CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1.1. Generalităţi

Proiectarea dispozitivelor ortetice se realizează diferenţiat, în funcţie de diagnosticul şi

prescpripţia medicului ortoped respectiv podolog (în cazul afecţiunilor piciorului). Din punct de
vederea funcţional ortezele trebuie să respecte principiile biomecanice asociate funţionalităţii
segmentului anatomic ortezat.
Pentru fabricaţia ortezelor există tehologicii specifice de fabricaţie datorită materialelor
utilizate. Ortezele sunt utilizate pentru reabilitării anumitor afecţiuni, fiind asociată sau nu
intervenţiilor chirurgicale. De asemenea, dispozitivele ortetice sunt folosite tot mai mult pentru
îmbunătăţirea confortului sau a performanţelor sportive, sau în scop profilactic.
Conceptul de protezare constă în folosirea de părţi artificiale (proteze) pentru îmbunătăţirea
funcţiei vitale şi a modului de viaţă a persoanelor cu deficienţe motorii şi nu numai.
1.2. Istoric şi evoluţie orteze
Datorită evoluţiei materialelor, a metodelor chirugicale şi medicale de tratament în diferite
boli şi a tehnologiei de fabricaţie, aria de utilizare a ortezelor s-a extins, cuprinzând patologie
ortopedică, neurologică, reumatologică, dar şi din domeniul chirutgiei plastic si reparatorii,
neurochirurgiei, traumatologiei, medicine sportive şi medicina muncii.
Ortezele sunt dispozitive externe aplicate la nivelul unui segment al corpului pentru a
preveni sau corecta disfuncţionalităţie acelui segment. Ortezele sunt indicate pentru recuperarea
dupa traumatisme, accidente sportive, accidente de munca, afectiuni neurologice . rteza este un
dispozitiv rigid sau semirigid utilizat in scopul de a asista/suporta un membru cu afectiuni, sau cu
scopul de a restrictiona/ elimina unele miscari ale membrului afectat. Ortezele pot fi prefabricate
sau realizate individualizat
Ortezele sunt realizate din diferite tipuri de materiale, inclusiv materiale termoplastice,
fibra de carbon, metale, tesaturi elastice, sau o combinatie de materiale similare.
Ortezele pot fi de tip:
 static (pasive);
 dinamic (active).
Ortezele de tip static au următorul rol:
Imobilizarea sau limitarea activităţii articulare – aceste orteze sunt folosite frecvent în
manifestări de tip artrită (inflamarea articulaţiei) sau alte categorii de afecţiuni inflamatorii; în
cazul modificărilor degenerative durerea este un factor, care limitând mobilizarea, induce
progresiv modificari de tonus şi forţă musculară.
Poziţionarea şi menţinerea corectă a aliniamentului articular – orteza de tip pasiv, în afară
de funcţia de repaus pentru perioade acute, este folosită pentru prevenirea sau corectarea diferitelor
categorii de deviaţii, motiv pentru care orteza se aplică şi in timpul noapţii şi mai ales ziua, în
activităţile solicitante.
Prevenirea şi combaterea contracturilor – Contractura musculară este o strângere sau
scurtare a muşchilor. Aceasta provoaca rigiditate articulară şi se poate dezvolta la nivelul oricărei
articulaţii. Stabilizarea mai multor articulaţii în lanţ cinematic.
Ortezele dinamice: orteza dinamică se utilizează pentru corecţia şi prevenirea deformărilor,
putănd fi confectionată din materiale elastice care să echilibreze activitatea musculară deficitară,
la care se pot asocia diferite alte materiale care au proprietăţi elastice. Acestea au rolul de a stimula
nivelului proprioceptiv (controlul neuromuscular), de combatere a deformarilor prin dezechilibre
musculare (hipo-atrofie, contracturi), de menţinere a tonusului si fortei musculare.
John Gaule (Anglia) definea orteza drept un „lucru complicat, dar funcţional, ce are la
bază un dispozitiv simplu şi funcţional”. Obiectivul de bază în prescrierea şi utilizarea unei orteze
îl reprezintă menţinerea/refacerea funcţională a segmentului de corp la nivelul căruia este aplicată.

