- Observator Cultural - https://www.observatorcultural.

ro -

In memoriam Mariana Marin

Posted By Tudor JEBELEANU On aprilie 8, 2003 @ 12:00 am In | No Comments

Copilu’ Marin

Acum doua sute si zece ani, Revolutia franceza il asasina pe unul dintre cei mai ilustri copii ai ei: Jean-
Paul Marat – „Prietenul poporului“. Ucis in cada baii, in timp ce-si redacta una din fulminantele si
iacobinele sale proclamatii.
Acum citeva zile, Literatura romana a ucis-o pe Mariana Marin, una dintre cele mai scaparatoare fiice
ale ei. Un mare artist al lumii pe care, din pacate, tara asta, sint convins, nu l-a binemeritat!

Marilyn Monroe fusese proclamata in jurul anului 2000, de catre unul din celebrele Institute de
sondare a opiniei publice, drept cea mai frumoasa femeie a secolului trecut. Se poate. Pentru mine
insa, Mariana Marin, prietena, a fost, este si va fi cea mai fermecatoare, cea mai balaie, cea mai
nostima si cea mai inteligenta femeie a tuturor timpurilor. Nu sint critic literar, judecatile mele „de
specialitate“ au, fireste, suflul scurt, dar stiu ca poezia ei, grava si sincera, profunda si justa, amara
intotdeauna si duioasa uneori, era scrisa de un om grav si sincer, profund si just, amar intotdeauna si
duios uneori, de o umanitate fierbinte si generoasa pina la uitarea de sine. A iubit literatura tarii asteia
cu disperare, dar si cu luciditate justitiara.
Si-a adorat prietenii (pentru Mircione Cartarescu avea un adevarat cult), era intotdeauna gata, la
timpul si locul potrivit, sa le ia apararea, vehement si irevocabil, dar putea la fel de bine sa-i si
chelfaneasca de sa le mearga fulgii, sa-i readuca, la nevoie, cu picioarele pe pamint. Si nu de putine
ori, am vazut-o cum, zimbind ironic, mi ti-i re-trimitea spre biblioteci.
Intr-o vreme cind toata lumea se ocupa cu „impuscatul francului“, Madi Marin era de o generozitate
naucitoare.

Era in stare sa-si desprinda colierul din perlute de lemn si sa ti-l daruiasca, repede, febril si cu o
bucurie copilaroasa, de parca ar fi fost vorba de una din bijuteriile Coroanei.
Sau, alta data, la Muzeul Literaturii fiind, am vazut-o ridicindu-se brusc de la masa, disparind si
reaparind, dupa citeva minute, din Piata Amzei, in mina cu un buchet imens de ridichi pe care ni le
dadea, cu „autograf“, fireste, noua. Primise odata o diploma, sau, ma rog, ceea ce ramine palpabil
dintr-un premiu, dupa ce putinii banuti fusesera „lichidati“ tot in folosul prietenilor. Era foarte
bucuroasa si ne arata petecutul ala de hirtie din cinci in cinci minute, scotindu-l din poseta, frecindu-
se pe fata cu el, pupindu-l, de parca ar fi fost o scrisoare de amor trimisa de Alfred Nobel.
Spre seara, pe intuneric, vad sub masa diploma, botita, ma aplec: i-o intind, certind-o nitelus. Madi se
intoarce spre mine si-mi spune, asa, alb: „Pastreaz-o tu, batrine, mie nu-mi mai trebuie!“. O pastrez,
ce sa fac?

Ma suna la telefon la cele mai aiuristice ore ale zilei sau ale noptii. Vorbeam de se incingeau
receptoarele, pina ajungea sa ma enerveze, sa ma faca sa urlu la ea, de groaza ca va plati apoi o
caruta de bani, adica mult din putinul pe care (nu) il avea. Aflase, de exemplu, ca figura pe o lista a
unor „happy few“ desemnati sa primeasca un fel de renta viagera, de merit, pe viata. „Cum sa
primesc asa ceva, mai Jebe, de la astia!?!“ „Astia“ erau chiar astia de acum… Am incercat s-o fac sa
inteleaga ca banii nu erau dati din buzunarele „alora“, ci tot din cele ale noastre, ale „astorlalti“,
muritorii de rind. In fine!
Am lucrat citeva carti impreuna cu Mariana Marin. I-am facut citeva fotografii. Din pacate, ultima
fotografie tot eu i-am facut-o.
Cind ma cauta la telefon, fie ca-i raspundea Delia, Luca sau eu, se anunta: „Sint Copilu’ Marin…“.
A dus citeva batalii cu moartea pe care le-a cistigat. Pe ultima a pierdut-o. I-au ramas poeziile, chipul
pe citeva bucatele de carton – nemuritoare.
Spunea despre mine ca sint fratele ei. Nu stiu daca i-am fost intotdeauna ca un frate. Dar stiu sigur ca
ea a fost sora mea.
Copilu’ Marin a intrat in camera obscura sa-si proiecteze filme despre o lume mai buna.

