Efim OLARU, Svetlana HARITONOV

CUPRINS
Introducere 5
1. PROBLEMELE ORGANIZATORICO-JURIDICE
ALE SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ ...... 7
1.1 Obiectul şi conţinutul disciplinei S.S.M. .................... 7
1.2 Sfera noțiunii de S.S.M. .............................................. 9
1.3 Noţiunile de bază ale S.S.M. ...................................... 12
1.4 Instruirea lucrătorilor în domeniul S.S.M................... 15
1.5 Examenul medical ....................................................... 19
1.6 Examenul psihologic ................................................... 22
1.7 Elementele procesului de muncă și interacțiunea lor .. 28
1.8 Factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire
profesională ................................................................ 33
1.9 Responsabilitatea materială a întreprinderilor pentru
prejudiciul cauzat lucrătorilor ..................................... 37
1.10 Contractul colectiv de muncă ..................................... 39
1.11 Contractul individual de muncă ................................. 40
1.12 Timpul de muncă și timpul de odihnă ........................ 42
1.13 Răspunderea pentru încălcarea legii şi a altor acte
normative de S.S.M. ................................................... 49
1.14 Munca femeilor şi a persoanelor cu obligaţii familiale 52
1.15 Munca persoanelor în vârstă de până la 18 ani ........... 56
1.16 Analiza traumatismului de producţie .......................... 58
1.17 Сlasificarea factorilor periculoşi şi dăunători (nocivi) 60
1.18 Obligaţiile angajatorilor în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă ....................................................... 61
1.19 Cercetarea accidentelor de muncă .............................. 67
1.20 Certificarea locurilor de muncă .................................. 77
1.21 Organizarea activităţilor de protecţie şi prevenire ...... 79
1.22 Supravegherea şi controlul asupra respectării legisla-
ţiei muncii şi altor acte normative în domeniul S.S.M. 85
2. IGIENA INDUSTRIALĂ ŞI A MUNCII ...................... 87
2.1 Generalități privind igiena muncii .............................. 87
3
2.2 Cerinţele normative faţă de calitatea mediului de
producţie ..................................................................... 94
2.3 Protecţia de zgomot şi vibraţii .................................... 113
2.4 Iluminatul de producţie ............................................... 122
2.5 Organizarea activității de producție și a locului de muncă 132
2.6 Iradierile radioactive ................................................... 153
3. TEHNICA SECURITĂȚII ............................................. 158
3.1 Electrosecuritatea ............................................................... 158
3.2 Securitatea exploatării vaselor ce funcţionează sub
presiune (V.F.P.) ................................................................ 172
3.3 Securitatea exploatării uneltelor şi sculelor de mână ……. 181
3.4 Securitatea exploatării mijloacelor de eşafodaj .................. 187
3.5 Exploatarea maşinilor şi mecanismelor de construcţii, a
mijloacelor de transport şi a utilajului de producţie .......... 193
4. SECURITATEA LA INCENDIU ................................... 204
4.1 Noţiuni generale privind combaterea incendiilor ............ 204
4.2 Comportarea la foc a construcţiilor .................................... 211
4.3 Asigurarea securităţii la incendii ....................................... 218
4.4 Protecţia contra incendiilor pe şantierul de construcţie ..... 228
5. SECURITATEA LUCRĂRILOR DE CONSTRUC-
ŢII-MONTAJ ................................................................... 234
5.1 Securitatea lucrărilor de terasamente ................................. 234
5.2 Măsuri de securitate la prepararea şi transportul betoanelor
şi mortarelor ....................................................................... 246
5.3 Măsuri de securitate la lucrările de zidărie ........................ 254
5.4 Securitatea lucrărilor de betonare şi executare a
construcţiilor din beton armat ............................................ 261
5.5 Măsuri de securitate la lucrările de montare ...................... 268
5.6 Securitatea lucrărilor de sudare şi cu foc deschis .............. 283
5.7 Lucrări de executare a acoperişurilor, izolaţii şi protecţii
anticorozive ........................................................................ 293
5.8 Lucrări de finisare .............................................................. 301
5.9 Demontări, demolări, reparaţii şi consolidări .................... 313
Subiectele pentru examen și lucrarea de verificare 318
Anexe 321
Bibliografie 338

4
 INTRODUCERE

Securitatea şi sănătatea în muncă (S.S.M.) reprezintă un

ansamblu de activităţi de ordin social-economic, organizatoric,
tehnic, tehnologic, igienic şi profilactic-curativ având ca scop
crearea şi asigurarea celor mai bune condiţii pentru o muncă înalt
productivă, apărarea vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice şi psihice a
lucrătorilor.
Procese de producţie sau lucrări, care să nu fie însoţite de
anumiţi factori de risc profesional, nu există. Sarcina fundamentală
a activităţilor de S.S.M. este a reduce la minimum probabilitatea
afectării sau îmbolnăvirii lucrătorilor şi concomitent crearea
confortului în activitatea de muncă. Condiţiile reale de muncă sunt
caracterizate, de regulă, de prezenţa anumitor factori de risc care
prezintă pericol de accidentare sau de îmbolnăvire a lucrătorilor.
Condiţional, factorii (riscurile) de producţie pot fi divizaţi
în două grupuri: factori de producţie periculoşi; factori de
producţie vătămători (nocivi).
Factor de producţie periculos (F.P.P.) este numit factorul
de producţie care, acţionând asupra lucrătorului, în anumite
condiţii, provoacă traumă sau înrăutăţirea bruscă a stării de
sănătate.
Factor de producţie nociv (F.P.N.) este numit factorul de
producţie care, acţionând asupra lucrătorului în anumite condiţii,
provoacă îmbolnăvire sau scăderea capacităţii de muncă.
Exemple de F.P.P. pot servi: părţile conducătoare de curent
electric ale utilajului neizolate (deschise); nodurile şi piesele
maşinilor şi mecanismelor aflate în mişcare; corpurile şi
materialele supraîncălzite; posibilitatea căderii de la înălţime a
unor obiecte şi detalii sau a lucrătorului; prezenţa recipientelor sub
presiune sau cu substanţe dăunătoare etc.
Exemple de F.P.N. pot servi: prezenţa în aerul zonei de
muncă a impurităţilor nocive sub formă de gaze, vapori, prafuri;
condiţii meteorologice nefavorabile; radiaţii termice; vibraţii;
zgomot; iluminare insuficientă; câmpuri electromagnetice; radiaţii

5
ionizate sau de altă natură; lucrul fizic greu şi intensiv; prezenţa
microorganismelor sau insectelor dăunătoare etc.
Folosirea mijloacelor de protecţie colectivă şi individuală
este cea mai răspândită măsură de prevenire a acţiunii nefavorabile
a F.P.P. şi F.P.N. asupra lucrătorilor.
Mijloace de protecţie colectivă sunt mijloacele care asigură
protecţia concomitentă a doi şi mai mulţi lucrători.
Mijloace de protecţie individuală sunt mijloacele care
asigură protecţia unui singur lucrător (casca, centura de siguranţă,
respiratorul, masca de gaze, căştile antizgomot etc.).
Cursul „Securitatea şi sănătatea în muncă” familiarizează
viitorii specialişti cu bazele ştiinţifice ale acestei discipline
referitor la specialitate. Problemele concrete referitoare la tehnica
securităţii, igiena industrială şi profilaxia incendiilor a diferitelor
maşini, utilaje, mijloace de transport, procese tehnologice, tipuri
de lucrări, clădiri şi instalaţii se studiază în cadrul disciplinelor
speciale corespunzătoare.

6
 1. PROBLEMELE ORGANIZATORICO-JURIDICE ALE
SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ

1.1. Obiectul şi conţinutul disciplinei S.S.M.

Securitatea şi sănătatea în muncă este un ansamblu de
activităţi având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii de
lucru, apărarea vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice şi psihice a
lucrătorilor.
Disciplina Securitatea şi sănătatea în muncă este o
disciplină tehnică aplicată, care dezvăluie şi studiază riscurile
profesionale (factorii periculoşi/traumatizanți şi nocivi) şi
elaborează metodele de prevenire sau reducere a acestora cu
scopul reducerii la minimum (excluderii, înlăturării) a accidentelor
de muncă şi a bolilor profesionale, a avariilor şi incendiilor.
Disciplina S.S.M. a apărut la intersecţia mai multor ştiinţe
(sociale, juridice, economice, medicale, tehnice, general –
inginereşti etc.).
Obiectul de studiu al disciplinei „S.S.M.” este sistemul
„omul – maşina – obiectul muncii – mediul de producţie”. De
aceea, eficacitatea, securitatea şi condiţiile de muncă depind în
integritate de faptul cât de desăvârşite, sigure şi nepericuloase sunt
elementele acestui sistem şi în ce măsură, din punct de vedere
ergonomic, aceste elemente corespund unele altora. Aşadar, în
sensul larg al cuvântului, obiectele de studiu ale S.S.M. sunt omul
în procesul de muncă (factorii psihofiziologici), interconexiunea
omului cu utilajul de producţie (factorii periculoşi), situaţia şi
mediul de producţie (factorii nocivi), organizarea muncii şi a
activităţii de producţie.
S.S.M. include următoarele compartimente:
1) problemele generale ale S.S.M.;
2) igiena industrială şi a muncii,
3) tehnica securităţii;
4) securitatea la incendiu.
În compartimentul întâi se studiază actele legislative şi
normative în baza cărora se desfăşoară activitatea de protecţie şi

7
prevenire a riscurilor profesionale (constituţia, codul muncii,
normele şi regulile de construcţie şi de igienă industrială, regulile
reglementează activitatea de protecţie şi prevenire a riscurilor
profesionale la locurile de muncă, regulile şi normele de S.S.M
pentru femei, tineret şi persoanele cu capacitate redusă de muncă,
regulile ce reglementează activitatea organelor de supraveghere şi
control în domeniul S.S.M, normele care prevăd responsabilitatea
pentru încălcarea legislaţie şi a actelor normative de S.S.M.).
În compartimentul doi se studiază noxele de producţie
(substanţele chimice nocive, praful, zgomotul, vibraţia, radiaţiile
electromagnetice şi ionizante etc.,), metodele şi mijloacele de
protecţie impotriva influenţei negative a noxelor, precum şi
instalaţiile şi sistemele tehnico–sanitare care asigură crearea
condiţiilor confortabile pentru o muncă înalt productivă (instalaţii
de iluminat, sisteme de încălzire, de ventilaţie, de climatizare şi
ionizare a aerului etc.).
În compartimentul trei se studiază regulile de securitate la
executarea lucrărilor, operaţiilor de lucru, la exploatarea maşinilor,
mecanismelor, utilajului, echipamentelor tehnologice, uneltelor şi
sculelor mecanizate şi simple, inclusiv mijloacele tehnice care
asigură securitatea exploatării maşinilor şi mecanismelor, utilajului
tehnologic, precum şi electrosecuritatea şi securitatea exploatării
vaselor ce funcţionează sub presiune.
În compartimentul patru (securitatea la incendiu) sunt
studiate proprietăţile materialelor şi substanţelor privind pericolul
de explozie-incendiu şi de incendiu, cauzele care pot provoca
incendii şi explozii, clasificarea încăperilor şi industriilor conform
pericolului de explozie-incendiu şi de incendiu, rezistenţa la foc
(RF) a elementelor de construcţii şi măsurile de sporire a gradului
de RF, mijloacele de stingere cu divers efect stingător, inclusiv
mijloacele primare de intervenţie, protecţia oamenilor în caz de
incendiu, măsurile de profilaxie a incendiilor şi exploziilor,
precum şi un şir de alte probleme ce ţin de prevenirea şi lichidarea
cu succes a incendiilor şi a urmărilor acestora.
În activitatea de producţie securitatea şi sănătatea în muncă
se asigură prin:
8
 1) instruire în materie de S.S.M. a lucrătorilor şi a
personalului tehnico-ingineresc la toate nivelurile de educaţie şi
pregătire profesională, în activitatea de muncă şi la locul de
muncă;
2) pregătirea specială a lucrătorilor care deservesc maşini,
mecanisme, utilaje etc. faţă de care sunt înaintate cerinţe sporite de
securitate tehnică;
3) verificarea periodică (cel puţin o dată la 36 luni) a
cunoştinţelor în materie de S.S.M a personalului tehnico-
ingineresc de toate nivelurile ierarhice.
4) supravegherea permanentă asupra respectării legislației
și a altor acte normative privind S.S.M. din partea organelor de stat
de supraveghere și control în domeniul securității muncii.

1.2. Sfera noțiunii de S.S.M.

În accepția cea mai generală, securitatea și sănătatea în
muncă are drept obiectiv cunoașterea și înlăturarea tuturor
perturbațiilor ce pot apărea în procesul de muncă, capabile să
provoace accidente și îmbolnăviri profesionale. Prin urmare, ea se
integrează în ansamblul activităților prin care în orice stat se
asigură protecția socială, ca o componentă esențială pentru
garantarea unui anumit nivel al calității vieții.
Pentru a-și putea atinge scopul – securitatea și sănătatea
omului în procesul de muncă – S.S.M. implică existența și
funcționarea unui sistem, multidisciplinar fundamentat, de
concepte teoretice, acte legislative, măsuri și mijloace tehnice,
social-economice, organizatorice, de igiena și medicina muncii etc.
Din acest motiv, se pot desprinde trei componente majore
ale sferei noțiunii de S.S.M.: disciplină științifică, instituție
juridică și activitate metodologico-aplicativă.

1.2.1. S.S.M. – disciplină științifică

Cercetarea teoretică actuală în domeniul S.S.M. urmărește
ca obiectiv prioritar fundamentarea științifică a tuturor măsurilor
de realizare a securității și igienei muncii, în mod sistematic și

9
unitar. Așadar, se manifestă o tendință tot mai accentuată de a se
accepta ideea unei discipline științifice de sine stătătoare, care să
studieze legitățile fenomenelor de accidentare și îmbolnăvire
profesională și modalitățile de înlăturare a lor.
Opinia specialiștilor din mai multe țări ar fi admiterea unei
discipline autonome sub denumirea de Securitatea și sănătatea în
muncă.
În prezent se consideră în mod univoc că locul acestei
discipline este în sistemul ștințelor legate de domeniul de
producție, iar obiectul său de studiu îl constituie accidentele de
muncă și bolile profesionale, adică modul de apariție și măsurile
de prevenire și eliminare a acestora.
Principalele probleme ce se încadrează în obiectul S.S.M.
și care o delimitează de alte discipline care aparțin domeniului
științelor muncii sunt:
- identificarea și descrierea fenomenelor negative care apar
în sistemele de muncă și care pot genera accidente și îmbolnăviri
profesionale, în vederea formulării unor concepte proprii;
- cercetarea premiselor fenomenelor studiate, tratarea lor pe
baza legăturilor de tipul cauză-efect și stabilirea normelor cu
caracter de lege pentru realizarea S.S.M.;
- elaborarea măsurilor, metodelor și mijloacelor de
protecție pe baza legităților identificate.
Tratarea acestor probleme într-un concept unitar constituie,
în fapt, bazele teoretice ale S.S.M. și nu își găsesc corespondent
sau suprapuneri în cadrul altor discipline.
Studierea premiselor, consecințelor și legităților procesului
de realizare a S.S.M. implică utilizarea unor metode proprii, dar și
a unor date oferite de numeroase discipline științifice limitrofe,
cum ar fi: medicina și igiena muncii, ergonomia, psihologia
muncii, sociologia, cibernetica, toxicologia, matematica etc. Se
evidențiază, astfel, caracterul inter și multidisciplinar al metodelor
și instrumentelor folosite pentru atingerea scopului S.S.M.

10
 1.2.2. S.S.M. – instituție juridică
S.S.M. ca instituție de drept reprezintă „un ansamblu de
norme legale și imperative, având ca obiect reglementarea
relațiilor sociale ce se formează în legătură cu organizarea,
conducerea și realizarea procesului de muncă, în scopul prevenirii
accidentelor și îmbolnăvirilor profesionale”.
În acest sens, se consideră drept norme juridice de S.S.M.
atât acelea care reglementează strict modul de aplicare a măsurilor
de protecție, cât și normele de drept al muncii care, deși în
principiu, au un obiect diferit și sunt specifice altor activități, prin
aplicarea lor au implicații asupra vieții, menținerii sănătății și
integrității anatomo-funcționale a lucrătorilor în cursul proceselor
de muncă.
În prezent, în țara noastră, din categoria normelor care
reglementează în mod direct modul de aplicare a măsurilor de
S.S.M. fac parte în principal:
1. Constituția R. Moldova.
2. Codul muncii.
3. Legea Securității și sănătății în muncă.
4. Normele generale de S.S.M.
5. Normele specifice de S.S.M. etc.
Printre normele de drept al muncii cu obiectiv diferit, dar
care contribuie prin aplicare la realizarea scopului S.S.M., se
înscriu cele referitoare la durata timpului de muncă și de odihnă,
munca în schimburi, orele de muncă suplimentare, normele de
igienă a muncii, normele de radioprotecție etc.

1.2.3. S.S.M. – activitate metodologico-aplicativă

Acționând în final asupra executantului unei sarcini de
muncă, în interdependență cu toate celelalte elemente ale
sistemului de muncă, S.S.M. se încadrează organic în activitatea de
concepere, organizare și desfășurare a proceselor de producție.
Acțiunile și măsurile prin care se realizează efectiv, la
nivelul proceselor de muncă, securitatea omului sunt în esență de
natura organizării muncii. Ține de domeniul organizării muncii să
aleagă elementele implicate în procesul de muncă sau să intervină
11
asupra lor astfel, încât să prevină producerea accidentelor și a
îmbolnăvirilor profesionale, aceasta constituind una din
modalitățile de creștere a productivității muncii.
Prin urmare, în sensul de activitate practică, noțiunea de
S.S.M. desemnează o subactivitate în cadrul organizării muncii.
Relația dintre S.S.M., în accepția completă a noțiunii, și
organizarea muncii este biunivocă. Luând în considerare rolul
acesteia din urmă în realizarea procesului de muncă, ea devine, pe
de altă parte, unul din elementele pe care le studiază și optimizează
S.S.M., în vederea identificării și contracarării riscurilor de
accidentare și îmbolnăvire profesională.
Eficiența activității practice, concrete, de S.S.M. este
dependentă nu numai de premisele teoretice și juridice. Activitatea
practică este condiționată și de modul concret în care se stabilesc
măsurile și mijloacele de acțiune, ordinea și condițiile în care se
aplică.
În consecință, se poate distinge și preocuparea pentru
stabilirea unor metodologii, care să facă legătura între cele trei
elemente fundamentale ale sistemului S.S.M.: teoria – legiferarea
teoriei – aplicarea.
În concluzie, sfera noțiunii de S.S.M. circumscrie trei
sensuri, trei coordonate fundamentale:
- S.S.M. – disciplină științifică;
- S.S.M. – instituție juridică;
- S.S.M. – activitate practică, componentă importantă a
organizării muncii.

1.3. Noţiunile de bază ale S.S.M.

Termenii şi definiţiile principale în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă semnifică următoarele:
 angajator – orice persoană fizică sau juridică care este
titularul unui raport de muncă cu lucrătorul şi care poartă
răspundere pentru unitatea respectivă;
 lucrător – orice persoană încadrată în muncă, în
condiţiile legii, de către un angajator, inclusiv stagiarii şi ucenicii;

12
  loc de muncă – loc destinat să adăpostească posturi de
lucru în clădirea unităţii şi orice alt loc din interiorul unităţii la
care lucrătorul are acces în timpul executării sarcinilor sale de
lucru;
 echipament de lucru – orice maşină, aparat, unealtă sau
instalaţie folosită la locul de muncă;
 echipament individual de protecţie – orice echipament
destinat să fie purtat sau ţinut de lucrător pentru a-l proteja
împotriva unuia sau mai multor riscuri ce ar putea să-i pună în
pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice
supliment sau accesoriu proiectat în acest scop;
 lucrător desemnat – orice lucrător desemnat de angajator
pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi prevenire a
riscurilor profesionale din unitate;
 mediu de lucru – totalitatea condiţiilor fizice, chimice,
biologice şi psihosociale în care lucrătorul îşi desfăşoară
activitatea;
 mijloace de producţie – totalitatea clădirilor şi altor
construcţii, echipamentelor de lucru, echipamentelor individuale
de protecţie, materiei prime, produselor intermediare etc., utilizate
în procesul de producere a bunurilor materiale;
 prevenire – ansamblu de dispoziţii sau măsuri, adoptate
ori planificate la toate etapele de lucru din unitate, pentru a preveni
sau a reduce riscurile profesionale;
 reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă – orice persoană aleasă,
selectată sau desemnată de lucrători pentru a-i reprezenta în
problemele referitoare la securitatea şi sănătatea lor la locul de
muncă, denumită în continuare reprezentant al lucrătorilor;
 risc profesional (risc de accidentare sau de îmbolnăvire
profesională) – combinaţie între probabilitatea şi gravitatea unei
posibile leziuni sau afectări a sănătăţii într-o situaţie periculoasă;
 pericol de producţie – posibilitatea acţiunii factorilor
nocivi şi periculoşi de producţie asupra lucrătorilor;

13
  traumatism de producţie – fenomenul caracterizat de
ansamblul accidentelor de muncă într-o anumită perioadă de timp;
 boală profesională – boala cauzată de acţiunea factorilor
nocivi asupra lucrătorului;
 sarcină de muncă – totalitatea operaţiilor de muncă pe
care executantul (lucrătorul) trebuie să le efectueze, în anumite
condiţii date, pentru realizarea scopului activităţii de muncă;
 tehnica securităţii (corect: securitate tehnică) –
ansamblu de măsuri organizatorice şi mijloace tehnice de
prevenire a acţiunii factorilor periculoşi asupra lucrătorilor;
 igiena industrială – ansamblu de măsuri şi mijloace
organizatorice, igienice şi sanitaro-tehnice care exclud acţiunea
factorilor nocivi de producţie asupra lucrătorilor;
 securitate la incendiu – ansamblu (complex) de măsuri
organizatorice, tehnice, de informare etc. prin care se exclude
posibilitatea izbucnirii incendiului şi exploziei, iar în cazul
acestora se preîntâmpină acţiunea factorilor periculoşi şi nocivi ai
incendiului şi exploziei asupra oamenilor, se asigură protecţia
bunurilor materiale şi stingerea eficientă a incendiului;
 serviciu intern de protecţie şi prevenire – compartiment
distinct, aflat în subordinea directă a angajatorului, pentru
efectuarea activităţilor de protecţie şi prevenire.
 conducător al locului de muncă – persoană competentă,
desemnată de angajator să îndrume şi să supravegheze activitatea
la un loc de muncă, în sarcina căreia este pusă şi îndeplinirea
dispoziţiilor legale privind S.S.M.;
 instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă –
ansamblu de activităţi cu caracter didactic prin care se însuşesc, se
transmit şi se verifică cunoştinţele în scopul formării deprinderilor
de securitate şi sănătate în muncă;
 pericol grav şi imediat de accidentare – situaţie concretă,
reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a
se produce un accident de muncă în orice moment;
 zonă cu risc profesional grav şi specific – zonă din cadrul
unităţii în care au fost identificate riscuri ce pot genera accidente
14
de muncă sau boli profesionale cu consecinţe grave şi ireversibile
(invaliditate sau decesul lucrătorului).

1.4. Instruirea lucrătorilor în domeniul S.S.M.

Instruirea lucrătorilor în domeniul S.S.M. se efectuează din
mijloacele unităţii, în timpul programului de lucru, în interiorul sau
în afara unităţii. Perioada în care se desfăşoară instruirea
lucrătorilor în domeniul S.S.M. este considerată timp de muncă.
Angajatorul va asigura condiţii egale atât pentru femei, cât şi
pentru bărbaţi în cadrul instruirii în domeniul S.S.M.
Instruirea lucrătorilor în domeniul S.S.M. cuprinde
următoarele faze:
1) instruirea la angajare:
a) instruirea introductiv-generală;
b) instruirea la locul de muncă;
2) instruirea periodică.
Fiecare angajator are obligaţia să asigure baza materială
corespunzătoare unei instruiri adecvate. Durata fiecărei faze de
instruire depinde de specificul activităţii economice şi de riscurile
profesionale, precum şi de activităţile de protecţie şi prevenire la
nivelul unităţii, care va fi nu mai mică de 1 oră.
Rezultatul instruirii lucrătorilor în domeniul S.S.M. se
consemnează, în mod obligatoriu, în Fişa personală de instruire în
domeniul S.S.M. (a se vedea îndrumarul nr. 2052, pag. 58).
După finalizarea instruirii, Fişa personală de instruire în
domeniul S.S.M. se semnează de către lucrătorul instruit şi de către
persoana care a efectuat instruirea şi a verificat cunoştinţele.
Pentru lucrătorii altor unităţi, care desfăşoară activităţi pe
bază de contract de prestări servicii în unitatea unui alt angajator,
angajatorul beneficiar de servicii va asigura instruirea lucrătorilor
privind activităţile specifice unităţii respective, riscurile pentru
S.S.M. şi măsurile de protecţie şi prevenire la nivelul unităţii, care
se va consemna în Fişa colectivă de instruire în domeniul S.S.M.
(a se vedea îndrumarul nr. 2052, pag. 61). Fişa colectivă de
instruire în domeniul S.S.M. se întocmeşte în două exemplare,

15
dintre care un exemplar se va păstra de către angajator/lucrătorul
desemnat/serviciu intern de prevenire şi protecţie, care a efectuat
instruirea, iar un exemplar – de către angajatorul lucrătorilor
instruiţi.
Inspectorii de muncă, în timpul controlului aplicării actelor
normative de S.S.M., vor fi însoţiţi de către un reprezentant
desemnat de către angajator, fără a se întocmi Fişa colectivă de
instruire în domeniul S.S.M.

1.4.1. Instruirea introductiv-generală

Instruirea introductiv-generală cuprinde:
1) toate persoanele care solicită angajarea în cîmpul
muncii;
2) stagiarii şi ucenicii.
Scopul instruirii introductiv-generale este de a informa
despre activităţile specifice unităţii respective, riscurile pentru
S.S.M., precum şi despre măsurile de protecţie şi prevenire la
nivelul unităţii.
Instruirea introductiv-generală se efectuează de către:
1) angajatorul care şi-a asumat atribuţiile lucrătorului
desemnat;
2) lucrătorul desemnat;
3) un lucrător al serviciului intern de protecţie şi prevenire;
4) serviciul extern de protecţie şi prevenire.
Instruirea introductiv-generală va cuprinde cel puţin
următoarele:
1) actele normative naţionale de S.S.M.;
2) consecinţele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării
actelor normative de S.S.M.;
3) riscurile profesionale specifice unităţii;
4) măsurile la nivelul unităţii privind stingerea incendiilor,
evacuarea lucrătorilor în cazul unui pericol grav şi imediat şi
acordarea primului ajutor în caz de accidentare în muncă.
Instruirea introductiv-generală va finaliza cu verificarea
cunoştinţelor însuşite de cei instruiţi, care se va efectua de către

16
lucrătorul desemnat/lucrătorul serviciului intern de protecţie şi
prevenire/lucrătorul serviciului extern de protecţie şi prevenire.
Lucrătorul desemnat/lucrătorul serviciului intern de
protecţie şi prevenire/lucrătorul serviciului extern de protecţie şi
prevenire, în raport cu rezultatul verificării cunoştinţelor, face
propuneri angajatorului referitor la angajarea sau neangajarea
persoanelor respective.

1.4.2. Instruirea la locul de muncă

Instruirea muncitorilor la locul de muncă se efectuează de
către conducătorul locului de muncă pe baza informaţiilor şi
instrucţiunilor de S.S.M., după instruirea introductiv-generală.
Scopul instruirii la locul de muncă este prezentarea riscurilor
profesionale, precum şi măsurile de protecţie şi prevenire la
nivelul fiecărui loc de muncă şi/sau post de lucru.
Instruirea la locul de muncă va cuprinde cel puţin
următoarele:
1) informaţiile privind riscurile profesionale specifice
locului de muncă şi/sau postului de lucru;
2) dispoziţiile instrucţiunilor de S.S.M. elaborate pentru
locul de muncă şi/sau postul de lucru;
3) măsurile la nivelul locului de muncă şi/sau postului de
lucru privind stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor în
cazul unui pericol grav şi imediat;
4) dispoziţiile instrucţiunilor privind acordarea primului
ajutor în caz de accidentare în muncă;
5) demonstraţii practice privind lucrul pe care muncitorul
îl va desfăşura, precum şi exerciţii practice privind utilizarea
echipamentului individual de protecţie, a mijloacelor de alarmare,
de intervenţie, de evacuare şi de prim ajutor în caz de accidentare
în muncă.
Muncitorul va fi admis la lucrul de sine stătător numai după
verificarea cunoştinţelor lui de către conducătorul locului de
muncă şi consemnarea acestui fapt în Fişa personală de instruire în
domeniul S.S.M.

17
 1.4.3. Instruirea periodică
Instruirea periodică a muncitorilor se efectuează de către
conducătorul locului de muncă pe baza informaţiilor şi
instrucţiunilor de S.S.M., avînd drept scop reîmprospătarea şi
actualizarea cunoştinţelor în domeniul S.S.M.
Intervalul dintre două instruiri periodice va fi stabilit de
angajator, în funcţie de condiţiile locului de muncă şi/sau ale
postului de lucru, care nu va fi mai mare de 6 luni.
Instruirea periodică se efectuează şi în următoarele cazuri:
1) când muncitorul a lipsit de la lucru peste 30 de zile
calendaristice;
2) când au fost operate modificări în instrucţiunile de
S.S.M.;
3) în urma încălcării de către muncitor a instrucţiunilor de
S.S.M.;
4) la reluarea activităţii după accidentul de muncă suferit de
către muncitor;
5) la executarea unor lucrări ocazionale sau speciale, care
nu fac parte din procesul de muncă obişnuit al muncitorului;
6) la lichidarea consecinţelor avariilor, calamităţilor etc.;
7) la efectuarea lucrărilor pentru care se perfectează un bon
de lucru – permis;
8) la introducerea unui nou echipament de lucru sau a unor
modificări ale echipamentului de lucru existent;
9) la introducerea oricărei tehnologii noi sau a unor
proceduri noi de lucru;
10) la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor
de lucru;
11) la schimbarea locului de muncă, postului de lucru sau a
lucrului în cadrul unităţii.
Muncitorul va putea să-şi continue lucrul de sine stătător
numai după verificarea cunoştinţelor lui de către conducătorul
locului de muncă şi consemnarea acestui fapt în Fişa personală de
instruire în domeniul S.S.M.

18
 1.4.4. Cursurile de instruire
În conformitate cu articolul 17 alineatul (7) din Legea
S.S.M., instruirea conducătorilor unităţilor, conducătorilor
locurilor de muncă, specialiştilor, lucrătorilor desemnaţi şi
reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă se efectuează imediat după numirea
lor în funcţiile respective şi, periodic, cel puţin o dată în 36 luni, la
cursuri de instruire realizate de servicii externe de protecţie şi
prevenire.
Conducătorii unităţilor care nu şi-au asumat atribuţiile
lucrătorilor desemnaţi, conducătorii locurilor de muncă, specialiştii
şi reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
S.S.M. vor urma cursul de instruire în domeniul S.S.M., cu
conţinut minim şi o durată de cel puţin 8 ore.
Conducătorii unităţilor care şi-au asumat atribuţiile
lucrătorilor desemnaţi şi lucrătorii desemnaţi vor urma cursul de
instruire în domeniul S.S.M. cu conţinut minim şi durata de cel
puţin 40 ore.
Cursurile de instruire în domeniul S.S.M. vor finaliza cu
verificarea cunoştinţelor însuşite, rezultatele cărora vor fi
consemnate într-un proces-verbal, care se va păstra la serviciul
extern de protecţie şi prevenire cel puţin 36 luni de la data
absolvirii cursului de instruire. Absolvirea cursurilor de instruire în
domeniul S.S.M. se va atesta prin certificate de absolvire, eliberate
de serviciile externe de protecţie şi prevenire.

1.5. Examenul medical

Examenul medical (E.M.) constituie o importantă măsură
de prevenire, contribuind la eliminarea acelor cauze ale
accidentelor de muncă și bolilor profesionale care au ca substrat
lipsa, insuficiența sau deficiențele unor însușiri fizice și psihice ale
executantului, respectiv starea anormală a sănătății acestuia.
În condițiile muncii industriale, E.M. are un important rol
profilactic. Pe de o parte, el contribuie la micșorarea incidenței
accidentelor de muncă și bolilor profesionale, prin orientarea

19
subiecților la muncile potrivite stării de sănătate, iar pe de altă
parte depistarea bolilor profesionale în faza incipientă previne
agravarea îmbolnăvirii și posibilitatea instalării invalidității.
Sub aspect organizatoric, E.M. cuprinde trei etape: la
încadrarea în muncă, periodic și special.

1.5.1. E.M. la încadrarea în muncă

E.M. la încadrarea în muncă are ca scop identificarea
oricărei afecțiuni care ar putea împiedica exercitarea unei anumite
profesii. El trebuie să furnizeze date complete asupra stării de
sănătate a personalului în momentul repartizării acestuia la locurile
de muncă, inclusiv aspectele cărora trebuie să li se acorde o atenție
deosebită cu ocazia examenelor medicale ulterioare.
E.M. la angajare constituie termen de referință pentru
examenele periodice și de specialitate ulterioare. Pentru a-și atinge
scopul, E.M. ce se efectuează la angajare trebuie să cuprindă:
Anamneza completă (fiziologică, patologică, profesională
eredocolaterală).
Examenul clinic: aspect general, măsurători
antropometrice, temperatură, tensiune arterială, puls, frecvența
respirației, tegument și mucoase, ganglioni limfatici, aparat
locomotor, aparat respirator, aparat cardiovascular, aparat digestiv,
sistem nervos, tiroidă, O.R.L.
Investigații de specialitate ale sistemelor, aparatelor sau
organelor:
- care pot fi lezate sau suprasolicitate de nocivitățile,
respectiv efortul la care va fi expus subiectul în timpul muncii;
- a căror lezare anterioară constituie un factor favorizant
pentru apariția bolii profesionale sau producerea accidentului de
muncă în condițiile concrete ale activității pe care subiectul
urmează să o desfășoare;
- a căror lezare anterioară poate fi relevată, întreținută sau
agravată de condițiile de muncă;
- care prezintă anomalii la examenul clinic sau a căror
alterare este probabilă, datorită unei afecțiuni anterioare;
20
 - care pot prezenta o lezare nediagnosticabilă clinic,
rezultată dintr-o expunere anterioară la noxe profesionale.
Din datele furnizate de E.M. la încadrare trebuie să rezulte
un tablou complet al stării de sănătate a persoanei angajate, cu
definirea aptitudinilor sale fizice și psihice.
Din compararea aptitudinilor fizice și psihice ale celui ce
solicită angajarea cu cerințele, solicitările și riscurile profesiei și a
locului de muncă se apreciază dacă acesta este:
- apt pentru orice muncă;
- apt numai pentru anumite munci, în condiții obișnuite;
- apt numai pentru o anumită muncă, în condiții speciale;
- inapt temporar pentru orice muncă.

1.5.2. E.M. periodic

E.M. periodic are drept scop:
- determinarea stării de sănătate a executantului la un
anumit moment, prin comparație cu rezultatele E.M. la încadrarea
în muncă;
- stabilirea termenului de comparație pentru aprecierea
corectă a modificărilor ulterioare ale stării de sănătate;
- verificarea concluziilor E.M. de la încadrarea în muncă în
ceea ce privește aptitudinile lucrătorului de a-și îndeplini sarcinile
profesionale fără risc de accidentare sau îmbolnăvire profesională;
- depistarea în faza incipientă a efectelor noxelor de la locul
de muncă, înainte de declanșarea unor boli profesionale;
- descoperirea afecțiunilor neprofesionale care constituie
contraindicații pentru o anumită muncă;
- formularea unor propuneri de măsuri pentru înlăturarea
cauzelor care au dus la apariția unor boli profesionale.
În cazul depistării unei afecțiuni profesionale sau a unei
boli care poate împiedica desfășurarea în bune condiții a muncii,
cazul va fi analizat în mod amănunțit pentru a se stabili:
- dacă este posibilă continuarea activității la același loc de
muncă, sau se impune recalificarea în altă profesie;

21
 - dacă este necesară schimbarea temporară sau definitivă a
locului de muncă, în cadrul aceleiași profesii, dar cu expunere
minimă sau nulă la noxa respectivă;
- dacă se impune instituirea unui tratament;
- dacă se impune pensionarea.
Tehnica efectuării E.M. periodic este identică celei a E.M.
la angajare. Periodicitatea E.M. periodic se stabilește de către
medicul întreprinderii, în cadrul limitelor maxime și minime
stabilite de organele ocrotirii sănătății pentru fiecare ramură de
activitate.

1.5.3. E.M. special

Pe lângă E.M. de la angajare și cele periodice, personalul
expus la noxe profesionale trebuie examinat, după metodologia și
tehnica de la angajare, în următoarele situații:
- înainte de reluarea lucrului după o boală profesională
cirabilă;
- înainte de reluarea lucrului după orice boală sau accident
cu incapacitate temporară de muncă de cel puțin 15 zile;
- în cazul transferării la o altă muncă sau la alt loc de
muncă;
- în cazul modificării procesului tehnologic, dacă aceasta
implică noi riscuri de accidentare sau îmbolnăvire;
- la părăsirea definitivă a unității, pentru personalul expus
influenței noxelor.

1.6. Examenul psihologic

În sistemul acțiunilor și măsurilor destinate realizării unei
eficiențe optime și unei securități maxime a omului în procesul
muncii un loc important trebuie să-l ocupe examenul psihologic
(E.P.). Alături de examenul medical, acesta urmărește două
obiective esențiale, și anume:
- asigurarea unei concordanțe cât mai depline între sarcinile
și cerințele obiective ale profesiei, în general, ale locului de
muncă, în special, și capacitățile reale ale individului;

22
 - detectarea și prevenirea cauzelor de ordin psihologic ale
disfuncțiilor și accidentelor în cadrul sistemului „om – sarcină de
muncă – mijloace de producție – mediu de muncă”.
În atingerea acestor obiective E.P. este implicat la mai
multe instanțe:
- în orientarea școlară și profesională;
- în selecția profesională;
- în repartiția la locurile de muncă în cadrul aceleiași
meserii;
- în avizarea periodică a menținerii în funcție la locul dat;
- în promovarea pe un loc de muncă de nivel mai înalt de
competență sau cu indice sporit de risc (accidentabilitate);
- în expertiza și recuperarea capacității de muncă (după
anumite boli, accidente etc.).
Instanța la care este solicitat dictează atât conținutul sau
structura, cât și mobilitatea concretă de desfășurare a E.P.
În toate situațiile enumerate mai sus, acest examen are un
caracter complex, presupunând corelarea mai multor metode și
procedee: metoda observației, metoda biografică (relevarea și
evaluarea celor mai semnificative epizoade și evenimente din
istoria persoanei), metoda analizei produselor activității, metoda
chestionarului și convorbirii, metoda testelor, metoda
experimentului (de laborator și natural). Fiecare metodă implică o
schemă logico-operațională diferită, criterii și tehnici de măsurare-
evaluare specifice.
De aceea, indiferent care este scopul pe care-l urmărește,
E.P. trebuie să aibă la bază o serie de principii generale, a căror
respectare este de natură a preveni posibilele mistificări,
denaturări, exagerări, conferind semnificația diagnostico-
prognostică scontată rezultatelor lui. Printre asemenea principii,
esențiale sunt: principiul obiectivității, principiul fidelității;
pricipiul gradației și individualizării; principiul relevanței;
principiul genetic-evolutiv; principiul complementarității;
principiul validității.
Principiul obiectivității reclamă ca informația despre
diferitele structuri și laturi ale personalității subiectului examinat
23
să fie obținută prin probe controlabile, a căror aplicare să poată fi
repetată de diferiți examinatori, iar rezultatele să poată fi
exprimate în unități de măsură cuantificabile și comparabile.
Obiectivitatea presupune alegerea adecvată a formei răspunsului
prin care se exteriorizează și se evidențiază conținutul și
individualitatea diferitelor funcții și procese psihice – percepție,
memorie, atenție, afectivitate, gândire – și trăsături de personalitate
– temperamentale, atitudinal-caracteriale.
Principiul fidelității cere ca probele de determinare-
evaluare a diferitelor funcții și capacități psihice să se aplice
respectându-se riguros instrucțiunile și etaloanele stabilite și că
înregistrarea și prelucrarea rezultatelor să fie pe cât posibil
riguroase, elminându-se denaturările, falsificările intenționate sau
neintenționate. Se spune că o probă psihologică (de exemplu, un
test de inteligență generală) este fidelă dacă, repetată de două – trei
ori, la intervale scurte de timp, aceluiași subiect sau grup de
subiecți, dă rezultate apropiate.
Principiul gradației și individualizării cere ca E.P. să
includă probe de dificultate variată, ordonate în serie ascendentă,
de la ușor la greu, de la simplu la complex, și să se moduleze în
funcție de specificul și particularitățile individuale. Respectarea
acestei cerințe are o mare importanță pentru eficiența E.P.,
deoarece permite relevarea atât a registrului valoric pe care se
întinde o anumită funcție (capacitate) la un anumit subiect, cât și a
nivelului de dezvoltare pe care una și aceeași funcție (capacitate) îl
atinge la diferiți subiecți, lucru esențial pentru o clasificare
obiectivă în cazul selecției profesionale.
Așadar, orice E.P. trebuie conceput în așa fel, încât
subiectul examinat să fie trecut suscesiv prin trei „regimuri” de
solicitare: simplu, în cadrul căruia sarcinile date să fie rezolvate în
proporție de 100%; mediu, în cadrul căruia sarcinile prezentate să
fie rezolvate în proporție de 60-70%; critic, în cadrul căruia
procentul de rezolvare să se reducă sub 50%, ajungând până la o
asemenea limită de dificultate, încât subiectul să nu mai poată
rezolva nici una din sarcinile date. Când acest model este aplicat

24
mai multor subiecți, obținem o imagine fidelă a ierarhizării lor
valorice la funcția sau aptitudinea testată.
Principiul relevanței postulează necesitatea ca probele
psihologice să reflecte și să reproducă în structura și conținutul lor
aspecte pe cât posibil mai semnificative ale situaților reale de viață
și de muncă ale subiecților examinați și să permită evidențierea
unor trăsături esențiale ale funcțiilor și capacităților testate. De
aceea, înainte de a fi supusă testării în scopul unei orientări sau
selecții profesionale, orice funcție și aptitudine trebuie să fi fost
temeinic studiată și bine definită mai înainte.
Principiul genetic-evolutiv este de o importanță
metodologică excepțională, el postulând raportarea și interpretarea
funcțiilor și capacităților psihice nu ca ceva înnăscut și imuabil, ci
ca o seamă de calități evolutive, care se formează și se maturizează
în timpul vieții individului prin interacțiunea completă, dialectică,
dintre factorii interni (endogeni), în care intră și elementele
ereditare, și factorii externi (exogeni), în rândul cărora rolul
determinant îl au factorii sociali (familia, școala, alte instituții și
organizații socioculturale, activitatea profesională etc.). De aici
rezultă că în orice E.P. trebuie să se releve dimensiunea genetic-
evolutivă a funcțiilor și capacităților testate, respectiv:
- nivelul de elaborare în momentul dat, în raport cu norma
stabilită pentru vârsta dată;
- rata de progres sau dezvoltare, apreciată după capacitatea
de învățare și adaptare în contextul sarcinilor noi;
- nivelul probabil pe care funcția sau capacitatea
considerată îl va atinge în decursul timpului.
În relevarea aspectului genetic-evolutiv, E.P. trebuie să țină
seama de existența a patru tipuri principale de curbe ale dezvoltării
psihocomportamentale:
a) curba accelerat-crescătoare, cu încetinire și stagnare
ulterioară, care reflectă un ritm înalt al dezvoltării în primii ani de
viață, după care se produce o încetinire, nivelul final atingând cota
ce o lasă să se întrevadă faza inițială;
b) curba inițial monoton-crescătoare și cu accelerare
ulterioară, care reflectă un ritm relativ lent al dezvoltării, în primii
25
ani, urmat de o accelerare puternică, putând duce la un nivel foarte
înalt de organizare și eficiență a structurii psihice respective;
c) curba cu ritm relativ egal de dezvoltare pe întreaga
perioadă a copilăriei, adolescenței și tinereții;
d) curba cu ritm general anormal de lent de-a lungul
întregii perioade a dezvoltării, care caracterizează cazurile de
întârziere și debilitate mintală.
Principiul complementarității subliniază necesitatea de a
privi diversele metode și procedee de psihodiagnostic în corelație
unele cu altele, fiecare din ele dezvăluind și testând cu precădere o
anumită legătură sau însușire a organizării psihocomportamentale
unitare a omului.
Nu există încă o asemenea metodă sau tehnică de
investigare care să furnizeze întreaga cantitate de informație
necesară descrierii și caracterizării psihologice exhaustive și fidele
a unei persoane. Dimpotrivă, complexitatea extraordinară a
sistemului psihic uman impune în mod obligatoriu folosirea și
corelarea unei game cât mai întinse de metode și procedee. Prin
urmare, se poate afirma că, dacă va fi posibil ca în cadrul unui E.P.
vizând orientarea și selecția profesională să se folosească un număr
cât mai mare de procedee și probe diferențiate, acesta va dobândi
un grad de veridicitate mai înalt și va fi mai eficient.
Principiul validității postulează necesitatea existenței unei
concordanțe semnificative între rezultatele pe care un subiect le
obține în cadrul E.P. și rezultatele pe care le obține el în activitatea
profesională pentru care a fost selectat. În virtutea acestui
principiu, orice test psihologic ce urmează a fi folosit în scopul
orientării sau selecției profesionale, trebuie mai întâi supus
operației de validare. Aceasta rezidă în calcularea coeficientului de
corelație – simplă sau multiplă – între datele obținute de un
eșantion reprezentativ la testul ce i-a fost administrat și rezultatele
pe care același eșantion le obține în cadrul activității profesionale
specifice. Se consideră că poate fi folosit ca instrument de
evaluare-clasificare numai un asemenea test (probă) care are un
coeficient de validitate de cel puțin 0,70 - 0,75.

26
 Satisfacerea unei asemenea exigențe este posibilă numai
dacă s-au respectat următoarele:
- elaborarea și alegerea probelor psihologice s-au efectuat
ținând seama de conținutul și structura obiectivă a sarcinilor
proprii profesiei sau meseriei date;
- au fost corect identificate și riguros definite acele funcții,
trăsături și capacități psihice absolut necesare pentru a face față în
mod corespunzător (optim) sarcinilor și solicitărilor profesiei și
locului de muncă dat;
- au fost corect identificate și riguros definite acele
deficiențe aptitudinale și trăsături caracteriale care ar constitui un
obstacol real în calea exercitării optime a profesiei sau îndeplinirii
corespunzătoare a sarcinilor la un anumit loc de muncă;
- au fost corect identificați și definiți indicatorii de ordin
cantitativ și calitativ a ceea ce înseamnă „eficiență profesională”;
- au fost corect identificați și definiți indicatorii de evaluare
a funcțiilor și capacităților psihice care formează obiectul testării;
- eșantionul pe care s-a efectuat etalonarea probelor a fost
static reprezentativ, performanțele obținute supunându-se legii.
Din cele menționate rezultă că E.P. destinat orientării și
selecției profesionale trebuie să se bazeze pe o cunoaștere
temeinică a profesiilor și locurilor de muncă, obiectivată în
monografii profesionale și în psihoprofesiograme. Monografiile
reprezintă descrierea exhaustivă a unei (unor) profesii considerate
sub toate aspectele – economic, tehnologic, social, medical,
psihologic etc. Ele se realizează prin cercetări interdisciplinare,
devenind un ghid nu numai pentru desfășurarea examenului
psihologic, ci și pentru organizarea și conducerea procesului de
producție în ansamblu.
Profesiogramele specifice descriu cerințele și solicitările
psihofiziologice ale profesiei și, implicit, condițiile de ordin
psihologic pe care trebuie să le îndeplinească cineva pentru a putea
avea acces la profesia sau locul de muncă dat. Profesiogramele se
pot elabora doar pe baza cercetărilor psihologice și ele sunt
obligatorii pentru a asigura examenului minimul necesar de
fundamentare științifică.
27
 Datele E.P., prelucrate și interpretate conform criteriilor și
etaloanelor stabilite, se înscriu într-un grafic, care reprezintă
„profilul psihologic” al persoanei date.

1.7. Elementele procesului de muncă și

interacțiunea lor
Sistemul „executant - sarcină de muncă - mijloace de
producție - mediu de muncă” prezintă în sine elementele
procesului de muncă. Implicând existența unui raport între
evenimentul care constituie accidentul de muncă sau boala
profesională și exercitarea unei sarcini de muncă cele două noțiuni
presupun o legătură etiologică cu munca. Cu alte cuvinte aceste
fenomene se pot manifesta numai în cadrul unui proces de muncă,
în care omul apare ca executant al unei sarcini de muncă.
Indiferent de natura sa, la realizarea oricărei activități de
producție este necesar să existe și să intre în relație cele patru
elemente deja menționate, și anume: executantul – sarcina de
muncă – mijloacele de producție – mediul de muncă.
Executantul – omul implicat nemijlocit în realizarea
sarcinii de muncă. Prin definiție, el este victima potențială a
oricărui accident sau boală profesională. Fără prezența acestuia,
niciun incident sau accident nu constituie, conform legii, accident
de muncă.
Sarcina de muncă – totalitatea acțiunilor pe care trebuie să
le efectueze executantul, prin intermediul mijloacelor de producție
pentru realizarea scopului sistemului de muncă și a condițiilor
impuse de realizare a acestor acțiuni.
Mijloacele de producție – totalitatea mijloacelor de muncă
(unelte de muncă, mijloace de transport și comunicație, clădirile
destinate producției, recipientele și depozitele pentru păstrarea
produselor finite etc.) și a obiectelor muncii (materiile prime) pe
care oamenii le folosesc în procesul de producție.
Mediul de muncă – totalitatea condițiilor fizice, chimice,
biologice și psihosociale în care executantul își desfășoară
activitatea, cuprinde mediul fizic ambiant și concomitent mediul

28
social (ambianța socială, definită de relațiile de grup, motivația
muncii etc.).
Procesul de muncă – unitate sau celulă elementară a
procesului de producție, reprezentând succesiunea în timp și în
spațiu a activităților conjugate ale executantului și a mijloacelor de
producție în sistemul de muncă.
Procesul de producție – proces social în cadrul căruia
oamenii intră în relații reciproce bine determinate și acționează cu
ajutorul mijloacelor de muncă, asupra obiectului muncii, pentru a
crea bunuri materiale și servicii.
Pentru ca un proces de muncă să aibă loc trebuie ca cele
patru elemente prezentate anterior să coexiste în spațiu și în timp și
să intre în relație întrte ele. Legăturile care iau naștere în procesul
de muncă sunt prezentate în figura 1.1.
În cadrul sistemului de muncă, executantul și elementele
materiale intră în relație funcțională prin intermediul sarcinii de
muncă. În raport cu executantul, sarcina și mediul de muncă
acționează direct asupra acestuia, în timp ce mijloacele de
producție, numai indirect prin intermediul sarcinii de muncă.

Figura 1.1. Elementele implicate în realizarea peocesului

de muncă și relațiile dintre ele

29
 Din punctul de vedere al S.S.M., procesul de muncă
manifestă două caracteristici esențiale: prezența omului în calitate
de executant și capacitatea elementelor implicate în acest proces de
a constitui un sistem – sistemul de muncă.
Prima caracteristică definește procesul de muncă drept
spațiu de producere a accidentelor de muncă și a bolilor
profesionale.
Cea de a doua caracteristică permite înțelegerea
mecanismului de apariție a celor două evenimente negative.
Sistemul de muncă se poate defini ca un ansamblu
constituit de unul sau mai mulți executanți și mijloace de producție
care, având un scop comun de realizat (procesul de muncă),
interacționează pe baza unui circuit informațional, în anumite
condiții fizice și psihosociale ale mediului de muncă.
Prin urmare, existența generică a celor patru elemente nu
este suficientă pentru constituirea unui sistem de muncă și
desfășurarea unui proces de muncă. Ele trebuie să coexiste în
spațiu și în timp și să interacționeze, dar nu la întâmplare, ci în
virtutea unui scop comun. Modul în care se produc interacțiunile
este esențial pentru realizarea scopului propus.
Dacă fenomenul accidentării și îmbolnăvirii profesionale
este privit ca un efect circumscris obligatoriu unui proces de
muncă, pentru a ajunge la cauzele care l-au produs trebuie să se
stabilească și să se analizeze ce se întâmplă în interiorul acestui
spațiu de circumscriere, adică în interiorul sistemului de muncă.
În condițiile în care elementele implicate în realizarea
procesului de muncă funcționează și interacționează corect, ele vor
realiza scopul pentru care a fost creat sistemul, respectiv cel de a
produce și nu de a se autodistruge. Orice deficiență la nivelul
unuia sau a mai multor elemente, reprezentând o abatere în
funcționarea prestabilită a sistemului conduce la creșterea
entropiei, deci la manifestarea tendinței sale de autodistrugere,
inclusiv prin vătămarea omului. Același lucru se poate întâmpla și
în cazul perturbării relațiilor din sistem.
Așadar, accidentele de muncă și bolile profesionale sunt
rezultatul unor disfuncții ale sistemului de muncă, generate de
30
dereglările elementelor sale constituente și/sau ale relațiilor dintre
aceste elemente.
Sistemul de muncă este deschis prin componenta „om” și
semideschis prin componenta „tehnică” (mijloacele de producție și
mediul de muncă). Omul este capabil de schimburi informaționale,
energetice și de substanță cu exteriorul, ceea ce îi permite să
acționeze atât în sensul conservării sale, cât și al autodistrugerii.
Prima tendință justifică posibilitatea adoptării de măsuri de
intervenție, de prevenire a accidentelor de muncă și bolilor
profesionale. Cea de a doua dovedește capacitatea executantului de
a fi el însuși sursa generatoare a acestor evenimente.
Componenta „tehnică” are posibilități foarte limitate de
astfel de schimbări cu exteriorul și acestea au loc numai prin
intervenția omului.
Sistemul de muncă este dinamic, schimbându-și stările sub
acțiunea legii timpului, evidențiindu-se trei profiluri de stare,
semnificativ distincte după probabilitatea producerii unor abateri
de la funcționarea normală:
- profilul de stare cu tendința optimizatoare, caracterizat
prin variații adaptive pozitive, antientropice; posibilitatea de
apariție a disfuncțiilor are valoare mai ridicată la început, când se
face pentru prima dată conectarea componentelor în sistem și când
încă nu este rodat programul interacțiunilor dintre operatorul uman
și mașină; pe măsura realizării coadaptării reciproce se reduce
probabilitatea abaterilor;
- profilul de stare optimă, caracterizat prin funcționarea cea
mai bună și eficientă a sistemului în condițiile date și prin cea mai
mică valoare a entropiei, deci prin cea mai mică probabilitate a
disfuncțiilor;
- profilul de stare involutiv, în cadrul căruia parametrii
funcționali și eficiența sistemului scad continuu, tinzând spre
limita critică de admisibilitate (toleranță); per ansamblu scade
gradul de organizare, deci se mărește entropia și crește
probabilitatea producerii abaterilor.
Sistemul de muncă este integrat, înțelegând prin aceasta că
modul său de manifestare nu este reductibil la stările și trăsăturile
31
componentelor luate separat sau la suma simplă (aritmetică).
Rezultă că în aprecierea posibilității de abatere de la funcționarea
sa normală trebuie luate în considerare nu numai particularitățile
componentelor luate izolat, dar și gradul de structurare și
consolidare a comportamentului supraordonat al sistemului ca un
ansamblu „întegru” (întreg).
Sistemul de muncă este autoreglabil, adică posedă
capacitatea de a folosi informația despre efectele acțiunilor
reglatorii anterioare pentru corectarea eventualelor abateri sau
erori și pentru perfecționarea acțiunilor viitoare. De regulă, orice
sistem de muncă este proiectat pentru îndeplinirea unui anumit gen
de sarcini, în concordanță cu anumiți parametri de ordin cantitativ
și calitativ (sistem homeostatic). În cursul funcționării, acești
parametri trebuie să se mențină cât mai mult timp în limitele
parametrilor stabiliți. Orice deviație este o sursă de autodistrugere.
Sistemul de muncă este determinist prin construcție și
relativ aleator prin modul concret de funcționare. El se
caracterizează prin legături „strict” determinate între componente,
pe de o parte, și între „intrare” și „ieșire”, pe de altă parte. Pe baza
lor se stabilesc parametrii optimi de funcționare, considerându-se
că, obiectiv, nu ar exista motive ca lucrările să nu se desfășoare așa
cum au fost proiectate. În realitate, există o diferență semnificativă
între „etalon” și dinamica reală a sistemului. În primul rând,
rezultatul obținut în cursul fucționării sistemului, adesea, se abate
de la indicatorii cantitativi și calitativi preconizați; în al doilea
rând, stările care înlocuiesc dinamica sistemului diferă unele de
altele nu numai în limitele unui interval mai lung de timp, dar chiar
și pe durata unei singure zile de muncă. Caracterul aleator al
sistemului se evidențiază și în imprevizibilitatea apariției
disfuncțiilor.
Abaterile de la funcționarea optimă a sistemului nu conduc
întotdeauna, obligatoriu, la vătămarea organismului uman. Pentru
ca să se producă un astfel de efect este necesar ca ele să se
constituie într-un lanț cauzal, a cărui ultimă verigă este întâlnirea
dintre victimă și agentul material care o lezează.

32
 Disfuncțiile sistemului de muncă ce se por finaliza printr-
un accident de muncă sau o îmbolnăvire profesională se produc
numai în condițiile existenței și manifestării factorilor de risc de
accidentare și/sau îmbolnăvire profesională.

1.8. Factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire

profesională
Factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională
sunt factori (însușiri, stări, procese, fenomene, comportamente)
proprii elementelor sistemului de muncă, care pot provoca, în
anumite condiții, accidente de muncă sau boli profesionale.
În consecință, problema prevenirii accidentelor și bolilor
profesionale se reduce la depistarea și eliminarea sau anihilarea
acțiunii factorilor de risc. Deoarece factorii de risc se regăsesc la
nivelul fiecărui element al sistemului de muncă, măsurile de
prevenire vor corespunde cel puțin unuia dintre aceste elemente.
De aceea, măsurile de prevenire referitoare la executant (examenul
medical, psihologic, instruirea) au ca scop eliminarea factorilor de
risc proprii lucrătorilor, generați de lipsa unor aptitudini fizice și
psihice corespunzătoare, lipsa cunoștințelor profesionale și de
securitate și sănătate în muncă, atitudinea necorespunzătoare față
de risc etc.
Rezultă, așadar, că primul criteriu de clasificare a factorilor
de risc care se impune este cel determinat de elementul generator,
conform căruia distingem:
- factorii de risc proprii executantului (lucrătorului);
- factorii de risc proprii sarcinii de muncă;
- factorii de risc proprii mijloacelor de producție;
- factorii de risc proprii mediului de muncă.
Pentru ca această clasificare să fie utilă, respectiv pentru a
permite încadrarea diverșilor factori într-una din categoriile
menționate, trebuie cunoscute formele lor concrete de manifestare.
Se ajunge, astfel, la un al doilea criteriu, combinat:
elementul generator și formele de manifestare specifice ale
factorilor de risc.

33
 1.8.1. Factorii de risc proprii executantului
Abaterea posibilă a lucrătorului de la linia ideală pe care
trebuie s-o urmeze în îndeplinirea sarcinii de muncă, reprezintă
întotdeauna o eroare, la nivelul uneia sau a mai multor dintre
verigile de bază ale activității de muncă, respectiv:
- erori de recepție, prelucrare și interpretare a informației;
- erori de decizie;
- erori de execuție;
- erori de autoreglaj.
Eroarea executantului (lucrătorului) se concretizează într-
un comportament inadecvat din punctul de vedere al securității
muncii, sub forma unei acțiuni greșite sau omisiuni (întârziere în
execuție, execuție greșită etc.).
1. Acțiuni greșite:
1.1) executare defectuoasă de operaţii (comenzi, manevre,
poziţionări, fixări, asamblări, reglaje, utilizare greşită a mijloacelor
de protecţie etc.);
1.2) nesincronizări de operaţii (întârzieri, devansări);
1.3) efectuare de operaţii neprevăzute prin sarcina de
muncă (pornirea echipamentelor tehnice, întreruperea funcţionării
echipamentelor tehnice, alimentarea sau oprirea alimentării cu
resurse energetice, deplasări sau staţionări în zone periculoase,
deplasări cu pericol de cădere);
1.4) comunicări accidentogene.
2. Omisiuni:
2.1) omiterea unor operaţii;
2.2) neutilizarea mijloacelor de protecție.

1.8.2. Factorii de risc proprii sarcinii de muncă

Există două forme de manifestare a factorilor de risc
proprii sarcinii de muncă:
- conținut sau structură necorespunzătoare a sarcinii de
muncă în raport cu scopul sistemului de muncă sau cu cerințele
impuse de situațiile de risc;
- sub/supradimensionarea cerințelor impuse executantului,
respectiv necorespunzătoare posibilităților acestuia.
34
 1. Conţinut sau structură necorespunzătoare a sarcinii de
muncă în raport cu cerinţele de securitate:
1.1) operaţii, reguli, procedee greşite;
1.2) absenţa unor operaţii;
1.3) metode de muncă necorespunzătoare (succesiune
greşită a operaţiilor).
2. Sarcina sub/supradimensionată în raport cu
capacitatea executantului:
2.1) solicitare fizică (efort static, efort dinamic, poziţii de
lucru forţate sau vicioase);
2.2) solicitare psihică (ritm de muncă mare, decizii dificile
în timp scurt, monotonia muncii, operaţii extrem de complexe,
încordarea văzului etc.).

1.8.3. Factorii de risc proprii mijloacelor de producție

După natura acțiunii lor, factorii de risc proprii mijloacelor
de producție se pot manifesta sub următoarele forme:
1. Factorii de risc mecanic:
1.1) mişcări periculoase:
1.1.1) mişcări funcţionale ale echipamentelor tehnice:
organe de maşini în mişcare; curgeri de fluide; deplasări ale
mijloacelor de transport etc.;
1.1.2) autodeclanşări sau autoblocări contraindicate ale
mişcărilor funcţionale ale echipamentelor tehnice sau ale
fluidelor;
1.1.3) deplasări sub efectul gravitaţiei: alunecare,
rostogolire, rulare pe roţi, răsturnare, cădere liberă, scurgere liberă,
deversare, surpare, prăbuşire, scufundare etc.;
1.1.4) Deplasări sub efectul propulsiei: proiectare de
corpuri sau particule, deviere de la traiectoria normală, balansare,
recul, şocuri excesive, erupţie, jet.
1.2) suprafeţe sau contururi periculoase: înţepătoare,
tăioase, alunecoase, abrazive, adezive etc.
1.3) recipiente sub presiune.
1.4) vibraţii excesive ale utilajului.

35
 2. Factorii de risc termic:
2.1) temperatura ridicată a obiectelor sau suprafețelor;
2.2) temperatura coborâtă a obiectelor sau suprafețelor;
2.3) flăcări, flame.
3. Factorii de risc electric (curentul electric): atingere
directă, atingere indirectă, tensiune de pas.
4. Factorii de risc chimic: substanțe toxice, substanțe
caustice, substanțe inflamabile, substanțe explozive, substanțe
cancerigene etc.
5. Factorii de risc biologic:
5.1) culturi sau preparate cu microorganisme: bacterii,
virusuri, richeții, spirochete, ciuperci, protozoare;
5.2) plante periculoase: de ex. ciuperci otrăvitoare;
5.3) animale periculoase: de ex. șerpi veninoși, animale
turbate, insecte periculoase.

1.8.4. Factorii de risc proprii mediului de muncă

Mediul fizic ambiant poate prezenta factori de risc sub
formă de depășiri ale nivelului sau intensității funcționale a
parametrilor specifici, precum și de apariții ale unor condiții de
muncă inadecvate:
- factori de risc chimic;
- factori de risc fizic (mecanic, termic, electric);
- factori de risc biologic;
- factori de risc de sub/suprasolicitare psihofiziologică a
executantului.
Mediul social (ambianța socială imediată) se caracterizează
prin factori de risc de natură psihică, al căror efect este
suprasolicitarea executantului:
- neconcordanțe între statusuri și roluri;
- competențe necorespunzătoare nivelului responsabilității;
- neconcordanța relațiilor informale cu cele formale etc.
1. Factorii de risc fizic:
1.1) temperatura aerului: ridicată, scăzută;
1.2) umiditatea aerului: ridicată, scăzută;
1.3) curenții de aer;
36
 1.4) presiunea aerului: ridicată, scăzută;
1.5) aeroionizarea aerului;
1.6) suprapresiune în adâncimea apelor;
1.7) zgomot, infrasunete, ultrasunete;
1.8) vibrații;
1.9) iluminat (nivel de iluminare scăzut, strălucire,
pâlpâire);

1.10) radiații:
1.10.1) radiații electromagnetice: infraroșii,
ultraviolete, microunde, de frecvență înaltă, de frecvență medie, de
frecvență joasă, laser;
1.10.2) radiații ionizante: alfa, beta, gamma;
1.11) potențial electrostatic;
1.12) calamități naturale (trăsnet, inundație, grindină, vânt,
viscol, alunecări, surpări, prăbușiri de teren sau copaci, avalanșe,
seisme etc.);
1.13) pulberi pneumoconiogene.

2. Factorii de risc chimic:

2.1) gaze, vapori, aerosoli toxici sau caustici;
2.2) pulberi în suspensie în aer, gaze și/sau vapori
inflamabili sau explozivi.
3. Factorii de risc biologic (microorganisme în suspensie
în aer): bacterii, virusuri, richeții, spirochete, ciuperci, protozoare
etc.
4. Caracterul special al muncii: subteran, acvatic,
subacvatic, mlăștinos, aerian, cosmic etc.

1.9. Responsabilitatea materială a întreprinderilor

pentru prejudiciul cauzat lucrătorilor
În cazul în care administraţia întreprinderii nu ia măsuri
eficiente pentru asigurarea condiţiilor de muncă în conformitate cu
actele normative în vigoare Guvernul R. Moldova are dreptul, în
baza avizului Expertizei de stat a condiţiilor de muncă sau la

37
propunerea sindicatelor să stabilească pentru aceste întreprinderi
tarife majorate de decontări pentru asigurarea socială a lucrătorilor.
Întreprinderea vinovată (complet sau parţial) de accidentul
de muncă sau de îmbolnăvirea profesională este obligată să repare,
în modul stabilit de lege, paguba pricinuită de vătămarea
organismului sau de zdruncinarea sănătăţii, precum şi să plătească
instituţiilor curative şi de întremare costul tratamentului şi să
compenseze integral organelor de asigurare socială cheltuielile
pentru plata pensiei şi a altor indemnizaţii.
Lucrătorului căruia i s-a stabilit gradul de reducere a
capacităţii de muncă ca urmare a unui accident de muncă sau a
unei boli profesionale i se plăteşte, din contul unităţii care poartă
vina pentru accidentul de muncă (A.d.M.) sau pentru boala
profesională (B.P.) pe lângă despăgubirea stabilită de lege, o
indemnizaţie unică, luându-se ca bază salariul mediul lunar pe ţară,
pentru fiecare procent de pierdere a capacităţii de muncă, dar, în
toate cazurile, nu mai puţin de un salariu anual al accidentatului.
În caz de deces al lucrătorului în urma unui A.d.M. sau a
unei B.P., unitatea care poartă vina pentru A.d.M. sau pentru B.P.
repară prejudiciul material persoanelor care au dreptul la aceasta,
în modul şi în mărimea stabilită de lege şi, în plus, le plăteşte, din
contul mijloacelor proprii, o indemnizaţie unică, luându-se ca bază
salariul mediu anual al celui decedat, înmulţit la numărul anilor
compleţi pe care acesta nu i-a trăit până la vârsta de 63 ani, dar, în
toate cazurile, nu mai puţin de 10 salarii medii anuale.
Dacă reducerea capacităţii de muncă sau decesul
lucrătorului a survenit în urma unui A.d.M nu numai din vina
unităţii ci şi a accidentatului, se aplică răspunderea mixtă conform
legii şi mărimea indemnizaţiei unice se reduce în dependenţă de
gradul de vinovăţie al accidentatului.
Indemnizaţia unică se plăteşte persoanelor care au dreptul
la aceasta de către unitatea care poartă vina pentru A.d.M. sau
pentru B.P., în modul stabilit de Guvern.
În cazul în care unitatea nu dispune de mijloacele
respective, plata indemnizaţiei unice se efectuează, în baza

38
hotărârii instanţei judecătoreşti, din contul oricăror bunuri sau
mijloace ale unităţii.
Litigiile ce ţin de achitarea indemnizaţiei unice se
examinează de către instanţa judecătorească.

1.10. Contractul colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă (C.C.M.) este actul juridic
care reglementează raporturile de muncă şi alte raporturi sociale în
unitate, încheiat în formă scrisă între salariaţi şi angajator de către
reprezentanţii acestora.
C.C.M. poate fi încheiat atât pe unitate în ansamblu, cât şi
în filialele şi reprezentanţele acesteia.
Conţinutul şi structura C.C.M. sunt determinate de părţi. În
C.C.M. pot fi prevăzute angajamente reciproce ale salariaţilor şi a
angajatorului privind:
a) formele, sistemele şi cuantumul retribuirii muncii;
b) plata indemnizaţiilor şi compensaţiilor;
c) mecanismul de reglementare a retribuirii muncii,
ţinându-se cont de nivelul inflaţiei şi de atingerea indicilor
economici prevăzuţi de C.C.M.;
d) timpul de muncă şi cel de odihnă, precum şi chestiunile
ce ţin de modul acordării şi de durata concediilor;
e) ameliorarea condiţiilor de muncă şi a nivelului de
securitate şi sănătate în muncă a lucrătorilor, inclusiv a femeilor şi
tineretului;
f) securitatea ecologică şi ocrotirea sănătăţii lucrătorilor în
procesul de producţie;
g) garanţiile şi înlesnirile pentru lucrătorii care îmbină
activitatea de muncă cu studiile;
h) răspunderea părţilor şi alte angajamente determinate de
părţi.
În C.C.M. pot fi prevăzute, în funcţie de situaţia
economico-financiară a angajatorului, înlesniri şi avantaje pentru
lucrători, precum şi condiţii de muncă mai favorabile în raport cu
cele prevăzute de legislaţia în vigoare şi de convenţiile colective.

39
În C.C.M. pot fi incluse şi clauze normative, dacă acestea nu
contravin legislaţiei în vigoare.
Proiectul C.C.M. este elaborat de părţi în conformitate cu
Codul muncii şi cu alte acte normative.
C.C.M. intră în vigoare din momentul semnării de către
părţi sau de la data stabilită în contract.
Sub incidenţa C.C.M. încheiat pe unitate în ansamblu cad
toţi lucrătorii unităţii, ai filialelor şi ai reprezentanţelor acesteia.
C.C.M. se depun, în termen de 7 zile calendaristice de la
data semnării, pentru înregistrare la Inspectoratul teritorial de
muncă.
Controlul asupra îndeplinirii C.C.M. este exercitat de
părţile parteneriatului social prin reprezentanţii lor şi de Inspecţia
Muncii, conform legislaţiei în vigoare. La efectuarea controlului,
reprezentanţii părţilor sunt obligaţi să facă schimb de informaţii
necesare în acest scop.
Persoanele vinovate de încălcarea sau neexecutarea
clauzelor C.C.M. poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în
vigoare.

1.11. Contractul individual de muncă

Contractul individual de muncă (C.I.M.) este înţelegerea
dintre salariat şi angajator, prin care lucrătorul se obligă să
presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie,
să respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă
să-i asigure condiţiile de muncă prevăzute de Codul Muncii, de
alte acte normative ale dreptului muncii, de C.C.M., precum şi să
achite la timp şi integral salariul.
Părţile C.I.M. sunt salariatul şi angajatorul. Persoana fizică
dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, dar
poate încheia un C.I.M. şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu
acordul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali, dacă în
consecinţă, nu îi vor fi periclitate sănătatea, dezvoltarea, instruirea
şi pregătirea profesională.

40
 În calitate de angajator, parte a C.I.M. poate fi orice
persoană fizică sau juridică, indiferent de tipul de proprietate şi
forma juridică de organizare, care utilizează munca năimită
(salariată).
Se interzice orice limitare, directă sau indirectă, în drepturi
ori stabilirea unor avantaje, directe sau indirecte, la încheierea
C.I.M. în dependenţă se sex, rasă, etnie, religie, domiciliu, opţiune
politică sau origine socială.
Anterior încheierii C.I.M., angajatorul are obligaţia a
informa persoana care solicită angajarea referitor la principalele
clauze pe care le va cuprinde C.I.M.
C.I.M., de regulă, include:
a) numele şi prenumele lucrătorului;
b) datele de identificare ale angajatorului;
c) durata contractului;
d) data de la care C.I.M. îşi va produce efectele;
e) atribuţiile funcţiei;
f) riscurile specifice funcţiei;
g) drepturile şi obligaţiile lucrătorului;
h) drepturile şi obligaţiile angajatorului;
i) condiţiile de retribuire a muncii, inclusiv salariul de
funcţie sau cel tarifar şi suplimentele, premiile şi ajutoarele
materiale;
j) locul de muncă şi regimul de muncă şi de odihnă;
k) perioada de probă, după caz;
l) durata concediului de odihnă anual şi condiţiile de
acordare a acestuia;
m) condiţiile de asigurare socială şi medicală.
C.I.M. poate conţine şi alte prevederi ce nu contravin
legislaţiei în vigoare.
Este interzisă stabilirea pentru lucrător, prin C.I.M., a unor
condiţii sub nivelul celor prevăzute de actele normative în vigoare,
de C.C.M. şi de convenţiile colective.
C.I.M. se încheie, de regulă, pe durată nedeterminată, dar
poate fi încheiat şi pe o durată determinată, care nu depăşeşte

41
5 ani. Dacă în C.I.M. nu este stipulată durata acestuia, contractul
se consideră încheiat pe o durată nedeterminată.
C.I.M. poate fi încheiat pe durată determinată numai în
vederea executării unor lucrări cu caracter temporar într-un şir de
cazuri (a se vedea art. 55 din Codul Muncii).
C.I.M. se întocmeşte în două exemplare, se semnează de
către părţi şi i se atribuie un număr din registrul unităţii,
aplicându-i-se ştampila unităţii. Un exemplar al C.I.M. se
înmânează salariatului, iar celălalt se păstrează la angajator.
C.I.M. se încheie numai în formă scrisă şi îşi produce
efectele din ziua semnării, dacă contractul nu prevede astfel.
Încheierea C.I.M. poate fi precedată de verificarea
prealabilă a aptitudinilor profesionale şi a datelor personale ale
candidatului. Pentru verificarea aptitudinilor profesionale ale
lucrătorului, la încheierea C.I.M., acestuia i se poate stabili o
perioadă de probă de cel mult 3 luni şi, respectiv, de cel mult
6 luni – în cazul persoanelor cu funcţii de răspundere.
Se interzice aplicarea perioadei de probă în cazul încheierii
C.I.M. cu următoarele persoane: tinerii specialişti, absolvenţi ai
şcolilor de meserii; persoanele în vârstă de până la 18 ani;
persoanele angajate prin concurs; persoanele transferate de la o
unitate la alta; femeile gravide; invalizii; persoanele alese în funcţii
elective; persoanele angajate în baza unui C.I.M. cu o durată de
până la 3 luni.
Angajarea se legalizează prin ordinul angajatorului, care
este emis în baza C.I.M. negociat şi semnat de către părţi.

1.12. Timpul de muncă și timpul de odihnă

1.12.1. Timpul de muncă
Durata normală a timpului de muncă
Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul, în
conformitate cu regulamentul intern al unităţii, cu contractul
individual şi cu cel colectiv de muncă, îl foloseşte pentru
îndeplinirea obligaţiilor de muncă.

42
 Durata normală a timpului de muncă al salariaţilor din
unităţi nu poate depăşi 40 de ore pe săptămână.
În situații excepționale legate de declararea stării de
urgență, de asediu și de război sau de declararea stării de urgență
în sănătate publică, autoritățile competente de gestionarea stării
respective pot prevedea pentru unele categorii de salariați o altă
durată a timpului de muncă (art. 95, Codul Muncii /C.M./).
Durata redusă a timpului de muncă
Pentru anumite categorii de salariaţi, în funcţie de vârstă,
de starea sănătăţii, de condiţiile de muncă şi de alte circumstanţe,
în conformitate cu legislaţia în vigoare şi contractul individual de
muncă, se stabileşte durata redusă a timpului de muncă.
Durata săptămânală redusă a timpului de muncă constituie:
a) 24 de ore pentru salariaţii în vârstă de la 15 la 16 ani ;
b) 35 de ore pentru salariaţii în vârstă de la 16 la 18 ani;
c) 35 de ore pentru salariaţii care activează în condiţii de
muncă vătămătoare, conform nomenclatorului aprobat de Guvern.
Pentru anumite categorii de salariaţi a căror muncă implică
un efort intelectual şi psiho-emoţional sporit, durata timpului de
muncă se stabileşte de Guvern şi nu poate depăşi 35 de ore pe
săptămână.
Pentru persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate (dacă
aceştia nu beneficiază de înlesniri mai mari) se stabileşte o durată
redusă a timpului de muncă de 30 de ore pe săptămână, fără
diminuarea drepturilor salariale şi a altor drepturi prevăzute de
legislaţia în vigoare (art. 96, Codul Muncii).
Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii
Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este,
de regulă, uniformă şi constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu
două zile de repaus.
La unităţile unde, ţinându-se cont de specificul muncii,
introducerea săptămânii de lucru de 5 zile este neraţională, se
admite, ca excepţie, stabilirea, prin contractul colectiv de muncă
şi/sau regulamentul intern, a săptămânii de lucru de 6 zile cu o zi
de repaus.

43
 Repartizarea timpului de muncă se poate realiza şi în cadrul
unei săptămîni de lucru comprimate din 4 zile sau 4 zile şi
jumătate, cu condiţia ca durata săptămânală a timpului de muncă
să nu depăşească durata maximă legală prevăzută la art. 95.
Angajatorul care introduce săptămâna de lucru comprimată are
obligaţia de a respecta dispoziţiile speciale cu privire la durata
timpului zilnic de muncă al femeilor şi tinerilor.
Tipul săptămânii de lucru, regimul de muncă – durata
programului de muncă (al schimbului), timpul începerii şi
terminării lucrului, întreruperile, alternarea zilelor lucrătoare şi
nelucrătoare – se stabilesc prin regulamentul intern al unităţii şi
prin contractul colectiv şi/sau prin contractele individuale de
muncă (art. 97, Codul Muncii).
Durata zilnică normală a timpului de muncă
Durata zilnică normală a timpului de muncă constituie
8 ore.
Pentru salariaţii în vârstă de până la 16 ani, durata zilnică a
timpului de muncă nu poate depăşi 5 ore.
Pentru salariaţii în vârstă de la 16 la 18 ani şi salariaţii care
lucrează în condiţii de muncă vătămătoare, durata zilnică a
timpului de muncă nu poate depăşi 7 ore.
Pentru persoanele cu dizabilităţi, durata zilnică a timpului
de muncă se stabileşte conform certificatului medical, în limitele
duratei zilnice normale a timpului de muncă.
Durata zilnică maximă a timpului de muncă nu poate
depăşi 10 ore în limitele duratei normale a timpului de muncă de
40 de ore pe săptămână.
Pentru anumite genuri de activitate, unităţi sau profesii se
poate stabili, prin convenţie colectivă, o durată zilnică a timpului
de muncă de 12 ore, urmată de o perioadă de repaus de cel puţin
24 de ore.
La lucrările unde caracterul deosebit al muncii o impune,
ziua de muncă poate fi segmentată, în modul prevăzut de lege, cu
condiţia ca durata totală a timpului de muncă să nu fie mai mare
decât durata zilnică normală a timpului de muncă. (art. 100, C.M.).

44
 1.12.2. Timpul de odihnă
Pauza de masă şi repausul zilnic
În cadrul programului zilnic de muncă, salariatului trebuie
să i se acorde o pauză de masă de cel puţin 30 de minute.
Durata pauzei de masă și momentul acordării acesteia se
stabilesc în regulamentul intern al unității, în contractul colectiv de
muncă sau în contractul individual de muncă. Pauzele de masă, cu
excepțiile prevăzute în regulamentul intern al unității, în contractul
colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă, nu se
includ în timpul de muncă.
La unităţile cu flux continuu, angajatorul este obligat să
asigure salariaţilor condiţii pentru luarea mesei în timpul
serviciului la locul de muncă.
Durata repausului zilnic, cuprinsă între sfârşitul
programului de muncă într-o zi şi începutul programului de muncă
în ziua imediat următoare, nu poate fi mai mică decât 11 ore
consecutive (art. 107, C.M.).
Pauzele pentru alimentarea copilului
Unuia dintre părinţii (tutorelui) care au copii în vârstă de
până la 3 ani i se acordă, pe lângă pauza de masă, pauze
suplimentare pentru alimentarea copilului.
Pauzele suplimentare vor avea o frecvenţă de cel puţin o
dată la fiecare 3 ore, fiecare pauză având o durată de minimum 30
de minute. Pentru unul dintre părinţii (tutorele) care au 2 sau mai
mulţi copii în vârstă de până la 3 ani, durata pauzei nu poate fi mai
mică de o oră.
Pauzele pentru alimentarea copilului se includ în timpul de
muncă şi se plătesc reieşindu-se din salariul mediu.
În cazul în care angajatorul asigură în cadrul unităţii
încăperi speciale pentru alimentarea copiilor, acestea vor îndeplini
condiţiile de igienă corespunzătoare normelor sanitare în vigoare
(art. 108, C.M.).
Repausul săptămânal
Repausul săptămânal se acordă timp de 2 zile consecutive,
de regulă sâmbăta şi duminica.