1
 Oricare ar fi tipul de orteză ele au multe caracteristici de design comune şi trebuie să
satisfacă în cât mai mare măsură cerinţele de mai jos:
 Să asigure sprijin piciorului (prin modelarea corespunzătoare a elementelor ortezei);
 Să controleze mişcările nedorite, exagerate sau anormale;
 Să asigure o bază stabilă piciorului;
 Să permită anumite tipuri admise de mişcare a articulaţiilor;
 Să asigure un grad de confort ridicat;
 Să asigure o fiabilitate sporită;
 Să fie fabricate din materiale corespunzătoare (semiflexibile sau rigide).
 Să prezinte un nivel estetic cât mai ridicat.

Comitetul Tehnic ISO/TC 168 împreună cu American Academy of Orthopaedic Surgeons

şi American Orthotic and Prosthetic Association au propus numirea dispozitivelor protetice după
segmentul anatomic şi articulaţia (articulaţiile) supusă ortezării şi abrevierea denumirilor ortezelor
folosind iniţialele în limba Engleză. Acronimele astfel propuse au fost acceptate şi folosite la nivel
internaţional, chiar şi de cei care nu vorbesc limba engleză (Hsu et al., 2008).

 Orteze de membru inferior (Lower Limb orthoses)

o Orteză pentru picior (Foot orthosis) – FO
o Orteză pentru genunchi (Knee orthosis) – KO
o Orteză pentru şold (Hip orthosis) – HO
o Orteză pentru gleznă picior (Ankle foot orthosis) – AFO
o Orteză pentru genunchi gleznă picior (Knee-ankle foot orthosis) – KAFO
o Orteză pentru şold-genunchi gleznă-picior (Hip-Knee-ankle foot orthosis)-HKAFO
 Orteze de coloană vertebrală (spinal orthoses)
o Orteză cervicală (cervical orthosis) – CO
o Orteză toracică (Thoraci orthosis) – TO
o Orteză cervo-toracică (Cervical-Thoracic orthosis) – CTO
o Orteză sacrală (Sacral orthosis) – SO
o Orteză cervico-toracică-lumbosacrală (Cervical-Thoracolumbosacral orthosis) –
(CTLSO)
o Orteză toraco lumbosacrală (Thoracolumbosacral) – TLSO
 Orteze de membru superior (Upper Limb orthoses)

2
 o Orteză pentru mână (Hand orthosis) – HdO
o Orteză pentru încheietura mâinii (Wrist orthosis) – WO
o Orteză pentru cot (Elbow orthosis) – EO
o Orteză pentru umăr (Shoulder orthosis) – SO
o Orteză pentru încheietura mâinii şi mână (Wrist-Hand orthosis)- WHO
o Orteză pentru cot, încheietura mâinii şi mână Elbow-Wrist-Hand orthosis
(EWHO)
o Orteză pentru umăr şi cot (Shoulder-Elbow orthosis) – SEO
o Orteză pentru umăr, cot, încheietura mâinii şi mână (Shoulder-Elbow-Wrist-Hand
orthosis) - SEWHO

1.3.Istoric şi evoluţie proteze

Cele mai vechi documente privitoare la folosirea membrelor artificiale provin de la Herodot
ce datează din secolul V î.e.n. Cu toate că vestigiile şi unele documente dovedesc existenţa unor
preocupări pentru construcţia de proteze încă de mai multe sute de ani în urmă, un progres real se
remarcă abia în secolul al XVI-lea. Armurierii care se ocupau cu construcţia protezelor realizau,
pentru vremurile de atunci, adevărate capodopere, compuse din mecanisme de prindere şi de
răsucire, dotate cu pârghii şi sisteme dinţate de frânare .
În Franţa, celebrul Ambroise Parè (1517-1590) s-a ocupat de problema protezării, concepând
şi recomandând diferite tipuri de proteze. Perfecţionări ale mâinilor artificiale cu articulaţii mobile
au fost aduse şi de către Părintele Sebastian (1675). Cu 100 de ani mai târziu, Pierre Dionis descrie
construcţia unei proteze de lemn, în care încerca să redea forma şi funcţionarea unui membru
inferior.
De asemenea, sunt notabile şi încercările chirurgilor olandezi Solingen şi Adrian Verduin,
care au realizat o proteză din lemn în formă de cizmă pentru gambă şi coapsă, care era prevăzută
cu un manşon din lemn pentru coapsă, o articulaţie pentru genunchi în formă de balama, şine
laterale din oţel şi un picior de lemn.
În anii 1800, în Massachusetts, s-a realizat o proteză din lemn unde genunchiul şi piciorul
erau mobile. Analog, construcţiile lui B.F. Palmer (1861) şi Duglas Bly (1858), ale căror proteze,
pentru coapsă, semănau forte mult cu cele de azi, ele putând asigura o mobilitate a piciorului pe
patru direcţii de orientare.