Tudor JEBELEANU

Madi…

Nu sintem niciodata pregatiti. De fiecare data primim aceeasi veste naucitoare. Nici Madi nu mai e
printre noi. Cercul se stringe. Oamenii se string in jurul sicriului. Flori si lacrimi. Fete impietrite si
priviri in gol. Senzatia ca spatiul din jurul nostru s-a rarefiat brusc. Nu sintem niciodata pregatiti sa
acceptam. Cu atit mai putin sa scriem ca nu putem accepta. Abia implinise 47 de ani. Isi revenise
dintr-o boala lunga si grea. Boala poetilor maudits. Dar a fost Madi o astfel de poeta? Si cit de
pregatita putea fi ea, daca noi, cei care am ramas sa-i supravietuim, (inca) nu sintem? E adevarat,
poeziile ei vorbesc (si) despre moarte, si despre intuneric, si despre „solutia finala“. Sint tulburatoare
prin autenticitatea lor. Iti umplu carnea de neliniste. Te amutesc.

Oricit de zgomotoasa putea parea pentru unii, pentru mine Madi a fost o prezenta muta. Scria pentru
ca viata o facuse de prea multe ori sa amuteasca. De mirare si de oroare. Ma bucuram s-o vad. Mai
mult nevoia de contact si solidaritate decit de comunicare. Madi era o nonconformista naiva si o
perpetua amatoare de gesturi à rebours. Ii placeau marginalii si declasatii. Ii placeau micile bucurii ale
vietii. Ii placea sa fie perceputa ca o fiinta ce refuza orice forma de supunere. Avea cercurile ei de
prieteni si cunoscuti unde isi pierdea aiurea timpul la cite un pahar de vorba. Se simtea bine asa. Nu
putea trai altfel. Avea nevoie de acest ciudat sentiment de protectie. Si asta pentru ca in biata ei
persoana civila se ascundea sensibilitatea unei mari poete. Intre scriitoarele noastre, Madi a perceput
ca nimeni alta amenintarea, teroarea, intunericul, frigul regimului comunist. N-a fost o revoltata pe
fata. Pur si simplu si-a lasat sa vorbeasca natura. Nu i-a fost frica si nu i-a pasat de consecinte inainte
de 1990, cind isi scria textele ei subversive, revoltate, sfidind prin refuzul lor uman aberatia. O
ingrozea mutilarea morala. Restul era tacere si poezie. Restul a fost un fel de indolenta nepasare fata
de propria ei existenta.

N-a vrut sa fie luata pe nepregatite. N-a acceptat sa fie pusa vreodata in situatia de a accepta. De
aceea totul s-a intimplat atit de brusc. Suferinta fusese a bolii. Nu mai putea fi si a mortii. Ne-a lasat
noua aceasta enigma. Cit s-a priceput s-o descifreze, a scris. A scris si gata. Daca ai scris si gata, poti
sa rizi, sa asculti bancuri, sa pierzi timpul, sa-ti amintesti tot felul de episoade biografice, sa te lasi
cuprinsa de entuziasmul utopic al unor initiative niciodata infaptuite. Cu Madi nu puteai vorbi despre
lucrurile serioase. Nici despre propria ei singuratate. Nici despre copilaria ei. Ii era teama de orice
intimitate personala. Nu suporta secretele vietii cotidiene. Primea scrisori de la admiratori si te facea
partas la impudoarea lor. Singura ei pudoare era aceea a propriilor manuscrise.

