre
placi de obicei patrunde sub cealalta. Aceasta placa de subductie se scufunda in straturile inferioare ale
mantalei, unde se topeste. In anumite locuri in care se intalnesc cele doua placi, niciuna dintre placi nu
poate sa patrunda sub cealalta, astfel ca se imping una pe alta, dand nastere la munti. Locurile in care
placile se apropie una de alta sunt denumite limite de convergenta a placilor.

3. Placile aluneca una pe langa cealalta – In alte locuri, placile tectonice pur si simplu aluneca una pe
langa cealalta – una se misca spre nord si una spre sud, spre exemplu. Desi placile nu se deplaseaza
direct una spre cealalta, la aceste limite de transformare, sunt impinse una in alta. Astfel, se creeaza o
mare tensiune in zona de contact.
Suprafata de exterior a
Pamantului este sparta in
placi imense de scoarta
terestra ,care sunt mobile si
se misca pe o manta elastica
si fierbinte care
imprejmuieste nucleul
Pamantului.

Miscarea acestor placi este

treptata si
neuniforma.Uneori aceste
placi se bloceaza la limita
dintre ele ,aceste zone
purtand numele de falii.In
zona faliilor se acumuleaza
presiuni uriase care se
elibereaza sub forma unui
cutremur.in imagine este
aratat "Cercul de Foc",cu
epicentrele cutremurelor la
limite.

In California, placa Nord

Americana si placa
Pacificului aluneca una sub
cealalta de-a lungul
sistemului de falii San
Andreas.

Miscarea acestor placi este

dramatic evidenta in unele
locuri.
Locurile pe unde au fost
eliberati aburii sunt bine
expuse de-a lungul Campiei
Carrizo,intindere a faliei
San Andreas. Crapaturile
scoartei terestre din imagine
au aproximativ 130m.

Miscarea placilor si ruperea

mecanica pot fi demonstrate
cu ajutorul diagramelor.
Placile tectonice adiacente
sau bucati de placi asupra
carora nu se exercita deloc o
presiune sau aceasta este
foarte mica pot caracteriza o
falie inactiva, una cu
continue subductii, una in
care energia a fost recent
eliberata intr-un cutremur.

De-a lungul timpului de la

decenii la milenii, presiunea
se strange de-a lungul faliei
pana cand ajunge la un
punct in care cedeaza.

Alunecarea brusca apare

cand presiunea este eliberata
creand o miscare asemenea
unui cutremur.

Miscarea placii Pacificului

de-a lungul faliei San
Andreas cara un segment al
Californiei costale spre
nord-vest, si anume
ramasitele Californiei si a
zonei de coasta a
continentului Nord-
 American.
Aceasta miscare de
alunecare orizontala ,care
caracterizeaza falia San
Andreas,este numai una din
cele trei tipuri de miscari ale
faliilor.Celelalte doua sunt
miscari de alunecare
normala si alunecare
inversa.

In imagine se poate observa

o miscare de alunecare
normala a faliilor.

In aceasta fotografie se
poate observa cum arata la
suprafata scoartei terestre o
miscare de alunecare
normala.

Aceasta diagrama reprezinta

o miscare de alunecare
inversa a faliilor.

In locul in care aceste placi tectonice se intalnesc, pot fi gasite falii – fisuri in scoarta
pamantului acolo unde blocurile de roca de pe fiecare parte se misca in directii diferite. Cutremurele
apar mult mai frecvent de-a lungul faliilor, decat in alte locuri de pe planeta.

Faliile
 Faliile sunt fisuri in scoarta pamantului , formate acolo unde blocurile de roca de pe fiecare
parte se misca in directii diferite. Cutremurele apar mult mai frecvent de-a lungul faliilor, decat in alte
locuri de pe planeta.
O falie poate avea orice lungime, de la centimetri pana la mii de kilometri.

Cum ne dam seama de existenta unei falii?

Uneori cutremurele produc ruperi la suprafata, de-a lungul faliei. Alteori, cand cutremurele se
produc la adancimi mai mari, planul de falie se determina prin metode speciale.

