În urmă cu jumătate de veac, Iuri Gagarin devenea primul om care

călătorea prin spaţiul cosmic. Care au fost întâmplările care au marcat

acea zi în care un seamăn de-al nostru vedea Pământul aşa cum nu mai
fusese văzut până atunci?

În ediţia de aprilie a revistei Ştiinţă & Tehnică, am prezentat pe larg

aventura lui Gagarin, într-un dosar amplu care circumscrie atât
provocările tehnice pe care “creierul” programului spaţial
sovietic Serghei Koroliov a trebuit să le depăşească, cât şi numeroase
detalii de culise, povestite de Gagarin însuşi, plus un fabulos jurnal
complet al zborului.

Despre cosmonautul rus, Evgheni Evtuşenko spunea foarte frumos: \”Şi

totuşi Gagarin a fost acela care a spus atât de simplu, într-un spirit atât
de rusesc, \”Poehali!\” (Am plecat!), imprimând astfel Cosmosului un
aer familiar, domestic. Dintre nenumăratele instrucţiuni pe care le
primise, nu făcea parte aceea de a rosti acest cuvânt. El îl scăpase de la
sine. Dar ce chip avea Gagarin!… Ales, desigur, şi el pe sprânceană, şi cu
toate astea, unui asemenea chip nu i-ai fi putut afla conturul nici în cele
mai secrete schiţe de desen. Părea că l-a creat însuşi Pământul, că l-a
alcătuit din toate surâsurile de pe scoarţa sa, surâsuri care s-au mai
păstrat ca prin minune printre atâtea zâmbete ironice şi batjocoritoare.
Chipul lui Gagarin reprezintă însuşi zâmbetul Pământului trimis în
Cosmos. (…)”
Atât Kepler, cât și TESS identifică planetele folosind ceea ce se numește
metoda de tranzit. Acest lucru funcționează pentru sistemele în care
planetele orbitează într-un plan care le poartă între steaua gazdă și
Pământ. Pe măsură ce se întâmplă acest lucru, planeta blochează o
mică parte din lumina stelară pe care o vedem de pe Pământ (sau de pe
orbitele din apropiere). Dacă aceste scăderi de lumină au loc cu
regularitate, ele sunt diagnostice pentru ceva care orbitează stele.

Asta ne spune ceva despre planetă. Frecvența scăderilor în lumina stelei

ne spune cât de mult durează o orbită, ceea ce ne spune cât de departe
este planeta de steaua gazdă. Aceasta, combinată cu luminozitatea
stelei gazdă, ne spune cât de multă lumină primește planeta, care îi va
influența temperatura. (Intervalul de distanțe la care temperaturile
sunt în concordanță cu apa lichidă se numește zonă locuibilă.) Și putem
folosi asta, împreună cu câtă lumină este blocată, pentru a ne da seama
cât de mare este planeta.

Dar pentru a înțelege cu adevărat alte planete și potențialul lor de a

susține viața, trebuie să înțelegem din ce sunt făcute și cum arată
atmosfera lor. Deși TESS nu răspunde la aceste întrebări, este conceput
pentru a găsi planete cu alte instrumente care le-ar putea răspunde.

Astronomii au descoperit o exoplanetă neobișnuită de dimensiunea

Pământului despre care cred că are o emisferă de lavă topită, cu
cealaltă emisferă blocată în întuneric perpetuu.

Co-autorii și liderii studiului Benjamin Capistrant (Universitatea din

Florida) și Melinda Soares-Furtado (Universitatea din Wisconsin-
Madison) au prezentat detaliile ieri la o reuniune a Societății Americane
de Astronomie din New Orleans. O lucrare asociată tocmai a fost
publicată în The Astronomical Journal.

O altă lucrare publicată astăzi în jurnalul Astronomy and Astrophysics

de către un alt grup a descris descoperirea unei exoplanete rare, mici și
reci, cu un însoțitor exterior masiv de 100 de ori masa lui Jupiter.

După cum s-a raportat anterior, datorită găzduirii masive de exoplanete

descoperite de misiunea Kepler, acum avem o idee bună despre ce
tipuri de planete sunt acolo, unde orbitează și cât de comune sunt
diferitele tipuri. Kepler ne poate spune cât de mare este o planetă, dar
nu știe din ce este făcută planeta. Și planetele din „zona locuibilă” din
jurul stelelor ar putea fi în concordanță cu orice, de la un iad aprins la o
rocă înghețată.

Satelitul TESS (Transiting Exoplanet Survey Satellite) a fost lansat cu

intenția de a ne ajuta să vedem cum sunt de fapt exoplanetele. TESS
este conceput pentru a identifica planetele care orbitează în jurul
stelelor strălucitoare relativ aproape de Pământ, condiții care ar trebui
să permită observațiilor ulterioare să descopere compozițiile lor și,
eventual, pe cele ale atmosferei lor.