Nu mi-a aratat niciodata nimic din ceea ce scria. Din cind in cind primeam de la ea carti pe care isi
pusese numele. Apoi, dupa o scurta seara de bucurie, totul reincepea. Un fel de program al pierderii
de sine. Noi baloane de oxigen pentru inca o perioada de suportabilitate. Asa facuse si Virgil
Mazilescu, poetul pentru care Madi avea un adevarat cult. Voia sa-i semene? Simtea ca seamana cu el
fara sa vrea? Cauta ceea ce cautase si el si nu gasise? Madi scria putin. In fiecare poezie a ei se vede
pretul mare pus pe acest putin. N-o interesau discutiile despre poezie. Poate doar pentru a le ironiza.
Facea parte dintr-o generatie de poeti inteligenti, dar ea dispretuia aceasta inteligenta.
In ciuda lecturilor si a luciditatii care o infuzeaza, poezia ei apartine unei naturi ce nu accepta sa se
lase strunita. Credea in senzatiile, in sentimentele, in starile si reactiile ei. Suferea de acest egoism
firesc la un poet. Uneori se lasa atrasa in zonele de visceralitate ale simtirii. Alteori cadea fara sa vrea
in melodicitatea retorica a poetului care scrie cu inima. Dar ii statea bine asa. Unele versuri deveneau,
ca din intimplare, aforistice. Nimic care sa ne aminteasca de transa poeziei. Nimic aluvionar. O curgere
tensionata de imagini care pun in cuvinte aceeasi si aceeasi revolta, aceeasi si aceeasi stupoare.
Dupa Mircea Nedelciu, a plecat si Mariana Marin. La fel de grabita, la fel de sigura ca a lasat in urma ei
o literatura adevarata. Era sau nu era ea pregatita pentru aceasta plecare? Cert este ca spatiul poeziei
noastre de azi s-a rarefiat. Din cursa pentru locul I al celei mai bune poete romane a disparut o
concurenta redutabila. Mariana Marin a incetat sa scrie. Opera ei nu mai are dreptul la replica. Insa
versurile pe care ea ni le-a lasat o vor face in locul ei. O sa simtim cit de curind nevoia de a-i
redeschide cartile si poate ca asta va fi de ajuns…

Gheorghe CRACIUN

Mariana Marin sau „victorioasa amintire a mortilor“

In contextul poeziei romane contemporane, cartile publicate de Mariana Marin pina in momentul
tragicului ei sfirsit fac dovada unei duble rezistente: cea in fata modelelor culturale instaurate prin
maestri autentici si falsi maestri si, deopotriva, cea morala, cu care poeta a intimpinat in mod demn si
decisiv intunericul dogmatic.
Opera Marianei Marin este expresia sensibila a unui eu insingurat in propria-i constiinta de sine a
gestului de a scrie. Pentru ca viata si poezia ei se contopesc intr-un aliaj artistic inconfundabil.
Poeta Mariana Marin era, inca de la debut, o autoare ce urma structura virilitatii textului, repudiind
calofilia feminina ori tinguirea feminista. Poezia ei facea dovada exhibarii unei biografii ultragiate, in
care lirismul tragic se orienta si catre socialul ori politicul ce, pe la inceputul anilor ’80, punea o
oglinda deformanta in fata individualitatii unei intregi generatii.

Aceasta stare de spirit turnata in aurul cel mai curat al versului este cel mai bine exemplificata de
volumul Mutilarea artistului la tinerete. Din alt volum, Atelierele, imi ingadui sa citez citeva versuri:
„Victorioasa amintirea mortilor!/ Era in care tineretea noastra/ trebuia sa-si construiasca o armura, un
viciu/ – simpla metoda de salubritate a spiritului./ Victorioasa vederea indeaproape a lasitatii,/ a
minciunii gilgiitoare/ si prima tradare a prietenului/ – nici macar pentru un pumn de arginti/ ci din
teama si oribila suficienta/ Victorioasa eu,/ la capatul cosmarului/ si «capul in miini» pe care victorios
El,/ perplexitate a prostiei,/ il va aseza in virful piramidei de capete.// Victorios macelul de constiinte/
din care nu am scapat,/ care nu ne-a ascutit coltii“.
Poezia Marianei Marin este inca o dovada a redobindirii demnitatii Poetului in Cetate!

Traian T. COSOVEI

Madi – omul curajos

1989. O luna mai in care isi arata dintii soarele de dimineata. Lucram de vreo ora la traducerile
tehnice la serviciu, cind o colega m-a chemat la telefon. Am auzit vocea matinala, dar tulburata a lui
Madi. „Trebuie sa ne vedem cit mai repede.“ Vocea era tare serioasa. Timpul nu mai putea sa astepte.
Mi-am facut „bilet de voie“ de la sefa. Madi nu voia sa ne vedem la ea acasa, ca si cum i-ar fi fost frica
de ceva. Eram eu insumi agitat cind am ajuns la terasa cu pricina, un bufet dintr-un cartier
muncitoresc, nu departe de locuinta ei.
Cum i se intimpla rareori, Madi nu-si gasea cuvintele. Era data peste cap. Asteptam sa-mi spuna de ce
ma chemase aici cu atita graba. Cam banuiam despre ce poate fi vorba: auzisem la Europa Libera ca
Madi a trimis o scrisoare de sustinere a disidentilor ieseni Dan Petrescu si Luca Pitu, critici ai regimul
Ceausescu.