Cum apare o falie la suprafata?

Ruperile de suprafata se produc in timpul unui cutremur , pe zonele mai slabe de la suprafata
pamantului, aflate in prelungirea unei falii din interiorul pamantului.

De cate tipuri sunt faliile?

Faliile sunt caracterizate de pozitia in care se gaseste suprafata cu falii, fisura din roca si
miscarea celor doua blocuri de roca.
Sunt trei tipuri de falii principale:

Falii normale- in care deplasarea pe planul de falie este gravitationala.

Falii inverse-in care componenta verticala a deplasarii pe planul de falie este in sens invers fata
de sensul de actiune al gravitatiei.
Falii de decrosare-in care cele doua flancuri ale faliei se deplaseaza orizontal unul fata de
celalalt.

Intr-o falie normala, suprafata cu falii are o pozitie aproape verticala. Peretele suspendat, blocul
de roca pozitionat deasupra suprafetei cu falii, este impins in jos de-a lungul peretelui inferior, care
este blocul de roca aflata sub suprafata cu falii. La randul lui, peretele inferior este impins inspre
peretele suspendat. Faliile apar in momentul in care scoarta este despartita, fiind trasa de limitele de
divergenta a placilor.
Suprafata cu falii intr-o falie inversa este de asemenea aproape verticala, insa peretele suspendat este
impins in sus iar peretele inferior este impins in jos. Acest fel de falie se produce in locul in care o
placa tectonica este comprimata.

O falie comprimata se produce in acelasi fel ca o imperfectiune inversa, insa suprafata cu falii
este aproape orizontala. In ceea ce priveste aceste falii, cauzate de comprimare, roca din peretele
suspendat este impinsa pana in varful peretelui inferior. Aceasta imperfectiune are loc in cadrul
limitelor de convergenta a placilor tectonice.

Intr-o falie "lovire-alunecare”, blocurile de roca se misca pe orizontala in directii opuse. Aceste
falii apar atunci cand bucatile de scoarta aluneca una inspre cealalta, ca si in cazul limitelor de
transformare.
In toate aceste tipuri de falii, blocurile de roca sunt impinse foarte mult una in alta, creand o frictiune
puternica in timp ce se misca. Daca nivelul de frictiune este suficient de ridicat, cele doua blocuri sunt
inlantuite – frictiunea le impiedica alunecarea una pe langa cealalta. Atunci cand acest lucru se
intampla, fortele din placi continua sa impinga roca, marind presiunea aplicata suprafetei cu falii.

In cazul in care presiunea atinge un nivel suficient de ridicat, aceasta va invinge forta de
frecare, iar blocurile vor tasni brusc inainte. Cu alte cuvinte, pe masura ce fortele tectonice imping
blocurile inlantuite, se creeaza energie potentiala. Cand placile se misca in sfarsit, aceasta energie
creata devine energie cinetica. Anumite deplasari ale suprafetelor cu falii creeaza schimbari vizibile la
suprafata pamantului, insa alte deplasari se produc in roca la adancimi foarte mari, astfel incat nu se
produc rupturi la suprafata.
Fisura initiala care creaza falia, impreuna cu aceste deplasari bruste ale suprafetelor cu falii deja
formate reprezinta principala sursa a cutremurelor. Majoritatea cutremurelor se produc in zonele ce
delimiteaza placile tectonice, deoarece acestea sunt locurile in care forta declansata prin miscarile
placilor este resimtita cel mai intens, dand nastere la zone cu falii, grupuri de falii, aflate in
interconexiune. Intr-o zona cu falii, eliberarea de energie cinetica la nivelul unei falii poate augmenta
energia potentiala intr-o falie apropiata, conducand la aparitia altor cutremure. Acesta este unul dintre
motivele pentru care se pot produce mai multe cutremure in acelasi loc intr-o scurta perioada de timp.

Proiect realizat de Balea Alex Nicolae

Bibliografie: wikipedia.org, ro.scribd.com