THEODERIC CEL MARE ŞI TRANSILVANIA.

O IPOTEZĂ DE LUCRU

Coriolan Horaţiu Opreanu

Cuvinte cheie: ostrogoţi, gepizi, inele de aur, monede, monograme, fibula de aur cu capete de
ceapă, relaţii diplomatice
Keywords: the Osthrogoths, the Gepids, golden rings, coins, monogramms, golden crossbow
brooch, diplomatic relations

Încă de multă vreme s-a încercat interpretarea mormintelor aşa-zis „princiare”, precum
şi a tezaurelor epocii migraţiilor din pespectiva semnificaţiei lor sociale şi politice. Între acestea,
numeroşi istorici şi arheologi şi-au concentrat atenţia asupra faimoaselor morminte de la
Apahida1. În cazul primului mormânt de la Apahida s-a invocat frecvent ca analogie pentru
datare celebrul mormânt al lui Childeric de la Tournai2. Pe aceste considerente datarea
mormântului Apahida I a fost stabilită spre sfârşitul secolului V, adică în intervalul D3. Pre-
zenţa fibulei de aur cu capete de ceapă şi a inelelor, la fel ca la Tournai, a determinat aprecierea
că acestea ar fi dovada existenţei unor relaţii politice diplomatice cu Imperiul Roman, mai pre-
cis cu împăratul de la Constantinopol3. Sursele literare amintesc că la scurtă vreme după bătălia
de la Nedao din 454 p. Ch., populaţiile barbare din zona Dunării au încheiat alianţe cu roma-
nii. Încă din 458 p. Ch. Maiorianus a recrutat în Pannonia şi în Barbaricum-ul de peste
Dunăre o armată pentru Imperiul de Apus. Apoi, pe vremea lui Marcianus, majoritatea acestor
populaţii au devenit aliatele Imperiului de Răsărit4. În ceea ce mă priveşte, am încercat chiar să
identific momentul în care astfel de relaţii diplomatice au putut lua naştere şi în cazul şefului
barbar de la Apahida5 . Întradevăr, în jurul anului 460, împăratul Leo a trimis ajutor scirilor din
Câmpia Tisei în conflictul lor cu ostrogoţii6, dovedind interesul Imperiului de Răsărit pentru a
influenţa balanţa puterii în lumea barbară germanică ce moştenise „imperiul” hunic.
Dacă analizăm însă mai amănunţit evenimentele politice şi militare dintr-o perioadă
mai extinsă în timp cu câteva decenii, aşa cum de altfel sugerează şi datarea mormântului I de la
Apahida, pentru cronologia căruia moartea lui Childeric nu constituie un terminus ante quem
absolut, ajungem la o altă posibilă realitate politică în care şeful barbar îngropat la Apahida a
putut fi angrenat. După deceniul 460–470 asistăm la spectaculoase modificări pe harta etno-
politică a Europei centrale şi occidentale. În 476 scirii dunăreni conduşi de Odovacar se mută
în Italia şi înlătură prin forţă ultimele elemente ale autorităţii imperiale în Occident7. În 488
1
SCHMAUDER 2002, 7–10.
2
WIECZOREK, PÉRIN 2001, 172–173.
3
POHL 1980, 271; KISS 1991.
4
BIERBRAUER 1989, 78; TEJRAL 1997, 162.
5
OPREANU 1995, 248.
6
JONES 1964, 221–222.
7
CESA 1994, 313–318.

EPHEMERIS NAPOCENSIS, XIX, 2009, p. 109–127

110 Coriolan Horaţiu Opreanu

Theoderic îi conduce pe ostrogoţi pe aceeaşi cale. Au urmat câţiva ani de lupte pentru Italia
între cei doi regi barbari, înfruntare încheiată în 493 cu victoria definitivă a lui Theoderic8 şi
moartea lui Odovacar9. Din acest moment, până la moartea sa din 526, Italia a avut un singur
stăpân: Flavius Theodericus Rex. În anul 498, împăratul de la Constantinopol, Anastasius, îi
trimite recunoaşterea oficială, vestis regia împreună cu omnia ornamenta palatii10 ce fuseseră
expediate în 476 de către Odovacar la Constantinopol. Plecarea ostrogoţilor de la Dunărea
mijlocie i-a lăsat fără rivali pe gepizii ce au devenit stăpânii unui vast spaţiu, din Pannonia pâna
în Transilvania. Principalul lor centru de putere a fost Sirmium. Politica orientală a lui
Theoderic s-a desfăşurat în virtutea conflictului tradiţional dintre împăraţii Occidentului şi
Orientului pentru delimitarea hotarelor dintre imperii. Pe de altă parte, noua putere de la
Ravenna îşi susţinea şi îşi justifica dreptul unor „lovituri preventive” în acea zonă a lumii bar-
bare de unde se ridicase şi plecase Theoderic. Cele două grupări gepide, cei de la nordul
Dunării, care îl învinseseră pe Theoderic şi-i determinaseră plecarea spre Italia, şi cei din jurul
Sirmiumului nu erau departe de o alianţă. Or, era evident că un mare regat gepid la Dunărea
mijlocie ar fi ameninţat serios puterea lui Theoderic în Italia11. Aroganţa gepizilor a fost clar
exprimată de ambasadorii lor la Ravenna, care au îndrăznit să ridice chiar pretenţii teritoriale12.
Aceste realităţi l-au determinat pe Theoderic să acţioneze în anul 50413. Ostrogoţii au cucerit
Sirmium alungându-l pe regele gepid Thrasaric şi anexând Pannonia Sirmiensis. Răspândirea
monedelor de argint şi de bronz bătute de Theoderic şi urmaşii săi din prima jumătate a seco-
lului VI confirmă faptul că teritoriul cuprins între Sava, Drava şi Dunăre, adică Pannonia
Sirmiensis şi Pannonia Secunda au ajuns sub stăpânirea regatului ostrogot din Italia14. Apoi
ostrogoţii au pătruns pe valea Margus-Morava în Moesia Superior, în teritoriul bizantin. Până
prin 510 Theoderic a fost pe picior de război cu Imperiul de Răsărit, refuzând să părăsească
Moesia, dar împăratul Anastasius n-a declanşat operaţiuni militare contra ostrogoţilor. După
retragerea lor din Bassianae şi Singidunum au ajuns la o înţelegere cu Anastasius15 .
Din acest context politic rezultă că Theoderic era interesat de evoluţia lumii barbare din
regiunea Dunării mijlocii, încercând să oprească crearea unei puteri gepide16. Pe de altă parte,
ideea unor reuşite diplomatice bizantine în nordul Transilvaniei, peste Dunăre şi peste munţi
par, în acest context, greu de admis şi lipsite de suficientă motivaţie strategică. Îngrijorarea lui
Anastasius provenea, în primul rând, de la acţiunile lui Theoderic în Illyricum, de la războiul cu
parţii (502–506) şi invaziile bulgare în Thracia17. Mult mai mare putea fi interesul lui
Theoderic pentru lumea barbară din Transilvania aflată în coasta grupării gepide din Câmpia
Tisei. Având în vedere distanţa considerabilă faţă de zona aflată sub controlul militar al regelui
ostrogot, doar mijloacele diplomatice puteau ţine lumea barbară din Transilvania departe de
sfera de influenţă a regatului gepid. Interesul diplomatic al lui Theoderic pentru lumea germa-
nică este bine cunoscut18. Înainte de 507 el a încheiat o alianţă cu Rodulf, regele herulilor, pe
care l-a numit „fiu de arme” (Waffensohne) şi i-a trimis cadouri diplomatice, calul, sabia, scutul
şi alte instrumenta bellorum, după cum ne informează Cassiodorus19. O altă alianţă politico-

