- Observator Cultural - https://www.observatorcultural.

ro -

Madi…
Posted By Gheorghe CRĂCIUN On aprilie 8, 2003 @ 12:00 am In | No Comments

Nu sintem niciodata pregatiti. De fiecare data primim aceeasi veste naucitoare. Nici Madi nu mai e
printre noi. Cercul se stringe. Oamenii se string in jurul sicriului. Flori si lacrimi. Fete impietrite si
priviri in gol. Senzatia ca spatiul din jurul nostru s-a rarefiat brusc. Nu sintem niciodata pregatiti sa
acceptam. Cu atit mai putin sa scriem ca nu putem accepta. Abia implinise 47 de ani. Isi revenise
dintr-o boala lunga si grea. Boala poetilor maudits. Dar a fost Madi o astfel de poeta? Si cit de
pregatita putea fi ea, daca noi, cei care am ramas sa-i supravietuim, (inca) nu sintem? E adevarat,
poeziile ei vorbesc (si) despre moarte, si despre intuneric, si despre „solutia finala“. Sint tulburatoare
prin autenticitatea lor. Iti umplu carnea de neliniste. Te amutesc.

Oricit de zgomotoasa putea parea pentru unii, pentru mine Madi a fost o prezenta muta. Scria pentru
ca viata o facuse de prea multe ori sa amuteasca. De mirare si de oroare. Ma bucuram s-o vad. Mai
mult nevoia de contact si solidaritate decit de comunicare. Madi era o nonconformista naiva si o
perpetua amatoare de gesturi à rebours. Ii placeau marginalii si declasatii. Ii placeau micile bucurii ale
vietii. Ii placea sa fie perceputa ca o fiinta ce refuza orice forma de supunere. Avea cercurile ei de
prieteni si cunoscuti unde isi pierdea aiurea timpul la cite un pahar de vorba. Se simtea bine asa. Nu
putea trai altfel. Avea nevoie de acest ciudat sentiment de protectie. Si asta pentru ca in biata ei
persoana civila se ascundea sensibilitatea unei mari poete. Intre scriitoarele noastre, Madi a perceput
ca nimeni alta amenintarea, teroarea, intunericul, frigul regimului comunist. N-a fost o revoltata pe
fata. Pur si simplu si-a lasat sa vorbeasca natura. Nu i-a fost frica si nu i-a pasat de consecinte inainte
de 1990, cind isi scria textele ei subversive, revoltate, sfidind prin refuzul lor uman aberatia. O
ingrozea mutilarea morala. Restul era tacere si poezie. Restul a fost un fel de indolenta nepasare fata
de propria ei existenta.

N-a vrut sa fie luata pe nepregatite. N-a acceptat sa fie pusa vreodata in situatia de a accepta. De
aceea totul s-a intimplat atit de brusc. Suferinta fusese a bolii. Nu mai putea fi si a mortii. Ne-a lasat
noua aceasta enigma. Cit s-a priceput s-o descifreze, a scris. A scris si gata. Daca ai scris si gata, poti
sa rizi, sa asculti bancuri, sa pierzi timpul, sa-ti amintesti tot felul de episoade biografice, sa te lasi
cuprinsa de entuziasmul utopic al unor initiative niciodata infaptuite. Cu Madi nu puteai vorbi despre
lucrurile serioase. Nici despre propria ei singuratate. Nici despre copilaria ei. Ii era teama de orice
intimitate personala. Nu suporta secretele vietii cotidiene. Primea scrisori de la admiratori si te facea
partas la impudoarea lor. Singura ei pudoare era aceea a propriilor manuscrise.

Nu mi-a aratat niciodata nimic din ceea ce scria. Din cind in cind primeam de la ea carti pe care isi
pusese numele. Apoi, dupa o scurta seara de bucurie, totul reincepea. Un fel de program al pierderii
de sine. Noi baloane de oxigen pentru inca o perioada de suportabilitate. Asa facuse si Virgil
Mazilescu, poetul pentru care Madi avea un adevarat cult. Voia sa-i semene? Simtea ca seamana cu el
fara sa vrea? Cauta ceea ce cautase si el si nu gasise? Madi scria putin. In fiecare poezie a ei se vede
pretul mare pus pe acest putin. N-o interesau discutiile despre poezie. Poate doar pentru a le ironiza.
Facea parte dintr-o generatie de poeti inteligenti, dar ea dispretuia aceasta inteligenta.
In ciuda lecturilor si a luciditatii care o infuzeaza, poezia ei apartine unei naturi ce nu accepta sa se
lase strunita. Credea in senzatiile, in sentimentele, in starile si reactiile ei. Suferea de acest egoism
firesc la un poet. Uneori se lasa atrasa in zonele de visceralitate ale simtirii. Alteori cadea fara sa vrea
in melodicitatea retorica a poetului care scrie cu inima. Dar ii statea bine asa. Unele versuri deveneau,
ca din intimplare, aforistice. Nimic care sa ne aminteasca de transa poeziei. Nimic aluvionar. O curgere
tensionata de imagini care pun in cuvinte aceeasi si aceeasi revolta, aceeasi si aceeasi stupoare.

Dupa Mircea Nedelciu, a plecat si Mariana Marin. La fel de grabita, la fel de sigura ca a lasat in urma ei
o literatura adevarata. Era sau nu era ea pregatita pentru aceasta plecare? Cert este ca spatiul poeziei
noastre de azi s-a rarefiat. Din cursa pentru locul I al celei mai bune poete romane a disparut o
concurenta redutabila. Mariana Marin a incetat sa scrie. Opera ei nu mai are dreptul la replica. Insa
versurile pe care ea ni le-a lasat o vor face in locul ei. O sa simtim cit de curind nevoia de a-i
redeschide cartile si poate ca asta va fi de ajuns…

Article printed from Observator Cultural: https://www.observatorcultural.ro

URL to article: https://www.observatorcultural.ro/articol/madi/

Copyright © 2015 Observator Cultural. All rights reserved.