Psihologie Generala

Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” Constanța
Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori
MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

COLEGIUL NAŢIONAL PEDAGOGIC „CONSTANTIN BRĂTESCU”
- ȘCOALĂ EUROPEANĂ -
CONSTANŢA – Str. Rascoala din 1907; Nr. 42
Telefon: 0341405804,0341405805; Telefax: 0241/615994
E-mail: bratescu@gmb.ro web: www.colegium.ro
Program de pregătire psihopedagogică și metodică a

maiștrilor instructori
 Discipline de pregătire psihopedagogică fundamentală
1. Psihologie generală, elemente de psihopedagogia vârstelor și

psihologia învățării
2. Pedagogie școlară
3. Managementul clasei de elevi
 Discipline de pregătire didactică și practică de specialitate
1. Metodica predării specialității

2. Practică pedagogică
3. Instruire asistată de calculator
 Pregătirea portofoliului didactic
Pag. 1/38
Suport de curs
Psihologie generală, elemente de psihopedagogia vârstelor și psihologia învățării
PSIHOLOGIE GENERALĂ,
ELEMENTE DE PSIHOPEDAGOGIA VÂRSTELOR ȘI
PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII
Cuprins
1. Psihologia si ramuri ale psihologiei ............................................................................................................... 3

2. Structura si dinamica personalității ................................................................................................................ 5
2.1. Conceptul de personalitate ..................................................................................................................... 5
2.2. Temperamentul ...................................................................................................................................... 9
2.3. Caracterul ............................................................................................................................................ 13
2.4. Aptitudinea - ca latură instrumentală a personalităţii .......................................................................... 15
2.5. Inteligența– latură rezolutiv – productive a personalității ................................................................... 16
2.6. Unicitatea individului .......................................................................................................................... 16
3. Creativitatea – trasatura esentiala a personalitatii ........................................................................................ 18
3.1. Conceptul de creativitate ..................................................................................................................... 18
3.2. Factorii creativității.............................................................................................................................. 19
4. Caracteristici ale dezvoltarii psihofizice ale elevilor preadolescenti si adolescenti ..................................... 21
5. Învățarea școlară – componenta de bază a activității educaționale .............................................................. 24
5.1. Accepțiunile conceptului de învățare ....................................................................................................... 25
5.2. Caracteristici ale învățării școlare............................................................................................................. 26
5.3. Etapele învățării școlare ............................................................................................................................ 27
5.4. Condițiile învățării școlare eficiente .......................................................................................................... 30
5.5. Legile învățării școlare eficiente ............................................................................................................... 31
5.6. Învățarea cognitivă ................................................................................................................................... 33
6. Asistenta psihopedagogica in scoala ........................................................................................................... 37
6.1. Obiectivele consilierii educationale/psihopedagogice: ........................................................................ 37
6.2. Rolul consilierii educationale/psihologice: .......................................................................................... 38
Pag. 2/38
Suport de curs
1. Psihologia si ramuri ale psihologiei
Ramurile psihologiei. Datorita cercetarilor efectuate de psihologi s-au acumulat

foarte multe cunostinte referitor la personalitate, inteligenta etc. Unele cunostinte au un
caracter predominant teoretic. Altele au un caracter practic si sunt utilizate in educatie,
organizarea muncii, tratarea bolilor psihice etc. Odata cu acumularea cunostintelor psihologia
s-a divizat in mai multe ramuri. Din acest motiv nu putem vorbi despre psihologie ca despre o
stiinta unitara. Psihologia este un sistem de discipline teoretice si aplicative care are
aproximativ 30 - 40 de ramuri intre care exista numeroase relatii. Vom enumera cele mai
importante ramuri.
1. Psihologia generala este disciplina psihologica centrala cu un caracter teoretic. Ea
studiaza legile generale ale activitatii psihice umane si explica conceptele fundamentale ale
psihologiei. Psihologia generala pune la dispozitia celorlalte ramuri cunostintele sale teoretice
si metodele sale de cercetare. La randul lor celelalte ramuri prin cercetarile lor ajung la unele
concluzii generale care sunt integrate in sistemul de cunostinte al psihologiei generale (Rosca,
1976, p. 18).
2. Psihologia varstelor sau psihologia dezvoltarii studiaza caracteristicile evolutiei
psihice, particularitatile psihice ale copilului, adultului si batranului (de exemplu
caracteristicile atentiei, memoriei, afectivitatii, inteligentei la diferite varste) (Schiopu, 1995,
p. 555).
3. Psihopatologia studiaza modificarile patologice ale proceselor psihice cum ar fi
halucinatiile, obsesiile, mitomania etc. (idem, p. 572).
4. Psihologia medicala studiaza reactia psihica fata de boala, relatiile bolnavului cu
familia si personalul medical, atitudinea fata de moarte etc. (idem, p. 565).
5. Psihologia pedagogica sau educationala studiaza aspectele psihologice ale
educatiei copilului, adultului, batranului, educatia persoanelor cu deficiente, a bolnavilor
psihici etc. In functie de aceste domenii educative psihologia pedagogica are mai multe
subramuri, de exemplu:
- psihologia scolara care studiaza din punct de vedere psihologic procesul
instructiv-educativ care se desfasoara in scolile de masa la varsta scolara propriu-
zisa (6 - 19 ani); (Radu, 1974, p. 5).
Pag. 3/38
Suport de curs
- psihopedagogia speciala care studiaza din punct de vedere psihologic educatia

persoanelor cu deficiente (nevazatori, surzi, deficienti motor, oligofreni, persoane
cu tulburari de vorbire etc.) (Verza, 1997, p. 3).
Alte ramuri aplicative ale psihologiei sunt psihologia comertului, reclamei,
sportului, artei etc.
Observatie. Nu trebuie sa confundam ramurile si curentele psihologiei. Curentele
reprezinta conceptiile teoretice care orienteaza modul in care sunt abordate problemele
practice. Mai multe curente ale psihologiei se pot ocupa de aceleasi probleme, pot avea
aceleasi ramuri, dar explica si solutioneaza problemele in functie de conceptiile lor teoretice.
De ex. o ramura a psihologiei este psihopedagogia care se ocupa de educatie. Educatia
poate fi studiata din punctul de vedere al:
- behaviorismului, care pune accent pe formarea deprinderilor si obisnuintelor,
pe efectele recompenselor si pedepselor,
- psihanalizei care analizeaza relatia mama-copil,
- curentului umanist care studiaza problemele motivatiei etc.
Rolul psihologiei. Psihologia are un rol teoretic important deoarece explica stiintific
fenomenele psihice si deosebirile psihice dintre indivizi. De asemenea are un
rol practic deoarece contribuie la cresterea eficientei activitatilor umane si la cresterea
gradului de satisfactie al persoanelor care actioneaza.
De ex., daca intr-o scoala exista un cabinet de asistenta psihopedagogica, psihologul
are rolul de a stabili cauzele esecului scolar si de a gasi metode potrivite pentru a imbunatati
rezultatele scolare ale copiilor care se confrunta cu aceasta problema; el incearca sa afle
cauzele tulburarilor de comportament si metodele prin care acestea ar putea fi inlaturate etc.
In acest fel el contribuie la cresterea eficientei activitatii instructiv-educative; in acelasi timp,
daca elevul este ajutat sa aiba rezultate scolare mai bune si sa se adapteze mai bine in colectiv,
va creste si gradul sau de multumire, satisfactie.
Pag. 4/38
Suport de curs
2. Structura si dinamica personalității
2.1. Conceptul de personalitate
a. Definiţia şi caracteristicile personalităţii
În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate,

sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau
nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.
Se pune întrebarea „Ce este personalitaea?”. În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei,
între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală.
Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie
teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de
fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim
persoana umană.
În literatura de specialitate şi nu numai, există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare
surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.
În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel:
“(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o
altă persoană.”
Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualităţii
umane.” (“Dictionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)
Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în
lucrarea “Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând cum spune “(...) nu să definim
obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte".
“PERSONALITATEA este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic."
Din numeroasele definiţii ale personalităţii se desprind câteva caracteristici ale
acestuia, care evidenţiază faptul că personalitatea este o structură (Perron,R.,1985):
Pag. 5/38
Suport de curs
 GLOBALITATEA:
Personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de caracteristici care
permite descrierea şi identificarea ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul este
unic prin fiecare persoană. Acest lucru înseamnă că unicitatea individului se conturează într-o
personalitate unică însă asemănătoare pe anumite criterii, cu personalităţile altor indivizi.
 COERENŢA:
Majoritatea teoriilor admit ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a

elementelor componente ale personalităţii. Dar când în comportamentul unei persoane apar
acte neobişnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente
juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente interdependente.
 PERMANENŢA (STABILITATEA) TEMPORALĂ:
Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică.

