Ortezarea - definiţie,clasificare, obiective, evaluare

Teoria ocupaţională (termenul anglo-saxon) sau ergoterapia (termen

folosit in ţările francofone) urmăreşte ca prin muncă sau prin orice altă ocupaţie
la care participa bolnavul, acesta să-şi recâştige treptat o independenţă cât mai
complexă, contribuind astfel direct la reeducarea gesturilor vieţii curente, la
coordonarea mişcării mai complexe. În acest context, sectorului de ortezare,
parte integrală a terapiei ocupaţionale, îi revine un rol din ce în ce mai important
prin adaptările terapeutice care trebuie să asigure bolnavului substituţia funcţiei
pierdute.
Orteza este un dispozitiv tehnic adăugat corpului unei persoane cu
patologie somatica de diferite cauze (posttraumatică, neurologică,
reumatologică)

Obiectivele utilizării ortezelor sunt reprezentate de:

- susţinerea, poziţionarea sau imobilizarea unui segment sau

a unui întreg lanţ cinematic
- corectarea unor atitudini vicioase
- asistarea musculaturii ineficiente sau susţinerea tonusului
muscular
- întreţinerea sau refacerea unor funcţii somatice

Pentru realizarea acestor obiective, specialistul in ortezare trebuie sa aibă

cunoştinţe temeinice de anatomie si biomecanica, să cunoască etapele realizării
unei orteze, care nu sunt deloc simple, începând cu realizarea tiparelor de
orteze, confecţionarea acestora utilizând materialele cele mai indicate pentru
tipul de leziune existent având in vedere avantajele, limitele si inconvenientele
fiecărui material in parte, ţinând cont si de particularităţile biomecanice locale si
de respectarea unor criterii de calitate.
 Condiţii necesare pentru confectionarea unei orteze:

Există anumiţi factori care trebuie luaţi in considerare, indiferent de tipul

de orteză confecţionat, precum şi anumite principii care se aplică tuturor
ortezelor indiferent de partea corpului unde sunt purtate. În cele ce urmează sunt
prezentate câteva dintre aceste aspecte:

 modul de aplicare:

Pacientul trebuie sa fie capabil sa-si aplice singur orteza corect si rapid.
Dificultatea in aplicare este principalul factor care-l descurajează pe pacient.

 modul de curăţare:
Orteza trebuie să poată fi uşor curăţată, de preferinţă chiar de pacient.
Trebuie avut in vedere atât aspectul igienic (risc de dermatite de contact,
piodermite) cat si cel estetic (o orteza curata asigura un confort psihic celui care
o poartă)
Igienă
Exemplu: Un pacient incontinent poate să se îmbolnăvească de
dermatitis de la o căptuşeală din piele îmbibată cu urină; învelitorile semirigide
din plastic nu reţin fluide.

Estetică. Majoritatea persoanelor consideră că o orteză curată este mai

atrăgătoare decât una murdară.

 modul de prezentare:

Modul de prezentare a ortezei este important pentru cei ce necesita

utilizarea acestora un timp indelungat la serviciu, respectiv la scoala (copii cu
afectiuni ale coloanei vertebrale se vor obisnui cu purtarea corsetelor mult mai
usor daca acestea au un aspect adaptat varstei lor).

 mod de întreţinere

Este esenţial ca ortezele să fie uşor de întreţinut. Spargerea sau defectarea

acestora îl privează pe pacient de beneficiile funcţionale ale ortezei şi generează
costuri de reparaţii şi deplasare la ortezist. Aceste probleme au drept rezultat
absentarea de la locul de muncă, de la şcoală sau activităţile preferate de către
pacient şi adesea a unui membru al familiei. Rezistenţa în timp depinde de:
1. Materiale şi producere adecvate.
2. Părţi mobile (puţine sau deloc).

 durabilitate:

Durabilitatea este un factor esential in confectionarea unei orteze, ea

depinzand de materialul utilizat cat si de numarul de componente.
Dezmembrarea sau ruperea ortezei il priveaza pe pacient de beneficiile
functionale ale acesteia si constituie de asemenea un timp pierdut pentru familie
si pentru el in vederea repararii ei.