Fig.1.1
În aceeaşi perioadă, Caroline Eichler, Peter Balif (Berlin), construiesc proteze din tablă de
oţel şi alamă ce se remarcau printr-o greutate mică, neatinsă până atunci. Balif a elaborat şi un
picior mobil care în poziţie de încărcare se bloca.
Progresele următoare în construcţia protezelor şi înzestrarea invalizilor cu membre artificiale
sunt de menţionat la începutul sec. XIX- lea. După primul război mondial, problema protezării a
devenit o necesitate stringentă, datorită numărului mare de invalizi, ceea ce a impus un studiu şi o
preocupare majoră pe plan mondial în realizarea unor proteze eficiente. În această perioadă apar

3
pentru prima dată proteze, care în Anglia erau construite din aluminiu şi bronz de către meşterii
instrumentişti.
În Germania şi în alte state evoluţia a fost canalizată spre construcţia protezelor din piele cu
schelet metalic şi articulaţie pentru genunchi şi gleznă. Începutul sec. XX aduce în continuare noi
îmbunătăţiri în ceea ce priveşte reducere greutăţii protezelor. În Germania, von Baeyer construieşte
proteze din tablă albă, iar von Fuchs din aluminiu.
În Anglia fraţii Dessoutter construiesc proteze din duraluminiu, uşoare şi foarte rezistente.
În acest timp în America a continuat construcţia protezelor din lemn care au corespuns întru-totul,
fapt ce a determinat extinderea confecţionării protezelor din lemn pe plan mondial.
De asemenea, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial s-a marcat un salt
considerabil în domeniul realizării protezelor pentru membrele inferioare, atât din punct de vedere
al materialelor, cât şi al adaptării şi al funcţionalităţii statice şi dinamice.

Principii şi metode de protezare

Cuvântul „proteză” provine de la cuvintele greceşti: „pro”- în loc, şi „tilhemi”- aşezare,
indicând prin urmare un aparat care să înlocuiască lipsa unui organ în întregime sau numai a unui
segment al corpului. Denumirea de proteză este de multe ori folosită greşit în limbajul comun, fapt
ce dă naştere la confuzii atunci când este vorba de un aparat ortopedic, care are ca scop îndreptarea
unei atitudini vicioase sau să permită reglarea unei funcţii.
Este ştiut ca pierderea unui segment unilateral sau bilateral, precum si diferite leziuni ce
afectează o funcţie fiziologica sau creează o atitudine vicioasă a aparatului locomotor, dau naştere
unui traumatism psihic cu reacţii profunde asupra individului Completarea unui membru amputat
este unul din capitolele cele mai importante din domeniul protetic si este şi poate de sine stătătoare
a biomecanicii şi terapeutici.
Protezele sunt foarte complexe, pot varia în funcţie de aplicabilitatea lor şi pot fi clasificate
în funcţie de criterii foarte diverse, dintre care unele sunt prezentate în Tabelul 1.1
 oftalmologie (lentilele intraoculare);
 ortopedie (endoprotezele de umăr, cot, şold, genunchi, gleznă);
 stomatologie (implantul dentar),
 chirurgia cardiovasculară (valvele artificiale, pacemaker-urile, graft-uri, stent-uri),
 chirurgia reconstructivă (plăcuţele craniene).

Tabelul 1.1. Clasificarea protezelor

CR endoproteze, folosite pentru protezarea totală a unei structuri anatomice

ITE m
complet compromisă (endoprotezele de şold, genunchi, gleznă, valvele
RIU o
artificiale ale inimii, etc.);
L d
u plăci
DE
CL l dispozitive de dispozitive interne de tije intramedulare
proteze interne
ASI d osteosinteză, şuruburi de fixare
e osteosinteză
FIC folosite pentru dispozitive spinale de fixare
AR a fixarea fire şi ace ortopedice
E p fracturilor
l dispozitive externe de fixarea de fracturi
i osteosinteză alungirea oaselor
c exoproteze pentru membrele superioare, care ajută la activităţile
a zilnice (protezele pentru braţ)
r
exoproteze pentru membrele inferioare, care ajută la stabilitatea
e proteze externe
corpului, la funcţia mersului, la absorbţia de şocuri precum şi la o mai
a
bună imagine a corpului uman (proteza de şold, proteza de coapsă,
l
proteza de gambă, proteza postpiciorului şi a zonei medio-tarsiene).

4
 a
:
proteze estetice, al căror singur scop este acela de a reda forma structurii anatomice
(proteza de umăr, proteza mâinii, proteza de ochi, etc)
r proteze funcţionale cu sursă de energie din corp
o (mişcarea tunelurilor obţinute prin cinematizări
l musculare, modificarea volumului muscular prin
u contracţii izometrice, etc.);
l
* Contractia izometrica - in timpul acestui tip de
u
i contractii musculare, tensiunea in muschi creste,
p dar fibrele musculare nu isi modifica lungimea, de
r proteze funcţionale, care se aceea se mai numesc si statice
o folosesc la protezarea membre-lor * Contractia izotonica - este cea mai obisnuita
t superioare şi urmăresc animarea
contractie musculara. Se produce cu modificarea
e membrului amputat
lungimii muschiului, determina miscarea
z articulara, de aceea este considerata o contractie
e
dinamica. Pe tot parcursul miscarii, tensiunea de
l
o contractie ramane teoretic aceeasi.
r proteze funcţionale cu sursă de energie
extracorporală (energie electrică, gaze sub presiune,
pompe hidraulice, etc).
*Osteosinteză – Intervenție chirurgicală care constă în reunirea și imobilizarea fragmentelor unui os fracturat cu
ajutorul unor plăci sau fire metalice

1.4 Principalele standarde ISO care stabilesc terminologia, cerinţele funcţionale,

cerinţele şi metodele de testare sunt:
 SR EN ISO 13485:2016 - Dispozitive medicale. Sisteme de management al calităţii.
Cerinţe pentru scopuri de reglementare - Acest standard specifică cerințele pentru un sistem
de management al calității în cazul în care o organizație trebuie să demonstreze capacitatea
sa de a furniza dispozitive medicale și servicii conexe care să îndeplinească în mod
consecvent cerințele de reglementare aplicabile și pe cele ale clienților.
 SR ISO 8551:2004 - Protezare și ortezare. Deficiențe ale membrelor. Descrierea persoanei
care va fi tratată cu o orteză, obiective clinice de tratament și cerințe funcționale ale ortezei
 SR ISO 13404:2007 - Protezare și ortezare. Clasificare și descriere a ortezelor externe
și a componentelor ortetice. Standardul stabilește o metodă de clasificare și de descriere
a ortezelor externe și componentele din care acestea sunt asamblate.
 SR EN ISO 22523:2007 - Proteze și orteze pentru membre. Cerințe și metode de
încercare. Standardul specifică cerințele și metodele de încercare pentru proteze externe
de membre și orteze externe.
 SR EN ISO 15523 :2016- Simboluri utilizate pe dispozitivele medicale
 SR EN ISO 14971:2012 - Aplicarea managementului riscului. Dispozitive Medicale
 EN ISO 14155:2011 Investigaţia clinică a dispozitivelor medicale pentru subiecţi umani.
Bună practică clinică

1.5. Cerinţele funcţionale ale dispozitivelor ortetice

In standardul ISO 8551:2003 sunt definite nouă obiective clinice ale tratamentului
ortetic (Hsu et al., 2008):
 Reducerea durerii – orteză cervicală, Fig.1.2

5
 Orteza cervicala este recomandata pentru
reducerea mobilitatii la nivelul regiunii cervicale
si atenuarea durerii. Acest produs determină
utilizatorul să-şi limiteze mişcările capului şi ale
gâtului. Limitează flexia, extensia şi – într-un
grad mai mic – a flexiei laterale şi rotaţiei.

Fig.1.2 Orteză cervicală

 Managementul deformaţiilor
o Care se pot preveni (ex. ruptura ligamentului colateral al genunchiului)
o Care se pot reduce (ex. Displazia de sold care evoluează sau hallux-valgus)
o Care sunt ireductibile (fracturile)

Utilizarea ortezei este recomandata în cazul

deformatiilor usoare sau moderate, sau dupa
operatii.

Fig.1.3 Orteză pentru hallux valgus

 Controlul mişcărilor – asistarea, limitarea, prevenirea unei amplitudini excesive de mişcare,

imobilizarea postoperatorie sau după producerea unei leziuni (ex. hiperextensia genunchiului).

Utilizate pentru a controla mişcările şi poziţia

anormală a membrului inferior, pentru
susţinerea completă a piciorului, confort, poziţie
şi biomecanică corectă; stabilizarea bolţii
plantare, corectarea diformităţilor reductibile şi
echilibrarea piciorului printr-o armonioasă
repartizare a presiunilor statice, platfus, picior
complex deformat.

Fig. 1.3 Susţinători plantari

 Creşterea amplitudinii de mişcare

 Compensarea anormalităţii dimensionale sau de formă a segmentelor anatomice
 Managementul funcţionării neuromusculare anormale – reducerea solicitărilor de
încărcare a segmentului afectat, stimularea funcţionării
o Compensarea acțiunii musculare slabe (poliomielita)
o Controlul efectelor hiperactivității musculare (spasticitate)
 Protecţia ţesuturilor (in cazul (neuropatiei diabetice)
 Reducerea perioadei de vindecare
 Alte efecte – feedback postural, confort, prevenirea accidentărilor, etc.

6
 Pentru a răspunde obiectivelor clinice ale tratamentului ortetic, dispozitivele ortetice
trebuie să îndeplinească anumite cerinţe funcţionale. Fiecărui obiectiv clinic îi corespund una sau
mai multe cerinţe funcţionale. Îndeplinirea unei cerinţe funcţionale trebuie să urmărească mai
multe aspecte, astfel încât să răspundă în final obiectivelor clinice.
Standardul ISO 8551:2003 defineşte cinci categorii de cerinţe funcţionale:
Prevenirea, reducerea sau stabilizarea unei deformaţii - Corecţia unei deformaţii trebuie
să fie asigurată de o aliniere corespunzătoare a componentelor segmentului anatomic, în funcţie
de configuraţia musculoscheletală şi neurologică a pacientului (poziţionarea şi menţinerea corectă
a aliniamentului articular);
 Modificarea amplitudinii de mişcare a unei articulaţii – Mişcarea articulară trebuie să ţină
seama de numărul gradelor de libertate din articulaţie şi numărul componentelor segmentului
anatomic. Modificarea amplitudinii de mişcare a unei articulaţii poate avea două aspecte
diferite: asistarea mişcării din articulaţie, contribuind la creşterea amplitudinii de mişcare,
blocarea mişcării din articulaţie sau mixt, în cazul unei articulaţii cu două sau trei grade de
libertate, când o anumită mişcare este asistată, iar alta este stabilizată;
 Modificarea dimensiunilor (lungimea) sau formei unui segment anatomic – Diferenţa de
lungime a membrelor inferioare poate fi compensată prin inserarea unor piese cu formă
anatomică (susţinător calcanean), care asigură o distribuţie unformă a solicitărilor, atenuează
şocurile şi îmbunătăţeşte confortul pacientului;
 Compensarea activităţii musculare reduse sau controlul hiperactivităţii musculare – Chiar şi
în cazul subiecţilor sănătoşi, purtarea unor pantofi cu talpă specială contribuie la o mai bună
activare a muşchilor, tonifierea musculaturii, reducerea solicitărilor la nivelul şoldului,
genuchiului şi gleznei, respectiv îmbunătăţirea posturii şi a mersului;
 Reducerea sau redistribuirea solicitărilor asupra ţesuturilor - Reducerea sau redistribuirea
solicitărilor sunt asigurate de design-ul ortezelor (compresie uniformă între orteză şi ţesut,
reducerea solicitărilor la nivelul articulaţiilor principale ale membrelor, distribuţia uniformă a
presiunilor în cazul susţinătorilor plantari), dar, mai ales, de materialele folosite pentru
fabricaţia acestora.
Cerinţele funcţionale prezentate mai sus trebuie să ia în considerare aspecte suplimentare
precum specificul şi nivelul activităţii pacientului, caracteristicile materialelor din care sunt
fabricate ortezele, fenomenele ce apar la interfaţa dintre orteză şi pielea pacientului, igiena şi
confortul pacientului, etc..
În general, o orteză poate avea patru categorii de componente, fiecare din aceste categorii
având propriile cerinţe de material şi tehnologii de fabricaţie:
 Componente de interfaţă - asigură contactul direct cu utilizatorul şi sunt responsabile pentru
transmiterea forţelor necesare pentru a răspunde cerinţelor funcţionale;
 Componente articulare – permit sau controlează mişcările dintr-o articulaţie anatomică, ceea
ce constă în asistarea sau blocarea mişcării din articulaţie,
 Componente structurale – conectează componentele articulare cu cele de interfaţă şi asigură
alinierea dispozitivului ortetic;
 Componente cosmetice – contribuie la confortul psihic al utilizatorului prin caracteristici
precum formă, culoare, textură, etc.
Există însă şi situaţii în care cele patru categorii de componente nu pot fi diferenţiate. Un
exemplu de astfel de dispozitiv ortetic este orteza de gleznă-picior fabricată din material textil sau
plastic.
1.6. Principiile biomecanice ale design-ului dispozitivelor ortetice
Îndeplinirea cerinţelor funcţionale ale dispozitivelor ortetice este urmărită încă din faza de
design şi se bazează pe trei principii biomecanice interdependente (King Abdulaziz, 2013),
(Atkins et al., 2003), (Richie, 2009), (Kaufman & Irby, 2006):
 Alinierea axelor
 Axa articulaţiei mecanice a ortezei trebuie să coincidă cu axa articulaţiei anatomice.

7
  Dacă axele nu coincid, în timpul mişcărilor sunt generate forţe şi/sau momente care
acţionează asupra segmentului anatomic.
 Aceste forțe rezultate din alinierea necorespunzătoare a axelor trebuie să fie transmise
atât prin componentele ortezei, cât și prin interfața pacient-orteză.
 Răspunsul la aceste forțele poate influența performanța ortezei și durata de viață a
acesteia.
 Alinierea este în general considerată adecvată atunci când in plan sagittal unghiul dintre tibie
si picior este 900.

Fig. 1.4 Alinierea axelor

 Presiunea de contact
 Ţinând seama de definiţia presiunii de contact (forţa raportată la aria suprafeţei de
contact), o suprafaţă de contact mai mare înseamnă o forţă mai mică ce acţionează
asupra pielii.
 Forțele care acţionează asupra dispozitivului ortetic pot fi substanțiale și, dacă orteza este
purtată pe perioade mari de timp, aceste forțe pot leza țesutul. Prin urmare, este imperativ ca
dimensionarea şi alegerea materialului componentei de interfaţă a ortezei să se
realizeze astfel încât forţa ce acţionează asupra ţesutului să fie cât mai mică. Mărimea
forţei și aria suprafeţei de contact, prin presiunea creată, influenţează confortul ortezei.

 Echilibrul forţelor
 Orice orteză acţionează asupra segmentului anatomic cu anumite forţe aplicate într-un
punct sau pe o suprafaţă (într-un anumit loc) pentru a produce blocarea/facilitarea

8
 mişcării din articulaţie, sau pentru a transmite forţe de la o porţiune a segmentului
anatomic spre altă porţiune.
 Proiectarea ortezei trebuie să ia în considerare forțele ce acţionează în dispozitivul
ortetic și să asigure rezistenţa componentelor ortezei.
 Încărcarea unei orteze trebuie să respecte un sistem de control al presiunii în trei sau
patru puncte în care acţionează forţa de corecţie şi forţe rezistente. Conform principiilor
din mecanica teoretică, trebuie respectate condiţiile de echilibru (rezultanta tuturor
forţelor trebuie să fie zero şi momentul rezultant al tuturor forţelor, calculat în raport
cu un punct oarecare trebuie să fie, de asemenea, zero).
 Forța de corecţie are modulul şi punctul de aplicaţie astfel încât mişcarea din articulaţie
este blocată sau facilitată, conform cerinţelor funcţionale ale ortezei.
 Dacă nu se realizează echilibrul forţelor, apar momente care produc rotaţia ortezei faţă
de segmentul anatomic, ceea ce conduce la aliniere necorespunzătoare şi funcţionare
defectuoasă.

𝑑2 ∙ 𝐹2
𝐹1 =
𝑑1
 Dacă 𝑭𝟏 are valoare mare ⇒ este necesară o forţă mare pentru a împiedica flexia plantară
 𝑃 = ⇒ presiune mare asupra ţesutului
 Daca creşte suprafaţa de contact dintre orteza şi ţesut presiunea asupra acestuia o să scadă

Varianta optimă se obţine atunci când atunci S şi d1 au valori mari.