Omul are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale de-a
lungul întregii sale vieţi.
b. Trăsătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate.
Trăsătura psihică este acel concept care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi
relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o
trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De
exemplu timiditatea este o trăsătură, fiind în cele mai multe cazuri însoţită de stângăcie,
hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc.
Tipurile sunt formate din mai multe trăsături. ( de exemplu: introvertit, extravertit,
ciclotimic etc.)
W. Michel consideră că trăsăturile sunt prototipuri, adică nu descriu decât proprietăţi
tipice sau frecvente în anumite situaţii. Deseori oamenii atribuie o trăsătură dacă aceasta
apare în câteva situaţii frecvente, chiar dacă nu se poate generaliza şi astfel caracteriza pe om.
De exemplu cineva poate fi “catalogat” ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie
într-o situaţie ieşită din comun, chiar dacă aceasta nu este o constantă a comportamentului
său. Aceeaşi trăsătură poate avea în vedere comportamente care se manifestă în situaţii foarte
Pag. 6/38
Suport de curs
diferite: de exemplu a-ţi fi frică de eşec, de păianjeni sau de vreo boală nu reflectă aceeaşi
componentă a personalităţii.
E. Kretschmer luând în considerare parametrii constituţiei fizice, corporale descrie 3
tipuri, iar asocierile dintre trăsăturile fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru
cazurile patologice:
 Tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte,
abdomen şi torace bine dezvoltate – căruia îi sunt asociate următoarele trăsături
psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor,
spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către
compromisuri,
 Tipul astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri căruia i se
asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare,
interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate etc.
 Tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată
În opinia lui G. Allport personalitatea este o structură formată din trăsături organizate
ierarhic. El spune că la fiecare individ există 2-3 trăsături cardinale care domină şi
controlează celelalte trăsături. În ordine ierarhică urmează un grup format din 10-15 trăsături
principale, relativ uşor de identificat, şi în sfârşit sute sau chiar mii de trăsături secundare şi
de fond, care sunt foarte greu de identificat.
Noţiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu cu utilizarea analizei
factoriale. De exemplu dacă un elev are rezultate bune la matematică se poate anticipa că va
avea rezultate bune şi la fizică, explicaţia fiind existenţa unui factor comun, şi anume, un mod
de raţionament tipic. În vârful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat
cu inteligenţa.
Factorii şi trăsăturile de personalitate datorită asemănărilor dintre ele sunt utilizaţi ca
sinonomi.
c. Teoriile personalităţii
Personalitatea poate fi abordată din perspective şi din direcţii variate. Există

numeroase teorii ale personalităţii, dintre care amintim: biologistă, experimentalistă,
psihometrică şi socio-culturală şi antropologică.
Pag. 7/38
Suport de curs
Orientarea biologistă pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentală a

omului, accentuează rolul motivelor biologice şi al experienţei timpurii – pre- şi postnatală –
in formarea personalităţii. Dependenţa, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trăsături
primare. Există şi contraopinii. De exemplu americanii văd războiul, agresivitatea şi
competiţia ca fiind umane prin naştere.Totuşi, există societăţi (Arapeşii din Noua Guinee) în
care războiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv şi competitiv virtual inexistent.
Necesitatea abordării experimentaliste a personalităţii a fost formulată de Stanford
(1963) astfel: „Studiul personalităţii este studiul modului în care oamenii diferă pe un registru
foarte întins în ceea ce au învăţat: fiecare persoană deci este unică.dar toţi au învăţat în
concordanţă cu aceleaşi legi generale.” Au fost abordate îndeosebi procesele de învăţare,
procesele percepţiei şi procesele de cunoaştere superioare.
Orientarea psihometrică înseamnă studiul trăsătirilor exprimabile sub forma unor
liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situaţii. Au fost dezvoltate un număr
mare de tehnici şi instrumente de măsură: scale, chestionare etc.
Orientarea socio-culturală şi antropologică se bazează pe ideea că personalitatea
poate fi înţeleasă numai luând în considerare şi contextul social în care trăieşte individul, şi
numai comparând indivizii aparţinând unor populaţii şi culturi diferite (Mead, Linton).
Procesul de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al
societăţii, parcurge transformări succesive. Este un proces social continuu de iteracţiune care
dă unei fiinţe potenţial sociale posibilitatea să-şi dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o
gamă de deprinderi. Esenţa acestui proces este că societatea încearcă să tranforme individul
(viitor actor al societăţii) după chipul său, astfel încât să răspundă normelor, valorilor
societăţii. Potrivit teoriei rolulilor fiecare dintre noi avem un status social şi jucăm diferite
roluri în funcţie de cerinţele, aşteptările societăţii în general.
Nou-născuţii umani care sunt potenţiali personalităţi umane :
 nu posedă limbaj articulat;
 nu au nici un fel de cunoştinţe ştiinţifice sau tehnice;
 nu au atitudini scopuri, idealuri de viaţă;
 simţurile sunt incomplet dezvoltate.
CONCLUZII: În studiul personalităţii elevilor, cunoaşterea şi apreciera corectă a
acestuia din perspectiva procesului indictiv-educativ este necesar identificarea şi analiza
temperamentului, adică trăsăturile şi calităţile formale, dinamico–energetice şi a
caracterului, adică trăsăturile de conţinut, socio-morale şi axiologice.
Pag. 8/38
Suport de curs
2.2. Temperamentul
a. Definiţie
Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se

exprimă în particularităţi ale activităţii intelectuale şi a afectivităţii, cât şi în comportamentul
exterior: limbaj şi motricitate, în conduită.
Temperamentul, ca subsistem al personalităţii, se referă la o serie de particularităţi şi
trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane.
Trăsăturile temperamentale sunt foarte uşor de observat şi identificat şi în opinia
majorităţii specialiştilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei
respective, în special de sistemul nervos şi cel endocrin.
Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează
forma manifestărilor noastre şi, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivităţii şi
reactivităţii motorii specifice unei persoane.
b. Clasificare
 Tipologia lui Hipocrate
Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm

medicilor Antichităţii, Hipocrate (400 î.e.n.) şi Galenus (150 e.n.).
În concordanţă cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură este compusă din patru
elemente fundamentale - aer, pământ,foc şi apă - aceştia au socotit că predominanţa în
organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bila neagră şi bila
galbenă, determină temperamentul. Pe aceasta bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de
temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.
Colericul este energic, neliniştit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv şi işi risipeşte
energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Oscilează între
entuziasm şi decepţie, care tendinţă de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte
expresivă,uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.Are tendinţa de
dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze.
Pag. 9/38
Suport de curs
Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate şi echilibru. Este vioi, vesel, optimist

şi se adaptează cu usurinţă la orice situaţie. Fire activă, schimbă activităţile foarte des
deoarece simte permanent nevoia de ceva nou.
Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu
usurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.
Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a
dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită poate obţine performanţe
deosebite mai ales în muncile de lungă durată şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce
face. Fire închisă, greu adaptabilă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale.
Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipseşte forţa şi vigoarea

acestuia, emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă
de sine şi a unei neîncrederi în forţeţe proprii. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate.
Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul
verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.
 Tipologia lui Pavlov
Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia filozofului rus Ivan Petrovici

Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central şi de raporturile dintre ele:
 Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin
rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situatii
conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic
şi sistem nervos slab;
 Mobilitatea desemneaza usurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers,

în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos
este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
Pag. 10/38
Suport de curs
 Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese

(excitaţia şi inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre
sistem nervos echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care
predominantă este excitaţia.
Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:

1.tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu temperamentul coleric)
2.tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
3.tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
4.tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)
 Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul

motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ şi nivelul
mintal (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forţă,
echilibru, mobilitate, persistenţă, tonus afectiv (stenic si astenic) şi direcţie (extravertit
sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacităţii de
interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalităţii.
Tipurile temperamentale şi tipurile de sistem nervos sunt două noţiuni diferite, nu

coincid, deoarece în timp ce aceştia din urmă rămân de-a lungul vieţii neschimbate,
temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-
cultural.
 Tipologia lui Jung şi Eysenck
Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe

clinice, că, în afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii
oameni sunt orientati predominant spre lumea externă şi intra în categoria extravertiţilor, în
timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi aparţin categoriei
introvertiţilor.
Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori,
se înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise,
greu de pătruns, timizi, puţini comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.
Pag. 11/38
Suport de curs
Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung, amplificând
cazuistica probatorie, dar adaugă o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Această
exprima stabilitatea sau instabilitatea emoţionalp a subiectului. Eysenck a reprezentat cele
doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit
– instabil, introvertit – stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru
temperamente clasice.
c. Importanţa acestor tipologii de temperament în activitatea didactică
G. Berger a elaborat un chestionar uşor de utilizat pentru a încadra o persoană în cele 8

tipuri temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat şi în cazul elevilor, deoarece pentru
educator cunaşterea temperamentului elevilor este importantă. Astfel se poate stabili dacă un
copil este emotiv sau nu, este activ sau nu.
Dacă un copil este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de gradul de
emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă. Dacă este emotiv poate
avea reacţii emotive foarte puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este
non-emotiv, astfel de manifestări vor fi minime.
Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor caracteristici, ci ei pot şi
trebuie să ia măsuri necesare stimulării sau controlării acestora după caz. Copii activi trebuie
orientaţi spre activităţi utile şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, iar cei inactivi au
nevoie de o stimulare constantă şi de un program de lucru strict supravegheat.
Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi şi inactivi. Pentru
alte tipuri, de exemplu pentru sentimentali rolul muncii în echipă este discutabil, deoarece
sentimentalul poate avea probleme de integrare în grup, preferând singurătatea.
Pag. 12/38
Suport de curs
2.3. Caracterul
a. Definiţii ale caracterului. Atitudinea.
Termenul de personalitate include într-un sitem unitar atât temperamentul cît şi