 ajustabilitatea:
Este importanta pentru copii in special avand in vedere adaptarea la ritmul
de crestere şi în cazul pacienţilor cu disfuncţii progresive şi regresive.
1. Plasticul poate fi încălzit şi remodelat sau şlefuit.
2. Metalul este remodelat prin îndoire sau şlefuire.
3. Anumite articulaţii ortezice pot fi ajustate, însă aceste tipuri de sisteme de
fixare par a fi relativ voluminoase sau fragile.
Exemplu: O articulaţie pentru gleznă cu arc pentru dorsiflexie prezintă un
arc cilindric care poate fi îndepărtat de terapeut. În cazul în care canalul arcului
este lăsat gol, articulaţia gleznei este liberă să se mişte. Dacă terapeutul
introduce o tijă în canalul arcului, atunci articulaţia gleznei nu mai poate fi
mişcată.

 greutatea:
Ortezele trebuie sa fie cât mai uşoare cu putinţă dar să aibă totuşi
fiabilitate.

 căldura degajată:
Contactul prelungit cu pielea poate fi un inconvenient, spre exemplu un corset
toraco-lombar din plastic devine neconfortabil vara. Învelitoarele late acoperă o
porţiune mai mare a corpului decât tijele verticale saubenzile înguste din plastic
sau metal căptuşit.

 durerea:
Durerea poate fi redusă limitând mişcarea. De exemplu: durerea din artrita
de pumn poate fi limitata daca pacientul poarta o orteza rigida pumn-mînă. De
asemenea, metatarsalgia poate fi redusă prin aplicarea barelor metatarsiale care
previn hiperextensia în articulatiile metatarsofalangiene.

 Tipuri de forţe folosite

Ortezele aplică forţe pentru a limita sau asista mişcarea.
1. Materialul rigid fixat în jurul unei articulaţii împiedică mişcarea.
Exemplu: O orteză solidă pentru gleznă împiedică mişcarea piciorului şi
gleznei în toate planurile.

2. Un arc lamelar şi cilindric este presat printr-o mişcare iar apoi revine
pentru a sprijini mişcarea intenţionată, în direcţia opusă.
Exemple: (1) Un arc lamelar posterior din plastic este întins într-o poziţie
incipientă şi intermediară şi revine pe măsură ce purtătorul îşi mută greutatea de
pe piciorul sprijinit în faza de balans.
 (2) Un arc de susţinere a dorsiflexiei este presat în poziţia
incipientă şi intermediară şi revine pe măsură ce purtătorul îşi mută greutatea de
pe piciorul sprijinit şi trece în starea de balans.

 Deformări şi deviaţii reductibile

Deformările reductibile pot fi corectate prin folosirea unei orteze.

1. Forţa corectivă trebuie echilibrată prin contra-forţe proxime şi distale. O
orteză aplică unul sau mai multe sisteme de forţe în trei puncte.
Exemple: (1) O orteză pentru scolioza toracică pe stânga aplică o forţă
direcţionată în dreapta asupra apexului curbei, contrabalansată de forţe
direcţionate în stânga aplicate deasupra sau dedesubtul apexului.
(2) O orteză pentru cot pentru o contractare a flexiunii aplică o
forţă direcţionată în faţă în apropierea cotului şi forţe direcţionate în spate asupra
braţului şi antebraţului.

2. Cu cât este mai mare distanţa dintre forţă şi contra-forţe, cu atât contra-
forţa necesară este mai mică.
Exemplu: Genu valgum poate fi controlat prin folosirea unei orteze pentru
genunchi care aplică o forţă direcţionată lateral la nivelul genunchiului şi forţe
direcţionate medial la nivelul coapsei şi piciorului; o orteză de genunchi-gleznă
poate aplica forţele direcţionate medial la o distanţă mai mare de genunchi,
reducând astfel forţa de la capetele ortezei.

 Deformări şi deviaţii ireductibile

Deformările ireductibile pot fi tratate prin folosirea unei orteze aceasta putând
împiedica progresul acestora.
Exemplu: Un pacient care are piciorul scobit se simte mai bine dacă
spaţiul dintre faţa plantară a piciorului şi branţul pantofului este completat cu un
suport de încălţăminte,
Acesta neinfluenţând echilibrarea piciorului.

 Reducerea presiunii

1. Zonă mărită de contact cu pielea

Exemple: (1) Un suport elastic de încălţăminte oferă un suport moale
pentru întreg piciorul în momentul în care pacientul este în picioare, spre
deosebire de un suport rigid.
(2) O bandă lată a unei orteze pentru încheietura mâinii
aplică o presiune unitară mai redusă antebraţului decât o bandă îngustă.