45
 În cazul în care un repaus simultan pentru întregul personal
al unităţii în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul
public sau ar compromite funcţionarea normală a unităţii, repausul
săptămânal poate fi acordat şi în alte zile, stabilite prin contractul
colectiv de muncă sau prin regulamentul intern al unităţii, cu
condiţia ca una din zilele libere să fie duminica.
În unităţile în care, datorită specificului muncii, nu se poate
acorda repausul săptămânal în ziua de duminică, salariaţii vor
beneficia de două zile libere în cursul săptămânii şi de un spor la
salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau contractul
individual de muncă.
Durata repausului săptămânal neîntrerupt în orice caz nu
trebuie să fie mai mică de 42 de ore, cu excepţia cazurilor când
săptămâna de muncă este de 6 zile (art. 109, C.M.).
Munca în zilele de repaus
Munca în zilele de repaus este interzisă.
Prin derogare de la această dispoziţiie, atragerea salariaţilor
la muncă în zilele de repaus se admite în modul şi în cazurile
următoare:
1) fără acordul (consimțământul) salariatului:
a) pentru efectuarea lucrărilor necesare pentru apărarea
ţării, pentru preîntâîmpinarea unei avarii de producţie ori pentru
înlăturarea consecinţelor unei avarii de producţie sau a unei
calamităţi naturale;
b) pentru efectuarea lucrărilor necesare înlăturării unor
situaţii care ar putea periclita buna funcţionare a serviciilor de
aprovizionare cu apă şi energie electrică, de canalizare, poştale, de
telecomunicaţii şi informatică, a căilor de comunicaţie şi a
mijloacelor de transport în comun, a instalaţiilor de distribuire a
combustibilului, a unităţilor medico-sanitare.
2) cu acordul scris al salariatului:
a) pentru finalizarea lucrului început care, din cauza unei
reţineri neprevăzute legate de condiţiile tehnice ale procesului de
producţie, nu a putut fi dus până la capăt în decursul duratei
normale a timpului de muncă, iar întreruperea lui poate provoca

46
deteriorarea sau distrugerea bunurilor angajatorului sau ale
proprietarului, a patrimoniului municipal sau de stat;
b) pentru efectuarea lucrărilor temporare de reparare şi
restabilire a dispozitivelor şi instalaţiilor, dacă deficienţele
acestora ar putea provoca încetarea lucrului pentru un timp
nedeterminat şi pentru mai multe persoane;
c) pentru efectuarea lucrărilor impuse de apariţia unor
circumstanţe care ar putea provoca deteriorarea sau distrugerea
bunurilor unităţii, inclusiv a materiei prime, materialelor sau
produselor;
d) pentru continuarea muncii în caz de neprezentare a
lucrătorului de schimb, dacă munca nu admite întrerupere. În
aceste cazuri, angajatorul este obligat să ia măsuri urgente de
înlocuire a salariatului respectiv (art. 104, C.M.).
Nu se admite atragerea la muncă în zilele de repaus a
salariaţilor în vârstă de până la 18 ani, a femeilor gravide.
Persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate, unul dintre
părinţii (tutorele, curatorul) care au copii în vârstă de până la 4 ani
sau copii cu dizabilităţi persoanele care îmbină concediile pentru
îngrijirea copilului cu activitatea de munca şi salariaţii care
îngrijesc de un membru al familiei bolnav, în baza certificatului
medical, pot presta munca în zilele de repaus numai cu acordul lor
scris. Totodată, angajatorul este obligat să informeze în scris
salariaţii menţionaţi despre dreptul lor de a refuza munca în zilele
de repaus (art. 110, C.M.).
Zilele de sărbătoare nelucrătoare
În Republica Moldova zile de sărbătoare nelucrătoare sunt:
a) 1 ianuarie – Anul Nou;
b) 7 şi 8 ianuarie – Naşterea lui Isus Hristos (Crăciunul pe
stil vechi);
c) 8 martie – Ziua internaţională a femeii;
d) prima şi a doua zi de Paşte conform calendarului
bisericesc;
e) ziua de luni la o săptămînă după Paşte (Paştele
Blajinilor);

47
 f) 1 mai – Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor
muncii;
g) 9 mai – Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi
pentru independenţa Patriei;
g1) 9 mai – Ziua Europei;
h) 27 august – Ziua Independenţei;
i) 31 august – sărbătoarea „Limba noastră”;
i1) 25 decembrie – Naşterea lui Isus Hristos (Crăciunul pe
stil nou);
j) ziua Hramului bisericii din localitatea respectivă,
declarată în modul stabilit de consiliul local al municipiului,
oraşului, comunei, satului.
Salariaților remunerați în acord sau pe unitate de timp (oră
sau zi), pentru zilele de sărbătoare nelucrătoare menționate, în
cazul în care zilele de sărbătoare nelucrătoare nu coincid cu zilele
de repaus săptămânal, li se plătește salariul mediu.
În cazul în care zilele de sărbătoare nelucrătoare coincid cu
zilele de repaus săptămânal, salariul mediu pentru aceste zile nu se
plătește.
În zilele de sărbătoare nelucrătoare se admit lucrările în
unităţile a căror oprire nu este posibilă în legătură cu condiţiile
tehnice şi de producţie (unităţile cu flux continuu), lucrările
determinate de necesitatea deservirii populaţiei, precum şi lucrările
urgente de reparaţie şi de încărcare-descărcare.
Nu se admite atragerea la muncă în zilele de sărbătoare
nelucrătoare a salariaţilor în vârstă de până la 18 ani, a femeilor
gravide.
Persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate, unul dintre
părinţii (tutorele, curatorul) care au copii în vârstă de până la 4 ani
sau copii cu dizabilităţi, persoanele care îmbină concediile pentru
îngrijirea copilului cu activitatea de muncă şi salariaţii care
îngrijesc de un membru al familiei bolnav, în baza certificatului
medical, pot presta munca în zilele de sărbătoare nelucrătoare
numai cu acordul lor scris. Totodată, angajatorul este obligat să
informeze în scris salariaţii menţionaţi despre dreptul lor de a
refuza munca în zilele de sărbătoare nelucrătoare.
48
 În scopul utilizării optime de către salariați a zilelor de
repaus și de sărbătoare nelucrătoare, conducătorul unității, după
consultarea reprezentanților salariaților, este în drept să transfere
zilele de repaus (de lucru) în alte zile. Pentru autoritățile și
instituțiile publice, dreptul de a transfera zilele de repaus (de lucru)
în alte zile, inclusiv prin modificarea duratei zilnice a timpului de
muncă, aparține Guvernului. Salariaţii care în ziua declarată zi de
odihnă încă nu se aflau în raporturi de muncă cu unitatea în cauză,
salariaţii ale căror contracte individuale de muncă erau suspendate
la data respectivă, precum şi salariaţii care în ziua respectivă s-au
aflat în concediu medical, în concediu de maternitate, în concediu
parţial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani, în
concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vârstă
de la 3 la 4 ani, în concediu de odihnă anual, în concediu neplătit şi
în concediu de studii nu au obligaţia de a se prezenta la serviciu în
ziua declarată zi lucrătoare (art. 111, C.M.).

1.13. Răspunderea pentru încălcarea legii şi a altor

acte normative de S.S.M.
Persoanele cu funcţii de răspundere care se fac vinovate de
încălcarea legii şi a altor acte normative de S.S.M. poartă
răspundere disciplinară, administrativă, materială şi penală în
modul stabilit de legislaţie.
Lucrătorii vinovaţi de încălcarea legii şi a altor acte
normative de S.S.M. poartă răspundere disciplinară, materială şi
penală în modul stabilit de legislaţie.
Răspunderea disciplinară. Pentru încălcarea disciplinei de
muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţă de lucrător
următoarele sancţiuni disciplinare: avertisment, mustrare, mustrare
aspră, concediere.
Legislaţia în vigoare poate prevedea pentru unele categorii
de lucrători şi alte sancţiuni disciplinare.
Se interzice aplicarea amenzilor sau a altor sancţiuni
pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă. Pentru aceeaşi
abatere nu se poate aplica decât o singură sancţiune. La aplicarea

49
sancţiunii disciplinare, angajatorul trebuie să ţină cont de
gravitatea abaterii disciplinare comise şi de alte circumstanţe
obiective.
Sancţiunea disciplinară se aplică de către organul căruia i
se atribuie dreptul de angajare (alegere, confirmare sau numire în
funcţie) a lucrătorului respectiv.
Angajaţii care deţin funcţii elective pot fi concediaţi numai
prin hotărârea organului de care au fost aleşi şi numai în temeiuri
legale.
Până la aplicarea sancţiunii disciplinare, angajatorul este
obligat să ceară salariatului o explicaţie scrisă privind fapta
comisă. Refuzul de a prezenta explicaţia cerută se consemnează
într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului şi
un reprezentant al lucrătorilor.
În funcţie de gravitatea faptei comise de lucrător,
angajatorul este în drept să organizeze şi o anchetă de serviciu, iar
lucrătorul are dreptul să explice atitudinea sa şi să prezinte,
persoanei abilitate cu efectuarea anchetei, probele şi justificările pe
care le consideră necesare.
Sancţiunea disciplinară se aplică, de regulă, imediat după
constatarea faptei, dar nu mai târziu de o lună din ziua constatării
acesteia, fără a lua în calcul timpul aflării lucrătorului în concediul
anual de odihnă, în concediul de studii sau în concediul medical.
Sancţiunea disciplinară se aplică prin ordin (dispoziţie,
decizie, hotărâre), în care se indică în mod obligatoriu:
a) temeiurile de fapt şi de drept ale aplicării sancţiunii;
b) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
c) organul în care sancţiunea poate fi contestată.
Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărârea) de aplicare a
sancţiunii se comunică salariatului, sub semnătură, în termen de
cel mult 5 zile de la data când a fost emis şi îşi produce efectele de
la data comunicării. Refuzul salariatului de a confirma prin
semnătură comunicarea ordinului se fixează într-un proces-verbal
semnat de un reprezentant al angajatorului şi un reprezentant al
lucrătorilor. Ordinul poate fi contestat de lucrător în instanţa de

50
judecată. Termenul de validitate a sancţiunii disciplinare nu poate
depăşi un an din ziua aplicării.
Răspunderea materială. Partea contractului individual de
muncă (C.I.M.) (angajatorul sau salariatul) care a cauzat, în
legătură cu exercitarea obligaţiilor sale de muncă, un prejudiciu
material şi/sau moral celeilalte părţi repară acest prejudiciu
conform prevederilor Codului Muncii (C.M.) şi a altor acte
normative.
C.I.M. şi/sau C.C.M. pot specifica răspunderea materială a
părţilor. În acest caz, răspunderea materială a angajatorului faţă de
salariat nu poate fi mai mică, iar a salariatului faţă de angajator –
mai mare decât cea prevăzută de C.M. şi de alte acte normative.
Încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului
material şi/sau a celui moral nu presupune eliberarea părţii C.I.M.
de repararea prejudiciului prevăzută de C.M. şi de alte acte
normative. Partea C.I.M. repară prejudiciul material pe care l-a
cauzat celeilalte părţi în urma acţiunii sau inacţiunii sale ilegale şi
culpabile, dacă C.M. sau alte acte normative nu prevăd altfel.
Fiecare parte a contractului este obligată să dovedească cuantumul
prejudiciului material care i-a fost cauzat.
Angajatorul este obligat să repare integral prejudiciul
material şi cel moral cauzat salariatului în legătură cu îndeplinirea
de către acesta a obligaţiilor de muncă sau ca rezultat al privării
ilegale de posibilitatea de a munci, dacă prezentul cod sau alte acte
normative nu prevăd altfel. Prejudiciul moral se repară în formă
bănească sau într-o altă formă materială determinată de părţi.
Litigiile şi conflictele apărute în legătură cu repararea prejudiciului
moral se soluţionează de instanţa de judecată, indiferent de
mărimea prejudiciului material ce urmează a fi reparat.
Angajatorul este obligat să compenseze persoanei salariul
pe care aceasta nu l-a primit, în toate cazurile privării ilegale de
posibilitatea de a munci. Această obligaţie survine, în particular, în
caz de: refuz neîntemeiat de angajare; eliberare ilegală din serviciu
sau transfer ilegal la o altă muncă; staţionare a unităţii din vina
angajatorului, cu excepţia perioadei şomajului tehnic; reţinere a
eliberării carnetului de muncă; reţinere a plăţii salariului; reţinere a
51
tuturor plăţilor sau a unora din ele în caz de eliberare din serviciu;
răspândire, prin orice mijloace (de informare în masă, referinţe
scrise etc.), a informaţiilor calomnioase despre salariat;
neîndeplinire în termen a hotărîrii organului competent de
jurisdicţie a muncii care a soluţionat un litigiu (conflict) având ca
obiect privarea de posibilitatea de a munci.
Angajatorul care, în urma îndeplinirii necorespunzătoare a
obligaţiilor sale prevăzute de contractul individual de muncă, a
cauzat un prejudiciu material salariatului repară acest prejudiciu
integral. Mărimea prejudiciului material se calculează conform
preţurilor de piaţă existente în localitatea respectivă la data
reparării prejudiciului, conform datelor statistice. Prin acordul
părţilor, prejudiciul material poate fi reparat în natură.
Răspunderea administrativă. Se manifestă în amendarea
persoanelor oficiale în mărime până la un salariu de funcţie.
Dreptul de amendare îl au inspectorii din cadrul Inspecţiei Muncii,
organele de stat de supraveghere şi control în domeniul securităţii
şi sănătăţii în muncă.
Răspunderea penală. Intervine pentru încălcări criminale a
normelor şi regulilor de securitate şi sănătate în muncă însoţite de
urmări dramatice (accidente grave, mortale, colective, avarii,
explozii, catastrofe ecologice etc.).

1.14. Munca femeilor şi a persoanelor cu obligaţii

familiale
Refuzul de angajare sau reducerea cuantumului salariului
pentru motive de graviditate sau de existenţă a copiilor în vârstă de
până la 4 ani este interzis. Refuzul de angajare a unei femei
gravide sau a unei persoane cu copil în vârstă de până la 4 ani din
alte cauze trebuie să fie motivat, angajatorul informând în scris
persoana în cauză în decurs de 5 zile calendaristice de la data
înregistrării în unitate a cererii de angajare. Refuzul de angajare
poate fi atacat în instanţa de judecată (art. 247, Codul Muncii).
Este interzisă utilizarea muncii femeilor gravide, a femeilor
care au născut de curând şi a celor care alăptează la lucrări

52
subterane în mine, precum şi în orice alte activităţi care prezintă
riscuri pentru securitatea sau sănătatea lor ori care pot avea
repercusiuni asupra sarcinii sau alăptării, conform cerinţelor
minime aprobate de Guvern. (art. 248, Codul Muncii (C.M.)).
Este interzisă ridicarea sau transportarea manuală de către
femei a greutăţilor care depăşesc normele maxime stabilite pentru
ele. Normele de greutate stabilite prin Hotărâre de Guvern
constituie 7 kg sau 10 kg în cazul a cel mult două operaţii pe oră.
Nu se admite trimiterea în deplasare în interes de serviciu a
persoanelor cărora deplasarea le este contraindicată conform
certificatului medical.
Persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate, femeile
gravide, părinţii singuri care au copii în vârstă de până la 14 ani,
salariaţii care au copii în vârstă de până la 4 ani sau copii cu
dizabilităţi, persoanele care îmbină concediile pentru îngrijirea
copilului cu munca, precum şi salariaţii care îngrijesc de un
membru al familiei bolnav, în baza certificatului medical, pot fi
trimişi în deplasare numai cu acordul lor scris. Totodată,
angajatorul este obligat să informeze în scris salariaţii menţionaţi
despre dreptul lor de a refuza plecarea în deplasare (art. 249 C.M.).
În cazul în care, drept urmare a evaluării riscurilor
profesionale în conformitate cu Legea securităţii şi sănătăţii în
muncă, munca prestată de către o femeie gravidă, o femeie care a
născut de curând sau una care alăptează se dovedeşte a prezenta
riscuri pentru securitatea sau sănătatea acesteia ori poate avea
repercusiuni asupra sarcinii sau alăptării, angajatorul ia măsurile
necesare pentru ca, printr-o modificare temporară a condiţiilor de
muncă, să excludă influenţa factorilor de risc asupra persoanelor
menţionate.
Dacă modificarea condiţiilor de muncă, nu este posibilă din
motive obiective, femeii gravide, femeii care a născut de curând
sau celei care alăptează i se acordă o altă muncă, astfel încât să se
evite expunerea acesteia la factorii de risc identificaţi în cadrul
evaluării. În perioada activităţii la noul loc de muncă, femeii
gravide, femeii care a născut de curând sau celei care alăptează i se
menţine salariul mediu de la locul de muncă precedent.
53
 Aceste dispoziţii se aplică inclusiv în cazurile în care
graviditatea sau alăptarea intervine în perioada prestării unei
munci ce presupune influenţa factorilor de risc, cu condiţia
informării cuvenite a angajatorului.
Femeile gravide, femeile care au născut de curând şi cele
care alăptează vor fi înlăturate de la munca de noapte, acordându-
li-se o muncă de zi, cu menţinerea salariului mediu de la locul de
muncă precedent.
Până la soluţionarea chestiunii privind acordarea unei alte
munci sau în cazul în care schimbarea locului de muncă nu este
posibilă din motive obiective, femeile gravide, femeile care au
născut de curând şi cele care alăptează vor fi scutite de îndeplinirea
obligaţiilor de muncă, cu menţinerea salariului mediu pentru zilele
pe care nu le-au lucrat din această cauză.
Femeile care au copii cu vârsta de până la 3 ani, în cazul în
care nu au posibilitatea să-şi îndeplinească obligaţiile de muncă,
sunt transferate, în modul prevăzut de C.M., la un alt loc de
muncă, cu menţinerea salariului mediu de la locul de muncă
precedent până când copiii împlinesc vârsta de 3 ani (art. 250
Codul Muncii).
Se interzice concedierea femeilor gravide, a femeilor care
au copii în vârstă de până la 4 ani şi a persoanelor care folosesc
concediile pentru îngrijirea copilului, cu excepţia cazurilor de
lichidare a unităţii (art. 251 C.M.).
Femeilor salariate şi ucenicelor, precum şi soţiilor aflate la
întreţinerea salariaţilor, li se acordă un concediu de maternitate ce
include concediul prenatal cu o durată de 70 de zile calendaristice
(în cazul sarcinilor cu 3 şi mai mulţi feţi - 112 zile calendaristice)
şi concediul postnatal cu o durată de 56 de zile calendaristice (în
cazul naşterilor complicate sau naşterii a doi sau mai mulţi copii –
70 de zile calendaristice), plătindu-li-se pentru această perioadă
indemnizaţii în modul prevăzut la art.123 alin. (2) C.M.
În baza unei cereri scrise, persoanelor asigurate indicate la
abzațul precedent, după expirarea concediului de maternitate, li se
acordă un concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului până la

54
vârsta de 3 ani, cu achitarea indemnizaţiei din bugetul asigurărilor
sociale de stat.
Concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului poate fi
folosit integral sau pe părţi în orice timp, până când copilul va
împlini vârsta de 3 ani. Acest concediu se include în vechimea în
muncă, inclusiv în vechimea în muncă specială, şi în stagiul de
cotizare.
Concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului se acordă,
în baza unei cereri în formă scrisă, tatălui copilului ori unuia din
bunici sau unei alte rude care se ocupă nemijlocit de îngrijirea
copilului, precum şi tutorelui, în cazul în care femeile salariate şi
ucenicele, precum şi soţiile aflate la întreţinerea salariaţilor nu
utilizează concediul parțial plătit.
Concediul parţial plătit pentru îngrijirea copiilor născuţi
dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi se acordă, la
cerere scrisă, ambilor părinţi sau altor persoane asigurate
menționate în abzațul precedent.
În afară de concediul de maternitate şi concediul parţial
plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani, femeii,
precum şi persoanelor care nemijlocit îngrijesc copilul, li se
acordă, în baza unei cereri scrise, un concediu suplimentar neplătit
pentru îngrijirea copilului în vârstă de la 3 la 4 ani, cu menţinerea
locului de muncă (a funcţiei). În lipsa locului de muncă anterior
(funcţiei anterioare), persoanelor menţionate li se acordă un alt loc
de muncă echivalent (funcţie echivalentă).
În baza unei cereri scrise, în timpul aflării în concediul
suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului, femeia sau
persoanele care nemijlocit îngrijesc copilul pot să lucreze în
condiţiile timpului de muncă parţial sau la domiciliu.
Perioada concediului suplimentar neplătit se include în
vechimea în muncă, inclusiv în vechimea în muncă specială, dacă
contractul individual de muncă nu a fost suspendat.
Perioada concediului suplimentar neplătit nu se include în
vechimea în muncă ce dă dreptul la următorul concediu de odihnă
anual plătit, precum şi în stagiul de cotizare potrivit legii (art.126
Codul Muncii).
55
 Salariatului care a adoptat un copil nou-născut nemijlocit
din maternitate sau l-a luat sub tutelă i se acordă un concediu plătit
pe o perioadă ce începe din ziua adopţiei (luării sub tutelă) şi până
la expirarea a 56 de zile calendaristice din ziua naşterii copilului
(în caz de adopţie a doi sau mai mulţi copii concomitent – 70 de
zile calendaristice) şi, în baza unei cereri scrise, un concediu
parţial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani.
Indemnizaţiile pentru concediile menţionate se plătesc din bugetul
asigurărilor sociale de stat.
Salariatului care a adoptat un copil nou-născut nemijlocit
din maternitate sau l-a luat sub tutelă i se acordă, în baza unei
cereri scrise, un concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea
copilului în vârstă de la 3 la 4 ani, conform art.126. (art.127 C.M.).
Femeilor care au copii în vârstă de până la 3 ani li se
acordă, pe lângă pauza de masă, pauze suplimentare pentru
alimentarea copilului la fiecare 3 ore cu o durată de minimum 30
de minute – în cazul unui copil şi de cel puţin 60 de minute – în
cazul a doi şi mai mulţi copii. Aceste pauze se includ în timpul de
muncă şi se plătesc reieşindu-se din salariul mediu.

1.15. Munca persoanelor în vârstă de până la 18 ani

Lucrătorii în vârstă de până la 18 ani sunt angajaţi numai
după ce au fost supuşi unui examen medical preventiv. Ulterior,
până la atingerea vârstei de 18 ani, aceştia vor fi supuşi
examenului medical obligatoriu în fiecare an. Cheltuielile pentru
examenele medicale vor fi suportate de către angajator.
Norma de muncă, pentru lucrătorii cu vârsta până la 18 ani
(minori), se stabileşte, pornindu-se de la normele generale de
muncă, proporţional cu timpul de muncă redus, stabilit pentru
lucrătorii respectivi.
Este interzisă utilizarea muncii minorilor la lucrările cu
condiţii de muncă grele, vătămătoare şi/sau periculoase, la lucrări
subterane, precum şi la lucrări care pot să aducă prejudicii sănătăţii
sau integrităţii morale a minorilor (jocurile de noroc, lucrul în
localurile de noapte, producerea, transportarea şi comercializarea

56
băuturilor alcoolice, a articolelor din tutun, a preparatelor narcotice
şi toxice).
Nomenclatorul lucrărilor, la care este interzisă munca
minorilor şi normele de solicitare maximă, admise pentru aceştia la
ridicarea şi transportarea manuală a greutăţilor, se aprobă de către
Guvern după consultarea patronatelor şi a sindicatelor.
Normele de solicitare maximă admise pentru persoanele în
vârstă de până la 18 ani la ridicarea și transportarea manuală a
greutăților sunt reglementate de HG nr.541 din 07.07.2014.
Persoanelor mai tinere de 18 ani le sunt proscrise lucrările:
a) care ţin de ridicarea şi transportarea manuală a
greutăţilor:
- pentru persoanele de ambele sexe în vârstă de la 15 până
la 16 ani – orice greutate;
- pentru persoanele de ambele sexe în vârstă de la 16 până
la 18 ani – greutăţi de 2 kg (masa totală a greutăţilor transportate în
timpul unui schimb de lucru nu trebuie să depăşească 700 kg);
b) la executarea cărora, de rând cu lucrul de bază, sunt
ridicate şi transportate manual greutăţi:
pentru persoanele de ambele sexe în vârstă de la 15 până la
16 ani – greutăţi mai mari de 2 kg;
pentru persoanele de ambele sexe în vârstă de la 16 până la
18 ani – greutăți mai mari de 4 kg.
Durata lucrărilor de transportare manuală a greutăţilor nu
trebuie să depăşească o treime din durata schimbului de lucru, iar
masa totală a greutăţilor transportate în timpul schimbului nu
trebuie să depăşească:
pentru persoanele de ambele sexe în vârstă de la 15 până la
16 ani – 175 kg;
pentru persoanele de ambele sexe în vârstă de la 16
până la 18 ani – 350 kg.
Se interzice trimiterea în deplasare a minorilor cu excepţia
persoanelor din instituţiile audiovizualului, din teatre, circuri,
organizaţii cinematografice, teatrale şi concertistice, precum şi din
cele ale sportivilor profesionişti.

57
 Durata săptămânală a timpului de muncă pentru minori
constituie:
a) 24 ore pentru minorii în vârstă de la 15 până la 16 ani;
b) 35 ore pentru minorii de la 16 până la 18 ani.
Se interzice atragerea minorilor la muncă în zilele de
repauz.
Minorii beneficiază de un concediu de odihnă anual
suplimentar plătit cu durata de cel puţin 4 zile calendaristice.
Concediile de odihnă anuale li se acordă minorilor în perioada de
vară sau, în baza unei cereri scrise, în orice altă perioadă a anului.

1.16. Analiza traumatismului de producţie

Scopul analizei traumatismului şi a bolilor profesionale
este de a stabili cauzele şi legităţile producerii accidentelor şi
îmbolnăvirilor. Accidentul totdeauna este precedat de anumite
abateri privind desfăşurarea normală a procesului de producţie. De
aceea studierea şi analiza traumatismului de producţie favorizează
posibilitatea elaborării măsurilor profilactice care exclud acţiunea
factorilor periculoşi şi nocivi în procesul de producţie.
În procesul activităţii de muncă omul, cu ajutorul
mijloacelor de lucru, acţionează asupra obiectului muncii
modificându-i forma sau schimbându-i poziţia în spaţiu. În acelaşi
timp, obiectul muncii, materialele, uneltele, sculele, utilajul, care
se află la dispoziţia lucrătorului, exercită o acţiune considerabilă
asupra caracterului muncii. Pe lângă toate acestea, securitatea şi
sănătatea în muncă (S.S.M.) depinde, în mare măsură, de
parametrii mediului de producţie (microclimat, noxe de producţie,
nivelul iluminării), nivelul de organizare a muncii, de pregătirea şi
măiestria executorului (a se vedea anexa 1).
Din analiza relaţiilor reciproce ale omului cu elementele
sistemului de lucru reiese că S.S.M. este determinată, de regulă, de
două grupe de factori:
a) factori tehnico-industriali (organizatorici, tehnologici,
constructivi, deservire nesatisfăcătoare, factorii de mediu);

58
 b) factorii psihofiziologici (particularităţile organismului
uman faţă de mediul de lucru).
În prezent poate fi propusă următoarea clasificare
condiţională a cauzelor traumatismului de producţie şi a bolilor
profesionale:
1. Cauze organizatorice: lipsa sau instruirea insuficientă a
lucrătorilor; lipsa proiectului de execuţie a lucrărilor sau a fişei
tehnologice, a instrucţiunii de S.S.M., conducerii şi supravegherii
asupra procesului de lucru; regim necorespunzător de muncă şi
odihnă; organizarea incorectă a locului de muncă, a circulaţiei
pietonilor şi transportului; lipsa, defectarea sau necorespunderea
echipamentului de lucru şi a mijloacelor individuale de protecţie
caracterului operaţiilor efectuate etc.
2. Cauze tehnologice: alegerea incorectă a utilajului,
dispozitivelor, mijloacelor de mecanizare; încălcarea regimului
tehnologic; ieşirea din funcţie a dispozitivelor de control etc.
3. Cauze constructive: necorespunderea cerinţelor de
securitate a elementelor constructive, a utilajului tehnologic, a
instalaţiilor energetice şi de transport; imperfecţiunea mijloacelor
de tachelaj, a uneltelor mecanizate de mână şi mobile; lipsa sau
imperfecţiunea dispozitivelor de siguranţă, de îngrădire, a altor
mijloace tehnice de securitate.
4. Deservire tehnică necorespunzătoare: lipsa reviziilor
profilactice, a deservirii tehnice şi a reparaţiei utilajului,
tachelajului şi a mijloacelor de transport; defectarea uneltelor şi
sculelor macanizate de mână, precum şi a celor mobile etc.
5. Cauze legate de starea nesatisfăcătoare a mediului de
producţie: condiţii neprielnice de microclimat; iluminare
insuficientă; nivel sporit de zgomot şi vibraţii; concentraţie sporită
de substanţe nocive în aerul zonei de muncă; prezenţa iradierilor
periculoase etc.
6. Cauze psihofiziologice: necorespunderea
particularităţilor anatomofiziologice şi psihologice ale
organismului uman condiţiilor mediului de muncă; lipsa de
îngrădituri la zonele periculoase, a mijloacelor individuale de

59
protecţie; climat psihologic nesatisfăcător în colectiv, stare de
ebrietate alcoolică sau narcotică etc.
Factorii principali care provoacă traumele: acţiunea fizică
asupra omului a pieselor maşinilor şi utilajului; acţiunea
mijloacelor de transport şi a mecanismelor de ridicat; căderea
obiectelor şi a omului de la înălţime etc.
Analiza traumatismului de producţie permite a reduce la
minimum cazurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională.

1.17. Сlasificarea factorilor periculoşi şi dăunători

(nocivi)
După natura acţiunii asupra organismului uman factorii de
risc (periculoşi şi nocivi) se împart în următoarele grupe:
1) factori fizici – maşinile şi mecanismele în timpul
deplasării; părţile în mişcare ale utilajului; elemente, materiale,
semifabricate în timpul manipulării; construcţii în fază de
distrugere; prăbuşirea rocilor şi a maselor de pământ; poluarea
sporită a aerului zonei de muncă cu praf şi gaze; temperatura înaltă
sau joasă a suprafeţelor utilajului şi a materialelor; temperatura
înaltă sau joasă a aerului zonei de muncă; nivel sporit al
zgomotului şi vibraţiei la locul de muncă; schimbarea bruscă a
presiunii atmosferice; nivel scăzut sau sporit al umidităţii aerului,
vitezei de ionizăre a acestuia; situarea (amplasarea) locurilor de
muncă la înălţime etc.
2) factori chimici – conform caracterului acţiunii asupra
organismului, substanţele chimice se împart în următoarele grupe:
general toxice, iritante, asfixiante, alergene, narcotice, somatice,
mutagene, cancerigene, care acţionează asupra funcţiei
reproductive, teratogene etc. Pătrunderea acestora în organism se
produce prin:
- organele de respiraţie;
- tractul gastro-intenstinal;
- piele şi învelişurile mucozitare.

60
 3) factorii biologici – microorganismele patogene (bacterii,
virusuri, spirochete, ciuperci etc.) şi produsele activităţii lor,
precum şi alte microorganisme (plante şi animale).
4) factorii psihofiziologici, care după caracterul acţiunii se
împart în 2 subgrupe:
- suprasolicitări fizice (statice, dinamice, hipodinamia);
- suprasolicitări neuropsihice (mintale, emoţionale, a
analizatorilor, din cauza monotoniei muncii).

1.18. Obligaţiile angajatorilor în domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă
Angajatorul este obligat să asigure securitatea şi sănătatea
lucrătorilor sub toate aspectele ce ţin de activitatea desfăşurată. În
cazul în care angajatorul apelează la servicii externe de protecţie şi
prevenire, el nu este exonerat de responsabilităţile sale în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă (S.S.M.).
Angajatorul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru
asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, inclusiv pentru
prevenirea riscurilor profesionale, asigurarea informării şi
instruirii, precum şi pentru asigurarea organizării şi a mijloacelor
necesare.
Aplicarea acestor măsuri se va efectua în bază următoarelor
principii generale de prevenire:
a) evitarea riscurilor profesionale;
b) evaluarea riscurilor profesionale ce nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor profesionale la sursă;
d) adaptarea muncii în funcţie de persoană, în special în ceea
ce priveşte proiectarea locurilor de muncă, alegerea
echipamentelor de lucru, a metodelor de producţie şi de lucru, în
vederea atenuării muncii monotone şi a muncii normate şi
reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea aspectelor periculoase prin aspecte nepericuloase
sau mai puţin periculoase;

61
 g) dezvoltarea unei politici de prevenire ample şi coerente, care
să includă tehnologia, organizarea muncii, condiţiile de muncă,
relaţiile sociale şi influenţa factorilor legaţi de mediul de lucru;
h) acordarea priorităţii măsurilor de protecţie colectivă faţă de
măsurile de protecţie individuală;
i) asigurarea lucrătorilor cu instrucţiunile corespunzătoare
privind securitatea şi sănătatea în muncă.
În funcţie de natura activităţilor din unitate, fără a ştirbi
aportul altor dispoziţii ale legii S.S.M., angajatorul este obligat:
1) să evalueze riscurile profesionale, în special la alegerea
echipamentelor de lucru, a substanţelor sau a preparatelor chimice
utilizate, precum şi la amenajarea locurilor de muncă;
2) după evaluarea riscurilor profesionale să asigure, la
nesesitate, aplicarea măsurilor de prevenire, precum şi a metodelor
de producţie şi de lucru care să ducă la îmbunătăţirea nivelului
securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în
toate activităţile unităţii şi la toate nivelurile ierarhice;
3) să ia în considerare capacitatea lucrătorilor în ceea ce
priveşte sănătatea şi securitatea acestora ori de cîte ori le
încredinţează o sarcină;
4) să se asigure că planificarea şi introducerea de noi
tehnologii fac obiectul consultării lucrătorilor şi/sau a
reprezentanţilor acestora în ceea ce priveşte consecinţele alegerii
echipamentului, condiţiilor de lucru şi mediului de lucru asupra
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor;
5) să ia măsurile corespunzătoare pentru ca în zonele de
risc grav şi specific să poată avea acces numai salariaţii care au
primit instrucţiuni adecvate privind securitatea şi sănătatea în
muncă;
6) atunci când la acelaşi loc de muncă se află lucrători ai
mai multor unităţi, angajatorii acestora sunt obligaţi să coopereze
în vederea aplicării dispoziţiilor privind S.S.M. să-şi coordoneze
acţiunile de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale, să se
informeze reciproc despre riscurile profesionale, să informeze
lucrătorii despre natura acestora.

62
 Mijloacele financiare cheltuite de către angajator pentru
realizarea măsurilor de S.S.M. sunt deductibile.
Măsurile privind securitatea, igiena şi sănătatea în muncă
nu vor comporta, în nici o situaţie, obligaţii financiare din partea
lucrătorilor.

1.18.1. Funcțiile conducerii unității în domeniul S.S.M.

Răspunderea principală pentru realizarea S.S.M. revine
conform legii conducătorului unității, respectiv patronului,
președintelui, directorului general, directorului. În consecință,
funcțiile acestora vor fi de decizie și control, respectiv de
îndeplinire a următoarelor atribuții:
- stabilirea structurii organizatorice a S.S.M.;
- stabilirea funcțiilor și atribuțiilor celorlalte elemente ale
structurii organizatorice a S.S.M.;
- stabilirea politicii generale de prevenire a accidentelor și
îmbolnăvirilor profesionale;
- aprobarea planului anual de protecție și prevenire;
- urmărirea îndeplinirii planului anual de protecție și
prevenire;
- asigurarea condițiilor de informare a lucrătorilor asupra
problemelor, măsurilor și rezultatelor ce țin de domeniul S.S.M.,
precum și de consultare a acestora în toate situațiile care țin de
sănătatea și securitatea lor;
- medierea, alături de sindicate, a tuturor conflictelor din
domeniul S.S.M., conform legii;
- raportarea situației privind accidentele și îmbolnăvirile
profesionale organelor stabilte prin lege.

1.18.2. Funcțiile conducătorului direct al locului de

muncă
La acest nivel ierarhic, funcția principală de securitate a
muncii este cea de realizare a deciziei în domeniul S.S.M. și,
numai prin delegare de autoritate, poate fi cea de decizie. Acest
lucru este valabil și pentru șefii de secție și inginerii șefi, chiar în
cazul în care fac parte din consiliul de administrație sau din alt
63
organ de conducere colectivă. Principiul unității de decizie nu
exclude dubla competență.
Drept urmare, atribuțiile ce revin conducătorului direct al
locului de muncă sunt următoarele:
- aplică secțiunea din planul de protecție și prevenire
aferentă locului de muncă coordonat;
- urmărește permanent asupra respectării cerințelor de
securitate și sănătate de către personalul din subordine și ia măsuri
conform actelor normative în vigoare în caz de abatere;
- urmărește permanent și ia măsuri pentru menținerea
mijloacelor de producție și a mediului fizic de muncă într-o stare
corespunzătoare cerințelor de S.S.M.;
- stabilește sarcini de muncă și organizează procesul de
muncă în conformitate cu cerințele de S.S.M.;
- anunță nivelul ierarhic superior de producerea oricărui
accident de muncă și ia măsuri pentru a nu schimba starea de fapt,
dacă aceasta nu conduce la agravarea situației sau la menținerea
potențialului de periculozitate;
- ia măsuri pentru acordarea primului ajutor și stabilizarea
situației în cazul producerii unui accident de muncă;
- raportează organului ierarhic superior cazurile de
îmbolnăvire profesională.
Prin delegare de autoritate, conducătorul direct are, de
regulă, și competențe din domeniul funcției de decizie pe linie de
prevenire, și anume:
- să identifice factorii de risc și să ia măsurile
corespunzătoare în cazul apariției unui pericol latent pentru
siguranța sau sănătatea lucrătorilor.
- să-și dea avizul la modificarea metodelor și a procedeelor
de lucru;
- să-și dea avizul la recepția utilajelor, aparatelor,
instalațiilor etc. achiziționate, precum și a lucrărilor de construcție
a clădirilor în care se va desfășura procesul de muncă pe care-l
conduce;
- să oprească procesul de muncă în cazul apariției unui
pericol iminent pentru siguranța și sănătatea lucrătorilor.
64
 În ce privește funcția de fundamentare a deciziei de S.S.M.,
conducătorul direct poate avea următoarele obigații și drepturi:
- să furnizeze toate informațiile necesare comisiei care
cercetează cazurile de accidentare și îmbolnăvire profesională;
- să furnizeze serviciului intern de protecție și prevenire și
serviciului medical, precum și nivelului ierarhic superior, toate
datele necesare evaluării nivelului de risc al activității și stabilirii
măsurilor preventive adecvate;
- să facă propuneri privind politica generală în domeniul
S.S.M. și conținutul planului de protecție și prevenire;
- să solicite modificări în planul de protecție și prevenire, în
funcție de prioritățile și situațiile nou survenite la locul de muncă;
- să informeze lucrătorii din subordine și să-i consulte în
legătură cu toate aspectele activității care îi afectează.
Conducătorii locurilor de muncă răspund, cel puțin
administrativ, pentru felul în care se realizează activitatea de
protecție și prevenire în sectorul subordonat, implicit pentru orice
abatere de la legile, normele și celelalte reglementări legale în
vigoare, fără excepție, reletiv la toate elementele sistemului de
muncă pe care îl organizează și-l conduc.

1.18.3. Obligaţiile şi drepturile lucrătorilor

Obligaţiile lucrătorilor
Fiecare lucrător îşi va desfăşura activitatea în conformitate
cu pregătirea profesională şi instruirea sa, precum şi cu
instrucţiunile de S.S.M. primite din partea angajatorului, astfel
încât să nu expună la pericol de accidentare sau de îmbolnăvire
profesională nici propria persoană şi nici alte persoane care ar
putea fi afectate de acţiunile sau de omisiunile lui în timpul
lucrului.
Pentru realizarea dispoziţiilor menţionate mai sus, lucrătorii
sunt obligaţi:
a) să utilizeze corect maşinile, aparatele, uneltele,
substanţele periculoase, echipamentele de transport şi alte mijloace
de producţie;

65
 b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie
pus la dispoziţie şi, după utilizare, să-l înapoieze sau să-l pună la
locul destinat pentru păstrare;
c) să excludă deconectarea, schimbarea sau mutarea
arbitrară a dispozitivelor de protecţie ale maşinilor, aparatelor,
uneltelor, instalaţiilor, clădirilor şi altor construcţii, precum şi să
utilizeze corect aceste dispozitive;
d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor
desemnaţi orice situaţie de muncă pe care au motive întemeiate să
o considere un pericol grav pentru securitate şi sănătate, precum şi
orice defecţiuni ale sistemelor de protecţie;
e) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă
şi/sau angajatorului orice caz de îmbolnăvire la locul de muncă sau
orice accident de muncă suferit de ei;
f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii
desemnaţi, atâta timp cât este necesar, pentru a face posibilă
realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de inspectorii de
muncă sau pentru a da posibilitate angajatorului să se asigure că
mediul de lucru este în siguranţă şi nu prezintă riscuri profesionale
în activitatea lucrătorului;
g) să însuşească şi să respecte instrucţiunile de securitate şi
sănătate în muncă.

Drepturile lucrătorilor
Fiecare lucrător este în drept:
a) să aibă un post de lucru corespunzător actelor normative
de securitate şi sănătate în muncă;
b) să obţină de la angajator informaţii veridice despre
condiţiile de lucru, despre existenţa riscului profesional, precum şi
despre măsurile de protecţie împotriva influenţei factorilor de risc
profesional;
c) să refuze efectuarea de lucrări în cazul apariţiei unui
pericol pentru viaţa ori sănătatea sa până la înlăturarea acestuia;
d) să fie asigurat, din contul angajatorului, cu echipament
individual de protecţie;

66
 e) să fie instruit şi să beneficieze de reciclare profesională
în domeniul S.S.M. din contul angajatorului;
f) să se adreseze angajatorului, sindicatelor, autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, instanţelor judecătoreşti
pentru soluţionarea problemelor ce ţin de S.S.M.;
g) să participe personal sau prin intermediul
reprezentanţilor săi la examinarea problemelor legate de asigurarea
unor condiţii de lucru nepericuloase la postul său de lucru, la
cercetarea accidentului de muncă sau a bolii profesionale
contractate de el;
h) să fie supus unui examen medical extraordinar, potrivit
recomandărilor medicale, cu menţinerea postului de lucru şi a
salariului mediu pe durata efectuării acestui examen.

1.19. Cercetarea accidentelor de muncă

Scopul cercetării accidentelor de muncă constă în
clasificarea lor, determinarea circumstanţelor, cauzelor şi
încălcărilor actelor normative şi altor reglementări care au condus
la accidentarea salariaţilor. Stabilirea persoanelor care au încălcat
prevederile actelor normative şi efectuarea măsurilor
corespunzătoare pentru prevenirea unor asemenea evenimente.
Cercetarea se desfăşoară în conformitate cu Regulamentul de
cercetare a accidentelor de muncă şi stabileşte modalitatea unică
de comunicare, cercetare, înregistrare şi evidenţă a accidentelor de
muncă, suportate de lucrătorii care prestează munca la angajator,
conform prevederilor legislaţiei în vigoare.
Accidentele se clasifică în: accidente de muncă şi accidente
în afara muncii.
Prin accident de muncă se înţelege un eveniment care a
produs vătămarea violentă a organismului salariatului (leziune,
stres psihologic, electrocutare, arsură, degerare, asfixiere,
intoxicaţie acută, leziuni corporale provocate de insecte şi animale,
de calamităţi naturale etc.), ca urmare a acţiunii unui factor de risc
(însuşire, stare, proces, fenomen, comportament) propriu unui
element al sistemului de muncă (executant, sarcini de muncă,

67
mijloace de producţie, mediu de muncă) şi care a condus la
pierderea temporară sau permanentă a capacităţii de muncă ori la
decesul salariatului, survenit:
a) în timpul îndeplinirii sarcinii de muncă sau a obligaţiilor
de serviciu;
b) înainte de începerea sau după încetarea lucrului, când
salariatul se deplasează de la intrarea în incinta întreprinderii,
instituţiei, organizaţiei (în continuare - unitate) până la locul de
muncă şi invers, îşi schimbă îmbrăcămintea personală,
echipamentul individual de protecţie şi de lucru şi invers, preia sau
predă locul de muncă şi mijloacele de producţie;
c) în timpul pauzelor stabilite, când salariatul se află pe
teritoriul unităţii sau la locul său de muncă, precum şi în timpul
frecventării încăperilor sanitaro-igienice sau auxiliare;
d) în timpul deplasării de la domiciliu la lucru şi invers, cu
transportul oferit de unitate, în modul stabilit, precum şi în timpul
îmbarcării sau debarcării din acest mijloc de transport;
e) în timpul deplasării de la unitatea în care este încadrat
salariatul până la locul de muncă, organizat în afara teritoriului
unităţii, sau până la o altă unitate, şi invers, pentru îndeplinirea
unei sarcini de muncă sau a obligaţiilor de serviciu, în timpul util
pentru aceasta şi pe traseul stabilit al deplasării, indiferent de
modul de deplasare sau mijlocul de transport utilizat;
f) în cadrul participării la acţiuni culturale, sportive sau la
alte activităţi organizate de unitate în baza ordinului sau dispoziţiei
emise de angajator;
g) în cadrul acţiunii întreprinse din proprie iniţiativă pentru
prevenirea sau înlăturarea unui pericol ori pentru salvarea altui
salariat de la un pericol în circumstanţele specificate la
literele a),b),с),d) şi f) ale prezentului punct;
h) în timpul instruirii de producţie sau practicii
profesionale în bază de contract încheiat între angajator şi instituţia
de învăţămînt, între angajator, elevi şi studenţi.
Prin accident în afara muncii se înţelege un eveniment
care a provocat vătămarea violentă a organismului salariatului,
chiar dacă s-a produs în timpul de muncă al acestuia, la locul de
68
muncă sau pe teritoriul unităţii, însă cauza directă a căruia este
determinată de fapte ce nu au legătură cu îndeplinirea sarcinii de
muncă sau a obligaţiilor de serviciu (joacă, încăierare,
automutilare intenţionată, sinucidere, cazuri de boală latentă şi
moarte naturală, folosire a mijloacelor de producţie în scopuri
personale fără permisiunea angajatorului sau conducătorului,
comitere a unui furt din avutul unităţii, angajatorului persoană
fizică şi altele de acest gen). Activităţile, actele sau faptele
menţionate trebuie să fie confirmate prin documente
corespunzătoare.
Accidentele de muncă şi accidentele în afara muncii (în
continuare - accidente) se divizează în trei tipuri:
a) accident care produce incapacitate temporară de muncă -
eveniment ce a provocat pierderea parţială sau totală de către
salariat a capacităţii de muncă pentru un interval de timp de cel
puţin o zi, cu caracter reversibil după terminarea tratamentului
medical, confirmată de instituţia medicală în modul stabilit;
b) accident grav - eveniment care a provocat vătămarea
gravă a organismului salariatului, confirmată de instituţia medicală
în modul stabilit;
c) accident mortal - eveniment care a cauzat, imediat sau
după un anumit interval de timp de la producerea lui, decesul
salariatului, confirmat de instituţia de expertiză medico-legală în
modul stabilit.
În funcţie de numărul persoanelor care au avut de suferit
accidentele se clasifică în:
a) accident individual, în urma căruia este afectat un singur
salariat;
b) accident colectiv, în urma căruia sunt afectaţi, în acelaşi
timp, în acelaşi loc şi din aceeaşi cauză, minimum doi salariaţi.

1.19.1. Comunicarea despre producerea accidentelor

Fiecare accidentat sau martor ocular este obligat să anunţe
imediat despre accidentul produs conducătorul său direct sau
oricare alt conducător superior al acestuia şi să acorde, după caz,
primul ajutor.
69
 Conducătorul, fiind anunţat despre accident:
- va organiza acordarea ajutorului medical accidentatului şi,
dacă va fi necesar, îl va transporta la o instituţie medicală de la
care va solicita certificatul medical cu privire la caracterul
vătămării violente a organismului acestuia;
- va evacua, după caz, personalul de la locul accidentului;
- va informa angajatorul despre accidentul produs;
- va menţine neschimbată situaţia reală, în care s-a produs
accidentul, pînă la primirea acordului persoanelor care efectuează
cercetarea, cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei situaţii
ar provoca alte accidente ori ar periclita viaţa sau sănătatea altor
persoane. În cazul în care se impune modificarea situaţiei reale, în
care s-a produs accidentul, în prealabil se vor face fotografii şi
scheme ale locului unde s-a produs accidentul, se vor aduna probe,
materiale ce pot furniza informaţii despre accidentul produs,
pentru a fi predate persoanelor care efectuează cercetarea.
Angajatorul va anunța (comunica) imediat despre
producerea accidentelor la locul de muncă (prin telefon sau prin
orice alte mijloace de comunicare) Inspectoratul de Stat al Muncii,
Casa Naţională de Asigurări Sociale şi, după caz, forul superior,
organul sindical de ramură sau interramural, organul pentru
supraveghere tehnică sau energetică, Centrul de Medicină
Preventivă teritorial (în cazurile de intoxicaţie acută).
În cazul producerii accidentelor grave şi mortale, va anunța
(comunica) suplimentar comisariatul de poliţie din raza raionului
sau sectorului în care s-a produs accidentul.
Dacă printre accidentaţi se vor afla salariaţi ai altor unităţi
din ţară sau din străinătate, angajatorul la care s-a produs
accidentul va anunța (comunica) imediat despre aceasta
administraţia unităţii respective şi reprezentanţa diplomatică a ţării
cetăţenia căreia o are accidentatul (în cazul accidentului mortal al
salariatului unei unităţi din străinătate, detaşat în interes de
serviciu la o unitate din Republica Moldova).
Instituţia medicală care acordă asistenţă accidentatului este
obligată să anunţe Inspectoratul de Stat al Muncii sau Inspectoratul
Teritorial de Muncă, în raza căruia se află, datele cunoscute ce ţin
70
de identitatea accidentatului şi a unităţii în care s-a produs
accidentul.
Comunicarea despre producerea accidentelor trebuie să
cuprindă următoarele date:
- denumirea şi adresa unităţii economice sau a
angajatorului persoană fizică;
- numele, prenumele, starea familială, vârsta şi profesia
accidentatului / accidentaţilor;
- data şi ora producerii accidentului;
- locul şi circumstanţele care se cunosc în legătură cu
accidentul produs;
- caracterul vătămării violente a organismului
accidentatului;
- numele şi funcţia persoanei care a transmis comunicarea,
numărul telefonului de legătură.

1.19.2. Cercetarea accidentelor (generalităţi)

Accidentele grave şi mortale produse la locul de muncă
sunt cercetate de Inspectoratul de Stat al Muncii, iar cele cu
incapacitate temporară de muncă - de comisia angajatorului, iar în
unele cazuri - de Inspectoratul de Stat al Muncii (în cazul în care
angajatorul nu dispune de posibilitatea de a constitui o comisie de
cercetare a evenimentului).
La cercetarea accidentelor au dreptul să participe, după caz,
reprezentanţii împuterniciţi ai forului superior, ai autorităţilor
administraţiei publice locale (specialişti pentru activităţile de
protecţie şi prevenire), ai Casei Naţionale de Asigurări Sociale şi ai
organului sindical, ai Centrului de Medicină Preventivă teritorial,
precum şi să asiste persoane care reprezintă, în modul stabilit,
interesele accidentaţilor sau ale familiilor acestora.
La cercetarea accidentelor care s-au produs la obiectivele
supuse controlului organelor pentru supraveghere tehnică sau
energetică au dreptul să participe şi reprezentanţii împuterniciţi ai
acestor organe.
Persoanele desemnate să cerceteze accidentele au dreptul să
pună întrebări şi să ia declaraţii de la orice persoană cu funcţii de
71
răspundere, salariat, persoană care deţine informaţii referitoare la
accident, să examineze orice documente ale angajatorului necesare
pentru identificarea circumstanţelor şi cauzelor producerii
accidentelor şi să dispună, după caz, efectuarea expertizei tehnice a
mijloacelor de producţie.
Fiecare participant la cercetarea unui accident, pe parcursul
desfăşurării acesteia, în prezenţa inspectorului de muncă, are
dreptul să pună întrebări persoanelor cu funcţii de răspundere,
salariaţilor, persoanelor ce deţin informaţii referitoare la accident,
să înainteze propuneri şi, după caz, să-şi expună în scris opinia
privind circumstanţele, cauzele producerii accidentului şi despre
persoanele care au încălcat actele normative şi alte reglementări, ce
au condus la producerea accidentului. Opinia va fi înaintată
persoanelor care cercetează evenimentul spre a fi inclusă în
dosarul de cercetare.
Cercetarea accidentelor în afara muncii se va efectua în
modul stabilit de acelaşi Regulament. Comisia unităţii, iar, după
caz, inspectorul de muncă va finaliza cercetarea, cu întocmirea în
formă liberă a unui proces-verbal de cercetare a accidentului în
afara muncii, în care vor fi expuse doar circumstanţele şi cauzele
producerii acestui eveniment. Procesul-verbal întocmit de comisia
unităţii (a se vedea anexa 1) va fi aprobat de conducătorul unităţii
respective, cu aplicarea ştampilei unităţii. Inspectorul de muncă va
întocmi procesul-verbal pe formularul cu antet al inspectoratului
teritorial de muncă (a se vedea anexa 2).
În cazul în care angajatorul nu a comunicat accidentul
produs, un asemenea accident poate fi cercetat şi în baza cererii
depuse de persoanele cointeresate.

1.19.3. Cercetarea accidentelor cu incapacitate temporară

de muncă
Pentru cercetarea unui accident cu incapacitate temporară
de muncă, în termen de cel mult 24 de ore din momentul primirii
comunicării despre acest eveniment, angajatorul trebuie să
desemneze prin dispoziţie scrisă comisia de cercetare.

72
 Comisia trebuie să fie formată din cel puţin trei persoane,
în componenţa căreia vor intra conducătorul (specialistul)
serviciului intern de protecţie şi prevenire şi câte un reprezentant al
angajatorului şi al sindicatului (lucrătorilor).
Persoanele desemnate în comisia de cercetare trebuie să
dispună de pregătire tehnică respectivă şi să nu facă parte dintre
persoanele care aveau obligaţia de a organiza, controla sau
conduce procesul de muncă la locul unde s-a produs accidentul.
În unele cazuri, astfel de accidente vor fi cercetate de
Inspectoratul de Stat al Muncii în modul stabilit de Regulamentul
de cercetare a accidentelor de muncă.
Accidentul suportat de salariatul unei unităţi în timpul
îndeplinirii sarcinii de muncă sau a obligaţiilor de serviciu la o altă
unitate trebuie să fie cercetat de către comisia unităţii la care s-a
produs accidentul, dar cu participarea reprezentantului unităţii al
cărei salariat este accidentatul.
Un exemplar al dosarului de cercetare va fi expediat unităţii
al cărei salariat este accidentatul.
Accidentul suportat de salariatul unităţii care efectuează
lucrări pe un sector repartizat acesteia de o altă unitate va fi
cercetat de unitatea ce efectuează lucrările respective.
Accidentele suportate de elevi şi studenţi în timpul când
prestează munca sau îşi desfăşoară practica profesională în unităţi
vor fi cercetate de comisia unităţii, cu participarea reprezentantului
instituţiei de învăţămănt.
De la data emiterii dispoziţiei respective, comisia unităţii
va cerceta circumstanţele şi cauzele producerii accidentului, va
întocmi şi va semna, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare,
procesul-verbal de cercetare, care ulterior va fi aprobat şi semnat
de către angajator în termen de 24 ore.
Accidentele cercetate de Inspectoratul de Stat al Muncii vor
finaliza cu întocmirea unui proces-verbal de cercetare pe
formularul cu antet al inspectoratului teritorial de muncă respectiv.

73
 1.19.4. Cercetarea accidentelor grave şi mortale
Accidentele grave şi mortale vor fi cercetate de către
Inspectoratul de Stat al Muncii, care este obligat să desemneze
inspectorii de muncă care se vor ocupa de cercetarea acestor
accidente fără a se preta influenţelor de orice fel.
La cererea Inspectoratul de Stat al Muncii sau a unităţii
economice, instituţia medicală care acordă asistenţă accidentatului
va elibera, în termen de cel mult 24 de ore, certificatul medical cu
privire la caracterul vătămării violente a organismului acestuia, iar
instituţia de expertiză medico-legală, în termen de cel mult 5 zile
după finalizarea expertizei, va elibera Inspectoratului de Stat al
Muncii, în mod gratuit, concluzia din raportul de expertiză
medico-legală asupra cauzelor care au provocat decesul
accidentatului.
Evenimentul produs în timpul îndeplinirii obligaţiilor de
serviciu cu transport auto, aerian, fluvial, naval sau feroviar va fi
cercetat în conformitate cu prevederile Regulamentului, folosind,
după caz, materialele de cercetare întocmite de organele de
supraveghere a traficului.
Organele de supraveghere a traficului, în temeiul unui
demers, vor elibera angajatorului sau inspectorului de muncă, în
termen de 5 zile de la momentul finalizării cercetării, concluzia
asupra cauzelor producerii accidentului şi persoanelor care au
încălcat prevederile actelor normative.
De la data emiterii dispoziţiei de cercetare a accidentului,
inspectorul de muncă va întocmi şi va semna, în termen de cel
mult 30 de zile (cu excepţia cazurilor care necesită expertize
tehnice, situaţiilor în care Inspectoratul de Stat al Muncii poate
prelungi termenul până la obţinerea documentelor necesare şi
rezultatelor expertizelor), procesul verbal de cercetare pe
formularul cu antet al inspectoratului teritorial de muncă respectiv.
În cazul participării la cercetare a reprezentanţilor care au
acest drept (a se vedea alineatele 2 şi 3, punctul 1.9.2), procesul-
verbal va fi semnat şi de aceştia.

74
 1.19.5. Finalizarea cercetării accidentelor
Cercetarea accidentelor va finaliza cu întocmirea dosarului
de cercetare care va cuprinde:
a) procesul-verbal de cercetare a accidentului de muncă (în
cazul accidentelor colective, procesul-verbal se va întocmi pentru
fiecare accidentat);
b) procesul-verbal de cercetare a accidentului în afara
muncii;
c) opiniile participanţilor la cercetarea accidentului (după
caz);
d) declaraţiile accidentaţilor (dacă va fi posibil);
e) declaraţiile persoanelor care au obligaţia să asigure
măsurile de protecţie a muncii la locul de muncă unde s-a produs
accidentul;
f) declaraţiile martorilor oculari;
g) fotografii şi scheme ale locului unde s-a produs
accidentul;
h) alte acte şi documente necesare pentru clarificarea
circumstanţelor şi cauzelor ce au condus la producerea
accidentului;
i) încheierea expertizei tehnice (dacă este necesară);
j) certificatul medical cu privire la caracterul vătămării
violente a organismului accidentatului;
k) concluzia din raportul de expertiză medico-legală asupra
cauzelor decesului accidentatului (în cazul accidentelor mortale).
Toate materialele din dosar vor fi paginate şi şnuruite.
Inspectorul de muncă va expedia, în termen de cel mult
3 zile de la data semnării procesului-verbal de cercetare, cîte un
exemplar al dosarului de cercetare al accidentului: Inspectoratului
de Stat al Muncii, organului de poliţie, inspectoratului teritorial de
muncă, unităţii respective, după caz, organelor şi instituţiilor
reprezentanţii cărora au participat la cercetare. Originalul dosarului
de cercetare a accidentului se expediază unităţii iar, după caz,
autorităţii administraţiei publice locale care înregistrează şi ţine
evidenţa accidentelor produse la angajatori - persoane fizice.

75
 Dacă Inspectoratul de Stat al Muncii, va constata că la
cercetarea accidentului au fost comise erori sau au apărut noi
circumstanţe ale producerii accidentului, inspectorul general de
stat al muncii este în drept să dispună o cercetare nouă sau
suplimentară a accidentului în cauză.

1.19.6. Înregistrarea şi evidenţa accidentelor. Dispoziţii

finale
Accidentele se înregistrează şi se ţin în evidenţă de către
unităţile ale căror salariaţi sunt sau au fost accidentaţi, iar cele
produse la angajator - persoană fizică se înregistrează şi se ţin în
evidenţă de către autoritatea administraţiei publice locale
(primărie) pe teritoriul căreia este înregistrat contractul individual
de muncă.
Accidentele suferite de elevi şi studenţi în timpul prestării
muncii sau în cadrul practicii profesionale la unităţi se
înregistrează de unitate.
Accidentele de muncă se înregistrează şi se ţin în evidenţă
separat de accidentele în afara muncii.
Dosarele de cercetare a accidentelor se ţin în evidenţă şi se
păstrează la unitate (primărie) timp de 50 de ani, iar la organele
interesate - în funcţie de necesitate.
În cazul lichidării unităţii (primăriei) sau neasigurării
integrităţii documentelor, dosarele de cercetare a accidentelor se
vor transmite spre păstrare arhivei de stat.
Unităţile (primăriile) vor raporta anual organelor de
statistică, în modul stabilit, despre situaţia statistică a accidentelor
de muncă înregistrate în perioada de referinţă.
La cererea accidentatului sau a persoanei care reprezintă
interesele familiei acestuia şi a organelor interesate, angajatorul
sau Inspectoratul de Stat al Muncii îi va expedia, în termen de cel
mult 3 zile din data adresării, copia autentificată a procesului-
verbal de cercetare a accidentului de muncă sau copia procesului-
verbal de cercetare a accidentului în afara muncii.
În cazul în care unitatea refuză întocmirea procesului-
verbal de cercetare a accidentului de muncă sau procesului-verbal
76
de cercetare a accidentului în afara muncii, precum şi în cazul în
care accidentatul sau persoana care îi reprezintă interesele nu este
de acord cu conţinutul procesului-verbal, litigiul va fi soluţionat în
conformitate cu legislaţia referitoare la soluţionarea litigiilor
individuale de muncă.
Responsabilitatea pentru comunicarea, cercetarea,
raportarea, evidenţa corectă şi oportună a accidentelor produse în
muncă, pentru întocmirea proceselor-verbale şi pentru realizarea
măsurilor de lichidare a cauzelor accidentelor de muncă o poartă
conducătorul unităţii.
Controlul asupra comunicării, cercetării, raportării şi
evidenţei accidentelor produse în muncă, precum şi asupra
realizării măsurilor de lichidare a cauzelor accidentelor de muncă
îl exercită inspectoratele teritoriale de muncă.
Cheltuielile aferente cercetării accidentelor, efectuării
expertizelor, perfectării şi expedierii dosarelor cercetării le suportă
angajatorul al cărui salariat este sau a fost accidentatul.
Persoanele culpabile de împiedicarea sau tergiversarea
cercetării accidentelor poartă răspundere în conformitate cu
legislaţia în vigoare.

1.20. Certificarea locurilor de muncă

Prin certificarea locurilor de muncă din punct de vedere al
securităţii şi sănătăţii în muncă (S.S.M.) se înţelege evaluarea
complexă a locurilor de muncă sub aspectul corespunderii acestora
prevederilor actelor normative de S.S.M.
Desfăşurarea oricărei activităţi a salariaţilor se admite
numai la locurile de muncă care au fost supuse certificării din
punct de vedere al S.S.M.
Certificarea locurilor de muncă are drept scop prevenirea,
eliminarea sau reducerea acţiunii factorilor periculoşi şi/sau nocivi
ce pot apărea în desfăşurarea proceselor de muncă şi se efectuează:
- periodic, la intervale de cel mult 5 ani;
- la cererea inspectorului de stat din cadrul Inspectoratului
de Stat al Muncii;
- la cererea reprezentantului forului tutelar;
77
 - la cererea sindicatului de ramură sau a sindicatului din
unitatea economică;
- la solicitarea lucrătorului.
Certificarea locurilor de muncă se va efectua de o comisie
specială, în număr de cel puţin 3 persoane, numită de conducerea
unităţii economice.
Fundamentarea deciziei privind certificarea sau
necertificarea locului de muncă se va efectua prin contrapunerea
valorilor indicilor cantitativi şi calitativi ai locului de muncă,
oglindiţi în „Fişa de certificare a locului de muncă din punct de
vedere al S.S.M.” (în continuare Fişa, a se vedea anexa 4), cu
valorile normative ale acestora.
Fişa se va completa cu indicii respectivi ai factorilor nocivi
şi/sau periculoşi, determinaţi în mod obiectiv (prin măsurări
instrumentale, controale, etc.), de către serviciul extern pentru
protecţie şi prevenire care deserveşte unitatea economică, sau de o
persoană numită de conducerea unităţii, cu concursul laboratorului
de toxicologie industrială.
În cazul când nu dispune de astfel de laborator, unitatea
economică va apela la serviciile laboratoarelor de profil din alte
unităţi economice.
Locul de muncă se consideră certificat, dacă toţi indicii
care îi caracterizează securitatea şi igiena muncii corespund
prevederilor actelor normative de S.S.M.
Locul de muncă se consideră necertificat, dacă măcar un
indice care îi caracterizează securitatea şi/sau igiena muncii
depăşeşte semnificaţiile admise pentru factorii periculoşi şi/sau
nocivi, sau nu corespund prevederilor actelor normative de S.S.M.
Comisia de atestare pe baza Fişelor va întocmi „Paşaportul
stării S.S.M.”, atât pentru secţii, ateliere, cât şi pentru unitatea
economică în integritate.
Comisia de certificare a locurilor de muncă informează
salariaţii precum şi conducerea unităţii economice despre locurile
de muncă necertificate.
Rezultatele certificării locurilor de muncă servesc drept bază:

78
 - la elaborarea planurilor anuale de măsuri pentru S.S.M. în
unitatea economică;
- la stabilirea înlesnirilor pentru salariaţi conform
prevederilor legale;
- la fundamentarea deciziei privind autorizarea funcţionării
unităţii economice din punct de vedere al S.S.M.
Documentaţia privind certificarea locurilor de muncă,
semnată de persoanele care au efectuat măsurările şi de membrii
comisiei de certificare, se va păstra la serviciul pentru protecţie şi
prevenire, sau la persoana numită de conducerea unităţii.

1.21. Organizarea activităţilor de protecţie şi

prevenire
Organizarea activităţilor de protecţie şi prevenire este
realizată de către angajator, în următoarele modalităţi:
1) prin asumarea de către angajator, în condiţiile prevăzute
de Legea securităţii şi sănătăţii în muncă (curs de instruire de
nivelul II), a atribuţiilor lucrătorului desemnat;
2) prin desemnarea unuia sau a mai multor lucrători pentru
a desfăşura activităţile de protecţie şi prevenire;
3) prin înfiinţarea unui serviciu intern de protecţie şi
prevenire;
4) prin apelarea la servicii externe de protecţie şi prevenire.
Activităţile de protecţie şi prevenire desfăşurate în cadrul
unităţii prin modalităţile menționate sunt următoarele:
1) evaluarea riscurilor profesionale;
2) elaborarea şi revizuirea periodică a planului de protecţie
şi prevenire, precum şi asigurarea îndeplinirii acestuia;
3) stabilirea atribuţiilor şi responsabilităţilor în domeniul
S.S.M. ce revin lucrătorilor;
4) verificarea cunoaşterii şi aplicării de către toţi lucrătorii
a măsurilor prevăzute în planul de protecţie şi prevenire, precum şi
a atribuţiilor şi responsabilităţilor ce le revin în domeniul S.S.M.;
5) asigurarea unităţii cu materialele necesare informării şi
instruirii lucrătorilor în domeniul S.S.M.: cărţi, broşuri, ghiduri,
afişe, filme etc.;

79
 6) amenajarea şi dotarea cabinetului şi/sau locurilor
speciale de S.S.M.;
7) elaborarea instrucţiunilor de S.S.M., ţinând seama de
particularităţile activităţilor desfăşurate şi ale locurilor de muncă
și/sau posturilor de lucru;
8) asigurarea fiecărui lucrător cu instrucţiuni de S.S.M.,
inclusiv cu instrucţiuni privind acordarea primului ajutor în caz de
accidentare în muncă;
9) asigurarea informării şi instruirii lucrătorilor în domeniul
S.S.M.;
10) verificarea cunoaşterii şi aplicării de către lucrători a
informaţiilor şi instrucţiunilor de S.S.M.;
11) asigurarea întocmirii planului de acţiune în caz de
pericol grav şi imediat;
12) evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific;
13) stabilirea zonelor care necesită semnalizare de S.S.M.,
precum şi a tipului de semnalizare;
14) monitorizarea funcţionării instalaţiilor de ventilare,
dispozitivelor de protecţie, aparaturii de măsură şi control;
15) verificarea stării de funcţionare a sistemelor de
siguranţă şi de semnalizare în caz de avarie;
16) stabilirea necesarului de dotare a lucrătorilor cu
echipament individual de protecţie;
17) asigurarea întreţinerii, utilizării şi depozitarii adecvate a
echipamentelor individuale de protecţie;
18) asigurarea comunicării, cercetării şi raportării corecte şi
în termenele stabilite a accidentelor de muncă;
19) asigurarea locurilor de muncă cu truse medicale pentru
acordarea primului ajutor în caz de accidentare în muncă;
20) asigurarea realizării măsurilor dispuse de către
inspectorii de muncă cu prilejul vizitelor de control în unitate şi al
cercetării accidentelor de muncă;
21) colaborarea cu lucrătorii şi/sau cu reprezentanţii
acestora, cu serviciile externe de protecţie şi prevenire în vederea
coordonării măsurilor de protecţie şi prevenire;

80
 22) colaborarea cu lucrătorii desemnaţi/serviciile
interne/serviciile externe ai/ale altor angajatori în situaţia în care
mai mulţi angajatori îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc de
muncă;
23) aplicarea de stimulente şi sancţiuni disciplinare
lucrătorilor, conform criteriului îndeplinirii atribuţiilor în domeniul
S.S.M.;
24) întocmirea documentaţiei şi rapoartelor prevăzute de
reglementările privind S.S.M.
Angajatorul poate efectua activităţile respective de
protecţie şi prevenire, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii:
a) activităţile economice desfăşurate în cadrul unităţii nu
sunt dintre cele cu pericol sporit, după cum urmează: industria
extractivă; energia electrică şi termică, gaze şi apă; construcţii;
industria prelucrătoare; transporturi şi comunicaţii; activităţi cu
risc potenţial de expunere la radiaţii ionizante; activităţi cu risc
potenţial de expunere la agenţi toxici; activităţi în care sunt
implicate substanţe periculoase; activităţi cu risc de expunere la
agenţi biologici.
b) în unitate se desfăşoară activităţi economice fără
pericole de accidentare sau de îmbolnăvire profesională;
c) angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în
unitate în mod efectiv şi cu regularitate;
d) angajatorul îndeplineşte cerinţele minime de pregătire în
domeniul S.S.M., corespunzătoare nivelului doi (cel puțin 40 ore).
În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile menționate,
angajatorul trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători care
se vor ocupa de activitățile de protecție și prevenire, sau poate
organiza serviciul intern de protecţie şi prevenire, sau poate să
apeleze la unul sau mai multe servicii externe.
În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile menționate
pentru asumarea activităților de protecție și prevenire, dar
angajatorul nu efectuează în totalitate activităţile de protecţie şi
prevenire, pentru activităţile pe care nu le realizează angajatorul
trebuie să apeleze la unul sau mai multe servicii externe.
81
 Unităţile care desfăşoară activităţi cu pericol sporit,
menționate la punctul (a) angajatorul este obligat să organizeze
serviciul intern de protecţie şi prevenire (S.I.P.P.).
În cazul în care lucrătorii desemnaţi şi/sau serviciul intern
de protecţie şi prevenire nu dispun de capacităţile şi aptitudinile
necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de protecţie şi
prevenire, angajatorul este obligat să apeleze la unul sau mai multe
servicii externe.

1.21.1. Lucrătorii desemnaţi

Desemnarea nominală a lucrătorului (lucrătorilor) pentru a
se ocupa de activităţile de protecţie şi prevenire se face prin
decizia angajatorului.
Angajatorul va stabili activităţile de protecţie şi prevenire
pe care lucrătorul desemnat, dispunând de competenţă, timp
necesar şi mijloace adecvate, urmează să le efectueze.
Pentru a putea să desfăşoare activităţile de protecţie şi
prevenire, lucrătorul desemnat trebuie să îndeplinească cerinţele
minime de pregătire în domeniul S.S.M. corespunzătoare nivelului
doi (curs de instruire de cel puțin 40 ore).
Angajatorul va stabili numărul de lucrători desemnaţi, în
funcţie de mărimea unităţii şi/sau riscurile la care sunt expuşi
lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul unităţii.
Angajatorul trebuie să asigure lucrătorii desemnaţi cu
mijloace adecvate şi să le acorde timpul necesar pentru a-şi
desfăşura activităţile de protecţie şi prevenire.

1.21.2. Organizarea serviciului intern de protecţie şi

prevenire (S.I.P.P.)
S.I.P.P. se organizează în subordinea directă a angajatorului
ca un compartiment distinct.
Angajatorul va stabili structura S.I.P.P. în funcţie de
mărimea unităţii şi/sau de riscurile la care sunt expuşi lucrătorii,
precum şi de distribuţia acestora în cadrul unităţii.

82
 Angajatorul va consemna în regulamentul S.I.P.P.
activităţile de protecţie şi prevenire, care vor fi desfăşurate de către
S.I.P.P.
S.I.P.P. trebuie să fie format din lucrători care îndeplinesc
cerinţele minime de pregătire în domeniul S.S.M., corespunzătoare
nivelului doi (cel puțin 40 ore).
În cadrul S.I.P.P. pot activa şi alţi lucrători pentru
desfăşurarea activităţilor auxiliare.
Lucrătorii din cadrul S.I.P.P. trebuie să desfăşoare numai
activităţi de protecţie şi prevenire şi, cel mult, activităţi conexe,
cum ar fi prevenirea şi stingerea incendiilor şi protecţia mediului.
Angajatorul trebuie să asigure S.I.P.P. cu mijloacele
materiale şi umane necesare pentru ca să-şi poată desfăşura
activităţile respective de protecţie şi prevenire.
Pentru ocuparea funcţiilor în cadrul S.I.P.P. angajatorul va
asigura condiţii egale atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.
În cazul în care angajatorul îşi desfăşoară activitatea în mai
multe locuri de muncă dispersate teritorial, S.I.P.P. trebuie să fie
organizat astfel încât să se asigure în mod corespunzător
desfăşurarea activităţilor de protecţie şi prevenire.
În situaţia în care activitatea de protecţie şi prevenire este
desfăşurată de mai multe servicii interne, acestea vor acţiona
coordonat pentru a asigura eficienţa acestei activităţi.

1.21.3. Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice

în domeniul S.S.M.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul S.S.M. sunt aleşi de către şi dintre lucrătorii din unitate.
În calitate de reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi
specifice în domeniul S.S.M. vor fi aleşi atât femei, cât şi bărbaţi.
Numărul reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi
specifice în domeniul S.S.M., care se aleg, se stabileşte în funcţie
de numărul total al lucrătorilor din unitate, după cum urmează:
a) de la 5 la 50 de lucrători – 1 reprezentant;
b) de la 51 la 100 de lucrători – 2 reprezentanţi;
c) de la 101 la 500 de lucrători – 3 reprezentanţi;
83
 e) de la 501 la 1.000 de lucrători – 4 reprezentanţi;
f) de la 1.001 la 2.000 de lucrători – 5 reprezentanţi;
g) de la 2.001 la 3.000 de lucrători – 6 reprezentanţi;
h) de la 3.001 la 4.000 de lucrători – 7 reprezentanţi;
i) peste 4.000 de lucrători – 8 reprezentanţi.
Lucrătorii comunică în scris angajatorului numărul, numele
şi prenumele reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice
în domeniul S.S.M.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul S.S.M. trebuie să îndeplinească cerinţele minime de
pregătire în domeniul S.S.M., corespunzătoare cel puţin nivelului
unu (cel puțin 8 ore).
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
S.S.M. sunt consultaţi, participă în discuții privind S.S.M. şi pot
desfăşura următoarele activităţi:
1) colaborează cu angajatorul pentru îmbunătăţirea condiţiilor
de S.S.M.;
2) însoţesc echipa sau persoana care efectuează evaluarea
riscurilor;
3) ajută lucrătorii să conştientizeze necesitatea aplicării
măsurilor de S.S.M.;
4) aduc la cunoştinţa angajatorului sau comitetului pentru
S.S.M. propunerile lucrătorilor referitoare la îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă;
5) urmăresc realizarea măsurilor din planul de protecţie şi
prevenire;
6) informează inspectoratul teritorial de muncă asupra
nerespectării dispoziţiilor legale în domeniul S.S.M.

1.21.4. Planul anual de protecție și prevenire

Conform dispoziţiilor articolului 13 litera (f) din Legea
securităţii şi sănătăţii în muncă, angajatorul trebuie să
întocmească, acolo unde natura şi gradul de risc profesional o
necesită, un plan anual de protecţie şi prevenire, care va fi revizuit
ori de câte ori intervin modificări ale condiţiilor de muncă,
respectiv apariţia unor riscuri noi.
84
 În urma evaluării riscurilor profesionale pentru fiecare loc
de muncă/post de lucru se stabilesc măsuri de protecţie şi
prevenire (de natură tehnică, igienico-sanitară, organizatorică şi de
altă natură), necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor, precum şi resursele umane şi materiale necesare
realizării lor, care vor fi incluse în planul anual de protecţie şi
prevenire.
Măsurile de protecţie şi prevenire, incluse în plan, vor fi
formulate astfel, încât să se asigure egalitatea între femei şi bărbaţi
în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea lor la locul de muncă.
Planul de protecţie şi prevenire se elaborează cu
consultarea lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor lor sau a
comitetului pentru securitate şi sănătate în muncă, după caz, şi
poate fi revizuit ori de câte ori intervin modificări ale condiţiilor de
muncă, respectiv, apariţia unor riscuri noi.
Cheltuielile ce ţin de realizarea planului de protecţie şi
prevenire se finanţează integral din resursele proprii ale
angajatorului.

1.22. Supravegherea şi controlul asupra

respectării legislaţiei muncii şi altor acte normative în
domeniul S.S.M.
Supravegherea şi controlul asupra respectării actelor
legislative şi altor acte normative ce conţin norme ale dreptului
muncii, a contractelor colective de muncă şi convenţiilor colective
la toate unităţile economice sunt exercitate de:
a. Inspectoratul de Stat al Muncii;
b. Serviciul Sanitaro-Epidemiologic de Stat;
c. Serviciul Standardizare şi Metrologie;
d. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență;
e. Sindicate;
f. Alte organe abilitate cu funcţii de supraveghere şi
control în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Inspectoratul de Stat al Muncii este organul central de
specialitate care exercită controlul de stat asupra respectării actelor

85
legislative şi a altor acte ce conţin norme ale dreptului muncii, a
convenţiilor şi contractelor colective de muncă la toate unităţile,
precum şi în autorităţile publice centrale şi locale, şi activează în
baza Regulamentului aprobat de Guvern.
Obiectivele principale ale Inspectoratului de Stat al Muncii
sunt:
a) asigurarea aplicării dispoziţiilor actelor normative
referitoare la condiţiile de muncă şi la protecţia lucrătorilor în
exercitarea obligaţiilor de muncă a acestora;
b) difuzarea informaţiilor despre cele mai eficiente metode
şi mijloace privind respectarea legislaţiei muncii;
c) informarea autorităţilor publice competente despre
dificultăţile legate de aplicarea legislaţiei muncii.
Supravegherea energetică de stat. Supravegherea de stat
asupra înfăptuirii măsurilor care asigură funcţionarea în condiţii de
siguranţă a instalaţiilor electrice şi de termoficare este exercitată de
organul supravegherii energetice de stat conform legislaţiei în
vigoare.
Supravegherea sanitaro-epidemiologică de stat.
Supravegherea de stat asupra respectării normelor sanitaro-igienice
şi sanitaro-antiepidemice în toate unităţile economice se
înfăptuieşte de către Serviciul Sanitaro-Epidemiologic de Stat
conform legislaţiei în vigoare.
Supravegherea de stat a măsurilor contra incendiilor
(S.S.M.C.I.). Supravegherea de stat asupra respectării de către
organele administraţiei publice centrale şi locale, întreprinderi,
instituţii şi organizaţii indiferent de tipul de proprietate şi forma
juridică de organizare, inclusiv cetăţenii Republicii Moldova,
cetăţenii străini şi apatrizii a normelor şi regulilor de apărare
împotriva incendiilor se înfăptuieşte de organul S.S.M.C.I.
Supravegherea şi controlul de stat în domeniul
radioproducţiei şi securităţii nucleare. Supravegherea şi
controlul de stat asupra respectării cerinţelor radioprotecţiei şi
securităţii nucleare sunt exercitate de Ministerul Sănătăţii,
Serviciul Standardizare şi Metrologie şi Inspectoratul General
pentru Situații de Urgență conform legislaţiei în vigoare.
86
 2. IGIENA INDUSTRIALĂ ŞI A MUNCII

2.1. Generalități privind igiena muncii

Igiena muncii este o ramură a igienei, care studiază
condiţiile de muncă, factorii din mediul de muncă şi influenţa
acestora asupra organismului executanților (lucrătorilor).
Igiena muncii își cunoaște începuturile din cele mai vechi
timpuri. În anul 379 î.e.n. Hippocrat, părintele medicinei, vorbește
de acțunea nocivă a prafului de mină asupra organismului uman.
Părintele igienei muncii este considerat Bernardino Ramazzini
(1633-1714) având ca lucrare capitală «De morbis artificum
diatriba» - « Boli ale școlii artiștilor».
Dezvoltarea igienei muncii ca ramură independentă a
igienei a fost fundamentată de primul profesor de igienă al
Universității din Moscova F.F. Erisman (1842-1915). Tratatul său
«Igiena profesională a muncii fizice și intelectuale» publicat în
anul 1877 este o adevărată enciclopedie a cunoștințelor de igienă a
muncii din acea vreme.
Scopul igienei muncii - profilaxia influenței negative a
factorilor nefavorabili de producție asupra organimului uman,
menținerea capacității maxime de muncă pe parcursul întregului
proces de muncă și a productivității înalte a muncii.

2.1.1. Problemele și sarcinile igienei muncii

Sub aspect generic igiena muncii studiază următoarele
probleme:
1) condițiile procesului tehnologic cu evidențierea
eventualelor noxe profesionale care pot acționa asupra
muncitorilor la locul de muncă;
2) modificările fiziologice care se produc în organismul
uman în procesul de muncă;
3) organizarea procesului de muncă din punct de vedere al
influenței acestuia asupra capacității de muncă a executanților;

87
 4) starea sănătății lucrătorilor în scopul depistării
îmbolnăvirilor în stadii cât mai precoce;
5) preveniriea îmbolnăvirilor profesionale și a accidentelor
de muncă;
6) starea și eficacitatea dispozitivelor sanitaro-tehnice,
precum și a echipamentelor individuale de protecție;
7) climatul socio-psihologic în colectivitățile de muncă.
Sarcinile igienei muncii sunt următoarele:
1) să promoveze și să mențină gradul maxim de bunăstare
fizică, mintală și socială a lucrătorilor din toate profesiile;
2) să prevină apariția devierilor de la starea optimă de
sănătate a lucrătorilor din cauza condițiilor nefavorabile de muncă;
3) să protejeze lucrătorii, în procesul de exercitare a
profesiei, împotriva agenților nocivi pentru sănătate;
4) a determina modificările fiziologice, care au loc în
procesul de muncă;
5) a identifica și elimina din zonele de producție agenții
nocivi;
6) a asigura astfel de condiții de muncă, încât eforturile
fizice și mintale impuse lucrătorilor să corespundă structurilor
anatomice, fiziologice și stării psihologice ale acestora;
7) profilaxia bolilor profesionale și a traumatismului de
producție.
Având la bază studierea particularităților muncii și acțiunii
acestor particularități asupra organismului lucrătorilor igiena
muncii elaborează:
1) cerințe și normative igienice ca bază a legităților de
asanare a condițiilor de muncă;
2) aplică în întreprinderi programe largi sanitare, care să
acopere toate aspectele sănătății;
3) elaborează măsuri pentru organizarea rațională a
regimului de muncă și odihnă;
4) elaborează reguli sanitare pentru amenajarea și
întreținerea întreprinderilor industriale.