caracterul omului.
Temperamentul şi caracterul sunt două noţiuni diferite care nu trebuiesc confundate.
În timp ce temperamentul se referă la însuşiri ereditare ale individului, caracterul vizează
suprastructura morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omuluo. În opinia lui Allport
de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecată de valoare şi implicăm un standard
moral.
Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche şi înseamnă tipar, pecete şi
cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viaţă. Caracterul de fapt înseamnă o structură
profundă a personalităţii, care se manifestă prin comportament, care pot fi uşor de prevăzut.
Pentru a cunoşte caracterul ciuva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea
fundamentală „De ce”, să ne întrebăm în legătură cu motivele, şi valorile ce fundamentează
comportamentul cuiva.
Andrei Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului –una
axiologică, orientativ-valorică, alta executivă, voluntară- afirmă: „Caracterul este acea
structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de
a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”.
În opinia lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor
forţelor individului”.
Alte definiţii: „o dispoziţie psihofizică durabilă de a inhiba impulsurile conform unui
principiu reglator „(Rohack, A.A.; cf Allport) sau „o voinţă moraliceşte organizată”
(Klages, K.).
Caracterul este deci un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al personalităţii
care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi

implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale.
Pag. 13/38
Suport de curs
În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:

 atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de
inferioritate, culpabilitate,
 atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate: umanism, patriotism, atitudini
politice,
 atitudinea faţă de muncă.
b. Testele de personalitate şi rolul lor în activitatea didactică. Impactul şcolii asupra

formării personalităţii elevilor
Putem spune că, cu ocazia chestionarelor de personalitate sunt diagnosticate trăsăturile

personalităţii, care de fapt exprimă atitudinile pe care persona le are faţă de ea însăşi.
Testele de personalitate sunt diverse şi este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să
suprindă toate aspectele personalităţii pe baza căruia să se întocmească profilul psihologic al
unei persoane.
În majoritatea testelor de personalitate sunt analizate următorii factori:
 Dominanţa;
 Acceptarea de sine;
 Independenţa;
 Empatia;
 Responsabilitatea;
 Socializarea;
 Autocontrolu;
 Toleranţa;
 Realizarea de sine prin conformism;
 Realizarea de sine prin independenţă.
Adolescenţa este perioada în care încep să se „cristalizeze” principalele trăsături de

caracter. Elevii sunt personalităţi în formare. Este greu, sau uneori chiar imposibilţ să ne dăm
seama de motivele ce fundamentează atitudinile şi comportamentele lor.
Şcoala poate avea un impact deosebit de puternic asupra formării personalităţii
viitorului adult, de exemplu prin rolul pedepselor şi recompenselor şi al aşteptărilor
profesorilor sau prin atitudinile profesorului faţă de performanţele elevilor, precum şi
interpretarea rezultatelor scăzute în termeni de eşec.
Pag. 14/38
Suport de curs
Şcoala, educatorul, nu are numai obligaţia de a transmite cunoştinţe, informaţii ci îi

revine un rol important în formarea atitudinilor - elemente principale ale caracterului- elevilor
prin metode şi tehnici specifice.
Metodele indirecte acţionează mai ales prin mecanismele învăţării sociale bazate pe
imitaţie, pe identificare, pe exemple, pe modelare etc.deci una dintre cele mai importante
sarcini formative a şcolii este aceea de a oferi modele, căi de urmat.
Între metodele directe cea mai evidentă este utilizarea pedepselor şi a recompenselor.
2.4. Aptitudinea - ca latură instrumentală a personalităţii
a. Definirea aptitudinilor
Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub

aspect adaptativ-instrumental concret.
Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate

într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi.
Aşadar, pentru ca o însuşire psihică să fie aptitudine trebuie sa satisfacă o serie de cerinţe:
- să fie individuală, diferenţiatoare in planul randamentului activităţii;
- să asigure efectiv finalitatea activităţii;
- să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activităţii;
- să dispună de un mare grad de operaţionalitate şi eficienta.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
El se deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor şi mai ales
prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibilă creaţia de valori noi şi originale.
Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o reprezintă geniul.
Pag. 15/38
Suport de curs
2.5. Inteligența– latură rezolutiv – productive a personalității
Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care inseamna a relationa,

a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii.
Chiar terminologia sugerează ca inteligenta depăşeşte gândirea care se limitează la
stabilirea relatiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor
intre relatii.
Toate aceste operaţii şi abilitaţi relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale
inteligenţei:
1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi. cele vechi, familiare, fiind soluţionate
cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor;
2. rapiditatea, supleţea, mobilitea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la imprejurari
Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia
organizării superioare a tuturor proceselor psihice inclusiv a celor afectiv-motivaţionale şi
voliţionale.Numai pe măsura ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor
ceorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţa suptă şi flexibilă
2.6. Unicitatea individului
Am vorbit despre personalitatea omului şi cele două componente majore ale sale:
temperamentul şi caracterul. Am încercat să răspundem la întrebările: “Ce este
personalitatea?”, “Ce este temperamentul?”, “Ce este caracterul?” şi din ce sunt formate. Am
văzut că de-a lungul timpului omenirea a fost preocupată de stabilirea unor tipologii
temperamentale şi încadrarea oamenilor într-o categorie sau alta.
Dar nu trebuie uitat că în psihologie, care nu este o ştiinţă pozitivă, exactă, ci ştiinţă a
sufletului, nu există alb sau negru. Nu putem spune despre cineva că întruneşte numai
trăsăturile temperamentale ale colericului, el îmbină foarte multe trăsături şi domină cele ale
colericului. Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie să uităm de unicitatea
individului, a fiecăruia dintre noi.
Fiecare dintre noi e diferit de celălalt, aparţinând deja prin naştere unuia dintre cele
două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumită originalitate prin faptul ca ne-
am născut într-o anumită zi sau epocă istorică, într-o anumită familie, într-un anumit mediu
social şi am parcurs un anumit drum în viaţă.
Pag. 16/38
Suport de curs
Individul e unic, însă nu incomparabil cu alţi indivizi ai speciei umane. Natura lăsând
trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lăsat diversitatea din care
derivă unicităţi.
G.W.Allport observa că: “Metoda de reproducere sexuală a naturii garantează la
modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naşte."
Teoretic, jumătate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mamă şi jumătate
provine de la tată. Deci nu pot exista două fiinte omeneşti la fel sau mai exact cu acelaşi
potenţial de dezvoltare (exceptie făcând gemenii monozigoti).
Pentru a înţelege un om trebuie sa observăm ca el este:
 ca toti ceilalti oamenii (după normele universale);
 ca unii oameni (după normele de grup);
 ca nici un alt om (norme idiosincratice).
Fiecare om e la fel cu ceilalţi prin simpla lui apartenenţă la speţa umană, are
caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său (de ex.: vorbeşte o anumită limbă
(limba maternă)) şi totuşi este unic, diferit de toţi ceilalţi.
Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeazăa prin trăsături universale adăugate la
nişte trăsături ale grupului său şi apoi adăugate la ceva propriu. Individul împleteşte într-un
mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă şi originală.
Este ceea ce Allport accentua: "...Organizarea vietii individuale este, in primul rând,
în ultimul rând şi tot timpul, un fapt principal al naturii umane."
Prin drumul parcurs de fiecare om în viaţa sa se distinge de alţii. Fiecare viaţă îşi
urmează un destin unic. Indiferent de orice metafizică a destinului, existenţa lui e o certitudine
ceea ce arată particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumită "cale" fără
"doar si poate".
În marea varietate umană se întalnesc oameni slabi şi oameni puternici, genii şi idioţi,
oameni harnici şi oameni leneşi, înalti şi scunzi, vioi şi apatici, sensibili şi insensibili.
Dar nu vom putea spune niciodată că doi oameni puternici sunt la fel pentru că îî mod
sigur unul este puternic în ceva, altul in altceva, unul în alergare, altul în ridicat greutăţi; nu
sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizică, altul de matematică; exemplele ar putea
continua foarte mult prin diferenţieri tot mai subtile între grupuri şi tipuri de oameni.
Pag. 17/38
Suport de curs
3. Creativitatea – trasatura esentiala a personalitatii
CREATIVITATEA – CA LATURA TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIVA A