2. Forţă scăzută obţinută prin mărirea distanţei dintre forţă şi contra-forţă

Exemplu: O orteză pentru încheietura mâinii a cărei bandă pentru
antebraţ este relativ aproape de cot este mai confortabilă decât una care are
banda pentru antebraţ relativ aproape de încheietura mâinii.

În general, o orteză bine confecţionată este cea care nu numai că nu

pune probleme mecanice dar se poate ajusta şi modifica in funcţie de
necesităţile pacient

Criterii de clasificare a ortezelor

Există mai multe criterii de clasificare a ortezelor dintre care cele mai
folosite sunt enumerate mai jos:

 în funcţie de segmentul pe care aplicăm orteza

- orteza de membru superior (umăr, cot, mână)

 - orteza de membru inferior (picior, glezna-picior, genunchi)
- orteza pentru coloana vertebrala (cervicale, cervico-toracale,
toracale, lombo-sacrale)

 în functie de tipul de mobilizare articulară

- orteze statice (pasive)

- orteze dinamice (active)

Orteze statice sau pasive

Funcţia acestor orteze este complexă şi prin protecţia mecanică pe
structurile articulare si periarticulare afectate realizează:

- imobilizarea sau limitarea jocului articular

- poziţionarea si menţinerea corectă a axului articulaţiei
(respectarea si întreţinerea aliniamentului)
- efect antialgic
- combaterea dezvoltării contracturilor
- efect de solicitare, de menţinere a nivelului funcţional obţinut
prin program de întinderi pasive (pentru combaterea
contracturii) intre perioade
- stabilizarea sau poziţionarea uneia sau a mai multor articulaţii
pentru a facilita activitatea corectă

Orteze dinamice
Funcţiile acestora sunt reprezentate de:

- corecţia progresivă a forţelor de deformare, care apar datorită

dezechilibrelor segmentare.
- întreţinerea tonusului muscular şi stimularea creşterii forţei
musculare.
 - întreţinerea calităţilor elastice ale structurilor articulare si
periarticulare.
- menţinerea activităţii musculare normale.
- să corecteze deformările induse de deficitul muscular (de tip
neurogen) suplinind deficitul si permiţând o activitate normală
- întreţinerea schemelor de mişcare

 în funcţie de obiectivul terapeutic

- orteze de repaus si protecţie articulară

- orteze de corecţie
- orteze de substituţie funcţională

Ortezele de repaus si protecţie articulară sunt folosite în scopul de a

menţine articulaţia in repaus având ca obiective:
- controlul durerii
- evitarea sau limitarea redorii
- poziţia de protecţie articulară
- controlul tendinţei la deformări/ deviaţii articulare si
periarticulare

Ortezele de corecţie urmăresc reducerea dezaxării şi a redorii.

Ortezele de substituţie funcţională au scopul de a înlocui tranzitoriu sau

definitiv o funcţie absentă sau de a facilita ameliorarea unei funcţii deficitare

Orteze temporare

Ortezele temporale reprezintă categorii tehnice utilizate temporar, indicate

in câteva situaţii:
 - ca aparatură de studiu şi antrenament, care se realizează
precoce şi suportă modificări rapide, adaptative in funcţie de
evoluţia perioadei post-acute.
- ca mijloc tehnic facilitator, de etapă intermediară, pentru
pregătirea unei orteze de necesitate prelungita sau definitivă.
- grupaj tehnic cu caracter terapeutic si funcţional, alături de alte
secvenţe terapeutice specifice programului de recuperare
(kinetoterapie, terapie ocupaţională )
Utilizarea acestor orteze permite îmbunătăţirea condiţiilor de antrenare si
solicitare a segmentului afectat sau a unui întreg lanţ cinematic, permiţând
finalizarea aspectelor ce ţin de recuperarea prehensiunii , verticalităţii şi mersului
si in final independenta fizica a pacientului.
Elaborarea indicaţiei de ortezare temporară necesită precizarea structurii
generale a aparatului temporar, detaliile diferitelor componente si caracteristicile
mecanice ale materialelor utilizate, intrând in discuţie şi aspectele de estetică.
Exista 3 tipuri de aparatura temporară:

1. ortezele temporare
2. protezele temporare
3. ortoprotezele

Ortezele temporare sunt destinate supleerii, compensării sau prevenirii

provizorii a deficitului funcţional. Acesta poate fi indus de un defect sau
deformaţie la nivelul unui segment corporal sau la nivelul mai multor segmente.
Acţiunea lor mecanica principala, pe diferitele segmente de aplicaţie,
permite următoarea clasificare:
- aparate de imobilizare
- aparate de corectare a amplitudinii articulare
- aparate dinamice
- aparate complexe
 Aparatele de imobilizare. Sunt orteze de imobilizare stricta şi orteze care
controlează numai anumite tipuri de imobilizare (acest tip având o contenţie mai
puţin eficace trebuie frecvent controlate); în funcţie de scopul propus ele se
subdivid in:
 ortezele de consolidare sunt principalele categorii tehnice utilizate
in patologia ortopedico-traumatica (leziuni osoase, musculo-
tendinoase, ligamentare, capsulare, ş.a.); ele imobilizează
segmentul traumatizat si articulaţiile supra si subadiacente. Pentru
anumite tipuri de fracturi cum ar fi humerus, femur sau tibie,
Sarmiento a folosit un dispozitiv de imobilizare riguroasa a
fragmentelor osoase, iar articulaţiile de vecinătate nu au fost
întotdeauna fixate. Confecţionarea unui aparat Sarmiento de braţ,
coapsă sau gambă eliberează articulaţiile supra si subadiacente,
utilizând un gips mulat in contact total cu părţile moi.
 ortezele de protectie sunt necesare de obicei după intervenţiile
chirurgicale, urmărind evitarea punerii in tensiune a diferitelor
structuri (ligamentare, tendinoase, vasculo-nervoase, alte structuri
moi conjunctive) si protejarea focarului instabil de fractura, chiar in
condiţii de osteosinteza.
 ortezele de repaus, cu rol antialgic, aşa zisa „aspirina in gips”,
care prin ameliorarea durerii are si efect de prevenire al unor
modificări funcţionale, evitând apariţia deformărilor (poliartrita) sau
retracţia structurilor periarticulare (flexum, equin); ele pot avea in
egala măsură si rol de suport in descărcarea articulară, pentru
toate structurile controlate.
 ortezele de corecţie statică au rol de a pune in tensiune
structurile articulare si periarticulare si se confecţionează din
materiale deformabile, dar neelastice, aplicarea lor urmărind
creşterea amplitudinii articulare si menţinerea articulaţiei intr-o
poziţie relativ corectată.
  ortezele de localizare imobilizează o articulaţie pentru a se adapta
si raporta la gradul de solicitare fata de articulaţiile de vecinătate;
ortezele de lucru permit o activitate globala cu mobilizarea partială
a articulaţiei dureroase.

Aparatele de corectare a amplitudinii articulare se aplică pe una sau

mai multe articulaţii pentru a controla tensiunea progresiva pe structurile
deformabile. Astfel, aparatul joaca rolul unui stabilizator (orteza de stabilizare) si
se opune unei solicitări într-un sector nefiziologic, ceea ce permite corectarea
unor condiţii anormale de solicitare mecanică articulară (ex.: atela
antirecurvatum); în unele cazuri aceasta categorie de orteze de restricţie
articulara permite un anumit sector de mobilitate, in contextul amplitudinii
fiziologice.
Dintre aceste tipuri de orteze se descriu:
 orteze de protectie, care se opun tensiunii exercitate pe structurile
anatomice lezate (ex.: după intervenţia pe ligamente de genunchi)
 orteze de localizare, ce limiteză un sector al amplitudinii articulare
pentru refacerea motricităţii mai multor articulaţii de vecinătate
(orteza metacarpo-falagiană)

Aparate dinamice exercită un grad de tensiune pe mai multe segmente

articulare, permitând mobilizarea activă in sens opus. Modalităţile în care sunt
utilizate in programele de recuperare pot fi:
 ca orteză de corecţie dinamica, corecţia fiind obţinută prin
aplicarea unei forte permanente si progresive
 ca orteză de asistare sau supleere, în caz de paralizie a
diferitelor grupe musculare, orteza permite muşchilor antagonişti să
joace acest rol, fiind plasată pe segmentul afectat în poziţia de
solicitare.
 Aparate complexe - sunt denumite astfel datorită aspectelor funcţionale
complementare.