88
 2.1.2. Metodele de cercetare ale igienei muncii.
Sanitaro-igienică - analizează condițiile meteorologice,
presiunea atmosferică, radiațiile, compoziția chimică a aerului,
pulberile, zgomotul, iluminatul etc.
Statistică - stabilește relațiile dintre condițiile de muncă și
morbiditatea generală și profesională.
Fiziologică - pune în evidență reactivitatea organismului
uman față de condițiile de muncă și, totodată, descifrează
mecanismul de acțiune a diferitelor noxe profesionale oferind
posibilitatea reglamentării igienico-sanitare a proceselor de muncă.
Clinică - studiază influența condițiilor de muncă asupra
grupurilor profesionale.

2.1.3. Igiena locului de muncă

Conducătorii secțiilor (halelor) vor urmări în permanență
asupra menținerii curățeniei pardoselilor (murdărirea acestora cu
uleiuri, deșeuri etc. pot provoca accidentarea lucrătorilor prin
alunecare, împiedicare etc.), curățirea de praf a pereților, utilajelor,
bancurilor (meselor) de lucru, spălarea geamurilor.
Deșeurile, gunoiul, cârpele și bumbacul cu care s-au șters
utilajele se vor colecta și îndepărta de la locurile de muncă, atât de
la cele aflate în încăperi, cât și de la cele aflate în aer liber.
Locurile de muncă aflate în aer liber vor fi curățate, în timpul
iernii, de zăpadă și gheață și se vor presăra cu nisip contra
alunecării.
Deșeurile toxice se vor îndepărta cu grijă, iar, la terminarea
programului de lucru, resturile de uleiuri, vopsele, lubrefianți etc.
se vor colecta în recipiente închise ermetic. Nu se vor lăsa la
locurile de lucru cutii, capace etc. cu asemenea substanțe.
De asemenea, se va atrage atenția asupra stingerii oricăror
surse de foc și deconectarea surselor de căldură excesivă, precum
și interzicerea cu desăvârșire a fumatului în anumite locuri de
muncă (ateliere de vopsitorie, garaje, depozite de materiale, la
folosirea lubrifianților, adezivilor etc.).

89
 2.1.4. Igiena corporală, a îmbrăcămintei și încălțămintei
Igiena corporală are o importanță deosebită în menținerea
sănătății organismului, prin păstrarea integrității funcționale a
pielii (epidermei). Printre rolurile acesteia se numără acela de
apărare a organismului împotriva pătrunderii microbilor, precum și
împotriva razelor ultraviolete. De asemenea, prin activitatea
glandelor sudoripare, contribuie la eliminarea diverselor toxine din
corp, la menținerea căldurii și la termoreglarea organismului.
Pentru a putea îndeplini aceste funcții, în primul rând, pielea
trebuie să fie menținută curată.
În timpul zilei, după folosirea grupurilor sanitare, la
părăsirea lucrului și înainte de luarea mesei, lucrătorii trebuie
îndrumați să se spele pe mâini cu apă și săpun, explicându-li-se
problemele și situațiile neplăcute care se creează din cauza lipsei
de igienă corporală.
De asemenea, lucrătorilor trebuie să li se arate necesitatea
băilor generale: dușuri cu apă rece (15 ... 200C) la circa 3 ore după
masă, cu apă caldă (28 ... 38 0C), băi cu abur etc. Se vor evidenția
efectele nesănătoase pe care le poate avea spălarea cu benzină a
mâinilor pentru curățarea de uleiuri, vopsele etc., deoarece benzina
are un efect nociv asupra pielii (degresează pielea, produce exeme
și alte efecte nocive).
Îmbrăcămintea trebuie să vină în ajutorul funcției de
termoreglare a organismului, adică să mențină temperatura
normală a corpului de 36,5 ... 370C. Pentru aceasta, lucrătorii vor fi
îndrumați, după felul activității la locul de muncă, anotimp, sex
etc., ce obiecte de îmbrăcăminte să nu folosească în timpul
efectuării unor anumite procese tehnologice, deoarece ar putea
împiedica mișcările provocând accidente. În locurile de muncă cu
pericol de incendiu, flăcări deschise, nu se vor purta haine din fibre
sintetice.
De asemenea, se vor face recomandări pentru curățarea,
pentru schimbarea îmbrăcămintei de lucru la terminarea
programului, mai cu seamă în cazul anumitor procese tehnologice
(lucrări de vopsitorie, repararea sau întreținerea instalațiilor
sanitare etc.).
90
 Încălțămintea trebuie să corespundă configurației
anatomice a piciorului, să asigure aerisirea acestua, să fie adecvată
proceselor tehnologice și locului de muncă, să fie zilnic curățată.

2.1.5. Noțiunile fundamentale ale igienei muncii

Muncă – activitate a omului care are drept scop crearea de
bunuri materiale și servicii.
Muncă profesională - categorie de muncă, care se execută
în cadrul profesiei, în condițiile și mijloacele obișnuite de
producție.
Loc ocupațional - spațiu în care oamenii își desfășoară
munca profesională. Acesta se caracterizează prin condițiile sale
de mediu și prin solicitări.
Capacitate de muncă - totalitatea posibilităților
morfologice și funcționale ale individului de a efectua procesul de
muncă timp îndelungat, menținând concomitent intensitatea și
calitatea muncii.
Loc de muncă – zona delimitată în spaţiu, în funcţie de
sarcina de muncă, înzestrată cu mijloace de muncă (utilaje, unelte,
mijloace de transport, mobilier, etc.) şi obiecte ale muncii necesare
(materii prime, materiale, semifabricate, etc.), organizat în vederea
realizării unei operaţii, lucrări sau pentru îndeplinirea unei funcţii,
de către unul sau mai mulţi executanţi cu pregătire şi deprinderi
necesare, în condiţii tehnice, organizatorice şi de protecţie a
muncii precizate.
Loc de muncă permanent – locul în care angajatul se află
mai mult de 50% din ziua de muncă sau mai mult de 2 ore
continuu. Dacă lucrările se fac în mai multe locuri, toate locurile se
vor considera loc de muncă permanentă.
Noxă profesională - orice factor, care face parte din
procesul de producție, de muncă sau din mediul exterior, care
posedă un potențial periculos pentru sanătatea muncitorilor sau le
reduce capacitatea muncii.
Boli „legate de profesie” - boli multifactoriale, în a căror
determinism factorii nocivi profesionali au o pondere variabilă

91
(favorizantă, agravantă sau de împiedicare a vindecării). Acestea
trebuie semnalate și luate în evidență, fără a fi declarate.
Condiţii de muncă – totalitatea factorilor de mediu
ocupaţional şi ale procesului de muncă ce pot influenţa capacitatea
de muncă şi sănătatea angajatului.
Condiţii de muncă optime – condiţii organizate la locul
de muncă care asigură menţinerea bunei capacităţi de muncă.
Condiţii inofensive de muncă – condiţii de muncă în care
factorii profesionali nocivi şi periculoşi sunt excluşi sau nivelurile
acestora nu depăşesc normativele stabilite.
Condiţii de muncă nocive – condiţii de muncă în care sunt
prezenţi anumiţi factori nocivi ce pot avea acţiune nefavorabilă
asupra angajatului şi/sau asupra urmaşilor acestuia.
Factor ocupaţional nociv - factor de mediu sau proces de
muncă, care în anumite condiţii (de intensitate, durată) pot periclita
sănătatea, în particular, pot cauza boli profesionale, reduce
capacitatea de muncă temporar sau de lungă durată, pot spori
incidenţa morbidităţii profesionale, generale sau infecţioase, pot
avea impact asupra sănătăţii urmaşilor.
Gravitatea (greutatea) muncii – o particularitate a
procesului de muncă ce determină preponderent gradul de efort al
aparatului locomotor şi al sistemelor funcţionale ale organismului
– cardiovascular, respirator etc. Gravitatea muncii se determină
prin încordarea fizică, dinamică, greutatea obiectului ridicat şi
deplasat, prin numărul total de mişcări stereotipe în timpul muncii,
gradul de efort static, poziţia corpului în timpul muncii – gradul de
înclinare, deplasare în spaţiu.
Intensitatea muncii – particularitate a procesului de
muncă prin care se reflectă preponderent gradul de suprasolicitări
ale sistemului nervos central, ale organelor sensoriale, gradul de
tensiune emoţională a angajatului. La acest grup de factori de
muncă se referă încordările intelectuale, sensoriale, emoţionale,
gradul de monotonie al lucrului, regimul de muncă.

92
 2.2. Cerinţele normative faţă de calitatea mediului
de producţie
2.2.1. Microclimatul aerului zonei de muncă şi
metabolismul termic la om
Activitatea biologică normală a organismului şi înalta lui
capacitate de muncă sunt posibile numai atunci când, evitând
eforturile de supraîncordare a aparatului de termoreglare în
organism, se menţine echilibrul termic, adică echilibrul dintre
cantitatea de energie produsă şi cantitatea de energie cedată
mediului înconjurător. Înrăutăţirea condiţiilor de cedare a căldurii
are ca urmare acumularea acesteia în organism şi supraîncălzirea
lui, iar uneori chiar şi şocul termic. Pierderea excesivă de căldură
provoacă răcirea organismului, afecţiuni „a frigore” şi degerături.
Producerea căldurii (termogeneza) de către organism
sporeşte odată cu intensificarea actului muscular. În stare de
repaus ea este egală cu 60...85 J/s, iar în timpul muncii grele atinge
400...600 J/s şi chiar mai mult.
Pierderea căldurii (termoliza) de către organism depinde de
condiţiile termice ale mediului înconjurător, care sunt determinate
de temperatura, umiditatea, viteza deplasării aerului şi de energia
radiantă, deoarece aceşti factori meteorologici luaţi în ansamblu
influenţează schimbul caloric al organismului.
Prin microclimat se subînţelege totalitatea elementelor
meteorologice [temperatura, °C; umiditatea relativă, %; viteza
mişcării aerului, m/s; presiunea atmosferică, Pa; intensitatea
iradierii calorice, J/(m3·s)], caracteristice pentru un anumit loc.
În condiţii normale (temperatura 18...20 °C) omul pierde
circa 85 % de căldură prin piele, iar 15 % - pentru încălzirea
produselor alimentare şi băuturii consumate, a aerului inspirat,
precum şi pentru evaporarea apei în plămâni. Din cele 85 % de
căldură, cedată prin piele, aproximativ 30 % se pierd prin
convecţie, 45 % - prin radiaţie şi 10 % - prin evaporarea sudorii de
pe suprafaţa corpului.
Aceste relaţii se schimbă considerabil în funcţie de
condiţiile microclimatului.

93
 Pierderea căldurii prin convecţie este direct proporţională
cu diferenţa dintre temperatura pielii şi temperatura aerului. Cu cât
este mai scăzută temperatura aerului, cu atât este mai mare
pierderea de căldură prin convecţie. Odată cu creşterea
temperaturii aerului pierderea de căldură prin convecţie devine din
ce în ce mai mică, iar la temperatura de 35 - 36 °C se opreşte
definitiv.
Pierderea căldurii prin radiaţie. Este cunoscut, că orice
corp fizic, a cărui temperatură este mai mare de zero absolut
(-273 °C) emană raze calorice. Odată cu creşterea temperaturii
corpului sporeşte radiaţia calorică. Cu cât este mai mare diferenţa
de temperatură dintre corpul uman şi obiectele înconjurătoare
(pereţi, tavan, pardoseală, utilaje) cu atât este mai mare pierderea
de căldură prin radiaţie şi devine egală cu zero când obiectele
înconjurătoare ating temperatura corpului.
Pierderea căldurii prin evaporare depinde de cantitatea de
umezeală (sudoare) evaporată de pe suprafaţa corpului. Evaporarea
1 g de sudoare este însoţită de cedarea a circa 600 calorii de
căldură. Atunci când temperatura aerului şi a obiectelor
înconjurătoare atinge sau depăşeşte temperatura corpului uman
unica cale de cedare a căldurii este prin evaporare, aşa că în
condiţii deosebit de grele (muncă grea, temperatură înaltă a
mediului) secreţia sudorală atinge 6...10 litri pe zi şi organismul
poate să piardă prin transpiraţie 3600...6000 kcal de căldură.

2.2.2. Acţiunea parametrilor microclimatului asupra

organismului uman (O.U.)
La temperaturi majorate ale aerului vasele sangvine de pe
suprafaţa pielii se dilată şi căldura din interiorul corpului se
elimină în mediul înconjurător. La temperaturi reduse vasele
sangvine se contractează şi în mediul ambiant se elimină mai
puţină energie termică.
Dacă omul se găseşte timp îndelungat în condiţii termice
nefavorabile (temperatura aerului depăşeşte limitele admisibile),
poate avea loc supraîncălzirea sau răcirea corpului însoţite de
anumite efecte negative:
94
 La temperaturi sporite:
1) supraîncălzirea corpului uman:
a) starea uşoară, însoţită de dureri de cap, ameţeli, sete,
slăbiciune, transpiraţie excesivă, înroşirea pielii şi temperatura
corpului uman creşte până la 39 °C;
b) starea grea (şocul termic), însoţită de aceleaşi simptome
dar într-o stare mai gravă şi temperatura corpului depăşeşte 39 °C.
Dacă angajatului, care se găseşte în stare de şoc termic, nu i se
acordă ajutor medical el poate deceda. Şocul termic prezintă un
pericol foarte mare;
2) boală de cârcei de muşchi, care este rezultatul eliminării
îndelungate a sărurilor din corpul uman prin transpiraţie abundentă
şi drept consecinţă dereglarea echilibrului salin.
În condiţii de temperaturi majorate, dacă ele n-au condus la
dereglarea termoreglării, capacitatea de muncă scade, starea
psihologică se înrăutăţeşte, creşte oboseala din cauză că organele
interne se alimentează mai puţin cu sânge.
La temperaturi reduse:
a) îmbolnăvirea organelor respiratorii (răceală,
pneumonie);
b) suprarăcire gravă, care duce la somnolenţă, pierderea
cunoştinţei şi la deces;
c) boli profesionale de muşchi legate cu spasmele vaselor
sangvine (contractarea permanentă a vaselor sangvine înrăutăţeşte
alimentarea muşchilor cu substanţe necesare).
Umiditatea relativă majorată (φ > 85 %) înrăutăţeşte
eliminarea căldurii prin evaporare, duce la dereglarea termoreglării
în cazul temperaturii majorate, multiplică acţiunea temperaturii
asupra organismului omului; la umiditate mare, temperaturile
majorate omul le sesizează ca şi cum ar fi încă mai mari, iar
temperaturile reduse le sesizează ca şi mai mici. Umiditatea
relativă scăzută (φ < 18 %) conduce la uscarea mucoasei, ceea ce
provoacă dereglarea funcţiilor organelor respiratorii şi a organelor
de vedere.
Viteza mişcării aerului în încăperi este un factor
considerabil, care acţionează asupra stării termice a angajaţilor. La
95
temperaturi sporite ale aerului mişcarea lui este binevenită în
limitele de la 0,2 până la 1,0 m/s, dar numai dacă temperatura lui
nu depăşeşte 36 °C. La temperaturile aerului mai mari de 40 °C
mişcarea aerului are acţiuni negative asupra organismului uman.
La temperaturi joase mişcarea aerului cu o viteză mai mare de
1,5 m/s este foarte periculoasă, deoarece poate conduce la
suprarăcirea locală (la schimbarea configuraţiei muşchilor).

2.2.3. Normarea componentelor microclimatului la

posturile de lucru
Microclimatul la posturile de lucru este determinat de
temperatura şi umiditatea aerului, de viteza curenţilor de aer şi de
radiaţiile calorice emise în zona de lucru.
Condiţiile de microclimat la posturile de lucru trebuie să
asigure menţinerea echilibrului termic al organismului uman,
corespunzător cu nivelul activităţii desfăşurate.
Componentele microclimatului la posturile de lucru se
normează în raport cu metabolismul organismului uman.
Prin metabolism se înţelege ansamblul de procese
complexe de sinteză şi înmagazinare de energie (asimilaţie sau
anabolism) şi de degradare, cu eliberare de energie (dezasimilaţie
sau catabolism), pe care le suferă substanţele dintr-un organism
viu.
Metabolism bazal – cantitatea de calorii produse într-o
oră, în condiţii de repaus al organismului, raportată la un metru
pătrat din suprafaţa corpului.
Limitele termice minime admise la posturile de lucru sunt
prezentate în tabelul 2.1.
Limitele termice maxime admise la posturile de lucru sunt
prezentate în tabelul 2.2.
Limitele minime şi maxime ale temperaturii şi vitezei
curenţilor de aer, admise la posturile de lucru dotate cu duşuri de
aer, sunt prezentate în tabelul 2.3.

96
 Tabelul 2.1. Limitele termice minime admise la posturile de
lucru în funcţie de metabolism, W
Metabolismul (M), Temperatura aerului, Viteza curenţilor de
W °C aer, m/s
M ≤ 117 18 ≤ 0,2
117 < M ≤ 234 16 ≤ 0,3
234 < M ≤ 360 15 ≤ 0,4
M > 360 12 ≤ 0,5

Tabelul 2.2. Limitele termice maxime admise la posturile de

lucru în funcţie de metabolism, W
Metabolismul (M), W Temperatura aerului, °C
M ≤ 117 32
117 < M ≤ 234 29
234 < M ≤ 360 26
360 < M ≤ 468 22
M > 468 18

Tabelul 2.3. Limitele minime şi maxime ale temperaturii şi

vitezei aerului la posturile de lucru dotate cu duşuri de aer
Limite minime Limite maxime
Nivelul radiaţiilor

Metabolismul,

Viteza curenţilor

Viteza curenţilor
cal/cm²/min

Temperatura

Temperatura
calorice,

aerului, °C

aerului, °C
de aer, m/s

de aer, m/s
W

M ≤ 117 25,0 0,5 30,0 1,0

117 < M ≤ 234 23,0 0,5 28,0 1,0
1
234 < M ≤ 360 21,5 1,0 27,0 1,3
M > 360 20,0 1,3 26,0 1,5
M ≤ 117 22,0 0,5 28,0 1,0
117 < M ≤ 234 20,0 1,0 26,0 1,5
2
234 < M ≤ 360 18,5 1,5 25,0 2,0
M > 360 17,0 2,0 24,0 2,5
M ≤ 117 20,0 1,0 25,0 1,5
117 < M ≤ 234 18,0 1,5 24,0 2,0
≥3
234 < M ≤ 360 16,5 2,0 23,0 2,5
M > 360 15,0 2,5 22,0 3,0
97
 Umiditatea relativă a aerului nu va depăşi 60 %.
Valorile temperaturilor şi vitezelor curenţilor de aer
reprezintă valori medii în secţiunea transversală a fluxului de aer la
nivelul jumătăţii superioare a corpului lucrătorului.
Nivelul radiaţiilor calorice (cal/cm2/min) se estimează după
cum urmează:
- nivelul 1 – dacă timpul de suportare a expunerii
lucrătorului este de 240 s;
- nivelul 2 – dacă timpul de suportare a expunerii
lucrătorului este de 50 s;
- nivelul 3 – dacă timpul de suportare a expunerii
lucrătorului este de 20 s.
Normarea temperaturii în încăperile social-sanitare, în
perioada 16 octombrie – 15 aprilie, se efectuează în conformitate
cu tabelul 2.4.

Tabelul 2.4. Valorile temperaturii în încăperile social-

sanitare în perioada 16 octombrie – 15 aprilie
Temperatura aerului,
Denumirea încăperilor social-sanitare
°C
Vestiare comune pentru păstrarea
18
îmbrăcămintei stradale
Vestiare pentru îmbrăcare-dezbrăcare 23
Încăperea duşurilor 25
Încăperea spălătoarelor 23
WC-uri 16
Camera intimă pentru femei 23
Încăperi pentru uscarea echipamentului de
25 - 33
protecţie
Camere de fumat 16
Zone sau încăperi pentru odihnă, încăperi
pentru încălzirea lucrătorilor, încăperi
pentru personalul de serviciu, săli pentru 22
servirea mesei, încăperi pentru acordarea
primului ajutor

98
 La unele posturi de lucru (birouri, camere de comandă,
încăperi cu videoterminale, încăperi social-culturale etc.), unde
desfăşurarea activităţii profesionale necesită confort termic, trebuie
asigurate următoarele condiţii:
1) în perioada 16 aprilie – 15 octombrie:
- temperatura între 23 – 26 °C;
- diferenţa pe verticală a valorilor temperaturii aerului la
1,1 m şi 0,1 m deasupra pardoselii (nivelului capului şi al
gleznelor) mai mică de 3 °C;
- umiditatea relativă a aerului între 30 – 70 %;
- viteza medie a curenţilor de aer între 0,1 – 0,3 m/s;
2) în perioada 16 octombrie – 15 aprilie:
- temperatura între 20 – 24 °C;
- diferenţa pe verticală a valorilor temperaturii aerului la
1,1 m şi 0,1 m deasupra pardoselii (nivelului capului şi al
gleznelor) mai mică de 3 °C;
- umiditatea relativă a aerului între 30 – 70 %;
- viteza medie a curenţilor de aer între 0,1 – 0,3 m/s;
- diferenţe mai mici de 10 °C între temperatura de radiaţie a
ferestrelor sau a altor suprafeţe verticale şi temperatura de radiaţie
a obiectelor din încăpere.

2.2.4. Substanţele nocive (S.N.), acţiunea lor asupra O.U.,

normarea igienică, măsurile şi mijloacele de protecţie
În lume există peste 10 mln de substanţe chimice şi anual
se sintetizează mii de asemenea substanţe. Cu substanţele chimice
omul contactează vremelnic sau permanent pe durata întregii vieţi.
Substanţele chimice menţin activitatea vitală, creând condiţii
confortabile de trai, la locul de muncă, în timpul odihnei. Ele pot
exista în diferte stări de agregare (gaz, lichid, vapori, stare solidă,
curate, în amestec, impurităţi etc.), în toate componentele mediului
de trai (aer, apă, sol). În organismul omului substanţele chimice
nimeresc pe trei căi:
 prin organele de respiraţie – cea mai frecventă cale de
încorporare (pătrundere) a impurităţilor şi substanţelor sub formă
de vapori, gaze, aerosoli (oxidul de carbon, dioxizii sulfului şi
99
azotului, vaporii de plumb, mercur, mangan, prafurile organice şi
minerale etc.);
 prin tractul gastro-intestinal – cu produsele alimentare
şi apa consumate, de pe mâinile murdare;
 prin piele şi învelişurile mucozitare ale căilor
superioare de respiraţie, a ochilor, cavităţii bucale ş.a. Spre
exemplu, hidrocarburile aromatice (xilenul, toluenul, acetona ş.a.),
nimerind pe piele, uşor pătrund în organism.
După modul de acţiune asupra organismului uman S.N. se
împart în următoarele grupe:
- S.N. general toxice (oxidul de carbon, Pb, benzolul,
compuşii arseniului etc.);
- S.N. iritante (amoniacul, clorul, ozonul sulfurat etc.);
- S.N. mutagene (plumbul, mercurul, substanţele
radioactive etc.);
- S.N. cancerigene (nichelul, azbestul, oxizii cromului ş.a.);
- S.N. somatice (dereglează funcţia organismului sau a
unor sisteme: Pb, Hg, benzolul, spirtul metilic, arseniul ş.a.).
Substanţele chimice nocive posedă anumite proprietăţi,
caracteristice doar pentru ele, de aceea după gradul de pericol S.N.
se divizează în următoarele patru clase:
1 – extrem de periculoase, CMA în aerul zonei de muncă
mai mică de 0,1 mg/m3;
2 – înalt periculoase, CMA mai mare de 0,1...1,0 mg/m3;
3 – moderat periculoase, CMA de la 1,1...10 mg/m3;
4 – puţin periculoase, CMA mai mare de 10 mg/m3.
Compuşii chimici sunt capabili să provoace în organism,
practic, toate stările şi procesele patologice. Către substanţele
periculoase pentru apariţia şi dezvoltarea otrăvirilor acute pot fi
atribuite; dioxidul de azot, bromul, oxidul de carbon,
formaldehida, clorul. Substanţele ce pot provoca îmbolnăviri
alergice – cromul, nichelul, carbonul şi compuşii acestora ş.a.
Substanţele chimice nocive, nimerind în cantităţi mari în
mediul de trai al omului sunt extrem de periculoase, inclusiv până

100
la pieirea oamenilor în rezultatul intoxicaţiilor acute şi a arsurilor
grave.
Substanţele nocive din aer reacţionează cu materialele de
construcţie ori de altă natură sau sunt absorbite de acestea. Mediul
creat în acest mod poate ani în şir să polueze mediul de trai, chiar
şi după schimbarea acestor substanţe, din cauza procesului invers –
de degajare.
Normarea igienică şi profilaxia. Cauzele nimeririi
substanţelor chimice în mediul de trai şi bolile cauzate de acestea
sunt foarte diverse, dar în integritate ele sunt rezultatul negativ al
acţiunii antropice al substanţelor. Neajunsurile în sistemele de
purificare a emisiilor în atmosferă, a evacuărilor de ape reziduale
în bazinele acvatice, a poluării solurilor şi produselor alimentare –
sunt cauzele generale, ce duc la dereglarea sănătăţii în rândul
populaţiei.
Măsurile de asanare a tuturor componentelor biosferice,
inclusiv a produselor alimentare, trebuie orientate spre excluderea
tuturor cauzelor ce duc la înrăutăţirea sănătăţii oamenilor ce au
contact cu factorii chimici, prin limitarea sau evitarea nimeririi
acestora în mediul de trai.
Normativele igienice CMA (concentraţia maximă admisă)
şi CVC (concentraţie vremelnic coordonată) a conţinutului
substanţelor chimice în mediile de trai ale omului (aerul zonei de
muncă, al localităţilor, în apă, sol, produsele alimentare, pe piele,
în materialele de construcţii etc.) sunt stabilite de lege. Clasificarea
condiţiilor de muncă la lucrările cu substanţe chimice dăunătoare
se efectuează în conformitate cu Directiva 2.2.755 – 99 „Criteriile
igienice de apreciere şi clasificare a condiţiilor”.
Măsurile şi mijloacele de protecţie. Pentru prevenirea sau
reducerea gradului de influenţă a SN asupra organismului uman
sunt folosite următoarele metode:
- amenajarea sistemelor de ventilaţie;
- ermetizarea utilajului în care circulă S.N.;
- purificarea aerului prin sisteme cu interacţiune chimică;
- mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice;
- înlocuirea S.N. cu alte substanţe mai puţin nocive;
101
 - folosirea mijloacelor individuale de protecţie (măşti de
gaze, ochelari de protecţie, mănuşi de latex, paste, unguente, halate
de cauciuc ş.a., figura 2.1).

Figura 2.1. Măști de gaze filtrante

Figura 2.2. Costume și măști de gaze izolante

102
 2.2.4.1. Determinarea şi evaluarea riscului implicat de
agenţii chimici periculoși
Angajatorul trebuie să se asigure că riscul pentru sănătatea
şi securitatea lucrătorilor în procesul de muncă, indus de un agent
chimic periculos, este eliminat sau redus la minimum. Este
obligatorie respectarea valorilor-limită de expunere profesională la
agenţii chimici în mediul de muncă, prevăzute în anexa nr.1 la
Regulamentul Sanitar privind cerinţele de sănătate şi securitate
pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor
legate de prezenţa agenţilor chimici la locul de muncă şi valorile-
limită biologice tolerabile de lucrători, prevăzute în anexa nr.2 la
același Regulament Sanitar, cu menţinerea concentraţiilor agenţilor
chimici la cel mai scăzut nivel posibil.
În cazul în care se constată prezenţa agenţilor chimici
periculoşi la locul de muncă, angajatorul trebuie să evalueze orice
risc referitor la sănătatea şi securitatea lucrătorilor, care decurge
din prezenţa acestor agenţi chimici, luând în considerare:
1) proprietăţile lor periculoase;
2) informaţiile puse la dispoziţie de furnizor referitoare la
securitatea şi sănătatea lucrătorilor, cum ar fi fişele tehnice de
securitate;
3) nivelul, tipul şi durata expunerii;
4) condiţiile în care se desfăşoară lucrul în prezenţa unor
astfel de agenţi, inclusiv cantităţile acestora;
5) valorile-limită de expunere profesională sau valorile-
limită biologice naţionale;
6) efectul măsurilor preventive luate sau care urmează sa
fie luate;
7) concluziile care rezultă din supravegherea stării de
sănătate, atunci când sunt disponibile informațiile respective.
Angajatorul trebuie să obţină informaţii suplimentare
necesare pentru evaluarea riscului de la furnizorul agenţilor
chimici periculosi sau din alte surse disponibile. Dacă este cazul,
aceste informaţii trebuie sa conţină evaluarea specifică privind
riscul pentru utilizatori, stabilit în baza prevederilor legislaţiei
naţionale aplicabile cu privire la agenţii chimici.
103
 Evaluarea riscului trebuie însoţită de documente prezentate
într-o formă adecvată, în conformitate cu legislaţia şi practica
natională (formularul nr.330/e – proces-verbal de investigaţie a
aerului din încăperi închise, aprobat prin Ordinul ministrului
sănătăţii nr.139 din 28 mai 2002; formularul nr.1-SSM, aprobat
prin Ordinul Biroului Naţional de Statistică nr.112 din 25
octombrie 2010), şi poate include o justificare a angajatorului
referitoare la faptul că natura şi amploarea riscurilor datorate
agenţilor chimici nu necesită o altă evaluare detaliată a riscului.
În cazul activităţilor care implică expunerea la mai mulţi
agenţi chimici periculoşi, riscul trebuie evaluat în baza riscului
prezentat de toţi aceşti agenţi chimici în combinaţie.
În cazul unei activităţi noi care implică agenţi chimici
periculoşi, procesul de muncă trebuie să înceapă numai după ce a
fost realizată o evaluare a riscului acelei activităţi şi după luarea
măsurilor de prevenire identificate ca fiind necesare.

2.2.4.2. Exigenţe generale pentru prevenirea riscurilor

asociate cu agenţii chimici
Angajatorul este obligat sa ia măsuri de eliminare sau de
reducere la minimum a riscurilor pentru sănătatea şi securitatea
lucrătorilor în procesele de muncă în care sunt implicaţi agenţi
chimici periculoşi, în special prin:
1) proiectarea şi organizarea sistemelor de lucru la locul de
muncă;
2) dotarea cu echipament corespunzător pentru lucrul cu
agenţii chimici, elaborarea şi implementarea procedurilor de
întreţinere, care să asigure sănătatea şi securitatea lucrătorilor în
procesul de muncă;
3) reducerea la minimum a numărului de lucrători expuşi
sau care pot fi expuşi;
4) reducerea la minimum a duratei şi intensităţii de
expunere;
5) măsuri corespunzătoare de igienă;

104
 6) reducerea cantităţii de agenţi chimici prezenţi la locul de
muncă la nivelul minim necesar pentru tipul de activitate
respectivă;
7) proceduri adecvate de lucru care includ, în special,
reglementări tehnice privind manipularea, depozitarea şi
transportul în condiţii de siguranţă la locul de muncă a agenţilor
chimici periculoşi şi a deşeurilor care conţin asemenea agenţi
chimici.
Dacă rezultatele evaluării riscurilor indică prezenţa unui
risc pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor, se aplică măsurile
specifice de protecţie, prevenire şi supraveghere a sănătăţii
acestora.
Dacă rezultatele evaluării riscurilor arată că datorită
cantităţii de agent chimic periculos prezent la locul de muncă
există doar un risc redus pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor,
iar măsurile luate sunt suficiente pentru a diminua acel risc, atunci
măsurile specifice de protecţie şi prevenire nu se aplică.

2.2.4.3. Măsuri specifice de protecţie şi prevenire

Angajatorul se va asigura că riscul pentru sănătatea şi
securitatea lucrătorilor, cauzat de prezenţa la locul de muncă a
unui agent chimic periculos este eliminat sau redus la minimum.
La realizarea acestei prevederi se recurge, de preferinţă, la
substituire, prin care angajatorul evită utilizarea unui agent chimic
periculos, înlocuindu-l cu un agent sau proces chimic care, în
condiţiile utilizării, nu este periculos sau este mai puţin periculos
pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor, după caz.
Atunci când tipul activităţii nu permite eliminarea riscului
prin substituire, ţinând cont de activitatea şi evaluarea riscului,
angajatorul asigură reducerea la minimum a riscului prin aplicarea
măsurilor de protecţie şi prevenire. În ordinea priorităţii, aceste
măsuri includ:
1) proiectarea unor procese de muncă şi control tehnic
adecvate şi utilizarea echipamentelor şi materialelor potrivite,
astfel încât să se evite sau să se reducă la minimum emiterea de

105
agenţi chimici periculoşi care pot prezenta un risc pentru sănătatea
şi siguranta lucrătorilor la locul de muncă;
2) aplicarea unor măsuri de protecţie colectivă la sursa
riscului, cum ar fi ventilaţia adecvată şi măsurile potrivite de
organizare;
3) aplicarea unor măsuri de protecţie individuală, inclusiv
asigurarea echipamentului individual de protecţie, dacă expunerea
nu poate fi prevenită prin alte mijloace.
Ghidurile practice pentru aplicarea măsurilor de protecţie şi
prevenire în vederea reducerii riscului sunt elaborate de Ministerul
Sănătăţii în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Măsurile de protecţie şi prevenire sunt completate cu
măsurile de supraveghere a stării de sănătate, dacă natura riscului o
cere.
Dacă nu se demonstrează clar prin alte mijloace de evaluare
că au fost luate măsuri adecvate de prevenire şi protecţie,
angajatorul efectuează măsurările necesare ale agenţilor chimici
care pot prezenta un risc pentru sănătatea lucrătorului la locul de
muncă, cu regularitate şi ori de câte ori se produce vreo schimbare
a condiţiilor care pot afecta expunerea lucrătorilor la agenţi
chimici, în special cu privire la valorile-limită de expunere
profesională.
În situaţia în care o valoare-limită de expunere profesională
stabilită efectiv la nivel naţional a fost depăşită, angajatorul ia
măsuri imediat, ţinând cont de natura acelei limite, pentru a
remedia situaţia prin aplicarea măsurilor preventive şi de protecţie.
În baza evaluării globale şi a principiilor generale pentru
prevenirea riscurilor angajatorul ia măsuri tehnice şi/sau
organizatorice potrivite cu natura operaţiunii, inclusiv depozitarea,
manipularea şi separarea agenţilor chimici incompatibili, asigurând
protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor care decurg din
proprietăţile fizico-chimice ale agenţilor chimici.
Informaţiile prevăzute de abzațul precedent sunt luate, în
ordinea priorităţii, în special, pentru:
1) prevenirea prezenţei la locul de muncă a concentraţiilor
periculoase ale substanţelor inflamabile sau ale cantităţilor
106
periculoase de substanţe chimice instabile, în cazul în care natura
muncii permite acest lucru;
2) evitarea prezenţei surselor de aprindere care pot da
naştere unor incendii şi explozii sau a condiţiilor nefavorabile care
pot determina că substantele chimice instabile ori amestecurile de
substanţe generează efecte fizice dăunătoare;
3) diminuarea efectelor negative pentru sănătatea şi
securitatea lucrătorilor, în caz de incendiu sau explozie, din cauza
aprinderii substanţelor inflamabile, ori a efectelor fizice
dăunătoare care decurg din prezenţa substanţelor chimice instabile
sau a amestecurilor de substanţe.
Echipamentul de lucru şi sistemele protectoare asigurate de
angajator pentru protecţia lucrătorilor trebuie sa fie conforme cu
prevederile legislaţiei aplicabile cu privire la proiectare, producţie
şi livrare, avându-se în vedere asigurarea sănătăţii şi securităţii.
Măsurile tehnice şi/sau organizatorice luate de angajator
trebuie să ia în considerare şi să fie conforme cu clasificarea
grupelor de echipamente individuale de protecţie în categorii
prevăzute în Normele pentru elaborarea şi realizarea măsurilor de
protecţie a muncii, aprobate prin Ordinul ministrului muncii,
protecţiei sociale şi familiei nr.40 din 16 august 2001.
Angajatorul ia măsuri pentru a asigura un control adecvat al
instalaţiilor, echipamentelor şi maşinilor, sau pentru a pune la
dispoziţie echipamentul de eliminare a exploziilor ori de reducere
a presiunii care ar putea genera o explozie.

2.2.4.4. Măsuri aplicabile în cazul producerii de

accidente, incidente sau urgenţe
În vederea protejării sănătăţii şi securităţii lucrătorilor
împotriva accidentelor, incidentelor şi urgenţelor legate de
prezenţa unor agenţi chimici periculoşi la locul de muncă
angajatorul stabileşte măsuri sau planuri de acţiune care pot fi
aplicate atunci când se produce un asemenea eveniment, astfel
încât să fie luate măsurile adecvate. Aceste măsuri sau planuri de
acţiune trebuie să includă orice exerciţii de protecţie adecvate, care

107
vor fi efectuate la intervale regulate, precum şi asigurarea
mijloacelor adecvate de prim ajutor.
În cazul în care are loc unul dintre evenimentele
menționate, angajatorul ia imediat măsuri pentru a reduce efectele
evenimentului şi a informa lucrătorii interesaţi.
Pentru a readuce situaţia la normal, angajatorul trebuie:
1) să aplice măsurile necesare pentru remedierea situaţiei
cât mai rapid posibil;
2) să permită lucrul în zona afectată numai acelor lucrători
care sunt pregătiți corespunzător pentru efectuarea reparaţiilor şi a
altor operaţiuni necesare.
Lucrătorilor cărora li se permite să lucreze în zona afectată
li se asigură îmbrăcăminte de protecţie potrivită, echipament
individual de protecţie, echipament special de securitate şi
instalaţiile pe care trebuie să le utilizeze atât timp cât situaţia se
menţine. Persoanelor neprotejate nu li se permite sa rămână în
zona afectată.
Angajatorul ia măsurile necesare pentru a asigura sistemul
de avertizare şi alte sisteme de comunicare necesare pentru a
semnala existenţa unui risc crescut pentru sănătate şi securitate,
pentru a permite o reacţie adecvată şi pentru a întreprinde imediat
acţiuni de remediere, precum şi operaţiuni de asistenţă, evacuare şi
salvare, dacă este nevoie.
Angajatorul asigura disponibilitatea informaţiilor cu privire
la măsurile aplicabile, în caz de urgenţă, care implică agenţi
chimici periculosi.
Serviciile interne şi externe competente, în caz de accident
şi urgenţă, au acces la informaţiile care includ:
1) notificarea prealabilă a pericolelor legate de activitatea
profesională;
2) măsurile de identificare a pericolelor;
3) măsurile de precautie şi procedurile pertinente, astfel
încât serviciile de urgenţă să îşi poată pregăti propriile proceduri
de intervenţie şi măsuri de precauţie;

108
 4) informaţiile disponibile cu privire la pericolele concrete
care apar sau pot apărea atunci când se produce un accident ori o
situaţie de urgenţă;
5) informaţiile despre măsurile de aplicare a prezentului
punct.

2.2.4.5. Informarea şi instruirea lucrătorilor

Angajatorul asigură lucrătorilor sau reprezentanţilor
acestora:
1) datele obţinute şi informaţii suplimentare ori de câte ori
schimbările majore la locul de muncă determină o modificare a
acestor date;
2) informaţiile despre agenţii chimici periculoşi prezenţi la
locul de muncă, cum ar fi denumirea acestor agenţi, riscurile
pentru securitate şi sănătate, valorile-limită de expunere
profesională şi prevederile legale;
3) instruire şi informare privind precauţiile necesare şi
acţiunile ce trebuie întreprinse pentru a se proteja pe ei înşişi şi pe
alţi lucrători la locul de muncă;
4) acces la orice fişă tehnică de securitate, asigurată de
către furnizor.
Angajatorul se asigura că informaţia transmisă lucrătorilor
sau reprezentanţilor acestora este:
1) furnizată într-un mod potrivit cu rezultatul evaluării de
risc de la comunicare orală până la instruirea şi pregătirea
individuală susţinute cu informaţii scrise, în funcţie de natura şi
gradul de risc;
2) actualizată astfel încât să ţină cont de modificarea
condiţiilor.
În cazul în care containerele şi conductele pentru agenţii
chimici periculosi folosiţi la locul de muncă nu sunt marcate în
conformitate cu legislaţia natională privind etichetarea substanţelor
şi preparatelor chimice periculoase şi semnalizarea de securitate la
locul de muncă lipseşte sau este necorespunzătoare, angajatorul, cu
respectarea derogărilor prevăzute în legislaţia naţională, ia măsuri,

109
astfel încât conţinutul containerelor şi conductelor, precum şi
natura acestui conţinut să poată fi identificate clar.
Angajatorii pot obţine, la cerere, de la producător, furnizor
sau de la oricare altă persoană juridică, toate informaţiile despre
agenţii chimici periculoşi. Aceștia vor asigura consultarea şi
participarea lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora la
discutarea tuturor problemelor referitoare la sănătatea și securitatea
personalului la locul de muncă.

2.2.5. Praful de producţie şi combaterea lui

Un şir de procese tehnologice în construcţii, industria
materialelor de construcţie şi în alte domenii ale industriei sunt
însoţite de formarea şi răspândirea în mediul de producţie a
prafului care influenţează negativ asupra organismului uman şi,
îndeosebi, asupra organelor respiratorii. Praful de producţie
influenţează negativ nu numai asupra organismului uman, adesea
el înrăutăţeşte condiţiile de producţie (vizibilitatea, orientarea) în
limitele zonei de lucru, duce la uzarea rapidă a pieselor şi
agregatelor supuse frecării. Afară de aceasta, praful poate fi
periculos din punct de vedere exploziv şi poate fi sursă de
electricitate statică. Praful se formează în timpul mărunţirii,
măcinării, fracţionării diferitelor materiale; la transportarea,
încărcarea şi descărcarea materialelor pulverulente; la pregătirea
suprafeţelor construcţiilor pentru izolare şi finisare; în timpul
executării lucrărilor de terasamente; la demolarea construcţiilor şi
instalaţiilor etc.
Gradul de influenţă a prafului asupra organismului uman
depinde de proprietăţile lui fizico-chimice, toxicitate, dispersare şi
concentraţie. După provenienţă praful poate fi de origine organică
şi combinat.
Praful organic (de origine animală şi vegetală) – praful de
lemn, hârtie, lână, grâne, textile etc.
Praful neorganic (mineral) – praful de ciment, ipsos, cuarţ,
calcar, azbest, precum şi prafurile metalice.

110
 Praful combinat (de origine organică + neorganică) – se
formează în industriile unde se prelucrează sau se folosesc în
acelaşi timp materiale organice şi neorganice.
Conform gradului de dispersitate prafurile se împart în
două grupe:
a) praf vizibil – dimensiunile particulelor de praf sunt mai
mari de 10 μm;
b) praf invizibil – dimensiunile particulelor de praf sunt
mai mici de 10 μm.
Conform nocivităţii prafurile pot fi:
a) inerte (funinginea, praful de zahăr etc.) – care constau
din substanţe fără acţiune toxică asupra organismului uman;
b) agresive (praful de plumb, arseniu etc.) – care posedă
proprietăţi toxice.
Particulele de praf sunt în mişcare permanentă în aer, iar
viteza de depunere a prafului depinde de dimensiunile şi forma
particulelor. Particulele foarte mărunte se pot afla în aer timp
îndelungat. Cu cât praful este mai mărunt, cu atât el este mai activ
din punct de vedere fizic şi chimic. Nocivitatea prafului mai
depinde şi de gradul de solubilitate, duritate şi forma particulelor.
Lucrul îndelungat în mediu cu conţinut de praf poate duce
la îmbolnăviri profesionale, cunoscute sub denumirea generală de
pneumoconioză – boală a plămânilor, ca rezultat al inhalării
prafului. Bolile cauzate de prafurile cu acţiune specifică au şi
denumire specială (silicoză – la inhalarea prafului cu conţinut de
SiO2, azbestoză – inhalarea prafului de azbest, cimentoză -
inhalarea prafului de ciment etc.).
Nocivitatea prafului este determinată, în mare măsură, de
depunerea particulelor de praf în organele respiratorii, care, la
rândul său, depinde de dispersitate şi concentraţia prafului în aer.
Luând în consideraţie că la apariţia îmbolnăvirii rolul
principal revine cantităţii de praf depusă în plămâni, normarea
conţinutului de praf în aerul încăperilor de producţie se efectuează
conform metodei gravimetrice în mg/m3.
Protecţia de acţiunea nocivă a prafului se efectuează
printr-un şir de măsuri şi procedee, după cum urmează:
111
 - amplasarea depozitelor de materiale pulverulente,
concasoarelor, ciururilor şi altor utilaje, ce scot praf, izolat de alte
locuri de muncă, în partea opusă direcţiei dominante a vânturilor;
- mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie
însoţite de praf cu control şi dirijare automată sau de la distanţă;
- ermetizarea utilajului, aparatelor şi comunicaţiilor,
amplasarea lor în afara zonelor de lucru;
- înlocuirea procedeelor uscate de prelucrare a materialelor
ce scot praf cu procedee umede, dacă permite procesul tehnologic;
- amenajarea instalaţiilor aspirative locale în locurile de
formare a prafului (utilaje, aparate etc.);
- blocarea automată a demaroarelor instalaţiilor tehnologice
şi utilajului sanitaro-tehnic;
- desprăfuirea hidraulică.
Aceste metode, mijloace tehnice şi procedee poartă un
caracter de protecţie colectiv atât a muncitorilor, cât şi a utilajului
de producţie.
La grupa mijloacelor individuale de protecție se referă:
costumele antipraf, respiratoarele, măștile textile și de tifon etc.,
care sunt capabile să protejeze sigur organele de respirație de
substanțele pulverulente periculoase (figura 2.2).

Figura 2.2. Respiratoare și măști de protecție

112
 2.3. Protecţia de zgomot şi vibraţii
2.3.1. Surse de zgomot şi vibraţii în activităţile de
construcţii
Pe şantierele de construcţii şi la întreprinderile din
domeniul construcţiilor un şir de procese tehnologice şi lucrări
sunt însoţite de zgomot şi vibraţii. Surse de zgomot şi vibraţii
intensive sunt maşinile şi mecanismele cu mase neechilibrate în
mişcare de turaţie, nodurile în care apar lovituri şi frecare,
aparatele şi instalaţiile în care se deplasează gaze şi lichide cu
mare viteză însoţite de pulsaţii. Către aceste surse pot fi atribuite:
compresoarele, pompele, elementele sistemelor de ventilaţie,
conductele pentru transportarea lichidelor, gazelor şi pulberilor,
instalaţiile de sfărâmare şi măcinare, suflantele de gaze, motoarele
electrice şi multe alte utilaje tehnologice.
În multe cazuri nivelul sporit de zgomot şi vibraţii este
rezultatul proiectării incorecte a dispozitivelor de protecţie de
zgomot şi vibraţii, încălcarea regulilor de exploatare a utilajului
tehnologic, maşinilor şi mecanismelor, balansarea insuficientă a
pieselor în mişcare de turaţie etc.
Sursele principale de zgomot şi vibraţii în construcţii şi la
uzinele din domeniul construcţiilor pot fi condiţional grupate în
modul următor:
1) maşini şi mecanisme mobile de construcţii –
excavatoare, buldozere, macarale, sonete, compresoare mobile,
poduri rulante, tăvăluge, automacarale etc.;
2) maşini pentru pregătirea distribuirea şi compactarea
betonului – malaxoare, dispozitive de dozare, buncăre de
distribuţie cu vibratoare electrice, vibroplatforme, instalaţii de
fasonare a articolelor cu goluri, instalaţii – casete cu vibratoare
atârnate etc.;
3) scule şi unelte mecanizate de mână acţionate electric sau
pneumatic.
Cele mai agresive, din punct de vedere al zgomotului şi
vibraţiei, sunt considerate uzinele de articole din beton armat în
cadrul cărora condiţiile de muncă, în majoritatea cazurilor, nu

113
corespund normelor sanitare, mai cu seamă secţiile de formare
(fasonare) a articolelor. S-a stabilit că majorarea nivelului
zgomotului de la 76 până la 95 dB reduce productivitatea muncii
fizice cu circa 20 – 25 %, iar a celei intelectuale – cu peste 40 %.
La platformele de vibrare zgomotul poate atinge valori de
105 – 120 dB, ceea ce depăşeşte considerabil normele igienice
(25 – 40 dB). Nivelurile sporite ale zgomotului şi vibraţiei
influenţează negativ asupra organismului uman şi asupra
rezultatelor activităţii acestuia.

2.3.2. Acţiunea zgomotului şi vibraţiei asupra

organismului uman
Acţiunea zgomotului provoacă dezvoltarea oboselii
precoce, reducerea capacităţii de muncă, creşterea numărului de
îmbolnăviri şi invaliditate. Domeniul sunetelor auzite
(16...20000 Hz) este mărginit de aşa - numitele praguri: inferior –
pragul de audibilitate, adică sunetele abia auzite şi superior –
pragul de senzaţie dureroasă, la care senzaţia auditivă normală
trece în durerea urechilor. Prag de senzaţie dureroasă este
considerat sunetul (zgomotul) cu intensitatea de 135 – 140 dB.
Boala principală care se dezvoltă la persoanele expuse
influenţei îndelungate şi nefavorabile a zgomotului este hipoacuzia
cronică. Răspândirea acestei boli este destul de mare. La
persoanele sistematic expuse zgomotului la început apar durerile
de cap, ameţeala, zgomotul în urechi, oboseala precoce,
excitabilitatea, slăbiciunea generală, slăbirea memoriei, reducerea
auzului. Examenul medical demonstrează tremurarea degetelor şi
genelor, clătinarea, reducerea reflexelor în articulaţii, instabilitatea
pulsului, creşterea tensiunii arteriale, dereglarea funcţiilor
stomacului şi ale proceselor de metabolism. Complexul
modificărilor fiziologice care se produc în organism sub acţiunea
zgomotului este numit de medici „boala zgomotului”.
Acţiunea vibraţiei provoacă „boala vibraţiei” – una din cele
mai frecvent întâlnite îmbolnăviri profesionale. Ea poate fi
provocată atât de vibraţia locală, cât şi de cea generală şi se
caracterizează prin afectarea sistemelor cardio-vascular şi nervos şi
114
al aparatului locomotor. Boala vibraţiei, cauzată de vibraţia locală,
apare la muncitorii care lucrează cu unelte mecanizate de mână, în
condiţii meteo nefavorabile şi la solicitări fizice sporite.
Simptomele iniţiale ale bolii vibraţiei: amorţirea înţepături
şi dureri surde în palme, înălbirea degetelor la frig, palme umede şi
reci chiar şi la cald.
Simptomele tardive: amorţirea, durerile şi albirea degetelor
devin permanente, pielea palmelor se îngroaşă şi devine aspră,
unghiile se deformează, palmele şi degetele se umflă, apare
oboseala precoce şi slăbiciune în muşchii mâinilor şi în articulaţii.
La un grad mai accentuat al bolii se dereglează mişcările mâinilor,
este afectat sistemul nervos central, se dezvoltă spasmele vaselor
sangvine periferice şi ale celor cerebrale.
Boala vibraţiei cauzată de vibraţia generală se poate
dezvolta la conducătorii unităţilor de transport (şoferi, tractorişti
etc.), la lucrătorii care deservesc utilajul vibroacustic (dozarea,
ciuruirea, fasonarea elementelor, compactarea betonului etc.).
Vibraţia generală influenţează, în mare măsură, sistemul nervos
central.
Simptomele iniţiale: dureri de cap, ameţeli, oboseală,
excitabilitate sporită, creşterea tensiunii arteriale, mers legănat,
nesigur.
Simptomele tardive: polinevropatia picioarelor şi a
mâinilor, amorţirea membrelor, „furnicare”, sensibilitate sporită la
frig, dureri în mâini şi picioare, radiculită, nevrastenie,
encefalopatie (afectarea creierului).
Sub acţiunea vibraţiei se înrăutăţeşte văzul, creşte
consumul de oxigen şi de energie necesară pentru menţinerea
echilibrului şi poziţiei corpului, se modifică electrocardiograma, au
loc schimbări în circuitul sangvin periferic şi cerebral.

2.3.3. Noţiunile de bază şi caracteristicile zgomotului şi

vibraţiei
Zgomotul – ansamblu de sunete de diferită frecvenţă şi
intensitate, neplăcute pentru auz, care încurcă comunicării
(vorbirii), cu acţiune nefavorabilă asupra sănătăţii omului.
115
 După caracterul spectrului zgomotele pot fi:
- de bandă largă – zgomotul cu energia sonoră mai
mare de o octavă de frecvenţe;
- tonal – zgomotul caracterizat de sunete de o anumită
frecvenţă.
Conform caracteristicilor temporare (variaţii în timp)
zgomotele se împart în:
- zgomote constante – nivelul sunetului pe durata
întregului schimb de lucru (8 ore) variază mai puţin decât cu 5 dB;
- zgomote variabile – nivelul sunetului pe durata
schimbului de muncă se schimbă mai mult decât cu 5 dB.
Zgomotele variabile la rândul lor pot fi:
- oscilatoare în timp – nivelul sunetului se schimbă
permanent în timp;
- întrerupte – nivelul sunetului scade până la valoarea
de fond, iar durata zgomotelor ce depăşesc valoarea de fond este
mai mare de 1 secundă;
- impulsive – zgomote ce constau din unul sau din
câteva semnale sonore cu durata mai mică de 1 sec.
Caracteristicile fizice ale sunetului sunt: frecvenţa, f (Hz);
intensitatea, I (N/(m·s); presiunea sonoră, p (Pa).
Caracteristicile psihofiziologice: intervalul de frecvenţă,
tăria (volumul sonor), nivelul tăriei (volumului sonor).
Vibraţia – oscilaţii mecanice ale corpurilor solide
(construcţii, maşini, instalaţii etc.), precum şi pulsarea presiunii la
transportarea lichidelor şi gazelor, recepţionate de om ca trepidaţii
(zguduituri).
După modul de transmitere a oscilaţiilor asupra
organismului uman vibraţiile pot fi:
 generale – se transmit asupra întregului corp prin
suprafeţele de sprijin;
 locale – se transmit prin mâini (de la uneltele de mână,
acţionate electric sau pneumatic, panourile de comandă etc.)
Conform frecvenţei vibraţiile pot fi:

116
 - de joasă frecvenţă: 8 şi 16 Hz (locală); 1 şi 4 Hz
(generală);
- de frecvenţă medie 31,5 şi 63 Hz (locală); 8 şi 16 Hz
(generală);
- de înaltă frecvenţă: 125,250,500 şi 1000 Hz (locală); 31,5
şi 63 Hz (generală).
Conform sursei de provocare, vibraţiile se împart în trei
categorii:
- vibraţia de transport (categoria I), provocată de maşinile
şi mecanismele mobile (automobile, tractoare, troleibuze, maşini
agricole etc.);
- vibraţia de transport-tehnologică (categoria a II-a),
provocată de instalaţiile care se deplasează pe căi tehnologice
(macarale, poduri rulante, buncăre de distribuţie, transportul intern
din halele de producţie etc.);
- vibraţia tehnologică (categoria a III-a), provocată de
instalaţiile staţionare (pompe, strunguri, ventilatoare,
generatoare etc.).
Conform locului de transmitere, vibraţia tehnologică poate
fi:
a) la locurile permanente de muncă din încăperile de
producţie;
b) la locurile de muncă din încăperile de producţie,
unde nu sunt amplasate utilaje care provoacă vibraţii;
c) la locurile de muncă din încăperile destinate muncii
intelectuale.
Conform caracteristicilor de variaţii în timp, vibraţiile de
producţie pot fi:
- permanente (constante) – nivelul vibrovitezei variază mai
puţin decât cu 6 dB;
- variabile – nivelul vibrovitezei variază mai mult decât
cu 6 dB.
Vibraţiile variabile pot fi: oscilatoare în timp, întrerupte,
impulsive.

117
 Vibraţia este caracterizată de următoarele mărimi fizice:
frecvenţa oscilaţiilor, f (Hz); viteza vibraţiei, V (m/s); acceleraţia
vibraţiei, a (m/s2), amplitudinea, A (m).

2.3.4. Normarea zgomotului şi vibraţiei la locurile de

muncă
Normarea zgomotului şi vibraţiei la locurile de muncă
constă în alegerea şi stabilirea valorilor admisibile ale parametrilor
ce le caracterizează, care la acţiunea permanentă şi îndelungată
asupra lucrătorilor pe durata întregii activităţi de muncă nu
provoacă îmbolnăviri profesionale.
Normarea zgomotului se efectuează în conformitate cu
NCM E.04.02 – 2014 „Protecția contra zgomotului” prin două
metode:
1) conform spectrului limită – se normează nivelurile
presiunii sonore, pentru zgomotul constant în timp, în octavele de
frecvenţă cu media geometrică a frecvenţei de: 63, 125, 250, 500,
1000, 2000, 4000, 8000 Hz;
2) după nivelul sunetului (dBA), măsurat la conectarea
caracteristicii de corecţie a frecvenţei „scara A” a sonometrului
(fonometru) – se foloseşte pentru aprecierea aproximativă a
zgomotului constant şi variabil, deoarece în acest caz nu este
determinat spectrul zgomotului. Nivelul sunetului (LA) dBA este
legat de spectrul limită (SL) prin următoarea relaţie:

LA = SL + 5

Valorile admisibile ale presiunii sonore în octavele de

frecvenţă şi ale nivelului sunetului se stabilesc în dependenţă de
forma de activitate şi locul de muncă, adică în funcţie de destinaţia
încăperii (tabelul 1, NCM E.04.02 – 2014).
În continuare prezentăm valorile admisibile ale presiunii
sonore pentru câteva tipuri de încăperi mai importante (extras din
tabelul 1, NCM E.04.02 – 2014):

118
 1. Încăperi de lucru pentru personalul administrav și de
conducere аl întreprinderilor industriale, laboratoare, încăperi
pentru lucrările de măsurare şi analize:

Nivelurile presiunii sonore în octavele de frecvențe cu media

geometrică, Hz
31,5 63 125 250 500 1000 2000 4000 8000
93 79 70 63 58 55 52 50 49

Nivelul echivalent și maximal sonor, corespunzător: 60 și 70 dBA.

2. Încăperi de lucru pentru serviciile de dispecerat, cabinele de

supraveghere şi telecontrol dotate cu comunicaţie telefonică,
sectoarele de asamblare precisă, stațiile de telefon și telegraf, sălile
de prelucrare a informaţiei la mașinile electronice de calcul:

Nivelurile presiunii sonore în octavele de frecvențe cu media

geometrică, Hz
31,5 63 125 250 500 1000 2000 4000 8000
96 83 74 68 63 60 57 55 54

Nivelul echivalent și maximal sonor, corespunzător: 65 și 75 dBA.

3. Încăperile laboratoarelor pentru lucrări experimentale,

cabinele de supraveghere şi telecomandă fără comunicaţii prin
telefon:

Nivelurile presiunii sonore în octavele de frecvențe cu media

geometrică, Hz
31,5 63 125 250 500 1000 2000 4000 8000
103 91 83 77 73 70 68 66 64

Nivelul echivalent și maximal sonor, corespunzător: 75 și 90 dBA.

119
 4. Încăperile cu locuri permanente de muncă ale
întreprinderilor industriale, teritoriile întreprinderilor cu locuri
permanente de muncă (cu excepţia lucrărilor care sunt menționate
la poziţiile 1-3):

Nivelurile presiunii sonore în octavele de frecvențe cu media

geometrică, Hz
31,5 63 125 250 500 1000 2000 4000 8000
107 95 87 82 78 75 73 71 69

Nivelul echivalent și maximal sonor, corespunzător: 80 și 95 dBA.

Notă: Pentru alte tipuri de încăperi și teritorii a consulta

tabelul 1 din normativul NCM E.04.02 – 2014.

Principalele acte legislative referitoare la normarea igienică

a vibraţiei sunt: Normele sanitare şi regulile de lucru cu maşinile şi
utilajul ce creează vibraţie locală NRS nr. 3041-84 şi Normele şi
regulile sanitare NRS nr. 3044-84 cu privire la vibraţia locurilor de
muncă (vibraţia generală).
Parametrii normaţi ai vibraţiei sunt vibroviteza şi
vibroacceleraţia şi nivelurile lor corespunzătoare în decibeli (dB),
în funcţie de felul şi categoria vibraţiei (a se vedea tab. 3,4,5,6
p.41-43, ciclul de prelegeri nr. 789 „Sanitaria industrială şi igiena
muncii” nr. 30 la FUA).

2.3.5. Măsurile de combatere ale zgomotului şi vibraţiei şi

mijloacele individuale de protecţie
Măsurile de combatere ale zgomotului şi vibraţiei pot fi
condiţional grupate în modul următor: măsuri organizatorice;
măsuri tehnice.
Măsurile organizatorice:
- eliminarea utilajului vibroacustic din procesele
tehnologice sau înlocuirea acestuia cu maşini şi utilaje mai

120
performante din punct de vedere vibroacustic (zgomot şi vibraţie
reduse);
- amplasarea utilajului vibroacustic în încăperi separate;
- amplasarea secţiilor cu nivel vibroacustic sporit la
distanţe mari de încăperile unde acest fenomen lipseşte;
- controlul automat şi dirijarea de la distanţă cu utilajul
vibroacustic sau din cabine efectiv izolate contra acestor noxe;
- folosirea mijloacelor individuale de protecţie antizgomot
şi antivibraţie;
- stabilirea regimurilor raţionale de muncă şi odihnă pentru
lucrătorii care deservesc utilaj, maşini, mecanisme cu nivel
vibroacustic sporit;
- măsuri sanitaro-profilactice (masaje, văniţe calde etc.)
pentru lucrătorii care deservesc sau lucrează cu unelte
vibroacustice.

Măsurile tehnice:
- proiectarea corectă a funcţiilor sub utilajul vibroacustic
(concasoare, mori, separatoare, compresoare etc.);
- izolarea fundaţiilor utilajului vibroacustic de elementele
portante şi comunicaţiile inginereşti;
- fonovibroizolarea activă şi pasivă a utilajului vibroacustic
şi a locurilor de lucru ale operatorilor;
- folosirea învelişurilor fonovibroabsorbante din cauciuc şi
din diferite maşticuri pentru făţuirea suprafeţelor comunicaţiilor
inginereşti;
- folosirea amortizoarelor (tobe de eşapament) la ieşirea din
injectoare;
- fonoizolarea transmisiilor utilajului zgomotos cu capote;
- atenuarea zgomotului sistemelor de ventilaţie la gurile de
aspirare-refulare.
Mijloacele individuale de protecţie:
a) contra zgomotului – antifoane, căşti antizgomot,
caschete (coifuri), costume speciale;
b) contra vibraţiilor:
- pentru mâini: mănuşi, garnituri, cuzinete;
121
 - pentru picioare: încălţăminte specială, garnituri, pingele
genunchere;
- pentru corp: pieptare, centuri, costume speciale.

2.4. Iluminatul de producţie

2.4.1. Sistemele şi tipurile de iluminat

Există trei tipuri de iluminat de producţie – natural (creat
de lumina directă şi reflectată a cerului), artificial (când sunt
folosite doar surse artificiale de lumină) şi mixt (când iluminatul
natural însuficient este completat de cel artificial).
În timpul luminos al zilei iluminatul încăperilor de
producţie este efectuat de către sursa naturală de lumină (soare,
bolta cerească).
Iluminatul natural poate fi lateral - prin ferestre în pereţii
exteriori; superior - prin felinare (lucarne) de diferite tipuri şi
construcţii şi combinat - prin ferestre şi felinare (lucarne).
Folosirea unui sau altui sistem de iluminat depinde de destinaţia
funcţională şi de dimensiunile încăperii, situarea ei în planul
clădirii, precum şi de particularităţile climaterice ale localităţii.
După realizarea constructivă iluminatul artificial poate fi de
două tipuri – general şi combinat, atunci când la iluminatul general
se adaugă cel local, care concentrează fluxul de lumină nemijlocit
la locurile de muncă.
Iluminatul general poate fi uniform (când fluxul de lumină
este repartizat fără considerarea amplasării utilajului) şi localizat
(când fluxul de lumină este repartizat cu considerarea amplasării
locurilor de muncă). Folosirea numai a iluminatului local în
interiorul clădirilor nu se admite.
După destinaţia funcţională iluminatul artificial se împarte
în următoarele tipuri: de lucru, de avarie, de evacuare, de pază, de
serviciu.
Iluminatul de lucru este obligatoriu în toate încăperile şi pe
teritoriile iluminate pentru asigurarea lucrului normal, deplasarea
oamenilor şi mişcarea transportului.

122
 Iluminatul de avarie este prevăzut pentru continuarea
lucrului în acele cazuri, când deconectarea iluminatului de lucru
(în cazul avariilor) şi în legătură cu aceasta dereglarea deservirii
normale a utilajului poate duce la incendii, explozii, otrăvirea
personalului, poluarea mediului, întreruperea îndelungată a
procesului tehnologic, întreruperea lucrului a astfel de obiecte cum
ar fi staţiile electrice, punctele de dispecerat, instalaţiile de
pompare a apei şi alte încăperi de producţie unde nu se admite
întreruperea lucrărilor.
Iluminarea minimă a suprafeţelor de lucru ce trebuie
deservite în cazul avariilor va constitui 5 % din iluminarea de lucru
la sistemul iluminatului general, dar nu mai puţin de 2 lucşi în
interiorul clădirilor.
Iluminatul de evacuare trebuie prevăzut pentru evacuarea
din încăperi la deconectarea de avarie a iluminatului de lucru în
locurile periculoase pentru trecerea oamenilor, pe scări, de-a
lungul trecerilor de bază ale încăperilor industriale în care lucrează
mai mult de 50 oameni. Acest tip de iluminat trebuie să asigure
iluminarea minimală în încăperi de podeaua trecerilor şi pe trepte
nu mai puţin de 0,5 lucşi, iar pe teritoriile deschise – nu mai puţin
de 0,2 lucşi.
Ieşirile din încăperile cu destinaţie socială în care se pot
afla concomitent peste 100 de oameni trebuie să fie marcate cu
semne de securitate - indicatoare luminoase.
Lămpile iluminatului de avarie pentru continuarea lucrului
sunt conectate la o sursă independentă de energie, iar pentru
evacuare – la o reţea independentă de cea de lucru, începând de la
panoul substaţiei.
Pentru iluminatul de pază al teritoriului întreprinderii şi cel
de serviciu sunt alocate o parte din lămpile iluminatului de lucru
sau de avarie.

123
 2.4.2. Mărimile fototehnice de bază şi unităţile lor de
măsură
Iluminatul este caracterizat de indici cantitativi şi calitativi.
Indicii cantitativi sunt: fluxul de lumină, intensitatea luminii,
iluminarea şi luminanţa.
Fluxul de lumină (Ф) este puterea iradierii luminoase
apreciată după senzaţia de lumină de către ochiul în stare normală
a omului.
Drept unitate de măsură a fluxului de lumină este acceptat
lumenul (lm). Spre exemplu, fluxul de lumină a unui bec de
incandescenţă cu putere de 25 W la tensiunea de 220 V alcătuieşte
200 lm.
Repartizarea fluxului de lumină în diferite direcţii poate fi
neuniformă. Astfel, în proiectoare se atinge o concentraţie maximă
a fluxului de lumină de-a lungul axei proiectorului; analogic fluxul
de lumină se concentrează în faruri, lanterne etc.
Intensitatea luminii (I) este raportul dintre fluxul de lumină
Ф şi unghiul solid ω, în limitele căruia fluxul de lumină se
repartizează uniform
I = Ф/ω.

Drept unitate a intensităţii luminii este acceptată lumânarea

internaţională – kandela (kd), determinată de sursa de lumină
etalon.
Iluminarea E – raportul dintre fluxul de lumină Ф şi aria
suprafeţei iluminate S.

E = Ф/S.

Unitatea de măsură a iluminării - luxul (lx), 1 lx = 1 lm/m2.

Iluminarea suprafeţei nu depinde de proprietăţile ei fotometrice.
Calitatea iluminării de producţie este caracterizată de iluminarea
suprafeţelor şi a sectoarelor de lucru.
Luminanţa (B) caracterizează iradierea suprafeţei ce
luminează sau refractează într-o anumită direcţie. Această valoare

124
fotometrică este nemijlocit recepţionată de ochi. Numeric ea este
egală cu puterea luminii unei unităţi de suprafaţă:

B = I/S.

Drept unitate de luminanţă este acceptată luminanţa unei

astfel de surse, care iradiază de pe I m2 de suprafaţă luminoasă
lumină cu puterea de o kandelă (I kd).
Coeficientul de reflectare (p) caracterizează capacitatea
suprafeţei de a reflecta fluxul de lumină ce cade asupra ei. Se
determină ca raportul fluxului de lumină reflectat către fluxul de
lumină ce cade pe suprafaţa dată.

P = Фref./ Фcad,

unde: Фref – fluxul de lumină reflectat de suprafaţă;

Фcad – fluxul de lumină ce cade pe suprafaţă.
Indicii calitativi ai iluminatului sunt: coeficientul de
pulsaţie, indicele de orbire şi disconfort, componenţa spectrală a
luminii. Pentru aprecierea condiţiilor vizuale există următoarele
caracteristici: fondul, contrastul obiectului cu fondul, vizibilitatea
obiectului.

2.4.3. Cerinţele de bază faţă de iluminatul de producţie

Problema principală a iluminatului – crearea celor mai
bune condiţii pentru lucrul vizual. Această problemă poate fi
rezolvată numai de un sistem de iluminat care satisface
următoarele cerinţe:
1. Iluminarea la locul de muncă trebuie să corespundă
caracterului lucrului vizual, care este determinat de următorii trei
parametri:
- obiectul de distingere – cea mai mică dimensiune a
obiectului cercetat, o parte a lui sau un defect, care trebuie deosebit
în procesul de lucru;
- fondul – suprafaţa, învecinată nemijlocit cu obiectul de
distingere, pe care el se cercetează, caracterizată de coeficientul de
125
reflectare ce depinde de culoarea şi factura suprafeţei, valorile
căruia se află în limitele 0,02...0,95. Dacă coeficientul de reflectare
a suprafeţei este mai mare de 0,4, fondul se consideră luminos,
0,2...0,4 – mijlociu şi mai mic de 0,2 – închis sau întunecat;
- contrastul obiectului cu fondul K este caracterizat de
relaţia dintre luminanţele obiectului cercetat (punct, linie, semn,
pată, fisură, striaţie, cavitate sau alte elemente ce trebuie deosebite
în procesul lucrului) şi a fondului. Contrastul se determină după
formula
K = (Lo - Lf)/Lf
unde: Lo şi Lf – luminanţele corespunzătoare ale obiectului de
distingere şi ale fondului.

2. Este necesară asigurarea uniformităţii îndestulătoare a

luminanţei pe suprafaţa de lucru, precum şi în limitele spaţiului
înconjurător. Dacă în câmpul de vedere se află suprafeţe ce se
deosebesc considerabil între ele după luminanţă, la trecerea vederii
de pe suprafaţa puternic luminată pe cea mai slab luminată, ochiul
este forţat să se readapteze, ceea ce duce la obosirea vederii.
3. Pe suprafaţa de lucru nu se admit umbre puternice.
Prezenţa lor creează câmpuri cu diferite luminanţe, denaturează
formele şi dimensiunile obiectelor de distingere ceea ce duce la
scăderea productivităţii muncii şi sporirea oboselii organelor
vizuale. Deosebit de periculoase sunt umbrele mobile, care pot fi
cauze ale traumelor.
4. În câmpul de vedere nu se admit sclipirile, cea directă
cât şi cea reflectată. Sclipirile provoacă fenomenul orbirii, ceea ce
duce la înrăutăţirea vizibilităţii obiectelor.
5. Valoarea iluminării trebuie să fie constantă în timp.
Oscilaţiile iluminării, legate de schimbarea tensiunii în reţea au o
amplitudine considerabilă, care necesită readaptarea ochilor de
fiecare dată şi duce la obosirea considerabilă a vederii.
6. E necesar a alege direcţia optimă a fluxului de lumină,
ceea ce permite în unele cazuri a cerceta suprafeţele interioare ale
detaliilor, în altele – a deosebi relieful elementelor de lucru.

126
 7. E necesar a alege componenţa spectrală a luminii.
Această cerinţă este deosebit de importantă pentru transmiterea
corectă a culorilor, iar în unele cazuri – pentru intensificarea
contrastelor de culoare.
8. Toate elementele instalaţiilor de iluminat – luminătoare,
panouri colective, transformatoare de reducere, reţele – trebuie să
fie durabile, nepericuloase din punct de vedere al electrocutării, să
nu cauzeze incendii sau explozii.
9. Instalaţia trebuie să fie comodă şi simplă în exploatare,
să corespundă cerinţelor estetice.

2.4.4. Sursele de lumină electrică

Sursele de lumină sunt principalele părţi componente ale
instalaţiilor de iluminat ale întreprinderilor industriale. Alegerea
corectă a tipului şi puterii lămpilor exercită o influenţă hotărâtoare
asupra calităţii de exploatare şi eficacităţii economice a instalaţiilor
de iluminat, asupra corespunderii iluminatului artificial a cerinţelor
înaintate faţă de el.
La compararea surselor de lumină şi alegerea lor sunt
folosite următoarele caracteristici:
1) electrice (tensiunea nominală în volţi şi puterea electrică
a lămpii în waţi);
2) fototehnice (fluxul de lumină emis de lampă, în lumeni,
puterea maximală a luminii, care este prezentată pentru unele
tipuri de lămpi în loc de fluxul de lumină (Imax) în candele);
3) de exploatare (randamentul luminos al lămpii φ în
Im/W, adică raportul fluxului de lumină al lămpii la puterea ei
φ = Ф/Р; termenul de lucru, inclusiv termenul complet de serviciu
(τ) care prezintă timpul sumar de ardere a lămpii în ore din
momentul conectării până în momentul arderii spiralei; termenul
util de serviciu τU – timpul, pe durata căruia fluxul de lumină al
lămpii se va schimba nu mai mult decât cu 20 %, adică timpul
raţional din punct de vedere economic de exploatare al lămpii);
4) constructive (forma balonului lămpii, forma corpului de
incandescenţă – rectiliniu, spiroidal, bispiroidal şi chiar trispiroidal

127
la unele lămpi speciale; prezenţa şi componenţa gazului ce umple
balonul; presiunea gazului).
În calitate de surse de lumină pentru iluminatul
întreprinderilor industriale sunt folosite lămpi cu descărcări în gaze
şi lămpi cu incandescenţă. Lămpile cu incandescenţă sunt atribuite
la sursele de lumină cu emisie termică şi au o răspândire destul de
largă. Acest lucru este explicat de următoarele lor priorităţi: sunt
comode în exploatare; nu necesită dispozitive suplimentare pentru
conectarea la reţea; sunt simplu de exploatat.
De rând cu priorităţile menţionate lămpile cu incandescenţă
au un şir de neajunsuri esenţiale: randamentul luminos mic (pentru
lămpile de destinaţie generală circa 7... 20 Im/W), termenul relativ
mic de funcţionare (până la 2,5 mii ore), în spectrul luminii lor
predomină razele galbene şi roşii, ceea ce se deosebeşte puternic
de lumina solară. Ele aderează transmiterea culorii, de aceea nu
sunt folosite la lucrările ce necesită deosebirea culorilor.
În instalaţiile de iluminat sunt folosite lămpi cu
incandescenţă de mai multe tipuri: cu vid (NV), bispirale cu gaz
(NB), bispirale cu cripton-xenon (NBK), oglindă cu strat de
difuzie-reflectare etc.
Lămpile cu luminescenţă (fluorescente) sunt aparate care
produc fluxul luminos prin descărcări electrice în atmosfera
gazelor inerte şi a vaporilor de metal, precum şi datorită
fenomenului de luminescenţă. Principala prioritate a acestor lămpi
faţă de lămpile cu incandescenţă este randamentul luminos majorat
ce constituie de la 40...110 Im/W. Au un termen de funcţionare cu
mult mai mare (8...12 mii ore). De la lămpile cu luminescenţă se
poate căpăta flux luminos practic în orice diapazon al spectrului,
variind corespunzător gazele inerte şi vaporii metalelor, în
atmosfera cărora au loc descărcările electrice.
Lămpile cu luminescenţă au şi şir de neajunsuri: pulsarea
fluxului luminos, ce poate duce la efectul stroboscopic; tensiunea
de aprindere sporită faţă de cea a reţelei, ceea ce necesită
dispozitive complicate de pornire; durată lungă de aprindere
(10...15 min) etc.

128
 Cele mai răspândite lămpi fluorescente sunt lămpile în
formă de tub cu suprafaţa interioară acoperită cu un strat subţire de
luminofor (adică „producător de lumină”) substanţă chimică
specială, fluorescentă, de unde a provenit şi denumirea lămpilor. În
dependenţă de repartizarea fluxului luminos în spectru prin
folosirea diferiţilor luminofori se deosebesc câteva tipuri de lămpi:
lumină de zi (LD), lumină de zi cu transmiterea culorilor
îmbunătăţită (LDT), lumină albă rece (LHB, lumină albă caldă
(LTB) şi lumină albă (LB).
Tehnologia LED are toate avantajele unei utilizări
eficiente, sigure și economice. Lumina atinge o intensitate maximă
instantaneu, fără un timp de încălzire și este plăcută ochiului,
becurile nu se încălzesc, nu conțin mercur, iar consumul de energie
este redus considerabil (circa 80%).
Primele becuri cu LED au fost dezvoltate în anii ‘60,
acestea emițând, însă, o lumină roșie. În 1994, Shuji Nakamura a
inventat LED-ul cu lumină albastră, ceea ce a permis trecerea la
pasul următor: crearea becurilor LED cu lumină albă.
Tehnologia LED a început să fie cu adevărat dezvoltată
ceva mai târziu, compania Philips Lighting numărându-se printre
pionierii în domeniu: în anul 2008, eforturile de cercetare ale
companiei au început să fie direcționate aproape exclusiv spre
dezvoltarea și testarea acestei tehnologii. Ca urmare, Philips a adus
pe piață soluții de iluminat cu LED destinate nu doar locuințelor,
ci și iluminării stradale și industriale, orașe ca Buenos Aires, Los
Angeles, Paris beneficiind de avantajele noii tehnologii.
Care sunt avantajele iluminatului cu LED?
Becurile se impart in becuri clasice (incandescente), becuri
fluorescente, becuri cu halogen și becuri LED. Tehnologia LED
poate fi considerată cea mai avansată, nu doar datorită eficienței
energetice (o reducere a consumului de energie cu până la 80%), ci
și pentru că aduce numeroase avantaje:
Multe becuri cu LED permit reglarea fluxului luminos și
deci a intensității luminii, astfel încât poți trece ușor de la lumina
potrivită pentru citit sau alte activități, la lumina unei lămpi de

129
veghe. Pentru a afla dacă ai achiziționat un astfel de bec, caută pe
etichetă pictograma „reglarea fluxului luminos”.
Intensitatea luminoasă rămâne stabilă pe toată durata de
viață a becului.
Durata de viață este mult mai mare decât în cazul
becurilor incandescente (clasice) sau cu halogen, becurile LED
putand fi înlocuite mai rar și reprezentând, astfel, o investiție pe
termen lung;
LED-urile au forme și tipuri de fasung asemanatoare cu
becurile incandescente, ceea ce însemnă că poti inlocui unu la unu
becurile si nu este nevoie sa înlocuiesti corpurile de iluminat din
locuință.
Becurile LED pot avea diferite nuante de alb, de la lumina
alba calda la lumina alba rece. Lumina albă caldă este plăcută
ochiului, relaxantă și creează intimitate, motiv pentru care este
recomandată în spații ca livingul și dormitoarele, în timp ce
lumina albă rece este energizantă, stimulează concentrarea și
permite observarea detaliilor, ceea ce o recomandă ca lumină de
lucru, în birouri, dar și in bai si holuri.
Un alt avantaj al becurilor LED îl reprezintă faptul că se
aprind instantaneu.

2.4.5. Normarea iluminatului natural şi artificial

Iluminatul natural este caracterizat de faptul, ca iluminarea
creată de acesta se schimbă în limite extrem de largi. Aceste
schimbări sunt condiţionate de perioada zilei, anului, caracterul
nebulozităţii şi proprietăţile reflectoare ale scoarţei terestre. De
aceea iluminatul natural cantitativ nu poate fi dat prin valoare a
iluminării. În calitate de valoare normală a iluminatului natural
este acceptată o mărime relativă – factorul iluminatului natural
(C.I.N.), care prezintă raportul exprimat în procente dintre
iluminarea interioară în punctul dat (E inf) şi iluminarea exterioară
orizontală (Eext) măsurată în acelaşi timp, creată de lumina boltei
cereşti complet deschisă.
Aşadar, C.I.N. apreciază dimensiunile ferestrelor, modul de
montare a geamurilor şi cercevelele, poluarea acestora, adică
130
capacitatea sistemului iluminatului natural de a lăsa să pătrundă
lumina.
Iluminatul natural în încăperi este reglementat de
normativul în construcţii NCM C.04.02 – 2016 „Iluminatul natural
şi artificial”. Valoarea normată a C.I.N., notată cu litera „e”
e= ,
se stabileşte cu considerarea caracterului lucrului vizual, a
sistemului de iluminat şi orientarea golurilor de lumină faţă de
punctele cardinale, conform relaţiei:
eN = en · m,
unde:
en – valoarea F.I.N. din tabelele 1 şi 2 a NCM C.04.02 – 2016;
m – coeficientul fotoclimei, conform tabelului care urmează:

Tabelul 2.5. Coeficientul fotoclimei, m

Orientarea golurilor Coeficientul
Goluri de iluminat de iluminat în fotoclimei,
spaţiu m
N 0,9
NE, NV 0,85
În pereţii exteriori V, E 0,8
SE, SV 0,8
S 0,8
N-S 0,8
În luminătoare
NE-SV
dreptunghiulare sau 0,8
SE-NV
trapezoidale
E-V 0,75
În luminătoare de tip
N 0,85
„Şed”
În luminătoare zenitale - 0,75
Note: 1. N – nord; NE – nord-est; NV – nord – vest; E – est;
V – vest; NS – nord-sud; EV – est-vest; S – sud; SE – sud-est;
SV – sud-vest.