PERSONALITATII
3.1. Conceptul de creativitate
Creativitatea constituie una dintre problemele majore ale contemporaneitatii, devenind

un ,,concept central” in psihologie. Creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante
probleme, depasind cu mult sfera psihologiei si patrunzand in cele mai diverse specialitatii
stiintifice.
Din perspectiva ceva mai ingusta si mai specific psihologica, creativitatea apare in 4
acceptiuni importante: ca produs; ca proces; ca disponibilitate, potentialitate general umana,
ca o capacitate si abilitate creativa; ca dimensiune complexa de personalitate.
a) Creativitatea ca produs
Cei mai multi psihologi care au definit creativitatea s-au referit la caracteristicile
produsului creator, ca note distinctive ale ei. Caracteristicile esentiale ale unui produs al
activitatii umane care sa permita incadrarea acestuia in categoria produselor creatoare au fost
considerate:
1. noutatea si originalitatea lui
- acest atribut al produsului creator a fost interpretat
Irving Taylor a descris cel mai bine ,,trecerea” produsului creator din planul
subiectiv in planul obiectiv. El a desprins 5 planuri ale creativitatii (expresiv, productiv,
inventiv, inovator, emergent), diferentiate intre ele prin modul de raportare la atributul
noutatii.
2. valoarea, utilitatea sociala, si aplicabilitatea vasta
Pag. 18/38
Suport de curs
b) Creativitatea ca process
Aceasta acceptiune vizeaza caracterul fazic, procesual al creativitatii, faptul ca ea

necesita parcurgerea unor etape disticte intre ele, numarul acestora variind de la autor la autor.
 G. Wallas, stabileste 4 etape ale procesul creator: - pregatirea, incubatia, iluminarea,
verificarea
c) Creativitatea ca potentialitate general umana
Aceasta acceptiune ofera raspunsul la una dintre problemele mult dezbatute in

psihologie: exista oameni noncreatori?
De-a lungul timpului au fost formulate o serie de teorii care refuzau creativitatea unor
oameni.
Creativitatea este o capacitate general umana. Sub o forma latenta, virtuala, evident in
grade si proportii diferite, se gaseste la fiecare individ.
d) Creativitatea ca dimensiune complexa a personalitatii
Creativitatea integreaza in sine intreaga personalitate si activitate psihica a individului

iar la randul ei, se subsumeaza si integreaza organic in structurile de personalitate devenind
astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale personalitatii.Creativitatea este o
dimensiune de sine statatoare a P, integrata organic in ea.
3.2. Factorii creativității
Fiind o dimensiune a personalitatii atat de complexa, creativitatea este nu numai

plurifazica, ci si multidimensionala.
Factori extrem de diversi ca natura, structura si valoare actioneaza asupra individului
pentru a genera contextul propice functionarii ei.
Pag. 19/38
Suport de curs
Factorii interiori-structurali sunt de natura psihologica.
Se subdivid in 3 categorii:
o intelectuali (se refera la inteligenta si la gandirea creatoare, cu forma ei
sentiala gandirea divergenta, orientata spre solutii)
o afectiv-motivationali (dezlantuie, sustin si orienteaza creativitatea;
curiozitatea, pasiunea, cresterea tensiunii motivationale, tendinta de
autorealizare, tendinta de a comunica sau nevoia de nou si de claritate
impulsioneaza creatia)
o de personalitate (atitudinali, aptitudinali, temperamentali – cresc sau franeaza
potentele creatoare ale individului; initiativa, tenacitatea, atitudinea activa fata
de dificultati, asumarea riscului, indrazneala in gandire faciliteaza creatia, pe
cand indecizia, audescurajarea, timiditatea excesiva, frica de critica sau de esec
o inhiba)
Factorii exterior-conjuncturali sau socioculturali sunt legati de particularitatile

sociale, istorice, de oranduirea, clasa sociala, de grupul caruia apartine individul, de conditiile
materiale favorabile sau precare, ca si de ceea ce am putea numi ,,spiritul timpului”.
Factorii psihosociali se refera la ambianta relationala, la climatul psihosocial in care

traieste individul.
Climatele destinse, cooperatoare bazate pe incurajarea schimbului de idei favorizeaza
creatia, in timp ce cele tensionale, conflictuale, rigide, conformiste o franeaza.
Factorii socio-educationali sunt legati de nivelul educational, de prezenta sau absenta

influentelor educative ale familiei, procesului de invatamant, colectivelor de munca, etc.
Pag. 20/38
Suport de curs
4. Caracteristici ale dezvoltarii psihofizice ale elevilor preadolescenti si

adolescenti
Preadolescenţa constituie stadiul ieşirii din copilărie şi corespunde intervalului 10-14

ani. In această perioadă se preoduc o serie de schimbări importante în relaţiile cu ceilalţi,
schimbări biologice, schimbări fizice, toate influenţând afectivitatea , conştiinţa de sine,
imaginea de sine.
Capacităţile de reprezentare se dezvoltă foarte mult: creşte gradul de generalizare, se
formulează categorii noi de reprezentări, se produce organizarea acestora în jurul noţiunilor şi
ideilor importante. Se trece de la gândirea concret operatorie la cea formală, adică elevul
poate prelucra informaţii chiar dacă acestea nu mai sunt oferite de contactul direct cu obiectul,
ci sunt exprimate verbal.
Memoria preadolescentului se perfecţionează prin dezvoltarea proceselor de
memorare, creşterea ponderii celor logice şi voluntare şi a reproducerii faţă de recunoaştere.
Limbajul se perfecţionează: creşte vocabularul, corectitudinea structurilor verbale,
îmbogăţirea acestora şi adaptarea lor în situaţii diferite de comunicare. Apare atracţia de
comunicare foarte mare către jargonul şcolar.
Afectivitatea preadolescenţilor este influenţată de fenomenele pubertare şi poate să
prezinte instabilitate, iritabilitate şi expozivitate în manifestarea emoţiilor, se dezvoltă
capacităţi de reglare şi stăpânire a conduitelor emoţional-expresive. Se dezvoltă structuri
motivaţionale noi şi complexe, cum ar fi interese cognitive, culturale şi de grup, trebuinţe de
autoafirmare şi autorealizare, idealul de viaţă.
Personalitatea preadolescenţilor este puternic influenţată de schimbările biologice, de
cele privind activitatea de învăţare şi principalele relaţii cu ceilalţi. Se concretizează
aptitudinile şi multe însuşiri caracteriale, se cristalizează mai bine imaginea de sine , chiar
dacă aceasta rămâne relativ instabilă.
Adolescenţa este o perioadă de formare şi transformare esenţială în viaţa tânărului.
După ce se trece de 14 ani, are loc resimţirea de către adolescenţi a propriilor forţe. Unele
realizări, stimulează impulsuri de tatonare a gradelor de permisivitate a conduitei
nonconformiste. In aceste sens, unii tineri organizează scenarii comice în mod deliberat,
demonstraţii de solidaritate pe probleme minore pentru a sâcâi unii profesori.
Pag. 21/38
Suport de curs
Toate acestea sunt generate de necesităţi discrete de a provoca adulţii şi de a manifesta

propria lor independenţă. Planul psihic suportă prefaceri profunde; este vorba de acele
transformări ce vor conduce treptat la cristalizarea şi stabilizarea celor mai multe dintre
structurile psihice ale adolescentului.
În această perioadă au loc dramatice confruntări dintre comportamentele împreunate
de atitudinile copilăreşti si cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează
adolescentul şi cărora el trebuie să le facă faţă, dintre aspiraţiile sale măreţe şi posibilităţile
încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce doreşte societatea de la
el şi ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viaţă şi ceea ce îi poate oferi
viaţa.
Nevoia de a şti a şcolarului mic devine mai acută la adolescent, luând forma creaţiei cu
valoare socială.
Nevoia de a fi afectuos se amplifică, luând la început forma unui nou egocentrism
afectiv, pentru ca pe parcurs acesta să lase locul unei “reciprocităţi afective”, se instituie
nevoia de a i se împărtăşi sentimentele.
Nevoia de grupare se destramă pentru a lăsă loc nevoii de prietenie efective, nevoia
unui cerc intim de prieteni. Relaţiile dintre sexe sunt foarte strânse, mult mai platonice,
romantice, cu mare încărcătura de reverie şi fantezie.
Nevoia de distracţie a puberului se continuă si la adolescenţă, dar distracţiile se
intelectualizează, sunt trecute prin filtrul poersonalităţii, alegerea distracţiilor este electivă, în
funcţie de propriile preferinţe.
Nevoia de imitaţie a şcolarului mic convertite în nevoia de a fi personal, a puberului
suportă noi metamorfozări în adolescenţă; la început dorinţa adolescentului de a fi unic se
exacerbează mult, luând forma nevoii de izolare, tânărul fiind preocupat în exclusivitate de
propria persoană, pentru ca spre sfârşitul adolescenţei să ia forma nevoii de a se manifesta ca
personalitate.
Nevoia de cunoaştere şi de creaţie poate fi satisfăcută datorită faptului că în această
etapă inteligenţa generală a copilului se apropie de încheiere. Se consolidează structurile
gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare şi evaluare, de planificare, de anticipare,
de predicţii, spiritul critic şi autocritic.
Se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii, dar şi unele instrumente ale activităţii
intelectuale, capacitatea de argumentare şi contracargumentare, de demonstrare, de elaborare
a unor ipoteze.
Pag. 22/38
Suport de curs
La această vârstă se dezvoltă mult debitul verbal, fluenţa verbală, flexibilitatea