Protezele temporare sunt mijloace tehnice artificiale care suplinesc

absenţa unuia sau mai multor segmente ale corpului. Când amputaţia este
recentă se confecţionează iniţial o proteză de încercare, care se aplică pe bontul
restant şi se foloseşte câteva săptămâni, permiţând antrenarea si recuperarea
pentru aplicarea unei proteze definitive.
Ortoprotezele temporare definesc tipuri de aparate care cuprind o
secvenţă de protezare si elemente de orteze; ele constituie mijloace tehnice
pentru amputaţii de gambă cu bont deschis la care se doreşte o verticalizare
precoce; în acest context segmentul tibial şi piciorul reprezintă proteza iar
secţiunea de la şold cu sprijin ischiatic, orteza.
Încălţămintea ortopedică în funcţie de patologia corectată poate fi
încadrată în secţiunea de ortezare sau de protezare. Ea se foloseşte in toate
categoriile de deformări complexe dar şi în amputatii de picior; se va controla
materialul de confecţionare (rigid, semirigid, flexibil, extrem de elastic) pentru
adaptarea la caracteristicile biomecanice plantare ale cazului.

Principalele orteze temporare

1. membrul superior

Funcţia optimă a extremităţii membrului superior poate fi realizată prin:

 menţinerea şi cresterea mobilităţii articulare

 întreţinerea forţei musculare
 antrenarea şi coordonarea controlului motor

1. aparate de imobilizare
  degetul Stack
 orteza de imobilizare trapezo-metacarpiană
 gipsul antebrahio-palmar
2. aparate de corectare a amplitudinii articulare:
 orteza de sindactilie a două degete – permite stabilizarea
printr-o acţiune directă pe articulaţia metacarpofalangiană.
 orteza cubitală functională – completează acţiunea ortezei
preventive nocturne.
3. aparate dinamice
 orteza de corectie dinamica in retractia extensorilor
degetelor
 orteza Oppenheimer
 gipsul brahio-antebrahial
 gutiera brahio-antebrahiala
 orteza articulară pentru stabilizarea cotului
 gipsul Sarmiento pentru brat
 gipsul Sarmiento pentru antebrat

Centura scapulară

1. aparate de imobilizare
 aparatul gipsat de tip bolero se foloseste pentru imobilizarea
unei clavicule fracturate; are forma unui opt care trece din
partea anterioară în partea posterioara a toracelui, peste
claviculele protejate de material moale.
2. aparate de corectare a amplitudinii articulare
 ortezele de stabilizare a centurii scapulare, diferite tipuri de
orteze sunt prescrise in paralizia muschiului mare dintat,
controlând insuficient bascularea scapulei in rotatie mediala
3. aparate complexe
  de asistare şi stabilizare a umărului, se aplică pe membrul
superior, atât pentru leziuni musculo-tendinoase parţiale ale
chingii rotatorilor cât si in paraliziile proximale de membru
superior. Se urmareste efectul antialgic si rolul dinamic in
abductie.

2. membrul inferior

1. aparate de imobilizare
 gheată gipsată
 gheată gipsată cu fereastră
 chinga de gips
 gipsurile succesive
 orteza pentru varus equin
 aparatul gipsat Sarmiento
 ortezele de semidescarcare ale sprijinului subrotulian
 orteza articulara de zăvorâre a genunchiului
 aparatul Sarmiento
 gipsul pelvi-femural

2. aparate de reducere a mobilităţii articulare

 gips antitalus
 ridicătoare plantare
 încălţămintea montantă
 gipsul articulat
 aparatul Pavlik
 ortezele Atlanta

2. aparatele dinamice

 ortezele dinamice postoperatorii ale piciorului

 CONTENŢII SUPLE ADEZIVE

Contenţia constă în mentinerea, stabilizarea, solidarizarea si/sau

refacerea structurilor somatice. In gama produselor adezive se dinsting 2
categorii: inextensibile si elastice.
Contentiile suple adezive sunt bandaje ce adera de tegument si care se
aplica fie in scop preventiv, fie in scop terapeutic. Tehnica este utilizata in special
la sportivi , in recuperarea diferitelor patologii posttraumatice cât şi în scop
profilactic .

Materiale utilizate
Bandajele suple se disting de alte moduri de fixare artificială prin natura
benzilor folosite; ele trebuie sa fie hipoalergice si permeabile pentru aer. Se pot
folosi si tesaturi adezive ocluzive, cu conditia ca tegumentul sa nu fie total
acoperit.
 bandajele inextensibile: actiunea de stabilizare segmentara
este foarte importanta. Se pot multiplica straturile aplicate;
latimea obişnuită oscilează între 2-2,5 cm si 4-5 cm.
 bandajele elastice: se caracterizează prin elasticitate; pentru
ca sa fie contentia eficienta se aplica atele inextensibile. Ca
exemplu se recomandă bandajele adezive extensive –
elastice care au avantajul de a imobiliza parţial segmentul
tratat şi de a fi aplicate reglând tensiunea impusă de
prezenta atelei. Laţimile obisnuite sunt cel mai frecvent de
3,6 cm si 8 cm. Bandajul nu se rupe, chiar sub influenţa unor
tractiuni importante. O latime mai mare este contraindicata
deoarece apar pliuri şi jena la solicitarea segmentară.
  asocierea celor două tipuri de bandaje însumează efectele
favorabile ale acestora; se aplică mai întâi bandajul elastic,
deoarece benzile inextensibile permit fixarea riguroasa a
unei poziţii.

Obiective

Orientarea terapeutică – bandajele adezive se dinsting de contenţiile rigide prin

scopul functional care este limitarea la minim a libertăţii segmentare; contentiile
adezive vizeaza reducrea manifestarilor lezionale. Ele pun membrul afectat în
poziţie antialgică, de contractură minimă, respectând libertatea articulară.

Indicatii:

1. accidente articulare cum ar fi entorsele de grad I sau II, cu

interesarea elementelor capsulo-ligamentare
În aceste afecţiuni scopul aplicării acestora este reprezentat de :
 menţinerea articulaţiei intr-o poziţie ce permite refacerea
elementelor capsulo-ligamentare afectate
 in perioada posttraumatica initiala este importanta o
stabilizare ferma prin bandaje inextensibile, prin bandaje
elastice stranse sau cu atele inextensibile. In perioada
posttraumatica tardiva se folosesc benzi elastice care permit
reglarea tensiunii. In domeniul sportiv se prefera o contentie
adeziva in locul unei placi, iar pentru o leziune identica, la un
subiect sedentar se prefera atela.
 prevenirea accidentelor capsulo-ligamentare. In acest caz
realizarea bandajelor este diferita. Ele trebuie sa permita un
maxim de libertate articulara. Articulatia se pune intr-o
pozitie intermediara; contentia trebuie sa fie foarte
rezistenta, motiv pentru care se face fie cu bandaje
inextensibile, fie cu bandaje elastice.
 2.Suferinţe ale tendonului (tendinita, tendinoza)

Contenţia adezivă suplă rămâne un adjuvant terapeutic prin punerea

tendonului in repaos, prin sustinerea lui la eforturile musculare. Se realizează cu
bandaje elastice. Reglarea tensiunii atelelor trebuie să favorizeze mişcările
antagoniste.
 3. Accidente musculare (elongaţii, rupturi musculare)

În afectarea structurilor musculare utilizarea contenţiei are ca scop:

 limitarea hematomului posttraumatic
 reducerea distensiei ţesutului muscular
Pentru o elongatie sau o ruptura musculara partială, contenţia determină
insuficienta musculara functionala activă, acest lucru semnalându-se şi pentru
leziuni interesând muşchii poliarticulari.
Cand leziunea afectează un muşchi biarticular al membrului inferior
(ischiogambieri) se limitează alungirea musculara prin blocarea articulatiei
soldului (nu şi a genunchiului). In perioada de recuperare functionala se aplica
bandaje elastice circulare.

Contraindicatii:
 fenomene alergice
 fragilitatea cutanata
 fragilitatea capilara sau prezenta de varice
 leziuni cutanate dermatologice
 formatiuni tumorale (probleme de diagnostic si tratament)
 Proprietăţile contenţiilor adezive

1. mecanică. Acţiunea mecanică se face în mod pasiv datorită atelelor din

contentia adezivă.

Ea depinde de:
 natura materialului
 numărul atelelor
 lungimea benzilor
 calitatea adeziva
2. exteroceptivă. Atelele se menţin în tensiune şi au acţiune importantă
asupra pielii. Aceasta produce o informatie cutanata suplimentara, care
acţionează ca un semnal informaţional de tip mecanic si chiar ca un
semnal de alarmă. Se pune in tensiune zona cutanată situată sub bandaj
şi permite activitatea moderat, cu efect profilactic pentru potentialele
recidive.
3. psihologică. Acţiunea psihologică este importantă: chiar dacă bandajele
sunt ineficiente, pacientul are sentimentul că a făcut ceva pentru el.
4. proprioceptivă, prin stimularea structurilor specifice proprioceptive de la
nivel muscular si ale tendonului.

Principii de aplicare

1. prepararea si protectia pielii

 depilare, radere; degresarea pielii cu eter apoi badijonare cu
tinctura de iod, controlandu-se reducerea iritatiei
 se izoleaza o regiune cutanată
 se pun benzi la extremitatile segmentului de tratat, care determină
o rezistenţă mecanica a ansamblului
2. alegerea pozitiei segmentare si utilizarea bandajelor
 stabilizarea se face in pozitie antalgica si de minima contractură
  în scop preventiv pentru accidente articulare este imobilizată în
poziţie intermediară
 bandajele au tensiune reglabilă; se poate folosi ţesut elastic şi
inextensibil
 se vor evita bandajele circulare care dau tulburări circulatorii
3. atele active corectoare
Ele sunt adezive, trebuie să fie lungi iar lungimea lor permite controlarea
elasticităţii cutanate şi diminuarea mobilităţii articulare.
Utilizarea atelelor drepte se justifică prin dorinţa de a evita formarea
pliurilor. Fiecare contenţie se face cu două atele, plasate complementar şi
adaptate leziunii. Pentru a da bandajului o rezistenta suplimentară se multiplica
atelele; plasarea fiecarei atele trebuie sa satisfacă analiza biomecanica si
patomecanică. În general fiecare banda se subdivide in doua fascicule
concurente, pentru a determina o actiune rezultanta corect orientata. Lipsa de
corespondenta intre centrul atelei si axul mecanic al articulatiei necesita o
corectie suplimentara, pe plan perpendicular faţă de cel principal.
Se recomandă să nu se modeleze relieful morfologic cu atele active.
Finalizarea bandajului se face în diverse feluri, fie cu noi benzi heliocoidale, fie in
formă de manşon.
Exemple de aplicatii practice.
1. bandajul preventiv al unei entorse de glezna cu structură
inextensibilă
2. bandajul terapeutic elastic al unei entorse externe de gleznă.

Evaluare

În vederea ortezării pacienţii trebuie să fie evaluaţi din punct de vedere al

manifestărilor obiective ale bolii cât şi din punct de vedere al simptomelor
subiective. Evaluarea obiectivă va fi prezentată la fiecare capitol separat, iar cea
care are în vedere acuzele subiective este prezentată mai jos:
 Evaluarea acuzelor subiective a pacienţilor pentru ortezare

1. Comprehensiunea/înţelegerea: Pacientul poate:

a. afişa o întelegere a instrucţiunilor orale
b. afişa o înţelegere a instrucţiunilor scrise
2. Durere
(1) determinarea zonelor unde există dureri
(2) evaluarea momentului apariţiei durerilor (ex. constante sau
ocazionale)
(3) notarea caracterului durerii (ex. Sâcâitoare, arzătoare sau ascuţită)
(4) determinarea datei de apariţie a durerii
(5) notarea oricăror factori de agravare a durerii
(6) notarea oricăror factori de diminuare a durerii
3. Performanţă:
- pacientul poate întâmpina greutăţi în exercitarea activităţii zilnice
-pacientul poate întâmpina greutăţi în exercitarea activităţilor vocaţionale
sau nevocaţionale.
- experimentarea stării de oboseală datorate duratei activităţii
4. Aspectul
- observaţi condiţiile pielii
- determinaţi dacă orteza poate cauza în vreun fel pacientului
5. Experienţele ortotice anterioare
a. Orteze preferate. Pacienţii pot avea preferinţe în ceea ce priveşte
anumite componente ale ortezei inclusiv:
- materialul
- greutatea
- montare
- proiectare
- durabilitate şi întreţinere
b. Orteze nedorite. Pacientul poate să nu agreeze anumite
caracteristici inclusiv
- materialul
- greutatea
- montare
- proiectare
- durabilitate şi întreţinere

6. Toleranţa dispozitivului. Acceptare ortezei de către pacient este

determinată de diferiţi factori psihologici. Ca şi regulă, un individ care are
u handicap relativ minor este puţin probabil să accepte o orteză faţă de un
individ cu un handicap mai sever.