131
 Valorile iluminărilor din tabel corespund la valoarea
iluminării de 4000 lx dată de bolta cerească complet acoperită din
ziua de 22 decembrie, ora 9,30 respectiv 14,30 şi sunt valabile
indiferent de poziţia planului de lucru (orizontal, vertical sau
înclinat).
Caracterul lucrului vizual este determinat de dimensiunea
obiectului de deosebire în mm. Sunt stabilite 8 categorii şi patru
subcategorii ale lucrărilor în dependenţă de gradul de încordare
vizuală. Începând de la lucrările de cea mai mare precizie – I
categorie (dimensiunile obiectului de deosebire < 0,15 mm) şi
terminând cu categoria a VIII-a care nu limitează dimensiunile
obiectului de deosebire şi se stabileşte pentru lucrările unde
procesele de producţie necesită o observaţie generală asupra
desfăşurării lor.
În dependenţă de contractul cu fondul şi de caracterul
fondului sunt stabilite cele 4 cubcategorii (a, b, c, d), ţinându-se
cont că contractul poate fi mic, mediu şi mare, iar fondul –
întunecat, mediu şi luminos. Pentru fiecare subcategorie este
aleasă o anumită îmbinare a contractului şi fondului. În ceea ce
priveşte şantierele de construcţie, iluminarea uniformă generală
trebuie să fie nu mai mică de 2 lx.

2.5. Organizarea activității de producție și a locului

de muncă
O cerință importantă a societății moderne o reprezintă
realizarea unei corelații între progresul tehnic, cu soluțiile sale
constructive, și capacitatea organismului uman de a reacționa
prompt la primirea informațiilor pe diferite căi, în limitele sale
fiziologice, psihologice, profesionale și culturale, astfel încât
productivitatea muncii să fie maximă, simultan cu ușurarea
eforturilor executanților în procesele de muncă.
În condițiile industriei contemporane, cu gradul ei înalt de
complexitate, suprasolicitând omul, mai cu seamă sub aspect
psihic, cu grave consecințe ale erorilor sale posibile, studiul

132
activității de muncă devine esențial pentru optimizarea proceselor
de muncă, mai ales în accepția ergonomică a organizării acestora.
Din punctul de vedere al S.S.M. organizarea postului de
lucru, reglementând activitatea executantului, poate constitui o
sursă de erori, prin insuficienta pregătire a lucrătorului (lipsă de
unelte de lucru, de timp, instruire insuficientă etc.), norme de
producție prea mari, timp insuficient pentru îndeplinirea sarcinilor
auxiliare și multe altele.
Constrângerile temporare datorită unor metode greșite de
muncă, a atribuirii unor sarcini de muncă excesive etc. pot
conduce la grabă, anxietate, dezorganizare, favorizând apariția
situațiilor periculoase. Același efect îl are deservirea defectuoasă a
locului de muncă, amenajarea necorespunzătoare a acestuia etc.
Toate aspectele menționate fac parte din obiectul studiului
muncii, înțeles ca un ansamblu integrat de tehnici și metode
folosite pentru cercetarea analitică, sistematică și critică a
proceselor de muncă potențiale sau existente, în vederea obținerii
unei eficiențe economice sporite și stabilirii cantității de muncă
necesare pentru îndeplinirea sarcinilor. În prezent, studiul muncii
face apel la ergonomie, în scopul adaptării reciproce a elementelor
sistemului de muncă, astfel încât realizarea procesului de muncă să
permită reproducerea zilnică a forței de muncă.
La modul cel mai general, organizarea muncii poate fi
definită ca o modalitate de concepere a sarcinilor de muncă și de
repartizare a acestora între executanți. O organizare rațională a
muncii, făcând apel la studiul muncii și, implicit, la ergonomie, are
de rezolvat un anumit număr de etape. Dintre ele, câteva
interesează în mod deosebit S.S.M., constituind în esență și măsuri
de prevenire a producerii accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor
profesionale, și anume:
1. Raționalizarea circulației obiectelor muncii, prin
găsirea unor soluții care să asigure, pe lângă reducerea lungimii
traseelor, eliminarea întoarcerilor în flux și a încrucișărilor,
reducerea numărului și duratei transporturilor, evitarea
supraaglomerărilor unor locuri de muncă și a perioadelor de
așteptare, în vederea prelucrării (așa-numite locuri înguste ale
133
procesului de producție), a coliziunii dintre sau între obiecte
(respectiv mijloace de transport) și diferiți executanți, înlocuirea
transportului manual cu transportul mecanizat etc.
În calitate de mijloace specifice de analiză și identificare a
punctelor critice se folosesc graficul de circulație și diagrama cu
fire.
2. Amplasarea optimă a locurilor de muncă, astfel încât să
se realizeze un circuit rațional la prelucrarea diferitelor repere,
evitarea acțiunii factorilor de risc proprii mijloacelor de producție
și mediului de muncă de la un anumit loc de muncă asupra
executanților de la locurile de muncă învecinate etc. Metodele
folosite se bazează pe simularea variatelor posibilități de
amplasare, iar dintre acestea fac parte: metoda modelelor reduse,
metoda verigilor, metoda gamelor fictive.
3. Raționalizarea activității executantului, prin reducerea
duratei ciclului de muncă și ocuparea optimă a lucrătorului.
Punctul de pornire în această etapă îl constituie analiza
mișcărilor executantului. Modul de executare a mișcărilor
determină direct consumul de energie și gradul de oboseală în
procesul muncii. Scopul analizei îl constituie eliminarea mișcărilor
inutile, reducerea distanțelor pe care se execută acestea,
raționalizarea direcției și succesiunii de execuție a mișcărilor. În
final trebuie să se obțină, simultan, înlăturarea cauzelor ce conduc
la apariția și accentuarea prematură a oboselii, precum și reducerea
consumului de timp de muncă.
Selectarea metodelor de muncă în rezultatul analizei
mișcărilor executanților (prin metode specifice, cum ar fi: graficul
mișcării mâinilor, sinograma mișcării mâinilor, ciclograma
mișcării mâinilor, cronociclograma, filmograma, normativele de
timp pe mișcări) se va baza nemijlocit pe aplicarea cât mai fidelă a
principiilor ergonomice fundamentale și suplimentate ale
economiei de mișcări.
Principiile fundamentale aplicate sunt următoarele:
1) simetria, simultaneitatea și continuitatea mișcărilor
efectuate cu mâinile și cu brațele. Procesele de muncă trebuie să
fie concepute în așa fel încât mâinile lucrătorului să lucreze
134
simultan și simetric, începând și terminând în același timp gesturi
similare cât mai continue. Pe această cale se poate obține în
aceeași unitate de timp, cu același consum energetic, o cantitate
dublă de produse. Soluțiile tehnologice trebuie să fie concepute în
așa fel încât mâinile să nu fie folosite ca dispozitive de ținere sau
de ghidare și pe cât posibil să fie eliberate de orice sarcină care
poate fi făcută mult mai ușor printr-o comandă a piciorului.
2) mișcările efectuate de lucrător trebuie să fie cât mai
ușoare, cât mai scurte și cât mai rare, evitându-se, pe cât posibil,
schimbările bruște și repezi ale direcției gesturilor. Acest principiu,
strâns legat de cel anterior, se bazează pe gruparea mișcărilor în
cinci categorii, pe criterii fiziologice și biologice (tabelul 2.6).

Tabelul 2.6. Categoriile de mișcări ale lucrătorului

Categoria
Pivotul mușcării Organele în mișcare
mișcării
I Încheietura degetelor Degetele
II Încheietura pumnului Degetele și palma
III Cotul Degetele, palma și antebrațul
Degetele, palma, antebrațul și
IV Umărul
brațul
Degetele, palma, antebrațul,
V Trupul
brațul și trunchiul

Drept regulă generală, mișcările sunt cu atât mai

obositoare, mai lente și mai imprecise, cu cât ele angajează mase
musculare mai importante și cu cât crește lungimea mișcării.
Cele mai ușoare și cele mai scurte sunt mișcările din
categoria I, iar cele mai obositoare, care reclamă un grad superior
de dificultate și un consum mare de energie, sunt mișcările din
categoria a V-a.
3) mișcările lucrătorului trebuie să fie efectuate într-o
succesiune logică. Materialele și uneltele vor fi astfel dispuse în
zonele de lucru, încât să permită și să impună o succesiune logică a
mișcărilor, condiție necesară pentru respectarea ritmului normal de
lucru.
135
 4) uneltele și materialele trebuie să aibă loc stabil de
fiecare dată la reluarea ciclului de muncă. Respectarea acestui
principiu impune ca uneltele și materialele să aibă un loc fix, bine
determinat, să se extindă dispunerea prealabilă a uneltelor și
materialelor în zonele de lucru astfel încât atât amplasarea, cât și
neîntrebuințarea uneltelor sau materialelor, să nu încurce
efectuarea celorlalte mișcări, iar mișcările lucrătorului pentru
apucare și repunere să permită o acțiune ușoară, simplă și rapidă,
precum și păstrarea locului dinainte stabilit pentru uneltele și
obiectele muncii.
5) principiul gravitației. Întotdeauna când este posibil
trebuie să se folosească gravitația, atât pentru aducerea
materialelor și pieselor la locul de întrebuințare, cât și pentru
evacuarea lor.
Dacă nu se poate folosi gravitația, se impune să se evite
cazurile în care aceasta ar trebui învinsă, lucru ce se poate realiza
printr-o suprafașă de lucru cu aceeași înălțime și prin unirea
planurilor de muncă.
6) principiul grupării. Întotdeauna când este posibil, piesele
trebuie să fie fabricate câte două sau mai multe deodată. Așadar,
locul de muncă trebuie organizat în așa fel, încât alimentarea,
prelucrarea și evacuarea să se facă dintr-odată pentru un număr cât
mai mare posibil de piese sau produse.
7) principiul securității muncii. Orice măsură de natură
tehnico-organizatorică ce vizează economisirea mișcărilor trebuie
să conducă la securitatea maximă a muncii.
Principiile suplimentare aplicate sunt:
- executantul trebuie să poată alterna pozițiile așezat și în
picioare;
- levierele, volanții, manivelele, contactele trebuie să fie
ușor de mânuit și ușor accesibile;
- să se elimine necesitatea de a controla muscular sau
mental anumite mișcări, folosind riglele, opritoarele, îndreptarele,
ghidajele;
- să se practice combinarea a două sau mai multe unelte;

136
 - să se îmbunătățească permanent factorii de ambianță a
muncii.
Raționalizarea activității executantului implică rezolvarea
și a altor aspecte legate de sarcina de muncă, respectiv aplicarea
următoarelor principii:
- repartizarea unei sarcini de muncă numai lucrătorilor care
sunt apți din punct de vedere al capacității de muncă s-o
îndeplinească;
- varietatea sarcinii. Este necesar să se prevadă un nivel
optim de varietate a operațiilor executate. Un nivel prea mare ar
conduce la suprasolicitarea executantului, la polul opus apare
monotonia și, implicit, oboseala. Nivelul optim este cel care
permite lucrătorului să se odihnească în urma unei activități care
necesită un grad înalt de atenție, efectuând alte operații, care
solicită foarte puțin atenția. Reciproc, după o activitate de rutină,
trebuie să se prevadă posibilitatea trecerii la o sarcină cu cerințe
mari și care mobilizează toate capacitățile;
- coerența sarcinilor. Diversele sarcini ale unui executant
trebuie să constituie un ansamblu unitar și logic. Astfel deși vor
implica solicitări diferite din punct de vedere al atenției, efortului
sau cunoștințelor profesionale, între ele trebuie să existe o relație
de interdependență, ceea ce înseamnă că executarea unei sarcini
trebuie să faciliteze realizarea următoarei sau să contribuie concret
la ameliorarea sarcinii globale. În asemenea condiții executantul
poate participa la căutarea unei metode de muncă adaptate
necesităților sale.
- durata optimă a ciclului de muncă. Un ciclu prea scurt
înseamnă prea multe repetiții, în timp ce unul prea lung împiedică
formarea unui ritm normal de muncă.
- asigurarea unui grad optim de independență în rezolvarea
sarcinii, evitându-se constrângerea prin norme excesive.
- gruparea sarcinilor, adăugându-se la activitățile de
prelucrare propriu-zisă și unele anexe pregătitoare.

137
 4. Organizarea ergonomică a locului de muncă și
conceperea uneltelor, comenzilor și aparatelor.
Pentru a organiza rațional un loc de muncă trebuie să se
țină seama de următoarele indicații generale, care condiționează o
poziție eficientă și asigură un minim de efort pentru lucrător:
- respectarea dimensiunilor antropometrice la
dimensionarea și plasarea la locul de muncă a dispozitivelor,
cadranelor, pedalelor, pârghiilor și butoanelor astfel, încât să
permită o poziție normală a omului care le folosește, un minim de
deplasări, întinderi, încovoieri sau contracții, precum și un consum
rațional de energie.
De regulă, este recomandat ca locul de muncă să fie
dimensionat proporțional cu dimensiunile antropometrice maxime.
Pentru executanții cu dimensiuni inferioare există posibilități de
corecție, prin stative, scaune, suporți pentru brațe și pentru
picioare, care se pot regla proporțional cu variațiile individuale ale
lucrătorilor;
- evitarea pozițiilor nenaturale ale corpului sau prea
înclinate (poziția ușor înclinat frontal solicită cel mai mic efort de
susținere și este cea mai comodă);
- evitarea înclinărilor laterale ale corpului și ale capului;
- evitarea menținerii în stare suspendată frontală sau
laterală a brațului în poziția prea întins, deoarece această poziție
obosește, reduce precizia și dexteritatea brațului și a mâinilor;
- adaptarea în limita posibilităților a poziției de lucru
sedentară (șezând), care se poate alterna cu cea ortostatică (în
picioare); în calitate de principiu general, trebuie de avut în vedere
faptul că poziția ortostatică (în picioare) nu se justifică decât atunci
când nu este posibil să se lucreze așezat; lucrul în picioare
îngreunează circulația sângelui în întregul organism și, în special,
în membrele inferioare, greutatea corpului fiind repartizată pe o
suprafață mică, iar menținerea echilibrului antrenează o tensiune
musculară constantă și un efort static, care crește în funcție de
gradul de înclinație și de echilibru al corpului (aplecat în față sau
lateral); totodată, lucrul în picioare reduce îndemânarea mâinilor și
chiar precizia mișcărilor;
138
 - asigurarea simetriei și simultaneității mișcărilor brațelor
față de planul sagital al corpului, conform principiilor economiei
de mișcări;
- dimensionarea înălțimii planului de lucru în funcție de
distanța optimă de vedere, pentru a se asigura menținerea corpului
în poziție naturală, precum și în funcție de mărimea efortului
solicitat brațelor; cu cât distanța de vedere este mai mică, cu atât
trebuie să fie mai înalt planul de lucru;
- dispunerea pe mașini sau pe locul de muncă a mânerelor,
pârghiilor, uneltelor, materialelor și dispozitivelor pentru comenzi
în așa fel, încât mișcările cele mai frecvente să poată fi efectuate în
apropierea corpului și cu cotul îndoit;
- dotarea locurilor de muncă cu stative sau cu scaune
concepute și construite funcțional, pentru a se evita lucrul
permanent în poziție ortostatică;
- asigurarea ca locul de muncă să permită atât schimbări în
poziția de lucru, cât și o poziție corectă a corpului. Principalele
dimensiuni ale locului de muncă sunt prezentate în tabelul 2.7.

Tabelul 2.7. Principalele dimensiuni ale locului de muncă

Dimensiunea
Nr. Unitatea pentru
Specificația Condiția
crt. de măsură
bărbat femeie
1 2 3 4 5 6
1 Înălțimea de la sol la suprafața
optimă mm 700 670
superioară a mesei de lucru
2 Înălțimea de la sol la suprafața
minimă mm 660 620
inferioară a mesei de lucru
3 Înălțimea de la suprafața de șezut
a scaunului mesei până la supra- minimă mm 170 170
fața inferioară a mesei de lucru
4 Înălțimea de la scaun la suprafața
optimă mm 260 260
superioară a mesei de lucru
5 Adâncimea spațiului de degajare a
picioarelor sub masă, la înălțimea minimă mm 460 430
genunchilor
6 Înălțimea de la suprafața de șezut 380 360
reglabilă
a scaunului la sol sau la suportul mm - -
între
pentru picioare 480 460
7 Adâncimea suprafeței de șezut optimă mm 450 480
8 Lățimea suprafeței de șezut minimă mm 390 410
139
 Continuare tabelul 2.7
1 2 3 4 5 6
9 Înclinarea suprafeței de șezut optimă grade 6 7
10 Înălțimea spătarului optimă mm 12,5 17,5
11 Ridicarea spătarului deasupra marginea
mm 175 200
scaunului inferioară
12 Lățimea spătarului optimă mm 300 325
13 Înclinarea spătarului zona utilă grade 13 25

- asigurarea spațiului necesar brațelor, pentru a nu se lucra

cu brațele suspendate;
- construirea sculelor și utilajelor astfel ca acestea să
corespundă posibilităților omului;
- asigurarea condițiilor pentru ca manipularea obiectelor să
se facă în conformitate cu următoarele reguli:
• înaintea ridicării, manipulării sau transportului să fie
eliberată calea de orice obstacol, pentru a scurta durata efortului
sub sarcină;
• înălțimea pentru apucarea greutăților mari să fie de 40 cm
deasupra solului; apucarea să se facă cât mai aproape de gambe,
prin apropierea cât mai mult a picioarelor de obiectul care se
ridică;
• când trebuie ridicate greutăți direct de pe sol să se
folosească prelungiri artificiale (frânghii, cârlige etc.);
• în timpul ridicării, corpul să stea cât mai aproape de
verticală – în extensie, coborârea limitându-se la genoflexiuni,
pentru evitarea discopatiilor; nu se recomandă ridicările cu
tensionarea corpului;
• să se evite căratul greutăților pe abdomen;
• ori de câte ori este posibil, să se efectueze purtarea unei
greutăți cu ambele mâini;
- situarea, atât în poziție ortostatică, cât și în cea șezândă, a
zonei de lucru care necesită o supraveghere permanentă, astfel
încât să se poată păstra o poziție comodă a capului, fără să fie
nevoie de aplecări, ridicări sau rotiri frecvente ale privirii pe
unghiuri mari; câmpul vizual normal trebuie să fie cuprins între
+15 și -450 față de direcția orizontală a privirii; suprafața care intră
140
în câmpul vizual crește odată cu mărimea distanței între ochiul
lucrătorului și planul privit, unghiul vizual normal,în funcție de cea
mai comodă poziție a capului, fiind de 23 ... 370 (sub orizontala
privirii) pentru munca ortostatică și de 32 ... 44 0 pentru munca
sedentară;
- evitarea, în activitățile care solicită o anumită îndemânare
din partea omului, a combinării acestora cu cele care solicită
eforturi, deoarece travaliul muscular ridicat face ca mișcările să fie
mai dificil de dirijat și de coordonat; de asemenea, se va evita
efectuarea de operații care solicită o anumită dexteritate, imediat
după eforturi mai grele;
- alegerea pentru mișcări de precizie, cu amplitudine și
tensiune musculară mari, a soluțiilor care permit mișcări orizontale
și nu verticale, mișcările orizontale fiind mai ușor de dozat și de
dirijat.
Una dintre condițiile importante impuse de organizarea
rațională a muncii o constituie alegerea pentru dotarea locurilor de
muncă a acelor unelte, comenzi și aparate construite conform
principiilor economiei de energie umană, de timp și de mișcări,
sub care trebuie să fie acționate și să aibă loc schimbul de
informații – de la mașină la om – și de comenzi – de la om la
mașină.
Atât ușurința, cât și rapiditatea mișcărilor, depind de trei
factori principali: percepția senzorială, raționamentul și execuția
mișcării. Fiecare dintre acești factori poate fi ameliorat dacă se
respectă anumite condiții, și anume:
1. Percepția senzorială este ușurată și mai rapidă când:
- semnalele se deosebesc de fond;
- semnalul este intens și de lungă durată;
- semnalul vizual apare în centrul câmpului vizual;
- semnalul este auditiv sau tactil;
- semnalul auditiv este ascuțit (de frecvență înaltă).
2. Raționamentul poate fi rapid și mai ușor prin:
- reducerea posibilităților de alegere și a numărului de
răspunsuri;

141
 - primirea noului semnal după îndeplinirea comenzii
precedente;
- decalarea semnalelor la intervale regulate;
- anunțarea semnalelor de intervenție prin semnale de
avertisment;
- corelarea sensului mișcării de comandă cu acțiunea
rezultantă.
3. Execuția mișcării este mai rapidă și mai ușoară când:
- distanța de parcurs a comenzii este scurtă;
- forța necesară este mică;
- are loc în planul orizontal și, de regulă, de la stânga la
dreapta;
- angajează membrele mai mult în sensul extensiei decât al
flexiei;
- este realizată cu mâinile – când forța angajată este mică –
sau cu picioarele – când comanda reclamă o forță sporită;
- forma și dimensiunile mijloacelor de comandă permit
efectuarea cu ușurință și promptitudine a comenzilor.
În legătură cu percepția senzorială trebuie avute în vedere
și alte elemente:
- atunci când informațiile sunt decalate, ele se pot adresa
numai unui singur simț (de regulă, vizual, auditiv sau tactil); în
cazul simultaneității, trebuie neapărat să se adreseze unor sisteme
de percepție diferite;
- menajarea ochiului – informațiile se vor adresa pe cât
posibil simțului auditiv și tactil, prin folosirea unor semnale sonore
pentru anunțarea deranjamentelor sau atingerea anumitor limite,
cuplate cu un cadran luminos, care să indice locul critic;
- dacă la un loc de muncă sunt necesare mai multe semnale,
pentru a menaja efortul omului se pot folosi semnale sonore
diferite ca tonalitate sau modulație.
5. Asigurarea unui mediu fizic și psihic neobositor și
nepericulos. Măsurile organizatorice prin care se satisface această
cerință a organizării raționale a muncii constau practic în aplicarea
măsurilor tehnice de prevenire a accidentelor și bolilor
profesionale, în cadrul cărora se disting trei direcții principale:
142
protecția intrinsecă, protecția colectivă și individuală. Acestea
sunt orientate împotriva acțiunii factorilor de risc proprii mediului
fizic, precum și în respectarea principiilor de psihologie și
sociologie a muncii la stabilirea ierarhiilor, a echipelor de muncă,
în crearea motivațiilor pentru muncă, pentru mediul social.
Protecția intrinsecă este o modalitate de prevenire a
accidentelor și bolilor profesionale prin principiul de funcționare,
forma sau modul de dispunere a componentelor unei instalații,
mașini, aparat, dispozitiv etc., fără a se adăuga elemente concepute
special pentru realizarea securității muncii.
Protecția intrinsecă face inutilă elaborarea unor
reglementări specifice de securitate a muncii paralel cu
prescripțiile tehnologice și cu instrucțiunile de utilizare a
mașinilor, instalațiilor etc., precum și folosirea mijloacelor de
protecție în timpul exploatării.
Protecția colectivă se realizează prin dotarea instalațiilor
tehnologice cu dispozitive și aparate suplimentare de securitate a
muncii, concepute independent de sarcinile procesului tehnologic
și care au drept unic scop protejarea lucrătorilor în timpul
desfășurării procesului de muncă. Prin această modalitate de
prevenire se corectează deficiențele mașinilor, utilajelor etc.,
precum și parametrii mediului de muncă, în sensul aducerii lor în
limitele de securitate.
Protecția individuală constă în dotarea muncitorilor cu
mijloace individuale de protecție (cască, mască, costum, cisme,
centură de siguranță etc.). Totalitatea mijloacelor individuale de
protecție care se atribuie lucrătorului în timpul desfășurării
activității alcătuiesc echipamentul său de protecție individuală.
Prin această modalitate de prevenire nu se înlătură factorii de risc;
echipamentul individual de protecție (E.I.P.) se interpune ca un
ecran între noxă și organism, diminuând sau eliminând complet
acțiunea factorului de risc asupra lucrătorului.
Protecția intrinsecă și cea colectivă sunt prioritare în
acțiunile de prevenire a accidentelor. Nivelul actual al progresului
tehnico-ștințific nu permite însă renunțarea totală la protecția
individuală, deoarece există încă numeroase locuri de muncă unde
143
nu se pot elimina complet riscurile și unde aparatele și
dispozitivele de protecție nu au o eficiență absolută.
6. Organizarea timpului de odihnă și necesități firești.
Influența negativă a oboselii asupra capacității de muncă
poate fi micșorată, atât prin stabilirea corectă a numărului, duratei
și conținutului pauzelor de odihnă, cât și prin repartizarea rațională
a acestora pe toată durata programului zilnic de muncă. Același
efect îl are stabilirea duratei și a perioadei concediului de odihnă,
în raport cu munca depusă într-un an calendaristic.

2.5.1. Protecția intrinsecă

Modalitatea optimă de eliminare a factorilor de risc de
accidentare și îmbolnăvire profesională proprii mijloacelor de
muncă constă în integrarea principiilor de securitate cu cele de
productivitate și fiabilitate (siguranță) în faza de concepere a
sistemelor tehnice. Fiecare element component al acestora trebuie
astfel gândit încât să se asigure satisfacerea simultană a funcției de
producție și a criteriilor de securitate, pe toată durata de viață
preconizată a produsului, indiferent de condițiile de exploatare.
Deși este cea mai eficientă, sub raport economic și social,
realizarea securității intrinsece este un deziderat a cărei îndeplinire
este strict condiționată de nivelul progresului tehnic și al științei în
general. Ea implică, în primul rând, existența unor metode și mai
ales mijloace de proiectare care să permită simularea tuturor
variantelor posibile de comportament al fiecărui element al unui
sistem tehnic, pentru a se putea alege soliția principală și
constructivă care corespunde riscului intrinsec zero. De asemenea,
trebuie să existe și posibilitatea materializării unor asemenea
soluții, cu costuri care să corespundă criteriilor de rentabilitate.
Pornind de la faptul că numai datorită prezenței omului în
calitate de executant într-un sistem de muncă se poate pune
problema accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, că există
anumite limite obiective în perfecționarea mașinilor, aparatelor,
tehnologiilor, precum și că marja de improbabilitate a
comportamentului uman nu poate fi eliminată, varianta din ce în ce

144
mai acceptată de realizare a securității intrinsece constă în
înlocuirea executanților umani prin mecanisme și automatizare.
Transformarea funcției de execuție a proceselor de
prelucrare propriu-zisă, de transport, aprovizionare a mașinilor etc.
către sisteme mecanice, iar ulterior chiar și a funcției de comandă
și decizie, permite obținerea nu numai a unor randamente mult
superioare, ci și a imposibilității fizice de interacțiune dintre om și
pericol.
Roboții, procesele automatizate și mai ales întreprinderile
automatizate integral constituie soluții principale de sustragere a
omului de sub posibila acțiune a unor factori de risc specifici prin
definiție unor locuri de muncă, nefiind posibilă sau fiind mult mai
costisitoare eliminarea riscurilor respective.
Deoarece la nivelul actual nu este posibilă atribuirea
funcției de supraveghere generală, în totalitate, sistemelor
artificiale, chiar și automatizarea completă a unităților de producție
nu exclude persistența unui risc rezidual, chiar dacă minim sub
aspectul gravității.
Dintre variantele menționate, riscul rezidual cel mai mare
apare în cazul coabitării (împreunării) „om – robot” sau „om –
mașină automată”.
Mașinile automate și ansamblurile automatizate constituite
dintr-un număr mare de automate care lucrează împreună fără
intervenție umană directă, după un program reglat, comportă
anumite riscuri particulare.
Majoritatea accidentelor în astfel de situații au o
caracteristică specifică: cel care pornește ansamblul (fiind izolat de
locul de muncă pe care-l conduce) nu poate percepe viitoarea
victimă sau nu-și poate da seama că intervenția sa poate provoca
un accident a cărui victimă poate fi chiar el, deoarece organismele
mecanice intră în funcțiune succesiv și ireversibil fără intervenție
umană.
În ceea ce privește riscurile particulare introduse de
robotică, ele pot fi încadrate în două grupe: riscurile de „contact”,
în particular de coliziune „om – robot”, și proiectarea de piese,
metal topit etc. Acestea dobândesc nuanțe specifice datorită
145
faptului că roboții se caracterizează printr-un mod de acțiune
imprevizibil, posibilități de evoluție într-un spațiu nedelimitabil
fizic și aptitudinea de a fi reprogramat.
În consecință, soluția optimă de viitor o reprezintă
automatizarea completă a întreprinderilor, unde omul este exclus
complet din desfășurarea propriu-zisă a procesului de producție,
atât fizic, cât și la nivelul funcțiilor de comandă și supraveghere
locală.

2.5.2. Protecția colectivă

Protecția colectivă cuprinde ansamblul metodelor și
mijloacelor tehnice prin care se previne sau diminuează acțiunea
factorilor de risc asupra a doi sau maimulți executanți. În practică,
protecția colectivă se materializează, în principal, prin dotarea
instalațiilor, mașinilor etc., cu dispozitive și aparate concepute cu
scopul unic de a proteja lucrătorii în timpul desfășurării procesului
de muncă.
Necesitatea acestui tip de protecție este determinată de
nivelul progresului tehnic, care generează imperfecțiunile
tehnologiilor actuale.
În funcție de riscurile pe care le previn se disting:
- metode și mijloace de detecție și analiză a noxelor
chimice;
- metode și mijloace de combatere a noxelor chimice și
îmbunătățire a microclimatului (ventilație industrială);
- metode și mijloace de prevenire a electrocutării;
- metode și mijloace de combatere a zgomotului și
vibrațiilor;
- metode și mijloace de combatere a electricității statice;
- metode și mijloace de prevenire a iradierii;
- metode și mijloace de combatere a riscurilor mecanice;
- metode și mijloace de îmbunătățire a iluminatului
(iluminatul industrial).

146
 2.5.3. Protecția indivituală
Un loc important, în cadrul măsurilor tehnice de prevenire
a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, îl ocupă protecția
individuală, adică dotarea personalului muncitor cu mijloace
individuale de protecție (M.I.P.). Totalitatea M.I.P. cu care este
dotat lucrătorul în timpul activității de muncă alcătuiește
echipamentul său individual de protecție (E.I.P.).
Protecția individuală este o măsură complementară
măsurilor de protecție intrinsecă și colectivă. Prin protecția
individuală nu se înlătură noxele existente. M.I.P. se interpun între
noxă și organismul lucrătorului, diminuând sau eliminând complet
acțiunea cauzelor potențiale accidentogene.
Necesitatea protecției individuale este determinată de:
- deficiențele tehnologiilor sub aspectul securității și
sănătății în muncă (lipsa protecției intrinseci);
- deficiențele sau imposibilitatea aplicării protecției
colective;
- uzura fizică a utilajului în timpul procesului de producție.
Pentru a-și atinge scopul și a nu fi factor perturbant în
procesul de producție, M.I.P. trebuie să răspundă la două
imperative majore:
- asigurarea eficacității protecției;
- asigurarea confortului în timpul utilizării.
Caracteristicile de protecție ale unui M.I.P. sunt
determinate, în principal, de materialele din care este realizat
acesta, iar caracteristicile de confort, de model. Atât caracteristicile
de protecție, cât și cele de confort, sunt stabilite prin norme și alte
reglementări pentru fiecare categorie de M.I.P. în parte.
Clasificarea M.I.P. În funcție de partea corpului pe care o
protejează (criteriul anatomic), M.I.P. se împart schematic, astfel:
- M.I.P. pentru protecția capului (căști, glugi, cagule,
capișoane, bonete etc.);
- M.I.P. pentru protecția ochilor (ochelari, viziere);
- M.I.P. pentru protecția urechii (antifoane, căști
antizgomot, caschete antizgomot);

147
 - M.I.P. pentru protecția căilor respiratirii (măști de gaze,
respiratoare, măști filtrante textile etc.);
- M.I.P. pentru protecția corpului (costume, combinezoane,
mantale, pelerine, șorțuri, veste, burtiere etc.);
- M.I.P. pentru protecția mâinilor (mănuși, palmare, cotiere,
degetare);
- M.I.P. pentru protecția picioarelor (bocanci, cizme, galoși,
jambiere, genuchere);
- M.I.P. pentru protecția pielii (creme, unguente);
- M.I.P. pentru protecția întregului organism (costume
etanșe, centuri de siguranță, centiri și dispozitive de salvare etc.).
Conform naturii riscului de expunere a omului la diferiți
factori nocivi, deosebim: M.I.P. împotriva căldurii, frigului,
substanțelor chimice, zgomotului, vibrațiilor, curentului electric,
radiațiilor ionizante, riscurilor mecanice.
Conform principiului de protecție care stă la baza realizării
și utilizării lor, acestea se pot clasifica astfel: M.I.P. izolante,
filtrante, reflectante.
Conform naturii operațiilor pe care le execută purtătorul,
deosebim: M.I.P. pentru operații curente și pentru intervenții.

Caracteristica succintă a principalelor M.I.P.

1. Casca de protecție. Casca este un M.I.P. a capului
împotriva șocurilor mecanice provocate prin cădere de la înălțime.
Se compune din trei părți principale: calota, sistemul de fixare-
amortizare și accesorii.
Calota este partea principală a căștii de protecție, care preia
solicitările ce acționează asupra capului, dar care nu are contact
nemijlocit cu capul. Ea are rolul de a limita presiunea exterioară
asupra craniului (în caz de șoc), repartizând forța de impact pe o
suprafață cât mai mare.
Pentru a devia obiectele în cădere, suprafața calotei trebuie
să fie netedă, iar curbura suficient de pronunțată. Se realizează din
materiale plastice termorigide (polietilenă, polipropilenă,
poliamidă, policarbonați, rășini fenol-formaldehidice armate cu
textile sau fibre de sticlă etc.).
148
 2. Ochelarii de protecție. Ochelarii constituie principalul
M.I.P. a ochilor împotriva acțiunii factorilor de risc. Se compun
din trei părți principale: vizoare, rame și brațe.
Vizoarele reprezintă elementul constructiv al ochelarilor de
protecție care împiedică pătrunderea corpurilor străine în ochi,
absorb radiațiile nocive și, în același timp, asigură un câmp vizual
normal.
În funcție de destinația ochelarilor de protecție, vizoarele se
confecționează din sticlă (laminată, presată, securizată, duplex
etc.), materiale plastice transparente (policarbonat, polistiren,
etilceluloză, rășini acrilice etc.) și plase metalice.
3. Antifoanele. Acestea constituie M.I.P. a auzului contra
acțiunii nocive a zgomotului. Se utilizează la locurile de muncă
unde nivelul de zgomot depășește limita maximă admisă (forje,
cazangerii, compresoare, ciocane pneumatice, aerodromuri etc.),
asigurând o reducere a acestuia cu până la 25 – 35 dB în diverse
benzi (octave) de frecvență.
În funcție de modul de aplicare există antifoane de tip
intern (dopuri din cauciuc special, ceară, vată etc.) și antifoane de
tip extern în formă de scoică sau cască, ce acoperă întregul
pavilion al urechii, având avantaj față de cele de tip intern.
4. Măstile de protecție. Masca reprezintă un M.I.P. a căilor
respiratorii împotriva noxelor chimice.
În funcție de principiul de protecție care stă la baza
construcției acestora, măștile de protecție pot fi clasificate în două
categorii: măști filtrante și măști izolante.
Măștile filtrante sunt construite pe principiul reținerii
noxelor chimice din aerul inspirat și se admit numai în următoarele
situații:
- natura și concentrația noxelor chimice este cunoscută și
nu depășește 2% în volume;
- concentrația oxigenului în aer este de cel puțin 17% în
volume.
Elementul activ al măștilor filtrante – filtrul – poate fi
mecanic, chimic, fizic sau catalitic.

149
 Măștile izolante se caracterizează prin faptul că aerul
inspirat nu provine din mediul de lucru (ambiant), ci dintr-o sursă
internă proprie sau externă, dar îndepărtată de zona poluată cu
noxe chimice. Se clasifică în două categorii: autonome și
neautonome.
Autonomia măștilor izolante autonome se obține în două
moduri:
- printr-o rezervă de aer comprimat (măști cu circuit
deschis);
- prin regenerarea aerului expirat (măști cu circuit închis).
Măștile cu circuit închis sunt scoase din uz aproape
complet, fiind înlocuite de măștile izolante cu aer comprimat.
Măștile izolante neautonome se caracterizează prin faptul
că alimentarea cu aer se face prin intermediul unui furtun, care
limitează autonomia de mișcare a purtătorului. Se recomandă la
locurile de muncă fixe sau acolo unde există multe prize de aer.
Există două tipuri de măști izolante neautonome:
- cu aspirare liberă a aerului proaspăt (curat);
- cu aducție forțată a aerului de un sistem de pompare a
aerului în fața de mască (obrăzar).
5. Îmbrăcămintea de protecție. Pentru protecția individuală
a corpului (trunchiului) se utilizează îmbrăcămintea de protecție,
care include, de regulă, costumul salopetă, combinezonul, halatul,
mantaua, pelerina, scurta, vesta etc. Fiecare sortiment de
îmbrăcăminte este diversificat pe tipuri (în funcție de factorii de
risc față de care asigură protecția: antiacid, termoizolant, rezistent
la solvenți organici, impermeabil etc.) și variante diferite ca model
și materiale de confecție.
Sistemele cele mai frecvent utilizate de îmbrăcăminte de
protecție sunt: costumul, alcătuit din două piese, și combinezonul.
6. Mănușile de protecție. Acestea constituie principalul
M.I.P. a mâinilor împotriva acțiunii factorilor de risc.
În funcție de natura riscului, există mănuși electroizolante,
antiacide, vibroizolante, termoizolante, rezistente la derivații
petrolieri etc. Modelele cele mai răspândite sunt mănușile cu cinci
degete sau cu un deget.
150
 Se confecționează din materiale textile, cauciuc, piele,
azbest, polietilenă etc., în funcție de destinație.
7. Încălțămintea de protecție. Pentru protecția părții
inferioare a piciorului (gamba și laba piciorului) se utilizează
diferite sortimente de încălțăminte de protecție: bocanci, cizme,
galoși, sandale etc., diversificate pe tipuri în funcție de natura
riscului.

2.5.4. Conţinutul şi problemele ergonomiei

Ergonomia – disciplină ştiinţifică care studiază
posibilităţile funcţionale ale omului în procesele de muncă, care
dezvăluie posibilităţile şi legităţile creării condiţiilor optime pentru
o muncă înalt productivă şi asigurarea confortului ce contribuie la
dezvoltarea capacităţilor omului. Obiectul ergonomiei este
activitatea de muncă, sistemul „omul – măşina - obiectul muncii –
mediul de producţie”. Optimizarea acestui sistem prevede
elucidarea celor mai bune condiţii de funcţionare din toate
variantele posibile pentru sistemul dat, eficacitatea cărora se
apreciază nu numai din punct de vedere tehnico-economic, dar şi
din punct de vedere al păstrării sănătăţii lucrătorului.
Ergonomia este ştiinţa despre acomodarea condiţiilor de
muncă la posibilităţile funcţionale ale omului. Ea este legată de
toate ştiinţele care au obiect de studiu omul.
Ergonomia soluţionează un şir de probleme ce ţin de
activitatea de producţie: aprecierea siguranţei, acurateţei şi
stabilităţii lucrului operatorului, studierea influenţei solicitărilor
psihice, gradului de oboseală, factorii emoţionali şi particularităţile
psihonervoase şi influenţa lor asupra eficacităţii activităţii
operatorului în sistemul „om - maşină”, studierea posibilităţilor
creative şi de acomodare ale omului.
Ergonomia a permis soluţionarea practică a problemelor ce
apar la organizarea lucrului comun al omului, pe de o parte, şi al
maşinilor, mecanismelor, utilajului, elementelor materiale ale
mediului – pe de altă parte.

151
 Ergonomia este organic legată de construcţia artistică
(dizain), scopul căreia este crearea unui mediu obiectiv armonios,
care ar corespunde cerinţelor materiale şi spirituale ale omului.
Unul din cele mai importante elemente de acomodare a
muncii faţă de om este aranjarea spaţiului locului de muncă.
Prin loc de muncă (LdM) se subînţelege zona, dotată cu
mijloace tehnice necesare, în care se desfăşoară activitatea de
muncă a unui sau mai multor executori, care în comun îndeplinesc
un anumit lucru sau operaţie.
Prin LdM al omului-operator în sistemul „om - maşină” se
subînţelege locul dotat cu mijloace informaţionale, organe de
dirijare şi utilaj auxiliar, unde lucrează operatorul.
Faţă de organizarea LdM sunt înaintate următoarele cerinţe
ergonomice:
LdM trebuie să fie acomodat pentru o muncă concretă şi
pentru muncitori de o anumită calificare cu considerarea
particularităţilor antropometrice, fizice şi psihice ale lor.
La organizarea LdM trebuie prevăzute mijloace necesare
de protecţie faţă de factorii periculoşi şi nocivi de natură fizică,
chimică, biologică şi psihofiziologică.
La construirea LdM se vor respecta următoarele condiţii de
bază:
- prezenţa spaţiului suficient pentru executarea mişcărilor
de lucru la executarea muncii, conducerea sau deservirea maşinii;
- asigurarea suficientă a legăturilor fizice, vizuale şi
auditive dintre muncitor şi utilaj, precum şi dintre muncitori în
procesul executării unui lucru comun;
- amplasarea optimă a locurilor de muncă în încăperea de
producţie sau pe şantier şi asigurarea trecerilor nepericuloase
pentru muncitori;
- asigurarea iluminatului natural şi artificial în
conformitate cu cerinţele normelor.
La organizarea, construirea şi amplasarea LdM trebuie
prevăzute măsuri care preîntâmpină sau reduc oboseala precoce a
muncitorului, exclud apariţia stresului psihofiziologic, precum şi
acţiunile incorecte.
152
 Construcţia LdM trebuie să asigure promptitudinea,
securitatea, simplitatea şi economia deservirii tehnice în condiţii
normale şi în caz de avarie, precum şi să corespundă în întregime
cerinţelor funcţionale şi condiţiilor presupuse de exploatare.
La organizarea şi construirea LdM este necesar de
prevăzut:
- alegerea poziţiei raţionale de lucru (stând, şezând, şezând-
stând);
- amplasarea raţională a panourilor indicatoare şi a organelor de
dirijare;
- asigurarea câmpului optim de vedere al elementelor locului de
muncă;
- spaţiu suficient pentru picioare indiferent de poziţia de lucru;
- spaţiu pentru odihnă în pauze, cănd se lucrează din picioare;
- spaţiu pentru depozitarea materialelor şi pieselor nemijlocit la
locurile de muncă.

2.6. Iradierile radioactive

2.6.1. Felurile iradierilor ionizante

În cursul activităţilor industriale sunt prezente adesea
anumite radiaţii. Unele sunt produse intenţionat de diverse aparate
din raţiuni tehnologice precise sau de control, iar altele apar
accidental, datorită unor perturbaţii în desfăşurarea proceselor de
muncă.
Iradiere ionizantă se numeşte fluxul de particule şi cuante
electromagnetice, în rezultatul influenţei cărora asupra mediului
sau substanţei radiate se formează ioni cu sarcini opuse. Diverse
tipuri de iradiere sunt însoţite de eliberarea unei anumite cantităţi
de energie, posedă diferite capacităţi de ionizare şi de pătrundere
în corpuri şi materiale.
Cel mai mare pericol pentru viaţa şi sănătatea omului îl
prezintă iradierile alfa (α), beta (β), gama (γ), Roentgen şi cu
neutroni.

153
 Particulele α – flux de nuclee de heliu cu încărcătură
pozitivă, deplasare liniară în mediu, viteză iniţială de circa
20000 km/s, capacitate mare de ionizare şi mică de pătrundere.
Particulele α au o cursă liberă neînsemnată: 2 – 11 cm în aer şi
30 – 150 mkm în ţesuturile biologice. Este foarte periculoasă în
cazul nimeririi particulelor în interiorul organismului.
Particulele β – flux de electroni sau pozitroni ce apar în
cazul dezintegrării radioactive cu viteza de circa 300000 km/s,
capacitate de ionizare mai mică, iar de pătrundere mult mai mare
faţă de particulele α. Cursa liberă la energia medie constituie
20–30 m în aer, circa un centimetru în ţesuturile biologice şi 1 mm
în metale. Trecând prin substanţă particulele β interacţionează atât
cu electronii, cât şi cu nucleele atomilor.
Iradierea neutronică – flux de neutroni, care nu au sarcină
şi de aceea interacţionează liber cu nucleele atomilor, provocând
reacţii nucleare. Capacitatea de pătrundere a neutronilor este destul
de mare şi depinde de energia şi componenţa atomilor substanţei
cu care aceştia interacţionează.
Iradierea γ – cuante electromagnetice care iau naştere la
schimbarea stării energetice a nucleului. Are capacitate foarte mare
de pătrundere şi trece prin corpul omului şi alte materiale fără o
slăbire esenţială.
Iradierea Roentgen – cuante electromagnetice cu lungimea
de undă foarte mică (0,006 - 2nm), de aceea are o capacitate foarte
mare de pătrundere. Viteza iniţială a cuantelor – 300000 km/s.
Pericolul radiativ al substanţelor radioactive se apreciază
după activitate – mărime ce caracterizează numărul de dezintegrări
radioactive într-o unitate de timp.
Drept unitate a activităţii substanţelor radioactive este
acceptat 1 Kyuri (Ky) – activitatea preparatului izotopului dat în
care au loc 3,7 · 1010 dezintegrări într-o secundă.
Doza de iradiere este bazată pe capacitatea de ionizare.
Unitatea dozei iradierilor γ şi Roentgen este Roentgenul.
Doza de iradiere raportată la o unitate de timp este numită
puterea dozei (1 R/h, 1 mkR/s ş.a.). Energia absorbită a oricărei

154
iradieri, raportată la o unitate de masă, poartă denumirea de doză
absorbită. Unitatea dozei absorbite este 1 rad.

2.6.2. Acţiunea biologică a iradierilor ionizante (I.I.)

asupra organismului uman
În rezultatul acţiunii I.I. asupra organismului uman în
ţesuturi au loc diverse procese destul de complicate. Nici un fel de
altă energie, absorbită în aceeaşi cantitate, nu este însoţită de
afecţiuni atât de grave ale organismului, ca cele provocate de I.I.
Procesele primare, care apar la expoziţia ţesutului biologic,
au câteva stadii de diversă durată:
- stadia fizică (10-13 s) se reduce la absorbirea energiei în
procesele ionizării şi iritării, care porneşte un lanţ complicat de
reacţii;
- stadia fizico-chimică (10-15 s), când are loc repartizarea
energiei excesive a moleculelor iritate şi, ca rezultat, apariţia
produselor chimice active (ioni şi radicali liberi);
- stadia chimică (10-6 s), când are loc interacţiunea ionilor
şi radicalilor între ei, precum şi cu moleculele înconjurătoare, fapt
ce provoacă afecţiuni structurale stabile ale moleculelor celulei vii.
În funcţie de natura, intensitatea, frecvenţa şi durata
acţiunii radiaţiilor, pot avea loc diverse influenţe nocive asupra
organismului, şi anume: arsuri, oboseală, somnolenţă, leşin, şocuri
calorice, afecţiuni oculare, pigmentarea pielii, căderea părului,
tulburări ale sângelui, boli de iradiere, boala actinică acută sau
cronică.

2.6.3. Păstrarea şi transportarea substanţelor radioactive.

Lichidarea deşeurilor. Mijloacele individuale de protecţie
În încăperile laboratoarelor substanţele radioactive (S.R.)
trebuie să se afle în cantităţi ce nu depăşesc norma zilnică de lucru.
S.R. ce emană gama-iradiere şi posedă o gama-activitate ce nu
depăşeşte 1 mg-ecv. Ra, precum şi substanţele ce emană doar
particule α şi β, pot fi păstrate în safeuri metalice speciale în
incinta laboratorului.

155
 În acelaşi timp S.R. gama-active se vor plasa în containere
din plumb care asigură nivelul maxim admis al gama-iradierii pe
suprafaţa safeului nu mai mare de 0,3 mR/h. Păstrarea substanţelor
gama-radiante în cantităţi de 1...200 mg-ecv. Ra se va efectua în
containere instalate în depozite îndepărtate la maximum posibil de
încăperea de lucru.
În cazul gama-activităţii S.R. mai mare de 200 mg-ecv. Ra
containerele se vor plasa în magazii sub formă de fântâni sau nişe.
Scoaterea preparatelor din fântâni sau nişe se va efectua mecanizat.
S.R. care la păstrare pot emana produse radioactive gazoase sau
sub formă de aerosoli se vor păstra în vase închise plasate în
dulapuri aspirative.
Evidenţa S.R. trebuie să demonstreze prezenţa reală a
preparatelor radioactive la întreprindere în integritate pentru orice
zi, precum şi să asigure controlul zilnic al utilizării acestora. S.R.
se ţin în evidenţă după valoarea reală a activităţii, indicată în actele
însoţitoare.
Eliberarea S.R. din locurile de păstrare la locurile de muncă
o efectuează persoana responsabilă doar cu permisiunea scrisă a
conducătorului instituţiei sau laboratorului. Consumul de S.R.,
precum şi întoarcerea la depozit se întocmeşte cu acte interne.
De două ori pe an o comisie, numită prin ordin de
conducerea instituţiei, controlează prezenţa S.R. după valoarea
reală a activităţii. La stabilirea unor pierderi sau consumul S.R. în
alte scopuri, decât cele legate de lucru, persoanele vinovate sunt
trase la răspundere conform legislaţiei.
Transportarea S.R. se va organiza astfel, încât să se excludă
posibilitatea vărsării sau împrăştierii acestora. Se transportă S.R. în
containere speciale, ambalate într-un mod deosebit. Dimensiunile
ambalajului surselor, considerate punctiforme, uneori sunt
majorate, utilizând legea pătratului distanţei pentru a reduce doza
de radiaţie pe suprafaţa ambalajului. Foarte frecvent este necesară
o protecţie suplimentară, dictată de cerinţele de securitate la
transportare. Containerele cu izotopi beta-activi trebuie să aibă
protecţie contra gama-radiaţiei de frânare ce apare în materialul
containerului.
156
 Transportarea S.R. poate fi efectuată cu orice tip de
transport. În limitele oraşului S.R. se transportă cu autospeciale
destinate pentru asemenea scopuri. În toate cazurile de transport se
va asigura protecţia personalului însoţitor de iradierea exterioară,
precum şi a altor persoane.
Una din regulile esenţiale, care trebuie respectată la
prelucrarea şi înlăturarea deşeurilor radioactive este separarea lor
la locul formării. Deşeurile solide se vor colecta după gradul de
activitate, perioada de semidezintegrare etc., fapt ce permite
înlăturarea mai reuşită a acestora. Sistemul de înlăturare a
deşeurilor radioactive poate fi centralizat şi individual. Prioritate se
acordă sistemelor centralizate.
Evacuarea apelor reziduale radioactive în gropile de
absorbţie, sonde sau pe câmpurile de irigare se interzice.
Deversarea apelor ce conţin S.R. în iazuri şi lacuri destinate
pentru creşterea peştelui şi păsărilor înnotătoare, precum în râuri şi
alte bazine acvatice, apa căror alimentează aceste lacuri, se
interzice categoric.
Pentru înmormântarea deşeurilor radioactive se
organizează puncte speciale ce includ necropole betonate pentru
deşeurile solide şi lichide, locul pentru curăţarea şi dezactivarea
camioanelor şi containerelor, cazangeria, încăperea pentru
personalul de serviciu cu filtru sanitar, punctul dozimetric şi
ghereta de control. Aceste puncte se vor amplasa la o distanţă nu
mai mică de 20 km de oraş, într-un raion ce nu este prevăzut
pentru construcţii, cu amenajarea unei zone de protecţie sanitară de
cel puţin 1000 m până la cele mai apropiate localităţi şi locurile de
păşunat animalele.
La alegerea locului de înmormântare a deşeurilor se va
acorda prioritate sectoarelor cu argile nepermeabile. Dimensiunea
sectorului punctului de înmormântare se determină din necesitatea
construirii gropilor de înmormântare şi cerinţele faţă de teritoriul
pentru viitoarele construcţii. Gropile de înmormântare trebuie să
fie subterane, de tip închis şi să excludă nimerirea apei în ele.
Teritoriul punctului se va îngrădi, se va marca cu semne şi
inscripţii avertizoare, asigurându-se paza permanentă.
157
 3. TEHNICA SECURITĂŢII

3.1. Electrosecuritatea
3.1.1. Pericolul electrocutării şi măsurile de profilaxie a
electrotraumatismului
Pericolul electrocutării la exploatarea instalaţiilor electrice
este determinat de faptul, că părţile conductoare sau corpurile
maşinilor ce au nimerit sub tensiune în rezultatul unor defecte de
izolaţie nu emit semnale care ar preîntâmpina omul despre pericol.
Reacţia omului la curentul electric apare doar după trecerea lui
prin corpul uman.
Valoarea curentului ce se scurge prin corpul omului este
factorul principal de care depinde rezultatul electrocutării: cu cât
este mai mare curentul, cu atât este mai periculoasă acţiunea lui.
Omul începe să simtă curentul ce se scurge prin corp la valori
relativ mici – 0,5…1,5 mA, numit curent simţit. Curentul cu
valoarea de 10…15 mA la scurgere prin corp provoacă contracţii
involuntare ale muşchilor mâinilor şi omul nu se poate elibera de
sine stătător de contactul cu părţile conductoare. Curentul cu
asemenea valoare poartă denumirea de curent de reţinere sau
curent de contracţie.
Curenţii cu valoarea de 50…80 mA sunt numiţi curenţi de
fibrilaţie, deoarece la scurgerea lor prin corp încep să lucreze
haotic inima şi plămânii şi poate avea loc oprirea activităţii lor.
Curentul cu valoarea mai mare de 100 mA este considerat curent
mortal.
Cunoscând pericolul acţiunii curentului electric asupra
organismului uman, în activitatea de producţie sunt utilizare un şir
de măsuri şi mijloace de protecţie cu caracter organizatoric şi
tehnic.
Principalele măsuri organizatorice sunt:
- îngrădirea părţilor conductoare sau amplasarea acestora la
înălţimi inaccesibile;
- folosirea tensiunilor reduse (42, 36, 24, 12 V);

158
 - separarea electrică a reţelelor în sectoare scurte cu
lungimea de 2 – 6 m cu ajutorul transformatoarelor de separare;
- folosirea sistemelor de blocare, de semnalizare, a
placardelor avertizoare;
- folosirea mijloacelor individuale de protecţie.
Măsurile tehnice de bază sunt:
- izolarea părţilor conductoare (ordinară, dublă, sporită,
suplimentară);
- protecţia prin legare la pământ – unirea în mod voit cu
priza de pământ a părţilor metalice ale instalaţiilor electrice (IE),
care în mod normal nu se află sub tensiune, dar care pot nimeri sub
tensiune din cauza unor defecte de izolaţie;
- protecţia prin legare la conductorul de nul – unirea în mod
voit a părţilor metalice ale IE, care în mod normal nu se află sub
tensiune, cu firul nul de protecţie direct legat la pământ;
- deconectarea de protecţie – se foloseşte frecvent în
reţelele cu punctul neutru izolat.

3.1.2. Definirea electrotraumei şi factorii ce influenţează

rezultatul electrocutării
Electrotrauma cauzată de influenţa curentului electric sau a
arcului electric poate fi rezultatul:
- atingerii de una din fazele sub tensiune a omului neizolat
de pământ;
- atingerii simultane de două faze sau borne ale instalaţiei
electrice ce se află sub tensiune;
- apropierii omului la distanţă periculoasă în instalaţiile cu
tensiunea mai mare de 1000 V;
- conectării omului la „tensiunea de pas” în zonele de
scurgere a curentului la sol;
- influenţei electricităţii atmosferice în timpul descărcărilor
atmosferice;
- influenţei arcului electric;
- eliberării persoanei ce se află sub acţiunea curentului
electric prin manevre eronate.

159
 Rezultatul electrocutării depinde de un şir de factori,
determinanţi fiind:
1) puterea curentului electric;
2) rezistenţa corpului uman;
3) durata acţiunii curentului;
4) genul curentului (alternativ sau continuu);
5) frecvenţa curentului;
6) calea curentului prin corp;
7) starea fiziologică a omului;
8) starea mediului înconjurător.

3.1.3. Cauzele electrotraumatismului în activitatea de

producţie
Analiza accidentelor produse de curentul electric a permis
determinarea următoarelor cauze ale lor:
- încălcarea regulilor de construcţie a instalaţiilor electrice,
regulilor de exploatare a acestora, cerinţelor, normelor şi regulilor
de securitate;
- organizarea incorectă a muncii;
- lucrul maşinilor şi mecanismelor în zonele de protecţie a
reţelelor electrice;
- atingerea părţilor metalice ce au nimerit sub tensiune în
rezultatul unor defecte de izolaţie;
- folosirea utilajului electric, conductoarelor, cablurilor,
sculelor electrice defectate;
- repararea conductorului neutru fără deconectarea reţelei
monofazice;
- executarea lucrărilor în instalaţiile ce se află sub tensiune;
- folosirea tipurilor de conductoare şi cabluri ce nu
corespund tensiunilor utilizate, punerea incorectă a lor sub
tensiune;
- alimentarea mai multor consumatori de la un dispozitiv de
pornire cu protecţie prin siguranţe calculate pentru cel mai puternic
consumator;

160
 - executarea dispozitivului de punere la pământ cu abateri
de la normele tehnice, ruperea conductorului de legare la pământ,
legarea incorectă la pământ a conductorului nul;
- lăsarea sub tensiune a consumatorilor în timpul liber;
- executarea lucrărilor fără mijloace individuale de
protecţie împotriva electrocutărilor sau folosirea mijloacelor cu
termenul de probare expirat;
- abandonarea probărilor periodice a utilajului, a
controlului rezistenţei izolaţiei şi dispozitivului de punere la
pământ;
- instruirea necalitativă, controlul întârziat al cunoştinţelor
şi atribuirea grupelor de calificare vizând tehnica securităţii
personalului ce deserveşte instalaţiile electrice.
Majoritatea accidentelor se produc în instalaţiile cu
tensiunea până la 1000 V, care au o răspândire mai largă şi sunt
deservite de un personal mai puţin calificat.

3.1.4. Acţiunea fiziologică a curentului electric asupra

organismului uman
Trecând prin corpul omului, curentul electric provoacă
acţiune termică, electrolitică şi biologică.
Acţiunea termică se manifestă în arsuri ale unor sectoare
ale corpului, încălzirea vaselor sangvine, nervilor şi ţesuturilor
precum şi a organelor interne.
Acţiunea electrolitică se manifestă în descompunerea
plasmei sângelui şi altor lichide ale corpului ce duce la schimbări
esenţiale a componenţei fizico-chimice a lor.
Acţiunea biologică este un proces specific deosebit,
caracteristic doar pentru materia vie. Ea se manifestă în excitarea
ţesuturilor vii ale organismului (lucru însoţit de contracţii
involuntare ale muşchilor), precum şi în dereglarea proceselor
bioelectrice interne ce decurg într-un organism sănătos şi strâns
legate de funcţiile principalelor organe vitale (inima,
plămânii ş.a.).
Ca rezultat se poate întrerupe activitatea inimii şi a
plămânilor. Această acţiune poate fi directă, atunci când curentul
161
se scurge nemijlocit prin aceste ţesuturi şi reflectorie, adică prin
intermediul sistemului nervos central, când calea curentului
electric este în afara acestor ţesuturi.
Diversitatea acţiunilor curentului electric deseori duce la
diferite traume electrice, care condiţional pot fi reduse la traume de
două feluri: traume electrice locale şi generale (şocul electric).
Traumele electrice locale – afecţiuni locale ale ţesuturilor
organismului clar evidenţiate, cauzate de acţiunea curentului sau
arcului electric. Sunt cunoscute următoarele traume electrice
locale: arsuri electrice, semne electrice, metalizarea pielii, afecţiuni
mecanice şi oftalmia electrică.
Şocul electric prezintă excitarea ţesuturilor vii ale
organismului provocată de scurgerea curentului electric prin corp
şi însoţită de contracţii involuntare ale muşchilor. Sunt stabilite
următoarele patru grade ale şocului electric:
I – contracţii convulsive ale muşchilor fără pierdere de
cunoştinţă;
II – contracţii convulsive cu pierdere de cunoştinţă, dar cu
păstrarea activităţii inimii şi plămânilor;
III – pierderea cunoştinţei şi dereglarea activităţii inimii
sau plămânilor (sau şi a inimii şi a plămânilor);
IV – moartea clinică, adică lipsa respiraţiei şi circulaţiei
sângelui.

3.1.5. Clasificarea încăperilor şi locurilor de muncă

conform pericolului de electrocutare
Mediul înconjurător şi împrejurările pe şantiere, în secţii,
încăperi şi la întreprinderile din diverse domenii ale industriei
sporesc sau reduc pericolul electrocutării.
Pornind de la aceasta în „Normele de asamblare a
instalaţiilor electrice” (N.A.I.E.) toate încăperile se grupează
conform pericolului de electrocutare în trei clase:
1. Încăperi cu pericol înalt de electrocutare, caracterizate de
una din următoarele condiţii ce creează acest pericol:
- umiditatea relativă depăşeşte 75 %;
- prezenţa prafului conductibil în aer;
162
 - prezenţa pardoselilor conductibile (din metal, pământ,
beton armat, cărămidă etc.);
- temperatura înaltă (T > 30 oC timp îndelungat);
- posibilitatea atingerii simultane de către om a
construcţiilor metalice ale clădirilor, aparatelor tehnologice,
mecanismelor etc., ce au legătură bună cu pământul - pe de o parte,
şi a corpurilor metalice ale instalaţiilor electrice - pe de altă parte.
2. Încăperi extrem de periculoase, caracterizate de prezenţa
uneia din următoarele condiţii ce creează acest pericol:
- umiditate relativă excesivă mai mare 97 %, (tavanul,
pereţii, pardoseala şi obiectele din încăpere sunt acoperite cu
picături de apă);
- mediu chimic activ (coroziv), în care după condiţiile de
producţie timp îndelungat se află vapori sau gaze de substanţe
chimice, care formează depuneri ce influenţează distructiv asupra
izolaţiei şi părţilor conductoare;
- prezenţa simultană a două şi mai multe condiţii în orice
combinaţie, nominalizate la clasa I.
3. Încăperi fără pericol înalt de electrocutare, în care lipsesc
condiţiile enumerate la clasele I şi II de încăperi.

3.1.6. Acordarea primului ajutor în cazul electrocutării

Ajutorul acordat la timp în cazul electrocutării permite a
păstra viaţa accidentatului. Acest ajutor trebuie acordat imediat
(până la sosirea medicului), deoarece orice întârziere poate avea
urmări ireparabile.
Primul ajutor constă din două etape: eliberarea
accidentatului de sub influenţa curentului electric şi acordarea
ajutorului medical.
Eliberarea accidentatului de sub influenţa curentului poate
fi efectuată prin câteva procedee. Cel mai simplu şi sigur procedeu
este deconectarea sectorului de reţea sau a instalaţiei electrice
defectate cu ajutorul întrerupătorului. Dacă acest lucru nu poate fi
efectuat rapid, atunci la tensiuni până la 1000 V se poate tăia
conductorul cu un topor cu mânerul din lemn uscat, accidentatul
poate fi tras de haină (dacă ea este uscată şi desprinsă de corp), de
163
exemplu de poala scurtei, paltonului, sacoului sau de gulerul
acestora, făcând acest lucru cu o singură mână, evitând atingerea
obiectelor metalice înconjurătoare şi a părţilor neacoperite ale
corpului.
Accidentatul poate fi scos şi de haina lipită de corp însă în
acest caz persoana care acordă ajutor trebuie să-şi izoleze bine
mâinile, deoarece încălţămintea şi îmbrăcămintea pot fi umede,
conducând curentul. Pentru izolarea mâinilor trebuie îmbrăcate
mănuşi dielectrice. Din lipsă de timp mâinile se pot înfăşura cu un
fular, se pot trage pe mâini mânecile sacoului sau se poate arunca
asupra accidentatului orice haină uscată. Persoana ce acordă ajutor
se poate izola de la pământ cu covoraşe din cauciuc, scânduri
uscate, legături de haine etc. Dacă asupra accidentatului a căzut
conductorul electric, atunci el se va arunca într-o parte cu ajutorul
unei şipci, scânduri, baston sau cu alt obiect din material dielectric
uscat. Dacă curentul electric se scurge în pământ prin corpul
accidentatului, iar el strânge convulsiv conductorul în mână, atunci
acţiunea curentului poate fi întreruptă mai simplu, nu prin
desfacerea mâinii, ci prin izolarea lui de la pământ introducând sub
picioare orice material dielectric uscat.
În instalaţiile electrice cu tensiunea mai mare de 1000 V
pentru eliberarea accidentatului de sub influenţa curentului electric
trebuie folosite mijloace izolatoare de protecţie corespunzătoare
tensiunii reţelei sau instalaţiei: mănuşi şi şoşoni dielectrici,
acţionând cu prăjina sau cleştele izolatoare.
Dacă omul a nimerit sub tensiune în reţeaua aeriană, atunci
poate fi creat un scurtcircuit artificial, care va acţiona protecţia şi
va deconecta sectorul respectiv. În toate cazurile, când accidentatul
se află la înălţime trebuie luate măsuri împotriva căderii sau ca
aceasta să fie nepericuloasă.
Măsurile de prim ajutor depind de starea accidentatului.
Dacă accidentatul nu şi-a pierdut cunoştinţa, însă până la aceasta a
fost în leşin sau s-a aflat timp îndelungat sub influenţa curentului
electric este necesar de a-i asigura o linişte completă până la
sosirea medicului sau trebuie de urgenţă transportat la o instituţie
medicală.
164
 Dacă accidentatul şi-a pierdut cunoştinţa, dar se simt
respiraţia şi pulsul, atunci el trebuie culcat pe un aşternut moale,
descheindu-i-se hainele şi centura şi asigurându-i aer proaspăt. I se
va da să miroase hidroxid de amoniu, se va stropi cu apă, se vor
face frecţii pentru încălzirea corpului.
Atunci când lipsesc semnele de viaţă – respiraţia, pulsul,
bătăile inimii - în nici un caz nu se va considera accidentatul mort
şi până la sosirea medicului fără întrerupere se vor efectua
respiraţia artificială şi masajul indirect al inimii.
Respiraţia artificială trebuie începută imediat după
eliberarea accidentatului de sub influenţa curentului şi aprecierea
stării lui. Cele mai răspândite şi eficiente procedee de respiraţie
artificială sunt „ gură la gură” sau „ gură la nas”. Aceste metode
constau în suflarea aerului din plămânii persoanei ce acordă
ajutorul în plămânii accidentatului prin gură sau nas. Frecvenţa
trebuie să fie de 10…12 suflări pe minut. Suflarea aerului poate fi
efectuată printr-o batistă, bandaj de tifon sau printr-o canulă
specială.
La restabilirea respiraţiei accidentatului, respiraţia
artificială va mai fi continuată un timp oarecare până ce
accidentatul îşi va reveni complet, potrivind suflarea aerului în
plămâni cu începutul inspiraţiei personale a accidentatului.
Masajul indirect al inimii are destinaţia de a menţine în
organism circuitul sângelui şi a restabili activitatea inimii. Pentru
efectuarea masajului indirect al inimii, prin palpare, se determină
locul apăsării, care trebuie să fie cu două degete mai sus de
terminaţia moale a coşului pieptului. În acest loc persoana ce
efectuează masajul aplică palmele mâinilor aşezate una peste alta
şi apasă coşul pieptului jos spre şira spinării cu 3…4 cm, iar la
persoanele pline cu 5…6 cm. Se efectuează 4 - 5 apăsări cu
intervalul de o secundă între pauzele dintre suflarea aerului în
plămânii accidentatului. Odată cu apăsările are loc şi procesul de
expiraţie. Dacă ajutorul este acordat de o singură persoană, atunci
el va succeda respiraţia artificială cu masajul indirect al inimii,
adică după 2 suflări consecutive ale aerului va efectua 12…15
apăsări asupra coşului pieptului.
165
 Despre restabilirea activităţii inimii accidentatului vorbeşte
apariţia pulsului regulat neîntreţinut de masajul inimii. Pentru a
controla pulsul, masajul se întrerupe pentru 2 – 3 secunde.

3.1.7. Protecţia de câmpurile electromagnetice (C.E.M.)

Sursele C.E.M. sunt: inductoarele, condensatoarele, liniile
fider ce unesc părţile generatoarelor, transformatoarele,
generatoarele de frecvenţe superînalte etc.
Influenţa C.E.M. asupra organismului uman (O.U.)
depinde, în mare măsură, de intensitatea câmpurilor electric şi
magnetic, frecvenţa oscilaţiilor, localizarea iradierii şi
particularităţile individuale ale O.U.
Mecanismul acţiunii C.E.M. constă în polarizarea atomilor
şi moleculelor şi orientarea lor în direcţia propagării C.E.M.,
apariţia curenţilor ionici, fapt care provoacă încălzirea
ţesuturilor O.U. Afară de acţiunea termică C.E.M. exercită
influenţă şi asupra unor obiecte biologice. Influenţează nemijlocit
asupra sistemului nervos, schimbând orientarea celulelor şi a
lanţurilor de molecule, asupra activităţii biochimice a moleculelor
albuminoase, asupra componenţei sângelui. Influenţa C.E.M.
poartă caracter temporar – întreruperea acţiunii duce la dispariţia
fenomenelor însoţite de durere.
Valorile admisibile ale C.E.M.:
a) componenta electrică:
- 20 V/m – în diapazonul de frecvenţe 100 kHz…30 MHz;
- 5 V/m – în diapazonul de frecvenţe 30… 300 MHz.
b) componenta magnetică - 5 A/m în diapazonul de
frecvenţe 100 kHz…1,5 MHz.
Măsurile şi mijloacele de protecţie contra C.E.M.:
a) măsurile organizatorice:
- admiterea la lucru doar a persoanelor sănătoase, trecute de
vârsta de 18 ani;
- regim optimal de muncă şi odihnă;
- măsurarea periodică a nivelului C.E.M.;
- reducerea zilei de muncă şi concedii suplimentare.
b) măsurile tehnice:
166
 - micşorarea iradierii în sursă;
- folosirea utilajului cu nivel scăzut al iradierilor
electromagnetice;
- utilizarea absorbanţilor de putere;
- folosirea ecranelor reflectoare sau absorbante de iradieri;
- utilizarea sarcinilor concordate pentru evitarea reflectării
undelor în mediu.
c) mijloacele individuale de protecţie:
- halate din pânză cu fibre metalice;
- ochelari de protecţie cu sticlă acoperită cu strat străveziu
de bioxid de staniu.

3.1.8. Mijloacele individuale de protecţie (M.I.P.) contra

electrocutării
M.I.P. după destinaţie se împart în principale şi auxiliare,
iar după tensiunea de utilizate, în mijloace de joasă tensiune şi de
înaltă tensiune.
Mijloacele principale sunt acelea care menţin tensiunea de
lucru o perioada îndelungată şi pot proteja angajaţii de sine
stătător. Cu acestea se permite atingerea elementelor ce se află sub
tensiune.
Mijloacele auxiliare nu pot proteja angajaţii de sine stătător
şi se folosesc numai asociat cu mijloacele principale.
După modul de protecţie M.I.P. pot fi: electroizolante, de
îngrădire şi suplimentare:
- mijloace electroizolante principale de joasă tensiune:
prăjini electroizolante, indicatoare de tensiune, mănuşi
electroizolante, scule cu mânere izolante (şurubelniţe, cleşti, chei
etc.).
- mijloace electroizolante auxiliare: plăci, teci, pălării, folii,
degetare, galoşi electroizolanţi, cizme, platforme şi covoraşe
izolatoare.
M.I.P. electroizolante de înaltă tensiune:
- principale: prăjini, cleşte, indicatoare de tensiune înaltă,
indicatoare de coincidenţă a fazelor;

167
 - auxiliare: plăci, teci, mănuşi dielectrice, cizme, platforme,
covoraşe electroizolante.
M.I.P. de îngrădire sunt destinate pentru îngrădirea
temporară a părţilor conductoare şi pentru a uni în scurtcircuit
fazele instalaţiei electrice (îngrădiri mobile, scurtcircuitoare,
dispozitive de descărcare a sarcinii capacitative, atenuatoare de
tensiune indusă).
M.I.P. suplimentare sunt destinate pentru protecţia
angajaţilor de acţiunile optice, termice, mecanice, chimice ale
curentului electric (ochelari de protecţie, căşti de protecţie, mănuşi
din prelată, centuri de siguranţă, gheare de fier, frânghii, lanţuri,
scări etc.).

3.1.9. Protecţia prin legare la pământ

Protecţia prin legare la pământ se realizează prin legarea
părţilor metalice ale instalaţiei electrice, care trebuie protejată
contra tensiunilor de atingere la anumite părţi metalice introduse în
pământ pentru acest scop (la priza de pământ).
Protecţia prin legare la pământ este principala măsură de
protecţie împotriva electrocutărilor şi se poate aplica în orice tip de
reţea indiferent de valoarea tensiunii de lucru.
Protecţia prin legare la pământ trebuie să asigure obţinerea
unor tensiuni de atingere şi de pas care nu depăşesc 42 V.
Protecţia prin legare la pământ trebuie aplicată în reţelele
cu neutrul izolat sau unde nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
protecţia prin legare la nul. Instalaţiile electrice în reţelele cu
neutrul izolat trebuie folosite în cazurile când condiţiile de
securitate speciale (pericol de electrocutare, incendii, explozii)
impun acest lucru.
Rezistenţa electrică a instalaţiei de legare la pământ se
măsoară imediat după executare şi apoi de două ori pe an (în
perioada cea mai uscată și cea mai umedă a anului, de regulă, vara
şi iarna), când se controlează şi calitatea legăturilor de la suprafaţă.
Conductibilitatea instalaţiilor fixe de legare la pământ
trebuie asigurată în orice anotimp, ţinând seama de starea solului
(uscare, îngheţ, supraumezeală).
168
 Rezistenţa instalaţiei de legare la pământ nu trebuie să
depăşească 4 ohmi cu excepţia cazurilor speciale prevăzute de
Normele de amenajare a instalaţiilor electrice (N.A.I.E.).
Legarea la instalaţia de protecţie prin legare la pământ a
consumatorilor portativi se realizează printr-un conductor special
destinat acestui scop, executat din cupru, cu izolaţia de culoare
roşie şi secţiunea de minimum 1,5 mm2.

3.1.10. Protecţia prin legare la nul

Protecţia prin legare la nul are ca scop evitarea menţinerii
unor tensiuni de atingere periculoase pe elementele instalaţiilor
electrice care nu fac parte din circuitele curenţilor de lucru, dar
care în mod accidental s-ar putea găsi sub tensiune.
Protecţia prin legare la nul trebuie să asigure deconectarea
sectorului defectat prin topirea fuzibilelor siguranţelor sau prin
declanşarea releelor întrerupătoarelor automate de protecţie, ca
rezultat al stabilirii unui curent de scurtcircuit.
Protecţia prin legare la nul se va executa în mod obligatoriu
când punctul neutru al sursei de alimentare este legat direct la o
instalaţie de legare la pământ de exploatare şi când printr-o
instalaţie de legare la pământ de protecţie nu se poate asigura, în
caz de defectare a instalațiilor electrice, realizarea unor tensiuni de
atingere mai mici de 42 V, ca mijloace justificate din punct de
vedere tehnico-economic.
Nu se permite ca în reţelele sau instalaţiile alimentate de
aceeaşi sursă de energie electrică să se folosească pentru o parte
din consumatori protecţia prin legare la nul, iar pentru alţi
consumatori - protecţia prin legare la pământ.
Pentru a evita erorile de conectare, conductoarele de nul de
protecţie, bornele sau clemele de nul de protecţie trebuie marcate
cu culoarea roşie.
La instalaţiile în care se aplică protecţia prin legare la nul
sunt interzise legăturile de protecţie la alte instalaţii de legat la
pământ decât la cele care deservesc şi reţeaua de nul de protecţie.
Reţeaua de nul de protecţie trebuie legată la instalaţia de
legare la pământ în următoarele puncte:
169
 a) la capetele liniilor aeriene, la derivaţiile din acestea şi
la panourile de distribuţie;
b) pe porţiunile fără ramificaţii ale liniilor electrice
aeriene, cel puţin din kilometru în kilometru;
c) în apropiere de punctele în care liniile aeriene sau
cablurile electrice pătrund în locuri (clădiri, instalaţii), unde se
foloseşte protecţia prin legare la nul;
d) în interiorul clădirii reţeaua de nul de protecţie se va
racorda la instalaţia de legare la pământ şi la toate panourile
electrice.
Conductoarele de nul trebuie instalate tot atât de îngrijit,
precum şi conductoarele de fază, în ceea ce priveşte protejarea lor
împotriva solicitărilor mecanice şi izolarea.
Secţiunea conductoarelor de nul între sursa de alimentare şi
consumator trebuie astfel determinată, încât intensitatea curentului
de scurtcircuit să depăşească de cel puţin trei ori intensitatea
nominală a celei mai apropiate siguranţe fuzibile şi de cel puţin 1,4
ori intensitatea curentului de declanşare a întrerupătorului automat
de protecţie a echipamentului electric (pentru automatele cu
curentul nominal mai mic de 100 A) şi de cel puţin 1,25 ori
intensitatea curentului de declanşare pentru automatele cu curentul
nominal mai mare de 100 A.
Corpurile de iluminat din încăperile industriale cu pericol
înalt şi deosebit de electrocutare trebuie legate atât la reţeaua de
nul de protecţie, cât şi la instalaţia de legare la pământ care
deserveşte reţeaua conductoarelor de nul de protecţie.
În instalaţiile unde se aplică protecţia prin legare la nul nu
este admis ca pe conductoarele de nul să se monteze siguranţe sau
aparataj care pot întrerupe numai conductorul de nul.
Este interzisă legarea în serie la conductorul de nul a
carcaselor mai multor aparate. Fiecare utilaj se va lega la
conductorul de nul cu o legătură separată.
Legarea la instalaţia de protecţie prin legare la nul a
consumatorilor portativi se realizează printr-un conductor special
destinat acestui scop.

170
 Indiferent de durata de funcţionare a utilajului, reţeaua de
nul de protecţie trebuie să fie prezentă în permanenţă la reţeaua de
alimentare cu energie electrică, astfel încât înainte de legarea
utilajului la reţeaua de alimentare cu energie electrică să se lege
obligatoriu carcasa acestuia la reţeaua de protecţie.

3.1.11. Protecţia automată împotriva tensiunilor de

atingere
Protecţia automată (prin releu) contra tensiunii accidentale
se poate întrebuinţa în orice fel de reţele, atât cu neutrul izolat, cât
şi în cele cu neutrul legat la pământ, având drept scop înlăturarea
apariţiei unei tensiuni de atingere periculoasă pe o parte metalică
care nu aparţine circuitului de lucru.
Protecţia automată împotriva tensiunilor de atingere constă
în deconectarea în timp de o fracţiune de secundă (circa 0,1 sec) de
la toţi polii utilajul defect, la care s-a ivit o tensiune de atingere
periculoasă.
Bobina releului de tensiune se va conecta cu un voltmetru,
astfel încât să se poată controla în permanenţă tensiunea dintre
carcasa utilajului şi priza de pământ auxiliară care comandă
circuitul bobinei.
Protecţia automată împotriva tensiunilor de atingere nu
poate înlocui protecţia prin legare la nul sau protecţia prin legare la
pământ.
Protecţia automată poate fi folosită ca o măsură
suplimentară (de rezervă) în cazurile când protecţia prin legare la
nul sau protecţia prin legare la pământ nu prezintă siguranţa
realizării unei tensiuni de atingere nepericuloase în orice situaţie.
Protecţia automată împotriva tensiunilor de atingere trebuie
controlată cu ajutorul dispozitivului de control, înainte de a pune
utilajul în funcţiune şi ulterior periodic (nu mai rar de o dată la 90
de zile).

171
 3.2. Securitatea exploatării vaselor ce funcţionează
sub presiune (V.F.P.)

3.2.1. V.F.P. Cauzele avariilor şi exploziilor

Vas ce funcţionează sub presiune se numeşte vasul închis
ermetic, destinat desfăşurării unor procese chimice sau termice,
precum şi pentru păstrarea şi transportarea gazelor şi lichidelor sub
presiune. Graniţe ale vasului sunt considerate duzele de intrare şi
ieşire.
Capacitatea instalaţiilor ermetice limitează mediul în care
se desfăşoară procesele de lucru principale, de aceea mediul,
precum şi parametrii stării lui sunt diferiţi. Acest mediu poate fi
supraîncălzit sau suprarăcit (– 273 oC); presiunea poate fi de mii
de atmosfere sau cu valori de ordinea 10-12 Pa.
Folosirea unui număr mare de vase şi aparate ce
funcţionează sub presiune impune pe primul plan problema creării
condiţiilor nepericuloase şi sănătoase de muncă cu rezolvarea
concomitentă a problemelor ce ţin de profilaxia traumatismului.
Cauzele principale ale avariilor şi exploziilor vaselor ce
funcţionează sub presiune sunt:
 la exploatarea cazanelor:
a) depăşirea excesivă şi îndelungată a presiunii de calcul;
b) scăderea nivelului apei în cazan mai jos de nivelul
admisibil;
c) neajunsuri constructive (defecte de sudare, nituire,
turnare, etc.);
d) uzarea cazanului din cauza exploatării îndelungate;
e) încălcarea cerinţelor tehnice în timpul exploatării şi
deservirii;
f) calificarea joasă a personalului de deservire.
 la exploatarea compresoarelor:
a) supraîncălzirea pereţilor compresorului;
b) aprinderea şi explozia vaporilor de ulei;
c) depăşirea presiunii admisibile;
d) absorbirea aerului poluat cu praf sau gaze inflamabile;
172
 e) ieşirea din funcţie a dispozitivelor de securitate;
f) încălcarea regulilor de securitate în timpul exploatării.
 la exploatarea autoclavelor:
a) deschiderea capacului în prezenţa presiunii;
b) închiderea necompletă a capacului şi punerea sub
presiune;
c) defectarea sistemului de blocare.
 la exploatarea buteliilor:
a) lovirea sau căderea în condiţiile temperaturilor înalte
sau joase;
b) nimerirea uleiurilor şi grăsimilor în buteliile cu oxigen;
c) acumularea ruginii, uzarea din cauza exploatării
îndelungate;
d) umplerea cu alte gaze ş.a.
Cauzele principale ale avariilor şi exploziilor utilajului
staţionar sunt executarea incorectă a utilajului, încălcarea
regimului tehnologic şi a regulilor de exploatare, defectarea
armăturii şi aparatelor de siguranţă şi control, coroziunea şi alte
defecte.
Analiza rezultatelor cercetărilor cazurilor de explozie şi
avarie cu utilajul ce funcţionează sub presiune arată, că majoritatea
lor a avut loc din cauza depăşirii presiunilor admisibile.