verbală. Se adoptă un mod propriu de iscălitură, se elaborează algoritmi şi stereotipii verbale
ce servesc în soluţionare diferitelor situaţii (ca introduceri într-o conversaţie, ca modalităti de
încheiere a convorbirilor).
Conştietizând valoarea de inflenţare a cuvintelor, vorbirea devin mai nuanţată,
plastică, se desfăşoară în funcţie de particularităţile situaţiilor oficiale sau intime.
Adolescenţa, deşi este o perioadă tulbure şi plină de frământări, reprezintă vârsta
inteligenţei nonconformiste, a marii sincerităţi.
Imaginaţia, puterea de creaţie şi perspicacitatea ating forme maxime. Idealurile de
viaţă şi pregătirea profesională încep să capete contur şi dispar în mod evident pasiunile vechi
din copilărie, şi de ce nu, chiar şi interesul pentru şcoală.
Pentru unii tineri viitorul profesional este un subiect central, clar şi în acest scop ei
acordă un interes deosebit materiilor şcolare corelate cu viitoarea profesie.
Un alt gen de tineri adolescenţi nu au fixată o profesie anume sau sunt influenţaţi de
părinţi şi apropiaţi. Odată cu perioada adolescenţei se termină şi prima mare etapă a vieţii
omului, etapă de creştere şi de formare a personalităţii şi conduitei.
Adolescența este o etapă de mare sensibilitate morală, o perioadă de romantism şi
spontaneitate, de poezie, de frământări, iluzii şi nelinişti.
Pag. 23/38
Suport de curs
5. Învățarea școlară – componenta de bază a activității educaționale
Învățarea școlară reprezintă scopul principal al activităților didactice. Mai ales în

ultimul deceniu, datorită multiplelor transformări sociale și educaționale la nivel mondial, a
constituit o preocupare prioritară a specialiștilor. Progresul socio-economic a ridicat foarte
mult nivelul instrucțional al procesului de învățământ, esențial în formarea personalității
autonome a elevilor, care prin activitățile de predare - învățare – evaluare și educaționale
moderne, centrate pe elevi a dus la o mai rapidă trecere stadială a acestora, de la instruiți și
educați la autoinstruiți și autoeducați, apți pentru a se integra în comunitatea școlară, locală,
națională și internațională.
Fiind foarte complex și vast, ca esență a procesului de învățământ și ca disponibilitate
importantă a oricărei ființe, fenomenului învățării i s-au formulat o multitudine de definiții și
de teorii, din care fiecare cadru didactic își fundamentează prin prisma experienței sale o
„arhivă de metode” de realizare în mod optim, maximal calitativ a managementului învățării
școlare.
În psihopedagogia modernă, cognitivismul reprezintă ansamblul științelor
(neuroștiințe, psiholingvistică, inteligența artificială), în care concepțiile psihopedagogice pun
accentul pe factorii cognitivi în studiul dezvoltării cogniției umane. Aceste concepții explică
procesele psihice după modelul procesării informației în computer, deoarece și creerul
lucrează cu simboluri asemenea unui computer, dar în plus, activitatea creerului ține cont de
sensurile simbolurilor, lucrează probabilistic, face aproximări, este impulsionată de motivații
și energizată de trăirile afective. Studiile de specialitate referitoare la educația cognitivă sunt
în strânsă legătură cu cele referitoare la educația intelectuală și pun accentul mai puțin pe
cantitatea de informație asimilată și mai mult pe dezvoltarea proceselor cognitive prin care se
realizează învățarea (selectarea informației, organizarea ei, explorarea perceptuală, procesarea
informației, rezolvarea de probleme, capacitatea de transfer și aplicare, spiritul critic etc.).
În anul 1976, John Hurley Flavell a definit termenul de metacogniție, denumind-o
,,cunoaștere după cunoaștere”, respectiv o conștientizare a propriei noastre activități
cognitive, pentru a ne evalua, îmbogăți și perfecționa modalitățile de cunoaștere.
Managementul educațional modern, prin eforturile cadrelor didactice de a centra
activitățile pe elev, realizează „arta de a învăța”, respectiv instruirea metacognitivă, prin care
formează și dezvoltă capacitatea elevilor de a învăța independent, în stil propriu, de a se
autocontrola, de a se cunoaște, de a-și perfecționa tehnicile de lucru, de a progresa.
Pag. 24/38
Suport de curs
5.1. Accepțiunile conceptului de învățare
Specialiștii consideră că din multiplele accepțiuni distincte ale enunțurilor care definesc
învățarea, trei sunt relevante:
a) ca proces evolutiv - învățarea este un proces de dobândire de către individ a unor forme
noi de comportament sau de modificare a unora existente prin exersare sau prin repetarea
situațiilor în care acesta trăiește și se manifestă;
b) ca proces specific uman – învățarea reprezintă însușirea experienței sociale de către un
individ sau de către un grup uman;
c) ca formă tipică, specifică umană – învățarea școlară este definită sub două aspecte:
psihologic și pedagogic.
Psihologic, învățarea școlară reprezintă orice nouă achiziție a subiectului
învățării(elev, student), dobândită prin asimilarea (interiorizarea) informațiilor, cerințelor și
acțiunilor externe, achiziție care are ca efect o schimbare în conduita internă și externă
(comportamentul) a acestuia, o ameliorare sau perfecționare a ei.
Pedagogic, învățarea școlară reprezintă activitatea organizată, dirijată și
instituționalizată, specifică tinerei generații (copii, adolescenți și tineri) de însușire a
cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor prevăzute de programele școlare, a unor metode și
procedee de învățare și cercetare, de formare a unor operații, aptitudini, capacități, structuri
afectiv-motivaționale și socio-morale (atitudini și trăsături caracteriale).
Din punct de vedere psihopedagogic, învățarea școlară reprezintă un proces unitar
informativ-formativ, cu evoluție de durată, în mai multe etape și momente, succesive și
coerente (ciclurile școlare: primar, gimnazial, liceal, superior). Din punct de vedere informal,
învățarea școlară constă în asimilarea sistematică și selectivă a cunoștințelor prin studiul
obiectelor de învățământ, iar din punct de vedere formativ constă în formarea la elevi de
priceperi, deprinderi, operații intelectuale, capacități psihice, aptitudini, atitudini, trăsături
caracteriale, structuri motivaționale etc.
În orice proces de cunoaștere, chiar elementară, au un rol deosebit: atenția, percepția și
gândirea. Pentru aprofundarea învățării sunt activate imaginația și gândirea. Memoria, atenția
și gândirea reprezintă atuurile elevilor performanți.
Pag. 25/38
Suport de curs
5.2. Caracteristici ale învățării școlare
Personalitatea fiecărui elev/individ se formează prin învățare, proces care antrenează

întreg psihicul acestuia, formând gândirea logică, sentimentele, voința, acumulând informații
diverse. Cele mai rapide efecte ale învățării sunt sesizabile în planul dezvoltării intelectuale, al
însușirii cunoștințelor și al formării capacităților (latura intelectuală), ale fiecărei persoane, iar
mai greu sesizabile, depinzând de o serie de factori externi și formându-se lent, sunt efectele
din planul motivației, al valorilor, al sentimentelor (latura afectivă).
Fenomenul învățării este studiat bilateral, ca formă de învățare:
- socială sau spontană, neorganizată, care are loc în familie, în grupurile de joacă, în
timpul exercitării profesiunii etc.;
- sistematică sau școlară, realizată în școli sau în cadrul diferitelor stagii de instruire, de
calificare.
Învățarea școlară reprezintă un proces de însușire de noi cunoștințe, competențe și
aptitudini, care au loc în procesul de învățământ, în cadrul organizat al instituției școlare, pe
baza planurilor de învățământ și a programelor școlare, sub îndrumarea cadrelor didactice.
În 1986, Ioan Radu a definit conceptul de învățare școlară, prin raportare la rezultate,
afirmând că aceasta ,,cuprinde procesul de achiziție mnezică, asimilarea activă de informații,
formarea de operații intelectuale, deprinderi motorii și atitudini”.
Cadrul învățării școlare are două componente între care se află o strânsă legătură:
- învățarea senzo-motorie, care constă în formarea de priceperi și de deprinderi motorii în
care este esențial răspunsul la anumiți stimuli prin mișcări adecvate, cum ar fi învățarea:
scrisului, a desenului tehnic, a mânuirii unor aparate sau unelte, a practicării unor sporturi;
- învățarea verbală, care reprezintă însușiri de cunoștințe și formarea de capacități și de
priceperi intelectuale, cum ar fi: memorarea de formule, de legi, de date, dobândirea
posibilității de interpretare a unor texte, rezolvarea unor probleme ș.a. Cadrele didactice și
educatorii realizează obiectivele specifice învățării școlare elaborând programe instructiv-
educative pentru organizarea și desfășurarea activităților, prin care realizează totodată
controlul și evaluarea învățăturii.
Caracteristicile învățării școlare reliefează specificul său complex, ce presupune însușirea
unor acțiuni practice sau a unor operații ale gândirii logice, ca fond aperceptiv pentru
însușirea de cunoștințe dintr-un anumit domeniu, pentru a fi înțeleasă mai nuanțat și mai
profund.
Paleta caracteristicilor învățării școlare cuprinde:
- dependența învățării școlare de activitatea de instruire;
- caracterul relațional;
- caracterul acțional;
- caracterul gradual;
Pag. 26/38
Suport de curs
5.3. Etapele învățării școlare
Etapele învățării școlare reprezintă pași mai importanți care sunt parcurși în desfășurarea
acestui proces, de la stabilirea conținuturilor, până la aplicații concrete, complexe, în practica
școlii. Aceste etape sunt:
1) Sensibilizarea elevilor față de conținutul învățării, echivalentă cu formarea