8
WOLFRAM 1990, 278–284.
9
CESA 1994, 319–320.
10
WOLFRAM 1990, 284.
11
WOLFRAM 1990, 321.
12
POHL 1980, 294.
13
ENSSLIN 1959, 129–130.
14
KISS 1984.
15
WOLFRAM 1990, 322–323.
16
AUSBŰTTEL 2003, 115–116.
17
WROTH 1966, XIII.
18
AUSBŰTTEL 2003, 11–128.
19
BIERBRAUER 1974, 50, nota 174; SCHWARTZ 2007, 48.
 Theoderic cel Mare şi Transilvania. O ipoteză de lucru 111

diplomatică realizată de Theoderic a fost cea cu regatul turingilor. Alianţa a fost pecetluită în
510 prin căsătoria nepoatei lui Theoderic, Amalaberga, cu Hermanafrid, regele turingilor20.
Pe baza acestor informaţii istorice, formularea ipotezei că şeful barbar din mormântul I
de la Apahida stabilise relaţii diplomatice cu Theoderic cel Mare şi primise insemnele romane
ale puterii de la Ravenna este legitimă. Urmează să stabilim dacă informaţiile pe care ni le oferă
inventarul mormântului pot şi valida această ipoteză.
1. Fibula de aur cu capete de ceapă din mormântul 1 de la Apahida face parte din grupa
celor lucrate din tablă, tipul B7b (fig. 1), a căror producere a început pe la mijlocul secolului V,
fiind folosite cel puţin până în epoca lui Iustinian21. Aşadar, cronologic ipoteza poate fi admisă.
Cele mai multe piese din aceeaşi grupă provin din
Italia şi Dalmaţia, ca Roma (Palatin), Reggio
Emilia, Italia şi Degoj (Croaţia) şi, prin urmare
sunt, cel puţin în parte contemporane cu regatul
ostrogot. Ultimul exemplar, singurul cu dimensiuni
şi greutate superioare celui de la Apahida, a fost pus
chiar în legătură directă cu regele Theoderic22.
Acest tip era răspândit în egală măsură în Imperiul
de Răsărit, cât şi în Occident23. Prin urmare,
provenienţa dintr-un atelier occidental nu trebuie
exclusă. În regatul ostrogot fibulele de aur, ca
simbol de rang romane, continuau să fie folosite.
Este, aşadar, plauzibil ca fibula din mormântul
Apahida I să provină din regiunile vestice ale
Europei.
2. Dintre cele trei inele de aur, cele două cu
inscripţii au fost mai intens discutate. J. Werner le- Fig. 1. Fibula de aur cu capete de ceapă
a numit, pe unul „inel de nume” (Namensring), iar din mormântul Apahida I.
pe celălalt „inel sigilar” (Siegelring)24. Este clar că
nu poate fi uşor acceptată existenţa unor astfel de categorii, dovada că inelul sigilar al lui Childeric
are de fapt înscris numele regelui franc. Pentru Apahida însă, această categorisire este utilă.
a. „Inelul de nume” are o inscripţie cu litere latine dispusă pe două rânduri (fig. 2/a). În
primul rând am citit25 OMAHARI, spre deosebire de Omharus sau Omharius, nume reconstituit
de vechile lecturi26 pe baza ambelor rânduri ale inscripţiei. Aşadar, considerăm că în rândul 1
avem numele şefului de la Apahida la genitiv. Există două ligaturi, M + A27 şi R + I28. În rândul
2 am pornit de la observaţia că cele două litere sunt centrate faţă de rândul 1 şi prin urmare este
puţin probabil să facă parte din acelaşi cuvânt (în cazul nostru numele) scris în rândul 1 al
inscripţiei. Pe de altă parte, numele latinizat la nominativ ar reprezenta o situaţie mai rar
întâlnită în cazuri similare. Ultima dintre cele două litere din rândul 2 este, mai degrabă, un G
decât S cum presupuneau vechile lecturi. O literă identică apare, de exemplu, pe inelul sigilar al
lui Alaricus II29 (fig. 2/b), unde este cu siguranţă un G (prima literă din cuvântul Gothorum).

20
BIERBRAUER 1974, 45, SCHMIDT 1987, 476; SCHWARTZ 2007, 49.
21
PRÖTTEL 1988, 370; TÓTH 2002, 256.
22
TÓTH 2002.
23
KAZANSKI 2002, 172.
24
WERNER 1967.
25
OPREANU 1995.
26
POPESCU 1976, 437 cu bibliografia veche.
27
OPREANU 1995.
28
BÓNA 1986, 147.
29
SCHMAUDER I 2002, Abb. 39.
112 Coriolan Horaţiu Opreanu

Logic, în rândul doi, după nume, trebuie să fi fost precizată calitatea, poziţia socială şi politică a
celui menţionat cu numele, aşa cum este situaţia pe inelul lui Childeric, CHILDIRICI REGIS.
Literele V şi G nu pot fi decât abrevierea unui titlu roman din epocă, cum ar fi V(IR)
G(LORIOSISSIMUS). Epitetul gloriosissimus este atestat în inscripţii chiar pentru Theoderic:
GLORIOSISSIMUS REX30. O inscripţie burgundă de pe la 474 şi Prefatio la lex Gundobada, îl
numesc pe Gundobad, regele burgunzilor, VIR GLORIOSISSIMUS şi nu Dominus31. Avem
aşadar suficiente argumente pentru a citi inscripţia de pe inel OMAHARI V(IRI)
G(LORIOSISSIMI). Chiar şi în vechea lectură, unde ultima literă era considerată un S, rândul
doi putea fi întregit v(ir) s(ublimissimus), titlu atestat pentru Seda, unul dintre dregătorii înalţi
de la curtea lui Theoderic32.

Fig. 2. a. „Inelul de nume” de aur din mormântul Apahida I; b. Inelul sigilar al lui Alaricus II
(după SCHMAUDER I 2002).

b. „Inelul sigilar”. Acesta constă dintr-o monogramă scrisă în negativ (fig. 3/a). Folosirea
monogramei este o caracteristică a epocii romane târzii. Cel mai frecvent apar monograme pe
monedele romane din secolele V–VI, împăraţii Zeno, Leo, Anastasius sau Justin şi Justinian
bătând mici monede cu monograma lor pe revers. Dar majoritatea acestui tip de monedă este
reprezentată de imitaţii ostrogote, cu chipul împăratului Anastasius, Justin sau Justinian pe avers
şi cu monogramele, sau numele regilor ostrogoţi pe revers33 (fig. 3/c). De aici, monogramele vor fi
fost adoptate pentru inelele sigilare. O dovadă indirectă a faptului că inelele sigilare cu

30
CIL VI 1794, 31933.
31
KOHLHAS-MÜLLER 1995, 138.
32
BIERBRAUER 1989, 86.
33
WROTH 1966, 7.
 Theoderic cel Mare şi Transilvania. O ipoteză de lucru 113

monogramă din lumea barbară erau copiate după monogramele de pe monedele bizantine este
faptul că cele din epoca avară sunt toate monograme cu litere greceşti34, preluate de pe
monedele împăraţilor de după Justinian. Această afirmaţie este întărită de studiul stampilelor de

Fig. 3. a. „Inelul sigilar” din mormântul

Apahida I; b. Reconstituirea amprentei
în pozitiv;
c. Monograme ale regilor ostrogoţi de pe
monede.