3.2.2. Cerinţele constructive faţă de V.F.P.

Folosirea unei game variate de V.F.P. necesită rezolvarea
unui ansamblu de măsuri şi probleme inginereşti, vizând
asigurarea securităţii exploatării lor. Principalele cerinţe
constructive sunt:
1) construcţia vaselor trebuie să fie sigură, să asigure
securitatea în timpul exploatării şi să prevadă posibilitatea golirii
complete, curăţirii, suflării, controlului şi reparaţiei vasului;
2) dispozitivele care împiedică efectuarea controlului
exterior şi interior al vasului (malaxoare, serpentine, mantale,
talere, despărţituri etc.) trebuie să fie, de regulă, demontabile;

173
 3) construcţia dispozitivelor interne trebuie să asigure
eliminarea aerului din vas la efectuarea probării hidraulice şi a apei
după terminarea probării;
4) V.F.P. trebuie să posede duze pentru umplere, golire şi
înlăturarea aerului la probarea hidraulică;
5) fiecare vas trebuie să fie dotat cu robinet, supapă sau alt
dispozitiv care permite controlul lipsei presiunii înainte de
deschidere, amplasat astfel, ca eliminarea mediului să fie în locuri
ce nu prezintă pericol pentru personalul de deservire;
6) vasele care în procesul exploatării îşi schimbă poziţia în
spaţiu trebuie să fie dotate cu dispozitive ce preîntâmpină
răsturnarea lor;
7) construcţia vaselor, care se încălzesc cu gaze fierbinţi,
trebuie să asigure răcirea sigură a pereţilor ce se află sub presiune
până la temperatura de calcul;
8) utilajul electric şi instalaţia de legare la pământ a V.F.P.
trebuie să fie executate în conformitate cu N.A.I.E.;
9) vasele şi elementele lor, ce funcţionează sub presiune,
trebuie să se confecţioneze la întreprinderi care posedă mijloace
tehnice ce asigură executarea lor în conformitate cu cerinţele
Regulilor de construcţie şi exploatare a V.F.P., standardelor şi
condiţiilor tehnice.
10) fiecare vas trebuie să fie însoţit de paşaport tehnic şi
instrucţiune ce vizează montarea şi exploatarea nepericuloasă a
acestuia.

3.2.3. Armătura, aparatele de măsură şi control şi

dispozitivele de securitate ale V.F.P.
Pentru dirijarea lucrului şi asigurarea condiţiilor
nepericuloase de exploatare, vasele ce funcţionează sub presiune,
în dependenţă de destinaţie, trebuie să fie dotate cu următoarele:
1) armatură de închidere şi închidere-reglare;
2) aparate pentru măsurarea presiunii;
3) aparate pentru măsurarea temperaturii;
4) dispozitive de siguranţă;
5) indicatoare de nivel pentru lichid.
174
 Armătura de închidere şi închidere reglare. Aceasta se
instalează nemijlocit pe duzele de intrare-ieşire sau pe conductele
de umplere-golire a vasului cu mediul de lucru.
Pe volantul armăturii trebuie să fie indicată direcţia de
rotire a acestuia la deschiderea sau închiderea accesului.
Aparatele pentru măsurarea presiunii. Manometrele se pot
instala direct pe vas, pe duze sau conducte până la armătura de
închidere-deschidere. Manometrele se vor alege astfel, ca limita de
măsurare a presiunii de lucru să se afle în a doua treime a scării
lor. Pe scara manometrului, proprietarul vasului va indica cu linie
roşie presiunea de lucru.
Manometrul trebuie să fie instalat astfel ca indicaţiile lui să
fie clar văzute de personalul de deservire. Diametrul
manometrelor, instalate la înălţimea până la 2 m de la podina de
observare, trebuie să fie nu mai mic de 100 mm, la înălţimea de la
2…3 m – nu mai mic de 160 mm.
Între manometru şi vas trebuie să fie instalat un robinet cu
trei căi sau alt dispozitiv, care permite controlul periodic al
manometrului cu ajutorul manometrului de control.
În cazuri necesare, manometrul va fi protejat de influenţa
mediului sau a temperaturilor cu tub de sifonare sau tampon de
ulei, care asigură lucrul sigur al manometrului.
Manometrele nu se admit spre utilizare dacă:
- lipseşte sigiliul sau marca de referinţă vizând controlul;
- este depăşit termenul de control;
- la deconectare acul nu se întoarce la zero mai mult de
jumătate din eroarea admisibilă;
- este stricată sticla sau sunt prezente alte defecte ce pot
influenţa corectitudinea indicaţiilor.
Manometrele şi conductele ce le unesc cu vasul sub
presiune trebuie să fie protejate de îngheţ.
Controlul manometrelor (sigilarea şi marcarea) trebuie să
se efectueze nu mai rar decât o dată în 12 luni. În afară de aceasta
posesorul, nu mai rar de o dată la 6 luni, va controla starea
funcţională a manometrelor cu ajutorul manometrului de control.

175
 Aparatele pentru măsurarea temperaturii. Vasele ce
lucrează în condiţii de temperatură variabilă a pereţilor trebuie să
fie dotate cu aparate pentru controlul vitezei şi uniformităţii
încălzirii pe lungimea, înălţimea vasului şi repere pentru controlul
deplasărilor termice.
Necesitatea dotării vaselor cu asemenea aparate şi viteza
admisibilă a încălzirii sau răcirii vasului sunt determinate de
proiectant şi se indică de producător în paşaportul sau în
instrucţiunea de montare şi exploatare.
Dispozitivele de siguranţă. Acestea preîntâmpină creşterea
presiunii mai sus de valoarea admisibilă. În calitate de dispozitive
de siguranţă se folosesc:
1) supape de siguranţă cu arc;
2) supape de siguranţă cu pârghie şi greutate;
3) dispozitive de siguranţă cu impuls;
4) dispozitive de siguranţă cu membrane ce se distrug;
5) alte dispozitive, folosirea cărora a fost coordonată cu
inspecţia tehnică.
Instalarea supapelor cu pârghie şi greutate pe vasele mobile
nu se admite.
Indicatoarele de nivel. Se instalează la vasele ce au graniţă
de separare a mediilor pentru a controla nivelul fazei lichide.
Aceste indicatoare trebuie să se instaleze vertical sau înclinat în
conformitate cu instrucţiunea uzinei producător, asigurându-se în
acelaşi timp o vizibilitate bună a nivelului lichidului.
La vasele ce se încălzesc cu flacără sau gaze fierbinţi în
care este posibilă scăderea nivelului lichidului mai jos de cel
admisibil se vor instala cel puţin două indicatoare de nivel cu
acţiune directă.
Numărul de indicatoare şi locul lor de instalare este
determinat de proiectant.
Pe fiecare indicator vor fi marcate nivelurile admisibile de
sus şi de jos.
Lungimea sectorului transparent al indicatorului trebuie să
fie cu 25 mm mai jos de nivelul minimal şi cu 25 mm mai sus de
nivelul maximal.
176
 Dacă la indicatorul de nivel în calitate de element
transparent este folosită sticla sau mica se vor lua măsuri de
protecţie a personalului de traumare cu dispozitive de protecţie.

3.2.4. Revizia tehnică şi verificarea V.F.P.

Toate vasele, ce lucrează sub presiune, trebuie să fie supuse
reviziei tehnice (controlul exterior şi probarea hidraulică) după
montare, până la punerea în funcţiune şi apoi periodic în procesul
exploatării. Revizia tehnică a vaselor înregistrate în organele de
stat de supraveghere şi control se efectuează de inspectorul acestui
organ, iar a vaselor ce nu sunt supuse înregistrării – de către
întreprinderea posesoare a vasului în corespundere strictă cu
termenele stabilite.
Volumul, metodele şi periodicitatea reviziilor tehnice a
vaselor (cu excepţia buteliilor) trebuie să fie determinate de uzina
producătoare şi indicate în paşapoartele şi instrucţiunile de
montare şi exploatare nepericuloasă.
Controlul interior se efectuează nu mai rar de o dată în
4 ani, controlând următoarele: pereţii şi alte suprafeţe ale vasului
pentru depistarea fisurilor, rupturilor, coroziunii, umflăturilor,
orificiilor, golurilor (pentru vasele turnate); cusăturile de sudare şi
nituire pentru depistarea defectelor de sudare, fisurilor, rupturilor,
fisurilor dintre nituri, rupturilor de nit ş.a.; suprafeţele de protecţie
a vaselor pentru depistarea defectelor de căptuşire.
Înainte de efectuarea controlului şi probării vasul trebuie
oprit din funcţiune, răcorit (sau încălzit), eliberat de mediul de
lucru, deconectat cu flanşe oarbe de la toate conductele, curăţit
până la metal. Vasele cu înălţimea mai mare de 2 m trebuie să fie
utilate cu dispozitive care asigură accesul nepericulos la toate
părţile lor în timpul controlului. Înainte de probarea hidraulică
toată armătura trebuie minuţios curăţită, robinetele şi supapele
rodate, capacele şi trapele închise ermetic.
La probarea hidraulică vasul se umple cu apă, apoi treptat
se ridică presiunea până la valoarea necesară şi se menţine la
presiunea de probare 5 min (în timpul probării la uzina
producătoare vasul se menţine sub presiunea de probare
177
10…60 min), după aceea presiunea în vas se coboară până la
valoarea presiunii de lucru şi se controlează minuţios suprafeţele
vasului, cusăturile şi îmbinările.
Probarea vaselor, cu excepţia celor turnate, se efectuează
cu o presiune de probare (Ppr) ce se determină după formula:
, kgf/cm2 (MPa),

în care:
P – presiunea de calcul a vasului, kg/cm2 (MPa);
tensiunile admisibile pentru materialul vasului sau
elementelor lui corespunzător la temperatura de 20 oC şi cea de
calcul.
Probarea vaselor turnate se efectuează cu o presiune de
probare (Ppr) ce se determină după formula:

, kgf/cm2 (MPa).

Se consideră că vasul a susţinut probarea, dacă nu se

observă umflături, scurgeri, picurături, umezire în locurile de
îmbinare şi în materialul de bază, deformaţii remanente.
Ziua efectuării reviziei tehnice se stabileşte de către
administraţia întreprinderii şi se coordonează prealabil cu
inspectorul organului de supraveghere. Vasul trebuie să fie oprit
nu mai târziu de termenul reviziei indicat în paşaportul lui.
Administraţia întreprinderii este obligată să anunţe inspectorul
despre revizie nu mai puţin decât cu 5 zile înainte de efectuarea ei.
În caz de neprezentare a inspectorului în termenul stabilit,
administraţiei întreprinderii i se acordă dreptul de a efectua revizia,
numind pentru aceasta prin ordin o comisie specială, care va
semna în paşaport rezultatul reviziei tehnice.
Copia rezultatului reviziei efectuate în lipsa inspectorului
în termen de 5 zile se transmite organului local de stat de
supraveghere.

178
 3.2.5. Cerinţe de securitate la exploatarea, transportarea
şi păstrarea V.F.P.
Compresoare. Pericolul principal al avariilor şi exploziilor
la exploatarea compresoarelor – posibilitatea ridicării presiunii şi
temperaturii mai sus de valorile admisibile.
Pentru preîntâmpinarea lor compresoarele trebuie să fie
dotate cu manometre şi supape de siguranţă şi menţinere automată
a presiunii; filtre pentru epurarea aerului de uleiuri şi prafuri la
duza de absorbţie; termometre sau termocupluri pentru măsurarea
temperaturilor aerului şi apei de răcire.
Manometrele şi supapele trebuie să fie sigilate. Pe scara
manometrului cu linie roşie trebuie să fie indicată presiunea
maximă admisă. La depăşirea acestei presiuni compresorul trebuie
imediat oprit. Absorbţia aerului trebuie făcută la înălţimea de cel
puţin 1,5 m de la suprafaţa solului pentru a exclude nimerirea
prafului în colector.
Temperatura apei de răcite nu trebuie să o depăşească pe
cea iniţială mai mult decât cu 20…30 oC.
Este interzis a lăsa compresorul în funcţiune fără
supraveghere. La terminarea ciclului de lucru presiunea în colector
trebuie coborâtă până la presiunea atmosferică.
Butelii (recipiente). Recipientele trebuie să fie vopsite în
culorile indicate în standardele de stat pentru a exclude confuziile
la umplerea lor. Manipularea buteliilor se va face cu o atenţie
deosebită, evitându-se lovirea lor, iar transportarea pe distanţe mici
trebuie efectuată cu cărucioare speciale. Transportarea pe distanţe
mari se face pe vehicule, luând măsuri pentru evitarea rostogolirii
sau ciocnirii acestora, prin folosirea de stelaje cu juguri din lemn
sau alte sisteme. Robinetele buteliilor la transportare şi păstrare
vor fi protejate cu capace protectoare. Buteliile ce se exploatează
în poziţie verticală trebuie să fie asigurate împotriva răsturnării.
Recipientele pentru gaze dizolvate (acetilenă) se folosesc numai în
poziţie verticală.
Buteliile se vor păstra în încăperi special proiectate pentru
acest scop. Buteliile goale se vor păstra separat de cele pline. Este

179
interzisă păstrarea într-o încăpere a buteliilor cu oxigen şi a
buteliilor cu alte gaze inflamabile.
Buteliile cu gaze depozitate în încăperi trebuie să se afle la
cel puţin 1 m de la sobe, calorifere sau alte aparate de încălzit şi
cel puţin 5 m de la sursele de căldură cu flacăra deschisă.
În timpul exploatării este interzisă consumarea completă a
gazului. Presiunea remanentă în butelii va fi de cel puţin 0,05 MPa
(0,5 kgf/cm2).
Este interzisă umplerea buteliilor cu gaze în cazul când:
a) a expirat termenul de verificare;
b) a expirat termenul de control al masei poroase;
c) este defectat corpul buteliei;
d) sunt defectate robinetele;
e) lipsesc coloraţia sau instrucţia respectivă;
f) lipseşte presiunea remanenţă a gazului;
g) lipseşte marcajul corespunzător.
Umplerea buteliilor în care lipseşte presiunea remanentă a
gazului se efectuează după controlul lor prealabil în conformitate
cu instrucţiunea uzinei producător sau a staţiei de alimentare.
Nu se admite deschiderea bruscă a robinetelor. Acest lucru
se face progresiv cu atenţie deosebită.
Este interzisă curăţirea până la metal şi vopsirea buteliilor
umplute cu gaz. Repararea şi alte lucrări legate de exploatarea
recipientelor transportabile se poate face doar de personal calificat
şi atestat de organele în drept.
Cisterne şi butoaie. Înainte de umplerea cu gaz cisternele
şi butoaiele vor fi minuţios controlate de către persoana
responsabilă, numită de administraţie. Se controlează starea
suprafeţelor exterioare, starea funcţională şi etanşeitatea armăturii,
prezenţa presiunii remanente şi corespunderea gazului din ele
destinaţiei cisternei sau butoiului.
Este interzisă umplerea cisternelor sau butoaielor în cazul
când:
1) a expirat termenul reviziei tehnice;
2) este defectat corpul sau alte elemente ale cisternei ce
lucrează sub presiune;
180
 3) lipsesc sau sunt defectate armătura şi aparatele de
măsură şi control;
4) lipseşte culoarea respectivă sau inscripţiile
corespunzătoare;
5) în cisterne sau butoaie se află nu acel gaz pentru care ele
sunt destinate;
6) lipseşte presiunea remanentă, care ca şi pentru butelii
trebuie să fie de cel puţin 0,05 MPa (0,5 kgf/cm2 ).
Gradul de umplere a cisternelor şi butoaielor cu gaze
lichefiate se va determina prin cântărire sau altă metodă sigură de
control. După umplerea cisternelor şi butoaielor cu gaz duzele
laterale ale robinetelor trebuie să fie închise ermetic cu flanşe
oarbe, iar armătura cisternelo - închisă cu capac de protecţie, care
se va sigila.
Cisternele şi butoaiele pentru gaze lichefiate trebuie să fie
calculate la aşa o presiune, care poate să apără în ele la
temperatura de 50 oC.

3.3. Securitatea exploatării uneltelor şi sculelor de

mână
3.3.1. Unelte şi scule simple
Uneltele de mână trebuie să fie confecţionate din materiale
corespunzătoare operaţiilor sau lucrărilor ce se execută. Sculele şi
uneltele de orice categorie şi pentru orice întrebuinţare trebuie să
fie în perfectă stare şi să corespundă caracterului lucrărilor la care
sunt folosite. Toate uneltele de mână trebuie verificate cu atenţie la
începutul schimbului de lucru. Este interzisă folosirea sculelor şi
uneltelor cu defecte. Uneltele defecte se scot din uz şi se înlocuiesc
cu altele în stare bună funcţională. Cozile şi mânerele de lemn ale
uneltelor de mână trebuie să fie confecţionate din lemn de esenţă
tare, cu fibrele axiale drepte, fără noduri, crăpături şi aşchii
desprinse. Cozile şi mânerele uneltelor de mână trebuie să fie
netede, bine fixate şi să aibă dimensiuni care să permită prinderea
lor sigură şi comodă în mâna muncitorului.

181
 Mânerele sculelor pentru lovire trebuie să aibă secţiunea
ovală şi forma uşor tronconică şi să fie montate cu partea mai
groasă la capătul liber. Mânerele ciocanelor se fixează cu pene
metalice cu lungimea de cel puţin 2/3 din adâncimea locaşului.
Mânerele dălţilor, şurubelniţelor, pilelor etc. trebuie să fie strânse
pe capătul sculei respective cu inele metalice. Uneltele de percuţie
din oţel cu care sau în care se loveşte (ciocanele, dălţile, dornurile
etc.) trebuie tratate termic astfel, încât sub acţiunea eforturilor la
care sunt supuse în timpul lucrului, să nu permită deformări
remanente, fisuri sau ştirbituri (desprinderi de aşchii). Este
interzisă folosirea uneltelor de mână cu suprafeţe de percuţie
deformate, înflorite sau ştirbite. Aceste deformaţii trebuie
rectificate zilnic, iar partea în care se bate cu ciocanul nu trebuie să
fie călită. Sculele şi uneltele de tăiat trebuie verificate dacă sunt
bine ascuţite şi au profilul corect în raport cu operaţiunea de
executat. Pânzele de ferestrău şi joagăr nu trebuie utilizate, dacă au
trei dinţi lipsă pe metru sau doi dinţi lipsă alăturaţi.
Sculele pentru tăiat metale trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- nu trebuie să fie uzate, cu crăpături, ruginite;
- muchiile laterale nu trebuie să prezinte margini tăioase, în
locurile unde acestea se prind cu mâna;
- la foarfecele pentru tăiat tablă, lamele trebuie să fie
strânse în aşa fel, încât să se preseze una pe alta, fără joc în axul de
fixare;
- capătul dălţilor unde se loveşte cu ciocanul trebuie să fie
neted, să nu aibă fisuri şi să aibă lungimea de cel puţin 150 mm.
La folosirea ferestrăului pentru metale, pentru a împiedica
alunecarea lui, se recomandă pilirea în prealabil a unei adâncituri
în piesa care se taie, cu o pilă triunghiulară.
Cleştii trebuie să aibă fălcile fără ştirbituri şi complet
suprapuse. Fălcile de prindere vor avea forme şi dimensiuni
corespunzătoare operaţiilor de lucru (plane, paralele, striate, cu
muchii de prindere etc.).
Cheile mecanice trebuie să fie alese astfel, ca să
corespundă exact cu dimensiunile buloanelor sau ale piuliţelor.
182
Suprafeţele de lucru ale acestora trebuie să fie fără rupturi, fisuri
sau bavuri, iar lăcaşurile de prindere nu trebuie să fie deformate.
Este interzisă înşurubarea sau deşurubarea buloanelor şi piuliţelor
prin interpunerea unor plăcuţe metalice între piuliţe şi cheie,
precum şi alungirea cheilor cu alte chei sau cu capete de ţeavă.
Uneltele de mână folosite în mediu de gaze şi vapori
explozivi trebuie să fie confecţionate din materiale care să nu
producă scântei prin lovire sau frecare, sau care, în contact cu
atmosfera respectivă, să nu prindă compuşi care ar putea iniţia
explozii.
Sculele folosite la săpături trebuie să fie în bună stare, cu
coada şlefuită, fără crăpături şi noduri. Cozile lopeţilor trebuie să
fie puţin curbate (montate cu concavitatea curburii în partea din
faţă), pentru a le asigura o mai bună stabilitate la manevrare.
La punctele de lucru sculele mărunte trebuie să fie păstrate
în genţi sau truse de scule, prinse la centură sau la umăr. Se
interzice aruncarea sculelor de la sol la înălţime sau de la punctul
de lucru, aflat la înălţime, la sol. Sculele trebuie transmite la
înălţime în saci de pânză pentru scule cu ajutorul funiilor trase de
angajatul auxiliar. Sculele mari nu trebuie să fie depozitate la
punctul de lucru. La necesitate, acestea trebuie ridicate cu funia de
angajatul auxiliar şi trebuie coborâte imediat după întrebuinţare.
În timpul lucrului cu dălţi, pene sau cu alte scule ţinute de
ajutori, la baterea în ele cu barosul, pentru menţinerea acestora
trebuie folosiţi cleşti şi alte dispozitive cu lungimea de cel puţin
0,7 m.
Menghinele şi nicovalele trebuie să fie bine fixate pe
bancul de lucru şi montate astfel, încât lucrătorii care le utilizează
să poată avea în timpul lucrului o poziţie corectă, normală şi
neobositoare. La menghine se va verifica paralelismul dintre fălci,
continuitatea şurubului spiral şi dacă piesele sunt bine strânse în
toate poziţiile de fixare.
La executarea lucrărilor la înălţime uneltele trebuie păstrate
sau fixate în mod corespunzător pentru a preveni căderea lor.
În timpul lucrului cu unelte de mână, la operaţii cu
producerea de praf, aşchii, scântei etc., angajaţii vor purta ochelari
183
de protecţie, iar zona de muncă trebuie să fie protejată, pentru a
împiedica accesul persoanelor străine.
Uneltele şi sculele care prezintă pericol în timpul
transportului (topoare, târnăcoape, ferăstraie etc.) vor avea părţile
ascuţite sau tăioase acoperite cu teci sau huse, iar la transportul cu
autovehicule părţile tăioase sau ascuţite trebuie să fie aşezate în
aceeaşi direcţie şi numai înăuntru. Uneltele de mână trebuie
păstrate în dulapuri, lăzi, rastele sau pe suporturi speciale, în
apropierea locurilor de muncă, şi trebuie să fie aşezate astfel, încât
să aibă spre exterior partea de prindere pentru a exclude contactul
cu părţile tăioase sau ascuţite. Transmiterea uneltelor către alte
persoane se face cu partea de prindere înainte pentru a evita
traumarea acestora. Toate sculele de pe şantier trebuie controlate
periodic la cel mult 15 zile de o persoană calificată, iar cele găsite
defecte trebuie imediat reparate sau scoase din serviciu.

3.3.2. Unelte şi scule acţionate electric şi pneumatic

Uneltele de mână acţionate electric sau pneumatic trebuie
prevăzute cu dispozitive sigure de fixare a sculei, precum şi cu
dispozitive care să împiedice funcţionarea necomandată a acestora.
Dispozitivul de comandă trebuie astfel realizat încât, după
încetarea acţionării lui, funcţionarea uneltei să se oprească imediat.
Este interzisă efectuarea lucrărilor cu scule şi unelte mecanizate de
pe scări rezemate. Dacă sculele uneltelor de mână acţionate
electric sau pneumatic prezintă pericol de accidentare (pânze de
ferăstrău, discuri circulare, pietre de polizor etc.) acestea trebuie
protejate contra atingerii cu capote protectoare.
Tuburile flexibile de aer comprimat trebuie să corespundă
debitului şi presiunii de lucru, iar fixarea lor pe racordul uneltei şi
la alte puncte se va efectua cu coliere metalice. Uneltele de mână
rotative acţionate pneumatic trebuie să aibă dispozitive de reglare,
în vederea limitării turaţiilor.
Pentru a preveni electrocutările, uneltele de mână acţionate
electric trebuie să corespundă standardelor, să fie exploatate în
conformitate cu prevederile instrucţiunilor uzinei producător şi să

184
fie verificate nu mai rar decât o dată la 30 de zile de către
personalul electrotehnic de specialitate.
La executarea lucrărilor cu scule şi unelte acţionate electric
trebuie să se admită numai lucrători care cunosc bine metodele de
lucru şi măsurile de protecţie contra electrocutărilor, precum şi
măsurile de acordare a primului ajutor, în caz de electrocutare.
Dacă în timpul lucrului muncitorul simte chiar şi cea mai uşoară
acţiune a curentului electric, el este obligat să întrerupă imediat
lucrul şi să predea unealta defectă la magazia de scule pentru
verificare.
La executarea lucrărilor trebuie folosite numai unelte în
stare perfectă de funcţionare. După terminarea lucrului, uneltele
electrice se predau persoanei responsabile de păstrarea lor în stare
perfectă de funcţionare şi care are obligaţia să verifice zilnic starea
acestora. Primirea–predarea sculelor se va consemna într-un
registru special. Uneltele electrice care nu au izolaţie dublă trebuie
folosite numai după ce au fost legate la priza de pământ, iar
muncitorii ce le exploatează vor utiliza mănuşi şi cizme de cauciuc
electroizolante. În cazul penelor de curent sau la întreruperea
lucrului uneltele electrice trebuie deconectate de la reţeaua de
alimentare. În locurile cu pericol deosebit de electrocutare
(rezervoare, staţii de pompare, săli de cazane, săpături, locuri
umede etc.) trebuie utilizate numai tensiuni reduse ce nu
depăşesc 12 V.
Folosirea uneltelor şi sculelor cu mânere izolate trebuie
însoţită de folosirea mănuşilor de cauciuc sau a altor echipamente
de protecţie, oriunde acestea sunt prescrise. Cablurile uneltelor şi
sculelor electrice trebuie să fie de tip flexibil (multifiliare), pentru
a putea fi uşor manevrate. În timpul lucrului cablurile trebuie
protejate de influenţe mecanice prin acoperire cu jgheaburi sau
suspendare la înălţimi inaccesibile. Izolaţia cablurilor şi uneltelor
se va controla de către electricianul de specialitate înainte de
începerea lucrului.
La executarea lucrărilor cu unelte şi maşini acţionate
pneumatic trebuie să fie admişi numai muncitori care au depăşit
vârsta de 18 ani, instruiţi special pentru exploatarea acestora şi
185
asiguraţi cu echipamentul de protecţie prevăzut de normele în
vigoare. Racordarea uneltelor pneumatice la furtun se va efectua
numai după suflarea acestora cu aer comprimat pentru a evita
nimerirea impurităţilor în interiorul uneltelor. În timpul curăţirii
personalul care nu este ocupat la această operaţie trebuie îndepărtat
la cel puţin 10 m de la zona periculoasă. Nu se permite ţinerea
uneltelor pneumatice de furtunul de alimentare sau de organul de
lucru, şi nici schimbarea sculei sau scoaterea furtunului înainte ca
acestea să fie oprite. Sculele şi uneltele acţionate pneumatic trebuie
construite astfel, încât să se excludă căderea organului de lucru din
manşon în timpul funcţionării acestora. Este interzisă funcţionarea
uneltelor pneumatice în gol. În timpul întreruperilor de scurtă
durată, sculele trebuie scoase din ciocane, iar la terminarea lucrului
se închide robinetul de aer comprimat şi se scoate furtunul. Este
interzisă repararea, ungerea, reglarea sau schimbarea organului de
lucru în timpul funcţionării uneltelor pneumatice.
Legătura recipientelor de aer comprimat, a uneltelor,
diferitelor piese, racorduri şi conducte între ele trebuie să se facă
etanş prin flanşe, garnituri, cleme, coliere cu şurub etc. Se interzice
consolidarea îmbinărilor cu sârmă. Supapele de siguranţă ale
uneltelor acţionate pneumatic trebuie verificate şi reglate de fiecare
dată înainte de începerea lucrului pentru a se deschide uşor şi
repede. La întreruperea acţionării sistemului de comandă supapele
trebuie să întrerupă complet trecerea aerului comprimat.
În timpul lucrului cu unelte acţionate pneumatic trebuie
respectate următoarele măsuri de securitate:
- legarea şi dezlegarea conductelor şi uneltelor la
recipientul compresorului se va efectua numai după întreruperea
admisiei aerului;
- înainte de legarea conductelor acestea trebuie curăţate
prin suflare;
- admisia aerului se va face numai după aşezarea uneltei în
poziţia de lucru;
- mersul în gol al uneltelor pneumatice se permite numai la
verificarea lor, în cursul reparaţiilor sau în vederea începerii
lucrului;
186
 - în timpul lucrului angajaţii vor purta ochelari şi mănuşi de
protecţie.

3.4. Securitatea exploatării mijloacelor de eşafodaj

3.4.1. Măsuri de securitate la exploatarea schelelor

Suprafaţa terenului pe care se montează schelele trebuie
nivelată, pământul compactat şi organizată scurgerea apelor de
suprafaţă.
Sub stâlpii schelelor, perpendicular pe faţa zidului
construit, se vor instala scânduri de lemn cu grosimea de 50 mm,
pentru a asigura repartizarea uniformă a sarcinii pe suprafaţa
terenului. Este interzisă aşezarea stâlpilor schelelor pe cărămizi,
pietre, capete de scândură etc.
Podinele de lucru ale mijloacelor de eşafodaj trebuie să fie
netede cu intervale între scânduri nu mai mari de 5 mm, cu
îngrăditură reglementară, în cazul, dacă înălţimea mijloacelor de
eşafodaj depăşeşte 1,3 m,
Podina schelei va fi distanţată de la perete cu 5 cm în cazul
lucrărilor de zidărie şi 15 cm la lucrările de finisaj. Acest interval
se va acoperi cu scânduri demontabile. Parapetele de protecţie
instalate pe conturul exterior al podinei de lucru se vor prinde de
stâlpii schelei, pe partea interioară a acesteia.
Schelele şi eşafodajele se vor contravântui atât în plan
vertical, cât şi orizontal pentru a exclude deformarea construcţiei
de la sarcinile provenite din încărcări.
Îmbinarea panourilor podinei de lucru se admite doar pe
lungime şi se efectuează astfel ca: capetele elementelor să fie
situate pe reazeme şi să treacă de acestea nu mai puţin de 0,2 m în
ambele părţi.
Schelele trebuie ancorate pe toată înălţimea lor de peretele
clădirii în locurile indicate de proiectul de execuţie a lucrărilor. Se
interzice ancorarea schelelor de elementele nestabile ale
construcţiei (cornişe, parapete, coşuri de fum etc.). Dacă în proiect
sau în instrucţiunea uzinei producătoare nu sunt indicaţii speciale

187
privind ancorarea schelelor, acestea se vor ancora în modul
următor: peste un nivel - pentru stâlpii marginali, peste două travee
– pentru nivelul de sus şi câte o ancorare la fiecare 50 m 2 ai
proiecţiei schelelor pe faţada clădirii.
Accesul sau comunicarea între nivelurile podinelor de lucru
se va realiza cu ajutorul scărilor special construite şi instalate în
golul special rezervat pentru ele. Înclinarea scărilor nu va depăşi
600, ele fiind prevăzute cu parapete de protecţie şi dispozitive de
fixare sigură la partea superioară de traversele schelelor.
În cazul schelelor înalte pentru comunicarea între nivele se
vor construi scări cu podeste de odihnă la fiecare 5 m înălţime.
Scările cu înclinare mai mare de 750 faţă de orizontală vor fi
prevăzute cu apărătoare de tip colivie.
La clădirile situate de-a lungul drumurilor publice,
podinele de lucru vor fi prevăzute cu vizieră de protecţie cu
lăţimea minimă de 1 m şi o înclinare în sus de 20 0 faţă de
orizontală cu bordură la capătul exterior.
Transmiterea unor sarcini suplimentare asupra mijloacelor
de eşafodaj (de la instalaţiile de ridicat, utilaje etc.) este permisă cu
condiţia ca, la calculul acestora, să se ţină cont de aceste sarcini.
Mijloacele de eşafodaj cu înălţimea până la 4 m sunt
admise spre exploatare numai după recepţia lor de către şeful de
lucrări sau maistru cu consemnare în registrul de lucrări, iar cele
mai înalte de 4 m – după recepţia de către o comisie numită de
conducătorul unităţii de construcţii-montaj şi întocmirea
procesului-verbal de recepţionare.
La recepţionarea mijloacelor de eşafodaj trebuie controlate:
– prezenţa contravântuirilor şi ancorajelor ce asigură
stabilitatea;
– nodurile de îmbinare a elementelor, nodurile de
ancorare, podinele de lucru, împrejmuirile;
– verticalitatea stâlpilor, siguranţa locurilor de sprijin a
acestora, starea căilor de acces la diferite nivele de lucru, instalaţia
de legare la pământ (pentru schelele metalice).

188
 În locurile de acces ale personalului muncitor, pe schele şi
eşafodaje, trebuie afişate pancarte cu indicarea valorii încărcăturii
admise şi schemei de amplasare a acesteia.
În procesul exploatării schelele şi eşafodajele se vor
controla nu mai rar decât o dată la 10 zile de către maistru sau
şeful de lucrări.
Dacă pe schele sau eşafodaje nu s-a lucrat mai mult de o
lună atunci, la reluarea, lucrărilor acestea vor fi recepţionate în
aceeaşi ordine ca şi schelele nou montate.
Mijloacele de eşafodaj trebuie controlate suplimentar după
ploaie sau dezgheţ care pot influenţa starea terenului, precum şi
după acţiuni mecanice. La depistarea deformaţiilor schelele se vor
repara şi vor fi recepţionate din nou.
La montarea sau adăugarea la înălţime a mijloacelor de
eşafodaj, personalul muncitor va fi echipat cu centuri de siguranţă,
legat, cu frânghii sigure de părţile fixe şi rezistente ale construcţiei.
Pentru lucrările de zidărie şi tencuieli, lăţimea podinei de
lucru a mijloacelor de eşafodaj va fi de 2 m, iar pentru lucrările de
finisaj (zugrăveli, vopsitorii etc.) de cel puţin 1 m.
Podinele de lucru, scările şi rampele de acces se vor curăţa
zilnic de moloz şi de alte deşeuri de construcţie, iar iarna – de
zăpadă şi gheaţă. Iarna acestea se vor presăra cu nisip sau cenuşă,
pentru a preveni alunecarea muncitorilor.
Podinele de lucru ale mijloacelor de eşafodaj trebuie
curăţate înainte de demontare sau de montarea la un nivel superior.
În timpul montării şi demontării mijloacelor de eşafodaj,
precum şi în perioada de exploatare, zona în care se lucrează va fi
îngrădită şi închisă pentru a nu permite accesul persoanelor străine.
Montarea şi demontarea schelelor se va efectua de către
echipe specializate şi autorizate în acest scop, după o instruire
specială şi dotarea lor cu echipamentul de protecţie corespunzător.
Demontarea se va efectua de sus în jos, fiind interzise dărâmarea
sau aruncarea de la înălţime a materialelor sau elementelor
provenite din demontare. Acestea se vor coborî cu ajutorul
macaralelor, scripeţilor sau frânghiilor.

189
 În timpul demontării schelelor alăturate clădirii, toate
golurile uşilor primului etaj şi ieşirile la balcoanele tuturor
nivelelor în limitele sectorului ce se demontează trebuie să fie
închise.
Demontarea schelelor se va efectua numai în baza unei
dispoziţii scrise dată de conducerea şantierului, cu luarea tuturor
măsurilor de securitate a muncii şi sub supravegherea permanentă
a unui tehnician, responsabil de această operaţiune în baza
ordinului de şantier.

3.4.2. Măsuri de securitate la exploatarea schelelor

suspendate
Schelele şi eşafodajele suspendate vor fi admise spre
exploatare numai după testarea lor cu o sarcină statică ce depăşeşte
cu 20 % sarcina normativă, pe durata unei ore, şi o testare
dinamică cu o încărcătură ce depăşeşte pe cea normativă cu 10 %.
Testarea dinamică se efectuează prin câteva ridicări şi coborâri ale
schelei la viteze maxime posibile cu frânări ulterioare bruşte atât la
ridicare, cât şi la coborâre.
Probarea statică şi dinamică, precum şi verificarea
schelelor suspendate sunt obligatorii la fiecare montare de la un
obiect la altul, precum şi la intervale de timp ce nu depăşesc 30 de
zile.
Probarea schelelor suspendate se va efectua numai după ce
comisia numită de conducătorul şantierului va constata că acestea
au fost corect montate, au contragreutăţile aşezate sigur pe
postament, fără pericol de răsturnare şi este îngrădită zona
periculoasă.
Conducerea şantierului va numi prin decizie scrisă un
mecanic de exploatare a tuturor schelelor suspendate existente pe
şantier, care va verifica zilnic starea elementelor componente
(cabluri, troliuri, legături, podine, scripeţi, greutăţi etc.) ale
acestora.
În cazul constatării unor defecţiuni, acesta va anunţa
imediat personalul muncitor care lucrează pe schelă şi şeful
punctului de lucru, luând împreună măsuri de lichidare a acestora.
190
 În mod special se vor verifica legăturile dintre cabluri şi
leagăne, care trebuie să fie duble (una normală şi alta de
siguranţă).
La constatarea unor defecţiuni grave (troliuri defecte,
cabluri cu fire rupte, greutăţi necomplete etc.), mecanicul va opri
exploatarea schelei şi va anunţa conducerea şantierului.
Mecanicul de exploatare este răspunzător de eventualele
accidente ce s-ar putea produce din cauza neverificării zilnice sau a
unei verificări superficiale.
Şeful echipei de lucru care execută lucrări de pe schele
suspendate, zilnic, înainte de începerea lucrului va controla starea
platformei de lucru, existenţa şi stabilitatea contragreutăţilor.
Mutarea schelei suspendate se va face numai când leagănul
se află la sol, cablurile sunt slăbite şi în prezenţa şefului punctului
de lucru şi a mecanicului de exploatare.
Se interzice coborârea şi ridicarea pe schela suspendată,
fără ajutorul troliurilor mecanice.
Cablurile de oţel utilizate pentru schelele autoridicătoare
sau suspendate vor avea coeficientul de rezervă, privind rezistenţa,
nu mai mic de nouă.
Troliurile pentru ridicarea şi coborârea schelei suspendate,
instalate pe pământ sau pe planşee, vor fi fixate bine de un cadru
rezistent, încărcat cu o contragreutate care depăşeşte de două ori
greutatea schelei suspendate încărcată la maximum.
Personalul muncitor care lucrează pe schela suspendată
trebuie să fie nu mai tânăr de 18 ani, să aibă aviz medical pentru
lucrul la înălţime şi să poarte echipament de protecţie, inclusiv
centura de siguranţă legată de un element rezistent al leagănului.
Schelele suspendate se vor coborî la pământ în timpul
întreruperilor sau la terminarea programului de lucru. Trecerea de
pe schelele suspendate în clădiri şi instalaţii şi invers este interzisă.

3.4.3. Măsuri de securitate la exploatarea eşafodajelor şi

scărilor
Caprele pe care se montează eşafodajele interioare vor fi de
o construcţie solidă şi bine contravântuite.
191
 Aşezarea podinelor pe capre se va realiza în aşa fel, încât să
se excludă posibilitatea deplasării, ridicării sau alunecării acestora.
Urcarea şi coborârea pe eşafodajele interioare se va face pe
rampe de acces sau scări reglementare bine fixate.
Dimensiunile scării sprijinite trebuie să asigure
muncitorului posibilitatea executării lucrării stând pe o treaptă care
se află la cel puţin 1 m de la capătul superior al scării. În cazul
lucrului de pe scara sprijinită la înălţime mai mare de 1,3 m
muncitorul va purta centura de siguranţă legată de elemente fixe şi
rezistente sau de scară, dacă aceasta este întărită la capătul
superior.
Distanţa dintre vangurile scării din lemn trebuie să fie în
limitele 0,5…0,8 m, iar dintre trepte – 0,3…0,35 m. Treptele se
vor încastra în vanguri, prin prag, pe o adâncime de cel puţin
20 mm. Vangurile vor fi fixate cu tiranţi de strângere la fiecare
2 m lungime.
Lungimea scărilor din lemn nu trebuie să fie mai mare
de 5 m. Scările duble, care se desfac, vor fi prevăzute cu
dispozitive ce previn desfacerea lor de sine stătător în timpul
lucrului.
Scările mai lungi de 5 m vor fi prevăzute cu apărătoare de
tip colivie şi cu platforme pentru odihnă la fiecare 4 m.
Scările se vor asigura contra alunecării sau răsturnării, fiind
dotate sau cu cârlige la capătul superior, sau cu saboţi metalici
ascuţiţi ori saboţi de cauciuc la capătul inferior.
Este interzis lucrul de pe scări deasupra utilajelor în
funcţiune în apropierea conductorilor electrici neizolaţi ce se află
sub tensiune, în locuri unde există surse de trepidaţii (vibraţii).
Înainte de exploatare, scările vor fi supuse încercării cu o
sarcină statică de 1200 N (120 kgf), aplicată la una din treptele din
mijlocul scării, care se află în poziţie de exploatare.
În procesul exploatării scările din lemn vor fi încercate la
fiecare 6 luni, iar cele metalice – o dată pe an.
Locurile de instalare a scărilor sprijinite pe sectoare cu
circulaţie intensă a mijloacelor de transport sau a oamenilor se vor
îngrădi sau se vor păzi, în perioada executării lucrărilor.
192
 Nu se admite executarea de pe scări sprijinite a
următoarelor lucrări:
a) de sudură electrică sau autogenă;
b) cu utilizarea uneltelor mecanizate de mână, acţionate
electric sau pneumatic;
c) întinderea cablurilor sau susţinerea la înălţime a unor
piese grele.

3.5. Exploatarea maşinilor şi mecanismelor de

construcţii, a mijloacelor de transport şi a utilajului de
producţie
3.5.1. Cerinţe generale de securitate
Maşinile de construcţii, mijloacele de transport, utilajul de
producţie (maşinile mobile şi staţionare), mijloacele de
mecanizare, dispozitivele şi echipamentul (maşinile pentru
lucrările de tencuire şi zugrăvire, leagănele, schelele mobile,
cricurile, troliile şi electropalanele etc.), maşinile şi uneltele de
mână (maşinile electrice de găurit, ferestrăile electrice, ciocanele
pneumatice pentru nituit şi tăiat, maiurile, ferăstraiele etc.) trebuie
să corespundă standardelor de stat vizând securitatea muncii, iar
cele noi, elaborate şi procurate – să aibă certificat de corespundere
cu cerinţele de securitate a muncii în limba de stat. Este interzisă
exploatarea mijloacelor de mecanizare menţionate mai sus, dacă
construcţia lor nu prevede dispozitive de îngrădire, de blocare,
sisteme de semnalizare şi alte mijloace de protecţie colectivă a
muncitorilor.
Toate maşinile şi utilajele trebuie să fie însoţite la livrare
de instrucţiuni privind montajul, exploatarea şi deservirea în
condiţii de securitate, iar exploatarea maşinilor şi a altor mijloace
de mecanizare, supuse controlului şi supravegherii de stat, trebuie
să se efectueze şi respectând cerinţele actelor normative aprobate
de organele abilitate. Mijloacele de mecanizare noi, arendate sau
după reparaţia capitală – nesupuse controlului organelor de stat de
supraveghere, se admit spre exploatare doar după revizia tehnică şi

193
probarea de către persoana responsabilă de exploatarea
nepericuloasă a acestora.
Maşinile, mijloacele de transport, utilajul de producţie şi
alte mijloace de mecanizare trebuie să fie utilizate după destinaţie
şi doar în condiţii stabilite de uzina producătoare. Toate maşinile şi
utilajele trebuie să fie prevăzute cu dispozitive de frînare care să
asigure oprirea rapidă a acestora.
Unităţile economice sau persoanele fizice care exploatează
maşini, utilaje şi instalaţii pentru construcţii trebuie să asigure
starea lor perfectă de funcţionare cu forţele proprii sau cu
concursul organizaţiilor specializate. Lista defectelor care interzic
exploatarea mijloacelor de mecanizare este stabilită de
documentaţia uzinei producătoare a acestor mijloace.
Revizia tehnică şi reparaţia mijloacelor de transport, a
maşinilor, utilajelor, instalaţiilor şi a altor mijloace de mecanizare
trebuie efectuată doar după oprirea completă şi deconectarea
motorului (dispozitivului de acţionare) acestora şi excluderea
posibilităţii de pornire întâmplătoare a motorului, deplasării de
sine stătător a maşinii sau părţilor acesteia, precum şi reducerea
până la cea atmosferică a presiunii din sistemele hidraulică şi
pneumatică, cu excepţia cazurilor prevăzute de documentaţia de
exploatare şi reparaţie.
În cazul reviziei sau reparaţiei toate părţile maşinilor sau
unităţilor de transport ce se pot deplasa sub acţiunea propriei mase
trebuie să fie blocate sau coborâte pe suporturi ori la sol pentru a
exclude deplasarea lor de sine stătător. În cazul reviziei tehnice a
maşinilor cu acţionare electrică trebuie luate măsuri ce nu permit
punerea întâmplătoare a acestora sub tensiune.
Locurile de muncă prevăzute pentru revizia tehnică şi
reparaţia maşinilor şi utilajelor trebuie să fie dotate cu set de unelte
perfect funcţionale, dispozitive, echipamente, dispozitive de ridicat
şi cu mijloace de stingere a incendiilor.
Conectarea, pornirea şi lucrul unităţilor de transport, a
maşinilor, utilajului şi a altor mijloace de mecanizare trebuie să fie
efectuate doar de persoana responsabilă de acestea şi care are

194
permis de conducere a mijlocului respectiv. Este interzis să se
pună în funcţiune şi să se lucreze cu maşini şi utilaje defecte.
Pentru deservirea utilajelor de construcţii şi a maşinilor de
ridicat se vor admite doar lucrători ce au trecut de 18 ani, calificaţi
profesional pentru utilajul respectiv şi care cunosc perfect cerinţele
de securitate pentru exploatarea şi deservirea acestora.
Părţile proeminente ale elementelor în mişcare: arborii,
transmisiile prin curele, lanţuri, roţi dinţate sau de fricţiune,
manşoanele, scripeţii de ghidare, rolele etc., cât şi toate piesele în
mişcare ale utilajelor şi maşinilor situate până la înălţimea
de 2,5 m de la nivelul de circulaţie a muncitorilor, trebuie
prevăzute cu apărători executate şi montate în aşa fel, încât să nu
permită introducerea degetelor în zonele periculoase. Apărătorile
trebuie să aibă sisteme de blocare, care să nu permită deschiderea
sau demontarea lor în timpul funcţionării utilajului.
Utilajele a căror pornire, funcţionare sau deplasare pot fi
periculoase pentru cei din jur, trebuie prevăzute cu semnalizare
acustică sau luminoasă. Zonele periculoase ale utilajelor trebuie
îngrădite, iar pe utilaje sau în zona periculoasă trebuie afişate
panouri vizibile de avertizare.
Nu se admite lăsarea fără supraveghere a maşinilor şi
utilajelor cu motorul în funcţiune. Înainte de a părăsi utilajul,
trebuie puse toate comenzile în poziţia zero, se cuplează toate
frânele, se întrerupe curentul electric, se închid robinetele şi se
asigură utilajul împotriva oricărei posibilităţi de răsturnare,
alunecare sau pornire accidentală în timpul repausului.
La exploatarea maşinilor, utilajului etc. în condiţii stabilite
de documentaţia de exploatare, nivelurile zgomotului, vibraţiei,
concentraţiile de praf şi gaze la locul de muncă al mecanicului,
precum şi în zona de lucru nu trebuie să depăşească valorile
normative, iar iluminarea nu trebuie să fie mai joasă de valorile
admisibile stabilite de normele în vigoare.
Montarea şi demontarea maşinilor, mecanismelor, utilajelor
etc. trebuie efectuată în conformitate cu instrucţiunile uzinelor
producătoare sub conducerea persoanei responsabile de starea

195
perfect funcţională a maşinilor sau a persoanei căreia i se supun
montorii.
Zona de montare trebuie să fie îngrădită şi marcată cu
semne de securitate şi inscripţii avertizoare. Se interzic lucrările de
montare (demontare) a maşinilor instalate în exterior pe timp de
ceaţă, polei, ninsoare, furtună, temperatura aerului mai joasă şi/sau
viteza vântului mai mare decât cele indicate în paşaportul maşinii.

3.5.2. Cerinţe de securitate la exploatarea maşinilor

mobile şi a mijloacelor de transport
La amplasarea maşinilor mobile pe sectoarele de producţie
conducătorul lucrărilor trebuie să determine zona de lucru a
acestora şi graniţele zonelor periculoase create de ele. Locul se va
alege astfel, ca să se asigure o vizibilitate bună a zonei de muncă şi
a locurilor de lucru din cabina maşinistului (mecanicului). În cazul
vizibilităţii insuficiente a zonelor de muncă de către mecanic,
acestuia i se va repartiza în ajutor o persoană – semnalizator.
Semnificaţia semnalelor folosite în procesul de lucru trebuie adusă
la cunoştinţa întregului personal care lucrează cu maşina
respectivă. Zonele periculoase ce apar sau pot apărea în timpul
exploatării maşinii trebuie marcate cu semne de securitate şi
inscripţii avertizoare.
Starea tehnică şi utilajul autocamioanelor de toate tipurile,
aflate în exploatare, trebuie să corespundă regulilor de securitate a
muncii în transportul auto. Mijloacele de transport trebuie supuse
reviziei tehnice în conformitate cu Regulile de efectuare a reviziei
tehnice de stat de către Poliţia Rutieră a Ministerului Afacerilor
Interne al Rep. Moldova.
La amplasarea şi exploatarea maşinilor şi mijloacelor de
transport trebuie luate măsuri care previn răsturnarea sau
deplasarea spontană a acestora sub acţiunea vântului, înclinării
terenului sau tasării solului.
Deplasarea, instalarea şi funcţionarea maşinii sau a
mijlocului de transport în apropierea excavaţiilor (gropi de
fundaţie, şanţuri etc.) cu pereţii nesprijiniţi se admite doar în afara
limitelor prismei de surpare la o distanţă stabilită de documentaţia
196
de proiect şi fişele tehnologice. Dacă în proiectul de execuţie a
lucrărilor lipsesc indicaţiile corespunzătoare, atunci distanţa pe
orizontală de la talpa taluzului pînă la suportul apropiat al maşinii
se ia conform indicaţiilor din tabelul 3.1.

Tabelul 3.1. Distanţa minimă (pe orizontală) de la talpa taluzului

până la suportul apropiat al maşinii, m
Solul
Adâncimea
nisip argilă
excavaţiei, m nisip argilă
argilos nisipoasă
Distanţa pe orizontală de la talpa taluzului până la suportul
apropiat al maşinii, m
1,0 1,5 1,25 1,00 1,00
2,0 3,0 2,40 2,00 1,50
3,0 4,5 3,60 3,25 2,25
4,0 5,0 4,40 4,00 3,00
5,0 6,0 5,30 4,57 3,50

Lucrările de construcţii-montaj, cu folosirea maşinilor, în

zonele de protecţie a reţelelor electrice în funcţiune trebuie
executate sub conducerea nemijlocită a persoanei responsabile de
securitatea executării lucrărilor cu permisiunea în scris a
organizaţiei responsabile de exploatarea reţelei şi prezenţa
permisului de lucru care stabileşte condiţiile de securitate la
executarea lucrărilor şi respectând următoarele măsuri:
a) instalarea maşinilor de construcţii şi folosirea
mijloacelor de transport cu caroserie basculantă în zonele de
protecţie a liniei electrice aeriene, linia electrică trebuie scoasă de
sub tensiune;
b) scoaterea liniei de sub tensiune este imposibilă, atunci
lucrul maşinilor se admite doar cu condiţia respectării
următoarelor cerinţe:
- distanţa de la partea mobilă a maşinii în orice poziţie până
la cel mai apropiat cablu ce se află sub tensiune nu trebuie să fie
mai mică decât cea indicată în tabelul 3.2;

197
 - corpurile maşinilor, cu excepţia maşinilor pe şenile,
trebuie să fie legate la pământ cu ajutorul instalaţiei mobile de
punere la pământ;

Tabelul 3.2. Distanţa minimă de la mijloacele tehnice şi partea

mobilă a acestora până la cel mai apropiat cablu aflat sub tensiune
Distanţa, m
Tensiunea reţelei
Minimă (de la Minimă măsurată de
aeriene, kV
partea mobilă) la mijloacele tehnice
Pînă la 20 2,0 2,0
> 20 … 35 2,0 2,0
> 35 … 110 3,0 4,0
> 110 … 220 4,0 5,0
> 220 … 400 5,0 7,0
> 400 … 750 9,0 10,0
> 750 … 1150 10,0 11,0
c) instalarea macaralei autopropulsate în zona de protecţie
a liniei electrice pe stabilizatoare şi dezlegarea sapanului
(cablurilor de prindere) înainte de ridicarea braţului trebuie
efectuate nemijlocit de mecanicul macaralei, fără a atrage legătorii
de sarcină.
Pentru deservirea tehnică şi reparaţia maşinilor mobile,
acestea trebuie scoase din zona de lucru. În cazul folosirii
maşinilor de construcţii în condiţii extremale (tăierea solului pe
pante, curăţarea mormanelor şi blocărilor în apropierea liniilor
electrice sau a clădirilor şi instalaţiilor în stadiu de exploatare)
trebuie folosite doar maşini dotate cu mijloace colective de
protecţie contra factorilor periculoşi ce apar la executarea
lucrărilor în condiţiile menţionate.
La deplasarea maşinii, unităţii de transport cu
autopropulsare, remorcată sau pe altă unitate de transport, pe
drumurile publice trebuie respectate regulile de circulaţie rutieră.
Transportarea maşinilor sau mijloacelor de transport peste
construcţiile artificiale sau barierele naturale, precum şi pe

198
trecerile de cale ferată nepăzite se admite doar după examinarea
stării căii de deplasare. În caz de necesitate, calea de circulaţie
trebuie nivelată şi întărită în conformitate cu cerinţele indicate în
documentaţia de exploatare a maşinii sau a unităţii de transport.
La exploatarea maşinilor ce au organe de lucru mobile este
necesar a preveni accesul oamenilor în zona periculoasă de lucru,
graniţele căreia se află la distanţă de cel puţin 5 m de la poziţia
limită a organului de lucru, dacă instrucţiunea uzinei producătoare
nu prevede cerinţe mai stricte.
Este interzisă exploatarea cărucioarelor electrice în cazul
defectării receptoarelor de curent, controlerului, frânelor şi
semnalelor, precum şi în lipsa mijloacelor de protecţie contra
curentului electric (covoraş dielectric, mănuşi electroizolante).

3.5.3. Cerinţe de securitate la exploatarea maşinilor

staţionare
Punerea în exploatare a utilajului de producţie (maşinilor
staţionare) montat la construcţia, reconstrucţia, reutilarea tehnică
sau lărgirea obiectivelor de producţie se efectuează în cadrul
lucrărilor de recepţie a obiectivului în ordinea stabilită. Punerea în
exploatare a maşinilor staţionare, instalate pe şantiere (uzina de
preparare a betoanelor şi mortarelor, dispozitive de ridicare, staţii-
compresoare etc.) se efectuează prin decizie scrisă a persoanelor
responsabile de securitatea muncii pe şantierul respectiv şi de
exploatarea nepericuloasă a utilajului corespunzător, antrenând, în
caz de necesitate, organele de supraveghere de stat
corespunzătoare.
Amplasarea maşinilor staţionare pe sectoarele de producţie
trebuie efectuată conform proiectului, care trebuie să prevadă
lăţimea minimă a trecerilor în hale:
· pentru trecerile magistrale…………………………1,5 m;
· pentru trecerile dintre utilaje………………………1,2 m;
· pentru trecerile dintre pereţi şi utilaj………………1,0 m;
· pentru trecerile destinate deservirii şi reparaţiei…...0,7 m.

199
 Lăţimea trecerilor spre locurile de muncă trebuie mărită cu
cel puţin 0,75 m la amplasarea acestora pe o singură parte şi cu cel
puţin 1,5 m - la amplasarea locurilor de muncă de ambele părţi ale
trecerilor şi pasajelor.
Maşinile staţionare care în timpul lucrului elimină pulberi
(concasoare, mori, malaxoare etc.) trebuie să fie dotate cu mijloace
de potolire sau captare a prafului.
Părţile în mişcare ale maşinilor staţionare, care sunt surse
de pericol, trebuie să fie dotate cu îngrădituri metalice continue sau
sub formă de plase.
Se admite instalarea îngrăditurilor şi a dispozitivelor de
îngrădire vremelnice, dacă din cauze constructive sau tehnologice
nu pot fi instalate îngrădituri staţionare.
Îngrăditurile demontabile, rabatabile sau culisante, precum
şi uşiţele, capacele, trapele etc. din acestea sau din corpul utilajului
trebuie să fie dotate cu dispozitive de blocare care exclud
deschiderea sau scoaterea întâmplătoare a acestora.
Pentru a asigura protecţia contra electrocutării în procesul
de exploatare a maşinilor staţionare trebuie prevăzute următoarele
măsuri de securitate:
· părţile conductoare ale utilajului care sunt surse de
pericol, trebuie să fie trainic izolate, îngrădite sau amplasate la
înălţimi inaccesibile pentru oameni;
· părţile conductoare ale utilajului electric trebuie să fie
amplasate în interiorul corpurilor (dulapurilor, blocurilor) cu uşiţe
sub lacăt sau închise cu capote de protecţie, dacă acestea sunt
amplasate în locuri accesibile pentru oameni;
· părţile metalice ale utilajului de producţie, care pot
nimeri sub tensiune accidentală din cauza unor defecte de izolaţie,
trebuie să fie legate la pământ sau la conductorul nul de protecţie.
În schema reţelelor electrice ale utilajului de producţie
trebuie să fie prevăzut un dispozitiv, care deconectează centralizat
toate reţelele utilajului de la reţeaua de alimentare.
Maşinile unite într-un proces tehnologic unitar, la care
lucrează mai mult decât o persoană, trebuie să fie dotate cu sisteme

200
de semnalizare ce previn muncitorii despre pornire. Pornirea de la
distanţă se va face doar după semnalizarea sonoră sau luminoasă
preventivă şi primirea semnalului de răspuns de la locul de
deservire al utilajului despre posibilitatea pornirii.
Elementele sistemului de semnalizare (sonerii, sirene,
lămpi) trebuie să fie protejate contra defectării mecanice şi
amplasate astfel, ca să se asigure audubilitate şi vizibilitate sigură a
semnalului în zona de deservire. În hale şi la locurile de muncă
trebuie să fie afişate tabelele semnalelor şi instrucţiuni referitoare
la modul de pornire şi oprire al utilajului.
Construcţia şi amplasarea transportoarelor în clădirile de
producţie trebuie să corespundă cerinţelor de securitate, iar cele ce
transportă materiale pulverulente trebuie să fie închise pe toată
lungimea cu capote ce preîntâmpină răspândirea prafului în mediul
de producţie.
Buncărele de acumulare trebuie să fie dotate cu podine
pentru deservire care trebuie să corespundă următorilor parametri:
- înălţimea de la podină până la elementele de construcţie
ale încăperii…………………………………………….  2 m;
- lăţimea ……………………………………..  1 m;
- îngrăditură pe perimetru cu înălţimea….......  1,1 m;
Trapele (obloanele) buncărelor trebuie să aibă capace
sigure, dotate cu dispozitive de încuiere şi sistem de blocare, iar
cheile de la acestea se vor păstra la conducătorul lucrărilor. În
construcţia buncărelor trebuie incluse dispozitive care
preîntâmpină formarea boltelor de prăbuşire (vibratoare electrice,
încălzitoare cu vapori sau curent electric, dispozitive de răscolire,
mestecătoare etc.). Gura buncărului trebuie să fie închisă cu plasă
având dimensiunea ochiurilor de cel mult 20  20 cm. Curăţarea
buncărelor se efectuează sub conducerea şi supravegherea
persoanei responsabile de exploatarea acestora. Se interzice
sfărâmarea bucăţilor de material pe plasa buncărului cu unelte de
mână.
Concasoarele, morile şi alte utilaje de mărunţit trebuie să
fie dotate cu sisteme de semnalizare sonoră şi cu lumină, care

201
asigură legătura de semnalizare bilaterală a podinelor de deservire
a buncărelor şi transportoarelor cu panoul de comandă al
concasoarelor.
Tamburele morilor cu bile trebuie să aibă îngrăditură din
partea prevăzută pentru circulaţia oamenilor sub formă de plasă
secţionată. Uşile din îngrădituri trebuie să fie blocate cu
dispozitivele de acţionare a morilor astfel, ca la deschiderea uşilor
acestea să se oprească automat. Gurile de alimentare ale morilor
trebuie să fie dotate cu îngrădituri metalice detaşabile. Personalul
care deserveşte concasoarele trebuie să fie dotat cu dispozitive
speciale (cârlige, cleşti etc.) pentru extragerea din camera
concasorului a obiectelor nimerite întâmplător sau a bucăţilor de
materiale nesfărâmabile, şi cu ochelari de protecţie.
La exploatarea instalaţiilor de ridicat (elevatoare,
ascensoare etc.) pe podinele de pe care se încarcă cabina sau
platforma trebuie să fie afişate regulile de exploatare a instalaţiei
de ridicat care determină procedeul de încărcare, de semnalizare,
ordinea de deservire a uşilor de către personalul de serviciu,
interzicerea ieşirii oamenilor pe platformele pentru încărcătură şi
alte indicaţii privind deservirea instalaţiei. În toate locurile de
încărcare sau descărcare trebuie să fie executate inscripţii care
indică masa limită a încărcăturii admisă spre ridicare sau coborâre.
Deasupra locului de încărcare a elevatoarelor cu platformă
descoperită la înălţimea de 2,5 - 5 m se va instala o vizieră dublă
de protecţie din scânduri cu grosimea de cel puţin 40 mm.
Asamblarea, instalarea, reparaţia şi exploatarea nepericuloasă a
vaselor ce funcţionează sub presiune de peste 0,07 MPa şi a
cazanelor de apă supraîncălzită cu temperatura apei de peste
115 °C trebuie să corespundă Regulilor de asamblare şi exploatare
nepericuloasă a cazanelor de abur şi apă fierbinte aprobate de
organul de supraveghere (Inspecţia Tehnică) al Republicii
Moldova.
Asamblarea, instalarea, reparaţia şi exploatarea cazanelor
ce lucrează sub presiune mai mică de 0,07 MPa şi temperatură mai
joasă de 115 °C trebuie să corespundă Regulilor de asamblare şi
exploatare nepericuloasă a astfel de recipiente aprobate de organul
202
de resort. În organizaţiile ce exploatează vase sub presiune,
menţionate la punctele 13.3.20 şi 13.3.21 trebuie să fie numite
persoane responsabile de starea tehnică şi exploatarea
nepericuloasă a utilajului, din specialiştii întreprinderii care au
trecut instruirea şi verificarea cunoştinţelor în ordinea stabilită.
Amenajarea şi exploatarea căilor exterioare de macara trebuie să
corespundă cerinţelor de securitate stabilite de normele respective.
Personalul care exploatează mijloace de mecanizare,
echipamente, dispozitive şi maşini manuale, până la începerea
lucrărilor, trebuie să fie instruit referitor la metodele şi procedeele
nepericuloase de lucru cu acestea, în conformitate cu cerinţele
instrucţiunilor uzinelor producătoare şi instrucţiunile de securitate
a muncii pentru muncitorii din construcţii şi industria materialelor
de construcţii.
Cricurile folosite pentru ridicarea încărcăturilor trebuie să
fie probate înainte de a fi puse în exploatare, precum şi peste
fiecare 12 luni, după reparaţii şi la transmiterea de la o echipă de
lucru la alta. Probările trebuie efectuate cu o încărcătură statică ce
depăşeşte capacitatea de ridicare cu 25 %. În timpul probării
cricurilor, tijele sau vinciurile acestora trebuie să fie scoase în
poziţia maximă de sus, ce corespunde ridicării încărcăturii la
înălţimea maximă prevăzută de documentaţia de exploatare.
Dispozitivele detaşabile de agăţare şi legare a sarcinii,
precum şi ambalajele în procesul exploatării trebuie supuse
verificării tehnice de către persoana responsabilă de starea lor
perfect funcţională, în termenele stabilite de cerinţele regulilor de
asamblare şi exploatare nepericuloasă a macaralelor, iar celelalte
echipamente – cel puţin o dată la 6 luni, dacă nu sunt stabilite alte
termene prin condiţiile tehnice sau instrucţiunile uzinei
producătoare. Rezultatele probării se înscriu în registrul lucrărilor.
Cârligele mijloacelor de agăţare folosite în construcţii trebuie să
fie dotate cu dispozitive închizătoare de siguranţă ce preîntâmpină
căderea spontană a încărcăturii.

203
 4. SECURITATEA LA INCENDIU

4.1. Noţiuni generale privind activitatea de

combatere a incendiilor

4.1.1. Scopul şi problemele activităţii de profilaxie a

incendiilor
Profilaxia incendiilor este un complex de măsuri tehnico-
inginereşti şi organizatorice, îndreptate spre asigurarea protecţiei
împotriva incendiilor a obiectivelor din gospodăria naţională.
Scopul activităţii de profilaxie a incendiilor este menţinerea
unui nivel înalt de securitate împotriva incendiilor în oraşe,
localităţi, locuri de concentrare a bunurilor materiale şi la alte
obiective din gospodăria naţională prin stabilirea unui regim
exemplar de pază împotriva incendiilor.
Problemele principale ale activităţii de profilaxie sunt:
elaborarea şi realizarea măsurilor orientate spre lichidarea cauzelor
ce pot provoca incendiile; limitarea în spaţiu a posibilelor incendii
şi crearea condiţiilor favorabile de evacuare a oamenilor şi a
bunurilor materiale în caz de incendiu; asigurarea condiţiilor de
descoperire la timp a incendiului apărut, anunţării rapide a
serviciului de combatere a incendiilor şi lichidării cu succes a
incendiului.
Activitatea de profilaxie a incendiilor include:
 controlul periodic al stării securităţii împotriva
incendiilor a obiectivului în ansamblu şi a unor sectoare separate,
precum şi asigurarea controlului asupra executării la timp a
măsurilor propuse;
 efectuarea reviziilor tehnice împotriva incendiilor ale
obiectivelor de către reprezentanţii organelor Supravegherii de stat
a măsurilor contra incendiilor (S.S.M.C.I.) cu înmânarea
dispoziţiilor privind neajunsurile depistate şi stabilirea unui control
efectiv asupra executării acestor dispoziţii;
 controlul permanent asupra executării lucrărilor cu
pericol de incendiu, respectării regulilor de securitate contra
204
incendiilor pe şantierele de construcţie, la reconstruirea şi
reutilarea secţiilor, instalaţiilor, atelierelor, depozitelor şi altor
încăperi;
 efectuarea instructajelor-discuţii şi instruirii speciale a
angajaţilor întreprinderii privind problemele securităţii împotriva
incendiilor (acelaşi lucru se referă şi la muncitorii temporar sosiţi
de la alte întreprinderi) şi alte măsuri de propagandă şi agitaţie cu
privire la combaterea incendiilor;
 controlul stării de funcţionare şi întreţinerii corecte a
mijloacelor automate staţionare şi primare de stingere a
incendiilor, a sistemelor de alimentare cu apă şi informare despre
incendiu;
 pregătirea personalului formaţiunilor benevole de
pompieri (F.B.P.) şi altor formaţiuni pentru efectuarea lucrului
profilactic şi stingerea incendiilor şi a focarelor de incendiu;
 instalarea în secţii, ateliere, depozite etc. a sistemelor
automate de protecţie contra incendiilor.
Lucrul de profilaxie a incendiilor la întreprinderi îl
efectuează organele S.S.M.C.I., personalul unităţilor de combatere
a incendiilor, comisiile tehnice de combatere a incendiilor, F.B.P.,
societăţile benevole de combatere a incendiilor, serviciile de
tehnica securităţii, precum şi inspectorii netitulari de la organele
autoadministrării locale.
Metoda de bază a activităţii de profilaxie a incendiilor –
lichidarea imediată a neajunsurilor depistate, iar dacă acest lucru
este imposibil – în termenul cel mai scurt.

4.1.2. Clasificarea materialelor şi substanţelor conform

combustibilităţii
Materialele de construcţie se caracterizează numai după
pericolul de incendiu.
Pericolul de incendiu al materialelor de construcţie se
determină conform următorilor indici: combustibilitatea,
inflamabilitatea, propagarea flăcării pe suprafaţă, capacitatea
fumigenă şi toxicitatea.

205
 Materialele de construcţie se clasifică în incombustibile –
C0 şi combustibile – C. Materialele de construcţie combustibile se
clasifică în patru grupe:
C1 – slab combustibile;
C2 – moderat combustibile;
C3 – normal combustibile;
C4 – puternic combustibile.
Pentru materialele de construcţie incombustibile nu se
stabilesc şi nu se normează alţi indici ai pericolului de incendiu.
După inflamabilitate materialele de construcţie
combustibile se clasifică în trei grupe:
In1 – greu inflamabile;
In2 – moderat inflamabile;
In3 –uşor inflamabile.
După gradul de propagare a flăcării pe suprafaţă,
materialele de construcţie se clasifică în patru grupe:
PF1 – nu propagă flacăra;
PF2 –slab propagă flacăra;
PF3 – moderat propagă flacăra;
PF4 – puternic propagă flacăra.
După gradul de propagare a flăcării grupele de materiale de
construcţie se stabilesc pentru straturile superficiale ale
acoperişului şi pardoselilor, inclusiv pentru acoperiri-covoare.
Pentru alte materiale de construcţie grupa de propagare a
flăcării pe suprafaţă nu se stabileşte şi nu se normează.
După capacitatea fumigenă materialele de construcţie
combustibile se clasifică în trei grupe:
F1- cu capacitate fumigenă mică;
F2- cu capacitate fumigenă moderată;
F3- cu capacitate fumigenă înaltă.
După toxicitatea produselor de ardere materialele de
construcţie combustibile se clasifică în patru grupe:
T1 – puţin periculoase;
T2 – moderat periculoase;
T3 – puternic periculoase;
T4 – extrem de periculoase.
206
 4.1.3. Proprietăţile substanţelor şi materialelor privind
pericolul de explozie – incendiu şi de incendiu
În industrie, construcţii şi în alte domenii ale economiei
naţionale se folosesc cantităţi mari de substanţe şi materiale
combustibile în diferite stări de agregaţie: solidă, lichidă şi
gazoasă.
Gradul de pericol de incendiu şi explozii al substanţelor şi
materialelor combustibile este caracterizat de următorii indici:
 combustibilitate – capacitatea substanţelor şi materialelor
de a arde;
 temperatura izbucnirii (Tizb) – temperatura minimală a
substanţei combustibile, la care în condiţii speciale de probare
deasupra ei se formează vapori sau gaze, capabile să izbucnească
de la sursa de aprindere, însă viteza formării lor este insuficientă
pentru o ardere stabilă;
 temperatura aprinderii (Tapr) – temperatura minimală a
substanţei, la care în condiţii speciale de probare substanţa degajă
vapori sau gaze cu o aşa viteză că după aprinderea lor apare
arderea stabilă cu flacără;
 temperatura autoaprinderii (Taapr) – temperatura
minimală a substanţei, la care în condiţii speciale de probare are
loc creşterea bruscă a reacţiilor exotermice ce duce la apariţia
arderii cu flacără;
 limita de sus de aprindere (explozie) – concentraţia
maximală a gazelor şi vaporilor în aer la care este posibilă
explozia;
 limita de jos de aprindere (explozie) – concentraţia
minimală a gazelor şi vaporilor în aer mai jos de care explozia este
imposibilă;
 explozie – transformare chimică extrem de rapidă,
insoţită de degajare de energie şi formarea gazelor comprimate,
capabile să efectueze lucru mecanic;
 limitele de jos şi de sus de răspândire a flăcării
(aprinderii) – cantitatea minimală şi maximală a componentului
combustibil în amestecul mediului oxidant – substanţa
207
combustibilă, la care este posibilă răspândirea flăcării prin amestec
la orice distanţă de sursa de aprindere;
 limitele termice de propagare a flăcării – temperaturile
substanţei, la care vaporii ei saturaţi formează într-un mediu
oxidant concret concentraţii egale corespunzător limitei de jos şi
de sus a concentraţiei de propagare a flăcării (limita termică de jos
şi limita termică de sus);
 viteza specifică de ardere – cantitatea de combustibil ce
arde într-o unitate de timp de pe o unitate de suprafaţă.

4.1.4. Categoriile încăperilor şi industriilor conform

pericolului de incendiu şi explozie (P.I.E.)
Toate încăperile și industriile, în funcție de materialele și
substanțele manipulate (produse, depozitate sau utilizate) se
divizează în următoarele catedorii (tabelul 4.1).

Tabelul 4.1. Categoriile încăperilor conform P.I.E.

Categoria Caracteristica substanţelor şi materialelor,
încăperii prezente (manipulate) în încăpere
Gaze combustibile, lichide uşor inflamabile cu
temperatura de inflamabilitate de maximum 28
°C în aşa cantitate, încât se pot forma amestecuri
A explozive de vapori, gaze şi aer, la inflamarea
Prezintă pericol cărora suprapresiunea de calcul, dezvoltată de
de explozie- explozie în încăpere, depăşeşte 5 kPa.
incendiu şi de Substanţe şi materiale capabile să explodeze şi
incendiu să ardă la interacţiunea cu apa, oxigenul din aer
sau între ele în aşa cantitate, încât suprapresiunea
de calcul, dezvoltată de explozie în încăpere,
depăşeşte 5 kPa.
Fibre sau pulberi combustibile, lichide uşor
Б
inflamabile cu temperatura de inflamabilitate peste
Prezintă pericol
28 °C, lichide combustibile în aşa cantitate, încât
de explozie-
se pot forma amestecuri explozive de pulberi şi aer
incendiu şi de
sau de vapori cu aer, la inflamarea cărora
incendiu
suprapresiunea de calcul dezvoltată de explozie în
încăpere, depăşeşte 5 kPa.
208
 Lichide combustibile; substanţe şi materiale solide
combustibile (inclusiv pulberi şi fibre); substanţe şi
B1 - B4
materiale capabile, la interacţiunea cu apa,
Prezintă pericol
oxigenul din aer sau între ele numai, să ardă şi
de incendiu
condiţia, că încăperile în care ele sunt prezente sau
manipulate, nu se încadrează în categoriile A şi Б.
Materiale şi substanţe incombustibile în stare
fierbinte, incandescentă sau de topire, al căror
proces de prelucrare decurge cu degajări de căldură
Г
radiantă, flăcări sau scântei; gaze, lichide şi
substanţe solide combustibile, care se ard sau se
recuperează în calitate de combustibil.
Д Materiale şi substanţe incombustibile în stare rece.
NOTĂ – Divizarea încăperilor în categorii B1-B4 se reglementează
prin prevederi speciale.

4.1.5. Arderea. Autoaprinderea. Incendiul. Factorii

periculoşi ai incendiului
Ardere se numeşte reacţia chimică rapidă, însoţită de
degajarea unei cantităţi mari de căldură şi, de regulă, de lumină. În
dependenţă de viteza procesului arderea se poate desfăşura sub
formă de ardere propriu-zisă, explozie şi detonare.
Cea mai mare viteză a arderii poate fi observată în oxigen
curat, cea mai mică – la un conţinut în aer de 14-15 % de oxigen
după volum. La micşorarea procentului de oxigen sub valoarea
indicată, arderea majorităţii substanţelor se întrerupe. Arderea se
desfăşoară cu atât mai repede, cu cât este mai mare suprafaţa
specifică a substanţelor; la o amestecare minuţioasă a substanţei
combustibile şi oxigenului (oxidantului) viteza de ardere sporeşte.
Pentru apariţia şi dezvoltarea procesului de ardere sunt
necesare, de regulă, substanţa combustibilă, oxidantul şi sursa de
aprindere. Arderea se întrerupe dacă este înlăturată oricare din
aceste condiţii.
Pot fi deosebite două feluri de ardere: completă (la cantitate
suficientă sau surplus de oxigen) şi incompletă (la insuficienţă de
oxigen). În acelaşi timp arderea poate fi difuză – atunci când
oxigenul pătrunde în zona de ardere prin difuzie şi cinetică –
209
atunci când combustibilul gazos şi aerul sunt amestecaţi în
prealabil. Arderea gazelor este o ardere omogenă, iar a
substanţelor lichide sau solide – eterogenă.
Autoaprindere – fenomen de declanşare a procesului de
ardere prin încălzirea sau autoîncălzirea unei substanţe
combustibile până la valoarea temperaturii de autoaprindere
specifică, fără a veni în contact direct cu o sursă exterioară de
aprindere. După natura proceselor sau reacţiilor ce produc
autoîncălzirea se definesc autoaprinderi de natură chimică, fizico-
chimică şi biologică. Fenomenul autoaprinderii prin autoîncălzire
generează incendii în stare mascată, apariţia şi dezvoltarea lor fiind
favorizată de o serie de factori (umiditate, aerare, prezenţa unor
impurităţi, grad de concasare etc.).
Autoaprindere de natură biologică – aprinderea unor
produse vegetale (furaj, borhot, rumeguş de lemn, tutun, tăiţei de
sfeclă etc.) sau a unor produse de natură animală (lână, păr etc.),
care, sub influenţa acţiunii microorganismelor, generează reacţii
chimice şi/sau fiziologice ce produc cantitatea de căldură necesară
declanşării procesului de ardere.
Autoaprindere de natură chimică – aprindere spontană a
unor substanţe la contactul cu oxigenul din aer, apă sau compuşi
organici, cu care majoritatea substanţelor nu reacţionează în
condiţii normale. Deosebim trei grupe:
- substanţe ce se aprind spontan în contact cu aerul, la
temperatură normală (substanţe piroforice) – fosfor, metale
alcaline etc.;
- substanţe care, în condiţii normale, reacţionează violent în
contact cu apa (carbura de calciu – carbid, metale alcaline etc.);
- oxidanţi şi peroxizi care se aprind violent în contact cu
substanţe organice (cloratul de potasiu în contact cu acidul oxalic,
acidul azotic şi sulfuric în contact cu materiale celulozice etc.).
Autoaprindere de natură fizico-chimică – aprindere de
substanţe combustibile stimulată atât de procese chimice, cât şi de
factori de natură fizică (suprafaţă specifică, grad de aerare, izolare
termică faţă de mediul exterior, prezenţa unor impurităţi). Exemple
tipice: cărbune, azotat de amoniu, uleiuri, bumbac.
210
 Incendiul este arderea necontrolată, care se dezvoltă în
timp şi spaţiu, provoacă pagube materiale şi prezintă pericol pentru
oameni. Factorii periculoşi ai incendiului:
- focul deschis şi scânteile;
- temperatura înaltă a mediului înconjurător;
- produsele toxice ale arderii şi fumul;
- concentraţia scăzută a oxigenului;
- prăbuşirea părţilor clădirilor, agregatelor, instalaţiilor,
explozia conductelor şi aparatelor etc.
Durata oricărui incendiu τ (h) poate fi determinată dacă se
cunoaşte cantitatea de material combustibil şi viteza arderii
acestuia în condiţii concrete:

τ = N / n, ore

unde: N – cantitatea de substanţă combustibilă, kg/m2;

n – viteza de ardere a substanţei, kg/(m2 · h).

Este o formulă simplificată, deoarece în realitate arderea

depinde de un şir de factori (condiţiile de păstrare, gradul de
mărunţire, accesul aerului spre zona de ardere, conţinutul de
substanţe minerale etc.).

4.2. Comportarea la foc a construcţiilor

4.2.1. Rezistenţa la foc a elementelor de construcţii

Prin rezistenţă la foc (RF) a elementelor de construcţii se
subînţelege capacitatea acestora de a-şi păstra în condiţii de
incendiu funcţiile portante sau de împrejmuire şi să se opună
propagării focului.
Rezistenţa la foc a elementului de construcţie se
caracterizează prin limita de RF şi limita de propagare a focului.
Limita de rezistenţă la foc a elementului de construcţie este
timpul în ore de la începutul incendiului (probării la foc) până la

211
apariţia criteriilor (semnelor) de intervenţie a limitelor de
rezistenţă la foc.
S-au constatat patru criterii de intervenţie a limitelor de RF
(patru stări–limită a construcţiei după RF):
- pierderea capacităţii portante, care se manifestă în
prăbuşirea elementului şi a îmbinărilor sau în apariţia unei curburi
inadmisibile pentru exploatarea de mai departe a construcţiei;
- pierderea capacităţii de împrejmuire (termoizolare),
caracterizată de ridicarea temperaturii pe partea neîncălzită a
construcţiei în mediu mai mult decât cu 160 °C, în orice punct al
acestei suprafeţe mai mult decât cu 190 °C comparativ cu
temperatura iniţială sau mai mult de 220 °C indiferent de
temperatura iniţială a construcţiei;
- pierderea etanşeităţii elementelor şi construcţiilor
împrejmuitoare care se manifestă în apariţia fisurilor şi golurilor
perforante, prin care pot pătrunde în încăperile alăturate focul sau
fumul şi produsele arderii;
- atingerea valorii temperaturii critice pentru materialul
construcţiei – pentru construcţiile protejate cu cămăşi antifoc şi
probate fără solicitări.
Pierderea capacităţii de împrejmuire şi a etanşeităţii se iau
în consideraţie doar la aprecierea rezistenţei la foc a elementelor
împrejmuitoare interioare, deoarece în acest caz există un pericol
potenţial de propagare a incendiului în încăperile vecine
(alăturate).
Capacitatea elementului de construcţie de a arde şi a
propaga focul se caracterizează prin limita de propagare a focului.
Criteriu de apreciere a limitei de propagare a focului
serveşte dimensiunea (cm) afectării de către foc a construcţiei în
afara limitelor zonei de încălzire (în timpul probării la foc).
Valorile limitelor de rezistenţă la foc şi propagare a focului
pe suprafaţa elementelor de construcţii depinde de tipul
construcţiei, valoarea sarcinii, grosimea (dimensiunile secţiunii
transversale) construcţiei, materialul din care aceasta este
confecţionată, prezenţa golurilor în construcţie şi de alţi factori şi
sunt prezentate în tabelul 4.1.
212
Tabelul 4.1. Rezistenţa la foc a elementelor de construcţie
Limita de rezistenţă la foc a elementelor de construcţie,
Gradul de rezistenţă la foc a

minimum
Elementele

(inclusiv ale podului şi

Planşee intermediare

deasupra subsolului)
Elementele portante

acoperişurilor Casele de scări

Pereţi exteriori
ale clădirilor

fără pod neportanţi

termoizolanţi)
Ferme, grinzi,
(inclusiv cu

lonjeroane

şi podestele
interiori
Podine

Rampele
Pereţi

scărilor
clădirilor

Spec-l R E 45 REI RE 60 R 120 REI R 60

240 120 240
I R E 30 REI 60 RE 30 R 30 REI R 60
120 120
II R 90 E 15 REI 45 RE 15 R 15 REI R 60
90
III R 45 E 15 REI 45 RE 15 R 15 REI R 45
60
IV R 15 E 15 REI 15 RE 15 R 15 REI R
45 15
V Nu se normează

4.2.2. Ridicarea limitei de rezistenţă la foc a elementelor

construcţiilor

4.2.2.1. Construcţiile din beton armat

Limita de RF a construcţiilor din beton armat depinde de
dimensiunile secţiunii, grosimea stratului de protecţie a armăturii,
tipul, cantitatea şi diametrul armăturii, clasa betonului şi tipul
umpluturii, sarcina asupra elementului şi schema de sprijinire.