motivației;
- determină activarea cerebrală, mobilizarea energiei psihice și nervoase, absolut necesară
rezolvării sarcinilor sale specifice;
- această activitate este declanșată și susținută, de obicei de mai multe motive externe
și/sau interne;î
- interacțiunea și compunerea motivelor generează un grad de motivare față de sarcina de
îndeplinit exprimat printr-un nivel de activare cerebrală, care poate avea valori diferite;
- ,,optimum motivațional” are ca și corespondente un nivel mediu de activare cerebrală și
un ,,optimum de atenție”;
- motivația este considerată ca ,,motor” al activității psihice în învățământ, complementară
comunicării permanente profesor-elev;
- personalitatea fiecărui profesor stă la baza modalităților adecvate de motivare a elevilor,
contribuind la sensibilizarea lor pentru activitatea de învățare, prin: precizarea obiectivelor
operaționale ale lecției (rezultatele la care vor ajunge, justificând efortul necesar realizării lor
și drumul care trebuie parcurs), explicarea importanței și a utilității cunoștințelor, priceperilor,
și a deprinderilor pe care și le vor însuși, prezentarea domeniilor în care vor putea aplica și
valorifica ceea ce învață, crearea de situații-problemă, organizarea de experiențe,
demonstrații, prezentarea unui material didactic atractiv și interesant, elementele noi de
conținut sau ale modului de predare, nefamiliare elevilor stimulează și mențin motivația
cognitivă a acestora ș.a.;
- fondul stării de activitate cerebrală și de atenție (voluntară) stă la baza derulării celorlalte
etape ale învățării școlare, precum și a proceselor și a funcțiilor psihice implicate în acest
proces complex;
Pag. 27/38
Suport de curs
2) Receptarea materialului;
- constă în perceperea activă, selectivă și la înregistrarea (memorarea) datelor concrete și
verbale prezentate de către profesor sau a celor integrate în activitatea independentă a elevilor,
în scopul elaborării și însușirii unor generalizări (cunoștințe);
- pentru a realiza acest obiectiv, elevii trebuie să efectueze în procesul perceptiv: analize,
comparații, sinteze, generalizări, iar percepția și gândirea lor trebuie să fie orientate de către
profesor spre aspecte și spre elemente esențiale ale materialului studiat;
- datele psihologiei acționale arată că se impune ca procesul perceptiv să fie integrat și
realizat în cadrul unor acțiuni efective cu obiecte sau cu substitute ale acestora, imagini și
simboluri, acțiunea fiind considerată un ,,izvor de cunoaștere”, iar percepția un moment al
acțiunii;
3) Înțelegerea și elaborarea generalizărilor (cunoștințelor);

- în procesul de elaborare și de însușire a noilor cunoștințe punctul de pornire îl constituie
perceperea activă a materialului prezentat, respectiv imaginile primare și secundare ale
fondului de percepții și de reprezentări;
- coordonați în activitatea de analiză și de prelucrare a informațiilor senzoriale de către
profesori, elevii efectuează operații logice asupra materialului informațional compus din date
perceptive și reprezentări, sesizează și desprind unele aspecte, elemente și relații esențiale,
semnificative, pe baza cărora își formează noțiuni și idei noi, formulează reguli, principii și
legi, definesc noțiuni, achiziționând noi cunoștințe sau generalizând ceea ce știau;
- rolul fundamental al gândirii elevilor, în această etapă, este exprimat prin operațiile
logice: analiză, sinteză, comparație, abstractizare și generalizare, pe care le realizează prin
înțelegere (dimensiunea comprehensivă a gândirii) și prin activitatea de conceptualizare, care
constă în prelucrarea informațiilor și în organizarea și integrarea lor în structuri noi cognitive
(sisteme noi de cunoștințe, idei noi, concepte noi);
4) Fixarea și retenția conținutului informațional;

- în această etapă, cea mai mare pondere o au procesul de actualizare a cunoștințelor și
conduita practic-operațională a elevului, încât noile cunoștințe elaborate să fie fixate și
consolidate în memoria elevilor;
- operarea cu noile cunoștințe presupune:
a) actualizarea lor selectivă, prin reproducere sau/și prin recunoaștere;
Pag. 28/38
Suport de curs
b) transferul lor în condiții apropiate de cele în care s-a produs învățarea sau în situații și
în activități diferite, respectiv într-un nou context;
- se asigură durabilitatea memorării noilor cunoștințe prin modalități diferite: repetarea lor
independentă; repetarea dirijată de către profesor prin întrebări, care vizează reproducerea
selectivă a unor cunoștințe; operarea practică în acțiuni sau prin rezolvarea de exerciții și de
probleme aplicative, cu noțiunile (conceptele), regulile, principiile sau legile învățate;
5) Aplicarea cunoștințelor și formarea de priceperi și deprinderi noi;

- ca și în etapa anterioară, ponderea cea mai mare în învățare o au procesul de actualizare
a cunoștințelor și conduita practic-operațională a elevilor, dar cu alt obiectiv fundamental;
- elevii rezolvă diferite sarcini de învățare, elaborează răspunsuri sau comportamente
adecvate, își formează noi priceperi și deprinderi, fundamentate pe cunoștințele, priceperile și
deprinderile însușite anterior;
- sarcinile elaborate de către profesor pot fi rezolvate de către elevi prin metode
algoritmice (expunerea ca explicație, demonstrați, studiul de caz, analiza, metoda exercițiului
cu reguli algoritmice, rezolvarea de probleme cu reguli algoritmice) sau prin metode euristice
(învățarea prin descoperire, conversația euristică, rezolvarea de probleme, problematizarea,
orice altă metodă aplicată euristic), opuse între ele;
- rezolvarea sarcinilor de către elevi prin metodele algoritmice, care sunt instrumente
psihologice utilizate și aplicate secvențial, într-o ordine logică foarte riguroasă, care constă
concret într-o ordine strictă în aplicarea și în succesiunea unor: operații, formule, reguli,
procedee sau scheme operaționale cunoscute de ei;
- rezolvarea sarcinilor de către elevi prin metodele euristice este recomandată în
activitățile de învățare din lecțiile de dobândire de noi cunoștințe, reprezentând căi prin care
se solicită intens gândirea independentă a elevilor, imaginația și creativitatea lor în
descoperirea și în utilizarea informațiilor, în rezolvarea de noi probleme.
Între cele cinci etape ale învățării școlare există o unitate și raporturi funcționale
strânse, referitoare la faptul că demersurile întreprinse și rezultatele obținute de către elevi,
asigură premisele psihologice necesare trecerii la etapa următoare și realizarea sarcinilor de
învățare specifice acestei etape.
Pag. 29/38
Suport de curs
5.4. Condițiile învățării școlare eficiente
Învățarea școlară eficientă are două categorii de condiții de realizare: interne și externe.
Condițiile interne sunt reprezentate de o serie de factori psihologici (procese, funcții,
însușiri și stări psihice) și neurofiziologici constitutivi personalității elevului, având diferite
ponderi în concordanță cu etapele și momentele diferite ale activității.
Facilitarea memorării și a reținerii factorilor interni ai învățării școlare este realizată prin
integrarea acestora în grupe:
• factori cognitivi (fondul aperceptiv, percepția, spiritul de observație, reprezentări,
memoria, gândirea, imaginația);
• factori afectivi-motivaționali (dispoziția pentru activitatea de învățare, sentimente
intelectuale: curiozitatea epistemică, sentimentul de mirare, sentimentul de respect și de
admirație față de valorile științifice, satisfacția intelectuală, dorința și curiozitatea de
cunoaștere a realității naturale, sociale și culturale, aspirații, convingeri și idealuri superioare
ș.a.);
• factori volitivi-caracteriali (capacitatea de efort voluntar susținut în activitatea de învățare,
perseverența și încrederea în posibilitățile intelectuale, exigența față de sine și față de învățare,
demnitatea și simțul de răspundere, spiritul de ordine și de disciplină ș.a.);
• factori instrumentali, care constituie instrumente psihologice de realizare eficientă a
activității de învățare școlară (aptitudinea școlară, priceperea de organizare judicioasă a
activității de învățare, deprinderea de a învăța în mod sistematic și continuu, capacitatea de
transfer a cunoștințelor);
• factori fiziologici (starea de sănătate, echilibrul funcțional al organismului, în special cel
neuro-psihic).
Condițiile externe ale învățării școlare sunt reprezentate de o serie de factori și de aspecte
care o programează, o dirijează și de contextul în care se desfășoară.
Din această categorie fac parte:
• condiții (calități) care definesc personalitatea educatorului (competența profesională,
competența pedagogică, măiestria sau talentul pedagogic);
• condiții care trebuie satisfăcute de către mediul familial (climat afectiv și moral; condiții
culturale, educative, materiale favorabile; preocupări sistematice ale părinților pentru
pregătirea școlară a copilului);
Pag. 30/38
Suport de curs
• condiții care trebuie să fie satisfăcute de către grupul de apartenență, respectiv de către
clasa de elevi (instaurarea unor relații de colegialitate întemeiate pe spirit comprehensiv, stimă
și încredere reciprocă; adoptarea unor atitudini de bunăvoință și de acceptare reciprocă în
relațiile interpersonale; eliminarea stărilor conflictuale);
• condiții pedagogice (alcătuirea judicioasă a orarului școlar, respectarea pauzelor și a
timpului de lucru, evitarea supraîncărcării programului de studiu al elevilor);
• condiții igienico-sanitare (asigurarea iluminatului corespunzător, a temperaturii
moderate, confortabile, a ventilației etc.).
Din cele prezentate se poate desprinde concluzia că eficiența învățării școlare depinde
de personalitatea educatorului, a educatului și de caracteristicile microclimatului fizic și
psihosocial, familial și școlar, în care se desfășoară.
5.5. Legile învățării școlare eficiente
Complexitatea învățării constă în multitudinea de etape pe care le parcurge, a