Mama imi spusese ca n-ar fi bine sa ma mai vad cu Mariana Marin, caci este, cu siguranta, urmarita.
Inca un motiv sa ma simt sub presiune, dar imi dadeam seama ca voiam s-o vad, mai ales acum.
Stateam amindoi in picioare, cu toate ca erau locuri libere la mese. Nu aveam stare nici unul, nici
celalalt. Madi isi aprinsese o tigara din care tragea, fara sa scoata o vorba, dar tacerea ei parea sa
spuna mai mult decit daca ar fi trancanit fara oprire. Tragea regulat din tigara cu aerul acela absent al
omului care este si nu este intr-un loc anume. Aveam impresia ca prezenta mea o linistise intr-o
oarecare masura. Pe neasteptate, a inceput sa vorbeasca: „Stii, Peter, de azi nu mai am serviciu.
Gata, m-au dat afara, gata…“. Nu simteam reverberatia timbrului linistit al vocii, plin de seninatate, ca
atunci cind glumea sau se autoironiza, uneori fiind chiar cinica. Oricum ar fi fost, chiar cind era
neputincioasa in fata lumii, totdeauna iradia o caldura aparte, care venea dinauntru. Ironia – abia o
platosa, ca sa se apere de absurd. Cinismul – pentru ca nu stia sa-njure. Aveai impresia ca-si domina
cu suveranitate vulnerabilitatea ei, uneori imensa; prin cuvint isi dobora dusmanii unul cite unul. Asa
cum prin poezie reusea sa se piarda – cum reusesc putini poeti ai lumii – in dimensiunile metafizice,
tot asa prin cuvinte imblinzea adesea viata.

Nu, de data asta simteam in vocea ei o debusolare profunda. Ca si cum si-ar fi pierdut pamintul de
sub picioare. Dupa ce-a rostit cuvintele a parut mintuita de teama si durere. Ca si cum simpla
pronuntare a cuvintelor ar fi eliberat-o de povara sensului lor. Acelasi zimbet ii aparea pe chip cind era
mica si se bucura de-o intimplare inexplicabila, lasind s-o dezlege misterul. Mi-a zis, cuprinsa de
liniste: „Peter, ma astept sa vina in orice clipa sa ma ridice Securitatea, sa ma-ntrebe ce mi-a trecut
prin capul asta reactionar, de oi fi scris ce am scris, scrisoarea aia, stii, dar tie iti spun, nu mai puteam
tine in mine, intelegi, ma intelegii?!?“. Fara slujba era o parazita pentru societatea socialista
multilateral dezvoltata. Si daca nu-i venea de hac Militia, atunci o putea termina, cu siguranta,
Securitatea. O tradatoare de tara. O unealta a Occidentului. Abia atunci mi-am dat seama cu adevarat
ca Madi devenise unul dintre foarte putinii disidenti din tara noastra. Nu facea parte dintre aceia care
s-au sprijinit pe renumele lor in strainatate, nici pe sustinerea lor din cercurile inalte ale puterii
comuniste din tara. N-a dat niciodata din coate, sa iasa in fata si sa profite de pe urma gestului ei, ci a
ramas un om care a facut cu modestie ceea ce i-a dictat constiinta.
Da, Madi devenise o dusmanca a regimului comunist. Cind o pironeai cu privirea, nu vedeai defel o
luptatoare pe viata si pe moarte, asa de blajin arata. Mint, si inainte ea se luptase pe viata si pe
moarte intr-un razboi de o suta de ani, in nenumarate clipe suferise alaturi de Anne Frank, traise si
sentimentul disperarii, al iubirii si al mortii in obsedantele ateliere. Din care s-a reintors de fiecare
data. Purificata.

Am inteles abia acum: Madi era un om puternic. Ma simtea ca-i sint alaturi, cu toate ca nu scosesem
nici un cuvint. Poate ca vorbisera ochii mei, chipul meu. Deodata, s-a schimbat la chip; la fel de
repede cum isi cistigase seninatatea, si-a pierdut-o pe data: „Din ce-o sa traiesc acum? Ia spune-mi,
ce ma fac?!?“. I-am zis ca o sa fim citiva prieteni alaturi de ea, o sa-i aducem mincare, o s-o ajutam
cum putem, si cu bani, n-o lasam de izbeliste. S-a uitat la mine si aveam impresia ca se uita prin
mine si tintuieste soarele ala antipatic cu dinti. Ma inselam, Madi nu se uita la soare, se uita in ochii
mei, fix, sa vada cit adevar pun in vorbe, daca vorbele mele s-ar putea preface vreodata in fapte; ca
si cum mi-ar fi cintarit cuvintele intr-o balanta, la fel cum mosnegii, inainte s-o porneasca la drum, isi
incearca toiagul, sa fie siguri ca lemnul mai tine de-un drum.
A zis ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat: „Atunci totul este bine“.

Peter SRAGHER

Mica poveste cu un artist nemutilat

In ultima noastra discutie telefonica, acum vreo doua saptamini, Mariana Marin mi-a spus un lucru
care avea sa ma tulbure profund. Mi-a spus ca Uniunea Scriitorilor a numit-o printre candidatii la o
pensie „de artist“. Era vorba despre niste bani cu care Guvernul dorea sa-i ajute pe artistii aflati in
nevoie. Sau cam asa ceva. Nu are rost sa mai discutam acum cit de buna era decizia. Madi mi-a spus
doar ca se simte umilita. Ca are nevoie de bani, dar nu are nevoie de astfel de bani. Nu stiam ce sfat
sa-i dau, niciodata n-am stiut sa-i dau sfaturi si nici nu mi-am permis. In fond, Madi juca dupa
propriile reguli, isi ducea viata dupa propriile reguli – intotdeauna am considerat ca trebuie sa respect
aceste legi dupa care ea „functiona“. Dupa vreo 20 de minute de vorba in care am luat la refec tot
felul de directori si de presedinti si de sefi care incearca sa compromita definitiv ideea de artist, Madi
mi-a spus: „Am o idee: iau banii si-i dau ca premiu unui tinar. Daca statul imi da pensie, eu o sa fac o
bursa pentru tineri din ea“. Ar fi fost un gest extraordinar, cu un mesaj extraordinar pentru toata
lumea culturala de pe la noi, lume pentru care „moralitatea“ sau „generozitatea“ sint cuvinte complet
straine.

A simtit intotdeauna cind trebuie sa-mi dea un telefon de incurajare. Mi-a spus mereu verde in fata
daca am facut bine ce am facut sau daca am luat-o razna. A stiut, insa, sa nu incerce sa ma „certe“
asa cum procedeaza cam orice om de cultura de pe la noi, valoros sau nu. Mi-a dat un ajutor concret,
„invitindu-ma“ sa-i scriu o prefata la ultima carte, Zestrea de aur (se plingea mereu ca e o carte mult
prea groasa, ca ii e rusine, ca i se pare indecent sa scrii atit de multa poezie – mai are vreun poet
contemporan atita bun-simt?). Am scris-o cu mare greutate, pentru ca la fiecare rind despre Madi am
simtit ca trebuie sa fac evadari din rutina, ca trebuie sa platesc un tribut textelor ei.
Am, acum, un mare regret. Ca de multe luni nu ne-am mai vazut la fata. Ca doar prin telefon am mai
comunicat. Ca am fost mereu prea ocupat ca sa ne mai intilnim. Ca nu stiu cum se face, dar se
confirma o cruda regula: ii nedreptatesti intotdeauna pe cei buni, pe cei generosi si iti pierzi foarte
mult timp cu tot felul de indivizi stersi, plictisitori, insistenti. A existat, insa, sentimentul pe care doar
citiva prieteni intr-o viata ti-l pot da: daca se intimpla ceva, daca patesc ceva, am undeva, la capatul
unui fir de telefon, sprijin neconditionat…
Cam asta pot sa spun, acum, despre Madi. A fost o prietena adevarata, desi ne desparteau mai bine
de douazeci de ani. A fost singurul scriitor pe care l-am cunoscut cu care am putut comunica sincer.
Poate pentru ca a fost intotdeauna un artist nemutilat, cum rar se mai pot gasi astazi.

C. ROGOZANU

Imagini cu Madi
Nu mai stiu cind am vazut-o pentru prima oara pe Madi, insa nu poate sa fi fost in alta parte decit la
Cenaclul de Luni, deci pe la inceputul lui 1979, cind l-am descoperit si m-am alaturat „trupei“ de
acolo.
Mi-o amintesc ca prin vis: bruneta, cu parul lung, cu carare pe mijloc, cum apare in fotografiile facute
doi ani mai tirziu de Tudor Jebeleanu pentru coperta Cinciului, cu fata ei rotunda, lata, frumoasa sau
mai degraba expresiva, cu trasaturi apasate, buze senzuale si ochi mari, negri. Dintre fetele
cenaclului, gindindu-ma la ea, la Magda, la Elena, la Domnita, imi vine sa spun acum ca Madi avea cel
mai mult „mister“, chiar daca nu prea stiu sa explic ce inseamna asta. Avea un fel al ei de a fi
„feminina“, un amestec de seriozitate si gluma, sagalnicie, alint. Mina grava se destindea mereu intr-
un zimbet copilaros, in parte autentic, fiindca isi pastrase si chiar isi apara o buna doza de
ingenuitate, in rest jucat, folosit ca un soi de masca, o forma de aparare, care-i permitea sa
disimuleze ceea ce nu vroia sa spuna oricui: ca intelege ceva, ca simte ceva, ca are acces la niste
adevaruri profunde ale existentei. „Misterul“ ei mai venea si din senzatia de fragilitate pe care ti-o
dadea, desi – altfel – parea puternica si chiar era, la propriu: destul de inalta si bine facuta, n-avea
nimic „clorotic“ in fiinta ei, ai fi zis ca dimpotriva, sugera o natura ferma si independenta. Era si
nepasatoare la „trucurile“ feminine: probabil ca se farda citeodata, dar imperceptibil, incit dadea
impresia ca n-o intereseaza atari stratageme de seductie. In schimb, avea o cochetarie de alt fel:
alintul acela de fetita careia-i placea sa fie rasfatata sau care – uneori – tinjea dupa rasfat. Aerul – de
fapt – de singuratate in fata marilor intrebari ale vietii, pe care le infrunta cumva-sfidatoare dar si
lipsita de aparare, puternica si totusi iremediabil fragila…

Din 1979 si pina in 1983, cind cenaclul a fost interzis, ne-am vazut de sute de ori. Asista tacuta la
intilnirile de luni seara, fumind studenteste, ca aproape toti junii aspiranti la gloria literara. Nu mi-o
amintesc comentind vreodata textele citite, n-avea inclinatii critice sau eseistice. Nici mai tirziu n-a
publicat decit cu totul ocazional articole, incit George n-a avut cu ce s-o includa in Competitia
continua, culegerea de „texte teoretice“ ale generatiei noastre. Ce gindea despre literatura, despre
poezie a spus doar in cele citeva interviuri pe care le-a dat, mai ales in ultimii ani – si in versurile ei,
fireste. Nu inseamna ca, la intilnirile noastre de luni, nu era ceea ce se numeste „o prezenta“. Era
apreciata, simpatizata si, de la un moment dat incolo, devenise – de altfel – una dintre „vedetele“
cenaclului.
Nu se remarcase de la inceput. Era cu doi ani mai tinara decit Florin sau Traian, care terminasera deja
facultatea in 1978, in timp ce ea era, la inceputul lui 1979, inca studenta in anul III. De fapt, nu stiu
daca venise la cenaclu de la inceput, din martie 1977, cind era inca „mica“, in anul I. Mai putin
impetuoasa decit Mircea, isi gasise mai greu „vocea“ proprie si se impusese abia intr-un fel de „al
doilea val“ lunedist. Cind Traian, Florin, Nino si Mircea au alcatuit Aerul cu diamante, cindva, in 1981,
cind lui Madi inca nu-i aparuse prima carte (avea sa iasa la sfirsitul anului), n-au chemat-o alaturi de
ei, insa dupa doar citeva luni, in primavara lui 1982, cind am ticluit Cinciul, ea a fost prima la care m-
am gindit (ambele culegeri au aparut in 1982, una la inceputul anului, cealalta in decembrie, cred).
Sau poate ca felul ei de a scrie, mai putin spectaculos, mai putin „colorat“ decit al lui Mircea, Traian
sau Florin, a facut ca „vocea“ sa nu i se auda imediat. Oricum, Madi, Magda, Elena, Calin, Matei,
Bogdan (Ghiu) si altii au diversificat mult stilisticile cenaclului, facind inadecvate sau de-a dreptul
ridicole reductiile de mai tirziu, cind s-a vorbit despre un anumit model – ca si cind ar fi fost unic – al
„poeziei Cenaclului de Luni“.

Nu ne vedeam doar la cenaclu. Uneori plecam de acolo, in grupuri mai mari sau mai mici, si cautam
vreun restaurant care sa mai fie inca deschis (venisera vremurile in care se dadusera dispozitii ca
localurile sa traga obloanele devreme si poporul muncitor sa mearga cuminte la culcare, pentru ca a
doua zi de dimineata s-o ia de la capat cu mult spor!). Continuam sa discutam acolo, la o bere sau la
un pahar cu vin, soarta literaturii. Sau ne intilneam la cite unul dintre noi acasa, pe unde se putea,
unde ne lasau parintii. Poate ca de prin 1980, in orice caz in 1981-’82-’83, am fost de multe ori la ea
acasa. Statea singura intr-un apartament de trei camere, undeva departe, in Balta Alba. Avea putine
scaune, asa ca ne asezam cu totii direct pe jos, pe covor. Aduceam cite o sticla de vodca Wiborowa
(poloneza) sau Stalichnaia (ruseasca), marcile care se gaseau atunci (aveau sa dispara si ele din
magazine in anii de penurie generala care au urmat), si iarasi discutam despre poezie, despre scriitori,
despre lumea literara catre care incepeam sa iesim.

…Imi dau – insa – seama ca nu-mi amintesc decit prea putine lucruri concrete, scene in care ea sa
spuna ceva anume. O mai vad alaturi de mama ei, care locuia intr-un bloc din apropiere (zilele trecute
am aflat ca s-a stins mai demult), apoi in apartamentul Norei Iuga si al lui Nino Almosnino, in acelasi
cartier (Tiberiu, viitor solist al baletului Operei Romane, era inca scoler), sau linga Gara de Nord, la
Pipi si Gerhardt Csejka (Gerhardt-juniorul, pe care aveam sa-l intilnesc acum citiva ani, matur, la
Berlin, era pe-atunci copil; tineau in casa pentru el o bicicleta), sau la Pufi si Horia, prietenii si colegii
ei de an, intr-unul din corpurile imensului bloc in zig-zag de la inceputul Soselei Colentina, vizavi de
Bucur Obor (acelasi bloc in care, la alta scara, locuiau Dimov si Doamna Marina). Dar nimic precis,
totul e vatuit, redus la senzatii si trairi parca desprinse de concretul vietii noastre cotidiene, de tineri
care se visau poeti, care citeau mereu poezie, discutau poezie, mincau poezie pe piine…

Totusi, o vad in primavara lui 1981, cind am vizitat-o la sanatoriul de la Predeal. Se internase pentru
ca sa obtina un certificat medical cu care sa-si regleze situatia. Nu mai tin minte ce post obtinuse la
repartitie, in vara lui 1980, probabil ca la o scoala din afara orasului, de unde vroia sa plece si avea
nevoie de o justificare medicala (trecerea ei pe-acolo va fi fiind consemnata in arhiva sanatoriului).
Dormea si citea, nu mai facea nimic altceva, si se alinta povestind cum boiereste toata ziua. Cineva ii
facuse acolo un set intreg de fotografii, din care mi-a dat si mie citeva. Pe spate am notat „aprilie
1981“. Le privesc acum si vad o Madi care pare o fata tacuta, cum nu era atunci, cu fata grava, cu
pletele usor batute de vint, prinsa in cadru pasind pe o pajiste, intr-un deux-pièces, sacou si fusta,
care stiu ca erau de velur negru sau bleumarin inchis, cu padurea de brazi in fundal. Din acel set a
ales pentru coperta a patra a Razboiului de o suta de ani o poza in care apare in prim-plan, cu
ochelari mari, cu o rama groasa, desi… nu era ochelarista!
Alta imagine – legata tot de un spital (?!): citeva luni mai tirziu, in toamna, cind rolurile s-au inversat
si m-a vizitat ea pe mine, la Colentina. Facusem hepatita (la inceput paruse o forma foarte grava) si
eram internat in clinica de boli contagioase, unde nu puteau intra persoane din afara, asa ca imaginea
e urmatoarea: Madi pe o p2
eluza, linga cladire, privind in sus, spre fereastra la care eram eu, la etajul 1, pe casa scarii, si de
unde, probabil ca in ziua de dinainte, statusem de vorba cu parintii mei, carora nu le intelegeam
ingrijorarea (nu mi se spusese exact ce aveam). Madi – in schimb – e destinsa si-mi zimbeste, deci
intre timp lucrurile s-au lamurit, e o hepatita banala, tip A, forma usoara…

Aprilie 1982. Ne intilnim pentru ca sa facem poze pentru coperta Cinciului. Intram in curtea interioara
a unui imobil al Institutului de arte plastice, pe Calea Grivitei colt cu Bulevardul Dacia. Parc, copaci,
sculpturi risipite peste tot. Romi lipseste, n-a putut veni de la Arad. Sintem – deci – Madi, Bogdan,
Sandu, eu si Tudor, pe post de artist fotograf. Trebuie sa fi facut un film intreg. Pe linga portretele pe
care le-a ales pina la urma, gasesc in plicurile cu poze vechi mai multe variante in care aparem toti cei
patru din cinci prezenti la fata locului, dar in citeva sta alaturi de noi si Mircea, care – deci – venise sa
ne asiste. Madi e cind zimbitoare, cind serioasa, iar intr-una dintre fotografii e singura, asezata, cu
ochii in jos, concentrata asupra unghiilor ei lacuite…

Apoi ne-am vazut mai rar, cind la vreo intilnire literara, cind in atelierul lui Ion (despre care ea a scris
poemul Poeti, pictori, prozatori). Ramasese mai apropiata de partea boema a lumii noastre literare, pe
care eu n-am prea frecventat-o. Nici in anii nebuni de dupa decembrie 1989 nu ne-am vazut des, desi
am fost o vreme colegi de redactie la Contrapunct, pe unde – insa – trecea rar. Ea a locuit o vreme in
Franta, eu in Olanda, apoi au fost anii mei de la Europa Libera, in birou de dimineata pina noaptea
tirziu. Ne vedeam cind si cind, la lansari de carti, la Bookarest sau la terasa Muzeului Literaturii, pe
unde treceam – trec – rar si in fuga. Mi se parea mai tacuta, mai interiorizata. Isi vopsise parul, era
acum blonda. S-a bucurat ca un copil atunci cind, la editia din mai 2000 a Bookarestului, a primit
Premiul ASPRO pentru Mutilarea artistului la tinerete. Am sunat-o in ajun la telefon pentru ca sa-i
spun sa vina la Gala. Si atunci, si a doua zi, cind i-am inminat diploma si trofeul, o emotiona, o
tulbura faptul ca o votasera majoritatea colegilor ei de generatie, desi nu se inscrisese in asociatia
noastra – si mi-a spus de mai multe ori, cu o timiditate gituita pe care nu i-o stiam, ceva de genul
„Inseamna ca ma acceptati, nu?“, la care eu ii raspundeam ca nu-nteleg de ce se gindeste la asa
ceva, de vreme ce mergeam de atitia ani cu totii impreuna, alaturi, nedespartiti, pe drumul literaturii,
adica (sau cum ii voi fi spus)…

Dupa pneumonia gravissima care i s-a descoperit acum citiva ani, dupa colecta publica in sprijinul ei,
dupa perioada de sanatoriu care a salvat-o, revenise cu o noua insufletire in viata literara
bucuresteana, atita cita mai este in vremea din urma. Parea vesela si ma intreba mereu despre Danda
(„Ce mai face printesa?!“). Nici nu stiu daca mi-a vazut vreodata fetita altfel decit in fotografiile pe
care i le aratam, insa a auzit-o la telefon si, intr-o zi, mi-a dat sa-i duc din partea ei doi catei marisori,
cu baterii, cu blana alba! Ne suna des in ultimul an, la intervale cam de citeva saptamini. Mici
probleme de rezolvat, intrebari sau sfaturi pe care mi le cerea – sau, pur si simplu, nevoia de a sta de
vorba. Avea initiative, vroia sa-si exprime solidaritatea cu generatia ei si cu poetii si criticii cei mai
tineri. Nu stia daca sa accepte „pensia de merit“ pe care aflase ca o va primi si se gindea sa finanteze
cu ea niste premii literare! I-am dat ideea sa instituie un singur premiu, si anume pentru debut – ceea
ce a entuziasmat-o pe loc. Sint sigur ca ar fi facut-o…

Penultimul telefon – miercuri 26 martie (ne-am mai sunat o data in week-end, nu mai stiu daca
simbata sau chiar duminica, in preziua mortii). Mi-a multumit pentru cronica din urma cu citeva
saptamini, la Zestrea de aur. Ii placuse, o emotionase. Am convenit sa treaca joi pe la Observator.
A venit – si continua sa mi se para de necrezut ca n-o vom mai vedea niciodata: arata bine, era plina
de viata, se gindea la viitorul premiu pentru debut, mi-a cerut reviste, s-a bucurat sa-i cunoasca pe
tinerii din redactia noastra, a stat de vorba indelung cu Carmen si cu Stef, care venise cu treburi in
Bucuresti. Ne spunea tuturor, entuziasmata-amuzata, ca se va duce a doua zi, vineri, la un miting pro-
american, la fintina de la Universitate (am aflat ca a si fost vazuta acolo). Apoi am luat-o in masina la
Institutul Goethe, unde Richard Wagner urma sa citeasca din noua sa carte. Sosise de la Berlin in
ajun, slabit, bolnav, dar bucuros sa ne revedem. Am stat de vorba in trei pina cind a trebuit sa
incepem. Nu s-a asigurat traducerea in romaneste, asa ca Madi, in spatele salii, a citit tot timpul
Observatoare (stia doar frantuzeste si englezeste)! La sfirsit, am iesit cu totii in racoarea noptii, ea,
Richard, o prietena a lui, Simona si cu mine. Am facut citiva pasi impreuna, apoi, la colt, pe
Bulevardul Dacia, ne-am despartit. Era vesela, am mai schimbat citeva cuvinte despre Danda si a
plecat singura spre statia autobuzului 133, pe trotuarul de vizavi. Dupa ce am intors masina si am
virat spre Romana, am ajuns-o si am trecut pe linga ea, insa nu ne-a vazut. Pasea incet, cred ca
privind in jos, cel putin in clipa in care am trecut pe linga ea. Avea – parca – dintr-o data un aer
absent. Ultima ei imagine: mergind inainte, ingindurata, usor-absenta, in noaptea rece a unei
primaveri care parca refuza sa mai vina…

Ion Bogdan LEFTER

Article printed from Observator Cultural: https://www.observatorcultural.ro

URL to article: https://www.observatorcultural.ro/articol/in-memoriam-mariana-marin/

Copyright © 2015 Observator Cultural. All rights reserved.