213
 Reieşind din cele expuse, ridicarea limitei de RF a
elementelor din beton armat se poate efectua prin următoarele
procedee:
a) elementele din beton armat ce lucrează la comprimare
centrală – mărirea secţiunii transversale, micşorarea sarcinii asupra
elementului, folosirea betoanelor cu conductibilitate termică mică,
folosirea betoanelor rezistente la foc, tencuirea şi făţuirea cu
materiale ce conduc rău căldura;
b) elementele din beton armat ce lucrează la încovoiere,
întindere sau comprimare necentrală cu excentricitate mare –
mărirea stratului de protecţie al armăturii, folosirea armăturii cu
temperatura critică sporită, folosirea betoanelor cu conductibilitate
termică mică, tencuirea şi făţuirea cu materiale rău conductoare de
căldură.

4.2.2.2. Construcţiile din metal

În construcţie au o largă răspândire construcţiile din oţel,
fontă, aliaje de aluminiu, prioritatea aparţinând totuşi construcţiilor
din oţel. Construcţiile din oţel sunt cu mult mai uşoare şi mai
comode de montat decât construcţiile din beton armat cu aceeaşi
capacitate portantă. Însă în condiţii de incendiu, sub acţiunea
temperaturii înalte, construcţiile din oţel se prăbuşesc foarte des.
Distrugerilor deosebite în timpul incendiilor sunt supuse coloanele,
grinzile şi fermele din oţel neprotejate de foc. Deformarea şi
pierderea capacităţii portante a coloanelor duce la prăbuşirea
acoperişurilor clădirilor, provocând pagube materiale colosale.
Când în clădirea proiectată sunt posibile incendii cu durată
mai mare de 15 min, construcţiile din oţel vor fi protejate de
influenţa focului şi a temperaturilor înalte. Principalele procedee
de ridicare a limitei de RF a elementelor din oţel sunt:
 făţuirea cu materiale incombustibile care conduc rău
căldura;
 tencuirea cu materiale rău conducătoare de căldură (un
strat de tencuială cu grosimea de 50 mm ridică limita de RF a
coloanei din oţel până la 2 ore);

214
  umplerea construcţiilor metalice cu apă sau soluţii ce
preîntâmpină corozia;
 aplicarea vopselelor şi straturilor de material
compoziţional spumant.
Pentru făţuială sunt folosite: betonul uşor, plăcile din beton
uşor, cărămida obişnuită sau cu goluri, plăcile din ipsos,
azbestocimentul, vata minerală şi sticla fibroasă.

4.2.2.3. Construcţiile din lemn

Lemnul este un material combustibil, de aceea construcţiile
din lemn trebuie protejate de influenţa focului şi a temperaturii
înalte. Ridicarea limitei de RF a construcţiilor din lemn se
efectuează prin următoarele procedee:
 tencuirea cu mortar pe baza lianţilor var-ipsos sau var-
ciment asigură protecţia construcţiei de aprindere timp de
15-30 min în dependenţă de grosimea stratului de tencuială;
 făţuirea cu plăci din ipsos, azbociment, tencuială uscată
transformă construcţia din lemn din combustibilă în greu
combustibilă;
 îmbibarea lemnului cu materiale antipirene în instalaţii
speciale (îmbibarea profundă) sau de suprafaţă (când volumul
lucrărilor este limitat);
 muruirea construcţiilor din lemn cu compoziţii spumante
transformă construcţiile în greu combustibile.
Învelişurile protecţiilor se aplică când umiditatea lemnului
nu depăşeşte 20 %. Înainte de aplicarea componentelor protectoare
suprafeţele construcţiilor se curăţă de praf, noroi, pete unsuroase,
răşini.
4.2.3. Cauzele incendiilor la întreprinderile industriale şi
măsurile de profilaxie a lor
Întreprinderile industriale posedă un pericol de incendii
sporit, deoarece sunt caracterizate de un utilaj de producţie
complicat, o cantitate considerabilă de lichide uşor inflamabile şi
inflamabile, gaze lichefiate inflamabile, materiale combustibile
solide, un număr considerabil de vase şi aparate în care se
215
păstrează produse cu pericol de incendii sub presiune; reţea
dezvoltată de conducte cu armătură de închidere-pornire, blocare şi
ajustare; un număr mare de instalaţii electrice.
Cauzele incendiilor de caracter tehnic ce apar la
întreprinderile industriale şi frecvenţa lor în % este următoarea:
 încălcarea regimului tehnologic - 33
 defectarea utilajului electric - 16
 pregătirea neîndestulătoare a utilajului
pentru reparaţie - 13
 autoaprinderea hainelor şi cârpelor îmbibate
cu ulei şi a altor materiale predispuse spre
autoaprindere - 10
 nerespectarea graficului de reparaţie, uzarea,
şi corozia utilajului -8
 defecte constructive ale utilajului -7
 defectarea armăturii de blocare a aparatelor
şi conductelor conservate sau în stadiu de reparaţie -6
 scânteile în timpul lucrărilor de sudare
şi cu foc deschis -4
 alte cauze -
3
Aceste date ne demonstrează că principala cauză a
incendiilor la întreprinderile industriale este încălcarea regimului
tehnologic, ca urmare a diversităţii considerabile de procese
tehnologice, de regulă, extrem de complicate.
Dificultatea protecţiei antiincendiu a întreprinderilor
contemporane este agravată şi de dimensiunile lor gigantice,
densitatea construcţiilor, mărirea capacităţii depozitelor, folosirea
pentru construcţie a elementelor cu greutate scăzută, din metal şi
materiale polimerice, care posedă un grad mic de rezistenţă la foc.
Analiza incendiilor mari, înregistrate la întreprinderile industriale a
demonstrat, că în timpul incendiilor la aceste întreprinderi se
creează o situaţie complicată pentru lichidarea incendiilor, de
aceea este necesar a elabora un complex întreg de măsuri, privind
protecţia antiincendiu cu caracter diferit.
216
 În conformitate cu normele în vigoare, activităţile de
asigurare a protecţiei împotriva incendiilor vor fi executate în aşa
volum, ca probabilitatea apariţiei incendiilor sau exploziilor pe
parcursul anului la orice nod cu pericol de incendiu să nu
depăşească 10-6 (o milionime).
Măsurile de protecţie împotriva incendiilor se împart în
următoarele grupe: organizatorice, de exploatare, tehnice şi
speciale.
Măsurile organizatorice: instruirea angajaţilor privind
regulile cu privire la securitatea împotriva incendiilor, organizarea
lecţiilor, convorbirilor, editarea instrucţiunilor, materialelor
ilustrative etc.
Măsurile de exploatare prevăd exploatarea corectă a
sistemelor de încălzire, ventilare şi condiţionare a aerului,
protecţiei antifulger, utilajului tehnologic şi maşinilor, întreţinerea
exemplară a clădirilor, instalaţiilor şi teritoriilor etc.
Măsurile tehnice – respectarea normelor şi regulilor cu
privire la securitatea împotriva incendiilor la instalarea sistemelor
de încălzire, ventilaţie, condiţionare a aerului, protecţiei antifulger,
utilajului tehnologic, precum şi la edificarea clădirilor.
Măsurile speciale – interzicerea sau limitarea folosirii
focului deschis în locurile cu pericol de incendiu, fumatului în
locurile nestabilite, respectarea obligatorie a normelor şi regulilor
la executarea lucrărilor cu substanţe periculoase din punct de
vedere exploziv şi incendiar etc.

4.2.4. Procedeele de întrerupere a arderii

În practica lichidării incendiilor sunt folosite următoarele
procedee de întrerupere a arderii:
a) izolarea focarului de ardere de aer sau micşorarea
conţinutului de oxigen în spaţiul aerian din zona focarului până la
concentraţii insuficiente pentru întreţinerea procesului de ardere
(din contul amestecării aerului cu gaze inerte sau vapori de apă);
b) răcirea focarului de ardere mai jos de temperatura critică
(temperatura critică – temperatura minimală la care este posibilă
arderea);
217
 c) micşorarea intensivă a vitezei reacţiei chimice de
oxidare;
d) ruperea mecanică a flăcării cu şuvoi puternic de apă,
gaze, prafuri;
e) crearea condiţiilor de barare a focului, adică astfel de
condiţii la care flacăra nu se poate răspândi prin canale înguste.
Mijloacele necesare şi accesibile cu care trebuie asigurată
orice întreprindere sunt: alimentarea cu apă pentru cazurile de
incendiu (prin sau fără conducte), instalaţiile automate şi
semiautomate („Sprinkler” şi „Drencer”) de stingere a incendiilor,
mijloacele primare de stingere a incendiilor, inventarul
pompieresc.

4.3. Asigurarea securităţii la incendii

4.3.1. Mijloacele de stingere a incendiilor

La alegerea mijloacelor şi procedeelor de stingere a
incendiului se ţine cont de particularităţile interacţiunii
substanţelor ce ard cu substanţele folosite drept mijloc de stingere
(a se vedea tabelul 4.2.):

Tabelul 4.2. Mijloacele de stingere utilizate în funcţie de

substanţa combustibilă
Substanţe combustibile
1 2
Materiale combustibile solide
(lemn, hârtie, elastic, mase
plastice, articole tehnice,
materiale compoziţionale etc.)
Lichide inflamabile (benzină,
benzol, spirturi, lacuri, vopsele
etc.) şi materiale solide ce se
topesc (stearină, parafină, sticlă
organică, cauciuc, polietilenă etc.)
Gaze inflamabile (hidrogen,
Substanţe de stingere
Apa, toate felurile de spume,
componente gazoase, prafuri,
hladoane
Apa injectată, toate felurile de
spume, componente gazoase,
prafuri
Diluanţi inerţi (prafuri, gaze

218
acetilenă, hidrocarburi etc.) inerte: azot, bioxid de carbon,
argon etc.)
1 2
Metale bazice (natriul, caliul, Prafurile stingătoare (aplicate
calciul, aluminiul, magneziul şi liniştit pe suprafaţa ce arde)
aliajele lor)
Instalaţii electrice ce se află sub Hladoane, prafuri, gaze inerte:
tensiune azotul, bioxidul de carbon,
argonul etc.

Apa este principalul şi în acelaşi timp cel mai accesibil şi

ieftin mijloc de stingere. Capacitatea ei de stingere este
condiţionată de acţiunea de răcire, diluarea mediului de ardere cu
vaporii ce se formează la evaporare şi acţiunea mecanică asupra
substanţei ce arde (adică ruperea flăcării). Acţiunea de răcire a apei
este determinată de mărimile considerabile ale capacităţii termice
şi temperaturii de formare a vaporilor. Acţiunea de diluare ce
conduce la micşorarea conţinutului de oxigen în aerul înconjurător
este condiţionată de faptul că volumul vaporilor depăşeşte de 1700
ori volumul apei evaporate.
Ca mijloc de stingere apa are următoarele neajunsuri:
 fluiditate mare, ceea ce duce la distrugerea bunurilor
materiale ce nu iau parte la procesul de ardere;
 capacitate mică de umezire, ceea ce înrăutăţeşte procesul
de stingere a materialelor fibroase, inclusiv a lemnului;
 apa nu poate fi folosită pentru stingerea substanţelor cu
care ea reacţionează degajând căldură sau fracţii combustibile;
 cu apă nu se pot stinge lichidele mai uşoare decât apa şi
instalaţiile electrice sub tensiune.
Spumele se folosesc pentru stingerea substanţelor
combustibile lichide şi solide care nu reacţionează cu apa.
Proprietăţile de stingere ale spumei sunt determinate de
multiplicitate (raportul volumului spumei către volumul fazei
lichide), dispersitate, stabilitate, viscozitate. Asupra acestor
proprietăţi ale spumei influenţează, de asemenea, natura substanţei
219
combustibile, condiţiile de desfăşurare a incendiului şi de aplicare
a spumei.
În dependenţă de procedeul şi condiţiile de formare,
spumele stingătoare se împart în spume chimice şi aeromecanice.
Spuma chimică se formează la interacţiunea soluţiilor de
acizi şi baze în prezenţa substanţei ce favorizează formarea spumei
şi prezintă prin sine o emulsie concentrată de bioxid de carbon, în
soluţie de apă cu săruri minerale în calitate de substanţă spumantă.
Spuma aeromecanică de orice multiplicitate se capătă cu
ajutorul aparaturii speciale pentru formarea spumei din soluţii
apoase de 3...6 % de spumanţi PO-1D, PO-3A, PO-7AI, SAMPO,
TEAS etc. Spuma ce se capătă cu ajutorul spumanţilor PO-IS şi
PO-11 este prielnică pentru stingerea lichidelor uşor inflamabile şi
inflamabile folosite în condiţii extremale de frig (spirturile,
acetona, eterurile etc.) pe care alte spume se distrug.
Spuma mecanică poate fi de multiplicitate mică (până la
30), medie (30...200) şi înaltă (mai mare de 200). Spuma de
multiplicitate înaltă se pregăteşte în generatoare de spumă speciale
în care aerul nu este aspirat, ci refulat sub o anumită presiune.
Stingerea cu gaze inerte. Gazele inerte şi necombustibile
(azotul, argonul, heliul, dioxidul de carbon) se amestecă rapid cu
vaporii şi gazele combustibile, micşorând concentraţia oxigenului
şi favorizând astfel stingerea majorităţii substanţelor.
Soluţiile apoase de săruri sunt atribuite la mijloacele
lichide de stingere. Se folosesc soluţii de bicarbonat de natriu,
clorură de calciu etc.
Hidrocarbohalogenii au o acţiune de stingere bazată pe
frânarea chimică a reacţiei se ardere.
Prafurile stingătoare pe bază de săruri neorganice ale
metalelor bazice (carbonaţi şi bicarbonaţi de natriu şi calciu etc.)
au o răspândire tot mai largă în practica de stingere a incendiilor.
Efectul de stingere la folosirea prafurilor este condiţionat de
acţiunea complexă a următorilor factori de inhibare a reacţiilor
chimice în zona de ardere: răcirea zonei de ardere din contul
consumului de căldură pentru încălzirea şi descompunerea

220
particulelor de praf; diluarea mediului de ardere atât cu particulele
de praf, cât şi cu produsele descompunerii lui.
Nisipul curat, cernut şi uscat stinge incendiul în acelaşi
mod, precum gazele inerte şi vaporii de apă. La acoperirea
obiectelor ce ard cu nisip are loc absorbţia căldurii şi izolarea
focarului de oxigenul aerului.
Învelitoarele (pături din azbest, prelată etc.) sunt folosite
pentru stingerea suprafeţelor limitate (nu prea mari) şi a hainelor
ce ard pe oameni prin izolarea lor de accesul oxigenului din aer.
Mijloacele mecanice (prelata, pâsla, nisipul, pământul) se folosesc
la stadiul iniţial de ardere, când substanţele combustibile încă n-au
dovedit să se încălzească bine.

4.3.2. Mijloacele primare de stingere a incendiului

Pentru lichidarea focarelor de incendiu la faza iniţială cu
forţele angajaţilor toate încăperile de producţie, auxiliare,
depozitele, instalaţiile exterioare, precum şi sectoarele cu pericol
de incendiu trebuie să fie asigurate cu mijloace primare de stingere
a incendiilor, inventar şi scule pompiereşti în conformitate cu
cerinţele normelor în vigoare.
Mijloacele primare de stingere a incendiilor sunt:
hidrantele de incendiu interioare, stingătoarele de mână, pompele
de mână, hidromonitoarele, butoaiele cu apă, lăzile cu nisip,
învelitoarele din azbest sau prelată, inventarul şi sculele
pompiereşti de mână (căldări, topoare, răngi, lopeţi, târnăcoape,
căngi, standuri şi panouri pompiereşti etc.).
Mijloacele de stingere a focarelor de incendiu care pot fi
folosite cel mai efectiv la faza iniţială a incendiului sunt hidrantele
interioare, stingătoarele, învelitoarele, nisipul.
Apeductul intern de incendiu se alimentează de la reţeaua
antiincendiu externă. Hidrantele de incendiu interne se amplasează
în dulăpioare sau nişe cu uşiţe sticluite în casa scării sau în
coridoare la înălţimea de 1,35 m de la nivelul pardoselii. Numărul
de hidrante se determină astfel ca jeturile de apă de la hidrantele
megieşe să se acopere reciproc din furtunuri cu lungimea de 10 m.
Hidrantele de incendiu trebuie să fie dotate cu furtunuri de
221
lungimea de 10-20 m, ţeavă de refulare a apei şi dispozitive de
conectare rapidă a furtunurilor. Productivitatea jetului hidrantului
de incendiu trebuie să fie nu mai mică de 2,5 l/s.
Stingătoarele sunt destinate pentru stingerea aprinderilor şi
incendiilor la faza iniţială de dezvoltare. După tipul substanţei de
stingere ele pot fi cu spumă chimică, aeromecanică, cu dioxid de
carbon, cu lichid, cu aerosoluri şi cu prafuri. În dependenţă de
volum stingătoarele pot fi de capacitate mică (până la 5 l),
industriale de mână (până la 10 l), mobile (peste 10 l).
Stingătoarele se notează cu litere, care determină tipul lor, şi cu
cifre, care indică capacitatea lor în litri.

4.3.3. Mijloacele de comunicare şi semnalizare despre

incendiu
Mijloacele de comunicare şi semnalizare despre incendiu
sunt destinate pentru informarea rapidă şi exactă despre incendiu şi
locul apariţiei lui, acţionarea forţelor şi mijloacelor de stingere a
focului, dirijării centralizate cu subdiviziunile de combatere a
incendiilor şi conducerea operativă cu lichidarea incendiului.
Fiecare obiectiv al economiei naţionale trebuie să fie asigurat cu
mijloace sigure de informare sau semnalizare despre apariţia
incendiului. Cel mai răspândit mijloc de informare sunt legătura
telefonică orăşenească sau locală (metoda pasivă de control a
evenimentelor ce ţin de incendiu), când pentru chemarea echipelor
de pompieri se formează numărul 901.
Sistemele de comunicare şi semnalizare de incendiu
conform destinaţiei sunt clasificate în modul următor:
 semnalizare de pază contra incendiului– anunţă organele
serviciului de pompieri (a întreprinderii, oraşului ) despre incendiu
şi locul apariţiei acestuia – se asigură automat (cu ajutorul
detectoarelor) sau manual prin apăsarea butonului sistemului de
semnalizare despre incendiu, precum şi prin sistemul de legătură
radiotelefonică;
 comunicaţie de comandă – asigură dirijarea operativă cu
unităţile de pompieri şi acţiunea reciprocă cu serviciile orăşeneşti

222
sau locale (poliţia, salvarea, serviciile de alimentare cu apă,
energie etc.) – se asigură prin legătură radio sau telefonică;
 radiocomunicaţie operativă, asigură dirijarea operativă cu
echipele de pompieri la locul incendiului – se asigură cu ajutorul
staţiilor radio portante şi automobilelor speciale de
radiocomunicaţie.

4.3.4. Instalaţiile staționare de stingere a incendiilor

Instalaţiile staţionare de stingere a incendiilor pot fi
automate sau manuale cu acţionare de la distanţă. În dependentă de
substanţa folosită pentru stingere aceste instalaţii pot fi cu apă,
spumă, gaze inerte, vapori de apă, praf, iar în dependenţă de
procedeul de stingere şi destinaţie pot fi instalaţii de stingere
spaţială (cu gaze inerte sau prafuri, care asigură crearea în
încăperile protejate a unui mediu ce nu întreţine arderea) şi de
suprafaţă (cu apă, spumă sau praf, destinate pentru influenţa
nemijlocită asupra suprafeţelor ce ard). Cea mai largă răspândire o
au instalaţiile de tipul „Sprinkler” sau „Drencer” cu apă sau
spumă. Instalaţiile „Sprinkler” se conectează automat la creşterea
temperaturii mediului în încăpere până la o anumită limită. Drept
detector serveşte însuşi dispozitivul „Sprinkler” dotat cu un lacăt
uşor fuzibil ce se topeşte la creşterea temperaturii, deschizând
gaura din conducta cu apă deasupra focarului de incendiu.
Instalaţia „Sprinkler” constă dintr-un sistem de conducte
magistrale şi de distribuţie, dotate cu dispozitive de stropire
normal închise (stropitorul „Sprinkler”). Pe conducta magistrală se
instalează dispozitivul de semnalizare şi control.
În dependenţă de regimul termic din încăpere, sistemele
„Sprinkler” pot fi cu apă (dacă temperatura în încăpere pe
parcursul anului nu este mai joasă de 4 °C), cu aer (pentru
încăperile încălzite, însă în care nu poate fi garantată o temperatură
de 4 °C şi mai mult pe parcursul celor mai friguroase 4 luni ale
anului), apă-aer (pentru încăperi neîncălzite, în care temperatura
mai mare de 4 °C se menţine pe parcursul a 8 luni).
Spre deosebite de sistemul cu apă, la care toate conductele
sunt umplute cu apă în permanenţă, sistemul „Sprinkler” cu aer
223
este umplut cu apă doar până la dispozitivul de semnalizare şi
control. Conductele de distribuire, amplasate mai sus de acest
dispozitiv, sunt umplute cu aer comprimat cu ajutorul
compresorului. În caz de incendiu aerul se elimină din conducte
prin stropitoarele ce s-au deschis şi apa umple sistemul, acţionând
asupra focarului de incendiu prin aceleaşi stropitoare. Sistemul cu
apă-aer este o combinaţie a sistemelor cu apă şi aer. În perioada
rece a anului acest sistem este umplut cu aer.
Instalaţiile „Drencer” după construcţie sunt aproape
similare celor „Sprinkler”, cu excepţia că dispozitivele de stropire
(drencer) sunt deschise, iar sistemul nu este umplut cu materialul
de stingere. Conectarea acestui sistem se efectuează manual sau
automat, după primirea semnalului de la detectorul automat de
incendiu, cu ajutorul unui nod de acţionare–control instalat pe
conducta magistrală. Spre deosebire de sistemul „Sprinkler”, la
care sunt acţionate doar stropitoarele instalate deasupra focarului
de incendiu, la conectarea sistemului „Drencer” se stropeşte toată
suprafaţa încăperii. Aceste instalaţii sunt destinate pentru protecţia
încăperilor în care este posibilă răspândirea rapidă a incendiului
(încăperi cu cantităţi considerabile de lichide uşor inflamabile).
De regulă, sistemele „Sprinkler” şi „Drencer” folosesc
pentru stingere apa, dar pot fi folosite şi pentru aplicarea spumei
aeromecanice în rezultatul unor modificări neesenţiale.
În instalaţiile de stingere spaţială (cu gaze) în calitate de
material de stingere este folosit dioxidul de carbon, hladon 114V2
şi amestecul hladon-dioxid de carbon. Sistemul poate fi acţionat
automat sau manual. Instalaţiile cu gaze au un şir de priorităţi faţă
de alte sisteme: eficacitate mare, stingere rapidă (circa 120 s.),
facilitatea automatizării şi nu sunt costisitoare. Prioritatea
principală este posibilitatea flegmatizării, adică crearea mediului
ce nu întreţine arderea şi preîntâmpină crearea mediului cu pericol
de explozie.

4.3.5. Protecţia oamenilor în caz de incendiu

Incendiile ce au loc la întreprinderile industriale şi în
instituţii adesea capătă proporţii considerabile, sunt însoţite de
224
mari pagube materiale, iar uneori şi de victime omeneşti. Factorii
de bază sub acţiunea cărora au loc accidentele, otrăvirile, moartea
oamenilor, precum şi paguba materială sunt: focul deschis,
scânteile, iradierea termică, temperatura sporită a mediului şi a
obiectelor înconjurătoare, produsele toxice ale arderii, fumul,
insuficienţa de oxigen, prăbuşirea construcţiilor şi instalaţiilor,
explozia conductelor şi aparatelor etc.
Acţiunea nemijlocită a flăcării asupra corpului omului
provoacă arsuri. Un pericol sporit îl prezintă aprinderea hainelor,
care dacă nu sunt stinse la timp cauzează moartea. Iradierea
termică cu o intensitate mai mare de 1,5-2 kW/m 2 provoacă arsuri
ale suprafeţelor neprotejate ale corpului, ochilor etc.
Temperatura de 60-70 °C este periculoasă pentru viaţa
omului, mai ales în cazul umidităţii sporite.
Cauza victimelor omeneşti în timpul incendiilor în
majoritatea cazurilor sunt produsele toxice ale arderii şi nicidecum
focul sau temperatura înaltă.
Dioxidul de carbon în concentraţie de 3 - 4,5 % prezintă
pericol pentru viaţă, dacă este inhalat timp de 30 min., iar
concentraţia de 10 % provoacă moartea momentană.
Concentraţia de 0,5 % CO provoacă moartea peste câteva
minute. De regulă, în timpul incendiilor în încăperile închise şi în
subsoluri concentraţia oxidului de carbon depăşeşte cu mult
concentraţia mortală.
Cauzele victimelor omeneşti în diferite zone ale incendiului
sunt:
 în zona arderii – arderea sau supraîncălzirea omului,
prăbuşirea construcţiilor şi instalaţiilor;
 în zona iradierii – supraîncălzirea omului;
 în zona produselor arderii – inhalarea produselor toxice,
pierderea vizibilităţii şi orientării, asfixia din lipsă de oxigen;
 în zona exploziei – unda percutantă, aruncarea schijelor,
aşchiilor, cioburilor şi prăbuşirea construcţiilor.
Securitatea oamenilor în caz de incendiu se asigură prin:

225
  măsuri constructive de amenajare a căilor de evacuare,
amplasarea raţională a încăperilor;
 măsuri orientate spre limitarea extinderii incendiului şi a
produselor arderii (bariere antifoc, sisteme de protecţie antifum,
instalaţii automate de stingere etc.);
 elaborarea planurilor de evacuare a oamenilor, instruirea
personalului privind regulile de securitate la incendii, îndeosebi
comportarea în caz de incendiu;
 organizarea evacuării la timp a oamenilor prin folosirea
mijloacelor colective şi individuale de protecţie, precum şi
conectarea la timp a mijloacelor de protecţie antifum;
 menţinerea în ordine a utilajului special ce favorizează
evacuarea cu succes a personalului în caz de incendiu sau situaţie
de avarie (sistemele de informare, iluminare, semnele de securitate
etc.);
 limitarea folosirii materialelor combustibile, precum şi a
materialelor capabile să răspândească repede arderea pe suprafaţă
pentru făţuirea încăperilor prin care trec căile de evacuare;
 stabilirea unui control sistematic din partea administraţiei
asupra păstrării şi circulaţiei materialelor şi substanţelor
combustibile şi explozive, respectării măsurilor de securitate la
executarea lucrărilor cu foc deschis, exploatarea corectă a
instalaţiilor electrice.

4.3.6. Cerinţe (reguli) de securitate la incendii la

elaborarea planului general al întreprinderii industriale
La elaborarea planului general al întreprinderilor
industriale, pe lângă asigurarea celor mai prielnice condiţii pentru
desfăşurarea procesului de producţie la întreprindere, folosirea
raţională a terenurilor şi eficacitatea maximală a investiţiilor
capitale este necesar:
 să se asigure distanţe nepericuloase de la graniţele
întreprinderilor industriale până la zona locativ-socială;

226
  să se respecte spaţiile de securitate împotriva incendiilor
dintre clădiri şi instalaţii în conformitate cu normele privind
rezistenţa lor la foc;
 să se grupeze în zone aparte clădirile şi instalaţiile
înrudite după destinaţia funcţională sau indicele de pericol de
incendiu şi explozii;
 să se amplaseze clădirile ţinând cont de relieful localităţii
şi direcţia vânturilor dominante;
 să se asigure teritoriul întreprinderii cu drumuri şi un
număr suficient de intrări-ieşiri.
În majoritatea cazurilor distanţa dintre întreprinderile
industriale şi zona locativ-socială este dictată de necesitatea creării
zonelor sanitare de protecţie care, de regulă, depăşesc ca valoare
dimensiunea spaţiilor de securitate la incendiu.
Zonarea funcţionala a teritoriului se înfăptuieşte ţinând
cont de legăturile tehnologice, cerinţele de securitate la incendiu şi
sanitaro-igienice, traficul de încărcături şi felul de transport,
graficul de construcţie a obiectivelor.
La amplasarea depozitelor de produse petroliere se ţine
cont de relieful localităţii. Este interzisă amplasarea acestor
depozite pe înălţimi. Pentru a exclude vărsarea şi scurgerea
produselor petroliere în caz de avarie, aceste rezervoare se
împejmuiesc cu valuri de pământ.
Întreprinderile cu suprafaţa mai mare de 5 ha sau lungimea
mai mare de 1000 m vor avea cel puţin două intrări-ieşiri pentru
transport, amplasate la o distanţă nu mai mare de 1500 m.
Drumurile pe teritoriul întreprinderii se execută, de regulă, inelare.
În cazul drumurilor înfundate acestea vor fi prevăzute cu ocolişuri
inelare sau cu teren de intoarcere cu dimensiunea nu mai mică de
12 x 12 m. Distanţa de la marginea părţii carosabile a drumurilor
auto până la clădiri şi instalaţii se va afla în limitele 1,5...12 m, în
dependenţă de lungimea clădirii şi prezenţa porţilor de intrare în
clădire pentru automobile.
Pe toată lungimea clădirilor şi instalaţiilor trebuie asigurat
accesul autospecialelor de intervenţie: dintr-o parte – la lăţimea

227
clădirii sau instalaţiei până la 18 m şi din două părţi - când lăţimea
se află în limitele 18...100 m. La clădirile cu suprafaţa de
construcţie mai mare de 10 ha sau lăţimea mai mare de 100 m
accesul autospecialelor trebuie asigurat din toate părţile. Dacă din
condiţii de producţie drumurile nu sunt necesare, accesul
autospecialelor se admite a fi prevăzut pe suprafeţe nivelate cu o
lăţime de 3,5 m, întărite cu materiale locale. Aceste fâşii vor avea
o mică înclinaţie pentru scurgerea apelor. Nu se prevede accesul
autospecialelor către clădirile şi instalaţiile confecţionate din
materiale şi construcţii incombustibile şi în care se exclude
posibilitatea aprinderilor.
Distanţa maximală de la marginea părţii carosabile sau
suprafeţei nivelate, ce asigură accesul autospecialelor, până la
pereţii clădirilor cu înălţimea până la 12 m trebuie să fie de 25 m,
înălţimea 12...28 m -18 m, înălţimea mai mare de 28 m -10 m.
Aceste cerinţe sunt dictate de necesitatea instalării autoscărilor de
incendiu.
La elaborarea planului general al întreprinderii este necesar
a determina locul de amplasare al unităţii de pompieri. Depoul de
pompieri, de regulă, se amplasează pe sectoare izolate cu acces
liber la drumurile publice şi deservesc mai multe întreprinderi.
Raza de deservire a depoului de pompieri nu trebuie să depăşească
2,5 km pentru întreprinderile de categoriile A, Б, В1…В4 şi 5 km
pentru categoriile Г, Д. Raza de deservire se micşorează cu 40 %,
dacă pe teritoriul întreprinderilor clădirile cu gradul III-V de
rezistenţă la foc ocupă 50 % şi mai mult din teritoriul ocupat de
construcţii.

4.4. Protecţia împotriva incendiilor pe şantierul de

construcţie

4.4.1. Amplasarea clădirilor şi instalaţiilor

Amplasarea obiectului construit, a clădirilor auxiliare, a
depozitelor şi a altor instalaţii trebuie să asigure condiţii normale

228
pentru desfăşurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi protecţia
contra incendiilor.
Pentru a asigura protecţia împotriva incendiilor şantierul de
construcţii trebuie separat în zone: zona încăperilor administrativ-
sociale; zona depozitelor; zona instalaţiilor de transport ce
deservesc şantierul; zona atelierelor şi secţiilor; zona lucrărilor de
construcţii-montaj cu mijloacele de mecanizare, materialele şi
construcţiile necesare.
Clădirile şi instalaţiile în curs de desfăşurare a lucrărilor de
construcţii-montaj, precum şi clădirile auxiliare trebuie să fie
dotate cu mijloace primare de stingere a incendiilor.
Pentru a preveni răspândirea focului de la un obiect la altul
şi a manevra reuşit tehnica de stins incendiul şi subdiviziunile de
pompieri între zone, precum şi între clădiri şi instalaţii aparte,
trebuie prevăzute spaţii de protecţie contra incendiilor în
conformitate cu cerinţele normelor în vigoare.
Pentru a asigura un regim eficient de protecţie contra
incendiilor şantierul de construcţie trebuie îngrădit, iar
construcţiile şi instalaţiile care nu vor fi utilizate în procesul
realizării construcţiilor trebuie demolate.
Toate obiectele şantierului de construcţie trebuie amplasate
cu considerarea reliefului şi direcţiei vânturilor dominante astfel,
ca depozitele de materiale combustibile şi lubrifiante să fie cât mai
jos după relief, iar instalaţiile cu foc activ (cazane pentru fiert
bitum, cazangerii, fierării etc.) în partea dosită de vânt faţă de
stivele de cherestea şi materiale lemnoase.
Toate obiectele auxiliare (depozite, încăperi provizorii,
sectoarele lucrărilor de sudare, secţiile de cherestea etc.) trebuie
construite pe locurile determinate de planul general de construcţie.
Instalaţiile provizorii care nu sunt prevăzute în planul
general de construcţie nu vor fi executate fără acordul organelor
locale de supraveghere şi de combatere a incendiilor.
Clădirile şi instalaţiile provizorii prevăzute de proiectul
organizării de şantier (POŞ) trebuie să corespundă cerinţelor de
protecţie contra incendiilor.

229
 Drumurile şi căile interioare de acces
Drumurile şi căile interioare de acces ale şantierului de
construcţie se execută înainte de începerea lucrărilor ciclului zero.
Şantierele mari trebuie să aibă prevăzute cel puţin două
intrări-ieşiri, pentru a asigura condiţii de concentrare rapidă a
forţelor şi mijloacelor de lichidare a incendiilor.
Drumurile şantierului trebuie să fie unite cu drumurile
publice şi să aibă dimensiuni şi îmbrăcăminte care să permită
circulaţia liberă a transportului şi a tehnicii de stins incendiul în
orice anotimp, la orice obiect sau instalaţie, inclusiv la cele
provizorii, precum şi la sursele de alimentare cu apă contra
incendiilor.
Drumurile înfundate trebuie să fie prevăzute cu terenuri de
cel puţin (12 x 12) m pentru întoarcerea tehnicii de stins incendiul
şi a maşinilor de pompieri.
Trebuie asigurat accesul liber la toate clădirile în curs de
construcţie sau exploatare.
Toate drumurile şi căile de acces trebuie să fie libere pentru
circulaţie, să se menţină în stare perfectă, iar noaptea trebuie să fie
iluminate.
Este interzisă aglomerarea sau blocarea trecerilor, a
pasajelor, a căilor de acces, a intrărilor şi ieşirilor din clădire,
precum şi blocarea accesului la inventarul şi utilajul de stins
incendiul, hidrantele de incendiu şi la mijloacele de comunicaţie
despre incendiu.
Păstrarea şi depozitarea materialelor cu pericol de
incendiu sau de explozie
Lichidele uşor inflamabile şi combustibile trebuie păstrate
în clădiri executate din materiale incombustibile.
Este interzisă păstrarea lichidelor cu temperatura de
inflamabilitate mai joasă de 28 °C în subsoluri sau demisoluri.
Este interzisă păstrarea lichidelor uşor inflamabile şi a
celor inflamabile în ambalaje deschise.
Turnarea lichidelor uşor inflamabile se admite numai în
ambalaje care se închid ermetic, cu ajutorul pompelor, prin pâlnii
cu plasă din cupru.
230
 Este interzisă turnarea lichidelor uşor inflamabile cu
ajutorul căldărilor (găleţilor).
Ambalajele goale, în care s-au păstrat lichide uşor
inflamabile, trebuie depozitate pe terenuri special amenajate în
acest scop.
Spaţiile antiincendii dintre depozitele de lichide
inflamabile şi uşor inflamabile se stabilesc în conformitate cu
normativele în vigoare.
Deşeurile lemnoase trebuie înlăturate zilnic de la locurile
de executare a lucrărilor şi de pe teritoriul construcţiei în locuri
special amenajate.
Locurile de depozitare a deşeurilor lemnoase trebuie
amenajate la cel puţin 50 m de la cele mai apropiate clădiri sau de
la hotarele depozitelor de cherestea.
Este interzisă depozitarea rumeguşului de lemn împreună
cu alte deşeuri lemnoase.
Deşeurile de altă natură (cârpe, strujitură de metal etc.) se
depozitează separat de deşeurile lemnoase.
Buteliile pentru gaze trebuie depozitate în încăperi bine
ventilate, în care este exclusă pătrunderea directă a razelor solare.
Este interzisă păstrarea în aceeaşi încăpere a buteliilor cu
oxigen şi a buteliilor cu alte gaze inflamabile.
Buteliile cu gaze depozitate în încăperi trebuie să se afle la
cel puţin 1 m de la sobe, calorifere sau de la alte aparate de încălzit
şi la cel puţin 5 m de la sursele de căldură cu flacără deschisă.
Este interzisă folosirea încălzitoarelor cu curent electric sau
cu foc deschis în încăperile administrative, auxiliare, social-
sanitare şi în depozite. Utilizarea încălzitoarelor electrice în
anumite încăperi se va coordona cu reprezentantul organului local
de protecţie contra incendiului.
Este interzisă aprinderea rugurilor pe teritoriul şantierului
de construcţie.
Este interzis fumatul şi folosirea focului deschis în locurile
de depozitare a lichidelor uşor inflamabile, inflamabile şi greu
inflamabile, a răşinelor sintetice şi a altor materiale combustibile.

231
 Fumatul pe teritoriul şantierului este admis numai în locuri
special amenajate, dotate cu mijloace de stingere a incendiilor, cu
urne şi lăzi cu nisip. Aceste locuri trebuie să fie marcate cu
inscripţia “Loc pentru fumat”.

4.4.2. Alimentarea cu apă pentru stingerea incendiilor

În proiectul organizării de şantier (POŞ) se va argumenta
necesitatea amenajării reţelei exterioare de alimentare cu apă şi
instalarea hidrantelor, precum şi crearea bazinelor pentru necesităţi
de stingere a incendiilor la etapa iniţială astfel, ca la momentul
începerii lucrărilor de bază acestea să poată fi folosite pentru
stingerea incendiilor.
Dacă amenajarea reţelei permanente de alimentare cu apă
nu poate fi finalizată către momentul începerii lucrărilor de bază,
iar în apropierea şantierului lipsesc bazine acvatice naturale,
trebuie amenajate reţele temporare sau bazine artificiale pentru
cazuri de incendiu.
Bazinele temporare pentru stingerea incendiilor, numărul
lor şi capacitatea, se determină, conform Regulilor generale de
apărare împotriva incendiilor la executarea lucrărilor de
construcţii-montaj, de către conducătorul şantierului, reieşind din
dimensiunile şi pericolul de incendiu al construcţiilor obiectului
construit, prezenţa unităţii de pompieri, a utilajului şi a
echipamentului de intervenţie la incendii.
Capacitatea minimă a unui bazin acvatic nu trebuie să fie
mai mică de 100 m3.
Bazinele acvatice trebuie amplasate reieşind din condiţia
deservirii obiectivelor în raza a 200 m în cazul autopompelor şi
100…150 m – în cazul motopompelor.
Bazinele artificiale, amplasate pe teritoriul şantierului,
trebuie termoizolate în perioada rece a anului şi trebuie dotate cu
căi de acces cu îmbrăcăminte tare şi teren de manevrare cu
dimensiunile de (12x12) m.
Sursele de apă folosite pentru stingerea incendiilor trebuie
să aibă indicatoare de lumină sau fluorescente.

232
 Bazinele acvatice naturale trebuie folosite pentru scopuri
de stingere a incendiilor numai după ce au fost amenajate instalaţii
de captare a apei, căi de acces şi terenuri pentru manevrarea
automobilelor.

4.4.3. Mijloace de legătură şi comunicare

Şantierul de construcţie trebuie să fie dotat cu mijloace de
legătură telefonică sau radio.
Pentru transmiterea semnalelor de alarmă şantierele de
construcţii trebuie dotate cu mijloace de comunicare şi semnalizare
despre incendiu.
Pe teritoriul şantierului şi în încăperi trebuie afişate în
locuri vizibile semne şi pancarte care indică locul celui mai
apropiat telefon. Accesul la aparatul telefonic trebuie să fie
asigurat în orice moment al zilei.
Lângă aparatul telefonic obligatoriu trebuie să fie afişat
numărul telefonului serviciului de pompieri.
La anunţarea unităţii de pompieri despre incendiu este
necesar să se transmită clar şi liniştit unde a apărut incendiul, ce fel
de obiect arde şi cine a comunicat despre incendiu.
Mijloacele de comunicare sunt destinate pentru a anunţa
personalul şantierului despre incendiu prin lovituri frecvente cu
obiecte metalice în metal sau cu sirene electrice sau acustice.
La transmiterea semnalului despre incendiu personalul
muncitor al şantierului trebuie să acţioneze în conformitate cu
instrucţiunea de acţiune în caz de incendiu.

233
 5. SECURITATEA LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII-
MONTAJ (COMPARTIMENT SPECIAL)

5.1. Securitatea lucrărilor de terasamente

5.1.1. Cerinţe generale de securitate

Înainte de începerea lucrărilor de terasamente trebuie
efectuate cercetări geologice şi hidrologice pentru a stabili natura
şi poziţia straturilor, precum şi prezenţa sau lipsa apelor subterane,
în vederea împiedicării unor eventuale pericole de surpare sau
alunecare a straturilor.
Înainte de începerea lucrărilor de terasamente, în locurile
unde există instalaţii şi comunicaţii subterane, trebuie să fie
elaborate şi acordate cu organizaţiile ce le exploatează măsurile de
securitate la executarea lucrărilor, iar amplasarea acestora pe teren
să fie marcată cu semne sau inscripţii corespunzătoare.
Executarea lucrărilor de terasamente în zona comunicaţiilor
subterane în funcţiune trebuie efectuată sub conducerea
nemijlocită a şefului de lucrări sau a maistrului, iar în zona
cablurilor ce se află sub tensiune sau a conductelor de gaze sub
presiune şi sub supravegherea reprezentanţilor acestor organizaţii,
făcându-se un instructaj special muncitorilor care execută aceste
lucrări. Înainte de începerea lucrărilor de terasamente pe sectoare
cu posibilă afectare patogenă a solului (gunoişti, cimitire de vite,
cimitire etc.) este necesară învoirea organelor supravegherii
sanitare de stat.
Dacă în timpul lucrului apar gaze periculoase în gropile de
săpătură, fântâni, şanţuri etc., lucrările trebuie oprite imediat,
lucrătorii evacuaţi, iar lucrările vor fi reluate doar după înlăturarea
cauzelor ce au provocat apariţia acestor gaze, ventilarea locurilor
de muncă şi controlul lipsei de concentraţii periculoase.
În cazul în care se bănuieşte sau se constată prezenţa
materialelor cu pericol de explozie lucrările de terasamente trebuie
imediat întrerupte şi reluate doar după obţinerea învoirii de la
organele respective.

234
 Înainte de a începe lucrările de săpături, trebuie luate
măsuri pentru îndepărtarea de pe amplasamentul lucrărilor
respective a apelor de suprafaţă din vecinătăţi, deoarece acestea
pot provoca inundarea gropilor şi surparea malurilor.
Săparea gropilor de fundaţie şi a şanţurilor cu adâncime
mică în terenuri cu umiditate naturală şi în cazul lipsei apelor
freatice, poate fi executată cu pereţi verticali, fără consolidări, dacă
această adâncime, în dependenţă de tipul terenului nu va depăşi:
1,0 m – teren de umplutură, nisipos, prundiş;
1,25 m – nisip argilos;
1,5 m – argilă nisipoasă şi argilă;
2,0 m – teren foarte tare (piatră, roci muntoase etc.).
Este interzisă instalarea şi circulaţia vehiculelor sau a
utilajelor de construcţii, amplasarea troliilor, precum şi plantarea
stâlpilor pentru linii aeriene (de iluminat, de forţă, de
telecominicaţii etc.) în apropierea locurilor unde se execută
săpături pentru fundaţii, şanţuri, gropi etc. în raza prismei de
alunecare a terenului. Amplasarea şi circulaţia vehiculelor şi a
utilajelor de construcţii în raza prismei de alunecare a terenului
este permisă doar în cazul pereţilor sprijiniţi şi calcularea
sprijinirilor la solicitările dinamice rezultate din sarcinile
respective. Viteza de circulaţie în asemenea locuri nu trebuie să
depăşească 10 km/h.
Gropile şi şanţurile săpate în stradă, treceri, ogrăzi sau în
locuri cu circulaţie intensă a oamenilor sau a unităţilor de transport
trebuie să fie împrejmuite cu îngrădituri de protecţie. Pe îngrădituri
trebuie instalate semne şi inscripţii de avertizare, iar pe timp de
noapte – iluminare de semnalizare. Locurile de trecere a oamenilor
peste şanţuri trebuie dotate cu podeţe de trecere cu balustrade pe
ambele părţi cu înălţimea de 1m, iluminate pe timp de noapte.
Nu se admite săparea cu formarea ieşindurilor în consolă.
Dacă eventual acestea se formează sau se descoperă pietre şi
bolovani, acestea trebuie cu grijă coborâte la picioarele taluzului şi
evacuate. Pământul provenit din săpătură trebuie aşezat la distanţa
de cel puţin 0,5 m de la marginea excavaţiei.

235
 Stivele de materiale trebuie așezate, de-a lungul marginii de
sus a gropii sau a şanţului, la o distanţă de cel puțin 0,75 m de la
marginea acestora.
În cazul când în apropierea săpăturii se găsesc utilaje şi
mecanisme care produc vibraţii în timpul funcţionării trebuie să fie
luate măsuri suplimentare împotriva surpării pereţilor săpăturii.
Executarea săpăturilor în gropi, şanţuri largi etc. trebuie să
se facă cu formarea de maluri la unghiul taluzurilor naturale sau cu
sprijinirea respectivă a pereţilor.

5.1.2. Săpături cu pereţi în taluz

Pentru executarea săpăturilor nesprijinite, trebuie să se
cunoască unghiul taluzului natural al terenului săpat.
Săparea gropilor de fundaţie şi a şanţurilor cu pereţii în
taluz, fără consolidări, mai sus de nivelul apelor freatice (cu
considerarea ridicării capilare a apei) sau în terenuri uscate prin
procedeul de drenare, se admite în cazul următoarelor adâncimi şi
înclinări ale taluzului (tabelul 4.1).

Tabelul 5.1. Raportul dintre înălţimea taluzului şi proiecţia

orizontală a acestuia în funcție de felul terenului și adâncime
Raportul dintre înălţimea taluzului şi
proiecţia orizontală a acestuia la adâncimea
Felul terenului săpăturii în metri, de cel mult

1,5 3 5
Teren de umplutură,
1:0,67 1:1 1:1,25
nisip, prundiş
Nisip argilos 1:0,25 1:0,67 1:1,0
Argilă nisipoasă 1:0,25 1:0,5 1:0,75
Argile 1:0 1;0,25 1:0,5
Loess uscat 1:0,25 1:0,5 1:0,67

236
 Înclinarea taluzului săpăturilor care au adâncimea mai mare
de 5 m sau cu condiţii hidrologice şi feluri de teren diferite de cele
indicate în tabelul 4.1 se vor stabili de la caz la caz, după proiecte
special elaborate în acest scop.
Se interzice săparea fără sprijiniri a terenurilor
supraumidificate, nisipoase, nisipo-argiloase şi a celor constituite
din loess.
Continuarea lucrărilor de săpături pentru fundaţii, şanţuri,
gropi etc., care se execută cu pereţii în taluz (tabelul 3.3), dar care
au fost supuse umidificării după executarea totală sau parţială a
săpăturilor, este permisă cu condiţia luării următoarelor măsuri de
evitare a surpării malurilor:
a) cercetarea minuţioasă de către conducătorul tehnic al
lucrării a stării terenului înainte de începerea fiecărui schimb şi
după provocarea surpării artificiale a terenului, în locurile unde au
fost semnalate pericole de surpare (apariţia fizurilor paralele liniei
malului, lăsarea terenului, ieşinduri în consolă etc.);
b) întreruperea temporară a lucrărilor de săpături până la
uscarea terenului în cazul unui pericol evident de alunecare a
terenului;
c) reducerea înclinării pantei acolo unde executarea
săpăturilor cu pereţii în taluz nu poate fi amânată;
d) interzicerea circulaţiei vehiculelor şi a maşinilor de
construcţii, interzicerea amplasarii utilajelor ce provoacă vibraţii în
apropiere de marginile superioare ale taluzurilor.
Conducătorul tehnic al lucrării va consemna într-un proces
verbal toate măsurile luate pentru prevenirea surpării terenului
supraumidificat.
În tot timpul cât săpăturile rămân descoperite conducătorul
tehnic trebuie să cerceteze sistematic starea taluzurilor (nu mai rar
decât o dată pe schimb) şi să ia măsuri pentru prevenirea oricăror
pericole.

237
 5.1.3. Săpaturi cu pereţii sprijiniţi
În cazul săpăturilor cu pereţi verticali, mai jos de
adâncimile limită, sau imposibilitatea formării unghiului
corespunzător al taluzului, trebuie să se execute sprijinirea
pereţilor pentru a evita surpările.
Sprijinirea săpăturilor pentru fundaţii şi a şanţurilor cu
adâncimea până la 5 m trebuie să se execute cu elemente de
inventar în conformitate cu prevederile proiectului de execuţie a
lucrărilor. Pentru săpături cu adâncimea mai mare de 5 m,
sprijinirile trebuie să fie executate după proiecte special întocmite,
iar elementele de sprijin trebuie să fie calculate la eventualele
solicitări.
Instalarea sprijinirilor trebuie efectuată din sus în jos pe
măsura efectuării săpăturii la adâncimea nu mai mare de 0,5 m în
aşa fel ca partea de sus a acestora să iasă din groapă sau şanţ cu cel
puţin 15 cm, pentru a forma un parapet care să prevină căderea
materialelor în groapă sau şanţ.
Dacă nu este posibilă folosirea sprijinirilor de producţie
industrială pentru întărirea pereţilor la gropi şi şanţuri trebuie
utilizate sprijiniri confecţionate după proiecte individuale, aprobate
în ordinea stabilită.
La sprijinirile orizontale continue, distanţa dintre
sprijinirile verticale trebuie să fie de 1,5 - 2,0 m, în funcţie de
natura şi gradul de umiditate a solului, precum şi de adâncimea
săpăturii. Distanţa între sprijinirile orizontale pe verticală trebuie
să fie de 0,5 - 1,0 m.
Sprijinirea la săpături efectuate în spaţii largi trebuie să se
execute în baza unor proiecte speciale, care asigură siguranţa
acestora.
Înainte de admiterea personalului muncitor în gropi sau
şanţuri cu adâncimea mai mare de 1,3 m trebuie verificată
stabilitatea pereţilor tuluzului sau a sprijinirilor.
Gropile şi şanţurile săpate în perioada iernii trebuie
verificate minuţios în perioada dezgheţului şi după rezultatele
acesteia trebuie luate măsuri de asigurare a stabilităţii pereţilor şi
siguranţei sprijinirilor.
238
 Sprijinirile în terenuri umede care alunecă sau în terenuri
fără consistenţă (nisipuri) trebuie să formeze un perete de sprijin
continuu şi etanş, iar palplanşele (proptelele) verticale se bat cu cel
puţin 0,75 m mai jos decât fundul săpăturii.
Săpăturile în terenuri saturate cu apă (terenuri curgătoare)
trebuie făcute conform proiectelor special calculate, în care se vor
prevedea metodele de consolidare a pereţilor, coborârea artificială
a pânzei freatice, astfel ca lucrările să se poată efectua în condiţii
de securitate.
Demontarea şi îndepărtarea sprijinirilor din gropile de
fundaţie sau şanţuri la terminarea lucrărilor trebuie să se facă de
jos în sus pe măsura astupării acestora cu pământ sau a executării
fundaţiei şi numai sub supravegherea şefului de lucrări. Numărul
de scânduri care se îndepărtează simultan pe verticală nu trebuie să
fie mai mare de trei, iar în cazul terenurilor înfoiate sau curgătoare
numai câte o scândură. În timpul îndepărtării scândurilor trebuie să
fie mutate corespunzător şi proptelele verticale şi orizontale, cele
existente neputând fi scoase decât după ce au fost fixate altele în
loc. Îndepărtarea sprijinirilor se va face cu o atenţie deosebită,
deoarece se pot provoca prăbuşiri de pământ cu accidente grave.
Dacă demontarea sprijinirilor prezintă pericol pentru
muncitori şi pentru construcţie sau pentru construcţiile deja
existente (în terenuri nisipoase, pietriş, loessuri, în apropierea
fundaţiilor construcţiilor existente cu talpa fundaţiei mai sus de
fundul săpăturii), atunci sprijinirile se lasă în pământ, iar
materialele respective se decontează.
Umplerea săpăturilor trebuie să se facă în straturi de 20 cm,
iar fiecare strat trebuie bine tasat şi udat pentru ca tasarea
ulterioară să fie cât mai mică, în special acolo unde se fac grosimi
mari de umplutură.
Sistemul de sprijinire a pereţilor săpăturii, în funcţie de
umiditatea terenului şi de adâncimea gropilor de fundaţie sau a
şanţurilor, se va executa după cum se arată în tabelul 4.2.

239
Tabelul 5.2. Metode de sprijinire a pereţilor săpăturilor
Natura Adâncimea săpăturii
terenului până la 3 m de la 3…5 m peste 5 m
Terenuri Sprijinire Sprijinire Sprijinire pe bază
obişnuite cu orizontală cu orizontală de proiecte
umiditate interspaţii de o continuă (fără calculate
normală scândură interspaţii)
Terenuri Sprijinire Sprijinire verticală Sprijinire pe bază
înfoiate sau verticală sau sau orizontală de proiecte
terenuri cu orizontală continuă calculate
umiditate mare continuă
Toate Sprijinire cu Sprijinire cu Sprijinire pe bază
terenurile cu palplanşe palplanşe de proiecte
afluenţă mare (proptele), care (proptele), care calculate
de ape trebuie bătute la trebuie bătute la o
subterane o adâncime de adâncime de cel
cel puţin 0,75 m puţin 0,75 m faţă
faţă de fundul de fundul
săpăturii săpăturii

Umplerea cu pământ a spaţiului dintr-o singură parte a

zidurilor de sprijin proaspăt turnate, a fundaţiilor şi pereţilor
subsolului, este permisă numai după întărirea suficientă a
mortarului zidăriei, iar în cazul umpluturii cu înălţimea mai mare
de 1 m, numai cu condiţia verificării prin calcul a rezistenţei
zidăriei.
Se permite executarea săpăturilor în teren îngheţat fără
sprijinirea pereţilor săpăturii, însă numai până la adâncimea de
îngheţ a pământului. Dacă săpătura are o adâncime mai mare,
partea neîngheţată a pereţilor săpăturii se va sprijini, iar partea
nesprijinită trebuie să se afle sub o supraveghere permanentă. În
cazul apariţiei pericolului de surpare, imediat se va îndepărta
personalul muncitor, luându-se măsuri de sprijinire.
În cazul când între organizaţia de construcţii, ca antrepenor
general al lucrării şi organizaţia de mecanizare care deţine utilajele
pentru lucrări de terasamente există relaţii de beneficiar şi
respectiv furnizor de utilaje, precizate prin contract, trebuie să fie

240
întocmite procese verbale care să cuprindă obligaţiile şi
răspunderile reciproce pe linie de S.S.M.

5.1.4. Săparea mecanică a terenului cu excavatorul

Conducătorul utilajului trebuie să supravegheze în
permanenţă starea abatajului şi în cazul pericolului de surpare va
îndepărta utilajul din zona periculoasă. Este interzisă săparea
terenului cu formarea de ieşinduri în consolă.
Solul provenit din săpătură şi bucăţile mari de rocă
dislocată trebuie să fie depozitate astfel, încât să nu împiedice
deplasarea rapidă a excavatorului în caz de pericol.
În timpul lucrului este interzis accesul oamenilor în zona
periculoasă a utilajului, care se va marca cu placarde avertizoare.
Lăţimea platformei de lucru trebuie să asigure posibilitatea
deplasării libere a utilajelor şi mijloacelor de transport.
Înainte de începerea lucrului se va verifica rezistenţa
terenului, care la necesitate se va compacta şi nivela. Pe terenurile
slabe se va aşeza un pat continuu din traverse.
Mecanicii şi asistenţii lor care deservesc utilajele de săpat
trebuie să aibă vârsta trecută de 18 ani, permis de conducere şi un
instructaj amănunţit vizând tehnica securităţii la exploatarea
utilajului de săpat.
Trecerea sau staţionarea sub cupa sau braţul excavatorului
şi draglinelor este interzisă, precum şi urcarea pe excavator a
persoanelor străine de utilaj care, pe lângă faptul că se expun
riscului de accidentare, distrag atenţia mecanicului conducător al
utilajului.
Personalul ce deserveşte maşinile este obligat să stea numai
pe locurile special destinate, potrivit misiunii sale, acestea fiind
prevăzute cu dispozitive pentru prevenirea căderii muncitorilor.
La descărcarea pământului din cupa utilajului direct în
autovehicule se va urmări ca acestea să fie astfel amplasate, încât
cupa să se apropie din spate sau din partea laterală a caroseriei.
Trecerea cupei pe deasupra cabinei autovehiculului este interzisă.
Cupa se goleşte după ce a fost coborâtă cât mai aproape de nivelul

241
caroseriei. Este interzisă aflarea şoferului în cabină în timpul
încărcării autovehiculului.
Excavatoarele acţionate electric trebuie să aibă
separatoarele şi siguranţele protejate şi închise într-o cutie
specială, care se va încuia sub lacăt după terminarea lucrului sau
când acestea se curăţă ori se repară.
Toate aparatele şi instalaţiile acţionate electric ale
excavatorului trebuie legate la pământ. Legarea la pământ o va
efectua un electrician special însărcinat cu aceasta.
Se interzice părăsirea excavatorului cu cupa ridicată. La
încetarea lucrului cupa goală trebuie coborâtă la sol.
În timpul întreruperii lucrului excavatorului, braţul trebuie
deplasat lateral faţă de frontul de lucru, iar cupa lăsată la sol.
În cazul lucrului pe schimburi este interzis a părăsi utilajul
înainte de sosirea mecanicului de schimb, căruia i se predă maşina,
informându-l de starea şi comportarea ei, cu consemnarea în
registru.
La încetarea lucrului mecanicul conducător este obligat să
curăţe utilajul, să pună toate comenzile la zero şi să asigure
excavatorul contra răsturnării, alunecării sau pornirii întâmplătoare
în timpul repausului.

5.1.5. Săparea mecanizată a terenului cu screpere şi

buldozere
Distanţa între două screpere care lucrează în coloană
trebuie să fie de cel puţin 20 m – în timpul luminos al zilei şi de
cel puţin 30 m – pe timp de noapte.
În cazul când se lucrează cu mai multe screpere autotractate
sau remorcate se va anunţa începerea mişcării convoiului prin
semnale acustice.
Se interzice apropierea screperelor tractate de panta
debleurilor. La partea superioară a debleurilor, screperele nu vor
intra în zona prismei de împingere care se va marca cu inscripţii
avertizoare. La partea inferioară a debleurilor, screperele se pot
apropia până la 1 m de piciorul taluzului. La rambleurile în curs de
execuţie, la care taluzurile se execută prin vărsarea pământului în
242
mod natural, se interzice apropierea sereperelor tractate la o
distanţă mai mică de 1m faţă de marginea superioară a rambleului.
Nu se permite deplasarea pământului cu buldozerul sub un
unghi mai mare de 300 faţă de orizontală şi nici ieşirea lamei
acestuia peste marginea taluzului.
La folosirea screperelor cu cablu, înălţimea frontului nu se
limitează, însă unghiul taluzului nu va depăşi 350.
Se interzice accesul muncitorilor pe traseul sereperelor cu
cablu, chiar şi atunci când acestea sunt oprite.
Este interzisă executarea lucrărilor cu screperul pe
marginile albiilor de râuri, pe margini de săpături sau de gropi.

5.1.6. Săparea mecanizată a terenului cu grederul

Înainte de începerea lucrului mecanicul grederului este
obligat să controleze toate mecanismele grederului, precum şi
dispozitivele de cuplare. Este interzisă folosirea grederului cu
defecţiuni.
În timpul lucrului grederistul trebuie să se sprijine în
permanenţă de volanurile de manevră sau de manetele
mecanismelor de conducere, mai cu seamă când platforma de lucru
este înclinată.
În timpul deplasării grederului este interzisă urcarea sau
coborârea de pe platforma de comandă. Este interzis accesul
persoanelor străine pe platforma grederistului.
Este interzisă categoric îndepărtarea rădăcinilor sau a
pietrelor de sub lama grederului, când acesta este în mers.
Deplasarea grederului pe curbele cu raza mică şi
întoarcerea lui trebuie efectuate cu viteză minimă.
La deplasarea grederului înapoi, lama trebuie să fie ridicată
până la refuz şi fixată sigur în această poziţie.
Este interzisă ungerea mecanismelor, reglarea lanţurilor,
dispozitivelor şi alte operaţii de întreţinere în timp ce grederul se
află în mers.
Executarea lucrului cu grederul pe terenuri necurăţate de
arbori, cioturi sau rădăcini mari şi pietre este interzisă.

243
 5.1.7. Săparea fântânilor şi a gropilor de sondaj
Este interzis a se săpa fântâni sau gropi de sondaj cu
adâncime mai mare de 1,5 m fără sprijinirea pereţilor săpăturii.
La săparea fântânilor şi a gropilor de sondaj trebuie să se
respecte următoarele reguli:
a) vârtejul folosit pentru scoaterea pământului săpat trebuie
să fie prevăzut cu un cablu sau cu o frânghie mai lungă decât
adâncimea maximă a săpăturii, astfel încât, la desfăşurarea
maximă, să rămână pe fusul vârtejului cel puţin 2-3 spire de cablu
sau 4-5 spire de frânghie;
b) vârtejul şi cablul sau frânghia trebuie alese astfel, ca să
reziste la greutatea maximă ridicată;
c) recipientul care transportă şi evacuează pământul
provenit din săpătură se fixează de cablu sau frânghie cu un cârlig
de siguranţă, cu carabină, pentru a preveni desfacerea
întâmplătoare din legătură;
d) pentru a preveni căderea bulgărilor de pământ,
recipientul nu se va încărca peste marginile lui.
e) pentru protejarea muncitorilor de eventuala cădere a
materialelor sau a recipientului, deasupra locului de lucru din
fundul fântânii se montează o apărătoare puternică, fixată pe popi
rezistenţi. Toate elementele trebuie calculate la sarcina dinamică
maximă posibilă.
La terminarea lucrărilor sau în cazul întreruperilor fântânile
sau gropile de sondaj trebuie acoperite cu panouri rezistente sau
trebuie îngrădite.
Este interzisă aprinderea de focuri, făclii etc., precum şi
fumatul la fundul săpăturii.
Coborârea muncitorilor în fântâni sau gropi de sondaj cu
ajutorul platformelor sau a coliviilor, precum şi ridicarea lor, se va
efectua cu troliuri manuale, cu o viteză maximă de 1 m/s, sub
supravegherea permanentă a conducătorului lucrării.
Troliurile folosite la săparea fântânilor şi gropilor de sondaj
trebuie prevăzute cu dispozitive cu clichet şi frâne automate, şi se
vor fixa solid de stâlpi rezistenţi plantaţi în pământ la o adâncime
de cel puţin 1,5 m. Cablurile folosite pentru coborârea şi ridicarea
244
oamenilor trebuie să aibă coeficientul de rezervă în limitele 9…12.
Se va controla starea funcţională a troliurilor înainte de începerea
lucrului şi cel puţin de două ori în timpul fiecărui interval de lucru.

5.1.8. Săparea galeriilor (tunelelor)

Toate lucrările în galerii trebuie executate sub
supravegherea permanentă a conducătorului tehnic al lucrării.
Înainte de începerea lucrărilor trebuie asigurate mijloacele
necesare de evacuare a apelor subterane din galerii şi măsurile ce
se impun în vederea evacuării rapide a oamenilor în cazul unor
situaţii ce periclitează viaţa şi sănătatea acestora.
Pământul provenit din săpătură, materialul lemnos de la
sprijinirile demontate, utilajul, dispozitivele şi alte materiale, ce nu
iau parte la procesul de lucru, trebuie imediat îndepărtate din
galerii. Este interzisă blocarea căilor de circulaţie din galerii cu
materiale, dispozitive, semifabricate etc.
Pentru ventilarea galeriilor trebuie prevăzute instalaţii de
ventilare naturală sau mecanică, care să asigure schimbarea de 5
ori pe oră a întregului volum de aer. Muncitorii trebuie echipaţi cu
măşti de autosalvare contra gazelor nocive şi cu lămpi de miner.
Coborârea oamenilor în galerie, printr-o sondă verticală cu
adâncimea până la 10 m se va efectua pe scări solide din metal cu
împrejmuire tip colivie, iar la adâncimi mai mari de 10 m acest
lucru se va face cu platforme mecanizate.
Pe sectoarele de lucru din galerii cu lungimea mai mare de
15 m trebuie instalate sisteme de semnalizare luminoasă şi sonoră
cunoscute de tot personalul muncitor.
Reţeaua de iluminare şi cea de forţă instalate în galerie
trebuie să corespundă cerinţelor de securitate pentru utilajul
electric din mine.
La capătul liniei de evacuare a pământului săpat lângă
sondă se va instala un tampon-opritor (limitator).
Este interzis fumatul şi aprinderea focului în galerii
(tunele).

245
 5.2. Măsuri de securitate la prepararea şi
transportul betoanelor şi mortarelor
5.2.1. Măsuri de securitate la prepararea betoanelor
La amplasarea unităţilor pentru prepararea betoanelor, a
instalaţiilor de concasare, sortare şi prelucrare a agregatelor se va
ţine cont de normele de S.S.M. şi de cerinţele normelor de
protecţie a mediului ambiant.
La locurile de preparare a betoanelor trebuie afişate
instrucţiuni de securitate privind modul de lucru cu instalaţiile de
preparare a betoanelor, tăbliţe de avertizare, trebuie indicaţi
principalii factori de risc.
În timpul preparării betonului, cât şi al staţionării instalaţiei
de preparare, cupa de încărcare a betonului trebuie lăsată în jos şi
blocată.
Mecanicul operator trebuie instruit şi autorizat, după o
examinare riguroasă, privind modul de funcţionare a staţiilor şi
utilajelor pentru prepararea betoanelor şi mortarelor.
Se interzice accesul persoanelor străine în zona instalaţiei
de preparare a betonului. Cabina de comandă a staţiei, în cazul
părăsirii ei de către mecanicul operator, trebuie încuiată.
Curăţarea tobei de amestec, a jgheabului de scurgere a
betonului, a buncărului de descărcare şi a altor elemente
componente, executarea lucrărilor de întreţinere şi reparare, sunt
permise numai după oprirea completă a instalaţiei de preparare şi
deconectarea acesteia de la sursa de curent electric.
Gropile de încărcare a cupelor pot fi curăţate numai după
blocarea acestora în poziţia ridicată şi după deconectarea şi
scoaterea instalaţiei de sub tensiune. Groapa de încărcare trebuie
împrejmuită din trei părţi cu balustradă de protecţie executată
conform cerinţelor de securitate.
Este interzis accesul personalului muncitor sub cupa
betonierei care este în stare ridicată şi nu este blocată.
Căile de acces şi teritoriul în jurul instalaţiei de preparare a
betonului trebuie menţinute în permanentă curăţenie.

246
 Coborârea personalului muncitor în interiorul buncărelor şi
silozurilor este permisă numai cu aprobarea scrisă a şefului
instalaţiei de preparare a betoanelor şi luarea următoarelor măsuri
de securitate:
a) iluminarea în interiorul acestor instalaţii se va efectua cu
lămpi electrice portative cu tensiunea până la 42 V;
b) legarea persoanelor care coboară în interior cu centuri de
siguranţă şi frânghie, supravegheate din exterior de cel puţin două
persoane, iar frânghia trebuie să fie cu cel puţin 2 m mai lungă
decât adâncimea de coborâre;
c) instalaţia de preparare a betoanelor trebuie complet
oprită;
d) plasarea unor podine demontabile de lucru, introduse
prin gura superioară a silozului sau buncărului, de pe care trebuie
efectuate lucrările de întreţinere, curăţare sau reparaţia necesară a
acestora.
În timpul iernii coborârea se va face numai după oprirea
sistemului de încălzire a silozului sau buncărului şi răcirea acestora
sub 40 0C.
Betonierele mobile trebuie fixate bine pe locurile de lucru
cu saboţi şi buloane.
Descărcarea amestecului de beton se va face prin
răsturnarea comandată a tobei sau deschiderea orificiului de
evacuare din cuvă. La descărcarea instalaţiei de preparat betoane
se interzice intervenţia cu lopeţi sau cu alte mijloace manuale.
Persoanele care deservesc instalaţiile de preparat betoane
acţionate electric trebuie să stea pe platforme de lucru din lemn,
acoperite cu covoraşe electroizolante din cauciuc şi să fie dotate cu
cizme şi mănuşi electroizolante.
Cupele instalaţiilor de preparare a betoanelor trebuie dotate
cu limitatoare de cursă la ridicare şi coborâre.
Se interzice circulaţia şi staţionarea persoanelor sub gurile
de descărcare ale instalaţiei de preparare a betoanelor.
Curăţarea şi spălarea instalaţiei de preparare a betoanelor se
va face numai după ce aceasta a fost scoasă de sub tensiune prin
deconectarea întrerupătorului, scoaterea siguranţelor şi încuierea
247
cutiei de protecţie a panoului sau prin decuplare de la motorul
electric.
Utilajul electric al instalaţiei de preparare a betoanelor
trebuie să fie de tip etanş, pentru a evita pătrunderea pulberilor şi
umidităţii la elementele sub tensiune, şi se va verifica lunar de
către personalul electrotehnic.
Panoul de comandă al instalaţiei de preparare a betoanelor
trebuie amplasat în apropierea manetei de manevrare a
malaxorului şi se va monta în aşa mod, încât acesta să nu fie supus
vibraţiilor şi şocurilor.
La instalaţiile de preparare a betoanelor, acţionate electric,
zilnic se va verifica starea legăturii la pământ.
Gurile de încărcare a buncărelor de beton trebuie acoperite
cu grătare din metal, având latura ochiurilor de 20 cm.
Fixarea cablurilor de tracţiune pe tamburi se va executa
astfel, încât la desfăşurarea maximă a acestora pe tambur să mai
rămână cel puţin 3 spire de cablu.
Platformele şi scările care deservesc instalaţia de preparare
a betoanelor trebuie prevăzute cu balustrade reglementare, iar
părţile instalaţiei care pot accidenta personalul muncitor trebuie
acoperite cu capote sau grilaje de protecţie.
Este interzisă ridicarea persoanelor în cupa instalaţiei de
preparare a betoanelor.
Înainte de punerea în funcţiune a dozatoarelor gravimetrice,
care fac parte din componenţa instalaţiei de preparare a betoanelor,
trebuie verificate instalaţia de legare la pământ a acestora, starea
cablurilor de alimentare cu curent, a panoului de distribuţie, a altor
utilaje componente, precum şi existenţa dispozitivelor de protecţie
la toate părţile şi elementele în mişcare.
În cazul în care şnecul de transportare a cimentului s-a
înfundat, pentru operaţiile de depanare se va opri utilajul, se va
deconecta de la reţea, se vor scoate siguranţele şi se va încuia
panoul. În timpul depanării pe panoul de distribuţie se va pune un
indicator de avertizare în care se va menţiona: “Utilaj în reparaţie.
Conectarea la reţea este interzisă”.

248
 La staţiile semiautomate de preparare a betoanelor,
operaţiile de curăţare, întreţinere şi reparaţii trebuie efectuate
respectând următoarele cerinţe de securitate:
a) să fie întrerupt curentul electric de la pupitrul de
comandă şi de la panoul general de distribuţie, iar accesul la
acestea să fie interzis;
b) să fie prezent în timpul acestor operaţii şeful de echipă al
formaţiei de lucru şi mecanicul conducător al utilajului.
Orice intervenţie la instalaţiile electrice ale staţiei de
preparare a betoanelor se va face numai de personal electrotehnic
autorizat cu calificarea corespunzătoare şi numiţi pentru aceasta de
şeful staţiei.
Încăperile închise în care se manipulează sau se execută
lucrări cu materiale pulverulente (ciment, var etc.) trebuie
prevăzute cu instalaţii mecanice de ventilaţie aspirativă, dotate cu
filtre de reţinere a prafului şi întoarcerea acestuia în procesul
tehnologic.

5.2.2. Măsuri de securitate la prepararea mortarelor

Prepararea mortarelor se va face mecanizat, cu ajutorul
malaxoarelor de mortar sau al betonierelor, respectându-se
normele de securitate a muncii specificate în punctul 5.2.1
„Măsuri de securitate la prepararea betoanelor”, precum şi unele
cerinţe de securitate specifice care urmează mai jos.
Stingerea manuală a varului se va face în gropi special
destinate pentru această operaţie, care trebuie umplute cu bulgări
de var nu mai mult decât o treime din volum, pentru ca la stingere
să nu se producă revărsarea din groapă din cauza măririi
volumului.
Mestecarea bulgărilor de var în timpul stingerii se va
efectua cu sape speciale cu cozi din lemn suficient de lungi, ca
muncitorii să nu fie atinşi de stropii de var formaţi în timpul
stingerii.
Gropile de var trebuie îngrădite cu balustrade solide de cel
puţin 1 m înălţime sau trebuie acoperite cu o podină continuă. Pe

249
timp de noapte acestea trebuie iluminate, iar pe îngrădituri trebuie
instalate placarde avertizoare.
Pasta de var se va scoate din groapă în mod mecanizat,
astfel ca să se excludă necesitatea coborârii muncitorilor.
Muncitorii care execută lucrări cu var nestins, măcinat,
trebuie supuşi unui examen medical special, care se va repeta la
fiecare 6 luni.
Muncitorii care lucrează la stingerea, scoaterea, încărcarea
şi transportul varului trebuie dotaţi cu ochelari de protecţie, mănuşi
şi cizme de cauciuc pentru a preveni arsurile care ar putea fi
provocate de var.

5.2.3. Utilizarea aditivilor (adaosurilor)

În cazul utilizării aditivilor la prepararea betoanelor trebuie
respectate măsurile de securitate a muncii, stabilite de condiţiile
tehnice şi instrucţiunile uzinei producătoare a aditivului.
Folosirea aditivilor se va face de personalul muncitor care a
depăşit vârsta de 18 ani, şi care a fost admis medical pentru
manipularea acestora. Personalul muncitor trebuie dotat cu
echipament de protecţie corespunzător.
Depozitele de materiale aditive trebuie să fie amplasate în
imediata apropiere a locurilor de utilizare. Persoanele care nu
lucrează cu aceste substanţe nu vor avea acces în locurile de
depozitare.
Utilizarea aditivilor se va efectua cu dispozitive şi unelte
speciale fiecărui aditiv, conform recomandărilor din instrucţiunile
elaborate de producătorul aditivului.

5.2.4. Măsuri de securitate la transportarea betonului

Transportarea betonului de la staţia producător se va
efectua cu autobetoniere, autobasculante sau cu alte mijloace de
transport. Pe şantier transportul betonului se va face cu pompe de
beton, transportoare, buncăre, bene, tomberoane, roabe etc. Starea
bună funcţională a mijloacelor pentru transportarea betonului se va
verifica zilnic.

250
 Este interzisă staţionarea persoanelor în raza de acţiune a
utilajului, ocupat de transportarea betonului.
Descărcarea betonului din betonieră în mijlocul de
transport se va face numai când acesta se află sub gura de
descărcare a betonului.
La transportarea şi turnarea betoanelor cu ajutorul
pompelor de beton trebuie respectate următoarele măsuri de
securitate:
a) pompa de beton se va amplasa astfel, încât mecanicul să
vadă locul unde se toarnă betonul. Dacă acest lucru este imposibil
trebuie folosite mijloace de comunicaţie prin radio sau telefon. În
lipsa acestora trebuie instalat un post de semnalizator intermediar,
care vede atât locul de betonare, cât şi amplasamentul pompei de
beton;
b) personalul care deserveşte pompa de beton va purta în
mod obligatoriu ochelari de protecţie;
c) conducta pentru transportarea betonului se va încerca
după montare, cu o presiune hidraulică cu 50 % mai mare decât
presiunea regimului de lucru, consemnând rezultatele încercării
prin proces verbal;
d) pornirea pompei de beton se va face numai după
emiterea unui semnal sonor;
e) înainte de introducerea betonului în conductă trebuie
verificate minuţios toate îmbinările şi racordurile de personal
special instruit şi autorizat în acest scop;
f) demontarea pompei de beton sau a conductei se va
efectua numai după oprirea funcţionării instalaţiei şi coborârea
presiunii până la cea atmosferică;
g) curăţarea conductelor de transportare a betonului cu aer
comprimat sau cu apă se va face la o presiune de circa 1,5 MPa. În
timpul curăţării, personalul muncitor trebuie îndepărtat la o
distanţă de cel puţin 10 m faţă de conductă, iar în faţa orificiului de
evacuare a conductei se va monta o apărătoare înclinată;
h) zilnic se va controla buna funcţionare a manometrului de
la pompa de beton. Pe geamul cadranului manometrului se va
marca cu o linie roşie presiunea de lucru;
251
 i) la defectarea pompei sau a oricărui alt element din
sistemul de pompare sau la formarea dopurilor de beton în
conductă, funcţionarea pompei trebuie oprită imediat. Lucrările de
remediere trebuie efectuate de personal instruit în acest scop.
La finalizarea procesului de turnare dispozitivele pentru
transportul betonului trebuie în mod obligatoriu curăţate şi spălate.
Durata de transportare a betonului de la locul de preparare
până la locul de turnare nu trebuie să depăşească timpul necesar
pentru păstrarea calităţilor tehnologice ale betonului.
La transportarea betonului cu benzi transportoare trebuie
respectate următoarele reguli de securitate:
a) viteza benzii nu va depăşi 1,2 m/s;
b) banda transportoare trebuie să aibă feţele căptuşite cu
straturi de cauciuc şi să fie dotată cu dispozitiv de stopare
accidentală;
c) transportarea betonului de pe o bandă pe alta sau
încărcarea de pe o bandă într-un mijloc de transport se va efectua
cu ajutorul unor pâlnii sau jgheaburi de cel puţin 60 cm înălţime,
astfel ca încărcarea să se producă prin căderea verticală a
amestecului şi nu prin aruncare;
d) este interzisă căderea liberă a amestecului de beton de pe
banda transportoare direct la locul de turnare;
e) în dependenţă de consistenţa betonului unghiul de
înclinare al benzii transportoare se va afla în limitele 15…25 0 – la
ridicare şi 8…120 – la coborâre.
Este interzisă circularţia şi staţionarea persoanelor în zona
de descărcare a betonului din autobasculante. Se permite
staţionarea personalului muncitor în partea opusă efectuării
operaţiei.
Curăţarea caroseriei autobasculantei de betonul aderent se
va face numai în poziţia normală a acesteia, în stare de repaus a
camionului.
Transportarea betonului pe schele şi eşafodaje se va efectua
pe podine cu o lăţime de cel puţin 1,2 m cu balustrade şi cu
scândură de bord. Golurile din podină lăsate pentru turnarea

252
betonului în cofraj trebuie acoperite atunci când nu se efectuează
operaţia de turnare.

5.2.5. Măsuri de securitate la transportarea mortarului

Transportarea mortarului poate fi efectuată cu
autobasculante, autobetoniere, pompe de mortar, buncăre, bene,
instalaţii de tencuit etc., starea căror trebuie zilnic verificată.
Înainte de punerea în funcţiune pompele de mortar trebuie
încercate cu o presiune de 1,5 MPa (15 atm.), iar rezultatele
încercării trebuie consemnate prin procese verbale. Trebuie
verificate şi următoarele elemente:
a) starea electromotorului, a cablului de alimentare, a
panoului de comandă, a instalaţiei de legare la pământ;
b) starea supapelor de siguranţă, starea şi ungerea organelor
şi nodurilor active;
c) starea îmbinărilor şi racordurilor conductei de transport,
poziţia ventilelor respective şi prezenţa volumului liber în
rezervorul unde se pompează mortarul.
Este interzisă depăşirea presiunii de lucru a pompei de
mortar, aceasta fiind marcată cu linie roşie pe cadranul
manometrului sau pe geamul cadranului.
Dacă în timpul funcţionării pompei de mortar apar
defecţiuni la conducte sau se formează dopuri de mortar instalaţia
trebuie oprită imediat. Orice operaţiuni de reparare, ajustare sau
ungere a instalaţiei trebuie efectuate numai când instalaţia este
oprită, scoasă de sub tensiune, iar presiunea este scăzută până la
cea atmosferică.
Nu se admite îmbinarea conductelor sau legarea acestora la
ştuţurile utilajului cu sârmă. Acest lucru trebuie făcut numai cu
coliere strânse cu buloane.
Locul de muncă al operatorului pompei de mortar trebuie
să fie în permanentă legătură cu locurile de primire a mortarului
prin semnale acustice şi luminoase, pentru a putea – la cerere –
opri sau porni pompa de mortar. Semnalele sau codul acestora
trebuie stabilit din timp de către conducătorul punctului de lucru şi
trebuie afişate în locuri vizibile.
253
 Personalul muncitor ocupat la aplicarea mortarului pe
suprafeţe cu ajutorul injectoarelor de mortar va purta, în mod
obligatoriu, ochelari de protecţie.
Conductele de mortar care intersectează locurile cu
circulaţie intensă sau căile de acces şi drumurile trebuie acoperite
cu podeţe de trecere.
În timpul curăţării conductelor de mortar cu aer comprimat
personalul muncitor se va îndepărta la cel puţin 10 m de la
conducte. Curăţarea va dura cel puţin 20 minute, iar resturile de
mortar trebuie captate şi întoarse în procesul tehnologic.
Este interzisă amplasarea conductelor de aer comprimat în
apropierea cablurilor sub tensiune sau intersecţia cu acestea, pentru
ca la o eventuală deplasare sau rupere a acestora să nu fie defectate
cablurile, fapt ce ar crea pericole de electrocutare.

5.3. Măsuri de securitate la lucrările de zidărie

5.3.1. Măsuri de securitate la executarea fundaţiilor
Înainte şi în timpul executării lucrărilor de fundaţii şi a
zidăriilor sub nivelul solului se va controla starea taluzurilor şi
rezistenţa sprijinirilor, dacă săpătura a fost executată cu pereţi
verticali sprijiniţi. La constatarea defecţiunilor lucrul se va
întrerupe până la înlăturarea acestora.
De-a lungul marginilor şanţurilor sau gropilor pentru
fundaţii se va rezerva o fâşie liberă cu lăţimea de cel puţin 0,5 m.
Coborârea materialelor în şanţuri şi gropi se va efectua
mecanizat, iar dacă acest lucru este imposibil această operaţie se
va efectua prin jgheaburi, estacade sau planuri înclinate. Se
interzice coborârea materialelor pe jgheab concomitent cu primirea
lor la capătul celălalt.
Aruncarea, răsturnarea sau coborârea materialelor se va
putea face numai atunci, când la locul de cădere sau în apropierea
acestuia nu se află personal muncitor. Coborârea personalului
muncitor în gropile pentru fundaţii se va efectua pe scări sau
rampe de acces executate conform cerinţelor de securitate.

254
 Zidul de protecţie a hidroizolaţiei se va executa numai după
turnarea fundaţiei, executarea zidului ce trebuie izolat şi a
hidroizolaţiei propriu-zise. Săpăturile în asemenea cazuri trebuie
executate cu taluz.
Dacă lucrarea impune o altfel de execuţie, zidul se va
executa conform fişelor tehnologice care prevăd toate măsurile de
securitate şi numai sub supravegherea permanentă a maistrului
lucrării.
Consolidarea fundaţiilor sau a pereţilor unor construcţii
vechi (existente) prin subzidire se va executa numai după proiecte
speciale sau fişe tehnologice şi sub supravegherea permanentă a
conducătorului lucrării.
Pentru a urmări comportarea construcţiilor vechi la
executarea lucrărilor de subzidire, înainte de începerea lucrărilor
pe zidurile subzidite trebuie montate repere pentru a putea fi
observate din timp eventualele deplasări ale construcţiei. Reperele
trebuie montate la crăpăturile zidurilor subzidite, precum şi pe
zidurile apropiate.
În cazul constatării unor deplasări sau deformări ale
construcţiei vechi, când se execută lucrările de subzidire, imediat
se va îndepărta personalul muncitor din zona periculoasă.
În terenurile cu apă subterană, înainte de începerea
lucrărilor de subzidire, trebuie luate măsuri pentru evacuarea
apelor sau coborârea nivelului acestora pe toată perioada lucrărilor
de subzidire, plus perioada de timp necesară pentru întărirea
mortarului.
Dacă în zona lucrărilor de subzidire se constată deformări
ale terenului, acestea trebuie întrerupe şi se vor relua numai după
ce terenul a fost consolidat.
Pe măsura executării fundaţiilor, spaţiul liber dintre
fundaţie şi peretele săpăturii se va umple cu pământ bine
compactat.
Demontarea sprijinirilor săpăturilor se va face din jos în
sus, pe măsura astupării spaţiilor libere cu pământ, sub
supravegherea conducătorului de lucrări. Numărul de scânduri

255
scoase simultan trebuie determinat de starea terenului, însă în toate
cazurile nu va depăşi trei scânduri.

5.3.2. Măsuri de securitate la executarea zidurilor

Manipularea şi aducerea cărămizilor, blocurilor mici şi a
altor materiale la locul de muncă se va face în dispozitive speciale,
asigurate pentru evitarea căderii materialelor de la înălţime.
Mijloacele de eşafodaj utilizate pentru executarea lucrărilor
de zidărie la înălţime trebuie să fie, de regulă, de construcţie
industrială confecţionate după proiecte tipizate. Folosirea
eşafodajelor netipizate se admite numai în cazuri excepţionale cu
acordul inginerului-şef al unităţii de construcţii. În acest caz toate
elementele eşafodajelor trebuie să fie calculate la rezistenţă, iar
schelele în integritate – la stabilitate.
Se interzice executarea zidăriei nivelului următor, dacă nu
s-au montat elementele planşeului sau dacă pe grinzile planşeului
nu s-a montat o podină provizorie.
Nivelul zidăriei după fiecare permutare a podinei de lucru
trebuie să fie de cel puţin 0,7 m mai sus faţă de nivelul podinei sau
planşeului. În caz de necesitate a executării zidăriei mai jos de
nivelul indicat personalul muncitor va utiliza centurile de siguranţă
sau trebuie să fie montate plase de protecţie la nivelul zidăriei.
Nu se admite executarea pereţilor exteriori din poziţia stând
pe perete, dacă grosimea lor este mai mică de 0,75 m. În cazul
pereţilor mai groşi de 0,75 m acest lucru se admite numai cu
utilizarea centurii de siguranţă, care trebuie legată de un dispozitiv
de siguranţă, special amenajat în acest scop şi indicat de
conducătorul punctului de lucru.
Depozitarea materialelor pentru zidărie pe podina de lucru
se va face astfel, încât între zidul ce se execută şi materialele
depozitate să rămână un spaţiu liber de cel puţin 0,5 m de-a lungul
întregului front de lucru.
La zidirea pereţilor exteriori, de pe schele interioare, cu
înălţimea mai mare de 7 m trebuie montate, în mod obligatoriu,
viziere de protecţie pe perimetrul exterior al construcţiei, care
trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
256
 a) lăţimea vizierelor de protecţie nu trebuie să fie mai mică
de 1,5 m, ele fiind montate sub un unghi de 20 0 faţă de orizontală
sau 1100 faţă de partea de jos a peretelui, iar spaţiul liber dintre
zidărie şi marginea copertinei nu va depăşi 50 mm;
b) vizierele de protecţie trebuie calculate la sarcina uniform
repartizată de la stratul de zăpadă şi o sarcină concentrată de
160 kgf aplicată la mijlocul deschizăturii;
c) primul rând de viziere se va păstra până la terminarea
zidăriei şi se va monta la cel mult 6,0 m de la sol, având copertină
continue, iar al doilea rând de viziere, mobil, se va monta la 6-7 m
de la primul rând, permutându-se pe măsura executării zidăriei
peste fiecare 6-7 m.
Personalul muncitor, ocupat de montarea, curăţarea sau
demontarea vizierelor de protecţie trebuie asigurat cu centuri de
siguranţă legate la puncte fixe ale clădirii. Se interzice circulaţia şi
depozitarea materialelor pe vizierele de protecţie, precum şi
folosirea lor în calitate de eşafodaje.
Se admite executarea zidăriilor mai înalte de 7 m fără
montarea vizierelor de protecţie, cu condiţia utilizării îngrăditurilor
din plasă montate la nivelul zidăriei.
Golurile de uşi din zidurile exterioare trebuie închise pentru
a preveni trecerea sau căderea prin ele a personalului muncitor.
Se interzice lăsarea pe ziduri a materialelor de zidărie
neintroduse în operă, a deşeurilor sau a uneltelor la întreruperea
lucrului.
La executarea placajului pereţilor, concomitent cu lucrările
de zidărie trebuie să fie luate aceleaşi măsuri de securitate, ca şi la
lucrările executate la înălţime şi la cele de învelitori.
Umplutura dintre placaj şi zidărie se va executa
concomitent cu placajul şi va depăşi obligatoriu nivelul superior al
plăcii.
Zidăria cornişelor de cărămidă ce ies din planul zidurilor
mai mult de 30 cm se va executa de pe schele exterioare. În cazul
folosirii schelelor în consolă acestea trebuie astfel montate, încât
distanţa dintre marginea exterioară a cornişei şi balustrada podinei
de lemn să fie de minim 60 cm.
257
 La executarea cornişelor din zidărie trebuie prevăzute
dispozitive pentru ancorarea lor provizorie, care se vor demonta
numai după executarea tencuielilor şi a învelitorii.
Zidăria din piatră brută se va executa, în mod obligatoriu,
în cofraje confecţionate din panouri de scândură cu grosimea de
4-5 cm, proptite cu ajutorul popilor distanţaţi la cel mult 2 m unul
faţă de altul de-a lungul zidului. Montarea cofrajelor se face
paralel cu executarea zidăriei, iar demontarea - după ce mortarul a
atins rezistenţa prevăzută de proiect sau la indicaţia maistrului.
La ridicarea materialelor cu dispozitive şi mecanisme de
mică mecanizare, personalul muncitor ce le manevrează trebuie să
respecte instrucţiunile de securitate a muncii pentru lucrul de pe
schele şi la înălţime şi trebuie dotat cu echipamentul de protecţie
corespunzător. Dispozitivele de ridicat trebuie să fie în stare bună
funcţională, dotate cu siguranţe, iar personalul muncitor ce le
manevrează trebuie să fie autorizat.
Materialele de zidărie se primesc pe podine special
amenajate şi corespunzător dimensionate sau pe planşee, în
locurile indicate de conducătorul postului de lucru.
Se interzice evacuarea molozului şi a deşeurilor de
materiale prin aruncarea din construcţie.

5.3.3. Măsuri de securitate la executarea coşurilor de fum

din cărămidă
La executarea coşurilor de fum din cărămidă se vor admite
de sine stătător numai persoanele care au depăşit vârsta de 18 ani,
sunt apte medical pentru lucru la înălţime mare, au instruire
specială şi stagiu de muncă nu mai mic de un an.
Lucrările de zidărie la coşurile de fum din cărămidă trebuie
întrerupte în cazul ploilor puternice, furtunilor mai mari de gradul
6 (11 m/s).
La coşurile cu înălţimea de până la 50 m între locurile de
muncă ale zidarilor şi ale personalului muncitor care încarcă
elevatorul trebuie montată o semnalizare acustică, iar la înălţimi
mai mari de 50 m – semnalizare automată acustică şi optică.

258
 Trecerile pentru oameni şi căile de acces pentru vehicule,
care conduc la coş, precum şi locurile de muncă de lângă coş
trebuie protejate prin acoperire cu panouri şi îngrădiri laterale
rezistente.
Zona periculoasă din jurul coşului trebuie să aibă o
dimensiune de cel puţin 1/10 din înălţimea coşului, dar în toate
cazurile trebuie să depăşească 10 m, să aibă îngrăditură de
protecţie pe care se vor afişa tăbliţe avertizoare, pentru a preveni
accesul persoanelor străine în zona periculoasă.
Zidăria coşului cu diametrul de până la 3 m se va executa
de pe o podină din panouri demontabile, bine fixate pe grinzi sau
ţevi încastrate în zidăria coşului. Sub podina de lucru la distanţa de
1,2…1,5 m se va monta o podină de protecţie pentru a preveni
căderea unor obiecte sau materiale. După demontarea şi
permutarea podinelor, găurile în care s-au sprijinit ţevile sau
grinzile trebuie astupate. Este interzisă depozitarea materialelor pe
podina de protecţie.
Podina de lucru trebuie calculată la sarcina maximă creată
de materialele depozitate, de utilaje şi de personalul muncitor cu
coeficientul de siguranţă de cel puţin şase. Este interzisă
suprasolicitarea podinelor de lucru, faţă de sarcina maximă
admisă.
Lucrările de zidărie la coşurile din cărămidă cu diametrul
mai mare de 3 m trebuie executate de pe schele suspendate, legate
de elevatorul turn sau de pe podine sigure, aşezate pe grinzi
încastrate bine în zidăria coşului şi pe turnul elevator, conform
unor proiecte aprobate în modul corespunzător.
Pe perimetrul coşului, la înălţimea de 2 - 5 m, se va monta
o vizieră de protecţie cu lăţimea de 2,5 m, înclinată sub 20 0 faţă de
orizontală şi calculată să suporte sarcina maximă creată de
greutăţile ce eventual ar putea să cadă de la înălţime. Viziera are
destinaţia de a proteja personalul muncitor ce lucrează la baza
coşului.
Urcarea personalului muncitor pe coş, în exterior, se va
face pe trepte din oţel rotund cu diametrul de cel puţin 20 mm,
aşezate în rânduri verticale alternativ, fixate în zidăria coşului pe o
259
adâncime de cel puţin 25 cm şi cu capetele îndoite, distanţate pe
verticală la cel puţin 35 cm.
Începând cu înălţimea de 20 m trebuie prevăzute podine de
odihnă montate la distanţa de 10 m una faţă de alta. Începând de la
înălţimea de 5 m pe toată înălţimea coşului, treptele trebuie
împrejmuite cu o colivie de protecţie fixată din două în două
trepte.
La urcare sau coborâre centurile de siguranţă ale
personalului muncitor trebuie legate de trepte. Pentru asigurarea
muncitorilor se va folosi un cablu de siguranţă legat la partea
superioară a coşului. Urcarea personalului muncitor pe ultima
treaptă este interzisă.
În cazul existenţei elevatorului-turn personalul se va urca
pe scările interioare din jurul acestuia, prevăzute cu balustrade, iar
elevatorul se va îngrădi pe toate părţile cu plasă de sârmă sau
scânduri.
Pentru coşurile mai înalte de 50 m, în interiorul acestora se
va instala un elevator-turn pentru ridicarea personalului muncitor,
care trebuie să corespundă regulilor de securitate prevăzute pentru
lifturile de persoane.
La nivelul platformei de lucru al podinei de protecţie şi al
căii de acces elevatorul-turn trebuie îngrădit cu plasă metalică, iar
podina de lucru trebuie prevăzută cu scânduri de margine
reglementare.
Pentru prelungirea în înălţime a turnului elevatorului
trebuie executate schele rezistente, fiind interzisă executarea
acestei operaţii de pe elementele (contravântuiri, moaze etc.)
elevatorului.
La utilizarea macaralei în consolă pentru ridicarea
materialelor pe platforma de lucru, în platformă se va prevedea o
deschizătură care să permită trecerea liberă a dispozitivului pentru
transportul materialelor. Această deschizătură trebuie prevăzută cu
o uşă cu balamale (oblon) care se deschide în sus şi rămâne
deschisă numai în timpul trecerii materialelor. Pentru o mai mare
siguranţă, în jurul deschizăturii trebuie montate parapete rezistente,
conform cerinţelor de securitate.
260
 Muncitorul care primeşte materialele trebuie să fie dotat cu
centură de siguranţă, legată deasupra capului său de un punct fix şi
rezistent al construcţiei.
Se interzice lucrul în interiorul coşului în timpul
transportului materialelor cu macaraua în consolă prin interiorul
acestuia. Sistemul de agăţare al dispozitivului pentru ridicarea
materialelor trebuie prevăzut cu o siguranţă, care să excludă
desprinderea acestuia de pe cârlig.
La executarea zidăriei coşului se interzice:
a) depozitarea materialelor pe zidăria coşului;
b) evacuarea molozului şi a altor materiale prin aruncarea
de sus;
c) circulaţia şi staţionarea pe zidăria coşului.
La rostuirea zidăriei coşului nu se permite aplecarea în
afara zidului, luându-se măsuri contra căderii în gol a personalului
muncitor.
La dărâmarea coşurilor vechi sau deteriorate prin explozie
se va instala pază în jurul lui pe o zonă, având raza egală cu
înălţimea coşului plus 5 m. Personalul muncitor trebuie evacuat
din zona periculoasă. Începerea dărâmării trebuie semnalizată.

5.4. Securitatea lucrărilor de betonare şi executare

a construcţiilor din beton armat

5.4.1. Măsuri de securitate la executarea cofrajelor

Elementele componente ale cofrajelor pentru turnarea
construcţiilor din beton şi beton armat trebuie bine asamblate şi
consolidate între ele temeinic.
Cofrajele industrializate trebuie montate în strictă
conformitate cu indicaţiile din proiectele de execuţie şi fişele
tehnologice. Orice abatere de la acestea se va efectua pe
răspunderea personalului tehnic al şantierelor şi va trebui să
prevină orice accident de muncă.
Lucrările cu cofraje speciale, unificate sau cu o tehnologie
complexă, trebuie executate pe bază de proiecte aprobate care

261
trebuie să cuprindă pe lângă instrucţiunile de montare şi exploatare
şi cerinţele de S.S.M.
La lucrările de montare şi demontare a cofrajelor executate
la înălţime trebuie admis numai personalul muncitor care:
a) este apt din punct de vedere medical pentru lucrul la
înălţime;
b) a depăşit vârsta de 18 ani, are calificarea
corespunzătoare şi stagiu de muncă la înălţime de cel puţin doi ani;
c) este instruit cu privire la normele de securitate a muncii
la executarea acestor lucrări.
Şefii formaţiunilor de lucru care execută lucrări la înălţime
trebuie să verifice zilnic starea personalului muncitor şi dotarea
acestuia cu echipament de protecţie specific, stabilind şi punctele
fixe şi trainice pentru prinderea centurilor de siguranţă. Dacă
asemenea puncte lipsesc în apropierea locurilor de muncă, atunci
trebuie întinse cabluri rezistente cu întindere suficientă, pentru a
limita balansarea în caz de cădere, între puncte fixe mai
îndepărtate.
Cofrajele pentru turnarea elementelor din beton şi beton
armat, inclusiv sprijinirile şi susţinerile, precum şi podinele de
lucru, trebuie executate cu respectarea prevederilor din
documentaţia tehnică.
La instalarea elementelor cofrajului în mai multe nivele,
fiecare nivel următor se va monta numai după întărirea sigură a
nivelului de jos.
Este interzisă amplasarea pe cofraje a utilajelor şi
materialelor care pot transmite acestora sarcini suplimentare,
neprevăzute de proiect.
Elementele componente ale cofrajelor trebuie protejate de
eventualele lovituri provocate de mijloacele de transport în
trecere, de materialele şi încărcăturile ridicate sau transportate cu
mijloace de ridicat.
Este interzisă ridicarea simultană cu macaraua a mai multor
elemente de cofraj. Primirea elementelor de cofraj se va face de
către personalul muncitor numai după oprirea completă a
mijlocului de ridicat. Desprinderea de la cârligul macaralei se va
262
efectua numai după întărirea sigură şi asigurarea stabilităţii
acestora.
La asamblarea elementelor de cofraj cu buloane, bolţuri cu
pană sau şuruburi, verificarea coincidenţei orificiilor se va face cu
dornuri speciale, fiind strict interzisă verificarea acestora prin
introducerea degetelor în orificiile respective.
Lucrul de montare a cofrajului se consideră terminat numai
după montarea tuturor elementelor în poziţie definitivă, cu toate
legăturile asigurate conform documentaţiei tehnice.
În cazul prelucrării materialelor lemnoase personalul
muncitor trebuie dotat cu ochelari de protecţie. Îndepărtarea
aşchiilor şi rumeguşului se va face cu perii. Este interzis fumatul la
aceste lucrări.
Se interzice lucrul pe cofraje, montarea sau demontarea
acestora la înălţime în cazul furtunilor sau vântului cu o intensitate
mai mare de 6 grade şi a vizibilităţii reduse.
Montarea şi demontarea cofrajelor la înălţime trebuie
făcută de pe podine de lucru aşezate pe schele şi prevăzute cu
parapete şi scândură de bord. Schelele pentru cofraje la înălţimi ce
depăşesc 5 m trebuie să fie executate conform unor proiecte
special elaborate în acest scop.
Se admite montarea cofrajelor până la înălţimi de 5 m de pe
scări, dacă acestea au fost asigurate contra alunecării sau
răsturnării, iar personalul muncitor este dotat cu centuri de
siguranţă legate de puncte fixe şi stabile existente sau artificial
create. Demontarea cofrajelor de pe scări este interzisă, indiferent
de înălţimea la care se lucrează.
În cazul executării unor cofraje înclinate, podinele de lucru
pentru montarea acestora trebuie construite în trepte cu lăţimea de
cel puţin 0,5 m.
Cofrajele pentru planşeele din beton armat trebuie montate
numai după fixarea definitivă a pieselor ce constituie scheletul.
Montarea cofrajului se va efectua de pe o podină provizorie
amplasată pe grinzile scheletului şi asigurată pe contur cu parapete
de protecţie.

263
 Decofrarea construcţiilor din beton armat este admisă
numai după întărirea suficientă a betonului, la dispoziţia şefului de
lucrări, iar a construcţiilor de o importanţă deosebită (după lista
stabilită de proiect) – numai cu învoirea eliberată de inginerul-şef
sau persoana asimilată acesteia a organizaţiei ce execută lucrările.
Este interzisă utilizarea răngilor şi târnăcoapelor, precum şi
forţarea sau izbirea elementelor de susţinere.
Suporturile elementelor ce lucrează la încovoiere trebuie
coborâte încet prin slăbirea penelor sau a preselor, treptat, în două
sau trei reprize, cu câte o jumătate sau o treime din săgeata
calculată, încât construcţia să poată prelua sarcina în mod treptat.
În cazul unor construcţii importante, pentru care cofrajele
se proiectează, proiectantul este obligat să dea şi indicaţii asupra
modului de decofrare.
În cazurile prevăzute de proiect la decofrare trebuie să fie
lăsate sprijiniri pentru preluarea parţială a sarcinilor.
Încărcarea construcţiilor decofrate cu sarcinile prevăzute de
proiect, se admite numai după ce betonul a atins rezistenţa
prescrisă.
Operaţiile de cofrare şi decofrare trebuie să fie executate
sub supravegherea permanentă şi răspunderea directă a maistrului
şi şefului de echipă, care vor urmări ca acestea să se desfăşoare în
ordinea lor tehnologică și în condiții absolute de securitate.

5.4.2. Măsuri de securitate la fasonarea şi montarea

armăturilor
Armarea elementelor de beton se va face conform
prevederilor proiectului de execuţie a lucrărilor.
Persoanele care fac recepţionarea armăturilor pe şantier
sunt obligate să controleze ca acestea să corespundă standardelor şi
prevederilor documentaţiei tehnice.
Descolăcirea şi îndreptarea oţelului pentru armarea
construcţiilor din beton trebuie făcută pe un teren special amenajat
în acest scop şi îngrădit.

264
 În cazul tăierii cu stanţa mecanică a barelor cu lungimea
mai mică de 30 cm trebuie utilizate dispozitive care preîntâmpină
zborul acestora sau prinderea mâinilor în timpul tăierii.
Praful metalic şi de rugină provenit din prelucrarea şi
fasonarea armăturii trebuie îndepărtat cu perii, mături sau prin
aspiraţie cu aer, interzicându-se cu desăvârşire îndepărtarea
acestuia cu mâna liberă.
La îndreptarea oţelului-beton pentru armături cu ajutorul
mecanismelor este necesar ca:
a) fixarea capetelor armăturii în tamburul de îndreptare să
se facă numai după oprirea motorului;
b) înainte de pornirea motorului tamburul trebuie acoperit
cu apărătoarele de protecţie.
Elementele carcaselor de armătură trebuie pachetate cu
considerarea condiţiilor de ridicare, transportare şi depozitare la
locurile de montare.
La montarea armăturilor în apropierea reţelelor electrice
sub tensiune trebuie luate măsuri speciale de electrosecuritate
pentru a preveni electrocutările, măsuri care trebuie să fie înscrise
în fişa tehnologică de execuţie a lucrărilor.
Îndoirea manuală a armăturii de oţel se va face cu chei
speciale, în bună stare. Uneltele şi dispozitivele de îndoire a
armăturii trebuie verificate de fiecare dată înainte de începerea
lucrărilor.
Sudarea armăturilor şi montarea carcaselor de oţel-beton se
va face cu respectarea strictă a regulilor prevăzute de prezentele
norme. Se interzice circulaţia oamenilor pe armăturile carcaselor
sudate.
Transportarea, manipularea şi depozitarea armăturii se
execută astfel, încât aceasta să nu fie murdărită cu noroi şi în
special cu unsori, păcură, bitum şi cu alte materiale care pot
înrăutăţi lucrul comun a armăturii şi a betonului.
Sudarea carcaselor pentru stâlpi, grinzi şi piloţi trebuie
făcută în poziţie orizontală, pe capre sau pe suporturi metalice.
La executarea lucrărilor de pretensionare a armăturii este
necesar:
265
 a) să fie îngrădite locurile de trecere a oamenilor cu
îngrădituri de protecţie cu înălţimea de cel puţin 1,8 m;
b) să fie utilizate dispozitivele de întindere a armăturii cu
sistem de semnalizare sonoră acţionat odată cu pornirea motorului
dispozitivului de întindere;
c) să nu se admită aflarea oamenilor la o distanţă mai mică
de 1 m de locul de încălzire a barelor cu curent electric.
Este interzisă montarea armăturii sau a carcaselor sudate în
grinzi sau alte elemente izolate de pe fundul cofrajului. Aceste
lucrări trebuie efectuate de pe podine alăturate cofrajului cu
lăţimea de cel puţin 0,7 m cu parapete şi scândură de margine
montate pe schele reglementare.
În cazul când nu pot fi realizate podine cu parapete,
montarea armăturilor la înălţime se va face cu utilizarea centurilor
de siguranţă legate de puncte fixe.

5.4.3. Măsuri de securitate la turnarea şi compactarea

betonului
Înainte de a începe turnarea betonului în cofraj şeful
punctului de lucru trebuie să controleze starea benelor, a
cofrajului, a schelelor şi a podinelor de lucru. Defecţiunile
constatate trebuie înlăturate imediat. Dacă turnarea se efectuează
cu ajutorul burlanelor telescopice se va controla siguranţa legării
acestora între ele şi la cablul de siguranţă.
La turnarea betonului din buncăre sau bene distanţa de la
marginea de jos a acestora şi betonul turnat anterior sau suprafaţa
pe care se toarnă betonul nu trebuie să fie mai mare de 1 m, dacă
alte distanţe nu sunt prevăzute de proiectul de executare a
lucrărilor.
Muncitorii ocupaţi de turnarea betonului pe suprafeţe cu
înclinarea mai mare de 200, trebuie să fie echipaţi cu centuri de
siguranţă fixate de elemente solide şi rezistente.
Estacadele pentru descărcarea betonului din autobasculante
trebuie dotate cu piloţi-tampon. Între pilotul-tampon şi îngrăditură
trebuie să fie prevăzute treceri cu lăţimea de cel puţin 0,6 m.

266
 Este interzis accesul persoanelor străine în zona de turnare,
unde există pericolul căderii betonului.
La compactarea betonului cu ajutorul vibratoarelor trebuie
luate următoarele măsuri de securitate:
a) vibratoarele trebuie verificate înainte de începerea
lucrului, cele cu defecţiuni fiind scoase din uz;
b) carcasa vibratorului trebuie legată la pământ, iar
personalul muncitor care lucrează cu vibratoare trebuie să poarte
cizme din cauciuc şi mănuşi electroizolante pentru joasă tensiune;
c) conductoarele electrice care alimentează vibratoarele
trebuie să fie flexibile şi izolate în tub de cauciuc;
d) în timpul deplasării vibratorului sau la întreruperea
lucrului pentru un timp oricât de scurt, acesta trebuie deconectat în
mod obligatoriu de la reţeaua electrică;
e) se interzice deplasarea sau manevrarea vibratoarelor de
tuburile cu conductorii de curent.
În cazul defectării vibratorului în timpul lucrului, acesta
imediat trebuie deconectat şi predat personalului electrotehnic al
şantierului pentru verificare.
La compactarea betonului cu vibratoare trebuie admis
numai personal muncitor care a trecut instruirea referitoare la
manipulare, precum şi cea specifică de securitate a muncii.

5.4.4. Măsuri de securitate la turnarea betonului în cofraj

glisant
Zilnic, înainte de începerea lucrului, şeful punctului de
lucru este obligat să controleze starea cofrajului glisant,
îngrăditurile, balustradele, podinele, schelele etc., şi să ia măsurile
de remediere a defecţiunilor constatate.
La locurile de muncă trebuie afişate indicatoare care să
specifice încărcările maxime şi modul de amplasare a materialelor
pe podinele de lucru sau pe schelele suspendate.
Locurile de comunicare între podinele de lucru şi schelele
suspendate trebuie îngrădite, iar muncitorii care lucrează la
înălţime trebuie dotaţi cu centuri de siguranţă legate de puncte fixe
şi trainice.
267
 Podinele de lucru şi căile de acces la locurile de muncă
trebuie menţinute în permanentă curăţenie. Golurile tehnologice
din podinele de lucru trebuie îngrădite sau acoperite cu grătare cu
ochiuri de cel mult 7 x 7 cm.
Personalul muncitor care lucrează la turnarea betonului în
cofraje glisante trebuie să fie verificat medical pentru lucrul la
înălţime.
Elementele cofrajului glisant trebuie executate în strictă
conformitate cu proiectul şi fişele tehnologice.
Demontarea cofrajului glisant trebuie executată în ordinea
stabilită anticipat şi sub conducerea directă a şefului punctului de
lucru.
Materialele rezultate în urma demontării cofrajului glisant
trebuie imediat coborâte la sol cu ajutorul macaralelor.
Scoaterea cadrelor ce susţin vinciurile se permite numai
după întărirea suficientă a betonului şi indicaţia şefului de lucrări.
În cazul furtunilor însoţite de descărcări electrice şi a altor
intemperii periculoase (ploi torenţiale, ninsori abundente, ceaţă
densă etc.) lucrările trebuie întrerupte, iar personalul muncitor
trebuie să coboare la sol.

5.5. Măsuri de securitate la lucrările de montare

5.5.1. Cerinţe generale de securitate

La montarea elementelor prefabricate şi a utilajului
tehnologic trebuie admise numai persoane care au împlinit vârsta
de 18 ani şi sunt apte medical pentru executarea lucrărilor la
înălţime. Rezultatul avizului medical se va consemna în registru şi
în fişa de instruire.
Pe sectoarele unde se execută lucrările de montare nu se
admite executarea altor lucrări şi aflarea persoanelor străine.
Montarea elementelor prefabricate şi a utilajelor
tehnologice se va face după un proiect de organizare a lucrărilor şi
conform fişelor tehnologice, în care se expune în mod detaliat

268
desfăşurarea lucrărilor, măsurile specifice de securitate a muncii,
precum şi echipamentul de protecţie necesar.
Conţinutul fişelor tehnologice trebuie să fie minuţios
prelucrat cu întregul personal muncitor care lucrează la montare de
către conducătorul tehnic al montării (inginer, tehnician, maistru,
şef de echipă), care este obligat să asigure şi echipamentul de
protecţie corespunzător, urmărind şi utilizarea acestuia.
Conducătorul tehnic al lucrărilor este obligat să verifice
cunoştinţele în materie de securitate a muncii ale întregului
personal şi să nu admită la conducerea procesului de montare
persoane care nu au cunoştinţe temeinice în acest domeniu.
Pentru montarea elementelor prefabricate şi a utilajelor
tehnologice şi pentru lucrul la înălţime cu diferite unelte acţionate
electric sau pneumatic trebuie utilizate schele, eşafodaje, scări de
acces etc., respectându-se normele de securitate a muncii specifice
utilizării acestora.
Acolo unde, din diferite motive, nu se pot utiliza schelele,
conducătorul tehnic al lucrării trebuie să dea în scris indicaţii
amănunţite privind modul de lucru şi de prevenire a accidentelor
de muncă şi să supravegheze, personal, tot timpul modul în care se
lucrează. Este interzisă executarea lucrărilor de montaj de pe scări
mobile la înălţimi mai mari de 1,5 m.
Toate elementele care se manipulează trebuie curăţate în
prealabil de noroi, gheaţă etc.
Este interzisă executarea lucrărilor de construcţii-montaj şi
prezenţa oamenilor în zonele, deasupra căror are loc transportarea,
instalarea şi întărirea provizorie a elementelor prefabricate sau a
utilajului. La montarea clădirilor sau construcţiilor speciale cu o
singură secţie, executarea concomitentă a lucrărilor de montare şi a
altor lucrări de construcţii la diferite nivele se permite doar după
amenajarea prealabilă între acestea a unor podine sigure de
protecţie (siguranţa se va confirma prin calcule corespunzătoare la
acţiunea sarcinilor dinamice) conform dispoziţiei scrise a
inginerului-şef, după realizarea întregului ansamblu de măsuri ce
asigură securitatea lucrărilor şi, numirea şi prezenţa la locul de
executare a lucrărilor a unor persoane responsabile de manipularea
269
încărcăturilor cu macaraua, precum şi de efectuarea controlului
permanent asupra respectării instrucţiunilor de securitate a muncii
de către macaragiu, semnalizator şi legătorul de sarcină.
Este interzisă aşezarea podinelor, chiar şi a celor provizorii,
a materialelor, uneltelor sau a altor piese peste elementele
prefabricate sau peste utilaje, dacă acestea nu sunt definitiv
montate.
Procedeele de legare a elementelor de construcţii şi a
utilajului trebuie să asigure transportarea acestora spre locul de
instalare în poziţie apropiată de cea prevăzută de proiect.
Înainte de începerea ridicării, elementul de construcţie sau
utilajul pregătit trebuie verificat în ceea ce priveşte eventualele
deformări în timpul ridicării, din cauza sarcinilor de montare, apoi
se determină locurile de aplicare a dispozitivelor de prindere,
verificând în prealabil şi starea acestor locuri.
Se interzice ridicarea elementelor din beton armat
prefabricat care nu posedă urechi de montare sau repere care
asigură legarea şi montarea lor corectă.
Pentru agăţarea elementelor trebuie folosite următoarele
dispozitive:
a) urechi sau ochiuri de oţel beton care se înglobează în
elementele prefabricate de beton în timpul betonării lor;
b) bride de inventar;
c) ochiuri din cablu de oţel sau lanţ;
d) dispozitive de prindere speciale, confecţionate din metal
(crapane, juguri, traverse etc.).
Toate dispozitivele de agăţare şi de legare a sarcinii la
cârligul macaralei sau al altui mijloc de ridicat trebuie alese în
funcţie de forma elementului de construcţie sau a utilajului ce
trebuie ridicat, de greutatea acestuia şi de posibilitatea de scoatere
sigură a dispozitivelor, după montarea elementului sau a utilajului.
Dispozitivele de agăţare trebuie să asigure dezlegarea de la
distanţă, dacă înălţimea de la orizontul de lucru până la punctul de
agăţare depăşeşte 2 m.
Nu se admite executarea lucrărilor de montare la înălţime
în locuri deschise pe timp de vânt puternic ce depăşeşte gradul 6
270
(11 m/s), pe polei, ninsoare, ploaie puternică, ceaţă care înrăutăţesc
vizibilitatea în limita frontului lucrărilor; montarea elementelor cu
suprafeţe mari este interzisă dacă puterea vântului depăşeşte gradul
5 (8 m/s).
Este interzisă ridicarea elementelor mai grele decât
capacitatea de ridicare a macaralei în poziţia respectivă a braţului.
Fixarea dispozitivelor de prindere sau a cablurilor trebuie
făcută astfel, încât să se excludă posibilitatea desprinderii sau a
deplasării elementului în timpul ridicării şi transportului, iar
desfacerea lor după montare să se facă cât mai simplu şi fără
eforturi prea mari.
După verificarea dispozitivelor de agăţare şi prindere la
cârligul macaralei se face controlul definitiv al întregului sistem
prin ridicarea elementului de construcţie la înălţimea de 10 – 30
cm, când cablurile, lanţurile sau frânghiile sunt complet întinse.
Dacă la verificare se constată anumite deficienţe
(alunecarea cablurilor, frânghiilor, dispozitivelor de agăţare etc.)
elementele care se montează trebuie coborâte imediat în poziţia
iniţială. După înlăturarea defectelor constatate, se reîncepe
ridicarea cu foarte multă atenţie şi fără smucituri.
Pentru dirijarea elementelor de construcţie sau a utilajelor
în timpul manipulării, prevenirea legănării sau a rotirii acestora
trebuie utilizate ancoraje din frânghii sau cabluri subţiri de oţel.
În timpul întreruperilor de lucru sau a pauzelor stabilite este
interzis să se lase elementele de construcţie sau utilajele în poziţie
suspendată.
Se interzice aflarea oamenilor pe elementele de construcţie
sau pe utilajele manipulate. În timpul suspendării încărcăturii nu se
fac reparaţii la obiectul care se ridică şi nici la dispozitivele de
ridicare.
Muncitorii care primesc obiectele la înălţime şi le aşează pe
reazeme vor lucra pe schele sau platforme speciale, prevăzute cu
balustrade. Ei trebuie să aibă centură de siguranţă legată solid de
un element stabil şi rigid al construcţiei.
În cazul când pe elementele prefabricate din beton sau
metal ale clădirilor, sau pe instalaţiile tehnologice sunt necesare
271
schele sau platforme pentru a se executa în condiţii de siguranţă
îmbinarea, finisarea sau vopsirea elementelor sau ansamblurilor,
acestea trebuie construite şi montate pe elementul prefabricat la
sol, urmând a fi ridicate la înălţime în ansamblu.
Dacă metoda indicată la abzațul precedent nu poate fi
aplicată eficient, atunci trebuie folosite turnuri sau scări mobile la
care platformele de sus să fie prevăzute cu îngrăditură, scândură de
bord şi cu scări de acces, construite în conformitate cu cerinţele de
securitate.
Dacă lucrările de monolitizare sau de sudare se execută de
pe schele suspendate, atunci personalul muncitor va purta în mod
obligatoriu centura de siguranţă cu un capăt fixat de un element
rezistent al construcţiei.
Dezlegarea elementului ridicat de la cârligul macaralei se
va efectua numai după ce s-a verificat stabilitatea sigură a acestuia.
Stabilitatea se asigură fie prin lucrări definitive prevăzute de
proiect, fie prin lucrări provizorii prevăzute de fişele tehnologice
de montare (tiranţi, pene, contravânturi, reazeme, sprijiniri etc.).
Se admite aşezarea vremelnică, însă sigură a obiectelor ce se
montează numai pe alte elemente de construcţii deja montate şi
consolidate definitiv conform prevederilor din proiectul lucrărilor.
Tiranţii care fixează elementele montate trebuie prinşi de
ancore solide, verificate şi trebuie să fie cel puţin în număr de trei.
Prinderea scripeţilor, palanelor de elementele de construcţii
definitiv montate anterior este permisă numai după verificarea
prealabilă prin calcul a acestor elemente la sarcinile suplimentare
ce apar.
Lucrul nu poate fi terminat până când elementul de
construcţie nu va fi fixat în poziţie definitivă, conform proiectului.
Dacă în unele cazuri elementul nu poate fi fixat, el trebuie
coborât la sol, se va înlătura cauza care împiedică fixarea lui şi
apoi se va ridica din nou. În nici un caz elementul nu se lasă agăţat
în cârlig sau pe dispozitivul de ridicare.
La executarea lucrărilor de montare în condiţiile
întreprinderilor în funcţiune reţele electrice şi alte comunicaţii
inginereşti din zona lucrărilor trebuie să fie deconectate,
272
scurtcircuitate, iar utilajul şi conductele trebuie eliberate de
substanţele nocive, combustibile sau cu pericol de explozie.
Pentru a verifica coincidenţa găurilor de bolţuri sau de
nituri, montorii trebuie să folosească dornuri metalice. În nici un
caz coincidenţa găurilor îmbinărilor nu trebuie verificată cu
degetele.
La transportarea elementelor de construcţii sau a utilajului
distanţa dintre acestea şi părţile clădirilor sau utilajului deja montat
trebuie să fie pe orizontală – de cel puţin 1 m, iar pe verticală – de
cel puţin 0,5 m.
Ridicarea elementelor de construcţii sau a utilajului se
admite doar la poziţia verticală a cablurilor, fiind interzisă cu
desăvârşire târârea acestora. Toate cablurile folosite la lucrările de
montare trebuie să corespundă standardelor în vigoare şi să aibă
certificatul uzinei producătoare. Cablurile fără certificat, care deja
au fost exploatate, trebuie probate în conformitate cu cerinţele
instrucţiunilor în vigoare şi doar după aceea se va stabili utilitatea
lor pentru exploatare.
Până la începerea lucrărilor de montare se va stabili ordinea
schimbului de semnale convenţionale între macaragiu şi persoana
ce conduce procesul de montare. Toate semnalele trebuie date de o
singură persoană, cu excepţia semnalului „Stai”, care poate fi
transmis de orice persoană care a observat un pericol real.

5.5.2. Securitatea lucrărilor de încărcare, descărcare,

transport şi depozitare a elementelor prefabricate
Producătorul de elemente prefabricate va întocmi o fişă
tehnologică pentru operaţiile de manipulare, transport şi depozitare
pentru fiecare element, care trebuie transmisă la şantier odată cu
furnizarea acestuia. Aşezarea elementelor prefabricate pe mijlocul
de transport, transportul şi descărcarea acestora, în locuri special
amenajate, se va face conform prescripţiilor din fişele tehnologice
şi normelor generale de manipulare a încărcăturilor.
Elementele prefabricate de formă regulată se depozitează în
stive cu şipci sau juguri între rânduri, astfel încât să nu fie posibilă
răsturnarea sau alunecarea acestora. La necesitate, elementele
273
depozitate se vor asigura împotriva alunecării, răsturnării sau
rostogolirii, prin aşezarea unor suporturi speciale la marginea
stivei sau pieselor formate din stâlpi, cu contrafişe sau pene.
Prefabricatele de forme neregulate şi instabile trebuie
manipulate şi depozitate numai pe bază de fişe tehnologice.
Depozitarea elementelor mari se va face pe rastele speciale
care să permită o aşezare uşoară a elementelor în dispozitivul de
prindere, stabilitatea pe tot timpul depozitării şi să nu admită
deteriorarea marginilor elementului. Rastelele trebuie calculate
pentru cele mai nefavorabile condiţii cu coeficientul de siguranţă
de cel puţin şase. Este interzisă rezemarea de rastel (chiar şi
temporar) a elementelor prefabricate din beton armat.
La locul de muncă trebuie depozitate numai cantităţile de
elemente care intră în execuţie, în aşa mod, încât să fie posibilă
agăţarea lor fără operaţiuni suplimentare (răsturnare, aşezare pe
muchie etc.) şi să nu se blocheze căile de manevrare, drumurile şi
trecerile pentru personalul muncitor.
Între stivele de elemente prefabricate trebuie asigurate
spaţii de circulaţie pentru mijloacele de transport şi mecanismele
de ridicat, precum şi treceri pentru personalul muncitor, cu lăţimea
de cel puţin 1 m.

5.5.3. Securitatea lucrărilor de montare a construcţiilor

metalice
Construcţiile metalice de înălţime mare, aşezate în poziţie
verticală, trebuie imediat consolidate cu ancoraje, care se vor
îndepărta numai după fixarea definitivă a acestora conform
proiectului.
Lucrările de fixare, nituire sau sudare a construcţiilor
metalice la înălţime trebuie executate de pe schele fixate solid de
construcţiile respective sau suspendate de ele.
Trecerea de la un element la altul se va efectua pe podeţe
îngrădite reglementar. Se interzice mersul pe talpa superioară a
fermelor sau grinzilor, precum şi pe elementele de legătură
(contravânturi, diagonale, pene etc.) ale fermelor. Se permite
trecerea pe tălpile interioare ale fermelor şi grinzilor numai în
274
cazul existenţei unui cablu rezistent şi bine întins de-a lungul
elementului, de care se va prinde capătul centurii de siguranţă
purtată de muncitor.
Este interzisă lăsarea în stare suspendată a elementelor de
construcţie în curs de ridicare. Desprinderea după montare a
elementelor se admite numai după controlul stabilităţii lor,
realizată după cum urmează:
a) pentru stâlpi - numai după ce aceştia au fost fixaţi cu cel
puţin patru buloane de ancorare;
b) pentru ferme de acoperiş - numai după ce acestea au fost
fixate cu pene şi contravântuiri de fermele montate şi fixate
anterior;
c) pentru grinzile căilor podurilor rulante şi a fermelor -
numai după ce au fost fixate de stâlpi cu un număr egal cu cel
puţin 50 % din numărul găurilor pentru nituri sau buloane
prevăzute de proiect;
d) pentru elementele fixate prin sudură - numai după ce au
fost fixate cu toate buloanele de montaj prevăzute de proiect.
Montarea luminătoarelor, care se execută separat de
montarea fermelor de acoperiş, se va executa de pe podine, aşezate
pe penele fermelor sau de pe podeţe de trecere dintre ferme
executate conform cerinţelor de securitate.
Dacă nu este posibilă amenajarea podinelor sau schelelor,
aceste lucrări trebuie încredinţate unor muncitori specializaţi în
efectuarea lucrărilor la înălţime, echipaţi cu centuri de siguranţă,
iar lucrările trebuie efectuate numai în conformitate cu proiectul de
organizare a acestor lucrări.
Lucrările de montare a construcţiilor din tole (rezervoare,
recipiente pentru gaze etc.), precum şi a conductelor de gaze la
înălţime mai mare de 2 m se vor executa de pe eşafodaje
reglementare, confecţionate şi montate în conformitate cu
prevederile prezentelor norme. La înălţimi mai mici de 2 m, se
admite lucrul de pe podine aşezate pe capre.
Desprinderea dispozitivului de ridicare este admisă numai
după fixarea elementelor în modul următor:

275
 a) a construcţiilor solidarizate prin nituri - cu un număr de
buloane reprezentând cel puţin 25 % din numărul total de găuri
prevăzute de proiect, repartizate uniform de-a lungul întregului
contur;
b) a construcţiilor sudate - prin buloane de montaj în toate
punctele prevăzute de proiect;
c) a conductelor - cu ajutorul buloanelor la toate locurile de
fixare sau prin cusături sudate pe o porţiune de cel puţin 25 % din
lungimea totală a cusăturii prevăzute de proiect.
La montarea construcţiilor metalice muncitorii trebuie
dotaţi, pe lângă centura de siguranţă, cu frânghii şi încălţăminte cu
talpa subţire şi nelunecoasă.
Este interzisă staţionarea sub obiectele ce se montează până
la fixarea sigură a acestora.
La nituire trebuie folosiţi cleşti şi dispozitive speciale
pentru apucarea niturilor. La executarea sudurii electrice sau a
sudurii autogene (cu gaze) trebuie respectate regulile de securitate
proprii acestor lucrări.

5.5.4. Securitatea lucrărilor de montare a elementelor

prefabricate din beton armat
Elementele din beton armat, cu părţi ce pot fi confundate în
procesul de montare (plăci, grinzi dreptunghiulare), trebuie
marcate în aşa fel, încât să se asigure agăţarea şi aşezarea lor
corectă.
Ridicarea elementelor lungi, montate în poziţie orizontală,
se va face prin cel puţin două urechi de prindere.
Elementele prefabricate la care în timpul montării pot
apărea sarcini suplimentare neprevăzute prin calcule de rezistenţă,
trebuie în prealabil consolidate.
Elementele prefabricate care, după desprinderea din
cârligul macaralei şi aşezare, nu prezintă suficientă siguranţă,
trebuie consolidate cu cabluri de întindere, prinse de părţile solide
ale clădirii sau cu sprijiniri suplimentare.
Montarea elementelor prefabricate de gabarite mari şi grele
se va efectua conform fişelor tehnologice şi sub supravegherea
276
conducătorului punctului de lucru. În cazul montării acestora
concomitent cu două macarale, acestea trebuie alese astfel, încât
viteza lor de ridicare să coincidă. Conducătorul trebuie să
coordoneze personal procesul de montare, pentru a nu se produce
diferenţe de nivel la ridicare şi manipulare.
Montarea elementelor la fiecare nivel superior este permisă
doar după montarea planşeului la nivelul inferior, iar golurile
rămase în planşee trebuie acoperite cu podine bine fixate.
Scoaterea dispozitivelor de prindere, precum şi lucrările de
monolitizare, trebuie efectuate de pe eşafodaje reglementare.
Accesul la locurile de muncă se va asigura cu ajutorul scărilor
prevăzute cu mână curentă, iar în cazul scărilor metalice - cu
colivie de siguranţă.
Montarea elementelor prefabricate de dimensiuni mari care
se sprijină pe alte elemente (ferme, grinzi etc.) se poate face şi fără
schele, după ce s-a montat primul element cu ajutorul unei schele.
Montarea elementului următor se face de pe elementul montat,
luându-se toate măsurile de securitate prevăzute de fişele
tehnologice, pentru a preveni căderea muncitorilor.
În toate cazurile în care nu se poate face montarea fără
pericol de pe elementele montate anterior, trebuie executate -
pentru montare - schele şi eşafodaje cu scări de acces.
La montarea elementelor prefabricate pe stâlpi prefabricaţi
trebuie utilizate scările metalice, fixate de stâlpi, care se vor scoate
numai după terminarea montajului.
Se interzice fixarea provizorie a elementelor prefabricate
(puncte de sudură, ancore, pene etc.) dacă fişa tehnologică de
montare nu prevede anumite piese de fixare provizorie. După
montaj fixările provizorii trebuie definitivate prin sudare şi
monolitizare. Sudura şi monolitizarea trebuie executate numai la
temperatura permisă de prescripţiile tehnice sau după luarea de
măsuri pentru asigurarea acesteia.
Trecerea de la un element la altul se va efectua pe podeţe
de trecere executate conform cerinţelor de securitate.
Mersul pe talpa superioară a elementelor prefabricate
(ferme, grinzi etc.) se permite numai în cazul, când de-a lungul
277
elementului există posibilitatea întinderii unui cablu de oţel
rezistent şi bine întins, de care să se prindă capătul frânghiilor
centurilor de siguranţă ale personalului muncitor.

5.5.5. Securitatea lucrărilor de montare a panourilor

mari prefabricate
Pentru montarea panourilor mari şi a elementelor spaţiale,
pe lângă normele comune din paragrafele precedente, trebuie
respectate normele specifice de securitate a muncii elaborate de
proiectantul elementelor.
Dispozitivele de agăţare a panourilor mari pot fi cabluri
legate direct la cârligul macaralei sau traverse şi cabluri care să
asigure echilibrarea elementului în momentul ridicării şi
manipulării.
Dispozitivele de agăţare trebuie verificate zilnic de către
conducătorul punctului de lucru, iar cele defecte trebuie înlocuite,
pentru a preveni ruperea lor datorită obosirii materialului.
Cârligul macaralei trebuie să fie dotat cu o siguranţă pentru
a împiedica ieşirea necomandată a dispozitivului de prindere a
încărcăturii.
Reţelele electrice aflate în apropierea locului de montaj
trebuie provizoriu deviate, iar în timpul montării se va întrerupe
curentul.
Elementele ce se montează trebuie eliberate de corpuri
străine care în timpul transportului ar putea cădea şi provoca
accidente. Toate operaţiile care se pot efectua înainte de montare
(unele îmbinări, vopsitorii etc.) trebuie executate la sol, pentru a
reduce volumul lucrărilor la înălţime.
Toate armăturile, ancorele care nu mai au de îndeplinit nici
o funcţie după montarea elementelor prefabricate trebuie tăiate sau
îndoite, astfel ca să nu constituie piedici în calea personalului
muncitor.
Pe lângă măsurile prevăzute mai sus, la manipularea,
transportarea şi montarea panourilor mari prefabricate trebuie
respectate următoarele:

278
 a) este interzisă aflarea persoanelor străine de lucrările de
montaj în apropierea elementelor ce se montează;
b) se interzice ridicarea elementelor de la o distanţă ce
depăşeşte raza de acţiune a macaralei;
c) este interzisă circulaţia utilajelor de ridicat pe pneuri sau
şenile cu sarcina în cârlig;
d) se interzice circulaţia persoanelor pe mijloacele de
transport a panourilor mari atunci când acestea sunt încărcate;
e) manevrarea elementelor pentru aducerea în poziţia în
care trebuie montate se va face numai cu unelte şi dispozitive
auxiliare;
f) în timpul montării planşeelor este interzisă staţionarea
muncitorilor sub planşeu înainte de aşezarea lui în poziţie
definitivă şi asigurarea contra deplasării;
g) lucrările de montaj a panourilor mari trebuie întrerupe
pe timpul ploilor torenţiale şi a vântului mai puternic de 5 grade
(peste 8 m/s);
h) manevrarea pieselor spre locul de montare şi aducerea în
poziţia în care trebuie montate se va face numai cu unelte
ajutătoare. Potrivirea orificiilor se va face cu ajutorul dornurilor
speciale;
i) accesul la locurile de muncă se va face numai pe scări
care corespund cerinţelor de securitate.

5.5.6. Securitatea lucrărilor de montare a blocurilor mari

de zidărie sau de beton şi a elementelor mari prefabricate
Blocurile mari din beton trebuie ridicate numai cu ajutorul
dispozitivelor fixate în corpul lor. Se interzice ridicarea acestora
prin apucare cu dispozitive sistem cleşte.
În timpul ridicării sarcinii muncitorii, care au executat
prinderea elementului, trebuie îndepărtați de locul respectiv la o
distanţă care să-i asigure contra accidentării în cazul desprinderii
elementului. Este interzisă aflarea muncitorilor pe traseul de
transportare a elementelor prefabricate.
La ridicarea blocurilor de pe mijloacele de transport,
poziţia cablului trebuie să fie verticală, iar mijlocul de transport
279
frânat. Ridicarea blocurilor se va face încet, fără smucituri şi loviri,
iar personalul muncitor va părăsi zona periculoasă.
În timpul transportului pe orizontală cu mijlocul de ridicat,
blocurile trebuie ridicate la cel puţin 0,5 m faţă de nivelul zidăriei
unde acesta se pune în operă sau faţă de alte construcţii şi nu se va
trece în nici un caz cu blocul suspendat pe deasupra muncitorilor
care lucrează.
În caz dacă se defectează mecanismul de ridicat, instalaţia
electrică sau are loc o pană de curent, blocul nu trebuie să rămână
suspendat. Dacă coborârea acestuia la sol nu este posibilă, atunci
locul de sub încărcătură trebuie imediat îngrădit, puse inscripţii
avertizoare, după care trebuie luate măsuri pentru repararea
instalaţiei de ridicat.
În cazul montării elementelor prefabricate de gabarite mari
a căror masă depăşeşte capacitatea de ridicare a mijlocului de
ridicat avut la dispoziţie, trebuie utilizate două mijloace de ridicat
care să lucreze simultan, cu condiţia ca acest lucru să fie prevăzut
de fişa tehnologică.
Muncitorii care lucrează la aşezarea blocurilor mari trebuie
să se distanţeze suficient de locul unde urmează să fie lăsat blocul,
iar primirea acestuia se va face de pe planşeu sau de pe schele
special construite, urmând a efectua fixarea definitivă a acestuia.
Este interzisă fixarea blocului de pe blocurile vecine sau aplecarea
în afara zidăriei pentru a prinde blocul sau cablul mijlocului de
ridicat.
Desprinderea blocului de la cârligul mijlocului de ridicat se
va face numai după consolidarea definitivă a acestuia pe zid, după
controlarea verticalităţii şi numai de pe schele mobile special
construite sau de pe planşeu respectând regulile de securitate.
Este interzisă circulaţia personalului muncitor sau
încărcarea cu materiale şi cu alte sarcini a blocurilor proaspăt
zidite sau a elementelor prefabricate neconsolidate suficient.
Traseul pe care îl urmează blocul în mişcare trebuie stabilit
cu precizie înainte de a începe transportul şi montarea, fiind
corespunzător amenajat. Spaţiul lăsat pentru traseu trebuie să

280
permită manevrarea normală a elementului fără a-l atinge de alte
construcţii sau de reţelele electrice.
Etajul următor se montează numai după ce s-au montat
definitiv scările, grinzile planşeului precedent şi aşezarea pe
acestea a unei podine continue sau a panourilor de planşeu.
Buncărul de mortar şi lăzile cu materiale se plasează în locurile
indicate de proiectul de organizare a lucrărilor, pe o podină bine
consolidată, pe care se interzice aşezarea blocurilor de beton.
Pentru protejarea muncitorilor care lucrează la ultimul
nivel trebuie prevăzute balustrade cu plase de protecţie, centuri de
siguranţă şi alte mijloace ce previn căderea de la înălţime.

5.5.7. Măsuri de securitate la organizarea lucrărilor de

montare
Dacă terenul pe care se montează macaraua nu este
suficient de rezistent, traversează construcţii subterane sau gropi,
trebuie luate măsuri pentru a consolida şi asigura rezistenţa patului
căii.
Pentru a suporta greutatea mare transportată cu diferite
mijloace de transport, căile de acces în şantiere trebuie să aibă o
fundaţie solidă, bine compactată şi asigurată scurgerea apelor în
sens transversal către şanţurile de scurgere a apelor din lungul
acestora.
Lăţimea drumurilor trebuie să fie suficientă pentru a
permite circulaţia a cel puţin două treilere alăturate în condiţii
sigure. Profilul drumului în lung nu va depăşi panta de 5 %, iar
bombamentul drumului nu trebuie să depăşească 1 %.
Protecţia cablului de alimentare cu energie electrică a
macaralelor, care nu sunt prevăzute cu tamburi pentru strângerea
cablului, se va face prin confecţionarea în axul căii sau lateral ei,
în dreptul tamburilor macaralei, a unui jgheab din lemn rindeluit ce
trebuie menţinut în stare perfectă pe tot timpul lucrărilor.
În lungul construcţiei trebuie executate de la început o serie
de reţele electrice. La acestea trebuie racordate, pe măsura înălţării
construcţiei, o serie de reţele verticale la care va exista
281
posibilitatea racordării orizontale, la fiecare nivel, a reţelelor de
iluminat sau de forţă. Toate instalaţiile electrice şi racordurile
trebuie realizate cu respectarea normelor de electrosecuritate.
Alimentarea consumatorilor cu energie electrică se va face
prin intermediul panourilor de distribuţie şi siguranţe care trebuie
puse în cutii speciale, metalice sau din lemn, asigurându-se
închiderea lor astfel, încât la ele să aibă acces numai personalul
electrotehnic sau electricianul de serviciu.
Conductorii electrici de la racord la panoul de siguranţă şi
de la acesta la consumatori trebuie bine izolaţi şi plasaţi la o
înălţime inaccesibilă.
Racordul la reţeaua principală de alimentare cu energie
electrică se va face prin îngroparea conductorilor în tuburi din
azbociment sau de beton pentru ai feri de deteriorări mecanice la
traversarea căilor de acces, precum şi a căii de rulare a
macaralelor-turn.
Pentru necesităţi tehnologice şi pentru asigurarea unui debit
necesar de apă în caz de incendiu, cel puţin pe o latură
longitudională a fiecărui bloc în construcţie se va executa un
racord provizoriu la reţeaua de alimentare cu apă. Această reţea
trebuie amplasată la marginea exterioară a drumurilor de acces
astfel, ca să se asigure gabaritele de circulaţie a mijloacelor de
transport. Pe această conductă, la capetele blocului şi la mijloc se
vor prevedea hidranţi şi posibilităţi de racord la aceştia a tehnicii
de intervenţie la incendii.
Depozitele de panouri trebuie amenajate pe platforme
nivelate, acoperite cu un strat de balast de 5-10 cm bine compactat,
ca să poată suporta greutatea panourilor ce urmează a fi aşezate pe
ea. Depozitele trebuie plasate astfel, încât panourile să poată fi
luate cu uşurinţă cu macaraua. Se interzice depozitarea panourilor
între construcţie şi calea de rulare a macaralei.
Depozitele de panouri trebuie bine iluminate pe timpul
nopţii.
Urcarea muncitorilor pe rastele sau pe stivele de elemente
depozitate este permisă numai pentru prinderea sau desprinderea
dispozitivelor de agăţare, după care ei trebuie să coboare. Nu se
282
admite staţionarea muncitorilor pe rastele sau pe piesele depozitate
în timpul ridicării panourilor.
Conducătorul lucrării trebuie să verifice zilnic starea
rastelelor şi a stivelor de elemente, iar acolo unde se constată
deteriorări ale acestora trebuie luate imediat măsuri de remediere.
Dacă deteriorările periclitează stabilitatea stivei sau a rastelelor
trebuie luate măsuri de mutare a panourilor, după care rastelul va fi
consolidat sau înlocuit, iar terenul sub stivă - nivelat şi bine
compactat. În timpul mutării panourilor trebuie luate măsuri care
să asigure securitatea muncitorilor ce execută aceste operaţii.

5.6. Securitatea lucrărilor de sudare şi cu foc

deschis

5.6.1. Cerinţe generale de securitate la lucrările de sudare

La executarea lucrărilor de sudare se admit numai
muncitori calificaţi care au absolvit cursuri de specialitate, au
trecut o instruire specială privind tehnica securităţii cu verificarea
cunoştinţelor şi consemnarea într-un registru special, posedă
legitimaţii de calificare şi au vârsta trecută de 18 ani.
Sudorii trebuie supuşi cel puţin o dată la trei luni instruirii
vizând securitatea și sănătatea în muncă cu verificarea
cunoştinţelor, precum şi unei examinări privind executarea
sudurilor. În cazul întreruperilor în lucru mai mult de trei luni
sudorii trebuie reexaminaţi înainte de a intra în producţie.
Sudorii trebuie dotaţi cu echipament de lucru şi protecţie
prevăzut în normative, în funcţie de procedeul de sudare aplicat şi
locul de muncă, având obligaţia să folosească acest echipament în
timpul lucrului. Echipamentul de lucru trebuie să asigure protecţia
eficientă de scântei, picăturile de metal topit, iradieri periculoase,
umiditate, acţiuni mecanice sau agresive etc.
Locurile de executare a lucrărilor de sudare la nivelul dat şi
la cele de mai jos (în lipsa podinei de protecţie acoperită cu
material neinflamabil) trebuie eliberate de materialele inflamabile

283
în raza de cel puţin 5 m, iar de cele explozive – în raza de cel puţin
10 m.
Este interzisă executarea lucrărilor de sudare sub cerul liber
pe timp de ploaie sau de ninsoare.
Sudarea şi tăierea rezervoarelor şi a vaselor în care au fost
lichide inflamabile şi chimicale este permisă numai după curăţarea,
spălarea cu apă caldă sau abur, suflarea acestora şi controlul stării
mediului din ele. Înainte de începerea lucrărilor acestea trebuie
umplute şi alimentate în permanenţă cu gaze inerte, comunicând
liber cu atmosfera. Aceste lucrări trebuie executate numai sub
supravegherea şefului de şantier sau a unui tehnician de
specialitate.
Locurile de muncă ale sudorilor trebuie să se afle în afara
zonelor periculoase.
La executarea lucrărilor de sudare cu gaze în vase închise
trebuie verificată minuţios etanşeitatea furtunurilor. La cele mai
mici scăpări de gaze lucrul trebuie întrerupt imediat.
La executarea lucrărilor în fântâni se va controla dacă în
interior nu se află amestecuri explozive sau gaze nocive în
concentraţii periculoase.
Sudarea, tăierea şi încălzirea cu foc deschis a aparatelor,
vaselor şi conductelor ce conţin lichide sau gaze sub presiune,
umplute cu substanţe inflamabile sau nocive nu se admite, fără
coordonarea măsurilor de securitate cu organizaţiile ce le
exploatează.
La tăierea elementelor de construcţii trebuie luate măsuri
pentru evitarea prăbuşirii sau căderii elementelor tăiate.
Sudorii care lucrează la înălţime trebuie dotaţi cu centuri de
siguranţă şi cu cutii speciale pentru păstrarea electrozilor şi a
resturilor acestora.
Nu este permisă sudarea, lucrul cu focul deschis sau cu
corpuri incandescente în încăperile unde sunt depozitate produse
inflamabile, precum şi în spaţiile unde există gaze inflamabile,
materiale uşor inflamabile sau explozive.
La executarea lucrărilor de sudare pe eşafodaje trebuie
luate măsuri de securitate pentru a evita căderea sudorului sau a
284
utilajului, iar eşafodajele din lemn trebuie protejate cu foi din tablă
sau azbest contra incendiului.

5.6.2. Măsuri de securitate la sudarea electrică

La executarea lucrărilor de sudare electrică trebuie
respectate măsurile de securitate la exploatarea instalaţiilor
electrice de joasă tensiune, regulile de exploatare a
transformatoarelor de sudare, precum şi regulile ce urmează.
Instalaţia de sudare se va racorda la sursa de alimentare
printr-un întrerupător şi siguranţe sau declanşator automat, iar în
cazul tensiunii de lucru în gol mai mare de 70 V trebuie prevăzută
deconectarea automată a transformatorului de sudare. Lungimea
cablului de la panoul de distribuţie până la instalaţie trebuie să fie
de cel puţin 2 m, iar de la instalaţie la piesa de sudat – de cel
puţin 10 m.
Elementele metalice ale utilajului de sudat care nu se află
sub tensiune, elementele şi construcţiile ce se sudează trebuie să
fie legate la pământ, iar la transformatorul de sudare bulonul de
legare la pământ se va uni cu borna bobinei secundare la care se
uneşte şi cablul invers.
În calitate de cablu invers sau ca elemente ale acestuia pot
fi folosite benzi sau construcţii metalice dacă secţiunea lor asigură
scurgerea nepericuloasă (după condiţiile de încălzire) a curentului
de sudare.
Unirea elementelor folosite în calitate de cablu invers
trebuie să fie sigură şi să se execute cu buloane, stinghere sau prin
sudare.
Este interzisă utilizarea cablurilor din reţeaua de legare la
pământ, a ţevilor din grupul sanitaro-tehnic (conducte de apă, gaz
etc.), construcţiile metalice ale clădirilor şi utilajul tehnologic în
calitate de cablu invers la sudarea electrică.
Instalaţiile de sudare electrică trebuie prevăzute cu scheme
şi instrucţiuni care explică rostul fiecărei piese şi modul de
funcţionare, iar instrucţiunile de securitate a muncii trebuie predate
sudorilor şi afişate vizibil la locurile de muncă.

285
 Plăcile de borne de la aparatele de sudat trebuie bine
protejate contra atingerilor accidentale, iar bornele trebuie fixate
bine pe o placă izolantă; înainte de începerea lucrului se
controlează buloanele şi piuliţele de fixare, precum şi starea
izolaţiei cablurilor care trebuie să fie în stare perfectă.
Înainte de începerea lucrului, electricianul de serviciu
trebuie să controleze starea izolaţiei la transformatorul de sudare şi
la întregul grup electrogen, atât izolaţia bobinelor faţă de carcasă,
cât şi izolaţia dintre bobinele primară şi cea secundară.
Corpul agregatelor de sudare, ale transformatoarelor şi ale
reglatoarelor, bancurile stabile sau provizorii trebuie să fie legate
la pământ. Legarea la pământ trebuie făcută cu cabluri de cupru
sau oţel cu secţiunea de minim 16 mm2.
Dacă obiectul de sudat nu are contact metalic cu bancul de
sudare legat la pământ, însuşi obiectul supus sudării trebuie legat
la pământ.
Pentru sudura electrică trebuie folosite cabluri izolate,
flexibile, calculate pentru lucrul sigur la sarcini electrice maxime
cu considerarea duratei ciclului de sudare.
Unirea cablurilor de sudare trebuie efectuată prin presare,
sudare sau lipire izolând ulterior aceste locuri, iar conectarea lor la
instalaţia de sudare se va realiza cu ajutorul clemelor de fixare,
care trebuie să asigure un contact perfect cu locul de legătură.
La amplasarea sau permutarea cablurilor de sudare trebuie
luate măsuri ce previn defectarea izolaţiei sau contactul lor cu apa,
cu uleiuri, cu cabluri de oţel sau cu conducte fierbinţi. Distanţa de
la cablurile de sudare până la conductele fierbinţi şi buteliile cu
oxigen trebuie să fie de cel puţin 0,5 m, iar cu gaze combustibile –
de cel puţin 1 m.
Locurile de lucru ale sudorilor în încăpere, în cazul sudării
cu arc deschis trebuie separate de alte locuri de muncă sau de
treceri prin paravane, cu înălţimea de cel puţin 1,8 m, ridicate de la
podea la 0,2 m pentru a asigura ventilarea locului de muncă.
Asemenea paravane trebuie folosite şi în cazul sudării în exterior,
dacă alături lucrează mai mulţi sudori sau lucrul se execută pe

286
sectoare cu o circulaţie intensă a oamenilor. Paravanele trebuie să
aibă inscripţii avertizoare „Pericol de orbire”.
Locul de executare a lucrărilor de sudare în afara posturilor
de sudare se stabileşte prin decizie scrisă a conducătorului sau
specialistului responsabil de securitatea la incendii. Locul de
executare a lucrărilor de sudare trebuie asigurat cu mijloace de
stingere a incendiilor.
La executarea lucrărilor de sudare sau cu foc deschis în
vase închise sau în cavităţile construcţiilor locurile de muncă
trebuie asigurate cu ventilaţie aspirativă. Viteza mişcării aerului
trebuie să se afle în limitele 0,3...1,5 m/s. În cazuri de sudare cu
folosirea gazelor lichefiate şi a acidului carbonic aspirarea trebuie
să se efectueze din partea de jos.
Este interzisă executarea concomitentă a lucrărilor de
sudare electrică şi a lucrărilor cu foc deschis în vase închise. La
executarea lucrărilor de sudare în spaţii limitate (fântâni, încăperi
mici neventilate, vase închise etc.) sudorii trebuie să aibă
echipament individual de protecţie a ochilor şi căilor respiratorii.
Iluminatul locului de muncă al sudorului în vase metalice
închise se va realiza cu felinare din exterior sau cu lămpi mobile
cu tensiunea de până la 12 V.
Transformatorul de sudare, generatorul de acetilenă,
buteliile cu gaze trebuie amplasate în afara vasului în care se
execută lucrările de sudare.
Cleştele port-electrod trebuie să fie construit astfel, încât să
asigure strângerea corespunzătoare şi înlocuirea rapidă a
electrozilor. Mânerul cleştelui port-electrod trebuie să fie
confecţionat dintr-un material rezistent la căldură, izolant electric
şi rău conducător de căldură.
Este interzisă utilizarea cleştelor port-electrod cu izolaţia
defectată.
În timpul executării lucrărilor de sudare în vase închise, pe
lângă echipamentul special, sudorii trebuie să folosească
suplimentar un covoraş de cauciuc electroizolant de dimensiuni
suficiente şi cizme electroizolante.

287
 La executarea lucrărilor de sudare în încăperi umede, în
locuri periculoase şi foarte periculoase, sudorul trebuie să stea pe o
platformă sau pe un covoraş electroizolant, iar schimbarea
electrodului să se facă numai după întreruperea tensiunii.
La executarea lucrărilor de sudare la înălţimi mai mari de
1,3 m, sudorul este obligat să poarte centura de siguranţă, fixată de
un element imobil şi rezistent, indicat de şeful de lucrări sau de
maistru.
La curăţarea zgurei fierbinţi de pe rosturile de sudură (care
se face cu ciocanul şi cu dalta), sudorii trebuie să folosească în
mod obligatoriu masca de sudor cu geam de sticlă incoloră
(transparentă).
Nu se permite executarea lucrărilor de sudare cu mânecile
scurte sau suflecate, cu gulerul descheiat etc.

5.6.3. Sudarea cu flacără de gaze

Generatorul de acetilenă trebuie construit astfel, încât să
corespundă presiunii la care lucrează şi să aibă grosimea pereţilor
nu mai mică de 1 mm. Generatorul trebuie să posede o placă de
timbru cu indicaţia parametrilor de lucru şi de exploatare şi trebuie
prevăzut cu dispozitive care să nu permită depăşirea presiunii
prescrise, o supapă hidraulică şi un filtru epurator de gaz.
Generatoarele de acetilenă se execută de către întreprinderi
specializate şi autorizate în acest scop.
Orice generator de acetilenă trebuie să asigure reglarea
automată a producţiei de acetilenă în funcţie de consumul acesteia.
Este interzisă depozitarea carbidului în apropierea
generatoarelor de acetilenă.
La încărcarea şi descărcarea generatoarelor de acetilenă
trebuie respectate următoarele:
- trebuie îndeplinite întocmai instrucţiunile prescrise de
uzina producător a generatorului;
- după fiecare descărcare a sertarelor şi a coşurilor,
acestea trebuie bine spălate şi uscate;
- cantitatea încărcăturii de carbid şi granulaţia acestuia
trebuie să corespundă indicaţiei de pe generator;
288
 - spargerea carbidului se va efectua sub prelată, iar
lucrătorul care face operaţia trebuie să poarte ochelari de protecţie;
- la generatoarele la care apa de răcire este folosită şi
pentru descompunerea carbidului, apa trebuie schimbată cel puţin
o dată pe schimb, iar dacă apa de răcire nu ia parte la reacţie, se va
schimba cel puţin o dată pe lună, completându-se periodic
cantităţile de apă evaporate;
- după încărcare, trebuie controlat nivelul apei din
generator şi din siguranţele hidraulice cu ajutorul plutitorului
gradat şi al robinetului de control;
- înainte de utilizare, amestecul de gaze şi aer trebuie
evacuat în atmosferă printr-o conductă instalată în acest scop, care
să depăşească nivelul acoperişului cu cel puţin 2 m, în cazul
instalaţiilor fixe, iar în cazul generatoarelor transportabile, pe locul
de muncă, interzicându-se orice flacără sau corpuri incandescente
în raza de cel puţin 10 m.
Reziduurile de carbid scoase din aparat trebuie depozitate
la aer liber în gropi speciale situate la cel puţin 20 m faţă de clădiri
sau drumuri şi îngrădite pe tot perimetrul cu o balustradă înaltă de
1 m cu bordură de 15 cm. Se interzice apropierea cu flacără
deschisă de aceste gropi.
Încălzirea apei de răcire la generatoarele de sistem „apa
peste carbid” nu trebuie să depăşească 60 ºC, iar presiunea din
generator nu trebuie să depăşească 0,15 MPa (1,5 kgf/cm2), pentru
a evita formarea criblurii de calciu şi explozia prin autoaprindere.
Este interzisă folosirea generatoarelor cu defecte. Acestea
trebuie ţinute în perfectă stare de curăţenie şi funcţionare.
Siguranţele hidraulice şi supapele de siguranţă trebuie controlate
chiar și în timpul funcţionării. Se interzice înlocuirea robinetelor
defecte prin dopuri de lemn, capace înşurubate etc.
Alimentarea cu carbid a generatorului se va face numai
după descompunerea completă a încărcăturii anterioare. La oprirea
temporară a generatorului de acetilenă, trebuie închise robinetele
conductelor de apă şi robinetul de admisie a acetilenei în supapa de
siguranţă.

289
 Curăţarea şi spălarea generatorului trebuie făcută numai la
lumina zilei şi după evacuarea reziduurilor şi gazelor din generator
şi din anexe, prin umplerea cu apă.
Este interzisă apropierea de generator cu flacără deschisă,
cu corpuri incandescente, cu ţigări aprinse etc. la o distanţă mai
mică de 10 m. Generatorul încărcat nu trebuie lăsat fără
supraveghere şi trebuie îngrădit cu un gard din panouri metalice,
pe care se vor amplasa inscripţii avertizoare.
În caz de aprindere generatorul trebuie stins cu nisip, cu
pământ uscat sau cu stingătoare cu praf ori spumă chimică;
folosirea apei în acest scop este categoric interzisă.
La lucrările de sudare în aer liber sau în încăperi neîncălzite
în perioada rece a anului, după terminarea lucrului trebuie
evacuată apa din supapa de siguranţă. Dacă se lucrează la
temperaturi sub 0 ºC, apa trebuie înlocuită cu o soluţie apoasă
de clorură de sodiu sau de clorură de calciu.
Supapa de siguranţă trebuie ţinută în perfectă stare de
curăţenie, iar nivelul apei în supapă trebuie verificat la începerea şi
în timpul lucrului, precum şi după fiecare întoarcere de flacără.
Nivelul apei în supapa de siguranţă se controlează cu robinetul
dintre supapă şi generator închis, pentru ca presiunea gazului să nu
influenţeze nivelul apei din supapa de siguranţă.
Este interzisă amplasarea generatoarelor de acetilenă în
treceri, locuri cu circulaţie intensă a oamenilor sau aglomerate,
precum şi aproape de locurile de captare a aerului de către
compresoare sau sisteme de ventilare.
La folosirea generatoarelor de acetilenă în aer liber trebuie
luate măsuri împotriva încălzirii excesive a acestora de către razele
solare sau împotriva îngheţului pe timp de iarnă. În cazul îngheţării
generatorului sau a conductelor, acestea trebuie dezgheţate cu apă
caldă sau cu aburi.
Generatoarele de acetilenă trebuie transportate în stare
demontată, după ce în prealabil au fost golite şi curăţate.
Reductoarele de presiune folosite trebuie să fie în stare
perfectă funcţională, etanşe şi verificate la presiune. Ele trebuie

290
vopsite cu aceeaşi culoare cu care este vopsit recipientul gazului
respectiv.
Reductoarele de oxigen trebuie ferite de uleiuri şi de
grăsimi. Dacă se constată urme de uleiuri sau de grăsimi acestea
trebuie înlăturate cu alcool, dicloretan sau cu tetraclorură de
carbon.
Înainte de montare, reductoarele trebuie suflate cu o
cantitate mică de gaz sub presiune, pentru a înlătura eventualele
pulberi din interior. La deschiderea robinetului de gaz al
recipientului, nu se va sta în dreptul reductorului, care trebuie să
aibă resortul de reglaj desfăcut complet, urmând ca presiunea să fie
reglată doar după deschiderea robinetului de pe recipient.
Membrana de cauciuc a reductorului trebuie schimbată
periodic, deoarece aceasta cu timpul îşi pierde proprietăţile
elastice.
Este interzisă atingerea robinetelor şi a conductelor de
oxigen cu unsori, uleiuri sau cu alte substanţe grase.
Este interzisă utilizarea vopselelor pentru etanşarea
robinetelor sau a capacelor protectoare, iar garniturile de etanşare
trebuie să fie confecţionate numai din fibră.
Robinetele trebuie să fie protejate cu capace contra
loviturilor, iar deschiderea sau închiderea lor se face numai manual
sau cu chei aplicate pe rozetă.
Etanşeitatea robinetelor de gaze combustibile se
controlează numai cu apă săpunită.
Orice lucrări, legate de montarea, demontarea sau repararea
robinetelor trebuie executate numai de personal instruit şi autorizat
în mod special (inclusiv înlocuirea garniturilor de etanşare).
La aprinderea arzătorului pentru sudare se deschide mai
întâi robinetul de oxigen, apoi robinetul de gaze combustibile
(acetilenă, propan, butan etc.) şi se aprinde imediat, după care se
reglează după necesitate. La stingerea arzătorului se procedează
invers.
Sudorul trebuie să controleze starea funcţională a
arzătorului înainte de începerea lucrului, iar dacă în timpul lucrului
se constată că acesta nu funcţionează normal (sunt întreruperi,
291
pocniri, scăpări de gaze etc.) se închid robinetele de gaze, se
verifică instalaţia, se pune în ordine, şi numai după aceea se va
relua lucrul.
În cazul dacă arzătorul se încălzeşte în timpul lucrului,
trebuie închis robinetul de gaz combustibil şi cu robinetul de
oxigen puţin deschis, arzătorul se introduce într-un vas cu apă
pentru a se răci.
Dacă flacăra se întoarce în arzător, cu tendinţa de a se
deplasa spre generator sau spre conductele de gaze combustibile
(fără flacără), ceea ce se constată prin pocniri în arzătorul de sudat
şi prin încălzire rapidă, se închid imediat ambele robinete. Lucrul
se va relua doar după un control minuţios şi punerea în ordine a
întregii instalaţii.
Furtunurile de cauciuc folosite la aparatele de sudare
trebuie să aibă lungimea de cel puţin 10 m. Furtunurile nefolosite
se păstrează în locuri uscate, răcoroase şi întunecoase.
Capetele de furtun se fixează la aparatele respective cu
coliere metalice bine strânse, pentru a evita desprinderea lor şi
scurgerile de gaze. În timpul lucrului furtunurile trebuie protejate
contra acţiunilor mecanice, de îndoituri sau înnodături şi de
particulele de metal topit. Se interzice aşezarea furtunurilor lângă
corpuri fierbinţi, diverse surse de căldură sau mai aproape de 0,5 m
faţă de cablurile sau instalaţiile aflate sub tensiune.
Etanşeitatea furtunurilor pentru acetilenă se controlează cu
soluţie de săpun. Periodic acestea trebuie spălate cu apă şi săpun,
în funcţie de intensitatea întrebuinţării.
Înainte de utilizare, furtunurile trebuie suflate cu aer sub
presiune pentru a le curăţa de impurităţi şi apoi trebuie spălate cu
apă săpunită.
Nu se admite folosirea furtunurilor pentru acetilenă în locul
celor pentru oxigen.
În caz dacă se aprinde furtunul pentru oxigen, imediat
trebuie închis robinetul-ventil al buteliei de oxigen.
Furtunurile folosite la sudarea cu gaze trebuie să
corespundă standardelor în vigoare.

292
 5.7. Lucrări de executare a acoperişurilor, izolaţii şi
protecţii anticorozive
5.7.1. Executarea acoperişurilor şi a învelitorilor
La executarea acoperişurilor şi a învelitorilor trebuie
admise numai persoane care au calificarea corespunzătoare şi au
fost instruite în materie de securitate a muncii.
Admiterea muncitorilor la executarea acoperişurilor este
permisă doar după controlul stării elementelor portante şi a
îngrăditurilor de către şeful de lucrări sau de către maistru
împreună cu şeful echipei care va executa lucrările.
Înainte de începerea lucrărilor trebuie deconectate toate
instalaţiile şi reţelele electrice care se află pe acoperiş sau trec pe
deasupra acestuia.
Ridicarea muncitorilor pe acoperiş se va face numai pe
scări interioare; orice alte modalităţi de urcare sau coborâre (pe
scări de incendiu, scările schelelor, podinele mecanismelor de
ridicat etc.) sunt interzise cu desăvârşire.
Pentru executarea lucrărilor pe acoperişuri cu înclinarea
mai mare de 200 sau pe marginea acestora, muncitorii trebuie
echipaţi cu centuri de siguranţă şi încălţăminte nelunecoasă.
Locurile de legare a frânghiei centurii de siguranţă le va indica
maistrul sau şeful de lucrări.
Pentru trecerea muncitorilor pe acoperişuri cu învelitoare
care nu sunt calculate la sarcini de la greutatea muncitorilor sau cu
unghi de înclinare mai mare de 200 se vor utiliza podine cu lăţimea
de cel puţin 0,3 m cu şipci transversale, care trebuie întărite bine
de creasta acoperişului sau de alte elemente fixe şi trainice.
Amplasarea materialelor pe acoperiş se admite doar în
locurile indicate de proiectul de execuţie a lucrărilor, cu luarea de
măsuri împotriva căderii lor, inclusiv de la acţiunea vântului. În
timpul întreruperilor de lucru utilajul tehnologic, uneltele şi
materialele trebuie întărite sau coborâte la sol.
Nu se admite executarea lucrărilor pe acoperişuri pe timp
de furtună şi vânt cu viteza mai mare de 11 m/s, polei, ceaţă şi alte
intemperii ce înrăutăţesc vizibilitatea în limita frontului de lucru.
293
 Depozitarea materialelor pe astereala acoperişurilor
înclinate se va face numai cu utilizarea suporturilor orizontale care
previn alunecarea sau smulgerea acestora de către vânt.
Este interzisă confecţionarea de elemente şi detalii ale
învelitorilor nemijlocit pe acoperiş. Acestea trebuie aduse la locul
de muncă gata pentru montare. Montarea paziilor, şorţurilor,
jgheaburilor, colţurilor burlanelor, trebuie făcută de pe schele în
consolă sau suspendate, ancorate bine de părţile solide şi rezistente
ale construcţiei, cu respectarea normelor și regulilor de securitate
la exploatarea acestora.
Se interzice circulaţia muncitorilor pe şarpante sau pe
grinzi la înălţime. Dacă acest lucru este necesar trebuie construite
schele cu lăţimea de cel puţin 0,8 m, prevăzute cu balustrade
reglementare.
Montarea căciulilor deasupra coşurilor de fum sau a
canalelor de ventilaţie se execută numai de pe schele sau podine
din lemn confecţionate conform cerinţelor de securitate.
Se interzice aruncarea de pe acoperiş a materialelor şi
sculelor. Zilnic, la sfârşitul programului de lucru, acoperişul
trebuie curăţat de resturile de materiale şi de scule, care trebuie
coborâte de pe acoperiş.
La executarea învelitorilor cu utilizarea masticurilor şi a
altor materiale ce degajă substanţe nocive muncitorii trebuie
asiguraţi cu mijloace corespunzătoare de protecţie.
Este interzisă utilizarea masticurilor pe bază de bitum cu
temperatura mai mare de 180 0C.

5.7.2. Topirea bitumului şi prepararea masticurilor cu

bitum
Topirea bitumului şi prepararea masticurilor cu bitum se va
realiza numai cu utilaje construite în acest scop (topitoare de
bitum, cazane de bitum, maşini de topit şi pompat bitum, cazane
electrice mici etc.).
Topitoarele sau cazanele de bitum trebuie să fie dotate cu
aparate pentru măsurarea temperaturii şi capace care se închid
etanş, rezistente la foc.
294
 Utilajele de topit bitum trebuie amplasate respectând
normele de protecţie împotriva incendiilor şi la cel puţin 50 m de
construcţiile din lemn sau depozite. Locul de topire a bitumului
trebuie îngrădit şi marcat cu indicatoare de avertizare.
Locul unde se topeşte bitumul trebuie păstrat în curăţenie
perfectă. Accesul persoanelor străine în aceste locuri este interzis.
Bitumul care se aruncă în cazan trebuie să fie uscat. Este
inadmisibilă nimerirea apei, zăpezii sau gheţii în cazanul de bitum.
Lângă instalaţiile de topit bitum trebuie să fie prevăzute mijloace
şi materiale pentru stingerea unui eventual incendiu.
Se interzice a lăsa utilajele de topit bitum nesupravegheate
în timpul topirii bitumului, precum şi utilizarea lor în alte scopuri.
Instalaţiile în funcţiune trebuie supravegheate de personal
muncitor instruit şi autorizat în acest sens.
La topirea bitumului trebuie utilizat numai sistemul de
ardere şi combustibilul prevăzut în cartea tehnică a utilajului de
topit. Rezervorul de combustibil lichid trebuie amplasat numai în
locul stabilit, bine întărit şi izolat termic. Rezervele de
combustibil pentru alimentarea cazanului trebuie amplasate la cel
puţin 10 m de orice sursă cu foc deschis.
Utilajele de topit bitum trebuie umplute la cel mult ¾ din
capacitate. Pornirea arzătoarelor se va face, exclusiv, de persoane
instruite pentru lucrul cu utilajele de topit bitum şi echipate
corespunzător.
Deasupra instalaţiilor de topit bitum amplasate sub cerul
liber trebuie amenajate acoperişuri din materiale incombustibile.
Încărcarea utilajelor de topit bitum în funcţiune se va face
cu grijă deosebită pentru a evita stropirea cu bitum fierbinte a
personalului muncitor.
Personalul muncitor care lucrează la prepararea şi topirea
bitumului trebuie instruit în prealabil referitor la metodele
nepericuloase de lucru şi la respectarea următoarelor reguli:
a) la încărcarea utilajului pentru topit bitum, materialul ce
se introduce pentru obţinerea bitumului topit se încarcă astfel,
încât să nu sară stropi fierbinţi peste cei ce execută încărcarea. În

295
cazul retopirii asfaltului, încărcarea utilajului se va face numai
după ce tot lichidul din utilaj a fost în prealabil golit;
b) înainte de începerea lucrului muncitorii trebuie echipaţi
cu haine speciale şi alte mijloace de protecţie prevăzute de
normativele în vigoare, precum şi cu alifii pentru ungerea
mâinilor;
c) nu se adaugă bitum umed peste masticul topit;
d) să verifice ca vasul în care se toarnă bitumul topit să nu
conţină apă;
e) să evacueze bitumul topit numai prin vanele cu care
este prevăzut utilajul, iar din cazanele de topit bitum numai cu
cancioace speciale, prevăzute cu mâner lung. Se interzice utilizarea
găleţilor la scoaterea bitumului topit direct din cuvele utilajului de
topire.
La terminarea lucrului, focul la utilajele pentru topit bitum
se va stinge astfel:
a) la utilajele cu gaz sau combustibil lichid - prin
închiderea robinetului conductei ce alimentează arzătorul;
b) la utilajele încălzite cu combustibil solid, focul se va
stinge cu apă;
c) la utilajele acţionate electric - prin întreruperea
curentului electric.

5.7.3. Transportarea bitumului topit

Transportarea bitumului topit de la utilajul de topire la
locul de utilizare trebuie făcută în vase de formă tronconică,
prevăzute cu capace şi umplute la ¾ din capacitate. Este interzis
transportul bitumului topit în vase improvizate.
Ridicarea vaselor cu bitum topit la înălţime se va efectua
mecanizat, iar zona de încărcare şi descărcare se va îngrădi astfel,
încât să nu prezinte pericol pentru personalul muncitor.
Este interzisă staţionarea sau circulaţia personalului
muncitor în zona periculoasă când se fac operaţiuni de încărcare-
descărcare, ridicare şi coborâre a bitumului topit.

296
 Coborârea vaselor cu bitum topit în săpăturile pentru
fundaţie, în cuve, rezervoare, şanţuri, fântâni etc. se va face numai
mecanizat.
Vasele speciale (în formă de trunchi de con cu partea lată în
jos) cu bitum pot fi transportate manual numai în cazul dacă e
imposibilă utilizarea mijloacelor mecanice. În timpul transportării
vasele trebuie închise. Se interzice transportul bitumului topit pe
scări sau pe rampe de acces.
La lucrările cu bitum fierbinte, efectuate la înălţime, trebuie
luate măsuri pentru a evita scurgerea acestuia peste personalul
muncitor.
Operaţiile legate de manipularea bitumului topit trebuie
executate în prezenţa şi sub conducerea unui tehnician bine instruit
în materie de securitate a muncii şi numai de personal muncitor apt
medical pentru asemenea operaţii.

5.7.4. Prepararea amorsajului bitum-solvent

Locul de preparare a amorsajului se va amplasa la
minimum 50 m de utilajele pentru topit bitum sau de orice altă
sursă de foc.
Prepararea amorsajului se va face într-un loc adăpostit, de
către personal muncitor special instruit, evitându-se posibilitatea
ca vântul să ducă vaporii de benzină spre utilajele pentru topit
bitum sau către alte surse de foc deschis.
Amestecul se va realiza prin turnarea bitumului fierbinte
peste solvent şi nu invers, deoarece altfel, solventul se poate
aprinde.
Nu se recomandă pregătirea amorsajului bitum-solvent în
încăperi închise unde se pot forma amestecuri explozive.

5.7.5. Executarea izolaţiilor la acoperişuri

Înainte de a începe lucrările de izolaţie la acoperişuri
trebuie verificată starea parapetelor, iar golurile din acoperiş
trebuie îngrădite sau acoperite cu podine solide.
Înainte de a începe lucrul trebuie verificată starea tehnică a
şapei.
297
 Aplicarea masticului pe suprafaţa acoperişului se va face
numai în direcţia mişcării aerului pentru a evita transportul
stropilor de bitum topit spre personalul muncitor.
La executarea lucrărilor de izolaţii la acoperişuri de către
mai multe echipe, lucrările trebuie organizate astfel, încât distanţa
dintre echipe să fie de cel puţin 10 m.
Locurile de muncă trebuie îngrădite pe o distanţă de cel
puţin 5 m, zona respectivă marcându-se cu indicatoare de
avertizare pentru a interzice accesul persoanelor ce nu lucrează la
izolaţii.
Cantitatea de materiale depozitată pe acoperiş nu trebuie să
depăşească sarcina pentru care construcţiile acoperişului sunt
calculate, iar depozitarea trebuie făcută astfel, încât să se evite
căderea acestora de pe acoperiş.
În cazul utilizării materialelor cu pericol de incendiu şi
explozie sau cu degajări de substanţe toxice, conducătorii
punctelor de lucru sunt obligaţi să amintească zilnic personalului
muncitor principalele măsuri de securitate a muncii, de prevenire a
incendiilor şi exploziilor.
La executarea lucrărilor de izolaţii la acoperişuri şi
învelitori, precum şi la manipularea bitumului fierbinte trebuie
admise numai persoane care au depăşit vârsta de18 ani.
Executarea izolaţiilor la acoperişuri şi învelitori se va face
pe timp uscat şi în condiţii de vizibilitate bună.
Personalul muncitor, preocupat de lucrările de izolare, care
lucrează pe acoperişuri, învelitori şi pe schele trebuie supus
controlului medical anual cu consemnare în fişa medicală “APT
PENTRU LUCRĂRI DE IZOLAŢII ŞI LUCRĂRI LA
ÎNĂLŢIME”. Această menţiune se va trece şi în fişa de instruire
individuală în domeniul S.S.M.

5.7.6. Izolaţii termice şi frigorifice

La confecţionarea şi montarea saltelelor şi rogojinilor din
vată minerală sau de vată de sticlă, ori din alte materiale
asemănătoare, personalul muncitor trebuie să fie echipat cu măşti

298
contra prafului, ochelari de protecţie, mănuşi speciale şi costume
de protecţie contra prafului.
Se interzice luarea mesei sau păstrarea alimentelor în
încăperile sau locurile unde se confecţionează saltelele sau unde se
lucrează cu vată de sticlă sau minerală.
Lucrările de izolaţii termice efectuate în apropierea
conductorilor electrici trebuie executate numai după scoaterea
acestora de sub tensiune.
Executarea lucrărilor de izolaţii în şanţuri este permisă
numai după verificarea stării malurilor sau a întăriturilor acestora.
Lucrările de izolaţii la înălţime trebuie executate de pe
schele reglementare, iar muncitorii trebuie instruiţi referitor la
utilizarea acestora.
Izolaţiile frigorifice în încăperi trebuie executate numai
după terminarea lucrărilor de sudare.
Personalul muncitor care execută izolaţii frigorifice trebuie
să fie instruit asupra modului de utilizare a bitumului fierbinte.
Izolaţiile frigorifice trebuie executate numai cu utilizarea
masticurilor sau emulsiilor preparate din materiale neinflamabile.
Este interzis accesul persoanelor străine pe sectoarele unde
se execută izolaţii frigorifice.
Este interzis fumatul şi folosirea focului deschis în
încăperile unde se execută izolaţii frigorifice cu utilizarea
polistirenului.

5.7.7. Izolaţii la bazine, rezervoare, cuve

Amorsajul pentru izolarea cuvelor se va executa cu emulsii
bituminoase neinflamabile.
Este interzis fumatul în interiorul bazinelor şi
rezervoarelor. Iluminatul în bazine şi rezervoare se va face cu
lămpi electrice alimentate la tensiuni de 12 V.
Lucrările de izolaţii la înălţime trebuie executate de pe
schele reglementare, iar dacă lucrările se efectuează concomitent
pe mai multe niveluri trebuie luate măsuri suplimentare de
securitate pentru prevenirea accidentelor.

299
 La executarea izolaţiilor cu mastic fierbinte, personalul
muncitor trebuie să-şi ungă mâinile cu alifii speciale care
protejează pielea.
În cazul izolaţiilor efectuate în exterior, mai jos de nivelul
solului, trebuie asigurat un spaţiu de lucru cu lăţimea de cel puţin
1 m. Pereţii săpăturii trebuie să fie bine întăriţi pentru a evita
alunecările sau prăbuşirea maselor de pământ.
Locul de executare a lucrărilor de izolare a cuvelor trebuie
îngrădit şi marcat cu inscripţii avertizoare.
Este interzisă topirea bitumului în şanţuri, fântâni sau în
alte spaţii înguste.
La executarea izolaţiilor în spaţii cu suprafeţe mici
(cămine, cuve etc.) bitumul se va coborî cu dispozitive speciale
pentru a feri personalul muncitor de accidentare.
Se interzice aruncarea de la înălţime a materialelor,
sculelor, dispozitivelor sau a altor obiecte. Acestea trebuie
coborâte cu grijă, mecanizat sau pe jgheaburi speciale.

5.7.8. Protecţia anticorozivă a suprafeţelor

Înainte de a începe lucrul, personalul muncitor trebuie să-şi
ungă mâinile şi părţile descoperite ale pielii cu unsori speciale.
Muncitorii care efectuează curăţarea (decaparea) şi
căptuşirea suprafeţelor cu materiale anticorozive sau antiacide
trebuie să poarte echipament de protecţie corespunzător.
La locul de muncă unde se curăţă suprafeţele cu acizi,
trebuie să fie în permanenţă o soluţie de 10 % de sodă calcinată, cu
care să se poată neutraliza eventualele stropiri cu acid ale corpului.
Rezervoarele şi recipientele în care se lucrează trebuie să
fie dotate cu sisteme efective de ventilaţie naturală sau artificială.
În timpul utilizării materialelor anticorozive se interzice
fumatul, consumul de alimente şi băuturi. Înainte de luarea
meselor şi la sfârşitul programului de lucru muncitorii trebuie să se
spele cu apă caldă şi săpun pe mâini şi pe corp.
Spaţiile în care se lucrează cu materiale ce prezintă pericol
de explozie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) temperatura să nu depăşească 15 0C;
300
 b) ventilaţia să fie de execuţie antiexplozivă;
c) iluminatul să fie protejat antiexploziv;
d) întrerupătoarele să fie scoase în afara încăperilor sau să
fie de execuţie antiexplozivă;
e) căile de acces să fie tot timpul libere.
Benzina de extracţie (neofalina) trebuie păstrată în
ambalaje de metal închise ermetic şi numai în rezerve ce nu
depăşesc necesarul schimbului de lucru.
Se interzice categoric orice manipulări cu scule metalice
care prin cădere sau lovire pot produce scântei în încăperile unde
se pot forma amestecuri explozive.
Iluminarea locurilor de muncă se va face cu tensiuni ce nu
depăşesc 12 V, cu becuri protejate cu globuri din sticlă cu
grosimea de 6-8 mm şi plase de protecţie din metale nefieroase.
Încălţămintea muncitorilor trebuie să fie, de preferinţă, din
cauciuc fără cuie şi blacheuri.
Lucrul în vase închise se va efectua de personal muncitor
dotat cu măşti de gaze izolante, aflându-se sub supraveghere
permanentă din exterior, organizând pauze de 10-15 min în zone
curate, la fiecare 30 min lucrate.

5.8. Lucrări de finisare

5.8.1. Lucrări de tencuire
La executarea lucrărilor de tencuire trebuie admise numai
persoane care au pregătire specială pentru executarea acestor
lucrări, precum şi instruirea în materie de securitate și sănătate în
muncă în modul stabilit.
Lucrările de tencuire exterioare şi interioare, precum şi
ipsosăriile trebuie executate de pe schele sau eşafodaje
reglementare instalate în conformitate cu cerinţele proiectului de
execuţie a lucrărilor.
Lucrările efectuate la înălţime mai mare de 1,3 m trebuie
executate numai de pe schele cu balustradă şi scândură de
margine. Dacă montarea schelelor reglementare nu este posibilă
sau acest lucru este neraţional personalul muncitor va utiliza
301
centuri de siguranţă, legate de puncte fixe indicate de conducătorul
punctului de lucru.
La executarea lucrărilor de tencuire în casa scării trebuie
utilizate eşafodaje cu lungimea diferită a sprijinelor. Podina de
lucru trebuie să fie orizontală cu îngrăditură şi bordură.
Este interzisă efectuarea lucrărilor de tencuieli exterioare
de pe schele pe timp de furtună, polei, ceaţă, vânt mai puternic de
6 grade.
Lucrările de tencuire trebuie executate, de regulă, după
montarea şi întărirea definitivă a pereţilor despărţitori, a blocurilor
sanitaro-tehnice şi a tâmplăriei.
Iluminarea locurilor de muncă trebuie să corespundă
normelor sanitare, iar instalaţiile de iluminat trebuie astfel
amplasate, încât să se excludă fenomenul de orbire.
Toate sistemele electrice în încăperea unde se execută
lucrările de tencuire trebuie alimentate cu tensiuni mai joase de
42 V, iar conductoarele ascunse trebuie scoase de sub tensiune.
Toate uneltele acţionate electric utilizate în încăperi cu pericol
înalt de electrocutare trebuie să aibă izolaţie dublă sau tensiunea de
alimentare mai joasă de 42 V.
Este interzisă executarea lucrărilor de tencuire în câteva
niveluri pe aceiaşi verticală fără amenajarea podinelor
intermediare de protecţie.
Spaţiul dintre podina de lucru şi perete nu trebuie să
depăşească 150 mm. Acest spaţiu se închide cu scânduri detaşabile
în toate cazurile când lucrările nu se execută. Deşeurile de
construcţie de pe podinile de lucru trebuie înlăturate periodic şi la
finalizarea lucrului.
Înainte de începerea schimbului de lucru trebuie controlată
starea tehnică a tuturor utilajelor, a pompelor de mortar, a
maşinilor de torcretat etc., utilizate la executarea mecanizată a
lucrărilor de tencuire. Se interzice utilizarea instalaţiilor defecte.
Este interzisă utilizarea pompelor de mortar şi a maşinilor
de torcretat la o presiune mai mare decât cea indicată în fişele
tehnologice sau în cartea tehnică a utilajului.

302
 Persoanele care aplică mortarul cu ajutorul injectoarelor
trebuie să poarte ochelari de protecţie. Aplicarea se va face de sus
în jos în straturi de cel mult 6-7 mm grosime.
Mutarea conductelor de mortar, în cazul schimbării locului
de muncă, se va efectua numai după coborârea totală a presiunii.
În cazul formării dopurilor sau opririi pompei de mortar
mai mult de 20 minute, conducta trebuie suflată cu aer comprimat,
pentru a evacua dopurile formate în ea. În timpul suflării, lucrătorii
care nu participă la această operaţie trebuie să părăsească zona
periculoasă, îndepărtându-se la cel puţin 10 m de conductă. După
încetarea lucrului, tuburile flexibile, conductele şi utilajul trebuie
spalăte bine cu apă.
La executarea lucrărilor cu maşina electrică de drişcuit este
necesar ca:
a) maşina să fie unită la reţea printr-un convertizor de
frecvenţă a curentului;
b) curăţirea suprafeţelor discurilor şi schimbarea
garniturilor roase să se facă numai după deconectarea maşinii de la
reţeaua electrică;
c) să se urmărească, ca apa şi mortarul să nu nimerească pe
corpul sau pe motorul maşinii de drişcuit.
Tencuirea glafurilor interioare ale ferestrelor din pereţii
exteriori se va executa numai după îngrădirea sigură a acestora pe
toată perioada lucrărilor.
Tencuirea glafurilor exterioare, în lipsa schelelor
exterioare, se va efectua de pe schele în consolă sau alt tip de
eşafodaje la decizia maistrului sau a şefului de lucrări, conform
proiectului de executare a lucrărilor.
Este interzisă utilizarea pigmenţilor vătămători pentru
sănătate (miniu de plumb, galben de crom, oxid sau acetat de
cupru etc.), la prepararea mortarelor de tencuire.
Pentru uscarea încăperilor tencuite, în cazul dacă e
imposibilă folosirea sistemelor de încălzire, trebuie utilizate:
calorifere cu combustibil lichid, calorifere electrice, arzătoare de
gaz lichid (propan-butan), instalaţii cu raze infraroşii (sofite) etc.,
respectând cerinţele de securitate la exploatarea acestora. Se
303
interzice utilizarea mangalelor, sobiţelor de fier, butoaielor sau a
altor vase umplute cu cărbune sau cocs aprins.
Persoanele care deservesc caloriferele de diferite tipuri
trebuie să fie special instruite şi să respecte cu stricteţe regulile de
securitate prevăzute de instrucţiunile de exploatare a acestora.
În încăperile aflate în proces de uscare artificială nu se
admite aflarea personalului muncitor mai mult de 3 ore pe zi.
La pregătirea suprafeţelor prin crestare, la aplicarea
tencuielilor torcretate, precum şi la prelucrarea uscată a
tencuielilor în încăperi închise, trebuie luate măsuri de ventilare
permanentă, în scopul evacuării prafului, iar muncitorii ocupaţi de
aceste operaţii trebuie să aibă hainele încheiate la toţi nasturii, să
poarte mănuşi şi ochelari de protecţie.
La terminarea lucrului trebuie:
- deconectate de la reţea toate mecanismele şi utilajele;
- eliberate podinele schelelor de materiale, dispozitive etc.;
- mecanismele şi utilajele se vor curăţa şi depozita în
locurile de păstrare;
- să se facă ordine la locurile de muncă şi să fie eliberate
trecerile şi căile de acces.

5.8.2. Zugrăveli şi vopsitorii

La executarea lucrărilor de vopsitorie şi zugrăveli trebuie
admise numai persoane care au trecut examenul medical, au
pregătire specială în domeniu, sunt instruite şi li s-au verificat
cunoştinţele în materie de S.S.M.
La executarea lucrărilor la înălţime cu materiale ce conţin
fracţii nocive sau toxice, precum şi cu unelte mecanizate trebuie
admise numai persoane atestate medical pentru lucru la înălţime,
cu pregătire specială şi legitimaţie corespunzătoare.
Lucrările exterioare de vopsitorie şi zugrăveli trebuie
executate de pe schele sau leagăne reglementare. Se interzice
utilizarea scărilor suspendate sau a altor mijloace improvizate.
Lucrările de zugrăveli interioare trebuie executate de pe
schele interioare sau scări duble. Scările trebuie folosite numai în

304
cazul unor volume mici de lucru şi la înălţimi ce nu depăşesc
1,3 m de la sol, de la pardoseală sau de la podina de lucru.
Pregătirea materialelor şi lucrările de vopsire în încăperi, cu
utilizarea materialelor ce elimină vapori toxici, dăunători pentru
sănătate, trebuie executate în condiţii de ventilaţie intensă naturală
sau mecanică astfel calculate, încât să nu se depăşească
concentraţiile maxime admise de gaze, vapori şi praf în aerul zonei
de muncă.
Nu se admite pregătirea materialelor pentru vopsire şi
zugrăveli contrar cerinţelor din instrucţiunile uzinei producătoare
de vopsele, precum şi folosirea solvenţilor fără certificat ce atestă
caracterul substanţelor nocive care se pot degaja în mediul de
producţie.
La vopsirea luminătoarelor trebuie utilizate rampe de acces,
iar muncitorii trebuie dotaţi cu centuri de siguranţă. Este interzisă
circulaţia personalului muncitor pe elementele scheletului
luminătoarelor.
La executarea lucrărilor de vopsitorie interioară cu mijloace
mecanizate şi în cazul utilizării lacurilor şi vopselelor cu uscare
rapidă, care conţin solvenţi toxici, muncitorii trebuie să poarte în
mod obligatoriu măşti de gaze filtrante sau izolante.
În încăperile unde se utilizează nitrolacurile şi alte
materiale care formează vapori uşor inflamabili, se interzice
fumatul şi lucrările cu foc deschis, precum şi lucrările însoţite de
producerea scânteilor.
Pentru a executa lucrări cu vopsele pe bază de apă toate
reţelele şi aparatele electrice trebuie scoase de sub tensiune înainte
de începerea lucrărilor.
Iluminarea locurilor de muncă trebuie să corespundă
normelor, iar instalaţiile de iluminat trebuie alese şi amplasate
astfel, încât să se evite orbirea personalului muncitor.
Se interzice prezenţa oamenilor în încăperile proaspăt
vopsite cu nitrolacuri sau vopsele pe bază de ulei.
Aparatele pneumatice pentru vopsire şi furtunurile trebuie
supuse probării înainte de începerea lucrărilor cu o presiune ce

305
depăşeşte cu 50 % presiunea de lucru. Manometrele instalate pe
aparatele de vopsit trebuie să fie probate şi sigilate.
Este interzisă conectarea furtunurilor la magistrala de aer
comprimat fără intermediul robinetelor, precum şi unirea sau
detaşarea acestora fără a întrerupe debitarea aerului.
Lucrările de vopsire în interiorul vaselor închise trebuie
executate doar în condiţii de ventilare forţată a acestora, de o
echipă din 3 persoane (2 persoane asigură securitatea din exterior)
conform permisului de lucru.
În timpul fierberii sau încălzirii uleiului de in, a
colofoniului, cerii etc. trebuie luate măsuri împotriva împrăştierii
prin stropire şi a incendierii materialului. Este interzisă umplerea
cazanului cu ulei de in la mai mult de ¾ din capacitatea lui,
ridicarea temperaturii diluantului până la punctul de ferbere şi
adăugarea de diluanţi volatili în cazanul care se află pe foc. Aceste
operaţii trebuie efectuate în locuri speciale, izolate de alte încăperi
cu respectarea regulilor de prevenire a incendiilor.
Se interzice folosirea pigmenţilor pe bază de plumb drept
componenţi ai vopselelor aplicate prin pulverizare, precum şi
utilizarea benzenului şi a benzinei etilate în calitate de diluant.
Este interzis lucrul cu unelte mecanizate de pe scări
sprijinite sau de pe eşafodaje improvizate şi nestabile.
În timpul arderii vopselelor vechi cu ajutorul lămpilor cu
benzină în încăperi închise, trebuie asigurată o aerisire efectivă a
acestora, precum şi îndepărtarea fumului şi a vaporilor ce se
degajă.
În cazul îndepărtării vopselelor vechi pe cale chimică,
reziduurile rezultate trebuie îndepărtate cu ajutorul şpaclurilor cu
mânerul lungit, strânse într-o ladă metalică care va fi îndepărtată
de la locul de muncă.
În cazul întreruperii lucrărilor sau a apariţiei unor
defecţiuni în lucrul mecanismelor, imediat se va întrerupe
debitarea aerului prin închiderea robinetului. Se interzice lăsarea
fără supraveghere a uneltelor conectate la reţeaua electrică sau
pneumatică.

306
 La sfârşitul programului de lucru trebuie deconectate de la
reţea toate mecanismele şi aparatele, toate uneltele şi sculele se vor
curăţa şi depozita în locurile de păstrare, făcându-se ordine la
locurile de muncă.

5.8.3. Lucrări de placare

Prelucrarea pietrelor pe şantier se va face în locuri special
îngrădite, în care se interzice accesul persoanelor străine.
Locurile de muncă ale cioplitorilor de piatră trebuie
amplasate la o distanţă la cel puţin 3 m unul faţă de celălalt. Dacă
această distanţă nu poate fi respectată, locurile de muncă trebuie
separate cu ecrane de protecţie. Nu se admite aşezarea faţă în faţă a
pietrarilor.
În timpul prelucrării, pietrele grele şi de dimensiuni mari
(placaje de marmură, piatră de construcţie etc.) trebuie bine
aşezate, pentru a nu se produce căderea lor şi accidentarea
muncitorilor.
La locul de tăiere a blocurilor cu fierestrăul se va amenaja o
podină din scânduri cu şanţuri pentru scurgerea apei. Podina se va
curăţi în permanenţă, pentru a evita alunecarea şi accidentarea
muncitorilor.
Prelucrarea uscată a pietrei se efectuează în încăperi
speciale, permanent ventilate, pentru evacuarea prafului.
Plăcile trebuie depozitate în stive cu înălţimea de maximum
1 m, aşezându-le pe lat, cu şipci între ele.
Maşinile electrice de şlefuit trebuie să aibă mânerele
izolate, conductorii electrici izolaţi şi amplasaţi în tuburi de
cauciuc, iar întrerupătoarele să fie închise în cutii. Maşinile trebuie
legate în mod obligatoriu la magistrala de punere la pământ.
Montarea plăcilor se face din jos în sus, pentru ca fiecare
placă să se rezeme pe placa inferioară. Plăcile proaspăt montate nu
pot fi lăsate fără a fi bine consolidate.
Spre locul de montare plăcile se transportă cu mijloace
mecanizate. Plăcile grele care nu pot fi uşor manipulate de doi
muncitori vor fi manipulate mecanizat.

307
 Muncitorii care lucrează la maşinile de şlefuit trebuie să
poarte obligator cizme şi mănuşi electroizolante.
La executarea lucrărilor de spargere şi prelucrare a pietrei,
muncitorii trebuie să poarte palmare şi ochelari de protecţie pentru
pietrari, iar dacă concentraţia prafului în zona de muncă depăşeşte
concentraţia maximă admisă, aceştia vor purta respiratoare cu filtre
pentru praful fin.

5.8.4. Lucrări de parchete

La executarea lucrărilor de parchete trebuie admişi numai
muncitori calificaţi, nu mai tineri de 18 ani, instruiţi în materie de
securitate a muncii.
Munca femeilor la lucrări de parchete şi preparare a
masticurilor este interzisă.
Încăperile închise, în care se execută lucrări de parchete,
trebuie să fie bine ventilate pentru a evacua substanţele nocive şi
praful.
Depozitarea legăturilor de parchet la locul de punere în
operă trebuie făcută în stive de maxim 1 m înălţime.
Muncitorii parchetari vor lucra numai încălţaţi, iar la
baterea parchetului vor utiliza genunchere şi scule în perfectă
stare.
La utilizarea uneltelor şi sculelor de mână sau mecanice
trebuie respectate regulile de securitate prevăzute pentru
exploatarea acestora.
Maşinile electrice de raşchetat şi lustruit parchetul trebuie
obligatoriu legate la pământ. Conductoarele care fac legătura de la
priză la maşină, trebuie izolaţi în tub de cauciuc.
Muncitorii care lucrează la maşinile electrice de raşchetat
trebuie să poarte obligatoriu echipament de protecţie electroizolant
şi să aibă cel puţin grupa I de calificare privind electrosecuritatea.
Maşinile electrice de raşchetat şi lustruit parchetul trebuie
verificate zilnic, înainte de începerea lucrului, de către electricianul
de şantier. Dacă în timpul lucrului apare o defecţiune la maşină,
aceasta trebuie imediat deconectată şi anunţat şeful punctului de

308
lucru, care va lua măsuri pentru repararea acesteia. Este interzis
muncitorilor să încerce a repara maşinile.
În timpul pauzelor sau la terminarea programului de lucru
maşina trebuie deconectată obligatoriu de la reţea. Această
operaţiune o va controla la terminarea programului de lucru
electricianul de serviciu sau şeful de echipă, iar maşina, împreună
cu cablurile de alimentare, trebuie încuiată într-o încăpere sigură.
Pentru a permuta maşinile de raşchetat şi lustruit parchetul
de la un loc de muncă la altul acestea trebuie deconectate
obligatoriu de la sursa de alimentare cu curent.
Ţiclingul utilizat la raşchetarea manuală a parchetului
trebuie să fie dotat cu o apărătoare, care lasă în afară doar partea
tăietoare, iar muncitorii trebuie să poarte obligatoriu genunchere.
În încăperile unde se ceruieşte parchetul cu ceară dizolvată
în benzină, se interzice fumatul, folosirea focului deschis, lucrările
cu producere de scântei. Pe uşile încăperilor trebuie montate
pancarde avertizoare.

5.8.5. Lucrări de montare a geamurilor

La executarea lucrărilor de montare a geamurilor trebuie
admişi numai muncitori calificaţi, nu mai tineri de 18 ani, instruiţi
în materie de securitate a muncii.
Tăierea geamurilor trebuie să se facă în încăperi separate,
pe mese speciale acoperite cu linoleum sau cu pânză. Deşeurile şi
geamurile sparte trebuie adunate cu grijă şi îndepărtate de la locul
de muncă.
Transportarea geamurilor trebuie făcută în lăzi şi numai în
poziţie verticală. Lăzile cu sticlă se transportă, se încarcă, se
descarcă şi se depozitează numai în poziţie verticală.
Tăietorul de sticlă este obligat să lucreze în mânecare şi
şorţ care acoperă picioarele mai jos de genunchi. Toate operaţiile
cu sticla trebuie efectuate utilizând mănuşile.
Sticla adusă de la frig se taie în încăperi calde numai după
încălzirea acesteia până la temperatura camerei şi uscarea
completă.

309
 La prelucrarea mecanică sau manuală a sticlei cu
instrumente abrazive (scoaterea faţetelor, sfredelirea găurilor,
şlefuirea etc.) muncitorii trebuie să folosească ochelari de protecţie
şi respiratoare.
Încăperile pentru opacizarea sau aplicarea desenelor pe
sticlă cu ajutorul acizilor sau aparatelor de sablat trebuie să fie
dotate cu sisteme efective de ventilaţie mecanică pentru înlăturarea
noxelor. La aceste lucrări trebuie luate măsuri de protejare a
ochilor, a căilor respiratorii şi a mâinilor.
Spre locul de montare geamul se transportă în poziţie
verticală, ţinându-l cu o mână de jos şi cu alta de sus, plasat într-o
parte şi nicidecum în faţă.
Zonele unde se execută lucrările de montare a geamurilor
se îngrădesc, iar locul de muncă se curăţă. Până la începerea
lucrărilor de montare a geamurilor se controlează starea şi
rezistenţa ramelor şi a cercevelelor.
Montarea geamurilor pe tâmplărie, schelete metalice sau de
beton armat prefabricat, trebuie să se facă de pe schele solide,
interzicându-se lucrul de pe schele improvizate.
Geamurile grele, de dimensiuni mari se transportă la locul
de montare de câţiva muncitori pe curele speciale, care trebuie să
meargă în pas cadenţat pentru a evita legănarea sau oscilarea
geamului.
Lucrările în grup de deplasare a geamurilor sau a lăzilor cu
sticlă se efectuează la comanda şefului de echipă.
Locurile deasupra cărora se execută lucrări de montare a
geamurilor la luminătoare şi oberlihturi trebuie îngrădite sau se va
institui pază, pentru a preveni accesul oamenilor în zona
periculoasă.
Se interzice sprijinirea scărilor mobile de geamurile
vitrinelor sau de marginile cercevelelor.
Montarea şi demontarea vitrinelor trebuie efectuată
mecanizat cu utilizarea unor traverse speciale.
Este interzisă executarea lucrărilor exterioare de montare a
geamurilor la înălţime pe timp de furtună, polei, ceaţă, vânt cu
viteza de peste 8 m/s.
310
 5.8.6. Lucrări de faianţă
Aşezarea şi fixarea plăcilor pe pereţi trebuie realizată în
conformitate cu prevederile fişei tehnologice.
În cazul utilizării adezivilor cu degajări de substanţe toxice
locul de muncă trebuie permanent ventilat pentru a evita formarea
concentraţiilor periculoase în mediu.
Depozitarea plăcilor la locurile de muncă se va efectua în
conformitate cu prevederile normelor de securitate a muncii la
depozitarea materialelor.
Pregătirea şi nivelarea plăcilor prin cioplire se va executa,
doar cu utilizarea ochelarilor de protecţie.
Transportarea plăcilor pe verticală la înălţime trebuie făcută
mecanizat cu utilizarea mijloacelor care preîntâmpină căderea
acestora.
Lucrările realizate la înălţime mai mare de 1,3 m trebuie
executate de pe eşafodaje reglementare.
Lucrările de faianţă în interiorul vaselor închise trebuie
executate conform bonului de lucru, cu organizarea ventilaţiei
mecanice sau utilizarea măştilor antigaz de o echipă din cel puţin
3 persoane (2 persoane asigură securitatea din exterior).
Executarea lucrărilor la polizoare se admite numai în
prezenţa îngrădirii la piatra de polizor, a suportului pentru
susţinerea pieselor în timpul polizării şi a ecranelor de protecţie
din sticlă organică. Maşina se va acţiona numai după ce ecranul de
protecţie este blocat şi se află în poziţie de lucru.
În cazul utilizării uneltelor şi sculelor mecanizate acţionate
electric sau pneumatic trebuie respectate normele de securitate a
muncii proprii exploatării acestora.

5.8.7. Executarea pardoselelor

La executarea pardoselelor cu covoare din PVC, lucrările
de lipire cu adezivi trebuie realizate numai după asigurarea unei
ventilaţii eficiente (naturală sau artificială) în încăperile în care se
lucrează. Aplicarea masticulilor adezive pe suprafaţa bazei se va
311
efectua cu şpacluri din plastic, lemn sau cauciuc care nu pot forma
scântei la lovirea de podea.
Este interzis fumatul, utilizarea focului deschis sau a
sculelor ce pot forma scântei în locurile de păstrare a masticurilor,
de utilizare a acestora, în depozite şi pe terenurile unde se
păstrează ambalajele goale în care au fost masticuri sau solvenţi.
Se interzice încălzirea masticurilor pe rug, plite electrice
sau pe alte surse de foc deschis, pentru a preveni incendiile sau
exploziile.
După terminarea lucrului, mâinile şi părţile de corp
murdărite de adezivi sau de alte substanţe chimice trebuie spălate
cu apă caldă şi săpun şi unse cu o vazelină specială.
La executarea pardoselelor din mozaic trebuie respectate
normele de securitate prevăzute pentru prepararea betoanelor şi
mortarelor şi pentru exploatarea uneltelor şi sculelor.
Ambalajele pentru transportul mozaicului gata preparat
pentru turnare (containere, găleţi, buncăre mobile etc.) trebuie să
fie corespunzătoare şi verificate înainte de începerea fiecărui
schimb de lucru.
Înainte de a începe turnarea mozaicului toate golurile din
pereţi şi planşee trebuie astupate sau îngrădite, pentru a evita
căderile în gol.
Maşina de şlefuit mozaicul trebuie manevrată numai de
personal muncitor instruit pentru aceasta în mod special.
Starea maşinii de şlefuit trebuie verificată zilnic, înainte de
a începe lucrul de către electricianul de serviciu în ceea ce priveşte
starea izolaţiei conductorului şi a legării la priza de pământ.
Muncitorul care manevrează maşina de şlefuit trebuie să
poarte obligatoriu mănuşi electroizolante şi încălţăminte
electroizolantă.
Cablurile de alimentare cu curent electric ale maşinii
trebuie să fie suspendate.
Maşina trebuie deconectată obligatoriu în timpul pauzelor,
întreruperilor, penelor de curent şi la terminarea programului de
lucru.

312
 La sfârşitul zilei de muncă maşina de şlefuit, deconectată
de la reţea, trebuie încuiată împreună cu cablurile de alimentare
într-o încăpere sigură, bine păzită.
5.9. Demontări, demolări, reparaţii şi consolidări

5.9.1. Cerinţe generale de securitate

Obiectele propuse pentru demontare, demolare, reparaţii
sau consolidare trebuie verificate minuţios înainte de începerea
lucrărilor, întocmind un proces-verbal în care se indică situaţia
reală a clădirii sau a părţilor care trebuie supuse operaţiilor
indicate de demontare sau consolidare. În baza procesului-verbal
se va întocmi proiectul de organizare şi executare a lucrărilor
vizate, care se va aproba de conducerea tehnică a şantierului.
Lucrările de demontare, demolare, reparaţii şi consolidări
trebuie să fie conduse de un personal tehnico-ingineresc
experimentat, care va purta răspundere de respectarea tehnologiei
executării lucrărilor, calitatea acestora, precum şi de respectarea
normelor şi a regulilor de securitate.
Conducătorul lucrărilor trebuie să discute cu personalul
muncitor planul şi metodele de executare a lucrărilor, locurile şi
operaţiile cu pericol sporit de accidentare şi măsurile de securitate
ce se impun a fi realizate pentru prevenirea accidentelor.
Înainte de a începe lucrările de demolare trebuie luate
următoarele măsuri:
- se va îngrădi construcţia ce urmează a fi demolată, iar în
locurile de acces spre locul de demolare trebuie plasate inscripţii
avertizoare;
- se vor întrerupe legăturile tuturor reţelelor şi
comunicaţiilor inginereşti, luându-se măsuri pentru a evita
defectarea acestora;
- se vor efectua lucrări de prevenire a prăbuşirii posibile a
diferitelor părţi ale obiectului ce se demolează.
Demontarea sau demolarea unor părţi ale construcţiei
trebuie astfel executată, încât înlăturarea unui element din
construcţie să nu atragă prăbuşirea neprevăzută a altor elemente.

313
 La executarea lucrărilor de demolare trebuie luate măsuri
pentru a reduce la minimum formarea prafului.
Golurile şi gropile rămase după demolare trebuie astupate
sau îngrădite. Materialele rezultate din lucrare trebuie depozitate
cu grijă, pentru a nu constitui pericol pentru trecători.
Se interzice:
1. demolarea concomitentă a elementelor de construcţii pe
mai multe etaje;
2. utilizarea reţelei electrice a clădirii sau construcţiei în
curs de demolare. Pentru iluminare sau în alte scopuri se va
amenaja o reţea separată, care să nu fie legată cu construcţia ce se
demolează;
3. aruncarea oricăror materiale sau obiecte de la înălţime.
Muncitorii care lucrează la o înălţime ce depăşeşte 1,3 m,
unde nu se pot monta podine de lucru reglementare, trebuie să
poarte centură de siguranţă, legată de părţile trainice ale
construcţiei, locurile fiind indicate de maistru sau de şeful de
lucrări.
La executarea lucrărilor de demolare personalul muncitor şi
tehnic trebuie să poarte în mod obligatoriu căşti de protecţie şi
echipamentul de protecţie corespunzător.

5.9.2. Demolarea clădirilor şi construcţiilor

La demolarea pereţilor, stâlpii portanţi trebuie lăsaţi
neatinşi până la demolarea elementelor şi construcţiilor susţinute
de ei.
Demolarea clădirii sau construcţiei se va efectua de sus în
jos, după demontarea instalaţiilor, a tâmplăriei interioare şi a
sobelor.
Elementele planşeelor, fermele, grinzile, profilele metalice,
cazanele, maşinile şi alte elemente grele sau voluminoase trebuie
demontate cu atenţie deosebită şi trebuie coborâte la sol cu ajutorul
scripeţilor, pârghiilor sau al mijloacelor mecanizate.
Este interzisă supraîncărcarea planşeelor, precum şi
prăbuşirea unor elemente grele pe planşee.

314
 Este interzisă dărâmarea coşurilor de sobe pe clădiri, a
stâlpilor de zidărie sau a zidurilor despărţitoare prin tăierea lor la
bază şi lăsarea lor să cadă pe planşee.
Grinzile pe care se sprijină sobe sau alte elemente trebuie
îndepărtate numai după ce acestea au fost demolate, iar materialele
provenite din demolare înlăturate.
La demolarea bolţilor cu pericol de prăbuşire sub acestea,
în prealabil, trebuie executate eşafodaje rezistente.
La dărâmarea umpluturii dintre grinzile tavanului şi ale
bolţilor de cărămidă, sau a plăcilor care constituie umplutura, este
interzisă staţionarea oamenilor pe aceste umpluturi, cât şi pe cele
vecine. Dărâmarea se va face de pe podine aşezate pe grinzile
metalice sau de pe alte grinzi de reazem. Se interzice deplasarea
laterală a grinzilor în scopul de a produce prăbuşirea umpluturii
respective.
Demolarea bolţilor se va face pe porţiuni dinspre cheie spre
naştere, muncitorii aflându-se pe porţiunea nedemolată legaţi prin
centuri de siguranţă de partea rezistentă a construcţiei, indicată de
conducătorul lucrărilor.
Dărâmarea bolţilor din cărămidă se face cu începere de la
cheie spre naşterea bolţii în modul următor: bolţile cilindrice pe
porţiuni cu o lungime de cel mult 5 m, bolţile sub formă de cupolă,
bolţile în cruce etc. - în cercuri concentrice.
Parapetele şi scările trebuie demontate sau demolate
treptat, pe paliere, odată cu demolarea clădirilor.
Desfacerea cornişelor sau a elementelor în consolă se va
efectua de pe eşafodaje special amenajate.
Planşeele dintre etajele de pe care se execută lucrările de
demolare a construcţiei nu trebuie să aibă deschizături neacoperite
şi neîngrădite. În cazul unor goluri mari care nu pot fi acoperite cu
panouri solide, este interzis accesul în încăperile situate mai jos.
Clădirile cu schelet trebuie dărâmate începând cu zidurile
de umplutură.
La dărâmarea clădirilor prin metoda “doborârii” trebuie
respectate următoarele măsuri de securitate:

315
 - suprafaţa pe care este posibilă căderea construcţiei
trebuie curăţată şi îngrădită, iar accesul oamenilor interzis;
- la scoaterea, tăierea sau demolarea grinzilor situate la
înălţime, lucrătorii trebuie să poarte centuri de siguranţă legate de
părţile fixe ale construcţiei;
- la folosirea metodei de doborâre a zidului prin “tăiere”
acesta se desparte de elementele vecine, se crestează partea de jos
a zidului pe 1/3 din grosimea lui şi se dărâmă, cu ajutorul troliului
sau al tractorului, folosind la tras cabluri corespunzător
dimensionate, a căror lungime trebuie să fie de cel puţin 2 ori mai
mare decât înălţimea construcţiei care se dărâmă;
- pentru prevenirea căderii neaşteptate a zidului care se
dărâmă, mai cu seamă în timpul operaţiilor de “tăiere”, zidul
trebuie sprijinit provizoriu cu cabluri sau cu proptele
corespunzătoare.
Prăbuşirea unor masive izolate se va face cu cabluri,
lungimea căror trebuie să depăşească de cel puţin 2 ori înălţimea
masivului.
La demolarea coşurilor de fabrici prin retezarea zidăriei
dintr-o singură parte, trebuie luate următoarele măsuri de
securitate:
- în jurul coşului trebuie îngrădită zona periculoasă pe o
rază de cel puţin 1,5 înălţimi ale coşului, instituind posturi de pază;
- coşul trebuie consolidat prin sprijiniri din partea opusă
celei din care se face retezarea;
- retezarea se va face pe porţiuni.

5.9.3. Reparaţii şi consolidări

Teritoriul pe care se execută lucrările de reparaţii şi
consolidări, pasajele şi locurile de trecere, nu trebuie aglomerate
cu materiale de construcţii, moloz şi pământ scos din săpături.
Terenul de lucru trebuie să aibă scurgeri organizate ale
apelor de suprafaţă amplasate astfel, încât să se evite eventualele
prăbuşiri ale construcţiilor sau ale malurilor de săpături.
Lucrările care se execută la înălţime în locuri unde nu pot fi
amenajate podine reglementare trebuie efectuate numai cu
316
utilizarea centurilor de siguranţă, legate de elementele trainice ale
construcţiei.
Nu se admite executarea lucrărilor pe aceeaşi verticală la
niveluri diferite, deasupra sau dedesubtul agregatelor în funcţiune,
dacă în prealabil nu s-au executat podine reglementare, care să
prevină căderea oamenilor şi a obiectelor.
Trecerile peste şanţuri, gropi sau agregate trebuie realizate
cu ajutorul unor podeţe cu lăţimea de cel puţin 0,8 m, cu parapet
rezistent, înalt de 1,1 m cu scândură de bord şi element de mijloc.
Coborârea lucrătorilor în gropi de fundaţie, şanţuri sau
săpături se va efectua cu ajutorul trapelor sau scărilor, executate
conform cerinţelor de securitate. Săpăturile trebuie îngrădite, iar
noaptea trebuie iluminate corespunzător.
Săpăturile executate lângă fundaţiile clădirilor existente
trebuie efectuate cu o atenţie deosebită, luându-se măsuri de
consolidare pentru a evita tasarea acestora.
La montarea armăturii sau a conductelor în apropierea
cablurilor sub tensiune trebuie luate măsuri eficiente contra
electrocutării.
Transportarea betonului la locul unde se efectuează lucrări
de reparaţii se va face cu mijloace mecanizate.
Nu se admite aruncarea molozului sau a materialelor
provenite din demolări de la înălţime, blocarea scărilor sau
supraîncărcarea planşeelor cu moloz sau cu materiale.
Montarea elementelor de construcţie şi a planşeelor se va
efectua de pe schele executate conform cerinţelor de securitate.
Toate locurile de muncă şi de circulaţie trebuie să fie bine
iluminate.
La executarea lucrărilor de reparaţii şi consolidări trebuie
respectate regulile de securitate pentru lucrările de construcţii-
montaj respective, aplicate la condiţiile de lucru concrete.

317
 Subiectele pentru lucrarea de verificare şi examen la
disciplina Securitatea şi sănătatea în muncă
1. Actele legislative şi normative de bază în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă şi sfera lor de acţiune.
2. Contractul colectiv de muncă: conţinutul, structura, elaborarea
şi acţiunea.
3. Contractul individual de muncă: părţile, conţinutul, clauzele
specifice şi durata.
4. Noţiunile principale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
conform legii S.S.M.
5. Obligaţiile angajatorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă.
6. Munca femeilor şi tineretului.
7. Drepturile şi obligaţiile angajaţilor în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă.
8. Instruirea în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
9. Certificarea locurilor de muncă.
10. Timpul de muncă și timpul de odihnă.
11. Expuneţi succint conţinutul Regulamentului privind modul de
cercetare a accidentelor de muncă (în vigoare).
12. Măsurile generale de securitate şi sănătate în muncă la
organizarea sectoarelor şi locurilor de muncă.
13. Clasificarea accidentelor de muncă. Comunicarea despre
accidentul de muncă.
14. Cercetarea accidentelor de muncă cu incapacitate temporară de
muncă. Înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă.
15. Definirea accidentului de muncă. Cercetarea accidentelor de
muncă de către întreprindere.
16. Cerinţele normelor sanitare (SN 245-71) la elaborarea planului
general al întreprinderilor industriale.
17. Felurile iradierilor radioactive. Acţiunea biologică a iradierilor
radioactive asupra organismului uman.

318
18. Normarea iradierilor ionizante. Principiile generale de protecţie
în cazul iradierilor ionizante.
19. Păstrarea şi transportarea substanţelor radioactive. Lichidarea
deşeurilor. Mijloacele individuale de protecţie.
20. Responsabilitatea întreprinderilor pentru neasigurarea
condiţiilor sănătoase de muncă şi zdruncinarea sănătăţii
angajaţilor.
21. Microclimatul aerului zonei de muncă. Metabolismul termic la
om şi influenţa parametrilor microclimatului asupra organismului
uman.
22. Normarea parametrilor microclimatului. Aparatele de măsură a
parametrilor microclimatului.
23. Măsurile şi instalaţiile de asanare a microclimatului aerului
zonei de muncă.
24. Praful de producţie. Clasificarea prafurilor. Influenţa prafului
asupra organismului uman. Normarea. Măsurile şi mijloacele de
protecţie.
25. Substanţele nocive. Clasificarea. Influenţa substanţelor nocive
asupra organismului uman. Normarea. Măsurile şi mijloacele de
protecţie.
26. Iluminatul de producţie. Felurile de iluminat. Principiile de
organizare, calculare şi normare a iluminatului natural.
27. Normarea iluminatului artificial. Sursele de lumină artificială.
Cerinţele faţă de iluminatul de producţie. Metodele de calculare a
iluminatului artificial.
28. Zgomotul industrial, clasificarea, caracteristicile. Influenţa
zgomotului asupra organismului uman şi normarea lui la locurile
de muncă. Măsurile şi mijloacele de protecţie.
29. Vibraţia de producţie, felurile, categoriile, parametrii. Influenţa
vibraţiei asupra organismului uman şi normarea ei la locurile de
muncă. Măsurile şi mijloacele de protecţie.
30. Sursele şi caracteristicile câmpurilor electromagnetice.
Influenţa câmpurilor electromagnetice asupra organismului uman.
31. Normarea câmpurilor electromagnetice. Metodele de protecţie
de influenţa câmpurilor electromagnetice.

319
32. Noţiunea de ergonomie. Cerinţele ergonomice faţă de
organizarea locurilor de muncă.
33. Vase ce funcţionează sub presiune (V.F.P.). Cauzele avariilor
şi exploziilor şi cerinţele constructive faţă de V.F.P.
34. Armătura, aparatele de măsură şi control, dispozitivele de
securitate ale vaselor V.F.P. Controlul tehnic şi verificarea V.F.P.
35. Electrosecuritatea. Măsurile organizatorice şi tehnice de
profilaxie a electrotraumatismului. Definirea electrotraumei.
36. Acţiunea fiziologică a curentului electric asupra organismului
uman. Factorii ce influenţează rezultatul electrocutării.
37. Protecţia prin legare la pământ. Mijloacele de protecţie folosite
în instalaţiile electrice.
38. Protecţia prin legare la conductorul neutru. Tensiunile de
atingere şi de pas (definiţia şi interpretarea grafică). Cauzele
principale ale electrotraumatismului.
39. Protecţia de electricitatea statică. Acordarea primului ajutor în
caz de electrocutare.
40. Clasificarea încăperilor conform pericolului de electrocutare.
Organizarea exploatării nepericuloase a instalaţiilor electrice.
41. Definiţi arderea, autoaprinderea, incendiul. Factorii periculoşi
ai incendiului. Scopul profilaxiei incendiilor.
42. Caracterizaţi parametrii ce determină pericolul de incendiu şi
explozie al gazelor, lichidelor, prafului şi substanţelor solide.
43. Determinarea categoriilor de pericol de explozie-incendiu şi de
incendiu a încăperilor şi clădirilor (NCM E.03.04-2004).
44. Clasificarea tehnică a materialelor de construcţii privind
pericolul de incendiu. Rezistenţa la foc (RF) şi limitele de RF.
45. Ridicarea gradului de rezistenţă la foc a elementelor din beton
armat, metal şi lemn.
46. Cerinţele antiincendiu la elaborarea planului general al
întreprinderilor industriale.
47. Dispozitivele şi instalaţiile de stingere şi semnalizare despre
incendiu.
48. Protecţia oamenilor de incendiu. Cauzele incendiilor la
întreprinderile industriale.

320
49. Metodele şi mijloacele de localizare şi stingere a incendiilor.
Tipurile de stingătoare.
50. Organizarea protecţiei contra incendiilor a obiectivelor
economiei naţionale.

ANEXE
Anexa 1

APROB
Conducătorul unităţii
_______________________
(semnătura şi descifrarea semnăturii)
"___"____________200_
Ştampila unităţii

PROCES-VERBAL nr.__
privind cercetarea accidentului de muncă
cu incapacitate temporară de muncă

1.Denumirea unităţii (numele, prenumele, patronimicul

angajatorului - persoană fizică) în care (la care) s-a produs
accidentul_____________________________________________
_____________________________________________________
1. 1 Adresa unităţii (angajatorului - persoană fizică)____________
_____________________________________________________
_____________________________________________________
1.2 Forul superior______________________________________
1.3 Activitatea economică _______________________________
_____________________________________________________
1.4 Forma de proprietate ________________________________
(publică, privată)
1.5 Numărul de angajaţi la unitate (angajator - persoană
fizică)_____ inclusiv ________ femei

321
1.6 Secţia, sectorul, locul unde s-a produs
accidentul_____________________________________________
2.0 Denumirea unităţii (numele, prenumele, patronimicul
angajatorului - persoană fizică) al cărei (cărui) a fost / este
accidentatul____________________________________________
_____________________________________________________
2.1 Adresa unităţii (numele, prenumele, patronimicul angajatorului
persoană fizică)_________________________________________
3. Datele de identificare ale accidentatului:
3.1 Numele, prenumele, patronimicul ______________________
_____________________________________________________
3.2 Adresa de la domiciliu _______________________________
_____________________________________________________
3.3 Sexul _____________________________________________
(masculin, teminin)
3.4 Vîrsta (ani compleţi)_________________________________
3.5 Funcţia, profesia, meseria _____________________________
3.6 Vechimea în funcţia, profesia, meseria exercitată în timpul
accidentării ____________________________________________
3.7 Instruirea în domeniul protecţiei muncii
_____________________________________________________
(data, nu s-a eiectuat, nu este necesar)
3.7. l Instruirea suplimentară în domeniul protecţiei muncii_____
_____________________________________________________
(data, nu s-a etectuat, nu este necesar)
3.7.2 Instructajul la locul de muncă sau periodic
_____________________________________________________
(data, nu s-a efectuat)
3.8. Controlul medical
3.8.1 Controlul medical la încadrarea în muncă _______________
(data, nu s-a etectuat)
3.8.2. Controlul medical periodic_________________________
(data, nu s-a efectuat, nu este necesar)
4. Data şi ora producerii accidentului_____________________
5. Clasificarea accidentului ____________________________
(individual, colectiv)

322
6. Descrierea detaliată a locului şi a circumstanţelor în care s-a
produs accidentul_______________________________________
_____________________________________________________
_____________________________________________________
6.1 Clasificarea circumstanţelor care au condus la producerea
accidentului____________________________________________
_____________________________________________________
(cădere, prindere, lovire, strivire, explozii, incendii, atac criminal, contact cu curent electric etc.)
7. Cauzele producerii accidentului dependente de:
7.1 executant__________________________________________
(încălcarea disciplinei de muncă şi a instrucţiunilor,
_____________________________________________________
netolosirea echipamentului de protecţie etc.)
_____________________________________________________
_____________________________________________________
7.2 mijloace de producţie_________________________________
(defecte sau imperfecţiuni ale utilajului, starea tehnică
_______________________________________________________________________
a clădirilor şi a drumurilor)
_____________________________________________________
7.3 sarcina de muncă ___________________________________
(lacune în organizarea locurilor de muncă şi a lucrurilor,
_____________________________________________________
lacune în instruirea personalului etc.)
_____________________________________________________
7.4 mediul de muncă___________________________________
(concentraţia prafului şi a gazului, temperatura,
_____________________________________________________
umiditatea aerului, nrvelul de iluminare etc.)
_____________________________________________________
_____________________________________________________
Diagnoza vătămării organismului
_____________________________________________________
(se transcrie din certificatul eliberat de instituţia medicala)
_____________________________________________________
_____________________________________________________

323
8. Persoanele care au încălcat prevederile actelor legislative şi altor
acte normative din domeniul muncii
_____________________________________________________
(numele, prenumele, articolele încălcate dîn actele normative)
_____________________________________________________
9. Măsurile de lichidare a cauzelor de producere a accidentului şi
de prevenire a unor eventuale evenimente similare:

Nr. Denumirea Termen de Responsabil de

Note
crt. măsurilor realizare realizare

Procesul-verbal a fost întocmit la "___" ____________20__ de

către comisia de cercetare:
Preşedintele comisiei ___________________ ______________
(numele, prenumele) (semnătura)
membrul comisiei _____________________ ______________
(numele, prenumele) (semnătura)

membrul comisiei ____________________ ______________

(numele, prenumele) (semnătura)

membrul comisiei ______________________ ______________

(numele, prenumele) (semnătura)

324
membrul comisiei _____________________ ______________
(numele, prenumele) (semnătura)

MINISTERUL, ECONOMIEI
AL REPUBLICII MOLDOVA
INSPECTORATUL DE STAT AL
MUNCII
INSPECTORATUL TRITORIAL
DE MUNCĂ
_______________________________
Anexa 2
МИНИСТЕРСТВО ЭКОНОМИКИ
РЕСПУБЛИКИ МОЛДОВА
ГОСУДАРСТВЕННЫЙ
ИНСПЕКТОРАТ ТРУДА
ТЕРРИТОРИАЛЬНЫЙ
ИНСПЕКТОРАТ ТРУДА
______________________________

PROCES - VERBAL nr.

privind cercetarea accidentului de muncă _______
……………………………………………………. (tipul)
1. Denumirea unităţii (numele, prenumele, patronimicul
angajatorului - persoană fizică) în care
(la care) s-a produs accidentul_____________________________
_____________________________________________________
_____________________________________________________
1. 1 Adresa unităţii (angajatorului - persoană fizică)__________
_____________________________________________________
1.2 Forul superior_____________________________________
1.3 Activitatea economică ______________________________
_____________________________________________________
1.4 Forma de proprietate ________________________________
(publică, privată)
1. 5 Codul fiscal/IDNO sau IDNP_________________________
Certificatul de înregistrare:
seria ________ nr. _____ eliberat la "___" _____________20__

325
1.6 Numărul de angajaţi la unitate (angajator persoană fizică)
_______ inclusiv ______ femei
1.7 Secţia, sectorul, locul unde s-a produs
accidentul_____________________________________________
20. Denumirea unităţii (numele, prenumele, patronimicul
angajatorului persoană fizică) al cărei (cărui) a fost / este
accidentatul____________________________________________
_____________________________________________________
2.1 Adresa unităţii (numele, prenumele, patronimicul
angajatorului persoană fizică)______________________________
_____________________________________________________
3. Datele de identificare ale accidentatului:
3.1 Numele, prenumele, patronimicul______________________
_____________________________________________________
3.2 Adresa la domiciliu _________________________________
_____________________________________________________
3.3 Sexul ____________________________________________
(masculin, feminin)
3.4 Vîrsta (ani compleţi)_________________________________
3.5 Funcţia, profesia, meseria ____________________________
_____________________________________________________
3.6 Vechimea în funcţia, profesia, meseria exercitată în timpul
accidentării ________________
3.7 Instruirea în domeniul protecţiei muncii_________________
(data, nu s-a efectuat, nu este necesr)
3.7.1 Instruirea suplimentară în domeniul protecţiei
muncii________________________________________________
(data, nu s-a efectuat, nu este necesr)
3.7.2 Instructajul la locul de muncă sau periodic_______________
_____________________________________________________
(data, nu s-a efectuat)
3.8 Controlul medical
3.8.1 Controlul medical la încadrare în muncă _______________
_____________________________________________________
(data, nu s-a efectuat)
3.8.2 Controlul medical periodic__________________________
326
 (data, nu s-a efectuat, nu este necesar)
4. Data şi ora producerii accidentului______________________
5. Clasificarea accidentului _____________________________
(individual, colectiv)
6. Descrierea detaliată a locului şi a circumstanţelor în care s-a
produs accidentul_______________________________________
_____________________________________________________
_____________________________________________________
6.1 Clasificarea circumstanţelor care au condus la producerea
accidentului____________________________________________
_____________________________________________________
(cădere, prindere, lovire, strivire, explozii, incendii, atac criminal, contact cu curent
electric etc.)
7. Cauzele producerii accidentului dependente de:
7. 1 executant _________________________________________
(încălcarea disciplinei de munca şi a instrucţiunilor,
_____________________________________________________
netolosirea echipamentului de protecţie etc.)
_____________________________________________________
7.2 mijloace de producţie ________________________________
(detecte sau imperfecţiuni ale utilajului,
_____________________________________________________
starea tehnică a clădirilor şi a drumurilor)
_____________________________________________________
7.3 sarcina de muncă __________________________________
(lacune în organizarea locurilor de mutică şi a lucrărilor,
_____________________________________________________
lacune în instruirea personalului etc.)
_____________________________________________________
7.4 mediul de muncă___________________________________
(concentraţia prafului şi a gazului, temperatura,
_____________________________________________________
umiditatea aerului, nivelul de iluminare etc.)
Diagnoza vătămării organismului__________________________
_____________________________________________________
(se transcrie din certificatul eliberat de instituţia medicala)

327
8. Persoanele care au încălcat prevederile actelor legislative şi altor
acte normative din domeniul muncii
_____________________________________________________
(numele, prenumele, articolele încălcate din actele normative)
_____________________________________________________
9. Măsuri de lichidare a cauzelor de producere a accidentului şi de
prevenire a unor evenimente similare:

Nr. Denumirea Termen de Responsabil de

Note
crt. măsurilor realizare realizare

Procesul-verbal a fost întocmit la "____" ______________ 20__

de către inspectorul de muncă: ___________________ ________
(numele, prenumele) (semnătura)

La cercetare au participat
____________________________________ _______________________ __________
(funcţia) (numele, prenumele) (semnătura)

____________________________________ _______________________ __________

(funcţia) (numele, prenumele) (semnătura)

____________________________________ _______________________ __________

(funcţia) (numele, prenumele) (semnătura)

____________________________________ _______________________ __________

(funcţia) (numele, prenumele) (semnătura)

____________________________________ _______________________ __________

328
 (funcţia) (numele, prenumele) (semnătura)

____________________________________ _______________________ __________

(funcţia) (numele, prenumele) (semnătura)

Anexa 3

______________________________________________________
(unitatea economică)
______________________________________________________
(secţia, atelierul, etc.)

F I Ş A nr. _________
din ________________________________ 20____
de certificare a locului de muncă din
punct de vedere al protecţiei muncii

______________________________________________________
(denumirea locului de muncă)

Nr. Specificaţie Valoarea Valoarea Abateri

crt. normativă de „facto”
I. Existenţa factorilor
nocivi şi periculoşi în
mediul de muncă:
1) concentraţia prafului în aer,
(denumirea şi clasa de
pericol) mg/m.cub.;
2) concentraţia gazelor nocive
în aer (denumirea şi clasa
de pericol) mg/m.cub.;
3) temperatura aerului, grad

329
 Celsius;
4) umeditatea relativă a
aerului, %;
5) viteza de mişcare a aerului,
m/s;
6) nivelul zgomotului, DBA;
7) nivelul vibraţiei, dB;
8) nivelul de iluminare, lx;
9) nivelul de ionizare şi
radiaţie, W/m.p.; mR/h;
10) alţi factori nocivi şi/sau
periculoşi.
II. Concluzie finală
(certificat, necertificat)

Şeful serviciului pentru

protecţie şi prevenire_______________ __________
(numele, prenumele) (semnătura)
Membrii comisiei de certificare:
____________________________________ __________
(funcţia, numele, prenumele) (semnătura)

Salariatul ____________________________ __________

(numele, prenumele) (semnătura)

330
 Anexa 4
CERINŢE MINIME
de securitate şi sănătate în muncă pentru lucrul la monitor
(HG nr. 819 din 01.07.2016)

I. DISPOZIŢII GENERALE
1. În sensul prezentelor Cerinţe minime se utilizează
următoarele noţiuni:
lucrător – orice persoană încadrată în muncă (inclusiv
stagiarii şi ucenicii), definită conform prevederilor art. 1 din Legea
securităţii şi sănătăţii în muncă, care foloseşte în mod obişnuit
monitorul ca parte importantă a activităţii sale normale;
monitor – ecran de vizualizare cu afişare alfanumerică sau
grafică, indiferent de procedeul de afişare folosit;
post de lucru – totalitate a condiţiilor de muncă,
echipamentelor de muncă dotate cu monitor sau cu dispozitive de
introducere a datelor, accesorii opţionale, componente periferice
care includ unitate de dischetă, telefon, modem, imprimantă,
suport pentru documente, scaun de lucru şi masă de lucru sau
suprafaţă de lucru.

Secţiunea 1. Obligaţiile angajatorului

2. Angajatorii sunt obligaţi să efectueze analiza posturilor
de lucru pentru a evalua condiţiile de securitate şi sănătate în
muncă pe care aceştia le creează lucrătorilor, în special cu privire
la posibilele riscuri pentru vedere, probleme fizice şi probleme de
tensiune nervoasă.
3. Angajatorii trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru
a remedia riscurile profesionale constatate în urma evaluării
331
menţionate la pct. 2, ţinând seama de efectele suplimentare şi
combinate ale riscurilor profesionale.
4. Angajatorii trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru
ca:
1) posturile de lucru create după 1 ianuarie 2017 să
îndeplinească prezentele Cerinţe minime;
2) posturile de lucru existente înainte de 1 ianuarie 2017 să
fie adaptate astfel încât să corespundă prezentelor Cerinţe minime,
în termen de cel mult 1 an de la data menţionată;
3) lucrătorii să fie informaţi cu privire la toate aspectele de
securitate şi sănătate în muncă aferente postului de lucru şi, în
special, cu privire la măsurile care sunt puse în aplicare în
conformitate cu prezentele Cerinţe minime. În toate cazurile,
lucrătorii sau reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să fie informaţi
cu privire la toate măsurile de securitate şi sănătate luate în
conformitate cu prezentele Cerinţe minime;
4) fiecare lucrător să fie instruit cu privire la modalităţile de
utilizare a postului de lucru înainte de a începe acest tip de
activitate şi ori de câte ori este schimbată substanţial organizarea
postului de lucru.
5. Angajatorii trebuie să planifice activităţile lucrătorilor
astfel încât activitatea zilnică la monitor să fie întreruptă periodic,
prin pauze sau schimbări de activitate, care să reducă
suprasolicitarea lucrătorilor în faţa monitorului.

Secţiunea a 2-a. Consultarea şi participarea lucrătorilor

6. Consultarea şi participarea lucrătorilor sau a
reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă la aplicarea prezentelor Cerinţe
minime se vor desfăşura în conformitate cu art. 15 din Legea
securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 186-XVI din 10 iulie 2008.

Secţiunea a 3-a. Protecţia ochilor şi a vederii

7. Angajatorul asigură lucrătorilor examinarea
oftalmologică în următoarele cazuri:
332
 1) înainte de a începe lucru la monitor, prin examinarea
oftalmologică la cererea angajatului la angajare;
2) la intervale stabilite de actele normative în vigoare;
3) dacă lucrătorii simt dificultăţi vizuale cauzate de lucrul
la monitor.
8. Dacă în urma examenului oftalmologic au fost depistate
dereglări vizuale, angajatorul este obligat să pună la dispoziţie
aparate de corecţie normale sau de corecţie speciale.
9. Cheltuielile pentru măsurile întreprinse potrivit pct. 7-8
din prezentele Cerinţe minime vor fi suportate în întregime de
către angajator.

II. POSTUL DE LUCRU

10. Postul de lucru va corespunde Cerinţelor minime de
securitate şi sănătate la locul de muncă, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 353 din 5 mai 2010, şi Standardului SM SR EN
ISO 9241– Prescripţii ergonomice pentru activitatea de birou
desfăşurată prin intermediul videoterminalelor.

Secţiunea 1. Echipamentul de lucru

1. Observaţie generală
11. Utilizarea echipamentului de lucru nu trebuie să
prezinte riscuri profesionale pentru lucrători.

2. Ecranul
12. Caracterele de pe monitor trebuie să fie bine definite şi
distincte, de dimensiuni corespunzătoare şi cu spaţiu suficient între
caractere şi între rânduri.
13. Imaginea de pe monitor trebuie să fie stabilă, fără
licărire sau alte forme de instabilitate.
14. Luminozitatea şi/sau contrastul dintre caractere şi fond
trebuie să fie uşor de reglat de către lucrător şi, de asemenea, să
poată fi uşor de reglat în funcţie de condiţiile din jur.
15. Monitorul trebuie să se rotească şi să basculeze liber
pentru a fi adaptat necesităţilor lucrătorului, fiind posibilă
utilizarea unui suport sau a unei mese reglabile.
333
 16. Monitorul nu trebuie să aibă strălucire reflectoare şi
reflexii care pot produce disconfort lucrătorului.
17. Poziţia ochilor faţă de ecranul monitorului va fi la
nivelul centrului ecranului sau la 2/3 din înălţimea acestuia.
18. Distanţa optimă de la ochi până la ecran este de 600-
700 mm, cea admisibilă fiind nu mai mică de 500 mm.
19. Persoanele ce poartă ochelari vor fi dotate, în timpul
lucrului la monitor, cu ochelari de acomodare la distanţa de 550-
700 mm.
3. Tastatura
20. Tastatura trebuie să fie orientabilă şi separată de ecran,
astfel încât să permită lucrătorului găsirea unei poziţii confortabile
de lucru, prin care să evite oboseala din braţe sau mâini.
21. Spaţiul din faţa tastaturii trebuie să fie suficient pentru a
asigura sprijinirea mâinilor şi a braţelor lucrătorului.
22.Tastatura trebuie să aibă o suprafaţă mată pentru a evita
strălucirea reflectoare.
23. Poziţia tastaturii şi caracteristicile tastelor trebuie să
faciliteze utilizarea acesteia.
24. Simbolurile de pe taste trebuie să aibă un contrast
suficient şi să fie lizibile din poziţia de lucru concepută.

4. Masa de lucru sau suprafaţa de lucru

25. Masa de lucru sau suprafaţa de lucru trebuie să fie
suficient de mare, să aibă un grad de reflexie mic şi să permită o
amplasare flexibilă a monitorului, tastaturii, documentelor şi
echipamentului conex.
26. Suportul pentru documente trebuie să fie stabil, reglabil
şi poziţionat astfel, încât să reducă la minimum necesitatea
mişcării neconfortabile a capului şi a ochilor.

5. Scaunul de lucru
27. Scaunul de lucru trebuie să fie stabil şi să permită cu
uşurinţă libertatea de mişcare şi o poziţie confortabilă.
28. Înălţimea scaunului trebuie să fie reglabilă.

334
 29. Spătarul scaunului trebuie să poată fi înclinat şi reglat
pe verticală.
30. La solicitarea lucrătorului se va acorda un suport pentru
picioare.

Secţiunea a 2-a. Mediul de lucru

1. Spaţiul
31. Prin dimensiunile şi amenajarea sa, postul de lucru
trebuie să asigure lucrătorului un spaţiu suficient, care să îi permită
să schimbe poziţia şi să varieze mişcările.
32. Suprafaţa la un loc de lucru la monitor cu tub electronic
radiant trebuie să fie de cel puţin 6 m2.
33. În încăperile cultural-distractive (internet-cafe, săli de
jocuri), cu durata lucrului la monitor mai puţin de 4 ore şi în
cazurile în care se utilizează ecranele plate discrete (cu cristal
lichid, cu plasmă), suprafaţa minimă a unui loc de muncă poate fi
redusă până la 4,5 m2.
2. Iluminatul
34. Iluminatul general şi iluminatul local (lămpi de lucru)
trebuie să asigure condiţii de iluminat satisfăcătoare şi un contrast
corespunzător între monitor şi mediul de fond, ţinând seama de
tipul de activitate şi de necesităţile vizuale ale lucrătorului.
Iluminatul suprafeţei mesei de lucru trebuie să fie de 300-500 lx.

3. Reflexiile şi strălucirile
35. Încăperile destinate lucrului la monitor trebuie să fie
asigurate cu iluminat natural şi artificial.
36. Coeficientul de iluminare naturală nu va fi mai mic de
1,5%.
37. Ecranul monitorului se va găsi în zona unghiului de
protecţie a corpurilor de iluminat în aşa fel ca aceasta să nu se
reflecte pe suprafaţa ecranului.

4. Zgomotul
38. La amenajarea postului de lucru trebuie să se ţină
seama de zgomotul emis de echipamentul de lucru care aparţine
335
postului sau posturilor de lucru, în special pentru a se evita
distragerea atenţiei sau perturbarea comunicării verbale, ale cărui
niveluri nu le vor depăşi pe cele indicate în tabelul 1 din anexa la
prezentele Condiţii minime.

5. Normele iradierilor electromagnetice

39. Nivelurile maxime admise ale iradierilor
electromagnetice nonionizante nu le vor depăşi pe cele indicate în
tabelul 2 din anexa la prezentele Condiţii minime.

6. Căldura
40. Echipamentele de lucru ce aparţin postului sau
posturilor de lucru nu trebuie să producă căldură în exces care ar
putea crea disconfort lucrătorilor.

7. Radiaţiile
41. Toate radiaţiile, cu excepţia părţii vizibile a spectrului
electromagnetic, trebuie reduse la niveluri neglijabile din punctul
de vedere al protecţiei stării de sănătate şi securităţii lucrătorului.

8. Parametrii microclimatului
42. În încăperile unde activitatea la monitor este de bază
trebuie să fie asiguraţi parametrii microclimatului indicaţi în
tabelul 3 din anexa la prezentele Condiţii minime. Încăperile,
înainte de lucru şi în fiecare pauză, vor fi aerisite.

Secţiunea 3. Interfaţa lucrător – computer

43. La elaborarea, alegerea, achiziţionarea şi modificarea
softului, precum şi pentru conceperea lucrului la monitor,
angajatorii trebuie să ţină seama de următoarele principii:
1) softul trebuie să fie specific activităţii;
2) softul trebuie să fie uşor de utilizat şi, dacă este cazul, să
fie adaptabil nivelului de cunoştinţe sau experienţă al lucrătorului;
nu se pot utiliza dispozitive de verificare cantitativă sau calitativă
fără cunoştinţa lucrătorilor;

336
 3) sistemele trebuie să asigure autocontrolul lucrătorilor
asupra performanţei acestora;
4) sistemele trebuie să afişeze informaţiile într-o formă şi
într-un ritm care să fie adaptate lucrătorilor;
5) trebuie aplicate principii de ergonomie informatică, în
special în cazul operaţiilor de prelucrare a datelor de către lucrător.
Secţiunea 4. Regimul de muncă şi odihnă
al lucrătorilor la monitor
44. Durata generală a zilei de muncă la monitor este de
8 ore, se admite activitatea în schimburi cu durata de 12 ore.
45. Pentru asigurarea capacităţii optime de muncă şi
menţinerea sănătăţii, în afară de pauza obligatorie pentru prânz, în
decursul zilei de muncă se efectuează suplimentar pauze
reglementate, care se includ în timpul de muncă.
46. În ziua de muncă de 8 ore, pauzele reglementate se
acordă după 2 ore de la începutul schimbului şi după 2 ore după
prânz, cu durata de 15 minute fiecare.
47. În ziua de muncă de 12 ore, pauzele reglementate
trebuie să fie efectuate în primele 8 ore ca şi pauzele din ziua de 8
ore, iar în ultimele 4 ore, după fiecare oră câte 15 minute.
48. Nu se admite activitatea la monitor mai mult de 2 ore
fără pauze reglementate.
49. În scopul combaterii monotoniei, suprasolicitărilor
neuropsihice, oboselii aparatului vizual şi celui locomotor, al
menţinerii capacităţii maxime de muncă, în timpul pauzelor
reglementate lucrătorilor li se recomandă exerciţii fizice, pentru
ochi şi relaxare psihologică.

Anexă la Cerinţele minime de securitate şi sănătate

în muncă pentru lucrul la monitor

Tabelul 1
Nivelurile admise ale zgomotului

337
 Frecvenţa, Hz Nivelurile
Nivelurile zgomotului, dBA echivalente
de zgomot,
dBA
31,5 63 125 250 500 1000 2000 4000
8000
86 71 61 51 49 45 42 40 38 50

Tabelul 2
Nivelurile maxime admise ale iradierilor electromagnetice

Denumirea parametrilor Nivelul maxim

admisibil
Intensitatea câmpului electromagnetic după
componenţa electrică la distanţa de 50 cm din
preajma terminalului video:
- în diapazonul frecvenţelor 5Hz-2 kHz 25 v/m
- în diapazonul frecvenţelor 2-400 kHz 2,5 v/m

Densitatea fluxului magnetic:

- în diapazonul 5 Hz - 2 kHz 250 nT
- în diapazonul 2 - 400 kHz 25 nT
Intensitatea câmpului electrostatic 15 kV/m
Potenţialul electrostatic 500 V/m

Tabelul 3
Normele microclimatului

Perioad Categoria Temperatura Umiditatea Viteza mişcării

a anului de aerului, 0C nu relativă, % curenţilor de
lucru mai mult aer, m/s

Rece Uşoară – 1 a 22 – 24 40 – 60 0,1

Uşoară – 1 b 21 – 23 40 – 60 0,1
Caldă Uşoară – 1 a 23 – 25 40 – 60 0,1
Uşoară – 1 b 22 – 24 40 – 60 0,2

338
 Bibliografie
1. Legea Securităţii şi sănătăţii în muncă. Monitorul Oficial al R.
Moldova (M.O. al R.M.), nr. 143-144 din 05.08.2008.
2. Hotărârea Guvernului nr. 95 din 05.02.2009 pentru aprobarea
unor acte normative privind implementarea Legii securităţii şi
sănătăţii în muncă nr. 186-XVI din 10 iulie 2008. M.O. al R.M.,
nr. 34-36 din 17.02.2009, art. 138.
3. Hotărârea Guvernului nr. 353 din 05.05.2010 cu privire la
aprobarea cerințelor minime de securitate și sănătate la locul de
muncă. M.O. al R.M., nr. 91-93 din 08.06.2010, art. 525.
4. Hotărârea Guvernului nr. 603 din 11.08.2011 privind cerințele
minime de securitate și sănătate pentru folosirea de către lucrători
a echipamentului de muncă la locul de muncă. M.O. al R.M., nr.
135-138 din 19.08.2011, art. 676.
5. Hotărârea Guvernului nr. 80 din 09.02.2012 privind cerințele
minime de securitate și sănătate pentru șantierele temporare sau
mobile. M.O. al R.M., nr. 34-37 din 17.02.2012, art. 105.
6. Hotărârea Guvernului nr. 324 din 30.05.2013 cu privire la
aprobarea Regulamentului sanitar privind cerințele de sănătate și
Securitate pentru asigurarea protecției lucrătorilor împotriva
riscurilor legate de prezența agenților chimici la locul de muncă.
M.O. al R.M., nr. 125-129 din 14.06.2013, art. 404.
7. Hotărârea Guvernului nr. 918 din 18.11.2013 privind cerințele
minime pentru semnalizarea de securitate și sănătate la locul de
muncă. M.O. al R.M., nr. 34-37 din 22.11.2013, art. 1023.
8. Hotărârea Guvernului nr. 362 din 27.05.2014 cu privire la
aprobarea cerințelor minime pentru protecția lucrătorilor împotriva
riscurilor pentru sănătatea și securitatea lor generate sau care pot fi

339
generate de expunerea la zgomot, în special împotriva riscurilor
pentru auz. M.O. al R.M., nr. 142-146 din 03.06.2014, art. 411.
9. Hotărârea Guvernului nr. 584 din 12.05.2016 privind cerințele
minime de S.S.M. pentru manipularea manual a încărcăturilor care
prezintă riscuri pentru lucrători, în special de producer a unor
afecțiuni dorsolombare. M.O. al R.M., nr. 134-139 din 20.05.2016,
art. 642.

10. Hotărârea Guvernului nr. 589 din 12.05.2016 privind Cerințele

minime de S.S.M. referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri
generate de vibrațiile mecanice. M.O. al R.M., nr.134-139 din
20.05.2016, art. 647.
11. Hotărârea Guvernului 819 din 01.07.2016 privind Cerințele
minime de S.S.M. pentru lucrul la monitor. M.O. al R.M., nr. 193-
203 din 08.07.2016, art. 883.
12. Acte normative privind desfăşurarea activităţii de protecţie şi
prevenire a riscurilor profesionale la locurile de muncă. Culegere,
2012, U.T.M., nr. 2052.
13. A. Darabont, Șt. Pece. Protecția muncii (manual pentru
învățământul universitar). Editura didactică și pedagogică, R.A.
București, 1996.
6. E. Olaru, D. Olaru. Tehnica securităţii în construcţii. Ciclu de
prelegeri, 1998, U.T.M., nr. 693.
7. E. Olaru ş.a. Sanitaria industrială şi igiena muncii. Ciclu de
prelegeri, 2000, U.T.M., nr. 789.
8. E. Olaru, Iu. Olaru. Protecţia împotriva incendiilor. Ciclu de
prelegeri, 2000, U.T.M., nr. 813.
9. O. Marian, A. Bajureanu. Securitatea activităţii vitale.
Electrosecuritatea şi igiena muncii privind câmpurile
electromagnetice. Ciclu de prelegeri, 1999, U.T.M., nr.728.
10. Securitatea activităţii vitale, material metodic, 2004, U.T.M.,
nr. 1274.
11. Князевский В.А. Охрана труда в электроустановках. 1983.
12. Орлов Г. Г. Охрана труда в строительстве. – М.: ВШ, 1984.
13. Пчелинцев В.А., Коптев Д.В., Орлов Г.Г. Охрана труда в
строительстве. – М.: ВШ, 1991.
340
14. Луковиков А.В. Охрана труда. – М.: Колос, 1984.
15. Охрана труда. / Под ред. Князевского Б.А. – М.: ВШ, 1982.
16. Охрана труда в машиностроении. / Под ред. Юдина Е.Я. –
М.: Машиностроение, 1983.
17. Долин П.А. Основы техники безопасности в
электрических установках. – М.: Энергия, 1979.

341