factorilor implicați în desfășurarea sa și a relațiilor diverse existente la nivelul acestora,
respectiv etape și factori.
Învățarea școlară se produce și se desfășoară în conformitate cu o serie de legi, ,,deduse
din variate experiențe și contexte”, stabilite de autori reprezentativi, Fiecare dintre aceste legi,
raportată la învățarea școlară, dobândește o semnificație specială și caracteristici particulare.
Aceste legi sunt:
• legea motivației – exprimă relația de corespondență dintre eficiența învățării

și natura motivelor pe care se întemeiază acestă activitate;
• legea finalității sau a efectului – elevul învață mai ușor și reține mai mult
timp acele achiziții (cunoștințe, priceperi, deprinderi, operații, modele
atitudinale și comportamentale etc.) însoțite sau urmate de o stare de
satisfacție, de plăcere sau de mulțumire;
• legea ansamblului – noile achiziții informaționale (cunoștințe), dobândite

prin învățare sunt înțelese profund și păstrate mult timp dacă sunt integrate în
sistemul (ansamblul) cunoștințelor anterioare de care dispune subiectul;
Pag. 31/38
Suport de curs
• legea gradației – învățarea devine mai eficientă și se realizează mai repede

dacă dificultatea sarcinilor sale specifice (sarcini exploratorii, cognitive,
mnezice, rezolutive etc.) și conținutul său sunt gradate progresiv, concomitent
cu evoluția psiho-comportamentală a elevilor, în special cu dezvoltarea lor
intelectuală;
• legea analogiei – vechile cunoștințe, operații, deprinderi, prin învățare,

facilitează dobândirea de noi achiziții informaționale (cunoștințe) și
instrumentale (operații, priceperi, deprinderi), în situații analoage situației
anterioare în care cele vechi au fost însușite;
• legea exercițiului – cunoștințele, operațiile, deprinderile, reacțiile

comportamentale și legăturile nervoase temporale (conexiunile corticale) care
stau la baza lor se consolidează prin exercițiu, sau se estompează și se șterg din
memorie, prin uitare, dacă nusunt repetate;
• legea optimumului motivațional – exprimă relația care trebuie să existe

între dificultatea sarcinii de învățare (nivelul solicitării, ca variabilă
independentă) și intensitatea motivului (nivelul mobilizării nervoase și psihice,
ca variabilă dependentă) a subiectului în activitatea de răspuns la solicitări.
Optimumul motivațional reprezintă intensitatea optimă a motivației care permite

obținerea unor performanțe superioare în activitatea de învățare, sau a celor dorite de către
elev, cel puțin. Acesta se obține prin acțiuni adecvate asupra celor două variabile.
Gradul de dificultate al sarcinii de îndeplinit și modul de percepere (apreciere) a acesteia
de către subiect direcționează sensurile relației dintre cele două variabile și nivelul intensității
motivației învățării. Cei doi factori menționați implică existența a două situații opuse în care
poate fi determinat și obținut optimumul motivațional.
Pag. 32/38
Suport de curs
5.6. Învățarea cognitivă
Învățarea cognitivă reprezintă procesul de transmitere a noilor cunoștințe, bazat pe

cultivarea forțelor de cunoaștere ale elevului, pe formarea deprinderilor de activitate
intelectuală, pe transmiterea tehnicilor de studiu individual și colectiv.
Studiile psihologiei cognitive moderne referitoare la învățare, privind activitatea de
cunoaștere în general, o definesc drept procesare a informației, selectată prin funcțiile atenției,
facilitată de către profesor.
Comunicarea didactică se realizează prin expresii, care sunt divizate în termeni și
propoziții, pe care le pronunțăm și le auzim sau pe care le scriem și le citim, reprezentând
semnificații ale conceptelor, care au valoare de instrumente ale învățării.
Conceptele au cea mai mare pondere în ansamblul cunoștințelor pe care le însușesc
elevii și sunt unități structurale fundamentale ale gândirii și forme de cunoaștere logică,
abstractă care reflectă însușirile esențiale și generale comune unei categorii de stimuli,
concreți sau abstracți (obiecte, fenomene, procese, cuvinte, relații etc.).
Semnificația unui concept se obține prin relaționarea acestuia cu alte concepte.
Conceptele nu se formează și nu există separat unele de altele, ci se integrează în structura lor
ca unități constitutive. Însușirile lor sunt reflectate și integrate într-o imagine complexă, care
formează sensul conceptului sau intensitatea lui.
Prin formarea și însușirea conceptelor este implicată înțelegerea conținutului lor
informațional (a notelor definitorii), implicit a semnificațiilor conceptuale.
Elaborarea și însușirea unui concept este întemeiată pe experiența cognitivă anterioară
a subiectului învățării, experiență actualizată și valorificată selectiv, pe activitatea gândirii și
pe constituirea progresivă a operațiilor necesare pentru conceptul respectiv sau pe seria de
concepte apropiate.
Învățarea cognitivă are o poziție centrală în cadrul învățării școlare, datorată
obiectivelor sale specifice, care sunt:
• formarea și însușirea conceptelor (noțiunilor) și a operațiilor intelectuale, pe
care se bazează formarea lor și operarea cu ele;
• constituirea unor sisteme cognitive (sisteme de cunoștințe) și a unor structuri
operaționale corespunzătoare obiectelor de studiu.
Pag. 33/38
Suport de curs
Caracteristicile învățării cognitive sunt:

 este integrată în învățarea școlară și se corelează în mod necesar cu activitatea de
predare, în care profesorul explică și demonstrează elevilor cunoștințe și procedee
de lucru, pe care aceștia trebuie să și le însușească în același timp cu operațiile
intelectuale corespunzătoare;
 înțelegerea semnificațiilor conceptelor și a altor cunoștințe este esențială și
fundamentală pentru învățarea cognitivă, care este condiționată de întemeierea ei
pe experiența de cunoaștere anterioară a elevilor și pe operațiile gândirii (această
caracteristică plasează învățarea cognitivă la antipodul învățării formale,
superficiale a materialului teoretic studiat).
 nu se limitează la formarea și însușirea corectă a conceptelor științifice, cuprinzând
și dezvoltarea acestora prin integrarea progresivă în noțiuni supraordonate și în
sisteme conceptuale (noționale), organizate ierarhic în formă piramidală.
Etapele și cerințele formării conceptelor sunt:
a) familiarizarea activă a elevilor – prin observare, analiză, recunoaștere,

discriminare – cu stimuli percepuți ale căror însușiri esențiale urmează a fi
descoperite și generalizate: obiecte, fenomene, fapte, exemple date,
cuvinte, relații etc.;
b) identificarea prin operațiile de analiză, comparație și analogie, a însușirilor

esențiale și desprinderea lor pe plan mintal (abstragerea lor) de cele
neesențiale;
c) formularea verbală propozițională (verbalizarea) aspectelor esențiale

identificate de către elevi, integrarea și exprimarea lor în concepte, definiții,
reguli, legi, principii, în construcții teoretice (cunoștințe) generalizatoare;
d) integrarea noțiunii noi în sistemul noțional deja format și stabilirea

raporturilor sale posibile cu alte noțiuni (raporturi de subordonare, de
supraordonare, de coordonare, de opoziție etc.);
Pag. 34/38
Suport de curs
e) operarea practică a noțiunii noi , ceea ce implică introducerea și aplicarea