pe vasele de argint. Ele erau mărci de control oficiale care constau în monograme şi efigii impe-
riale preluate după monedele imperiale35, una dintre cele mai uşor de identificat fiind cea a lui
Justinian36. Altele, din secolul VII şi următoarele sunt foarte asemănătoare cu inelele amintite
din mediul avar şi au fost considerate stampile de origine avară37. Aceste monograme sunt
construite în mod diferit decât cele din secolele V–VI, fiind create în jurul unei cruci cu braţe
egale, sau a unei christograme exact ca pe monede, unde apar monogramele imperiale, până în
secolul X38. Astfel, monograma grecească de pe inelul de argint de la Keszthely (fig. 4/a) este
aproape identică cu monograma împăratului Heraclius de pe mai multe vase de argint, ca: o
serie de farfurii din Muzeul de Artă din New York, din colecţia Dumbarton Oaks, o alta de
la Mytilene, sau una din Muzeul Vaticanului39 (fig. 4/b). Inelul de argint de la Bóly (fig. 4/a) ar

Fig. 4. a. Inele de argint cu monograme

greceşti din mediul avar (Keszthely şi
Bóly) (după GARAM 2001);
b. Monograme greceşti de pe vase de
argint bizantine din vremea lui
Heraclius (după DODD 1961).

putea fi copiat după un alt tip de monogramă din timpul lui Heraclius, unde bustul său cu
nimb şi diademă este însoţit de monograma descifrată ΦΩΤΙΝΟΥ, cum apare pe o farfurie de
argint din Muzeul Ermitaj din St. Petersburg40 (fig. 4/b). Pentru monograma de pe inelul de la
Apahida, cea mai apropiată analogie din punct de vedere tipologic este unul dintre inelele de

34
GARAM 2001, 74–80, Abb. 8.
35
MUNGO 1995, Pl. 2/A.
36
WROTH 1966, 72.
37
MUNGO 1995, Pl. 2/F.
38
WROTH 1966.
39
DODD 1961, tab. III, nr. 37, 39, 41, 44, 45, 47.
40
DODD 1961, tab. I, nr. 51.
114 Coriolan Horaţiu Opreanu

aur din tezaurul de la Reggio Emilia (fig. 5/a), tezaur datat la sfârşitul secolului V pe baza unui
terminus post quem oferit de monedele lui Zeno din perioada 476–49341. Inelul de aur pe care îl
discutăm este de tip sigilar42 şi are o monogramă cu litere latine incizată în pozitiv pe placa
inelului. Monograma a fost citită MARCVS43, sau, într-o variantă mai recentă, RAMVS C44,
ulterior din nou MARCVS45. Părerea noastră este diferită. Literele care pot fi descifrate în
monogramă sunt un R în ligatură cu un A, un N, un S, un C şi eventual un M, un V şi un I.
Nici o combinaţie nu duce cu prea multă uşurinţă la lectura presupusă de autorul citat mai sus.
În schimb, monograma este foarte apropiată de una care apare pe un tip de monede bătute de
Athalaric (526–534) cu portretul lui Iustinian pe avers46 (fig. 5/b). Corpul monogramei este
construit pe aceleaşi baze ca şi cel de pe inelul de la Reggio Emilia: un R în ligatură cu un A, iar
hasta orizontală de la A şi cea oblică a R-ului sunt prelungite spre dreapta, întretăindu-se. Ele merg

Fig. 5. a. Inelul sigilar din tezaurul de la Reggio Emilia (foto şi desen);

b. Monograme de pe monedele regelui ostrogot Athalaricus (după Demo 1994).

până într-o hastă verticală, care este, în realitate, un T, cu o hastă orizontală scurtă. Această
construcţie creează iluzia că totul este construit pe un M, sau un N central, cum aprecia M.
Schmauder pe baza părerii unor specialişti în domeniu47. De fapt, prelungirea celor două haste
de la A şi R (aflate în ligatură) a fost necesară pentru a crea un V. În prelungirea piciorului ver-
tical al R-ului a mai fost legat şi un L. În fine, pe axa mediană a monogramei în spaţiul liber de
sus, în deschiderea lui V a fost scris mai mic un S, iar dedesubt, simetric, tot mic un C. Singura
literă mai greu de identificat din numele lui Athalaric este H-ul. Revenind la comparaţia cu
inelul de la Reggio Emilia pe lângă maniera de construcţie identică a monogramei, avem sigure
tot un R, un A, un V, un S, un C, un I, eventual şi un L. Nu sunt evidente T-ul şi L-ul (am
utilizat în analiză doar fotografiile din lucrările lui V. Bierbrauer, fără a avea posibilitatea de a
examina piesele originale). Dar elementul determinant al faptului că cele două monograme sunt
înrudite este faptul că pe inelul de la Reggio Emilia S-ul şi C-ul sunt mai mici şi dispuse identic
ca şi în monograma lui Athalaric. În dreapta şi în stânga monogramei de pe inel sunt incizate
două cruci de dimensiuni mici. Pe unele monede ale lui Athalaric, în aceeaşi poziţie faţă de

41
BIERBRAUER 1994, 202, III.28.
42
BIERBRAUER 1994, 204; 206, III.28 s.
43
BIERBRAUER 1974, 177, citând părerile lui M. Degani şi C. A. Mastrelli.
44
BIERBRAUER 1994, 206, III. 28 s.
45
BIERBRAUER 2003, 319–320, dar consideră că monograma rămâne neclară.
46
WROTH 1911, 66, nr. 46; DEMO 1994, 308, monograma 16, nr. 176–180.
47
SCHMAUDER I 2002, 132.
 Theoderic cel Mare şi Transilvania. O ipoteză de lucru 115

monogramă şi cu aceleaşi dimensiuni sunt literele D

şi N (fig. 5/b), evident prescurtarea de la Dominus
Noster48. Pe monograma inelului ele sunt înlocuite
de cele două cruci, probabil, prin acordarea sensului
religios creştin titulaturii regelui ostrogot. Crucea
mai este prezentă în cadrul monogramelor de pe
monedele lui Theoderic şi Totila49. Acest element
este preluat de pe monedele de bronz ale lui
Anastasius, Justin, sau Justinian, unde pe revers
exista un M, sau un K ce marcau valoarea şi care
erau surmontate de o cruce, sau flancate de două
cruci50, exact ca şi în cazul monogramelor în discu-
ţie. Un inel cu o monogramă nedescifrată, flancată
de două cruci, datat în secolul VI, a fost cumpărat la
Constantinopol de către D. Fortnum în secolul
XIX51. Un alt inel de aur cu monograma mărginită
de două cruci cu braţe egale se află în colecţiile
Dumbarton Oaks (Washington D.C.) şi provine, cu
incertitudine, de la Constantinopol. A fost datat în
secolul VI şi citită ABPAMIOY52. Lectura este
improbabilă, monograma fiind creată pe baza
monogramelor imperiale cu litere greceşti de pe
monedele lui Anastasius şi Justinian53. O
monogramă foarte asemănătoare, există tot pe un
inel de aur din secolul VI, probabil găsit la Beirut
(fig. 6/a) şi este cunoscută printre stampilele oficiale
de pe vasele de argint54, ceea ce confirmă ipoteza
preluării monogramelor sigilare de pe monede. O
monogramă flancată de două cruci este cunoscută şi Fig. 6. a. Monograma de pe inelul de aur de la
de pe o brăţară de aur din mormântul feminin 119 Beirut (după ROSS 1965); b. Monograma de
pe inelul de la Reggio Emilia; c. Monograma
al necropolei avare de la Kölked-Feketekapu B55. de pe inelul de bronz din M 173 de la Knin-
Datorită faptului că monograma este alcătuită din Greblje (după MENGHIN 1987).
litere latine, ea nu depăşeşte epoca lui Justinian şi
provine, foarte probabil, dintr-un atelier occidental. Principala concluzie care rezultă din această
analiză este faptul că monograma de pe inelul de la Reggio Emilia a fost preluată de pe mone-
dele bătute de Athalaric, fără a putea afirma cu siguranţă că este vorba despre o copie absolut
fidelă şi că reproducea chiar numele regelui, deşi această soluţie pare destul de probabilă.
Oricum, această ultimă opţiune este mai realistă decât lectura „Marcus”, sau „Ramus C”56.
Acest lucru schimbă şi cronologia tezaurului, mutând-o în prima jumătate a secolului VI. Un

48
WROTH 1911, 64, nr. 33; DEMO 1994, 308, monogramele 14–15, nr. 142–143.
49
DEMO 1994, 308–309.
50
WROTH 1966, LXXXV, Pl. I–X.
51
DALTON 1901, 27, nr. 168.
52
ROSS 1965, 64, nr. 79, Pl. XLVI/79.
53
WROTH 1966, 7; 72–73.
54
ROSS 1965, 64, nr. 78.
55
KISS 2001, I, 280–283, Abb. 116–117; II, Taf. IV/2–3.
56
BIERBRAUER 1994, 206, III.28 s.
116 Coriolan Horaţiu Opreanu

argument suplimentar pentru această cronologie este furnizat de un inel de argint cu

monogramă găsit în mormântul 173 din necropola de la Knin-Greblje (Croaţia) din Dalmatia57
(fig. 6/c), situată în interiorul regatului ostrogot. Monograma este copiată după cele ale lui
Athalaric de pe monede, fiind asemănătoare cu cea de pe inelul de la Reggio Emilia (fig. 6/b).
Mormântul ostrogotic a fost datat în prima jumătate a secolului VI pe baza unei catarame de
prestigiu de argint aurit. Este o cataramă cu placă dreptunghiulară ornamentată prin cloisonare
şi nielare. Bucla ei este de formă ovală, masivă, ornamentată în „Kerbschnitt”. Acul este masiv şi
are modele geometrice nielate şi în „Kerbschnitt”. Placa avea un spaţiu central rectangular cu
patru casete pentru almandine şi un caboşon central. Este o piesă aproape identică cu una
păstrată în Germanisches Nationalmuseum din Nürnberg58 descoperită în Romagna împreună
cu două fibule digitate de argint aurit de tip „Aquileia”59. Catarama face parte din „grupa B”
stabilită de V. Bierbrauer şi cronologia ei este plasată, pe baza fibulelor, în epoca ostrogotă
târzie60, adică în prima jumătate a secolului VI. Astfel, se confirmă datarea cataramei şi inelului
cu monogramă de la Knin-Greblje şi indirect cea a inelului cu monogramă de la Reggio Emilia.
În tezaurul de la Reggio Emilia mai există un inel de aur cu monogramă. Aceasta este
mai simplă, fiind identificate doar literele A, D, N, fără a se propune vreo lectură61 (fig. 7)şi
eventual un V în ligatură. Această monogramă este foarte apropiată de monograma lui
Odovacar (476–493) care apare pe monedele
împăratului Zeno, bătute probabil la
Mediolanum, dar şi pe unele cu bustul lui
Odovacar62. Practic singura deosebire este
absenţa lui O adăugat, mai mic în deschiderea
„V”-ului acesteia. Oricum, cronologia
tezaurului în prima jumătate a secolului VI
Fig. 7. Al doilea inel cu monogramă este asigurată de primul inel sigilar analizat.
din tezaurul de la Reggio Emilia.
Nici un alt obiect din tezaur nu contrazice
această epocă de final a regatului ostrogot din Italia. Din contră, cele două fibule ostrogote
ornamentate în tehnica „Kerbschnitt” se datează în jurul anului 500 şi în deceniile următoare63,
iar data limită a îngropării tezaurului de la Reggio Emilia a fost stabilită în linii generale în
perioada domniei lui Theoderic cel Mare şi Athalaric (493–535)64, iar mai recent în perioada
conflictului dintre Odovacar şi Theoderic (489–493)65. Unul dintre inelele de aur din tezaurul
de la Reggio Emilia66 are o bună analogie la Sadovec-Golemanovo Kale (Bulgaria). Aici inelul
este de bronz masiv şi are montate pe placă două pietre rotunde67, fiind asociat în ultima fază de
construcţie cu o monedă de la Justin II (565–578). Deosebirea faţă de inelul de la Reggio
Emilia este dispunerea celor două pietre pe o axă perpendiculară pe veriga inelului, câtă vreme
exemplarul din Italia le are aliniate cu conturul verigii. Oricum, analogia sugerează cel puţin că
şi inelul de la Reggio Emilia ar putea aparţine secolului VI.
Aşa cum arătam, tipul monogramelor celor două inele de aur sigilare de la Reggio
Emilia constituie o analogie foarte apropiată pentru monograma de pe inelul sigilar din mor-
57
MENGHIN 1987, 436, nr. 16, X, 16, b.
58
BIERBRAUER 1994, 184, III. 15, Fig. III. 52.
59
BIERBRAUER 1974, 102–104.
60
BIERBRAUER 1974, 113–114; 151.
61
BIERBRAUER 2003, 320.
62
WROTH 1911, 44, nr. 8; 45, nr. 9.
63
BIERBRAUER 2003, 320.
64
BIERBRAUER 1974, 202–203.
65
BIERBRAUER 2003, 320.
66
BIERBRAUER 1974, Taf. XXXIV/4.
67
UENZE 1992, 171, Taf. 6/15.
 Theoderic cel Mare şi Transilvania. O ipoteză de lucru 117

mântul Apahida I. Prototipul pentru monograma de la Apahida (fig. 8/a) este identificabil pe
monedele „barbare”, care au pe o parte efigia lui Anastasius, iar pe avers monograma lui
Theoderic68 (fig. 8/b). Foarte asemănătoare cu inelul sigilar de la Apahida este maniera în care
este realizată monograma de pe monede şi chiar forma unor litere. Este dovada că monograma
de la Apahida este scrisă cu litere latine şi nu este preluată de pe monedele cu monogramă
grecească ale lui Anastasius. O astfel de monogramă grecească există pe fundul piciorului farfuriei

Fig. 8. a. Monograma de pe inelul sigilar de la Apahida I; b. Monograme ale regelui ostrogot Theoderic cel
Mare de pe monede bătute la Ravenna (după DEMO 1994); c. Stampilă cu monograma grecească a împăra-
tului Anastasius de pe vasul de argint din mormântul de la Sutton Hoo (MITFORD 1972); d. Monogramă gre-
cească de pe un inel din secolul VI de la Sadovec-Golemanovo Kale (Bulgaria) (după UENZE 1992).

de argint din mormântul de la Sutton Hoo69 (fig. 8/c). Din monograma de la Apahida lipsesc
O scris mic deasupra A-ului, şi Y scris tot mic deasupra lui C, specifice monogramelor greceşti
ale lui Anastasius70. Un inel de bronz cu o astfel de monogramă grecească a fost descoperit în
fortificaţia bizantină de la Sadovec-Golemanovo Kale din Bulgaria şi a fost datat în secolul VI71
(fig. 8/d). Există pe monedele lui Theoderic chiar monograme în negativ72 (fig. 8/b). Punctele
esenţiale ale asemănării sunt ligatura de început R+A şi în special crucea dispusă în partea cen-
trală superioară a ligaturii. Ultimul detaliu dovedeşte că o asemenea monedă ostrogotă a
constituit modelul pentru monograma de pe inel73. Monograme cu crucea deasupra sau cu
două cruci de o parte şi de alta se găsesc doar pe monedele regilor ostrogoţi şi pe inelele de la
Reggio Emilia, Apahida şi Constantinopol şi pe brăţara de la Kölked-Feketekapu B. Mai există
o piesă extrem de interesantă, o brăţară de aur de la Muzeul din Berlin74, cu loc de descoperire
necunoscut, datată în secolele V–VI. Mai recent a fost datată în jurul anului 500, sau la înce-
putul secolului VI75. În exteriorul unei casete cilindrice destinată, probabil, păstrării unei
relicve, există o monogramă nielată surmontată în centru de o cruce. Monograma este foarte
asemănătoare cu cea de la Apahida, ca aspect general. Pot fi sigur identificate literele R, C, X,
V, Y, eventual Λ. Ultimele două duc la concluzia că este o monogramă grecească, deşi maniera
de alcătuire a ei sugerează pe cele latine pomenite mai sus. Monograma de pe faţa anterioară a

68
ARSLAN 1994.
69
MITFORD 1972, 35–36, Pl. 20/b, c.
70
WROTH 1966, 7.
71
UENZE 1992, 171, Taf. 6/7; 124/11.
72
DEMO 1994, 308, monograma 12, nr. 194.
73
DEMO 1994, 308, monogramele 12–13, nr. 194–195.
74
WULFF 1909, 227, nr. 1108; SCHLUNK 1939, nr. 45, Taf 9/45.
75
ELBERN 1969, 5.
118 Coriolan Horaţiu Opreanu

jilţului arhiepiscopului Maximianus din Ravenna (545–553) nu are cruce76 şi nici cea redată pe
dipticul consulului Aerobindus (506)77, în pofida poziţiei sociale înalte în ierarhia religioasă şi
laică a celor două personaje. Imitaţiile bine realizate ale monedelor romane, bătute de
Theoderic din aur, argint sau bronz pot fi datate doar într-un cadru larg, după 493 şi până, cel
târziu, în 518, anul morţii lui Anastasius78. Pentru inelele de la Reggio Emilia cu monograme
imitate după monede „barbare” producerea lor în atelierele de la Ravenna este cât se poate de
firească. Pentru accesoriile de îmbrăcăminte şi bijuteriile cloisonate care însoţesc aceste piese în
descoperirile din Occident s-a propus producerea lor într-un atelier de la Ravenna79. În privinţa
locului de producţie a bijuteriilor este relevantă absenţa de pe cele două cupe de argint din
tezaur a stampilelor oficiale de control care marcau vasele de argint produse în Imperiul Bizan-
tin80. De aceea, părerea lui M. Degani81 că ar fi vorba despre averea unui bijutier originar de
undeva din provinciile Imperiului de Răsărit, care şi-a ascuns-o la Regium în timpul conflictu-
lui între Theoderic şi Odovacar (488–493) nu poate fi acceptată. Cu alte argumente, ea a fost
respinsă de către V. Bierbrauer82. Pentru unele piese din tezaur, ca fibula de aur, inelele de aur şi
vasele de argint producerea într-un atelier din Italia este cea mai probabilă opţiune. De aceea, este
plauzibil ca şi inelul de la Apahida cu monograma imitată după cea a regelui ostrogot Theoderic
să fi fost produs la Ravenna în jurul anului 500. Acesta este cel mai important argument ce
susţine ipoteza unor daruri diplomatice primite de Omahar din partea lui Theoderic cel Mare,
regele ostrogoţilor. Sigur, aşa cum rezultă şi din cadrul istoric, în această eventualitate, datarea
mormântului de la Apahida trebuie mutată în primele decenii ale secolului VI. În opinia noastră
nimic nu se opune acestei modificări. Dacă fibula de aur cu capete de ceapă din tezaurul de la
Reggio Emilia se datează în prima jumătate a secolului VI şi fibula de la Apahida provine tot din
vremea lui Theoderic. Pe criteriul stilului decoraţiei piciorului fibulelor, A. Yeroulanou a propus
pentru fibula de la Apahida datarea spre mijlocul secolului V83, iar pentru cea de la Reggio Emilia
sfârşitul secolului V84. Ambele fac parte din ultimul tip al seriei (fig. 9), care era încă în uz cu
certitudine în această perioadă, cum rezultă din imaginea Sf Theodor din biserica SS. Cosma şi
Damian de la Roma (526–530)85 (fig. 10/a), sau dintr-o icoană din secolul VI de la mănăstirea
din Sinai unde Fecioara cu Pruncul este flancată de Sf. Theodor şi Sf. Gheorghe, amândoi cu
fibule cu capete de ceapă pe umărul drept86 (fig. 10/b) şi chiar până în vremea lui Iustinian cum
sunt redate pe umerii celor mai înalţi funcţionari imperiali aşezaţi în dreapta împăratului în
mozaicul absidei bisericii San Vitale din Ravenna87 (fig. 11). Or, era chiar ciudat ca până acum
nici un exemplar din prima jumătate a secolului VI să nu fie identificat arheologic cu precizie. Cel
de-al doilea simbol de rang comun tezaurului de la Reggio Emilia şi mormântului I de la Apahida
este inelul sigilar cu monogramă. Prin fibula de aur şi inelul sigilar cu monogramă, tezaurul de la
Reggio Emilia este o analogie mai apropiată de Apahida I decât mormântul lui Childeric de la
Tournai, unde inelul sigilar este de alt tip. Prin urmare, şi cronologia şi locul de producţie al
primelor două este foarte probabil să fie comune, un atelier occidental.

76
GERKE 1969, 265.
77
GERKE 1969, tav. 13.
78
WROTH 1966, 10.
79
KAZANSKI 2002, 160.
80
DEGANI 1959, 38.
81
DEGANI 1959, 33–38.
82
BIERBRAUER 1974, 201–202.
83
YEROULANOU 1999, 52–53.
84
YEROULANOU 1999, nr. 179; BIERBRAUER 2003, 319 o consideră o formă de trecere între tipul 6 şi 7
(probabil după PRÖTTEL 1988) şi o datează în ultima treime a secolului V.
85
BRANDENBURG 1977, 133, Abb. 38.
86
GERKE 1969, 259.
87
GERKE 1969, 246.
 Theoderic cel Mare şi Transilvania. O ipoteză de lucru 119

Fig. 9. Fibule de aur cu capete de ceapă tip Tóth B7b (= Keller 6); 1. Tournai; 2. Apahida I;
3. Roma – Palatin; 4. Reggio Emilia; 5. Italia.
120 Coriolan Horaţiu Opreanu

Fig. 10. a. Imaginea Sf. Teodor din Biserica SS. Cosma şi Damian din Roma (după BRANDENBURG
1977); b. Icoană pictată pe lemn cu imaginea Sf. Theodor şi Sf. Gheorghe din Mănăstirea Sf. Catarina din
Sinai (după GERKE 1969).
 Theoderic cel Mare şi Transilvania. O ipoteză de lucru 121

Monograma de pe inelul de la Apahida a fost

descifrată în diferite moduri, de-a lungul vremii:
Marcus, Maria, Vomhar, Omaruc88, sau Omapoc, în
ipoteza (puţin plauzibilă, cum am demonstrat mai sus)
a existenţei literelor greceşti89. Noi am considerat că pe
monogramă era înscris acelaşi nume ca şi pe celălalt
inel, tot cu litere latine, cu o grafie uşor modificată:
OMACAR90. Această variantă este cât se poate de
firească numelor germanice, cum este, de exemplu, cel
al lui Odovacar, sau Otakar (Otokar) din perioada
carolingiană.
Inventarul mormântului I de la Apahida,
comparat cu cel al lui Childeric de la Tournai, fie în
ansamblu, fie pe diverse categorii de piese este cu mult
mai bogat şi mai valoros. Fibula de aur este de două
ori mai mare şi mai grea, având 11,5 cm şi 54,2 g, faţă
de cea de la Tournai cu 6,30 cm şi 27 g91. Or, fibula
de la Tournai a aparţinut cu certitudine unui rege al
francilor. Un alt contemporan, regele Gundobad al
burgunzilor, purta titlul de vir gloriosissimus. Cu acesta Fig. 11. Înalt funcţionar imperial din antu-
Theoderic a încheiat un tratat de prietenie în 494, iar rajul lui Justinian (mozaic din Biserica San
fiica sa Ariagne s-a căsătorit cu moştenitorul tronului Vitale din Ravenna) (după GERKE 1969).
burgund Sigismund92. Iată două argumente suficient
de edificatoare pentru a-l considera şi pe Omahar de la Apahida un rege barbar. Noua
cronologie propusă în studiul de faţă nu face mai uşoară identificarea etnică. K. Horedt a
renunţat în final la identificarea cu ostrogoţii sau gepizii, preferându-i pe alani93. Astăzi,
varianta gepidă este susţinută unanim94. Fără a avea intenţia să redeschidem această discuţie,
subliniem doar că centrul de putere de la Apahida dispare cândva în primele decenii ale
secolului VI, atunci când locuirea gepidă în Transilvania se generalizează. O informaţie
interesantă transmisă de către Procopius spune că gepizii, în timpul războaielor lui Iustinian cu
ostrogoţii în Italia, după ce au reocupat Sirmium (după 530, când au încercat, dar au fost
respinşi de Vitigis), au cucerit întreaga Dacie (s.n.) (Procopius, Bell. Goth. III, 33, 8–9).
Rezultă că abia în prima jumătate a secolului VI gepizii şi-au fixat dominaţia politică asupra
întregii zone intracarpatice. De aceste evenimente ar putea fi ipotetic legată dispariţia centrului
de putere de la Apahida şi ascunderea tezaurului de la Cluj-Someşeni95. De altfel, domnia lui
Justinian marchează o clară revenire a Imperiului de Răsărit la nordul Dunării, gepizii
stăpânind fosta Dacie în calitate de federaţi ai Constantinopolului. Tezaurele de monede de aur
de la Firtuşu şi Şeica Mică confirmă noua situaţie politică a Transilvaniei în secolul VI96.
Merită să menţionăm că cel de-al doilea mormânt princiar de la Apahida a fost în gene-
ral datat, mai devreme decât primul, spre mijlocul secolului V97. Totuşi două dintre piesele sale

88
OPREANU 1995, 241, cu bibliografia veche.
89
WERNER 1992.
90
OPREANU 1995, 243; OPREANU 2005, 12.
91
KISS 1995, Tab. 3.
92
BIERBRAUER 1974, 46.
93
HOREDT 1986, 21.
94
KISS 1995; HARHOIU 1998; SCHMAUDER 2002.
95
HOREDT, PROTASE 1970.
96
KISS 1992, 59–64.
97
HOREDT, PROTASE 1972.
122 Coriolan Horaţiu Opreanu

emblematice, aplicile ornamentale de şa în formă de vulturi ne trimit spre mediul germanic din
nordul Italiei. Sunt extrem de asemănătoare ca şi figuraţie, dar şi ca tehnică de realizare, cu cele
două fibule dintr-un mormânt ostrogot feminin din cimitirul basilicii paleocreştine San
Valentino de la Roma, via Flaminia, şi mai ales cu cele din mormântul feminin princiar de la
Domagnano98. Ambele descoperiri au fost datate la sfârşitul secolului V şi în prima jumătate a
secolului VI. De aceea, şi mormântul princiar Apahida II, trebuie legat, mai degrabă, de acelaşi
mediu şi nu de mediul nomad caracteristic epocii hunice. Nu putem exclude nici ipoteza lui
R. Harhoiu care considera Apahida II ulterior faţă de Apahida I99. În această eventualitate, noua
cronologie a primului mormânt de la Apahida ne obligă să-l datăm şi pe al doilea în prima
jumătate a secolului VI. Fără intenţia de a complica prea mult lucrurile merită să menţionăm
totuşi că şaua, calul şi harnaşamentul de prestigiu, precum şi spada din mormântul Apahida II
seamănă extrem de mult cu darurile trimise de Theoderic unui „Waffensohne”, cum ne rela-
tează Cassiodorus pentru regele herulilor. Merită menţionat faptul că descoperitorul mormân-
tului Apahida II, K. Horedt, sublinia că, prin detalii, unele piese din mormânt par să provină
din acelaşi atelier cu cel unde s-a confecţionat catarama mare din mormântul Apahida I100.
În încheiere este necesar să explicăm ce viziune politică avea Theoderic şi cum era el
privit de către locuitorii Italiei. Theoderic dobândise cetăţenia romană şi devenise Flavius
Amalus Theodericus. După victoria asupra lui Odovacar, unica forţă militară în Occident a
rămas armata federaţilor goţi. Aceasta l-a proclamat pe Theoderic rege al Imperiului de Apus.
În realitate el era un princeps Romanorum care-i considera pe împăraţii romani predecesorii săi.
Theoderic a încercat să-şi prezinte regnum-ul italo-gotic atât ca un stat independent, cât şi
subordonat Imperiului unic. Regatul său era o imitaţie a Imperiului de la Constantinopol.
Regele got urma în rang împăratului, înaintea oricărui alt monarh. Locuitorii romani ai Italiei
l-au numit un nou Traian, sau Valentinian. În anul 500, vizitând Roma s-a închinat Sf. Petru,
a onorat Senatul şi a făcut daruri plebei, în grâu şi jocuri, organizându-şi chiar o intrare festivă
în oraş. Nu este deci surprinzător că romanii l-au aclamat cu titlul de Dominus şi l-au numit
uneori chiar Augustus. Izvoarele scrise ale epocii ne informează că Theoderic ar fi spus: „Un
adevărat got doreşte să fie asemenea unui roman; doar un roman denaturat şi-ar dori să se ase-
mene unui got”101. Este firesc, în aceste condiţii, ca Theoderic să fi practicat o reală şi sinceră
imitatio Imperii. Singurele lucruri ce-i lipseau pentru a fi un împărat în adevăratul sens al
cuvântului era titlul de imperator, costumul şi insemnele imperiale, dreptul de a numi consulii
şi senatorii, dreptul de a bate monedă, precum şi puterea de a emite legi, prerogative pe care a
evitat să şi le aroge. Este aşadar firesc ca el să-şi fi creat o monogramă după modelul imperial de
la Constantinopol şi să şi-o aplice pe reversul monedelor cu figura împăratului, să folosească o
imagine asemenea împăratului cu armură şi cu mâna dreaptă ridicată simbolizând gestul de
adlocutio102, iar în mâna stângă ţinând statuia Victoriei103. De aceea, ni se pare foarte credibil ca
el să se fi comportat şi în relaţiile cu alţi şefi şi regi barbari din afara regatului său la fel cum o
făcea împăratul de la Constantinopol, oferindu-le insemne de rang romane pentru a pecetlui
înţelegeri diplomatice.

Coriolan Horaţiu Opreanu

Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca, RO
choprean@yahoo.com

98
BIERBRAUER 1994.
99
HARHOIU 1990, 183, fig. 6.
100
HOREDT 1971, 710.
101
BROWN 2002, 65.
102
SCHMAUDER I 2002, Abb. 11.
103
WOLFRAM 1990, 286–289.
 Theoderic cel Mare şi Transilvania. O ipoteză de lucru 123

ABREVIERI ŞI BIBLIOGRAFIE

ARSLAN 1994
E. A. ARSLAN, La moneta dei Goti in Italia. În I Goti.Catalogo della mostra (Milano 1994),
252–265.
AUSBŰTTEL 2003
F. M. AUSBŰTTEL, Theoderich der Große (Darmstadt 2003).
BIERBRAUER 1974
V. BIERBRAUER, Die ostgotischen Grab- und Schatzfunde in Italien, (Spoleto 1974)
(Biblioteca di Studi Medievali VII).
BIERBRAUER 1989
V. BIERBRAUER, Ostgermanische Oberschitgräber der römischen Kaiserzeit und der frühen
Mittelalters. Peregrinatio Gothica (ArchBaltica 8), 1989, 40–106.
BIERBRAUER 1994
V. BIERBRAUER, Archeologia degli Ostrogoti in Italia. În I Goti. Catalogo della mostra
(Milano 1994), 170–213.
BIERBRAUER 2003
V. BIERBRAUER, s.v. Reggio Emilia. Reallexikon der Germanischen Altertumskunde 24,
2003.
BÓNA 1986
I. BÓNA, Dáciától Erdöelvéig. A Népvándorlás Kora Erdélyben (271–896). În L. Makkai, A.
Mòcsy (Hrsg), Erdély Története (Budapest 1986), 107–234.
BRANDENBURG 1977
H. BRANDENBURG, Frühchristliche Kunst in Italien und Rom. În B. Brenk (Hrsg.),
Spätantike und Frühes Christentum. Propyläen Kunstgeschichte. Suppl. Band 1 (Frankfurt a.
M., Berlin, Wien 1977).
BROWN 2002
P. BROWN, Întemeierea creştinismului Occidental (Iaşi 2002).
CESA 1994
M. CESA, Il regno di Odoacre: la prima dominazione germanica in Italia. În B. şi P. Scardigli
(a cura di) Germani in Italia (Roma 1994), 307–320.
DALTON 1901
O. M. DALTON, Catalogue of Early Christian Antiquities and Objects from the Christian
East in the Department of British and Mediaeval Antiquities and Ethnography of the British
Museum (London 1901).
DEGANI 1959
M. DEGANI, Il tesoro romano barbarico di Reggio Emilia (Firenze 1959).
DEMO 1994
Z. DEMO, Ostrogothic Coinage from Collections in Croatia, Slovenia and Bosnia &
Herzegovina (Ljubljana 1994) (Situla 32).
DODD 1961
E. CRUIKSHANK DODD, Byzantine Silver Stamps (Dumbarton Oaks 1961).
ELBERN 1969
V. H. ELBERN, Das frühbyzantinische Monogramm-Armband in Berlin und sein Umkreis.
Berliner Museen, N.F. XIX, 1969, 1, 2–5.
ENNSLIN 1959
W. ENNSLIN, Theoderich der Grosse (München 1959).
GARAM 2001
E. GARAM, Funde byzantinischer Herkunft in der Awarenzeit vom Ende des 6. bis zum Ende
des 7. Jahrhunderts (Budapest 200).
GERKE 1969
F. GERKE, Le sorgenti dell’arte cristiana (Milano 1969).
124 Coriolan Horaţiu Opreanu

HARHOIU 1990
R. HARHOIU, Chronologische Fragen der Völkerwanderungszeit in Rumänien. Dacia, N.S.
XXXIV, 1990, 167–208.
HARHOIU 1998
R. HARHOIU, Die frühe Völkerwanderungszeit in Rumänien (Bukarest 1998) (Archaeologia
Romanica 1).
HOREDT 1971
K. HOREDT, Zur Geschichte der frühen Gepiden im Karpatenbecken. Apulum IX, 1971,
705–712.
HOREDT 1986
K. HOREDT, Siebenbürgen in Frühmittelalter (Bonn 1986) (Antiquitas Reihe 3, 28).
HOREDT, PROTASE 1970
K. HOREDT, D. PROTASE, Ein völkerwanderungszeitlicher Schatzfund aus Cluj-Someşeni
(Siebenbürgen). Germania 48, 1–2, 1970, 85–98.
HOREDT, PROTASE 1972
K. HOREDT, D. PROTASE, Das zweite Fürstengrab von Apahida (Siebenbürgen). Germania
50, 1972, 174–220.
JONES 1964
A. H. M. JONES, The Later Roman Empire. 284–602. A Social, Economic and Administrative
Survey, I–III (Oxford 1964).
KAZANSKI 2002
M. KAZANSKI, A. Mastykova, P. Périn, Byzance et les royaumes barbares d’Occident au
début de l’époque mérovingienne. În Probleme der frühen Merowingerzeit im
Mitteldonauraum (Brno 2002), 159–193.
KISS 1984
A. KISS, Numizmatikai adatok az itáliai keletigót királyság (489/493–552) kitrjedéséhez.
Numizmatikai Közlöny LXXXII-LXXXIII, 1983–1984, 19–21.
KISS 1991
A. KISS, Die „barbarischen” Könige des 4.–7. Jahrhunderts in Karpatenbecken als Verbündeten
des Römische Reiches. Communicationes Archaeologiae Hungariae 1991, 115–128.
KISS 1992
A. KISS, Germanen im awarenzeitlichen Karpatenbecken. În F. Daim (Hrsg.), Awaren
Forschungen, II (Wien 1992), 35–134.
KISS 1995
A. KISS, Die Werkstätte des Gepidenkönigs Omharus von Apahida (Siebenbürgen).
ActaArchHung 47, 1995, 305–318.
KISS 2001
A. KISS, Das awarenzeitliche Gräberfeld in Kölked-Feketekapu B, I–II (Budapest 2001)
KOHLHAS-MÜLLER 1995
D. KOHLHAS-MÜLLER, Untersuchungen zur Rechtsstellung Theoderichs des Grossen
(Frankfurt-Berlin-Bern-New York-Paris-Wien 1995).
KRAUS 1928
F. F. KRAUS, Die Münzen Odovacars und des Ostgotenreiches in Italien (Halle 1928).
MANGO 1995
M. Mundell MANGO, Silver Plate Among the Romans and Among the Barbarians. În La
noblesse romaine et les chefs barbares du IIIe au VIIe siècle (Condé-sur-Noireau 1995), 77–83.
MENGIN 1987
W. MENGIN, T. Springer, E. Wamers (Hrsg.), Germanen, Hunnen und Awaren. Schätze der
Völkerwanderungszeit (Nürnberg 1987).
MITFORD 1972
R. Bruce-MITFORD, The Sutton Hoo Ship-Burial. A Handbook (London 1972).
OPREANU 1995
C. H. OPREANU, Creştinismul şi neamurile germanice în secolele IV–V în Transilvania.
Ephemeris Napocensis V, 1995, 227–254.
 Theoderic cel Mare şi Transilvania. O ipoteză de lucru 125

OPREANU 2005
C. H. OPREANU, Childeric şi Omahar. Doi regi barbari federaţi ai Imperiului Roman târziu.
În Relaţii interetnice în Transilvania (secolele IV-XIII) (coord. Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic,
M. E. Ţiplic) (Sibiu 2005), 9–17.
POHL 1980
W. POHL, Die Gepiden und die gentes der mittleren Donau nach dem Zerfall des
Atillareiches. În H. Wolfram, F. Daim (Hrsg.), Die Völker an der mittleren und unteren
Donau im fünften und sechsten Jahrhundert. Denkschriften der Österreichischen Akademie
der Wissenschaften in Wien, Phil.-hist. Kl. 145 Bd., 1980, 240–272.
POPESCU 1976
E. POPESCU, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România
(Bucureşti 1976).
PRÖTTEL 1988
P. M. PRÖTTEL, Zur Chronologie der Zwiebelknopffibeln. JahrbuchRGZM 35, 1988, 1,
347–372.
ROSS 1965
M. Ch. ROSS, Catalogue of the Byzantine and Early Medieval Antiquiries in the Dumbarton
Oaks Collections: 2 Jewelry, Enamels, and Art of the Migration Period (Washington D. C.
1965).
SCHLUNK 1939
H. SCHLUNK, Kunst der Spätantike in Mittelmeerraum. Spätantike und byzantinische
Kleinkunst aus Berliner Besitz (Berlin 1939).
SCHMIDT 1987
B. SCHMIDT, Das Königreich der Thüringer und seine Provinzen. În MENGIN 1987, 471–
512.
SCHMAUDER 2002
M. SCHMAUDER, Obersichtgräber und Verwahrfunde in Südosteuropa im 4. und 5,
Jahrhundert. Zum Verhältnis zwischen dem spätantiken Reich und der barbarischen
Oberschicht Aufgrund der archäologischer Quellen, Band I-II (Bukarest 2002) (Archaeologia
Romanica III).
SCHWARTZ 2007
A. SCHWARTZ, Die ostgotische Italien und der Mitteldonauraum bis zum Ausbruch des
Gotenkrieges Justinians.În J. Tejral (Hrsg.), Barbaren in Wandel. Beiträge zur Kultur-und
Identitätsumbildung in der Völkerwanderungszeit (Brno 2007), 45–51.
TEJRAL 1997
J. TEJRAL, Les féderés de l’Empire et la formation des royaumes barbares dans la region de
Danube moyen à la lumière des données archéologiques. Antiquites Nationales. 29, 1997, 137–
166.
TÓTH 2002
E. TÓTH, Zwiebelknopffibel aus Goldblech von Degoj. Specimina Nova XVI, 2000 (2002),
251–266.
UENZE 1992
S. UENZE, Die spätantiken Befestigungen von Sadovec (Bulgarien). Ergebnisse der deutsch-
bulgarisch-österreichischen Ausgrabungen 1934–1937 (München 1992).
WERNER 1961
J. WERNER, Fernhandel und Naturalwirtschaft im östlichen Merowingerreich nach
archäologischen und numismatischen Zeugnissen. În Settimane di studio del Centro italiano
sull’alto medioevo VIII (Spoleto 1961), 557–697.
WERNER 1967
J. WERNER, Namensring und Siegelring aus dem gepidischen Grabfund von Apahida. Kölner
Jahrbuch 9, 1967–1968, 120-123.
WERNER 1992
J. WERNER, Neues zu Kuvrat und Malaja Peresčepina. Germania 70, 1992, 2, 430–436.
126 Coriolan Horaţiu Opreanu

WIECZOREK, PÉRIN 2001

A. WIECZOREK, P. PÉRIN (Hrsg), Das Gold der Barbarenfürsten. Schätze aus Prunkgräbern
des 5. Jahrhunderts n. Chr. Zwischen Kaukasus und Gallien (Stuttgart 2001).
WOLFRAM 1990
H. WOLFRAM, History of the Goths (Los Angeles 1990).
WROTH 1911
W.WROTH, Catalogue of the Coins of the Vandals, Ostrogoths and Lombards and of the
Empires of Thessalonica, Nicaea and Trebizond in the British Museum (London 1911).
WROTH 1966
W. WROTH, Imperial Byzantine Coins in the British Museum (Chicago 1966).
WULFF 1909
O. WULFF, Altchristliche und mittelalterliche byzantinische und italienische Bildwerke I.
Altchristliche Bildwerke (Berlin 1909).
YEROULANOU 1999
A. YEROULANOU, Diatrita. Gold pierced-work jewellery from the 3rd to the 7th century
(Athens 1999).

THEODERIC THE GREAT AND TRANSYLVANIA. A WORK HYPOTHESIS

(Abstract)

The author is trying to demonstrate a new hypothesis concerning the origin of the diplomatic
gifts received by the Germanic king Omahar whose rich tomb has been found at Apahida (Cluj county)
at the end of the XIXth century (the so-called tomb Apahida I).
The main items under discussion are a golden crossbow brooch of type Tóth B7b whose use starts
around the middle of the 5th century and was still used in Justinian time, a golden ring having inscribed
in Latin the name and rank of the owner and a second golden seal ring with a Latin monogramm.
Previous research (including the present author) compared the tomb Apahida I with the famous
tomb of Frankish king Childeric at Tournai (Belgium) and reached the conclusion that the items,
mainly the golden brooch, are the evidence of a diplomatic relation with the Eastern Empire, which tried
to be involved in the barbarian ballance of power after the collapse of the Hunnic rule.
Even after the departure of the Ostrogoths in Italy, their rivalry with the Gepids from Central
Europe continued. The danger of a „Greater Gepidia” made Theoderic, king of the Ostrogoths to
action. He conquered Sirmium in AD 504 and annexed Pannonia Sirmiensis and Pannonia Secunda to
his rule. That shows he was still very interested in the evolution of the barbarian world from the Middle
Danube. As the Eastern Empire’s diplomatic initiative in Northern Transylvania seems difficult to admit
while Anastasius has to fight with Theoderic for Illyricum, with the Bulgarians who invaded Thracia and
mainly to sustain the war with the Parthians (AD 502–506), Theoderic’s diplomatic interest for
Transylvania looks more reasonable. His main idea must have been an ally on the other side of the
Gepid country. His diplomatic action towards other barbarian kings is well-known, as the case of
Rodulf, king of the Herulians, or Hermanafrid, king of Thuringians. The author considers the
hypothesis that the king from Apahida has got the Roman power symbols from Ravenna is reasonable.
Then he analyzes the golden crossbow and the two golden rings. He shows that most of the
golden brooches of the same type come from the Western part of the Roman world, so the brooch found
at Apahida is very probable produced in a Western workshop.
The ring having the name of the owner, the king from Apahida is read by the author as OMAHAR(I)
(the Germanic name) V(IRI) G(LORIOSISSIMI) (a social rank known in the case of Gundobad, king
of the Burgundians, another Theoderic’s ally). More complicate is the situation of the seal-ring. The
monogramm was written in negative. Monogramms started being very used during the 5th–6th
centuries on Roman coins issued by emperors as Zeno, Leo, Anastasius, Justin, Justinian. The
Ostrogoths kings from Ravenna, starting with Theoderic himself, issued coins with the emperor image
on one side and their own monogramm on the other. The author believes the monogramms from the
seal-rings were imitating the monogramms from the coins. They were still with Latin letters in the 5th–
6th centuries, but will be only in Greek starting with the 7th century. For the monogramm on the seal-
 Theoderic cel Mare şi Transilvania. O ipoteză de lucru 127

ring from Apahida the closest analogy comes from the hoard at Reggio Emilia (Italy). The author is
rejecting the old reading of the monogramm from the golden ring at Reggio Emilia (Marcus, Ramus C)
and proposes the reading Athalaricus (king of the Ostrogoths AD 526–534) using a monogramm of the
king on one of his coins. That means the hoard from Reggio Emilia must be dated a bit later as was
supposed and . The same way of judgement was used for the monogramm at Apahida: it was copied
after a coin of Theodericus. That means it was produced in Ravenna workshops around AD 500. The
reading is in Latin: OMACAR. The chronology of the tomb Apahida I is also changed, at the beginning
of the 6th century. If the golden crossbow brooch from Reggo Emilia is dating from the 6th century,
then also the Apahida brooch can be from the same period. The author brings examples from the 6th
century as the image of St Theodore in the church SS. Cosma and Damian in Rome, a Holly icon from
the Sinai monastery with St. George and St. Theodore wearing this type of brooches as well as the
famous mosaics from San Vitale from Ravenna.
The tomb Apahida I is closer to the hoard of Reggio Emilia than to the Childeric’s tomb at
Tournai as previous scholars appreciated.