(transferul) acesteia în activitatea de rezolvare a unor probleme teoretice sau
practice, sau în aceea de a înțelege alte concepte și relații.
Prin operare se verifică dacă elevii au înțeles sau nu, semnificația conceptului, dacă au
stabilit corect sau incorect notele sale definitorii (conținutul său informațional).
Formarea noțiunilor clare și precise la elevi impune respectarea unor cerințe (condiții):
1) reactualizarea selectivă și folosirea experienței cognitive anterioare (fondul

de reprezentări, noțiuni empirice, noțiuni și idei ancoră sau pivot), pe care
se întemeiază noul concept;
2) formarea noțiunilor și definirea lor pentru a fi întemeiate pe perceperea,

analiza și compararea unui număr suficient de cazuri concrete (fapte,
exemple, modele obiectuale sau figurative, obiecte fenomene, procese etc.),
pentru a putea identifica și desprinde (abstrage) trăsăturile generale,
comune categoriei din care fac parte;
3) cazurile concrete percepute și analizate trebuie să fie cele mai

reprezentative, relevante, tipice și variate, pentru ca elevii să poată
diferenția și desprinde însușirile esențiale ale categoriei de stimuli, căreia îi
aparțin, însușiri reflectate de noțiunea respectivă, pe care o formăm;
4) este necesar ca în procesul de analiză și de interpretare a cazurilor concrete

să fie relevante, subliniate și verbalizate însușirile lor esențiale, iar acestea
să fie exprimate în definirea noțiunii respective;
5) folosirea unor procedee didactice care să faciliteze operațiile de identificare

a însușirilor esențiale, de abstractizare și de generalizare a lor;
6) dirijarea prin intermediul limbajului, de către profesor, a operațiilor de

analiză, de comparație, de abstractizare și de generalizare, efectuate de către
elevi pe baza activității de observare;
Pag. 35/38
Suport de curs
7) procesul de formare a conceptelor este ușurat dacă elevii acționează efectiv

asupra materialului prezentat sau pus la dispoziția lor (material intuitiv,
concret-senzorial, verbal).
Un rol foarte important în geneza conceptelor și a operațiilor intelectuale îl are

acțiunea (ca indice al gradului de interiorizare), care este o unitate structurală specifică a unei
activități, dar motivul care o determină aparține activității de învățare. Datorită acestui fapt,
profesorii trebuie să creeze condiții de transferabilitate a conceptelor, pentru aplicarea și
pentru utilizarea lui în diferite situații și activități, de către elevi.
În egală măsură, învățarea cognitivă vizează formarea operațiilor mentale (analiza,
sinteza, comparația, concretizarea logică, generalizarea), cu ajutorul cărora sunt analizate,
prelucrate, confruntate (comparate), interpretate, sistematizate și raportate unele la altele,
cunoștințele asimilate.
Formarea operațiilor intelectuale, generale și speciale, ca proces complex, parcurge

câteva etape:
• observarea;
• executarea de către elevi a unor acțiuni externe cu obiecte sau cu substitute ale lor: imagini,
simboluri etc.;
• reprezentarea;
• formularea verbală a acestora (exprimarea lor în limbajului extern);
• interiorizarea acțiunilor inițiale (realizate, exprimate în planul limbajului intern), prin
prescurtări și schematizări, transformându-se în modele abstracte și generalizate, respectiv în
operații.
Pag. 36/38
Suport de curs
6. Asistenta psihopedagogica in scoala
Consilierea educationala integreaza perspectiva umanista dezvoltata de psihologul

american Carl Rogers care considera ca problemele psihice nu mai sunt vazute in mod
obligatoriu in termeni de tulburare si deficienta, ci in parametrii nevoii de autocunoastere, de
intarire a Eului, de dezvoltare personala, de adaptare eficenta la mediul social.
A ajuta si a credita persoanle ca fiind capabile sa-si asume propria dezvoltare personala, sa
previna diverse tulburari si disfunctii, sa gaseasca solutii la problemele cu care se confrunta,
sa se simta bine cu sine, cu ceilalti, cu lumea in care traieste reprezinta valorile umaniste ale
consilierii educationale
6.1. Obiectivele consilierii educationale/psihopedagogice:
 promovarea starii de bine: functionarea optima din punct de vedere somatic, fiziologic,
mental, emotional, social, spiritual; persoana sa se simta bine cu sine, cu ceilalti si cu
lumea in care traiescte
 dezvoltare personala: imagine de sine, cunoastere de sine, capacitate de decizie
responsabila, atitudine creative etc.
 preventie: a dispozitiei afective, a neincrederii in sine, a comportamentelor de risc, a
conflictelor interpersonale, a dificultatilor de invatare, a dezadaptarii sociale, a
situatiilor de criza etc.
Cabinetul de Asistenta psihopedagogica vine in intampinarea nevoilor fundamentale
ale oricarui copil:
 dezvoltarea constiintei de sine si a atitudinilor pozitive fata de propria persoana prin
autocunoastere si respect de sine;
 de a comunica si relationa armonios cu ceilalti
 dezvoltarea abilitatilor de rezolvare de probleme(de viata) si luare de decizii
 de a poseda tehnici de invatare efiecienta si creativa
 de a rezista presiunilor negative ale grupului
 formarea si dezvoltarea unui stil de viata sanatos, sanogen
 psihosexualitate, integrarea sexualitatii in maturarea emotionala
 stresul si managementul stresului
 dobandirea de repere in orientarea scolara si profesionala
Pag. 37/38
Suport de curs
6.2. Rolul consilierii educationale/psihologice:
 rol proactiv, incearca sa previna situatiile de criza personala sau educationala in scoala
si, in acelasi timp, urmareste dezvoltarea personala, educationala si sociala a elevilor;
 asigura oportunitati ca elevul sa-si urmareasca propria sa dezvoltare mentala si sa
inteleaga ca acest lucru este jalonul sau principal de atins;
 sprijina clientul pentru ca acesta sa devina capabil sa se ajute singur, sa se inteleaga pe
sine si sa inteleaga realitatea inconjuratoare;
 informarea si consilierea psihopedagocica a elevilor, profesorilor si parintilor in
activitati legate de cunoastere si autocunoastere, adaptarea elevilor la mediul scolar,
adaptarea scolii la nevoile copilului, optimizarea relatiilor scoala- familie;
 asigura, prin intermediul metodelor, tehnicilor si procedeelor specifice, prevenirea si
diminuarea factorilor care determina tulburari comportamentale, comportamente de risc
si disconfort psihic;
 realizeaza investigarea psihopedagogica a elevilor si servicii de aonsiliere si asistenta
psihopedagogica pentru copiii cu CES(cerinte educationale speciale);
 sprinjina cadrele didactice in realizarea unor activitati educative;
 organizeaza lectorate cu parintii pe o tematica specifica;
 ajuta persoana care solicita ajutorul ca pe parcursul sedintelor de consiliere sa gaseasca
singura solutiile cele mai eficiente; consilierul nu da sfaturi, nu are niciodata solutii
dinainte pregatite pentru cazul respectiv, persoana aflata in dificultate trebuie sa devina
apta sa-si rezolve singura problemele cu care se confrunta;
Pag. 38/38
Suport de curs

Psihologie Generala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologie Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” Constanța

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a

 Discipline de pregătire psihopedagogică fundamentală

1. Psihologie generală, elemente de psihopedagogia vârstelor și

 Discipline de pregătire didactică și practică de specialitate

1. Metodica predării specialității

 Pregătirea portofoliului didactic

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

1. Psihologia si ramuri ale psihologiei ............................................................................................................... 3

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

1. Psihologia si ramuri ale psihologiei

Ramurile psihologiei. Datorita cercetarilor efectuate de psihologi s-au acumulat

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

- psihopedagogia speciala care studiaza din punct de vedere psihologic educatia

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

2. Structura si dinamica personalității

2.1. Conceptul de personalitate

a. Definiţia şi caracteristicile personalităţii

În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate,

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

Majoritatea teoriilor admit ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a

 PERMANENŢA (STABILITATEA) TEMPORALĂ:

Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică.

b. Trăsătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate.

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

Personalitatea poate fi abordată din perspective şi din direcţii variate. Există

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

Orientarea biologistă pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentală a

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se

 Tipologia lui Hipocrate

Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate şi echilibru. Este vioi, vesel, optimist

Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipseşte forţa şi vigoarea

 Tipologia lui Pavlov

Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia filozofului rus Ivan Petrovici

 Mobilitatea desemneaza usurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers,

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

 Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese

Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:

 Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul

Tipurile temperamentale şi tipurile de sistem nervos sunt două noţiuni diferite, nu

 Tipologia lui Jung şi Eysenck

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

c. Importanţa acestor tipologii de temperament în activitatea didactică

G. Berger a elaborat un chestionar uşor de utilizat pentru a încadra o persoană în cele 8

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

a. Definiţii ale caracterului. Atitudinea.

Termenul de personalitate include într-un sitem unitar atât temperamentul cît şi

Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:

b. Testele de personalitate şi rolul lor în activitatea didactică. Impactul şcolii asupra

Putem spune că, cu ocazia chestionarelor de personalitate sunt diagnosticate trăsăturile

Adolescenţa este perioada în care încep să se „cristalizeze” principalele trăsături de

Program de pregătire psihopedagogică și metodică a maiștrilor instructori

Şcoala, educatorul, nu are numai obligaţia de a transmite cunoştinţe, informaţii ci îi

2.4. Aptitudinea - ca latură instrumentală a personalităţii

Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub